Etichetă: trăiește frumos

Club de carte – „Emilia, cărți&cafea”

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 16 ianuarie 2021
1 comentariu la Club de carte – „Emilia, cărți&cafea”

Cum am ajuns să moderez clubul de carte – „Emilia, cărți&cafea”? Nu eu am ales. Atașamentul meu pentru cărți a decis că e momentul să dau mai departe ceea ce primesc. Totul a pornit de la o carte cu o recezie deloc măgulitoare care m-a făcut să mă întreb: dacă tot există oameni care critică cărți, de ce să nu fie și apăratori?

Fie că ești critic sau cititor obișnuit, atunci când nu rezonezi cu o carte, nu strică puțină diplomație. Asta mă duce cu gândul la o replică dintr-un film care mi-a rămas în minte „Diplomația este arta de a spune cuiva să se ducă la dracu în așa fel încât să te întrebe singur cum ajunge acolo.” Julian Barnes dedică în „Papagalul lui Flaubert” un capitol întreg – Ochii Emmei Bovary – criticilor de carte.

Începe așa:
„Să vă spun de ce-i urăsc pe critici. Nu din motivele obișnuite: că ar fi creatori ratați (de obicei nu sunt; pot fi critici ratați, dar asta-i cu totul altceva), sau că ar fi, prin natura lor, cârcotași, invidioși și vanitoși (de obicei nu sunt; dacă pot fi acuzați de ceva, atunci e mai corect să fie trași la răspundere pentru exces de generozitate, pentru osanale cântate unor producții de mâna a doua, în așa fel încât propriile lor disociații fine să pară un produs și mai rar).”

Citiți capitolul lui Barnes. O să priviți cu alți ochi criticii de carte (o parte dintre ei).

De ce am adus în discuție criticii? Un critic care a scris ceea recenzie, deloc măgulitoare, mi-a dat ideea clubului de lectură „Emilia, cărți&cafea”. Pe 16 ianuarie 2020 la prima ediție a clubului, cu emoții cât Everestul, am pornit să fac dreptate unei cărți – „Eugenia” lui Lionel Duroy.

Am ales această carte pentru prima ediție a clubului „Emilia, cărți&cafea” din două motive :
• Înainte de apariția cărții publicasem un interviu cu dl. Iancu Zuckerman supraviețuitor al Pogromului de la Iași (interviul îl puteți citi aici). La lansarea cărții, la Humanitas Cișmigiu, acest domn i-a spus autorului: „Nu ştiu cum aţi putut scrie despre aceste zile ale pogromului ca şi cum aţi fi fost acolo“. Când validarea cărții vine de la un supraviețuitor al Pogromului restul comentariilor sunt de prisos.
• Lionel Duroy, un scriitor francez, ne-a reamintit ce spațiu ocupă Mihail Sebastian în literatura europeană (locul lui a fost acolo mereu, doar că noi am uitat).

În privința Eugeniei am mișcat lucrurile. Am simțit asta din reacțiile oamenilor care au participat la clubul de carte, dar și din mesajele pe care le-am primit pe parcursul anului. Multe persoane mi-au scris că au citit-o (și le-a plăcut) după ce au văzut-o la mine pe facebook sau instagram. Chiar zilele trecute am primit un mesaj de la o urmăritoare a contului de instagram. Citea Eugenia. Mi-a spus că asociază aceast roman cu mine. Nu personajul, cartea.

La prima ediție, 16 ianuarie 2020, când am văzut numărul de înscrieri am intrat în panică. Spațiul în care urma să se desfașoare clubul nu era foarte generos. Alesesem o cafenea micuță – Cascara Coffee Shop – pentru 12, maximun 15 persoane. Or lista se triplase. Degeaba îmi repetau prietenii că cei care s-au înscris nu vor veni toți. Locul s-a dovedit neîncăpător pentru cele 18 persoane. Atunci m-am necăjit că nu am ales un spațiu mai generos. Acum, când scriu articolul, mă bucur că ne-am înghesuit. Nimeni nu bănuia atunci că peste 2 luni aveam să ne vedem doar în online.

**Credit foto: Instagram Emilia Chebac**

Lista cărților dezbătute în 2020 la clubul de carte „Emilia, cărți&cafea”
• Ianuarie: „Eugenia”– Lionel Duroy
• Februarie: „Regele și Duduia”– Tatiana Niculescu. A fost una dintre cele mai reușite ediții. Din păcate începând cu luna martie ne-am mutat în online
• Martie: „Un apartament la Paris”– Michelle Gable
• Aprilie: „La început a fost sfârșitul” a fost o editie memorabila (la fel și cartea)
• Mai: „Zaraza”– Andrei Ruse ( A participt Andrei Ruse. Cu stilul lui direct și relaxat a făcut ceva victime printre participanți) Puteți citi aici un interviu cu Andrei Ruse.
• Iunie: „Fluturele negru”– Radu Paraschivescu, iarăși o ediție reușită
• Iulie: „Ultima Romantică”– Hannah Pakula (puteți citi aici recenzia)
• August: „Gustul amar al ciocolatei”– Olimpia Zamfirescu
• Septembrie: „Hemingway și cu mine” – Paula McLaine
• Octombrie: „Fotograful curții regale” – Simona Antonescu (puteți citi interviul aici)

• Noiembrie: „Micul Saturnian” este cartea mea preferată din tot ce am citit în 2020. O carte cu care am înnebunit instagramul. Altfel care ar fi fost probabilitatea ca cineva să mă oprescă pe stradă și să mă întrebe: „Auzi, nu ești tu tipa de pe instagram cu Micul Saturnian?” Era firesc să-mi doresc un interviu cu Octavian Soviany – îl puteți citi aici. „Micul Saturnian” până la urmă nu s-a dovedit cea mai bună carte a anului 2020. Cu câteva zile înainte de Crăciun a apărut „Îmbarcarea către Cythera” (continuarea Micului Saturnian) care i-a smuls cu nerușinare locul I. În topul meu, în ultimile zile ale anului 2020 Octavian Soviany la detronat pe Octavian Soviany.

• Decembrie: „Mihai I Ultimul rege al românilor” – Tatiana Niculescu. Pentru a doua oara dna Tatiana Niculescu participa la clubul de carte „Emilia, cărți&cafea” acum nu numai cu cartea, dar și ca invitată. Cum sunt o mare admiratoare a memoriilor, biografiilor și jurnalelor nu puteam să ratez un interviu cu Tatiana Niculescu – îl puteți citi aici. În 2021 vom dezbate la club „Seducătorul domn Nae” o biografie interbelică scrisă de aceeași autoare.

Trecerea de la offline la online a fost o provocarea. Generatoare de stres pentru că nu eram familiarizați cu aplicația. Stresul a trecut și au rămas doar amintirile, unele extrem de hazlii. Cea mai amuzantă a fost o simulare cu o participantă careia nu i se deschidea camera. După ce am epuizat toate variantele am întrebat-o:
– Tu nu cumva ai laptop nou?
– Da, a venit răspunsul.
– Scoate folia de pe camera.

Aș vrea să vă povestesc despre atmosfera clubului de carte – „Emilia, cărți&cafea” . Nu suntem unul dintre grupurile acelea în care membrii se întâlnesc ca să piardă timpul, în căutatrea unui refugiu departe de partenerul/a nemulțumit/ă (în clubul de carte – „Emilia, cărți&cafea”sunt două cupluri) și de copiii mofturoși (nu știu câte cluburi se pot mândri cu o familie: mama, tata și fiica) purtând o discuție lejera despre ultimul best seller. Fiecare dintre ei au un fel unic de a se raporta la carte. Atât personal cât și profesional. Împărtașim pasiunea pentru literatură și intimitatea generată de conexiunea cu cartea aleasă.

Clubul de carte – „Emilia, cărți&cafea” este neobișnuit pentru că moderatoarea și cititorii sunt neobișnuiți. Întâlnirile noastre sunt o sărbătoare a ideilor. Văd oamenii din fața mea cum își dezvăluie visurile, fricile adânc îngropate, speranțele, empatia și bibliotecile (nu discutăm doar cartea lunii ci o conectăm cu lecturi mai vechi). Clubul este refugiul nostru unde dispar problemele de la job, însingurarea de lume și gândurile de peste zi.

În 2020 cărțile s-au dovedit scutul nostru împotriva anxietății. Ne-am refugiat în cărți și am căpatat putere. Clubul de carte – „Emilia, cărți&cafea”,cu notițele și cărțile alături, este locul unde putem spune orice pentru că nimeni nu ne va respinge sau lua în râs.

O dispută a ideiilor (a nu se confunda cu o dispută a orgoliilor) mă atrage din doua motive.
• Părerile diferite ne testează toleranța și ne fac să plecăm mai îmbogățiți.
• Membrii clubului își dau examenul în arta diplomației. Eram pregatită să intervin dacă lucrurile ar fi escaladat. Dar nu a fost nevoie. Niciodată!

Comportamentul lor m-a încurajat să propun în 2021 o întâlnire proces: Nae Ionescu versus Mihai Sebastian. Fiecare membru își va aleage favoritul, iar apoi cu argumente bazate pe lecturile proprii (avantaj cititor experimentat) să conviga partea adversă că preferatul lui mai merită o șansă.

În preajma Crăciunului am organizat Secret Santa. A fost prima noastră întâlnire după 10 luni. La început nu ne prea placea onlineul, dar am mers mai departe. L-am considerat un popas. O perioadă de germinat idei. Când vom reveni la timpuri normale mă gândesc la o întâlnire offline+online. Așa cei din stăinatate se vor conecta cu cei aflați offline într-o cafenea din București.

Înainte să moderez acest club de lectură singura mea conexiune cu un astfel de proiect s-a limitat la statutul de participant. Și pentru că nu cred în rivalitate, ci în parteneri care împărtașesc aceleași pasiuni, vreau să menționez un club. Books, tea&more (pe care l-am frecvent o perioadă) este organizat și moderat de Irina Markovits și Veronica Ștefan. Irinei, consultant de stil, blogger și jurnalist de modă, i-am luat, cu ceva vreme în urmă, un interviu (îl puteți citi aici) în care mi-a mărturisit: „Degeaba ai o garderobă extraordinară, dacă tu nu ai nimic în bibliotecă”. Pentru cele care încă mai cred că stilul înseamnă doar ținute scumpe vă anunț că nu e deloc așa. Rafinamentul nu se bazează doar pe haine. Stilul înseamnă cărțile pe care le citești, maniere elegante, muzee, spectacole și călătorii care îți hrănesc creativitatea. Înseamnă conversație rafinată și emoție. Veronica și Irina fac echipa de peste 7 ani. Asta spune mult despre ele.

Eu, ca moderatoare, am încheiat anul 2020 exact cum l-am început. Cu un tsunami de emoții. La ediția din decembrie am avut-o invitată pe Tatiana Niculescu care este o mare fană a cluburilor de carte. Ne-a mărturisit că atunci când aude de un club de carte îi vine să fluture stegulețe și să strige: „Club de carte! Club de carte!”

Speranța mea pentru 2021 este că ne vom întâlni offline.

Cluburile de carte sunt efort de echipă. Meritul moderatorului este că atrage spre el ceea ce emite. Cei mai mulți dintre membrii clubului de carte- „Emilia, cărți&cafea” sunt urmăritori ai blogului emiliachebac.com, locul unde am ales să creez o lume a mea. De multe ori am simțit că discuțiile despre cărți nu-și gasesc locul în lumea oamenilor extrem de ancorați în realitate. De când moderez clubul am realizat că nu sunt deloc singura. Cărțile sunt confirmarea că mai este loc pentru bine și frumos, bun simț și aristocrație în gândire. Dar mai ales mai este loc pentru memorie. Tot ce citim ne influențează și ne schimbă ca oameni.

Le mulțumesc celor care au fost alături de mine, m-au susținut și m-au promovat. Fără voi, dragii mei, clubul de carte ”Emilia, cărti&cafea” nu ar fi existat. Voi sunteți dovada că lumea cu cărți nu va putea fi stăpânită niciodată de lumea fără cărți.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Etichete cărți, inspirație, pasiune, recomandare, trăiește frumos

Cultură Interviuri

Interviu cu Roxana Rusu – librar la Cărtureşti Verona

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 4 ianuarie 2021
4 comentarii la Interviu cu Roxana Rusu – librar la Cărtureşti Verona

**Roxana Rusu – un librar pasionat de artă**

Ideea acestui interviu cu Roxana Rusu, librar la Cărtureşti Verona, mi-a venit în timp ce citeam „Jurnalul unui librar”. Repede, ca entuziasmul să nu-și ia zborul, i-am trimis Roxanei un mesaj în care i-am propus o întâlnire.

Cele mai multe persoane au o imagine idealizată despre profesia de librar. Socializează cu clienții, mult mai educați decât muritorii de rând, recomandă cărți, iar dacă în librărie nu intră nimeni, citește relaxat într-un fotoliu, eventual cu o pisică în brațe. Și uite cum toate aceste activități din fantezia unora îl clasifică drept jobul cel mai râvnit de pe planetă. Realitatea diferă însă de fanteziile cititorilor. Una dintre cerințele de bază ale jobului de librar este disponibilitatea emoțională. Apoi ajută foarte mult dacă stăpânește arta diplomației. Un librar interacționează cu clienţi care au personalităţi diverse, motiv pentru care uneori pot apărea cerinţe atipice. Mai mult librarul trebuie să-i multumescă atât pe consumatori avizați de carte, cât și pe cei pe cei care citesc doar ocazional.

De la un librar descoperit într-o carte („Jurnalul unui librar”), am ajuns să iau un interviu Roxanei Rusu librar la Cărtureşti Verona.

Emilia Chebac: Un gest care te-a impresionat?

Roxana Rusu: Un domn de vârsta a III-a căuta cărți despre Regina Maria. L-am îndrumat spre raftul alocat regalităţii. Deși a fost o interacțiune foarte frumoasă între noi, am realizat că unele titluri pe care le căuta nu existau în librărie așa că le-am comadat. Ca să-mi mulțumească a venit să plătească la casa unde eram eu. Gestul lui m-a impresonat teribil.

Emilia Chebac: Că tot ai amintit de Regina Maria, care a fost cel mai înfocat admirator cu care ai interacționat?

Roxana Rusu: O tânără, în jur de 30 de ani, din Republica Moldova căuta „Povestea vieții mele”. Să știi că basarabenii o iubesc foarte mult pe Regina Maria. Din interacțiunea cu ea am sesizat conexiunea dintre Regina Maria și Republica Moldova. Era doritoare să afle cât mai mult despre cea care s-a luptat să obțină Basarabia. Deși eram după o zi extrem de obositoare, m-a atins pentru că cei din România sunt uneori blazați de acest subiect. La ei există nostalgia după Regina Maria chiar dacă Basarabia nu mai este de mult timp teritoriu românesc.

Emilia Chebac: Care a fost cea mai mare dezamăgire?

Roxana Rusu: Îmi place foarte mult să vorbesc în franceză. A venit un domn foarte precipitat, de origine franceză, fix cu 15 minute înainte de închiderea programului. A preferat să vorbească în engleză, deși în franceză schimbul de informații ar fi fost mult mai facil. Căuta un cadou pentru o fetiță. O carte (în limba română) despre mitologia greacă. Voia neapărat să conțină povestea despre cutia Pandorei. A plecat nemulțumit spunând că revine a II-a zi. Deși îmi făcusem temele, nu a mai venit. Am avut un mare regret că am ratat ocazia să vorbesc în franceză.

Emilia Chebac: Care este cel mai fidel client?

Roxana Rusu: O doamnă care vine frecvent la noi în librărie. Are locul ei unde citește din cărțile pe care urmează să le cumpere. S-a creat o legătură între noi. Uneori ne aduce și prăjituri, alteori mici gustări.

(Din culisele acestui interviu) În timp ce îmi povestea despre clienta fidelă am întrebat-o dacă nu e doamna de la care își lua rămas bun în momentul în care eu intram în librărie. Mi-a atras atenția căldura cu care se salutau. Roxana mi-a confirmat că am intuit corect.)

Emilia Chebac: Cum reziști să nu cumperi toată librăria?

Roxana Rusu: Încerc să mă abțin, dar e dificil. Cel mai greu a fost când m-am angajat. Între noi librarii ne punem frecvent întrebarea:
– Ce zici? O cumpăr sau nu o cumpăr?
– Cumpăr-o, auzi vocea unui coleg.
– Da, dar nu o să am ce mânca.
– Nu contează! Cumpăr-o!

Emilia Chebac: Ce cărți se vând acum cel mai bine? (Interviu este luat la sfârșitul lui noiembrie. Cu siguranță acum lucrurile stau cu totul alfel.)

Roxana Rusu:
• Jurnalul unui librar – Shaun Bythell
• Balcanii. Naționalism, Război şi Marile Puteri 1804-2012 – Misha Glenny
• Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu – Tatiana Niculescu s-a vândut ca pâinea caldă.

(Din culisele acestui interviu) „Jurnalul unui librar” și „Seducătorul domn Nae” sunt pe lista clubului de lectură #emiliacarțicafea (edițiile mai și iunie 2021) pe care îl moderez. Roxana a participat la două ediții în 2020. Părerea ei despre club: „Mi se pare ca sunt oameni de foarte buna calitate. Îmi place că mergi pe calitate nu pe cantitate.”

Emilia Chebac: Oamenii au o imagine idealizată despre profesia de librar. În afară de recomandări și socializare cu clienții ce mai face un librar?

Roxana Rusu: Aranjează marfa nouă pe rafuri. De fapt recomandările și socializarea ocupă o pondere mai redusă în viața unui librar. Eu sunt norocoasă pentru că sunt omul obiectelor. Îmi place să pun marfa la raft. E greu dacă nu-ți place pentru ca trebuie să o faci zilnic. Tot zilnic te ocupi de lista de vânzări. Un librar verifică ce s-a vândut în ziua precedentă și face completările la raft. E o muncă mult mai laborioasă decât s-ar crede. O atenție deosebită se impune atunci când schimbăm prețurile. Ratarea modificării prețului unui produs generează insatisfacții justificate clienților. Returul implică o procedură care pe de o parte răpește din timpul clientului care achită, iar pe de altă parte creează frustrări suplimentare clienților care așteaptă la coada.

**2020 anul când am realizat cât suntem de fragili**

Emilia Chebac: Cunosc persoane care așteptând reducerile amână să cumpere o carte. Ce le recomanzi acestor clienți?

Roxana Rusu: Dacă își doresc o carte, să o cumpere la timp. O carte rezistă doar 2-3 ani pe piața de carte, apoi va dispărea. Șansa să o găsești ulterior, mai ales când este un tiraj redus, este destul de mică. Eu, de exemplu, mă zgârceam dacă îmi plăcea o carte. Tot așteptând reducerile multe cărți nu le mai găseam ulterior.

Emilia Chebac: De când ești librar la Cărtureşti ce schimbări au intervenit în profilul tău de cititor?

Roxana Rusu: Până să lucrez aici citeam doar literatură străină. Acum nu mă pot abține și îmi bag nasul peste tot, inclusiv la autorii români pe care îi ignoram complet înainte.
Recomand:
• Dimineață pierdută – Gabriela Adameșteanu o carte absolut superbă despre o lume apusă pe care ar fi bine să nu o ignorăm.
• Sunt o babă comunistă – Dan Lungu pe care am savurat-o din plin.

Emilia Chebac: Ce cărți te pasionează în mod deosebit?

Roxana Rusu:
• Sunt pasionată de Orient. Acum sunt în căutare de autori care scriu despre partea asta a lumii.
• Când m-am întors dintr-o călătorie din Balcani mi-am descoperit o nouă pasiune. Poate că ți se pare dubios ce spun, dar eu cred că într-o viață trecută am trăit acolo. Numai în Turcia și în Balcani am trăit o fericire extatică. Sunt moartă după tot ce vine de acolo.
Recomand: Un pod peste Drina – Ivo Andrić

Emilia Chebac: Îmi plac oamenii obsedați de pasiuni. De fapt asta este principalul criteriu când îmi doresc doresc un interviu. Roxana care este marea ta pasiune?

Roxana Rusu: Pasiunea mea principală este domeniul artelor plastice și teoria artei. Mă pasionează zona de compoziție în artă, relațiile care se creează între elementele care compun o lucrare şi motivele ce le face sa funcționeze împreună. Îmi place să duc o muncă de descifrare a regulilor ce stau în spatele unei compoziții. Nu mă declar expertă, dar sunt interesată de zona de estetică vizuală. Citesc mult pe această temă, cumpăr cărți din librării, dar și din anticariate.

Când te-am cunoscut (mi-a spus Roxana privindu-mă în ochi) am realizat că sunt oameni pasionați de oameni și oameni pasionați de obiecte. Eu sunt pasionată de obiecte, tu de oameni. Tu ești capabilă (indiferent de ce face acel om) să cazi în extaz dacă îi descoperi o pasiune. Eu zic ok, e frumos, mă bucur, dar eu trebuie să văd obiectul produs de către persoana în cauză ca sa mă inspire.

**Un interviu pe care nu-l voi uita ușor**

(Din culisele acestui interviu) Interviul i l-am luat Roxanei pe terasă la Cărtureşti Verona. Era un frig de leșinai, dar Roxana era atât de prinsă de poveste încât nu a realizat ca încălzitorul era oprit. Spre deosebire de ea, deși admiram patima cu care îmi povestea despre artă, nu mă puteam încălzi cu pasiunea ei. Am aprins încălzitorul și ne-am întors la interviu.

Emilia Chebac: Ce legătură are un librar cu arta?

Roxana Rusu: (Râde) Am urmat cursurile Facultății de Urbanism din cadrul UAUIM și ale Facultății de Grafica din cadrul UNARTE.

Emilia Chebac: Cu ce curent din arta rezonezi?

Roxana Rusu: Când văd Rubens mă plictisesc maxim. La fel și cu impresioniștii. Sunt intoxicată de ei. cel mai mult rezonez cu arta secolului XX. Încerc sa avansez.

Consider că stratul nr. 1 pe care l-aş traduce în aprecierea stilurilor care în timp au devenit comerciale tocmai pentru că sunt mai ușor de înțeles de către publicul larg tocmai prin accesibilitatea lor în pofida spiritului inovativ inițial, atât de prezent peste tot prin reproducerile unor lucrări celebre pe căni, agende, haine, trebuie depășit.

Îmi doresc să sensibilez oamenii să treacă și la statul nr.2 și 3 Arta figurativă/figurativismul nu îmi este foarte apropiat/ă, în special în cazul fotorealismului. Apreciez mult mai mult imaginația într-o lucrare, cum deformezi şi reinterpretezi elementele ce compun realitatea, cum extragi niște simboluri, ce mesaj vrei să transmiți decât să redai exact ce vezi.

Emilia Chebac: Să vorbim despre limbajul cărților?

Roxana Rusu: Mi-aș dori ca toate cărțile să conțină limbaj simplu și accesibil. Doar așa oamenii obișnuiți se pot instrui. Am încercat să citesc o carte despre suprarealism a unei autoare românce de la Meridiane. Nu vrei sa știi cât mi-a luat o pagină, iar la final nu te gândi ca am înțeles mare lucru.

Sunt și excepții Marquez – Toamna patriarhului, are pagini întregi unde nu vezi punctul. Dar ajunge ușor la inimile cititorilor. În condițiile în care eu nu sunt foarte lirică și nu mă omor deloc după descrieri.

Emilia Chebac: Care ar fi, în viziunea unui librar, principalul criteriu de care ar trebui să ținem cont atunci când alegem o carte?

Roxana Rusu: Mulți oameni vin cu prejudecata că dacă X este un autor consacrat și e valoros trebuie obligatoriu să le și placă. Eronat! Uite eu nu-l pot citi pe Sienkiewicz. În literatură e la fel ca în artele vizuale. Poate lucrarea e valoroasă, dar dacă nu-ți spune nimic e clar că nu e pentru tine.

Să aibă încredere în gusturile lor. Să nu-și condiționeze lectura după recomandările altora. Iar dacă citesc cărți care sunt considerate mai puțin calitative să-și urmeze instinctul. Să aleagă ce le face plăcere. Este multă informație pe piața de carte și cred că am fi mult mai câștigați dacă am renunța la snobism pentru autenticitate.

Emilia Chebac: De ce ești tunsă atât de scurt?

Roxana Rusu: Nu e ceva funny, nu aveam apă caldă și mă săturasem să mă spăl pe cap cu apă rece. Exasperată m-am dus la ai mei să rezolv problema. Noul look este un „proiect” obținut cu mașina de tuns. Când am ajuns acasă venise şi apa caldă.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Roxana Rusu: Din curiozitate și ca să ies din zona de confort.

Emilia Chebac: O recomandare pentru interviu?

Roxana Rusu: Dacă dorești să aprofundezi subiectul, recomandarea mea este Vlad Niculescu care pentru mine este modelul de librar cu vocație. Îl consider o mică enciclopedie ambulantă, este foarte bun în a face recomandări şi are o empatie exemplară. Îl găsiți la Cărtureşti & Friends de pe strada Edgar Quinet.

Am să închei acest articol întărind afirmația Roxanei cu care rezonez pe deplin. Frecvent mi se pune întrebarea :„Tu cum îți alegi cărțile?” Am mai scris pe blog, dar și pe contul de instagram. Atunci când „întâlnesc” o carte care îmi provoacă o reacție puternică o cumpar. Nu contează ce spun criticii, prietenii sau marketingul. Cărțile, la fel ca operele de artă, sunt mai mult decât o simplă emoție. Și unele și altele sunt pentru mine dacă mă fac să vibrez.

Or asta se poate întâmplă dacă alegi cartea care îți place. Nu vă lăsați păcăliți de aparent superficialul „aleg ce îmi place”. În urmă cu cea vreme, eu și 2 băieți (toți aveam în jur de 20 de ani) ascultam, încremeniți de uimire, o poveste despre Egipt. Un domn, înzestrat cu har de povestitor cum rar am mai întâlnit de atunci, a reușit timp de două ore să ne țină captivi în… Egipt. Ne-a plimbat în intimitatea lui Champollion, omul care a descifrat taina hierogrifelor, ne-a sedus cu istoria piatrei de la Rosetta, iar lovitura finală a rezervat-o pentru sfârșitul discursului. Ne-a făcut un tur imaginar, la British Museum, în aripa dedicată Egiptului. Povestitorul meu ar fi concurat cu brio experții muzeului despre care ne vorbea cu atâta patimă. Eram vrajită și-mi doream ca povestea lui să nu se mai termine. Se simțea că citește mult. E necesar să specific că profesia lui nu avea nici o legatură cu Egiptul. La plecare, în pragul ușii, am vrut să-i aflu secretul. Era vital pentru mine să aflu cum își alegea cărțile. Răspunsul lui m-a dezămagit: „Citesc doar ce îmi place.” Timpul mi-a demostrat că avea dreptate.

Roxanei îi plac cărțile despre Orient, arta secolului XX și teoria artei. Eu am citit vreme de 3 ani cărți despre Bizanț și arta bizantină. În prezent cumpăr orice carte despre acest subiect pentru că… îmi place. La fel cum îmi plac cărțile de istorie, memorile, jurnalele și biografiile.

Vă îndemn să ascultați sfatul unui librar (mi se pare cea mai potivită încheiere pentru acest interviu cu Roxana Rusu): „Am fi mult mai câștigați dacă am renunța la snobism pentru autenticitate.” Alegeți cu sufletul, mergeți către cartea care vă cheamă.

(Din culisele acestui interviu) Fiecare articol este rezultatul unei munci de echipă. Experiența m-a învățat ca nimic nu se compară cu spontaneitatea. Cum sunt un „iscoditor de suflete” nu-mi place să trimit întrebările și să primesc răspunsurile. Nimic nu se compară cu 2-3 ore de conversație în care intervievatul își pune sufletul pe tava, iar eu selectez apoi acele momente care consider că trec granița unui interviu obișnuit. Construiesc o poveste. Toate interviurile apărute pe acest blog, există doar câteva excepții, sunt transcrise și selectate de mine. Cei care au avut curaj să se lase pe mâna mea, după ce au citit interviul mi-au spus: „M-ai făcut să plâng.” Au fost femei, dar și bărbați. Dacă voi scoate vreodată o carte cu interviuri obligatoriu am să anexez și poveștile din spate. Sunt la fel de interesante ca interviurile. În multe cazuri am rămas în relații foarte apropiate cu cei intervievați. E multă munca, dar merită. E nevoie să respecți doar un singur principiu. Eu să fac un pas înapoi, iar cel intervievat să strălucească în lumina reflectoarelor. Simplu, nu? Și încă ceva. Să-l faci pe invitat să se simta relaxat în prezența ta. Poate de aceea, de multe ori, la finalul interviului mi se spune (mai ales de către cei care nu sunt obișnuiți cu interviurile): „Parcă am revăzut un vechi prieten. Nici nu am simțit că este un interviu.” Nici nu trebuie, nu transcriu „interviuri” ci frânturi de viață.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

**Mansarda este locul unde o întâlniți pe Roxana**

Etichete artă, cărți, interviuri, pasiune, trăiește frumos

Diverse Interviuri

Interviu cu Raisa Beicu – Vulnerabilitate transformată în putere

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 20 iulie 2020
Niciun comentariu la Interviu cu Raisa Beicu – Vulnerabilitate transformată în putere

Pe Raisa Beicu, om de PR și blogger, am descoperit-o pe instagram. Are un cont atipic cu amintiri din vacanțe cu locuri exotice, dar și fotografii de la țară cu bunica. Hoteluri și restaurante sofisticate, dar și imagini cu copii defavorizați. Vestimentație rafinată, cărți, evenimente culturale, inele, turcoaz, flori și emoții. Fiecare imagine postată dezvăluie sensibilitate, rafinament vestimentar și un simț estetic peste medie. Textele care însoțesc fotografiile livrează conținut original, calitate și dezvăluie un om care nu poate funcționa fără principii.

În acest interviu nu am mai întrebat-o pe Raisa Beicu despre întâlnirea miraculoasă cu Jonathan Franzen, despre lupta ei cu depresia sau despre implicarea în proiecte cu copiii defavorizați. Nu-mi place să insult inteligența intervievatului și să-l pun să repete lucruri pe care le-a tot spus. Am vrut să aflu cine este este cu adevărat omul din spatele contului de instagram. Cum mă consider mai degrabă un „iscoditor de suflete” decât un blogger avid să iscodească în viețile oamenilor, toate întrebările alese au rămas în această zonă. Nu multe persoane au curajul să se dezvăluie așa cum a făcut-o Raisa. Știu că nu i-a fost confortabil și totuși a făcut-o. De ce? Pentru că este printre puținii oameni capabili să transforme vulnerabilitatea în putere.

Emilia Chebac: Raisa este un nume destul de rar. Ascunde o poveste?

Raisa Beicu: Acum este un nume mai popular, dar când eram mică, în mediul rural unde am crescut, era destul de exotic. Este ales de mama, inspirată de o doamnă care se numea Raisa. Impresionată de eleganța, feminitatea și distincția ei, a spus că dacă va avea o fata o s-o numească Raisa. Mama pur și simplu se transformă când vorbește de acea Raisa.

Emilia Chebac: Ai mai ținut legătura cu Raisa?

Raisa Beicu: A plecat în Japonia. Amuzant este că întâlnesc mulți oameni care cred că sunt asiatică. Îmi amintesc de primul meu internship la o agenție de PR, eram studentă și am fost întrebată: „Tu ai rude în Asia sau de ce arăți așa?” Eram consternată. Ce-i cu fața mea!? Nu mi se părea ceva admirativ, ci din contra, am luat foarte negativ totul. Acum îmi place că arăt așa. În timp, am înțeles că e bine să nu ai o față comună și niciun caracter comun. Sunt altfel pentru că simt lucrurile altfel, iar fizionomia e doar armonizată cu interiorul meu.

Emilia Chebac: În momentul în care te-ai decis să urmezi facultatea cum a fost? Tu ai ales unde să studiezi sau facultatea te-a ales pe tine?

Raisa Beicu: Îmi plăcea foarte mult să citesc, așa că am decis să dau la Jurnalism. Am făcut meditații în București și m-am pregătit temeinic. Totuși, ca alternativă, am dat și la SNSPA la Comunicare, dar eu Jurnalism voiam. Am intrat la ambele. La SNSPA prima cu 10. Era ceva destul de rar, știu că atunci mi-au luat și un interviu. M-am gândit că o fi un semn și m-am hotărât să rămân la ambele. La SNSPA m-a atras calitatea oamenilor. Nu vreau să generalizez, dar asta a fost experiența mea. Am întâlnit oameni cu care sunt și acum prietenă. La Jurnalism erau persoane care își doreau să devină vedete tv. Eu nu voiam sa fiu prezentatoare, ci îmi doream partea romantică, idilică a scrisului. Am simțit că nu e locul meu acolo și așa am rămas la SNSPA.

Emilia Chebac: Ești om de PR. Cum i-ai explicat bunicii tale ce presupune jobul tău?

Raisa Beicu: În prima mea săptămâna la Groupe Renult m-am dus la IT să-mi iau laptopul. Este o compania cu 18.000 de angajați. Care era probabilitatea ca băiatul de la IT să mă întrebe: „Tu ești Raisa Beicu?” Ce faimoasă sunt, mi-am zis. De fapt: „Știi, noi suntem verișori.” Bunica lui aflase de la bunica mea că m-am angajat la Renault. Așa că Adrian abia aștepta să mă cunoască.

Bunica mea are 84 de ani. Vrei să știi ce a înțeles Bica despre jobul meu? Deși am încercat să-i explic: Reclamele alea de la tv, eu lucrez pentru ele. Articolele din ziare? Și acolo e intervenția mea. Bunica a spus despre mine în sat că sunt directoare de presă. Se pare că nici bunica lui Adi nu prea a înțeles: „Și al meu e director la calculatoare”. Cand am aflat, gândește-te că aveam 22 de ani și eram la primul job, am sunat-o și i-am zis: “Bica, nu sunt director și nici Adi nu este.” „Ei și ce, cum adică el să fie director și tu nu?!”. Ne-a amuzat foarte tare povestea pe amândoi.

**Florile și cărțile – o constantă în viața Raisei**

Emilia Chebac: O întâmplare memorabilă de la primul job?

Raisa Beicu: M-am angajat la Groupe Renault când abia absolvisem și mi-am dorit tare mult acea poziție, motiv pentru care la interviu, când m-au întrebat dacă am carnet, am spus că da. Luasem carnetul la 18 ani, dar cum am avut o experiență neplăcută cu condusul, am lăsat-o baltă. Teoretic conduceam, dar nu și practic.

Odată angajată, șefa mea mi-a spus că voi merge săptămâna următoare la Mioveni cu un proiect. M-am albit. Pentru că nu am avut curaj să-i spun adevărul, a urmat o săptămână de groază. Prietenul meu cel mai bun a ieșit cu mine și m-a învățat să conduc. Nopțile, de la 2 la până la 6 conduceam, iar apoi mergeam la birou. Când mi-a dat Dusterul, am realizat că aveam iar o problemă: schimbasem mașina. Șefa mea, care era lângă mine când am preluat mașina, s-a uitat lung la mine. Se vedea că nu prea știam să bag în marșarier pe acel model. Tot drumul mi-am spus: “Este prima mea săptămână la Renault și dacă fac vreun accident nu o să mai pot da ochii cu nimeni de rușine.” Acum nu aș mai proceda așa, dar atunci am preferat o săptămâna de tortură decât să dezamăgesc. Și în ziua de azi conduc foarte bine datorită acelei săptămâni, chiar dacă nu a fost calea corectă s-ajung acolo.

Emilia Chebac: Contul de instagram dezvăluie cât de mult îți place turcoazul.

Raisa Beicu: Da, e culoarea mea preferată. Mi se pare caldă și expresivă. Am dezvoltat o relație cu această culoare în prima mea vacanță în care am plecat singură – în Malta. Mama chiar a suferit o dramă când i-am spus că vreau să merg singură, dar îmi doream o distanțare de câteva zile. Mi-am luat cărți și muzică de care nu m-am atins, în schimb am trăit pentru prima dată sentimentul de relaxare totală – am stat zile la rând gândindu-mă și uitându-mă la mare. De atunci, asociez turcoazul cu liniștea din Malta.

**Bunica Eugenia – un personaj de roman**

Emilia Chebac: Bica (bunica Raisei) este o prezență constantă în viața ta și pe contul de instagram. Ce reprezintă ea pentru tine?

Raisa Beicu: Trăiesc cu teama că va veni momentul în care o să plece de lângă mine. Doar când cei dragi dispar de lângă noi realizăm că nu ne-am făcut timp suficient pentru ei. Când a murit unul dintre bunicii mei, cu care aveam o relație destul de distantă, am văzut în camera lui poze lipite cu scotch pe perete. Erau toți nepoții lui acolo, mai puțin eu și sora mea. M-am supărat că nu sunt și eu acolo, apoi am înțeles că nu puteam să-l condamn numai pe el – și eu ar fi trebuit să mă apropii mai mult de el și să încerc să avem o conexiune.

Cu Bica, care este un personaj amuzant și foarte interesant, am avut grijă să nu repet povestea. Bica a avut și o viața atipică. Pe lângă iubirea pe care i-o port, am fost curioasă și de povestea ei. A rămas orfană la 10 cu 3 surori mai mici de crescut. S-a căsătorit abia la 27 de ani cu bunicul care era mai mare decât ea cu 17 ani. Ea foarte săracă, el bogat. Întâlnirea cu bunicul i-a schimbat total viața. A cunoscut o îmbunătățire finaciară, dar a rămas cu metehne din trecut. Pentru mine este foarte interesant de urmărit și analizat. Oricât de bine i-a fost ulterior, avea momente când se autosabota din lipsa unui start bun. Bica este un exemplu de reușită, dar reușită într-un context anume.

**Vulnerabilitate transformată în putere**

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Raisa Beicu: Problemele de sănătate cu care m-am confruntat în 2017. A fost o perioadă foarte lungă de spitalizare, am pierdut multe și am suferit cum nu credeam că poate un om suferi. În România mi s-a spus la vremea respectivă că nu prea mai au ce să-mi facă și așa am ajuns în Austria, unde am fost salvată. Am trăit câteva luni știind că o să mor, informație care la 27 de ani este cel puțin greu de dus. Este cea mai dură modalitate prin care poți să ajungi puternic, așa cum sunt eu acum. Privind în urmă, dacă ar fi să o mai iau de la capăt, aș prefera să ajung altfel la acest rezultat.

Prietenii apropiați care cunosc povestea îmi spun că sunt un erou pentru felul în care am luptat. Nu cred că ține de eroism, ci doar nu am avut alternativă. Am luptat disperată să nu dispar, am avut norocul să reușesc, iar asta m-a făcut acum puternică. Nu înseamnă că nu mă mai confrunt cu disconforturi și supărări și acum, dar am căpătat anduranță în problemele macro. De aceea în momente de criză, eu reacționez mult mai bine decât alți oameni. Când e vorba de lucruri grave, de obicei mă adun repede și caut soluții. N-aș fi primit forța asta dacă nu m-aș fi confruntat cu probleme astea cu adevărat grele. Acum am alte standarde și știu cât pot duce. Toată această experiență mi-a întărit firea foarte firavă, am primit un bonus de putere pentru care sunt realmente recunoscătoare.

Emilia Chebac: Care este relația ta cu cărțile?

Raisa Beicu: Pe mine literatura mă ajută să mă repar pentru că arta de calitate asta face. Am crescut într-o casa cu o sufragerie capitonată cu cărți. În locuința mea din Bucureși am foarte multe cărți. Nu citesc ebookuri, chiar dacă prietenii îmi spun să renunț la cărțile clasice. Deși sunt o persoană fresh și la curent cu tehnologia, pentru mine biblioteca fizică este sfântă.

Emilia Chebac: Știu ca i-ai luat un interviu lui Lionel Duroy autorul „Eugeniei”. Ce fel de om este?

Raisa Beicu: Domnul Duroy, pentru că nu pot să-i spun altfel, provine dintr-o familie nobilă franceză. A avut o viață fulminantă, a fost meșter, curier și jurnalist. Și eu, ca el, am o pasiune pentru Sebastian. Jurnalul lui Mihail Sebastian mi se pare absolut fascinant și am citit foarte mult despre decesul lui suspect și povestea de dragoste neîmplinită cu Leni Caler. Faptul că un scriitor francez a fost atras de Sebastian și a scris o carte despre el mi s-a părut captivant.

Cei de la Humanitas Fiction urmau să scoată o carte despre Mihail Sebastian și cunoscând pasiunea mea pentru el m-au contactat. Mi-au trimis cartea, care se numea „Eugenia”, și așa am ajuns să îi iau un interviu lui Lionel Duroy.

Când ne-am întâlnit la Humanitas, am avut o chimie foarte bună. Poate și datorită numelui meu, al doilea meu nume este Eugenia, după Bica pe care o cheamă Eugenia. Unde mai pui că la vremea respectivă eram foarte apropiată de un băiat pe care îl cheamă Sebastian. Așa ca Eugenia i-a cerut un autograf lui Lionel Duroy pentru Sebastian, pe care numită Eugenia. Ne-am întâlnit la București pentru interviu, iar peste 2 zile ne-am revăzut și la Iași la Filit, unde era invitat. I-am mărturisit că pentru mine „Eugenia” reprezintă ceea ce ar fi fost dacă Leni Caler ar fi răspuns iubirii lui Sebastian. Am simțit că a punctat în carte foarte bine sacrificiile pe care le poți face din iubire. Mi-a spus: “Wow nu m-am gândit la așa ceva.” Nu voi uita eleganța lui, este un adevărat domn. Deși am anumite reproșuri asupra modului în care a fost scrisă, mi-a plăcut mult cum a adus problema antisemitică în contemporan și cum a intersectat poveștile.

Emilia Chebac: Ce părere ai despre cei care desființează o carte pe rețelele de socializare?

Raisa Beicu: Ca să critici îți trebuie o cultură extraordinară. Când nu-mi place o carte nu scriu despre ea. Aleg cărțile cu care rezonez și pe care le recomand. Eu nu cred că sunt superioară omului care a scris-o. Deși pot fi condamnată că nu am curaj, de fapt nu am curaj să dau de pământ cu un om care s-a documentat ani întregi pentru o carte. Mă deranjează foarte tare agresivitatea unor oameni care nu au nici o poziție. Una este să spui că nu îți place o carte, alta să devii agresiv.

Emilia Chebac: Ce poți să-mi spui despre pasiunea ta pentru hoteluri?

Raisa Beicu: Visul meu cel mai mare este să trăiesc jumătate de an într-un hotel. Cred că mi se trage de la filmele lui Wes Anderson – Hotel Grand Budapest, mai ales. La hotel mă simt foarte protejată și că nu am nici o grijă: mic dejun servit, halat proaspăt, papuci – totul e sub control, eu doar mă bucur de viață. Simt că acolo mi s-au luat greutățile, efectiv.
Când vreau să iau o pauză și să mă detașez de toate merg o noapte la hotel. Îmi place sentimentul de a fi turist în propriul oraș. Ce poate fi mai relaxant decât să citești o carte în halat și papuci făra să te apese nici o grijă?

Emilia Chebac: O amintire dintr-un hotel?

Raisa Beicu: Experiența mea la hotel Capitol. Fix în noaptea în care mi-am luat cazare la Capitol a fost festivalul de lumini, Spotlight. Eu nu mă dau în vânt după astfel de evenimente pentru că am o fobie de mulțimi. Până atunci citisem în cameră, dar la un moment dat m-am plictisit și am coborât în halat la recepție – așa cobor și la mic dejun. Era 22:00, recepția luminată, iar eu în halat și papuci. Am stat pe pervaz câteva ore și totul a devenit un experiment social. Oamenii îmbracați de festival, turiștii din recepție îmbrăcați elegant și eu în halat. Eram la festivalul de afară, dar de fapt nu eram pentru că ne despărțea un perete de sticlă (la parter la Capitol sunt acele geamuri mari de sus pâna jos, fix pe colțul străzii care duce spre Control, iar eu stăteam în vitrină). În halat eram în intimitatea mea, dar participam și la viața lor. Mi se părea o metaforă a întregii mele vieți, căci par un om extrovert, dar în realitate sunt introvertă și cel mai mult iubesc liniștea într-un halat, departe de gălăgia de după geam.

Emilia Chebac: De unde pasiunea ta pentru inele?

Raisa Beicu: Sunt fascinată de mâini. Cu mâinile te ștergi de lacrimi, cu mâinile scrii mesaje de împăcare sau de despărțire. Pentru mine, într-o relație, momentul când ne luăm de mână în public este gestul maxim de apreciere, asumare și intimitate. Gestul de a lua de mâna mi se pare de o mie de ori mai intim decât primul sărut sau oricare alt semn de apropiere. Dacă iau de mână un bărbat în public înseamnă că există un mare potențial să-l iubesc în viitor. Mâinile spun foarte multe despre un om, iar inelul este forma de a împodobi acea mână. Prin urmare, colecția mea de inele este exteriorizarea acestei conexiuni.

Emilia Chebac: Un inel de suflet?

Raisa Beicu: De 3 ani port un inel pe care nu l-am dat jos niciodată. Mi-a fost dăruit de părinți într-un moment dificil din viață, promițându-mi că o să mă protejeze și o să-mi poarte noroc. Pentru că am ieșit cu bine din acea experiență, am superstiția că inelul mă protejează. Uneori port rochii care nu se asortează deloc, dar nu vreau să renunț la el.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Raisa Beicu: Ana Rubeli mi-a spus că vrei să-mi iei un interviu și mi-a spus că ești un om care trebuie cunoscut, iar dacă a spus Ana asta, am acceptat. Am foarte mare încredere în ea.

Emilia Chebac: O provocare?

Raisa Beicu: Valeria Stoica.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Raisa Beicu: Admir și apreciez foarte mulți oameni din preajma mea.
• Valeria Stoica pentru feminitate, vulnerabilitate și atmosfera pe care o creează în jurul ei. În societatea actuală, e greu să mai găsești atâta diafan.
• Răzvan Exarhu pentru că pe cât de amuzant, pe-atât de profund este. Deși pare că ia totul la mișto, în realitate are un nivel foarte ridicat de empatie și înțelegere. Îl apreciez pentru cum a scris „Fericirea e un ac de siguranță” și pentru modul în care împachetează dramele cu umor – am învățat multe de la el și îi mulțumesc.
• Marius Manole mi se pare o combinație foarte bine echilibrată de geniu în teatru, cu umor (vezi emisiunea online pe care o face cu Ilona Brezoianu) și spirit civic. Fascinant cum într-un singur om s-au adunat atâtea talente.
• Cătălin Georgescu pe lângă talentul fotografic pe care nici nu mai este nevoie să-l precizez, este un om vertical, care niciodată nu m-a dezamăgit. În cei 11 ani de când suntem prieteni, nu s-a schimbat deloc – are aceeași integritate și aceleași principii. El este unul dintre foarte puținii oameni de la care caut confirmări.
• Alex Gâlmeanu pentru modul în care vede lumea. Un fotograf foarte talentat, cu o cultură generală pe care uneori sunt invidioasă.
• Vlad Troncea – un prieten pe care țin foarte mult să-l includ în această categorie de oameni pe care îi apreciez și care mă inspiră. Era student la ASE, beam un vin sus La Motoare, când mi-a mărturist că este nefericit și vrea să facă altceva cu viața lui. La vârsta aia, cu toții aveam drame, dar spre deosebire de mulți alții, el s-a reinventat. A renunțat la lumea finanțelor și cum era foarte pasionat de artă și cultură, astăzi este actor și dansator. A ajuns atât de departe, încât acum joacă în Faust la Royal Opera House în Londra (încă am emoții când spun asta). În ciuda tuturor, nu a renunțat și a luptat pentru visul lui. Este un model de urmat și sunt foarte fericită că l-am cunoscut in real life.

Emilia Chebac: Ai un motto?

Raisa Beicu: Un vers dintr-o melodie:
„Să fugim care încotro
Cântând pe gheaţa crăpată
Să ne luăm viaţa la mişto.”

Versurile sunt scrise de Andrei Robin Proca, solistul trupei „Robin and the Backstabbers”, care este un poet desăvârșit. Din muzica românească, mesajul lui este cel mai aproape de sufletului meu.
Dacă ți se întâmplă lucruri grave și te adâncești în mocirlă, acolo rămâi. Dar dacă iei viața la mișto, înseamnă că faci tot ce poți să trăiești. Versul asta m-a ajutat oricând am disperat. M-am uitat la gheața crăpată și nu m-am scufundat. Arta bună asta face: ajută oamenii în momente de criză. Arta pur și simplu te repară.

Și pe Andrei Robin Proca îl includ în lista oamenilor pe care îi admir pentru cât de bine scrie și pentru cum face oamenii să cânte (pe gheața crăpată).

**„Arta bună asta face: ajută oamenii în momente de criză.”**

Mi-am dorit un interviu cu Raisa Beicu pornind de la contul ei de instagram. Nu vă imaginați acum că voi lansa o rubrica nouă pe blog despre conturi de instagram. L-am ales pe al Raisei pentru că spune o poveste. Și pentru o doză zdravănă de autenticitate. Mi-aș dori tare mult să văd mai multe astfel de conturi.

Și dacă tot vorbim de autenticitate, interviul cu Raisa o să rămână memorabil pe blogul meu. Ne-am „întâlnit” pe zoom. Când a căzut netul, am închis reportofonul spunându-mi că îl voi deschide când revenim în online. De conectat ne-am conectat, destul de repede, dar am uitat complet de reportofon. Așa că am pierdut vreo 20 de minute din răspunsurile Raisei. Aș fi putut să revin, dar am renunțat. Prefer spontaneitatea pentru emoții trăite în direct.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

**În mijlocul copiilor de la Vizurești**

**Celebra întâlnire cu Jonathan Franzen**

Fotografii din arhiva personală a Raisei Beicu

Etichete curaj, inspirație, interviuri, online, trăiește frumos

Diverse Interviuri

Interviu cu Mihaela Preda despre anxietate, depresie și cărți

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 11 mai 2020
Niciun comentariu la Interviu cu Mihaela Preda despre anxietate, depresie și cărți

Ideea unui interviu cu Mihaela Preda mi-a încolțit la ultima ediție a clubului de lectură, Emilia, cărți &cafea, pe care îl moderez.

Când a intrat la Cascara Coffee Shop, gazda clubului de carte, am fost impresionată de naturalețea ei. Purta o ținută minimalistă: cămașă de culoarea cârtiței și un pantalon negru cu talie înaltă. Mijlocul, extrem de zvelt, era încins cu o eșarfa roșie. Mărgele barbare, un machiaj lejer și inconfundabila tunsoare franțuzească. Sunt atrasă de outfiturile cu identitate, care semnalează creativitate și o doză subtilă de visare, dar fără a face rabat de la comoditate. Eram uimită. În fața mea stătea librareasa Emma Valentini din „Libraria iubirii”.

La întrebările mele, Mihaela a fost printre curajoșii care s-au înscris imediat la cuvânt, nu înainte de a puncta „Mi-ar plăcea ca toată lumea să poată să-și exprime părerea, să nu existe cineva care să monopolizeze conversația.” Apoi aruncându-și discret privirea pe o pagină plină de însemnări a început să vorbească. Dacă la început am apreciat că militează pentru egalitate de șanse, când i-am zărit notițele m-a cucerit definitiv.

Cu ceva timp în urmă am scris o recenzie pe blog care începea așa: „Dacă aş fi psiholog, când ar intra un pacient, pentru prima oară, în cabinet l-aş ruga să îmi spună ce cărţi a citit în ultimul an. Nu neaparat titluri, nu toţi sunt obsedaţi de liste ca mine, mai degrabă genul pe care îl preferă. Aş vrea să înţeleg omul din faţa mea prin intermediul cărţilor şi cum evoluează cu ajutorul lor. Alegerea unei cărţi spune foarte multe despre un om.” (Recenzia o puteți citi aici.) Nu bănuiam atunci că peste ceva timp îi voi lua Mihaelei Preda, un psiholog îndragostit de cărți, un interviu.

Mihaela Preda este psiholog clinician şi psihoterapeut (psihoterapie cognitiv-comportamentală) la Spitalul Clinic CF2 Bucureşti. În paralel profesează și în practică privată. Cum interviul cu Mihaela Preda nu se adreseaza unei publicații de specialitate, am rugat-o să răspundă în așa fel încât conținutul acestui articol să ajungă la cât mai multe persoane. Am provocat-o să vorbească despre afecțiunile care macina în prezent omenirea (anxietatea și depresia), despre întâmplări amuzante petrecute în cabinetul de terapie, despre cărți, dar și despre lucruri mai puțin cunoscute din viața ei.

Despre anxietate pe înțelesul tuturor

Emilia Chebac: Deseori oamenii confundă frica cu anxietatea. Cum le putem deosebi?

Mihaela Preda:
• Frica este un răspuns emoțional la un pericol real. (Îmi este frica de câini.)
• Anxietatea este o stare patologică caracterizată prin teamă făra un obiect bine precizat. ( Îmi este teamă că se va întâmpla ceva rău cu mine.) Omul construiește niște scenarii care anticipează starea de rau. Anxietatea este însoțită de încordare musculară, senzație de slăbiciune, deranjament la stomac, nod în gât foarte prezent, transpirații reci-calde etc.

Emilia Chebac: Există o legătură între anxietete și atacurile de panică?

Mihaela Preda: Anxietatea duce la atacuri de panică, dar acestea nu apar la o teamă obișnuită.

Atacurile de panică:
• Câteodată apar din senin fără un factor declanșator – mă trezesc în toiul nopții cu senzația că nu am aer și că o să mi se întâmple ceva rău.
• Pot aparea și predispuse situațional. Dacă ai făcut un atac de panică trecând printr-o intersecție mare vei tinde să îl repeți dacă treci iarăși prin zona respectivă.

De multe ori un atac de panică este confundat cu un atac de cord sau AVC. Pacientul ajunge la Urgență sau la specialist, este consultat și i se spune că este ok. De cele mai multe ori totul se oprește aici. Când i se recomandă să mergă la psiholog sau la psihiatru pacientul dezvoltă o rezistență. Abia după ce ajunge la medic de 5-6 ori și realizează că nu se mai poate, în final, tot la psiholog ajunge.

Ascunderea și nerecunoașterea anxietații, creează un cerc vicios, generând o doză și mai mare de anxietate.

Emilia Chebac: Ce rezultat are camuflarea anxietații?

Mihaela Preda: Evitarea de către o persoană a tuturor evenimentelor care îi declașeză anxietatea o izolează social, îi afectează calitatea vieții și cariera profesională. Nu poate face o prezentare cu 30 de persoane pentru că asta îți va declanșa o criză. Dacă totuși o face se bâlbâie, tremură, iar feedbackul pe care îl primește este ceva de genul: „Uite nu e în stare de nimic!”

Depresia este un diagnostic pe care îl pune specialistul, nu te etichetezi singur în online.

Emilia Chebac: Tot mai mulți oameni vorbesc despre depresie. Oare nu se confundă tristețea cu depresia?

Mihaela Preda:

• Tristețea este o emoție absolut normală care durează de la câteva ore la câteva zile și descrește de la o zi la alta.
• Depresia este o stare patologică care durează minim 2 săptămani și se poate agrava progresiv.

Tristețea este o stare normală, toată lumea trece prin asta, pe când depresia nu.

Emilia Chebac: Ce consecințe are depresia netratată?

Mihaela Preda: Depresia netratată diminuează funcțiile intelectuale. Se ajunge la tot soiul de dependențe – alcool, droguri, jocuri de noroc etc. Apar tentative de suicid. Creierul se uzează în timp și se poate ajunge la boli deteriorative grave cum ar fi demența.

Emilia Chebac: Acum din ce în ce mai multe persoane dezvaluie în online că se luptă cu depresia. Ca specialist ce părere ai?

Mihaela Preda: Cred că se spune prea des: „Sunt depresiv/ă”. E la modă și oferă beneficii secundare. Devine o formă de a atrage atenția online pentru ca alții să te compătimească. Una este să te etichetezi online și alta este să fii cu adevărat depresiv și să te lupți cu această afecțiune.

În depresie orice efort este epuizant. Nu ai energie nici să te dai jos din pat. Depresia este un diagnostic pe care îl pune specialistul, nu te etichetezi singur în online.

Există o triadă cognitivă a depresiei. Cei care se luptă cu acestă afecțiune psihică au o apreciere subiectivă (sumbră) asupra:

– imaginii despre sine: nu sunt bun de nimic,
– lumii: nimeni nu mă iubește,
– viitorului: nu mă aștept la nimic bun.

Emilia Chebac: Există factori care „programează” la depresie?

Mihaela Preda: Există factorii declanșatori pentru depresie:

– Factori constituționali – ne naștem cu o anumită zestre genetică care predispune la depresie (încarcare afectivă negativă)
– Factori biologici (un dereglaj al neurotransmițătorilor – dopamina, serotonina și noradrelina în cantități reduse) Depresia nu ține de voința omului, ea apare îi urma unor dereglaje chimice.
– Factori de mediu: abuz în copilărie, insecuritate, mediu familial conflictual, pierderea mamei la vârste mici.
– Factori sociali: mediu tensionat la job, insecuritate financiară, timp liber scăzut, pierderea locului de muncă.
– Factori psihologici – capacitatea scăzută de reziliență. (Capacitate scazută de adaptare, într-o manieră pozitiva, la situații nefavorabile de viața.)

Emilia Chebac: Pentru cei care doresc să aprofundeze mai mult despre cele 2 afecțiuni (anxietate și depresie) ce cărți recomanzi? Mă refer aici nu la cărți de specialitate ci cărți pentru publicul larg.

Mihaela Preda:
• „Anxietatea” – Scott Stossel
• „Demonul amiezii„ – Andrew Solomon (prezintă depresia prin prisma unui om care a suferit toata viata de acestă afectiune psihică)
• „De ce fac zebrele ulcer?” – Robert M. Sapolsky

Mihaela Preda omul din spatele terapeutului

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă?

Mihaela Preda: Primesc un telefon și o voce educată, la final, după ce am stabilit sedința, mă întreabă: „Și cu plata cum procedeam? Înainte ca la prostituate sau după?” În momentul acela m-am blocat. Nu îmi era clar în ce zonă vrea să o ducă. M-am adunat și i-am răspuns: E drept că este tot un serviciu către populație, dar să știți că vorbim de studii diferite. Din dialogul care a urmat m-am lămurit. Domnul a încercat o glumă pentru că era teribil de tensionat. Nu mai fusesese niciodată la terapie. Povestea datează de acum 20 de ani când terapia era în fază embrionară în România.

Emilia Chebac: Un caz care te-a impresionat?

Mihaela Preda: Sunt multe cazuri, dar am să mă rezum la un caz, în care m-am implicat foarte mult, cel al unei tinere studente. După o vacanță de vară, în care lucrase în străinătate (SUA), pentru a face fața mediului de acolo a încercat diferite droguri recreaționale. Revenirea acasă i-a produs mari schimbari în viața socială. Făcea atacuri de panică, dar cum credea că este o suferință fizică a consultat diferiți specialiști. S-a investigat inima, s-au făcut analize generale, a consultat și un urolog, dar cum totul era în regulă a fost îndrumată către un psiholog.

Avea o tulburare obsesiv-compulsivă cu diferite ritualuri. Totul trebuia să decurgă într-o anumită ordine, după un anumit tipic. Nu mai mergea la facultate și refuza să mai iasă din casă. Părinții o aduceau la terapie și tot ei veneau după ea. Am lucrat la acest caz câteva luni. Dar câteodată terapia nu este suficientă. Persoana trebuie sa beneficieze și de tratament psihiatric și aici intervine o mare rezistența. Ea acceptase să vină la psiholog și acum eu o trimiteam la psihiatru. Îi mai spuneam și că este nevoie de tratament cu pastile. Deja era prea mult.

I-am prezentat toate modificările din organismul ei, cum o afectează și cum o va ajuta tratamentul. A durat mult până am convins-o, dar s-a dus. S-a simțit din ce în ce mai bine. A citit toate cărțile recomandate de mine. „Demonul amiezii” în engleză. Și-a făcut exercițiile pentru acasă. A rezolvat problema, a terminat facultatea și a rămas în învățământul universitar. Într-o zi am primit un mesaj de la ea: Nu aș fi ajuns niciodată aici, dacă nu existați dumneavoastră. Pe diploma mea ar trebui să fie și numele dumneavoastră.

Emilia Chebac: De ce se tem oamenii de terapie ?

Mihaela Preda: Mulți cred că terapeutul îi forțează să facă ceva împotriva voinței lor. E greșit. Terapia este despre tine și ce vrei tu, cu resursele tale, pentru a merge mai departe.

În orice loc a fost Mihaela Preda a lăsat o urmă

Emilia Chebac: Până să devii terapeut ai fost, o scurtă perioadă, profesor. Cum te-a ajutat această experiență în evoluția ta ca om?

Mihaela Preda: După terminarea facultății am fost 4 ani profesor (suplinitor) de științe sociale la liceu. O consider o experiență extrem de interesantă pentru evoluția mea personală. La început a fost stresant. Eram doar cu 6-7 ani mai mare decât elevii mei. Nu vrei să știi cum au fost primele zile. Veneam acasă și mă puneam pe plâns. Îi spuneam soțului meu că eu nu o să mă descurc. Am învățat însă 2 lecții extrem de importante atunci:

1) Când viața te conduce într-o încăpere intri și îți găsești locul. Dacă nu te simți confortabil, fă în așa fel încât, să nu se observe asta. Învinge-ți mintea și corpul te va asculta. Eram singură, foarte tânără, în fața a 30 de elevi care mă intimidau grozav.
2) Poartă-te cu toți, cei cu care interacționezi, cum ai vrea să se poarte ei cu tine. Îi ascultam, le vorbeam frumos și nu ridicam niciodată tonul la ei. Am fost dirigintă 3 ani. Nu mi s-a dat o clasa cu elevi pe care să-i modelez eu. Am preluat o clasă unde diriginta se prăpădise. Adolescenții erau speriați și supărați. O combinație explozivă care ar fi pus la grea încercare și un pedagog cu experiență. Încet – încet însă m-au acceptat. Le-am impus reguli clare de disciplină, dar nu am fost rigidă la nevoile lor emoționale.

După experiența din învățământ nu am mai avut niciodată probleme cu vorbitul în public.

Emilia Chebac: Ai mai ținut legătura cu elevii care atunci te intimidau?

Mihaela Preda: Am păstrat legătura. M-au invitat la întâlnirea de 10 ani deși eu plecasem din învățămant. La fel și la cea de 20 de ani. Și acum după atâta timp mă sună să mă felicite de sărbători.

Pe Mihaela Preda am cunoscut-o la clubul de carte „Emilia, cărți& cafea”

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Mihaela Preda: Ți-am descoperit blogul citind o recenzie de carte (o puteți citi aici). Mi-au plăcut interviurile cu Sandra Ecobescu (aici), dna Georgeta Filitti (aici și aici), Irina Markovits (aici) și actrițele care au jucat-o pe Regina Maria: Simona Mihăescu ( teatru – aici), Roxana Lupu ( film – aici și aici) Apreciez că alegi oamenii din domenii profesionale variate și de vârste diferite. Îmi place teribil diversitatea. Asta reflecta gradul tău de cultură. Puține persoane pot trece cu ușurința de la un domeniu la altul așa cum faci tu.

Emilia Chebac: Cum ai ajuns la clubul – „Emilia, cărți&cafea” – pe care îl moderez?

Mihaela Preda: Te urmăream pe instagram și am văzut că deschizi un club de carte. Mi s-a părut foarte interesant. Recunosc că am venit la clubul tău și în scop profesional. Am multe paciente care citesc și vreau să le recomand un club testat de mine. N-aș putea să le recomand un loc de unde să se întoarcă și mai depresive. Moderezi extraordinar. Atunci când subiectul alunecă spre pesimism, fără a minimiza mesajul cărții, nu știu cum faci, dar duci totul într-o notă optimistă. Am rezonat cu clubul tău. Dovadă că vin de la prima ediție.

Emilia Chebac: Ce te-a convins să revii?

Mihaela Preda: Oamenii de calitate, discuțiile inițiate de tine care deschid niște pârghii de reflecție captivante, dar și răspunsurile participanților. Interesant mi s-a părut că toți acești oamenii care au venit la club au fost atrași de blogul tău. Livrezi conținut de calitate, iar asta a atras o comunitate pe măsură.

Emilia Chebac: O carte pe care nu ai fi citit-o dacă nu ai fi venit la clubul meu de carte?

Mihaela Preda: „Eugenia” mi-a plăcut foarte mult. Am apreciat rigoarea cu care s-a documentat Lionel Duroy despre Pogromul de la Iași și modalitațile absolut minunate care s-au deschis, intervenția ta și a participanților. Întrebările tale, contextul istoric, poveștile domnului Ș. și ale lui S. Am primit informații de care nu știam și puncte de vedere la care nu m-aș fi gândit.

Emilia Chebac: O poveste de suflet legată de o carte?

Mihaela Preda: Am o carte de care mă leagă o amintire dragă. Eram studentă. Îmi doream cu disperarea „Comedia umană” de John Galsworthy. O prietenă a vânat-o luni de zile prin anticariate. Era de negăsit. O citisem, dar o voiam în bibliotecă. În final a reușit să o cumpere și mi-a dăruit-o. De atunci, acea carte asta a mers cu mine în fiecare casă unde am stat.

Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?

Mihaela Preda: Gabriela Urda

Recomandări pentru cei interesați de terapie

Emilia Chebac: Un exercițiu pe care îl recomanzi pacienților tăi?

Mihaela Preda: Un exercițiu care se numește: da, acum, mâine, mulțumesc.

• Spui da pentru acceptare. Lasă să vină spre tine tot ce s-a petrecut de-a lungul zile, oamenii cu care ai interacționat. Acceptă -le fără să judeci. Bune sau rele.
• Spui acum, te liniștești, reflectezi, dar nu analizezi pe toate părțile. Renunță la uite ce a zis cutărică despre mine!
• Spui mâine și te gândești ce vrei să faci a II-a zi cu aceste reacții. Mâine e o altă zi și mă bucur de ea. Ideea este să nu mergi la culcare cu problema în gând.
• Spui mulțumesc pentru orice moment plăcut din ziua respectivă. Un mic exercițiu de gratitudine că cineva ți-a zâmbit, că a ieșit soarele sau că ai citit câteva pagini dintr-o carte interesantă.

Este o modalitate care te ajută să-ți asiguri o igienă a vieții psihice.

Emilia Chebac: Cum căutăm un terapeut?

Mihaela Preda: Alegerea unui terapeut este ca în amor. Chiar dacă este frumos și are toate calitățile dacă nu este pentru tine degeaba.

• Pentru început cere informații de la medicul de familie și de la cunoscuți care merg la terapie. Intra pe siteul de specialitate – Colegiul Psihologilor – unde există un registru al psihologilor și forma de terapie pe care o practică fiecare.
• La prima întâlnire vezi dacă poți să comunici cu terapeutul, dacă te ascultă și dacă crezi că te ajută. La prima ședintă apare aceea ventilație emoțională, ai senzația că te simți un pic mai bine, dar dacă după 2-3 ședințe realizezi că nu poți merge mai departe schimbă-l. Oricât ar fi de recomandat un terapeut dacă simți că nu te ajută renunță la el.

Sunt bucuroasă că un om ca Mihaela Preda a acceptat acest interviu. Și onorată că a ales clubul meu de lectură. Cred că intuiți rolul ei în dezbaterea unei cărții. Cu cât un personaj are mai multe probleme cu atât mai dificile devin întrebările pe care moderatoarea, adică eu, i le adreseză Mihaelei. Aș fi vrut să puteți vedea intervenția ei la prima ediție e clubului. Când a vorbit despre Mihail Sebastian mă uitam la ea, adevărul e că mai degrabă mă holbam, magnetizată de ce îmi era dat să aud. A încheiat cu o confesiune: „Recunosc că l-am dus pe Sebastian într-o zona mult prea profesională, dar nu m-am putut abține sunt… terapeut.” M-am relaxat. Începusem să mă simt, țineti cont că era prima ediție și aveam emoții cât Casa Poporului, exact cum s-a simțit Mihaela în primele zile în fața elevilor. Eram în fața unor adulți, care aveau așteptări de la mine, dintre care unul era terapeut. Mi-am dorit un club de carte cu oameni de calitate. Ei bine, îi aveam.

O să închei acest interviu cu Mihaela Preda cu o concluzie, deși nu mă dau în vânt după genul asta de final. Depresia nu este un oaspete căruia să-i servești băutura preferată sau să-i oferi cel mai confortabil fotoliu. Depresia este un dușman. Nu o subestima. Cere ajutor!

Un articol scris de Mihaela Preda în Dilema Veche puteți citi aici.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Etichete evoluție, interviuri, recomandare, suflet gol, trăiește frumos

Cultură Interviuri Locuri

Galeria Basil – „Locul marilor întâlniri”

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 6 mai 2020
11 comentarii la Galeria Basil – „Locul marilor întâlniri”

Luminița și Basil proprietarii Galeriei Basil

La Galeria Basil am ajuns din întâmplare. Ada Zaharia, o adolescentă pasionată de pictură și desen mi-a dat o provocare. „Mi-ar plăcea tare mult să scrii despre Luminița și Basil proprietarii galeriei.”

De ce nu? Sunt fascinată de locurile unde frumusețea nu este marginalizată. Mă fac să mă simt în siguranță. Nu era prima dată când intram la Galeria Basil. Dar în aceea după amiază, în care aveam întâlnire cu Luminita Vasile, am simțit că o percep altfel, că pătrund într-un spațiu în care lumea s-a refăcut în toată culoarea, lumina și forma ei.

Galeria Basil are un miros al ei special. În biroul lui Basil era mai estompat poate și pentru că se amesteca cu mirosul de lemn, ceai și cărți vechi. Aș spune că miroasea mai degrabă a artă și civilizație. În ateliere, în schimb, se simțeau mai puternic notele parfumate, care pe durata cursurilor, se imprimă în hainele, părul și creațiile cursanților. De multe ori mamele îi spun Luminiței că, atunci când se întorc copii de la cursuri, stau cu nasul în părul lor pentru că miroase a galerie. Mirosul devine emoție… Basil a descoperit parfumul și a dozat proporțiile. Apoi împreună cu Luminița au pus suflet, au adăugat pasiune și iubire. Dar oricât de mult m-ar fi sedus acel miros eram perfect conștientă că ce mi se dezvăluia în fața ochilor nu s-a făcut pocnind din degete. Luminiței și lui Basil le-a trebuit 15 ani de muncă ca să susțină o poveste astăzi de succes. Au debutat cu un proiect în care doar ei 2 au crezut. Acum chiar și cei care nu le dădeau nici o șansă au capitulat și fac o reverența în fața realizărilor lor.

Un vis se conturează

La început, deși le cam flutura vântul prin buzunare nimic nu i-a împiedicat să viseze. Se plimbau pe străduțele din apropierea locuinței, în Aviatorilor, unde stateau cu chirie, și își spuneau că la bătrânețe vor avea aici o casă a lor.

Luminița avea 25 de ani, iar Basil 30. Erau freelanceri și lucrau în advertising. Munceau enorm și faceau cam tot ce alții refuzau să facă în domeniul lor. Pe scurt munceau, din greu, pentru visurile altor oameni. Au întâlnit însă 2 oameni, de o vârstă respectabilă, care le-au deviat drumul. El grafician și ea pictor scenograf – Mihail Gyorgy și Hristofenia Cazacu. Și în atelierul lor, Lumința și Basil, au fost inițiați în lumea artelor. În timpul celor 3 ani, cât au durat cursurile, s-a conturat un vis – își doreau o galerie.

La un moment dat, au luat o pauză de la advertising și au plecat în Italia. Luminița mi-a mărturisit că a vrut să se întoarcă din prima zi. „Ca turist iubesc Italia, atât doar că noi nu am ajuns acolo ca turiști. Nu am rezonat cu ce am găsit și, de aceea, după 3 luni ne-am întors acasă. În schimb acolo, printre străini, s-a concretizat Galeria Basil. Știam că asta vom face în România.”

Deschiderea Galeriei Basil

Când au revenit, timp de 1 an, au lucrat cot la cot în atelier și au pregătit marea deschidere. Cum curajul se volatiliza și-au pus un termen limită. „ Aproape semnasem contractul pentru o sală în Aviatorilor, când Basil a aflat că a fost scos la licitație un depozit. Am mers să-l vedem, dar când am intrat nu am văzut decât șoarecii care mișunau pe acolo așa că am ieșit imediat.” Dar cum Basil e un vizionar nu s-a lăsat intimidat și timp de 2 zile i-a descris Luminiței cum va arăta locul după amenajare. Cum financiar era mult mai rentabil, iar ideile lui Basil s-au conturat frumos pe 1 martie 2005 au deschis Galeria Basil în spațiul renegat inițial de Luminița. Depozitul se afla în curtea din Casa Universitarilor.

„Când am deschis, ca să susținem galeria, am vândut garsoniera dublă din Aviatorilor. Ne luam astfel adio de la căldura și confortul unui cămin, într-o zonă pe care ne-o dorisem tare mult, neștiind ce ne va rezerva viitorul. Acum nu regret nici o secundă, dar atunci a fost o decizie tare grea.”

Entuziasmul de început a venit la pachet împreună cu mari emoții. În curtea din Casa Universitarilor nu erau deloc vizibili. Toata lumea ținea să le comunice asta. Unii o făceau mai delicat, alții însă le accelerau starea de anxietate spundu-le că nu au nici o șansă. Mizau pe cultură și singura lor publicitate s-a făcut doar din gură în gură. Visau vernisaje, promovarea artiștilor tineri, evenimente cu muzică, poezie și lansări de carte. Au strâns o comunitate în jurul lor, dar era un cerc închis. Ca să-și mai suplimenteze veniturile au deschis un mic magazin cu materiale de pictură, tot în fundul curții. În astfel de condiții era din ce în ce mai greu de supraviețuit.

La primele lor evenimente au invitat cunoștinte din lumea în care se învârteau atunci- advertinsing. Erau priviți ca 2 nebuni. Scenograful Dan Toader, sincer îngrijorat pentru ei, i-a întrebat: „Măi copii credeți ca o să puteți trăi din asta? Nu sunteți normali.”

Visul avea nevoie de îmbunătățiri

„ Atunci ne-am spus. E un vis minunat, suntem foarte curajoși, dar să punem un termen limită. Ne-am dat 2 ani. Dacă până la data X nu funcționează ne reorganizăm. Am procedat așa ca să fim pregătiți pentru un eventual eșec” În urma discuțiilor au realizat că își doresc un public nou și atunci Basil a avut o idee strălucită: „adulții sunt pierduți, șansa noastra sunt copiii.”

Luminița își amintește și astăzi cuvintele cu care Basil a convins-o „Vezi sala asta mare? Acolo în mijloc cumpăr niște capre (pentru desen) cu planșete îmbrăcate în pânză și pictăm scaunele de la tanti Coca. Magazin avem, loc de expoziție este, iar copii vor veni să învețe să picteze și să deseneze.” Conștienți că lucrul cu copiii necesită abilitați de psihopedagog, au adus oameni de specialitate care să predea, iar Luminița și Basil s-au ocupat în continuare de afacere.

Galeria Basil începe să se susțina financiar

În 4 luni de zile au reușit să convingă 5 părinți care le-au adus 6 copii. Cel mai mic avea 3 ani, iar cel mai mare 7-8 ani. În primavara lui 2006, Galeria Basil a pornit prima grupă de copii. S-a dus vestea, iar în toamnă numarul cursanților s-a dublat. În sfârșit nu mai aduceau bani de acasă. Nu s-au îmbogațit, dar puteau plati chiria, facturile și darile la stat.

Mult timp au lucrat în paralel și la alte proiecte care să le susțină visul. Proiecte de design interior și pe partea de advertinsing. Ziua stateau la galerie și noaptea montau mobilă.
• În 2008 aveau aproximativ 70 de cursanți.
• În 2009 deschid al II-lea spațiu al Galeriei Basil (Strada Popa Soare). Până în 2011 au funcționat cu 2 spații în paralel.
• În 2011 au extins al 2-lea spațiu și au mutat toți cursanții acolo. Galeria avea atunci peste 100 de cursanți.
• Acum în 2020 cursurile se țin în Pache Protopopescu, într-un spațiu de 600 m², cu un numar de 260 de cursanți.

Anii au trecut. O parte din micii cursanți care au pășit în galerie aduși de părinți și bunici, sunt astăzi ucenici. Au 16-17 ani și predau pentru bobocii de 5-6 ani. Ada Zaharia, Mara și Maria Dragomir se descurcă admirabil pentru că empatizează cu emoțiile și nesiguranța micuților, dar și cu creativitatea care uneori mai dă pe afară.

Un număr mai mare de cursanți presupune mai mult timp petrecut la galerie „ Dar când îți place ceea ce faci nici un efort nu este prea mare” spune Luminița.
• Pe Luminița și Basil îi găsiți la galerie de luni până vineri cel puțin câte 10 ore/zi, iar sâmbăta de la 9:00 –15:00
• De la 8:00 – 16:00 Luminița are munca de birou, iar de la 16:30 când încep cursurile și galeria se umple o găsiți tot acolo
• Abia seara după 9: 30 Luminița și Basil își permit un moment de relaxare.

„Adulții sunt pierduți, șansa noastra sunt copiii.”

Vara, Luminița și Basil merg în tabere cu galeria în raiul de la Sibiel. Vacanțele lor nu sunt mai mari de 5 zile și se întâmplă odată la 2-3 ani. Probabil că nu le lipsesc. Se știe că vacanțele sunt nevoia noastră de evadare din cotidian. Dar când cotidianul devine suficient de atractiv plecarile nu mai sunt atât de presante.

Un om de excepție în istoria Galeriei Basil

„În primul an, când am deschis galeria, am avut-o invitată din partea mentorilor noștri pe doamna Sorana Coroamă-Stanca. Când a intrat în spațiul acela din depozit a zis:
– Draga cine a mai văzut expoziție cu pereți care nu sunt albi? ( Erau din cărămidă la vedere.) Iar ăla ce e?
– Un vas de ceramică… i-am răspuns timid.
– Parcă-i butaforie! a venit replica ei.
Vreo jumatate de an tot așa ne-a ținut. Îmi era frică când o vedeam. Îmi spuneam: iar vine doamna Sorana, iar ne critică.

Venea să mănânce la Casa Universitarilor. Intra și la noi. Se așeza în fotoliu și începea să povestească. O ascultam cu gura cascată. Acela era momentul în care uitam de toate criticile. Eram fascinată. Brusc la un eveniment (expoziția Lizicăi – Hristofenia Cazacu) a văzut un vas de ceramică realizat de Lucian Țăran. Țin minte și astăzi. De atunci, nu mai cumpăr un vas de ceramică fără să-l ating. Cu mâinile ei expresive a luat vasul, l-a pipăit și a zis: „Dumnezeule cum să arzi ceramică de subțirimea asta? ”Acela a fost cred momentul în care am convins-o. Galeria Basil făcea un salt spectaculos de la butaforie la obiecte extrem de prețioase.

Doamna Sorana Coroamă-Stanca a numit Galeria Basil – „Locul marilor întâlniri”. La noi la galerie s-a reîntâlnit cu oameni pe care nu-i văzuse de multă vreme. În timp și-a schimbat percepția despre noi și a devenit cea mai mare susținatoare a noastră. Când galeria a aniversat un an a spus: „Galeria Basil este un loc în care dacă nu ai expus nu ești artist.” Mie mi s-a părut un pic prea mult, dar validarea dnei Sorana Coroamă-Stanca a însemnat enorm pentru noi.”

În timp ce îmi povestea istoria galeriei o priveam pe Luminița. Fragilă și rafinată. Austeritatea ținutei minimaliste era îndulcită de un colier supradimensionat și de zâmbetul care îi lumina chipul. Acela a fost momentul în care mi-am dorit să aflu de ce omul frumos din fața mea a acceptat interviul. Mi-a spus că atunci când a citit articolul cu Ada (îl găsiți aici) „ am simțit în textul tău că nu îți aparțin doar întrebările, tu ai construit o poveste cu ele. La întrebare erai tu, în răspunsul Adei erați amândouă. Ada cu povestea, tu cu bucuria de a expune povestea.”

Un moment când puteau pierde tot

Am înțeles din conversația cu Luminița că răul te poate atinge doar dacă tu permiți asta. Când tu ești corect nu este obligatoriu ca toți din jurul tău să fie așa. Într-un business este nevoie să fii mereu cu simțurile în alertă. Iar dacă se întâmplă să greșești, nu trebuie să-ți irosești energia panicându-te. Mai bine o folosești încercând să te adaptezi și să ieși din situația de criză.

„ Galeria Basil împlinise 10 ani (2015) și totul era minunat. Am găsit pe dr. Burghelea o clădire cu o arhitectură excepțională (fosta ambasada a Israelului) o casă de vis în stil maur. Deși chiria era fabuloasă, ne-am zis că merită efortul. Copiii aveau să învețe într-un loc de poveste. Atât de tare ne-a luat valul încât nu numai că am semnat rapid contractul, dar pentru prima dat în viața mea, am împrumutat bani. Până atunci nu făcusem credite. După ce am plătit chiria pe 1 an, la 2 zile am aflat că proprietatea închiriată era executată silit. A fost un șoc. Proprietarul s-a dovedit un excroc de mare clasa.

Atunci am învățat că există 2 categorii de oameni. Cei deștepți care consultă un avocat înainte de a semna un contract și cei din a II-a categorie, ca noi, care îl consultă după. Un an cât am stat în aceea casă m-am simțit în arest la domiciliu, deși plătisem. Încheiasem un contract care era nul și avea interdicție de închiriere. Ne-am mutat acolo nevoiți să ne recuperam banii. A fost foarte greu. Singurii care s-au bucurat au fost copii. Spuneau plini de mândrie că: vin la pictură la palat. În acel an am înțeles că în viață orice are o rezolvare. Nu merită să te consumi. Cum intenția noastră a fost una onorabilă am putut sta fix 1 an, deși am fost hărțuiți tot timpul. Ne-au taiat apa și curentul. A fost o experiența din care am învățat enorm. Apoi ne-am mutat aici în Pache Protopopescu. Deși nu este un spațiu la fel de grandios compensează printr-un alt gen de energie. Toți cei care ne trec pragul ne spun asta.”

Am decis sa renunț la interviul clasic întrebare – răspuns. Fac asta rar și doar atunci când povestea are un potențial peste medie. Asta e motivul pentru care am preferat să transform interviul cu Luminița într-o poveste.

Cum altfel aș fi putut să scriu despre proprietarii Galeriei Basil? Într-o societate ca a noastră, expertă în a reteza aripi, prin pasiunea, determinarea și încapațânarea lor, familia Vasile a pus o pereche de aripi fiecărui copil care a pășit în galerie. Nu degeaba se spune că cine ajunge la Galeria Basil rămâne.

• Unii au început la 6 ani, iar clasa a XII-a i-a găsit tot la galerie. Sunt cei care la finalul studiilor au ales o facultate în domeniu.
• Alții au venit la cursuri și chiar dacă au ales un alt drum, pentru ei Galeria Basil va rămâne locul unde au descoperit frumosul. Un loc în care vor reveni, cu gândul, atunci când în viața lor de adulți lucrurile nu sunt prea grozave. Vor purta mereu în inima un loc care le va da putere să mergă mereu mai departe.
• Și mai există o categorie. A celor care după ce au stat 10 de ani într-un job în care nu se regăsec, într-o zi, vor lăsa totul și se vor întoarce la prima dragoste. Nu degeba mottoul Galeriei Basil este: Fii ceea ce vrei să devii.

Se spune că „Frumusețea salvează lumea”. Dar ca toate lucrurile bune în viața asta și frumusețea trebuie descoperită. Mai ales în societatea noastră unde orice durează mai mult de 6 luni este considerat învechit. Atât timp însă cât există locuri cum este Galeria Basil unde frumusețea este lege, religie chiar, lumea noastră mai are o șansă.

„Frumusețea salvează lumea”

Am căpătat suficientă experiență și simt când cineva spune adevărul sau când se împăuneză într-un interviu. Luminiței nu îi place deloc să se pună în valoare. Ca să înțelegeți cu ce om am avut șansa să mă întâlnesc am să închei cu răspunsul ei la întrebarea mea: Un miracol la Galeria Basil? M-a privit în ochi și mi-a spus: „Un miracol este fiecare copil care ne trece pragul”. Când mi-a spus asta chipul i s-a luminat și o părere de lacrimă îi aburea privirea…

În martie 2020 Galeria Basil a făcut 15 ani, dar nu au aniversat. A venit pandemia și totul s-a anulat. Deși era un eveniment intens pregătit și așteptat, au ales în loc să-și hrănească egoul cu o petrecere de pomină să protejeze sănătatea copiilor.

Sunt oameni care știu să picure lumină în suflet. Sunt rari, dar există. Cu asta se ocupă, de 15 ani, Luminița și Basil la galeria lor.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

„Un miracol este fiecare copil care ne trece pragul”

Acum, în vremea pandemiei, când toată lumea te erodează emoțional cu postări care să atragă asupra afacerii lor, Luminița și Basil au tapetat pereții Galeriei cu imaginile cursanților și colaboratorilor. Apar și eu la peretele dedicat presei. Proiectul lor se numește Dor de Voi. M-ați emoționat!

Etichete artă, brand romanesc, business, curaj, interviuri, poveste reală, trăiește frumos

Cultură Interviuri

Un interviu cu Aurelia Drăgan – librar la Cărturești Verona

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 20 octombrie 2019
2 comentarii la Un interviu cu Aurelia Drăgan – librar la Cărturești Verona

Cărturești Verona este librăria mea de suflet unde pot răsfoi câte cărți vreau, doar așa pentru plăcerea de a fi surprinsă. Un spațiu, cu o arhitectură din alte vremuri, în care, după o zi grea, găsesc mereu o carte care îmi schimbă starea. Îmi plac librarii, vibeul persoanelor care intră în librărie, oferta generoasă și mirosul care plutește în aer. Ok, ați înțeles ideea! Sunt sedusă fără milă de acest loc. Iar experiența pe care am trăit-o în urmă cu 2 săptămani, în fața unui raft cu cărți, va fi greu de egalat de o altă librărie.

O zi obișnuită din viața mea, puțin după ora 14. Fac parte din acea categorie de oameni care nu pot trece pe lângă o librărie fără să intre măcar 10 minute. În jurul prânzului probabil îmi scade glicemia, altfel nu-mi explic de ce nu mă entuziasmează nimic. Convinsă că nu există nici un pericol să-mi golesc cardul, am deschis ușa librăriei Cărturești Verona. Dacă financiar mă simțeam în siguranță, emoțional nu eram deloc pregătită pentru ce avea să urmeze.

Am aruncat o privire la noutăți și dau să urc la etaj. Dar fix în fața scărilor am văzut raftul C[ARTE]A – care îmbină arta și ficțiunea. „Descoperă lumea artei reflectată în literatură, artiști și muze, capodopere și colecționari, curatori și infractori prinși în povești și aventuri pe care nici o vizită la muzeu nu le-ar putea întrece.” Nu sunt străină de lumea asta. Am absolvit Arta Sacra – Restaurare. Chiar dacă nu profesez în domeniul restaurării, lumea artei este o pasiune care refuză să dispară din viața mea. Prin raftul tematic de la Cărturești Verona am pătruns în peștera lui Alibaba, doar că în loc de comori am descoperit cărți.

Citisem doar un sfert dintre cărțile aflate pe raft. Așa că am mai petrecut jumătate de oră răsfoind ce îmi scăpase. Ar fi trebuit să plec, dar nu mă puteam desprinde. M-am așezat pe scări dorindu-mi să iau cu mine nu imaginea cu raftul de cărți ci mai degrabă ce simțeam. Mă întrebam a cui o fi fost ideea? Doream să-l cunosc pe omul care a făcut raftul. Eram decisă să merg să întreb când am văzut, venind spre mine, o figură cunoscută. Astrele se aliniau perfect. Cu Roxana Rusu, și ea librar, mă leagă o prietenie mai veche, avem în comun pasiunea pentru călătorii.

Așa am aflat de Aurelia Drăgan fata cu raftul tematic C[ARTE]A de la Cărturești Verona.
– Vreau să scriu despre ea, i-am spus Roxanei. Mă poți ajuta?
– Da, o să se bucure când îi voi spune. Și dacă nu te-aș ajuta tot ai scrie. Te cunosc. Când îți place ceva, nimic nu îți stă în cale. Iar Aurelia chiar e o tipă deosebită, exact genul de om care îl dorești pe blogul tău.

Așa am ajuns să scriu despre Aurelia Drăgan – librar la Cărturești Verona. Este absolventă de Istoria Artei. A copilărit în atelierul unchiului ei, printre lucrările unui artist de o sensibilitate și un rafinament aparte care i-au șlefuit substanțial simțul estetic. Are clasă, standarde înalte, pune preț pe calitate, iubește oamenii, încearcă să vadă mereu partea plină a paharului (deși nu îi reușește chiar de fiecare dată) și se încăpățânează să trăiască frumos.

Emilia Chebac: Ce fel de copil ai fost, Aurelia?

Aurelia Drăgan: Un copil extrem de inventiv. Din acest motiv părinții mei mi-au pus eticheta de „stricătoare”. Orice „creație” care ieșea din mâinele mele folosea doar resurse adevărate. Din bucătăria mamei dispăreau cele mai bune ingrediente, păpușile mele beneficiau de o garderobă rezultată din cele mai frumoase rochii ale mamei pe care le tăiam făra milă. Daunele în familia Drăgan erau pe măsura fanteziei mele.

Emilia Chebac: Un librar absolvent de Istoria artei. Cum ai ales acestă facultate?

Aurelia Drăgan: La Istoria Artei am ajuns pentru că nu puteam să dau la Arte. Am considerat că nu am suficient talent, îndemânare și nici răbdare pentru ore interminabile de desen. Singura soluție, pentru a rămâne conectată cu lumea artei, era să o studiez la nivel teoretic. Mi-ar fi plăcut să fiu curator într-o galerie de artă și să trăiesc în preajma artiștilor.

Emilia Chebac: Raftul C[ARTE]A e primul tău raft tematic?

Aurelia Drăgan: Am început să fac rafturi tematice în aprilie (2019): Van Gogh, Leonardo da Vinci, Salvador Dali. Am mixat albume, istorie, biografii și obiecte care existau deja în librărie, dar pe care nimeni nu se gândise până atunci să le asocieze. Când sunt preocupată de un proiect îl iau cu mine peste tot. Îmi notez orice idee îmi vine. Poate pășea copleșitor, dar pentru mine e ceva normal, nimic forțat și-mi face plăcere.

Emilia Chebac: Ca librar ce oameni care ți-au rămas în suflet?

Aurelia Drăgan: Nu a fost ușor să dau un răspuns pentru că intru zilnic în contact cu foarte mulți oameni. Oricât mi-ar plăcea să-i păstrez pe unii dintre ei în memorie, nu reușesc.

Îmi aduc aminte cu plăcere de o doamnă care a ținut să-mi mulțumească după ce o sfătuisem să caute cartea, pe care nu o aveam în librărie, la un anticariat. A găsit cartea dorită la anticaritul de lângă librăria noastră și s-a întors imediat, fluturând cartea, să-mi mulțumească.

A mai fost o persoană care m-a marcat teribil. Încă o văd pe domnișoara care mi-a spus să-mi țin capul sus, în timp ce-i împachetam o carte, un dar pentru o prietenă. Eram tristă și descurajată în ziua respectivă, ea m-a simțit, mi-a zâmbit și cât a stat lângă mine am simțit-o ca pe un scut protector.

Mai sunt și clienții fideli ai librăriei (unii ne vizitează aproape zilnic), care-mi oferă întotdeauna o conversație plăcută.

Emilia Chebac: O frivolitate care ți-a șlefuit simțul estetic?

Aurelia Drăgan: Eram foarte pasionată de modă, dar mă raportam la ea la un nivel personal, ca ceva care iese din tipare. Mă descopeream, eram în căutarea feminității, și îmi făceam curaj să îmbrac haine care să mă reprezinte. Aveam dosare cu articole care-mi plăceau, cu texturi și imprimeuri. Marie Clarie era revista mea de suflet. Publica reportaje din toată lumea, despre cauze umanitare și contextul social-politic. Era mai mult decât modă. Îmi plăcea să descopăr că și celebritățile se confruntă cu aceleași temeri ca noi oamenii obișnuiți.

Emilia Chebac: De ce ai aceptat acest interviu?

Aurelia Drăgan: Datorită ție. Am simțit că m-ai înțeles din momentul în care mi-ai povestit cât de încântată ești de raft. Mi s-a părut fantastic. Au mai fost oameni care mi-au zis că le-a plăcut, dar tu ai pătruns cu totul în idee. De asta aveam nevoie, de un om care să înțeleagă mesajul meu. Prin tine, raftul meu și-a îndeplinit menirea. Chiar dacă eu nu eram acolo se pare că raftul meu ți-a vorbit.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Aurelia Drăgan:
• Andreea Buga este designer și o femeie extrem de rafinată. Hainele ei sunt simple, au croieli contemporane, deși sunt inspirate de lucrări din secolul trecut. Le coboară din ramă și le aduce în prezent.
• O nominalizez și pe Veronica Neacșu, cea ale cărei ilustrații cred eu că ajung atât la copiii de astăzi, cât și la cei de odinioară, cei pe care fiecare îi purtăm în adâncul nostru.

Emilia Chebac: De ce crezi că răutatea și urâtul au mai mult succes decât binele și frumosul?

Aurelia Drăgan: Suntem setați să credem că o zi bună, un om fericit, o experiență frumoasă este ceva rarisim și limitat. Trăim tot mai mult cu impresia că totul este banal, șters și gri.

Mulți în sinea lor nu se cred demni să fie fericiți, să fie frumoși, să fie iubiți. Nu cred că au ceva de spus despre ei sau activitatea lor. Nu au curaj să se exprime. De aici pornesc problemele și atunci își canalizează atenția pe ceva care nu merge bine, pe ceva urât. Micile detalii preiau controlul – gunoiul din jur, vecinul nepoliticos, funcționarul care țipă – și devin tot mai vizibile. Așa ajungem să credem că viața este împresurată de răutate și urât.

Emilia Chebac: Asta este teorie, un exemplu practic?

Aurelia Drăgan: O femeie simplă care m-a cucerit cu optimismul ei. I-a murit soțul, a rămas cu un tată foarte bolnav și nu mai era nici foarte tânără. Vindea flori pentru a se întreține. Pe mine m-ar fi dărmat o astfel de situație. Din noi 2 ea era cea care mă încuraja: uite ce flori frumoase, ce rochie frumoasă ai azi, nu-i așa că e o zi minunată? Femeia asta, cu care viața nu a fost deloc generoasă, îmi inducea o stare de bine. Am realizat că optimismul vine din capacitatea unui om de a simplifica lucrurile.

Emilia Chebac: Dacă ai putea să schimbi ceva în România care ar fi prima alegere?

Aurelia Drăgan: Școala. Cred în puterea școlii, dar mai cred și că școala nu trebuie să-ți taie aripile. Nu trebuie să te potrivești nicăieri, trebuie să fii tu însuți. Rolul școlii este să te ghideze să-ți decoperi pasiunea care te va ajuta să fii un om complet, să dai ce-i mai bun din tine. La noi din păcate e invers te indepărtează de ce-ți place.

Emilia Chebac: Vorbești din experiență?

Aurelia Drăgan: Da. Cu mine așa s-a întâmplat. De asta am ajuns să fac în clasa a IX-a mate-info în loc să dau la uman așa cum simțeam. Am ajuns apoi tot la filologie așa cum mi-am dorit inițial. Eram prea mică și nu am avut curaj să mă opun unei societăți care pune etichete. Cei de la mate-info sunt mai bine cotați. Se crede că o astfel de opțiune îți deschide mai multe oportunități, joburi mai sigure și mai bine plătite.

Asta e teoria, dar practica e alta. Realizez în ultima perioadă că tot mai mulți oameni, care lucrează în IT, bănci, corporații și par să aibă totul, renunță la joburile lor pentru a deveni freelanceri și a face ce le place. Din toate poveștile astea deduc că undeva acolo imboldul acela elementar nu se stinge niciodată. Te urmărește toată viața, indiferent ce faci sau cât succes ai.

Emilia Chebac: Ce carte citești acum?

Aurelia Drăgan: Sticletele – eu rezonez până la ultimul nivel cu cartea Donnei Tartt. Îmi place cum descrie marile sau micile anxietăți ale lu Theo, despre naivitatea lui că dacă ar sta într-un loc ar putea schimba cursul evenimentelor, inclusiv când ajunge acasă după evenimentul respectiv. Theo Decker este un personaj profund și matur pentru cei 13 ani ai lui.

Emilia Chebac: Ai văzut filmul?

Aurelia Drăgan: Sticletele cucerește prin rafinamentul vizual (s-au jucat pe tot parcursul filmului cu gama cromatică matifiată a tabloului semnat de Fabritius) și divizarea firului narativ (realizat prin melanjul dintre secvențele petrecute înainte și după momentul zero al acțiunii).

Este o experiență vizuală deosebit de placută. Pe de-o parte contrastul pregnant albastru-oranj, iar de cealaltă desfășurarea unui recuzite opulente – opere de artă, mobilier deschis chirurgical, rame desperecheate, unelte bizare, vestimentație căutată alături de accesorii atent alese.

Va invit să o descoperiți pe Aurelia la Carturești Verona. Dacă vă doriți un cadou pentru un om pasionat de artă, dacă căutați o carte despre istoria modei sau teoria culorilor rugați-o să vă ajute. Veți avea o revelație. Uitați-vă după fata grațioasă cu ton armonios. Atunci când vorbește, Aurelia nu confundă libraria cu o scenă, pune în valoare o carte nu pe ea.

Mulți spun plini de mândrie: „Sunt librar la Cărturești.” După ce am văzut raftul Aureliei cred că, în cazul ei, situația stă diferit. Pentru Aurelia nu este un motiv de mândrie că lucreză la Cărturești Verona, mai degrabă ei ar trebui să fie mândri că au un asemenea om. Dar acest lucru n-ar fi fost posibil fără oamenii care i-au intuit potențialul. Când văd zilnic în jurul meu atâta risipă de personalitate, cultură și educație cu atât mai mult sunt de apreciat aceste persoane care te ajută să crești. Am stat aproape o oră în fața unui raft de cărți. Nu cred că mi-am dorit vreodată atât de intens să scriu despre un om pe blogul meu. Știți care e partea amuzantă? Aurelia Drăgan în viața reală este mult mai interesantă decât raftul ei. De aceea pe fata asta vreau s-o păstrez în viața mea.

Uneori viața ne ține în loc pentru a crea culoarul favorabil. Până va fi curator, Aurelia Drăgan este librar la Cărturești Verona. Nu știu care va fi drumul ei, dar de un lucru sunt sigură. În orice loc va merge, va rămâne același om frumos, care va pune pasiune în tot ce face. Chiar dacă visul ei din facultate nu s-a împlinit, asta nu a împiedicat-o pe ea să se transforme într-un „țesător de visuri” prin cărțile pe care le recomandă.

Fotografiile sunt realizate Marina Popa. O găsiți pe contul ei de Instagram.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Listă cărți – C[ARTE]A

1. Cină cu Picasso – Camille Aubray
2. Gauguin din orașul albastru – Jean-Luc Bannalec
3. Sfârșitul – Attila Bartis
4. Mărul – Enis Batur
5. O fată în amurg – Serena Burdick
6. Miniaturista – Jessie Burton
7. Muza – Jessie Burton
8. Nuferi negrii – Michel Bussi
9. Micul Chagall – Renata Carageani
10. Furtul – O poveste de iubire – Peter Carey
11. Doamna și licornul – Tracy Chevalier
12. Fata cu cercel de perlă – Tracy Chevalier
13. Simetria de temut – Tracy Chevalier
14. Tabloul – Agatha Christie
15. Hoții de tablouri – Frank Cottrell Boyce
16. Arta corpului – Don DeLillo
17. Furtuna – Juan Manuel de Prada
18. Gala-Dali – Carmen Domingo
19. Originea lumii – Jorge Edwards
20. Dorință – Mathias Enard
21. Vorbește-le despre bătălii, regi și elefanți – Mathias Enard
22. Amintirea dragostei – Jim Fergus
23. Turnul de abanos – John Fowles
24. Un apartament la Paris – Michelle Gable
25. Madame Picasso – Anne Girard
26. Fiica lui Hokusai – Katherine Govier
27. Cartea secretă a Fridei Kahlo – F. G. Haghenbeck
28. Cum să pictezi un mort – Sarah Hall
29. Șoimul maltez – Dashiell Hammett
30. Pictorul fără glas – Georgina Harding
31. Domina – L.S. Hilton
32. Maestra – L.S. Hilton
33. Ultima – L.S. Hilton
34. 1913. Vara secolului – Florian Illies
35. În grădinile cu lalele – Gul Irepoglu
36. Un artist al lumii trecătoare – Kazuo Ishiguro
37. Frumusețe și întristare – Yasunari Kawabata
38. Fuga la muzeu – E.L. Konigsburg
39. În altă viață – Marc Levy
40. Aventuri în lumea lui Brâncuși – Patricia Lidia
41. Povestea anticarului – Charlie Lovett
42. Măsura omului – Marco Malvaldi
43. Pictorul umbrelor – Esteban Martin
44. Theodora Tenpenny și tabloul pierdut – Laura Marx Fitzgerald
45. În căutarea lui Cézanne – Peter Mayle
46. Pierdutul paradis – Cees Nooteboom
47. Mândra fecioară – Joyce Carol Oates
48. Jurnal – Chuck Palahniuk
49. Un om norocos – Octavian Paler
50. Mă numesc Roșu – Orhan Pamuk
51. Fluturele negru – Radu Paraschivescu
52. Vanessa și sora ei – Priya Parmar
53. Tabloul flamand – Arturo Pérez-Reverte
54. Supa de la miezul nopții – Marta Petreu
55. Căutătorii de scoici – Rosamunde Pilcher
56. Privind la stele – Gae Polisner
57. Încăperi ferecate – Care Santos
58. Adolf H. Două vieți – Eric-Emmanuel Schmitt
59. Pe când eram o operă de artă – Eric-Emmanuel Schmitt
60. Ucenicul arhitectului – Elif Shafak
61. Cum să fii și una și alta – Ali Smith
62. Luna și doi bani jumate – W. Somerset Maugham
63. Agonie și extaz – Irving Stone
64. Bucuria vieții – Irving Stone
65. Fata cu fragi – Lisa Strømme
66. Colecționarul de nuduri – Mirel Taloș
67. Sticletele – Donna Tartt
68. Albastrul din miez de noapte – Simone van der Vlugt
69. Îți vând un câine – Juan Pablo Villalobos
70. Barbă Albastră – Kurt Vonnegut
71. Portretul lui Dorian Gray – Oscar Wilde

Alte cărți (care nu sunt incluse în selecția raftului)

72. O scenă din viața unui pictor călător – Cesar Aira
73. Sângele florilor – Anita Amirrezvani
74. Secretul culorii pure – Federico Andahazi
75. Pasiune pură – Lena Andersson
76. Ochi-de-pisică – Margaret Atwood
77. Ultimul nud – Ellis Avery
78. Pe urmele lui Vermeer – Blue Balliett
79. Atena – John Banville
80. Năluci – John Banville
81. Onorată instanță – John Banville
82. Maja Desnuda – Vicente Blasco Ibañez
83. Clara și penumbra – José Carlos Somoza
84. Eu sunt fiica lui Rembrandt – Lynn Cullen
85. Până la căderea nopții – Michael Cunningham
86. Capodopera necunoscută – Honoré de Balzac
87. Nașterea lui Venus – Sarah Dunant
88. Misterioasa flacără a reginei Loana – Umberto Eco
89. Pictoriţa din Shanghai – Jennifer Cody Epstein
90. Strigătul – Laurent Graff
91. Eu, Mona Lisa – Jeanne Kalogridis
92.Eu şi Kaminski – Daniel Kehlmann
93. Pictor de război – Arturo Pérez-Reverte
94. Enigma lui Piero – Silvia Ronchey
95. Manual de pictură şi caligrafie – José Saramago
96. Femeia de pe scări – Bernhard Schlink
97. Maestrul de la Prado și picturile profetice – Javier Sierra
98. Dansatoarea lui Degas – Kathryn Wagner
99. Spre far – Virginia Woolf
100. Creație – Émile Zola

Etichete artă, cărți, educație, inspirație, interviuri, pasiune, trăiește frumos

Cultură

Viață de cititoare – iunie 2019

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 23 iulie 2019
Niciun comentariu la Viață de cititoare – iunie 2019

O discuție despre cărți cu o adolescentă: „De ce nu-ți place cartea X? Toată lumea vorbește despre ea”. Am senzația că sunt păcălită dacă, în urma lecturii, nu-mi oferă ce mi-a promis marketingul agresiv făcut în jurul ei. Iar dacă m-a făcut să-mi pierd timpul și nu m-a îmbogățit cu nimic, atunci nu este cartea potrivită pentru mine.

Nu sunt o cititoare profesionistă. Un blog sau un cont de instagram nu te transformă în așa ceva. Citesc pentru propria plăcere și nu neaparat pentru a transmite cunoștințe sau a corecta părerea altora. Am învățat asta în timp, pe propria piele, după ce m-am lăsat sedusă de recenzii și postări cu cărți. Nu fac clasamente, nu dau stele, mă limitez la memorii, jurnale și cărți de istorie, iar câteodată mai pătrund în atelierul unui pictor sau urmăresc un anticar pasionat de cărți rare. În ficțiune prefer personajele obsedate de pasiuni. În viața reală mă feresc de oamenii care nu au nici o pasiune.

Zilele astea am avut surpriză să mă întâlnesc cu o cititoare din Elveția care-mi urmărește blogul. Mi-a mărturisit că preferă cărțile cu fraze lungi, bine scrise care-i induc stările personajelor și o ajută să pătrundă în atmosfera altor timpuri. Exact opusul meu. Mie îmi plac autorii care își exprime ideile cât mai concis, dar al căror mesaj te bântuie mult timp după ce ai terminat cartea. I-am recomandat „Fiica Ceasornicarului”. Kate Morton este expertă în decrieri de genul asta. Cărțile sunt făcute să aducă bucurie. Cum viața e prea scurtă să-ți pierzi vremea cu ceva care nu-ți place, alege întotdeauna cărțile cu care rezonezi.

1 iunie De la Bookfest am plecat cu:

• „Regele și Duduia” – Tatiana Niculescu
• „Asta înseamnă marketing” – Seth Godin
• Povestea Generației Noastre – De la monarhie la democrație” – Matei Cazacu, Ioana Crețoiu, Ladislau Hajos
• „Cum să înveți să scrii ficțiune” – Anne Lamott
• „Cum să scriem bine” – William Zinsser
• „Scriitorul de jurnal” – Nina Munteanu
• „Manual de scriere creativa” – Nina Munteanu
• „Chipuri de lumină la Mânăstirea Vărătec” – Maica Benedicta (Acad. Zoe Dumitrescu – Bușulenga)

2 iunie Citesc în paralel „Regele și Duduia” și „Asta înseamnă marketing” cartea lui Seth Godin.

6 iunie Am terminat „Regele și Duduia” – Tatiana Niculescu

Mi-a plăcut cartea de la prima pagină. Începe cu descrierea unui tablou „Ovreiul cu gâscă” – N. Grigorescu care, în prezent, este expus la MNAR. Tatiana Niculescu a ales o modalitate genială pentru a introduce cititorii în istoria familiei Lupescu. Nu sunt fan Carol al II- lea, dar pot să spune că, după ce am terminat cartea, înțeleg altfel contextul în care a evoluat această poveste de dragoste. Pentru cei care vor avea curiozitatea să o deschidă, vor afla că imaginea publică a cuplulul Carol al II- lea – Elena Lupescu a fost mult distorsionată de propaganda mediatică din perioadă interbelică și chiar mult după.

Pentru mine, marele plus la „Regele și Duduia” sunt notele de subsol. Mi-ar plăcea să văd, mai des, același profesionalism la fiecare autor care abordează teme istorice. De fapt, toată documentarea cărții este una de excepție.

8 iunie Gata cu „Purgatoriul îngerilor” – Camelia Cavadia. Acum după ce am terminat toate cărțile ei pot spune că „Purgatoriul îngerilor” este preferata mea. Până la această autoare, nu am întâlnit pe cineva să scrie atât de frumos despre urât. Cărțile Cameliei au mai venit cu ceva – mama a devenit fan Camelia Cavadia.

Mama iubește clasicii ruși de la 20, eu nu am reușit încă, până acum, să rămân fidelă unui autor. Ea preferă ficțiunea, eu memoriile și jurnalele. Ea întotdeauna mai dă o șansă unui personaj sau unei cărți, eu o abandonez dacă autorul nu mă seduce de la primele pagini.

Nu credeam vreodată, în viața asta, că va veni o zi în care, mie și mamei o să ne placă aceeași carte. Dar 3 cărți scrise de același autor? Se pare că scriitoarea Camelia Cavadia a reușit această performanță.

9 iunie Am început „Povestea Generației Noastre- De la monarhie la Democrație” – Matei Cazacu, Ioana Crețoiu, Ladislau Hajos pe care am primit-o la Bookfest de la editura Corint.

10 iunie Cred că este primul concurs de cărți, organizat de mamapetoc pe instagram, pe care îl câștig. Cum iubesc cărțile de la Baroque, am lăsat un comentariu de care apoi am uitat complet. Până într-o zi când am văzut un video pe instastory. Cărțile care vor ajunge la mine:

• „Colecționarul de sunete” – Fernando Trias de Bes
• „Adio, nobili! Sau noblesse ablige” – Christine Gräfin von Brühl

12 iunie Am început transcrierea interviul cu actrița Claudia Motea.

15 iunie Finalizat „Asta înseamnă marketing”.

Cartea lui Seth Godin nu vine cu nimic nou pentru cei care i-au citit cărțile. Aceleași idei, dar abordate acum prin prisma marketingului. Prea rigidă, niște povești ar fi făcut-o mult mai atractivă. De ce am cumpărat-o? Chiar vreți adevărul? Sedusă de marketing.

16 iunie am terminat „Povestea generației noastre” – Matei Cazacu, Ioana Crețoiu, Ladislau Hajos

Cartea se adresează pasionaților de istorie și celor care își doresc să înțelegă ce s-a întâmplat între anii 1950-1960. Un blestem chinez sună cam așa: „Îți doresc să trăiești într-o epocă interesantă.” Din păcate, pentru români acei ani au fost mai mult decât interesanți. În „Povestea generației” noastre apar amintirile ultimei generații născute în monarhie, dar care va face liceul în comunism. Cartea abundă în portrete de epocă, evocări de atmosferă, dar oferă în același timp și o imagine compactă a acelor vremuri extrem de tulburi.

Pentru mine a fost o lectură extrem de folositoare. Lucrez, în prezent, la un proiect la care documentarea ar fi fost tare anevoiasa dacă nu aveam această carte.

17 iunie Am cumpărat de la Cărturești Verona „Trilogia Transilvăneană” – Miklós Bánffy

Despre carte am aflat în urmă cu un an, de la baronul Nagy Kemény Geza, când am vizitat Castelul Kemény din Brâncovenești. M-am apucat de ea imediat ce am ajuns acasă. Eram de-a dreptul fermecată de carte, când văd un mesaj de la Ema Cojocaru care mi-a crescut pulsul.

Îmi spune că are și ea o rubrică „Viața mea printre cărți” pe blogul ei. Deși tonul Emei era extrem de civilizat, am simțit că incidentul, mai ales dezbătut prin mesaje, poate lua o întorsătură neplăcută. Mereu am admirat oamenii care știu să gestioneaze situațiile ce pot degenera cu ușurință în conflicte. Din fericire, Ema este unul dintre ei. De ce am vrut să povestesc această experiență pe blog? Când începi un proiect, este important, să verifici dacă nu a avut și altcineva ideea înaintea ta. Ei bine eu nu o făcusem.

După un schimb mai lung de mesaje și o „perioadă ciudată în care am împărțit același nume de rubrică” (cum a spus Ema) situația s-a rezolvat. Am rugat-o să dea un nume, iar Ema mi-a sugerat „Viață de cititoare”. Nu am vrut să pun eu titlul rubricii. Am dorit că această gafa să aibă o poveste. Și să-mi amintească mereu că mai există și oameni care în offline se dovedesc chiar mai grozavi decât în online. Așa că din iunie voi scrie despre cărți în „Viață de cititoare”. Pe Ema o puteți urmări pe Lecturile Emei.

19 iunie Dimineața am publicat articolul cu actrița Claudia Motea autoarea piesei de teatru „Shalom Israel”

Seara am fost la lansarea cărții „Shalom Israel”. De departe, cel mai frumos eveniment, de acest gen, la care am participat în ultima perioadă. Timp de 2 ore Artist Café – Diverta Lipscani a devenit un loc de celebrare a vieții, un loc în care emoția a atins publicul. A fost un eveniment la care oamenii au vorbit mai puțin între ei, dar au ascultat mai mult, un eveniment la care telefoanele mobile au uitat să mai sune. Un eveniment la care religia nu a mai divizat oameni.

20 iunie Am finalizat Anne Lamott – „Cum să înveți să scrii ficțiune pas cu pas” – o carte excelentă pentru pasionații de scris.

22 iunie Cei de la editura Nemira mi-au trimis un pachet cu cărți.

• „Extraordinara călătorie a ariciului Ariston” – Iulian Tănase, ilustrații Alexia Udriște. Un interviu luat de mine Alexiei găsiți aici.
• „320 de pisici negre” – Rodica Ojog Brașoveanu
• „Anonima de miercuri” – Rodica Ojog Brașoveanu
• „Dispariția statuii din parc” – Rodica Ojog Brașoveanu
• „Pakinko” – Min Jin Lee

Ador seria Melania. Am toate cărțile Rodicăi Ojog – Brașoveanu. M-am gândit să scriu un articol despre ROB. A avut o viață fabuloasă.

24 iunie Din Jordania a ajuns la mine, de la o persoană tare dragă, un semn de carte. Ne-am împrietenit când i-am luat interviu. Apreciez enorm această atenție, mai ales că era cu jobul, nu în vacanță.

25 iunie Am terminat „Pakinko” – Min Jin Lee

Să mai spună cineva că suntem singura nație marginalizată de pe planetă. Dacă vreți să aflați cum erau tratați coreenii în Japonia citiți această carte.

26 iunie Am primit un mesaj de la Monica Tonea, o scriitoare care locuiește în Belgia. Vrea să-mi trimită cartea ei „Piatra de hotar”.

• Am revenit la „Trilogia Transilvăneană” vol I Numărați.
• În paralel citesc „Cum să scriem bine” – William Zinsser. O carte perfectă pentru cei care doresc să-și șlefuiască scriitura. Să stăpânești arta de a scrie o idee cât mai concis, dar exprimată printr-un mesaj cu bătaie lungă.

27 iunie M-am apucat să transcriu articolul cu scritoarea Camelia Cavadia.

29 iunie Finalizat interviul cu Iancu Zuckerman supaviețuitor al Trenului Morții Iași – Podul Iloaiei, omul care a inspirat-o pe Claudia Motea să scrie „Shalom Israel”. Emoțional a fost cel mai solicitant interviu pe care l-am luat până acum.

30 iunie Am reușit, în sfârșit, să fac câteva fotografii cu cărțile citite. Cumparat revista DOR #36 Vară 2019.

Marketingului atrage atenția asupra unei cărți, dar nu te obligă să o cumperi.

Statistic iunie, în cărți, pentru mine arată așa:
• Cărți cumpărate: 11 + revista DOR
• Cărți citite: 7
• Articole despre cărți pe blog: publicate 2, în așteptate pentru luna iulie 1.
• Cartea lunii iunie: „Regele și Duduia” – Tatiana Niculescu

Filme despre cărți:
• Pe Netflix am văzut Ultimii Țari. Multe persoane m-ai întrebat dacă merită sau nu, inclusiv fiica mea. După ce am citit „Romanovii” și „Ekaterinburg” mă așteptam la cu totul altceva. Deși respectă adevărul istoric, prioritatea cade prea mult pe un cocktail de sex și violență, în timp ce tragedia umană rămâne undeva pe plan secund. Introducerea unei părți documentare, prin comentariile făcute Montefiore, au ridicat cota serialului.

În cartea lui Makine „O femeie iubită” am citit despre viziunea unui regizor tot pentru un personaj istoric: țarina Ecaterina a II-a. De unde s-a plecat și s-a ajuns, dar și factorii care au generat modificarea pe parcurs a scenariului sunt cu totul o altă poveste. Îmi dă senzația că același fenomen s-a petrecut și cu „Ultimii țari”.

Serialul merită văzut, atât că eu aveam alte așteptări. Probabil mi se trage de la prea multe cărți de istorie și memorii citite.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Etichete aristocrație, cărți, istorie, pasiune, trăiește frumos

Locuri

Castle Break și reședințele boierilor masoni

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 11 iunie 2019
4 comentarii la Castle Break și reședințele boierilor masoni

**Conacul Golești – credit foto: Miruna A. Găman**

Din turul organizat de Castle Break am aflat ce au în comun Brătienii, Goleștii și Bălceștii. Sunt boieri, sunt vecini și sunt… masoni.

Toate aceste familii și-au trimis fiii la studii în străinătate. Începând cu 1800, prin tânara generație de boieri, se pun bazele modernizării României. Cum Imperiul Otoman începe să-și piardă tot mai mult din forță, Romania va intră sub alte sfere de influență. Dacă Imperiul Țarist și Austro-Ungar și-au arătat intențiile pe față, Franța și Anglia au făcut-o mai subtil. Nu au folosit armata ci masoneria. Tinerii boieri, aflați la studii în străinătate, sunt racolați în rândurile masoneriei.

Masoneria sau francmasoneria era o societate secretă de oameni influenți din rândul aristocrației și familiilor regale din vestul Europei.

Acești tineri ambițioși și inteligenți se întorc în țară cu idei revoluționare. Masoneria a susținut mișcarea de eliberare a țărilor române de sub jugul otoman. Revoluția de la 1848 s-a făcut cu suport masonic.Brătienii, Goleștii și Bălceștii frecventau același anturaj cunoscându-se foarte bine între ei.

**Vila Florica – credit foto: Miruna A. Găman**

Vila Florica – reședința familiei Brătianu

Prima oprire a fost la vila Florica sau „cuibul liberalilor”. Situată în orașul Ștefănești (jud. Argeș) este numită astfel în amintirea primei fiice a lui Ion C. Brătianu. Reședință a aparținut familiei Brătianu, cea mai importantă familie de politicieni români, o dinastie care a dat țării nu mai puțin de 3 prim-miniștri din care primii 2 – Ion și Ionel Brătianu – au avut un rol major în realizarea României moderne. Numele primul dintre ei este legat de Războiul de Independență, cel de-al II-lea realizând Unirea din 1918. A existat un parteneriat politic de excepție între regi din Casa de Hohenzollern și prim-miniștri liberali din fam. Brătianu.

Întemeietorul acestei dinastii este Ion C. Brătianu (sau I. C. Brătianu 1821– 1891) om politic liberal, prim-ministru și mâna dreaptă a Regelui Carol I. „Sfinxul de la Florica” a fost căsătorit cu Pia Pleșoianu, o boieroaică din zona Hurezului, cu care a avut 8 copii (5 fete și 3 băieți):
• Florica moartă la 3 ani,
• Sabina (1863-1941), căsătorită cu doctorul Constantin Cantacuzino
• Ionel (1864-1927), de 5 ori prim-ministru, cel mai mare om politic și de stat al României și mâna dreaptă a Regelui Ferdinand – Ion I.C. Brătianu
• Constantin (1867-1950), inginer constructor și agronom, ultimul președinte al PNL este cunoscut și sub numele de Dinu mort la Sighet
• Vintilă (1867-1930), prim-ministru, primar modernizator al Capitalei
• Maria (1868-1945), mama poetului Ion Pillat
• Tatiana (1870-1940), căsătorită cu Ion I. Niculescu-Dorobantu
• Pia (1872-1946), căsătorită Alimăneșteanu

Am realizat cât de puternici erau Brătienii dintr-o însemnare găsită în Jurnalul de Război al Reginei Maria: „Nu vreau un Brătianu prea puternic, pentru că eu cred că politica care ține de un singur om sau de o singură familie poate să fie un dezastru total pentru țara”

Împreună cu ghidul local, am exporat la Florica fiecare colțișor al vilei ajungând până sus pe terasa spațioasă. Pe domeniu mai există o capelă și o fermă părăsită care aduce mai degrabă a mânăstire.

Stilul casei este neoromânesc, împletind frumos modernismul cu tradiționalismul.
• Casa este atestată documentar în 1829. Se spune că ar fi aparținut lui Constantin Brâncoveanu „care știa unde pune banul”.
• Prima casă de la Florica a fost construită de Ion C. Brătianu în 1858.
• Ulterior Ionel Brătianu a refăcut aproape tot ce a rămas de la tatăl său. Amenajarile (care durează din 1889 până în 1925) au fost făcute după planurile arh. Petre Antonescu.

Este unul din cele mai frumoase domenii boierești din România care s-a păstrat în stare foarte bună. Un loc încărcat de istorie care trebuie văzut și simțit. Dar cum zidurile nu pot vorbi vă îndemn să citiți cartea Sabinei Brătianu, fiica lui Ion C. Brătianu. Din memoriile ei puteți afla întreaga istorie a familiei Brătianu. Și cum Sabina avea o limbă destul de ascuțită, o să descoperiți personalități surprinse în ipostaze să zicem… interesante.

Erau timpuri în care politicienii nu se dădeau în lături de la sacrificii. Ion C. Brătianu își părăsește soția ce sta să nască, un copil bolnav pe moarte, vinde o moșie și pleacă să-l aducă pe Principele Carol I în România. Deși cu sufletul sfâșiat de ce se poate întâmpla în urma lui acasă, nimic nu-l poate opri. În inima lui România era pe primul loc.

Muzeului Golești

Muzeul Golești se află la doar 10 Km distanță de Pitești (jud. Argeș). Inițiativa înființării acestui muzeu (în anul 1939), i-a aparținut Regelui Carol al II-lea.

Pe sub turnul de intrare, pătrundem în curtea boierească unde ne întâmpină conacul familiei. Pe lângă conac domeniul Goleștilor mai are tot soiul de anexe, o școală și un muzeu de arhitectură tradițională în aer liber, cu tematică viticolă și pomicolă.

Dinicu Golescu (1777-1830) mare ban din Țara Românească și soția sa Zoe Farfara/ Zinca (1792-1879) au avut 4 fii și o fată (Ana).
Cei 4 sunt cunoscuți sub denumirea de Frații Golești :
• Ștefan Golescu (1809-1874),
• Nicolae Golescu (1810-1877),
• Radu Golescu (1814-1882)
• Alexandru C. Golescu (1818-1873).

Fiii lui Dinicu Golescu au participat, alături de marea boierime a Țării Românești, la Revoluția de la 1848. Cine au fost acești oameni, care și-au vândut aproape toate proprietățile pentru a sprijini cauza romanilor, putem afla din corespondenta pe care au lăsat-o în urma lor. Am găsit la magazinul de suveniruri cartea: „Însemnare a călătoriei mele” – Constantin (Dinicu) Golescu .

Începând cu anul 2016 la Muzeul Golești este expus Tronul regilor României (după ce a fost supus unui proces de restaurare).

Prima noapte petrecută de Principele Carol I, pe teritoriul Romaniei, a fost la Goleşti. Aici i-a întâlnit pentru prima dată pe cei mai importanţi politicieni, aici s-a confruntat cu problemele ţării și tot aici a semnat primul document oficial. Prima reședință în care a locuit Principele Carol, în Bucureşti, a fost Casa Golescu, aflată exact pe locul în care este astăzi Muzeul Naţional de Artă (fostul Palatul Regal).

Muzeul Memorial „Nicolae Bălcescu”

Ultima oprire a fost la Conacul lui Nicolae Bălcescu situat în Rotărăști (jud. Vâlcea). Piatra de temelie a casei a fost pusă în 1828 de către părinții lui Nicolae Bălcescu: Iancu și Zinca. Conacul, construit în stil brâncovenesc cu influenţe gotice şi renascentiste, este ceva mai modest decât reședintele Brătienilor și Goleștilor. Spre deosebire de Brătieni și Golești, Bălceștii erau mai degrabă niște „boiernași”. Domeniul mai are o pajiște, o bisericuță de lemn și câteva anexe. Prezența lui Nicolae Bălcescu, revoluționarul pașoptist, care a murit la numai 33 de ani în exil, este încă este vie.

**Conacul Bălcescu – credit foto: Miruna A. Găman**

Am aflat de la ghidul local un lucru care se cunoaște mai puțin despre Bălcescu. Dintr-o relație cu o fiică de boier Alexandra Florescu a avut un fiu Bonifaciu. A fost o mare dragoste, dar nu s-au putut căsători. Era o mezalianță. Se întâlneau în străinătate, iar pentru a nu atrage atenția asupra relației lor, plecau pe rând. După 1848 când el vine în țară, ea pleacă. Nicolae se întreabă de ce atâta secretomanie? Alexandra era însărcinată. În acele timpuri fetele de boieri se compromiteau cu un copil din flori. Bonifaciu se va naște la Budapesta. Alexandra și Nicolae nu se vor mai vedea niciodată, dar își vor scrie tot timpul. Bălcescu știa de copil. Înainte de a muri Alexandra i-a scris într-o scrisoare: „Eu, Bonifaciu și ai mei suntem bine. Bonifaciu îți sărută mâna”.

Deși în prezent Conacul Bălcescu arată bine, în curând accesul publicului va fi oprit, urmând să intre într-un proces de restaurare. Arh. Alexandru Buzatu, unul din ghizii Castle Break și-a exprimat îngrijorare în legătură cu modul cum se va face aceasta restaurare. Mai mult sau mai puțin explicit, mai mult sau mai puțin interpretabil, legea și practica românească în domeniu spune că, la investițiile publice (aici intră și restaurările de monumente istorice aflate în proprietatea statului), primează prețul cel mai mic. Se organizează o licitație publică unde se înscriu la concurs diferite firme. Va câștigă cel care vine cu oferta cea mai mică. Statul este interesat să investească minim, nu să investească optim. Cum primează prețul minim, automat materialele folosite și specialiștii utilizați nu vor fi de cea mai bună calitate. Rezultatul? Se vor produce mutilări ireversibile asupra monumentelor.

La final turului Alexandru a sintetizat informațiile explicându-ne cum să ne raportam la stilul arhitectural în România.

În Franța și în alte țări din vestul Europei există un stil arhitectural bine definit. În sensul că arhitectul venea cu un stil academic și facea designul clădirii în stilul respectiv.

În România nu există clădiri care să se încadreze 100% într-un anumit stil. La noi fiecare generație mai modifica câte ceva la conac. Boierul mergea într-o călătorie în străinătate, vedea ceva și cerea un detaliu inspirat de la Vesailles sau Veneția (care i-a plăcut lui în mod deosebit). Arhitectului i se cerea să lucreze în stilul neoromânesc, dar i se cerea să adauge și o influență. De aceea, în Romania avem un stil eclectic generalizat.

Când încadrăm stilistic o clădire vorbim de stilul predominant neoromânesc. Este stilul cult dezvoltat între 1870-1920 de către arhitecți cu studii de arhitectură. Se numește neoromânesc deoarece înainte lui exista un stil românesc care nu era un stil cult: stilul brâncovenesc.

Nu exista școală de arhitectură și nici teorie. În Italia exista Teoria Renașterii Italiene la 1452. La noi pe la 1880 apare Teoria Arhitecturii Române prin Ion Mincu. Asta înseamnă că totul se baza pe gustul comanditarului ( domn, voievod, boier) și pe meșterii vremii care circulau de la unul la altul.

Recomandarea lui Alexandru: să fim rezervați cu verdictele arhitecturale în Romania. De multe ori este un stil eclectic cu elemente predominante neoromânești la care se adaugă alte stiluri în plan secund.

Pentru persoanele care nu au un ochi avizat în a judeca stilistic o clădiri există, în mare, o serie de repere care vor fi ușor de identificat:
• Arcul semicircular aparține stilului neoromânesc. Influențele vin pe filon bizantin de aceea vorbim de stil bizantin /neoromânesc.
• Arcul este frânt, ogival avem stil gotic.
• Arcul este în acoladă vorbim de stil oriental.

Fotografiile folosite mi-au fost puse la dispozitie de Miruna Găman. O cunoșteam din online. Am fost plăcut surprinsă să o întâlnesc și offline. Așa am aflat că s-a alăturat de curând echipei Castle Break.

Până am finalizat acest articol, l-am reîntalnit pe Alexandru Buzatu la evenimentul organizat de Cronicari Digitali. Era unul dintre ghizi. Dacă s-ar fi gândit cineva să premieze ghizii, cu siguranță el ar fi luat premiul de popularitate. Auzeam în toate părțile: „ce tare e tipul ală, știe o mulțime de lucruri!” La început nu am dat atenție, apoi l-am văzut pe Alexandru și am știut că despre el este vorba.

Toți ghizii locali de la conacele vizitate au fost bine pregătiți, entuziaști și dornici să ne împărtășească cât mai multe informații. Mie mi-a plăcut în mod deosebit Claudia Jinga de la Conacul Golești. Cu siguranță sunt subiectivă, dar când îți pui în bio pe facebook și instagram „Gândește prin emoții” atenționezi din start cititorii cu cine au de-a face.

Și ca să rămânem în aceeași zonă, am o slăbiciune emoțională pentru tururile organizate de Castle Break deoarece toate proiectele lor pun preț pe valori adevărate. Nu e deloc ușor să contribui la o revitalizare a culturii într-o țară în care patrimoniul a fost mutilat fără milă de comuniști. Nici prezentul nu arată mai grozav, indiferența autorităților și mafia imobiliară continuă să distrugă ce le-a scăpat comuniștilor.

Pe 25 mai vizitam vila Florica. A II-a zi, pe 26 mai am mers la vot. Oare de ce când am pus mâna pe ștampilă mi-am amintit cuvintele lui Ionel Brătianu?: „Cei mai mulți își închipuie că politica e un fel de distracție, cu foloase și onoruri. Politica e ceva grav, grav de tot. Ai în mâna ta viața și viitorul țării tale.”

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Despre un alt tur făcut împreună cu cei de la Castle Break găsiți aici.

Etichete aristocrație, călătorii, istorie, muzee, pasiune, regalitate, trăiește frumos

Diverse Interviuri

Lumea la 17 ani – un interviu cu Ada Zaharia

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 8 iunie 2019
4 comentarii la Lumea la 17 ani – un interviu cu Ada Zaharia

Urma să mă întâlnesc, pentru un interviu, cu Ada Zaharia o fată de 17 ani pasionată de desen. Pentru prima oară, interacționam pe blogul meu cu acest segment de vârstă. Cum Ada s-a dovedit o revelație, am vrut să postez pe contul personal de facebook câteva cuvinte despre ea. Un lucru pe care îl fac rar. De cele mai multe ori, prefer să fiu rezervată și să las euforia momentului să se domolească. Acesta este și motivul pentru care interviurile mele apar după 2-3 luni. Un interval de timp în care materialul se așează, în vreme ce factorul surpriză continuă să acționeze.

Pe 28 martie 2019 postam pe facebook: Ce te faci când o puștoaică de 17 ani îți dă lumea peste cap? Când am decis să-i iau un interviu, știam că are talent la desen. Dar nu mă așteptam să fie atât de profundă.

Mi-a povestit cu recunoștința despre cei care i-au deschis drumul spre frumos. Mi-a vorbit cu atâta bucurie despre desen, pictură și benzi desenate încât ochii ei pur și simplu luau foc. M-a lăsat mută de admirație când mi-a spus despre personalitățile care o inspiră.

Acum 8 ani și-a descoperit marea pasiune, iar de atunci refuză să-și mai piardă vremea cu lucruri care nu contează. Spune că singurătatea și creativitatea pot fi uneori foarte bune prietene, iar lumea o sursă inepuizabila de inspirație.

Si pentru ca tot este la moda sa spui ce ai în geantă, ce credeți ca poartă mereu cu ea? Caiet de schițe și creioane…

Nu este genul de introducere cu care v-am obișnuit, dar cum Ada Zaharia apreciază la un om în primul rând autenticitatea cred că este cea mai bună alegere.

Emilia Chebac: Când ai început să desenezi?

Ada Zaharia: Eu nu-mi mai amintesc, dar mama mi-a povestit că de la 3 ani am început să desenez. Făceam asta tot timpul. Serios m-am apucat însă în clasa a III-a când am început cursurile la Galeria Basil. Deși desenul mă fascina, atunci îl tratam doar ca pe un hobby. Nu mă gândeam că va deveni ceva serios.

Emilia Chebac: Când ai realizat că este drumul pe care vrei să mergi?

Ada Zaharia: În clasa a VIII-a am fost într-o tabără de vară unde a venit o profesoară din Suedia. M-am văzut pe mine în viitor. Ne-a vorbit de concept art (design de personaje pentru jocuri) și benzi desenate. Trăisem cu ideea că aceste lucruri sunt doar pasiuni care niciodată nu se vor transforma într-un un job în sine. Când am realizat că se poate, am știut că asta îmi doresc să fac în viitor. Oricum nu mă vedeam într-un birou.

Emilia Chebac: Un profesor și o metodă care ți-au plăcut?

Ada Zaharia: Un student al profesoarei din Suedia a venit să ne predea, 1 an, la Galerie. El m-a motivat să-mi dezvolt partea de tehnică, dar și mentalitatea de artist. Îmi plăcea că mă pot baza pe opinia lui.

Se întâmplă frecvent ca un profesor să-ți desființeze lucrarea, dar fară să-ți spună unde ai greșit. Ori el ne spunea punctele tari, dar și punctele slabe. Nu-mi place să să fiu încurajată degeaba, dar nici criticată fără să mi se spună de ce.

Încurajarea excesivă dă naștere la artiști superficiali. În legătura cu critica, mai degrabă mă apropii de un profesor care îmi dă notă proastă, dar îmi argumentează de ce a făcut-o, decât să primesc un 4 pentru că nu mă suporta. Admir profesorii corecți care vor să educe, nu pe cei care vor să demonstreze că sunt superiori.

Emilia Chebac: Cum te simți când desenezi?

Ada Zaharia: Nu e legat de faptul că desenez, ci mai degrabă de momentul când se conturează ideea poveștii. Ajung să creez o lume a mea. Am senzația că trăiesc o altă realitate. E fascinant să vezi cum ideea ta prinde viață.

Emilia Chebac: Talentul este suficient?

Ada Zaharia: La desen talentul ocupă o proporție mult mai mică decât s-ar crede. Există foarte puține persoane, atât de talentate, încât să facă lucruri extraordinare fără să muncească. Michelangelo era talentat, dar a și muncit din greu.

Emilia Chebac: Ce mesaj ai vrea să transmiți prin lucrările tale?

Ada Zaharia: Cred că arta modernă, tocmai pentru că nu poate veni cu nimic nou, încearcă să șocheze până la un punct care uneori poate deveni chiar dezgustător. Nu mai spun că de multe ori nu transmite nici un fel de mesaj.

Arta influențează oamenii și reprezintă oamenii în același timp. Mesajul pe care vreau eu să-l transmit: să fim mai toleranți, să renunțăm la superficialitate pentru profunzime, să nu mai punem etichete. Arta are și ea o vină că lumea a devenit atât de violentă. O artă superficială formează un public superficial. O pictură complet neagră cu o zgârietură poate fi numită arta? Ce mesaj crezi că transmite ea publicului?

**Nu-mi este foarte clar ce iubește mai mult fetița din fotografie: desenul sau pe Ada?**

Emilia Chebac: Ești tare matură pentru vârsta ta. Acum înțeleg de ce ai primit ok-ul celor de la Galeria Basil să predai la grupele mici. Ce copii îți vin la cursuri?

Ada Zaharia:
• Am copii care vin și îmi pun întrebări despre artiști, artă și tablouri. E o mare bucurie când îi simt atenți.
• Am copii care se panichează atunci când greșesc. Jumătate de an i-am explicat un copil că e nevoie să se relaxeze, în arta nu există greșeli. Abia acum se văd rezultatele, dar este un proces destul de greu.
• Am și copii care nu-și doresc să deseneze, dar vin obligați de părinți.

Emilia Chebac: Cum te-au influențat cursurile de la Galeria Basil?

Ada Zaharia: E o atmosferă foarte frumoasă la Galerie. Suntem ca o familie. Continuăm să ne vedem și după terminarea cursurilor din timpul anului școlar. Galeria organizează tabere în vacanțele de vară. Aceste tabere nu înseamnă numai să desenezi. „Vai ce frumos! Acum duceți-vă în cameră!” După orele de curs vedem filme vechi și le comentam. Mă îndoiesc că m-aș fi uitat vredată din propria inițiativă la „Singing in the rain”. Ascultăm și muzică. Aici am învățat textele cântate de Abba. Le-am auzit de foarte multe ori. Oamenii de la Galerie mi-au influențat personalitatea.

Emilia Chebac: Cum gestionezi concurența?

Ada Zaharia: Marii maeștrii nu mă sperie, oricum sunt acolo sus pe un piedestal. Când vedeam artiști contemporani sau colegi care se descurcau foarte bine, îmi era greu să depășesc acel moment. De ce el poate și eu nu? Apoi am înțeles că în loc să mă roadă invidia, mai bine îmi consum energia muncind din greu.

Emilia Chebac: Ce te inspiră?

Ada Zaharia: Orice artist se inspiră din mediul în care trăiește. Nimeni nu vine cu idei peste noapte, cum lasă unii să se înțeleagă. Călătoriile mă inspiră foarte mult. Cum de cele mai multe ori călătoresc cu un grup mai mare, atunci când îmi place ceva, prefer să fotografiez nu stau să schițez.

Anumite locuri mă fac să-mi imaginez cum ar trăi personajele mele de benzi desenate acolo. Dacă întâlnesc oameni care se aseamănă cu personajele mele îi asociez și construiesc o poveste pornind de la o conversația reală.

**Vedeam prințesa, rochia ei, cavalerii**

Emilia Chebac: Un exemplu?

Ada Zaharia: Eram la Alhambra. Coboram niște scări și mi-am imaginat cum prințesa din povestea mea ar coborî pe aceleași scări în drum spre un proces. Vedeam prințesa, rochia ei, cavalerii. Povestea se contura foarte clar.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Ada Zaharia: Freddy Mercury pentru energia și fericirea pe care o avea când era pe scenă. Deși lumea, la început, l-a crezut nebun, el nu s-a lăsat schimbat. A rămas în continuare cine a vrut el să fie și nu a renunțat.
Freddy nu era un personaj de scenă (cum se întâmplă azi cu mulți artiști), el chiar așa era. Astăzi se caută extravaganța pentru că aduce faimă.

Emilia Chebac: Un artist care te inspiră?

Ada Zaharia:
• Mă fascinează Van Gogh. Am citit viața lui. Este singurul artist care a știut să transforme, în lucrările lui, suferința în frumusețe și fericire.
• Îmi place, din arta contemporană, Sergio Toppi pentru ilustrațiile și benzile desenate. Ca tehnică așa îmi doresc să ajung.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Ada Zaharia: Am fost curioasă. Am ratat multe șanse pentru că mi-a fost frică. Puteam să mă bucur de multe lucruri frumoase, dar pentru că nu am avut suficient curaj le-am lăsat să treacă pe lângă mine. Mai nou, spun da provocărilor!

Emilia Chebac: Te mai pasionează ceva pe lângă desen?

Ada Zaharia: Actoria. Am făcut primul curs în clasa a VII-a, apoi am renunțat. Și deși pauza a fost destul mare și uneori nu credeam că o să mă mai reapuc, mi-am depășit teama și de ceva timp am reluat cursurile.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Ada Zaharia: Să scrii despre organizatorii Galeriei Basil: Luminița și Bogdan Vasile. Nu știu dacă neaparat legat de galerie, deși tot ce se întâmplă acolo este interesant, cât mai mult despre ei. Te asigur că au multe povești interesante care merită auzite.

Emilia Chebac: Ce ai vrea să le transmiți oamenilor?

Ada Zaharia: Prin micile lucruri pe care le facem, fără să ne dăm seama influențăm lumea din jur, în bine sau în rău.

Emilia Chebac: De la cine ai moștenit talentul la desen?

Ada Zaharia: În familia mea nu desenează nimeni. Amândoi parinții mei au însă o latură creativă. Tata scria poezii, iar mama e pasionată de actorie. Dar nu trăiesc din pasiunile lor, au joburi serioase.

Emilia Chebac: Cine te-a susținut cel mai mult?

Ada Zaharia: Mama, de aceea, țin să îi mulțumesc. M-a încurajat tot timpul. M-a dus la toate cursurile la care îmi doream să merg. Voiam pian, mă ducea la cursuri de pian. Am vrut dans, apoi chitară. Toate îmi plăceau, dar când venea vorba să muncesc serios și să obțin rezultate renunțam.

Când i-am cerut să mă ducă la desen, după ce încercasem o groază de cursuri, nu a venit cu o replică gen: „O să renunți la desen cum ai făcut cu toate! Mi-a spus doar: „Foarte bine, dar să știi că aici va trebui să muncești”. A fost realistă. Pentru că a avut răbdare și nu m-a descurajat, am găsit, în sfârșit, ceva care să mă fascineze. Iar de atunci nu am mai renunțat.

Câteva din lucrările Adei

**Și cum apare în benzile desenate ale Adei**

Sunt sigură că Ada Zaharia, în drumul ei spre afirmare, nu va alege niciodată să deseneze pentru un public superficial. Mesajul ei va fi suficient de inspirator pentru a-și provoca audiența să se ridice la nivelul ei. Drumul spre succes nu va fi plătit cu anihilarea personalitații. Iar principiile sănătoase, adânc înrădăcinate în ea, îi vor fi scut atunci când va fi sfătuită să aleagă scurtăturile în viață.

Ada arde pentru fiecare proiect. Trăim timpuri în care tot mai mulți oameni își doresc să devină celebri pentru orice fleac. La 17 ani, Ada a înțeles că redarea frumuseții, în artă, este ceva care se construiește în timp. Și pentru că are răbdare și a fost înzestrată cu toate atributele necesare (este talentată, nu fuge de munca și crede în visul ei) sunt convinsă ca va reuși în tot ce și-a propus.

Propun un exercițiu de imaginație. Dacă la 17 ani Ada Zaharia gândește și acționează așa, oare cum va fi la 27, dar la 37?

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

Etichete artă, inspirație, interviuri, pasiune, trăiește frumos, visuri

Diverse Interviuri Irina

Interviu cu Vali Irina Ciobanu: Hai să nu le mai retezăm aripile!

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 20 mai 2019
Niciun comentariu la Interviu cu Vali Irina Ciobanu: Hai să nu le mai retezăm aripile!

Pentru interviul cu Vali Irina Ciobanu ne-am dat întânire în atelierul ei unde conversația noastră a fost monitorizată, de la distanță, de pisica Zoe. Așa cum îi stă bine unei muze nu a coborât printre noi muritorii de rând. La un moment dat, plictisită că subiectele nu se ridicau la înălțimea standardelor ei a adormit. Cu siguranță și muzică de jazz care se auzea discret în fundal a ajutat-o. Oare ce-or avea toți oamenii talentați cu pisicile? Fie că desenează, scriu sau fac ceva creativ au mereu în preajma lor o pisică. Mă gândesc foarte serios să-mi achiziționez și eu una. Să intru și eu, domnule, în rândul lumii creative!

Emilia Chebac: Când ai realizat că vrei să devii pictor?

Vali Irina Ciobanu: Eu m-am născut la Valea Popii unde nu am întâlnit nici un pictor. Nu știam că există pictori, dar știam că există scriitori. Îmi plăcea să citesc foarte mult. Scriam mici povestioare la care făceam ilustrații. Cu timpul scrisul a trecut în plan secund, în timp ce desenele au început să ocupe un spațiu din ce în ce mai mare. Mătușa mea a păstrat niște desene de atunci. Să știi că erau mega complexe! Desenez de când mă știu. Puteam sta ore în șir în fața unui desen și nu mă plictiseam niciodată.

Am realizat că există pictori la 15 ani când o prietenă de familie, Oana Belu, m-a dus în vizită în atelierul maestrului Dan Botezan. Era într-o marți după amiaza. S-a uitat pe desenele mele. Atunci am realizat că a fi pictor este o meserie. În momentul acela mi-am spus: eu pictor vreau să mă fac!

Emilia Chebac: Ce a însemnat pentru tine întâlnirea cu maestrul Dan Botezan?

Vali Irina Ciobanu: De la 15 ani, timp de 5 ani de zile, am mers regulat în atelierul maestrului Botezan. Am fost ucenic în toată această perioada. Ani de zile am pregătit suporturi pentru pictură și am mojărit culori. Au fost ani de studii intense. Toți marii maeștri au început cu studii, au făcut reproduceri. Nu am sărit nici o etapă. Acum toată lumea vrea direct să picteze. Chiar dacă ești talentat nu e suficient. Trebuie să pornești cu începutul.

La 22 de ani am considerat că sunt pregătită să am primul meu atelier. Deși era un demisol, relativ întunecos, undeva prin Cotroceni am fost tare fericită acolo.

Emilia Chebac: Ce ți-ai cumpărat din primul tău salariu?

Vali Irina Ciobanu: Un Casio mic cu căști. Apoi mi-am cumpărat o pereche de căști imense. O achiziție destul de scumpă pentru acele timpuri. Făceam naveta cu trenul și mă cunoștea toată lumea după căști. În tren, în timp ce ascultam muzică, desenam. Căram tot timpul după mine un caiet cu schițe. Mă cunoște toată lumea ca pe un cal breaz. Făceam portrete oamenilor pe care îi întâlneam în tren.

Emilia Chebac: Cum au primit părinții tăi această pasiune?

Vali Irina Ciobanu: Am avut foarte mare noroc. Nimeni nu s-a opus visului meu. Când am venit de la maestrul Botezan îmi amintesc că i-am spus tatălui meu:
– Tati, mă fac pictor!
– Cum măi tată să te faci pictor? Știi tu să pictezi?
– Sigur că știu! i-am răspuns sigură de mine.
A decupat din calendar o Maica Domnului cu pruncul și a spus:
– Ia și pictează!
– Pe ce să pictez?
Tata era un om tare creativ. Mi-a găsit un placaj pe care să-mi dovedesc talentul.
– Bine, dar nu am pensule
– A, nu-i problemă!
A făcut imediat 10 pensule de mărimi diferite: din părul meu, al lui și al porcului din curte. Mi-a creat condiții să-i dovedesc că pot. M-am chinuit o săptămână să pictez icoana. Am plâns de ciudă că nu-mi ieșia. Dar după o săptămână de chinuri m-am dus cu lucrarea (care și acum există la Valea Popii) la el.
– Ia uite tati!
– Mânca-o-ar tata! Ce frumusețe! Pictor să te faci!

Oamenii au încercat să-l influențeze: „E greu să trăiești din pictură, pune-o să facă ceva serios. Uite ce note mari are la școală.” Irina era pe atunci elevă la un liceu de mate – fizica. Tata le spunea la toți: „Dar ei îi place să picteze!” Tata nu a cedat și a devenit cel mai bun om de PR al meu. Arăta la toată lumea ce pictez. Din momentul în care s-a convins că știu să pictez m-a sprijinit 100%.

Am avut noroc. Am eleve care ajung la mine după vârsta de 30 de ani și care spun: „mama, tata nu m-au lăsat!!!” Acum vin la mine să le ajut să-și împlinească visul.

Emilia Chebac: În afară de talent și voință ce crezi că a mai contat?

Vali Irina Ciobanu: Generozitatea oamenilor. Am avut parte de ea atunci când m-am format. Mulți oameni au fost dispuși să mă învețe și să mă îndrume. Apoi persoanele care, la început, mi-au cumpărat tablourile. Oricât ar fi de bune lucrările, dacă oamenii nu le cumpăra, e greu să mergi mai departe.

Emilia Chebac: Ce a fost cel mai greu de gestionat?

Vali Irina Ciobanu: La inceput stăteam și 16 ore/zi în atelier. Nu aveam suficientă experiență să-mi iasă cum îmi doream. Stricam. Există un mare dezavantaj în pictură: dușmanul binelui este mai binele. Pe atunci chiar dacă-mi plăcea ce a ieșit, îmi spuneam: ce-ar fi să iasă și mai bine! Reușeam să stric lucrarea, să o îmbâcsesc din ce în ce mai tare. Asta mă umplea de nervi, iar la final nu aveam ce să mai fac decât să o joc în picioare. Asta după ce muncisem la ea 3 săptămâni.

A fost foarte greu să învăț să mă opresc. Să reușesc să las lucrarea la stadiul mai bine și să nu mă arunc după foarte bine.

Dar există și un avantaj când strici. O lucrare la care inițial am muncit 3 săptămâni, când am reluat-o de la zero, am teminat-o într-o săptămână și mi-a ieșit colosal.

În concluzie, strică cu cât strici mai mult cu atât evoluezi mai mult.

Emilia Chebac: Folosești o tehnică anume sau îți place să experimentezi?

Vali Irina Ciobanu: Sunt deschisă la orice. Îmi place să experimentez, să schimb tehnicile. Cu cât provocarea este mai grea, cu atât mă entuziasmez mai tare. De aceea sunt iubită de oamenii de la magazinele de pictură. Știu că sunt dispusă să cumpăr și să încerc materiale noi. Nu mă pot abține. Am experimentat până acum:
• pictură în ulei pe pânză/ cupru / sau orice alt suport permite.
• acuarelă, tempera, tempera cu ou pe piele, acrilic.
• tuș, guașe,
• pictură pe sticlă, mătase, bumbac.

**Irina a pictat etichetele pentru vinurile Recaș**

Emilia Chebac: Un pictor preferat?

Vali Irina Ciobanu: Când eram puștoaică îmi plăcea Dali, apoi a urmat perioada Klimt, Egon Schiele. Van Gogh este artistul care mă mișcă extraordinar de tare, artistul care mă face să am o reacție fizică la lucrările lui, atât de intensă este emoția pe care mi-o provoacă. Acum îmi place foarte mult rafinamentul lui Leonardo da Vinci. În ultima vreme îl redescopăr. Am citit mult despre viața lui, dar și despre tehnicile lui pe care le-am experimentat.

Emilia Chebac: În vacanță renunți la desen?

Vali Irina Ciobanu: Nu, am tot timpul caietul cu schițe la mine. Desenez în fiecare zi, nu pot să mă abțin. Mă trezesc mai devreme decât iubitul meu, îmi iau o cană de cafea, caietul de schițe și mă pun pe desenat.

Emilia Chebac: Desen sau culoare?

Vali Irina Ciobanu: Îmi place culoarea. Sunt pictor! În creion gândesc schițele de compoziție. Structura e mult mai clară în creion. În culoare pun impresii. Nu gândești o impresie, gândești o compoziție.

Emilia Chebac: Ce hobbiuri ai?

Vali Irina Ciobanu:
• Citesc. În vacanțe recuperez cu beletristica. Și în timpul anului citesc mult, dar mai mult pentru documentare, mai puțin pentru păcerea mea.
• Și mai am o pasiune: dansez tango. Mă amuză teribil și îmi dă o stare de bine.

Emilia Chebac: O perioadă din istoria omenirii în care ți-ar păcea să trăieși?

Vali Irina Ciobanu: În prezent. Ca pictor este cea mai norocoasă perioadă din toate timpurile. În trecut multe din culori erau toxice, era greu să călătorești pentru inspirație, și nu știu câtă libertate aveai dacă erai pictor la curtea regală.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Vali Irina Ciobanu: Mi-a plăcut din prima fotografia ta. Apoi am citit un paragraf din prezentarea ta pe blog și m-a convins. Mi-a dat Georgeta un link la blogul tău. Arată foarte serios, nu este o pițiponceală.

Emilia Chebac: O provocare. Despre cine ți-ar plăcea să citești pe blogul meu?

Vali Irina Ciobanu: Gheorghe Coman.

**Hărțile Irinei la Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi**

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Vali Irina Ciobanu: Marele meu eșec așa cum îl vedeam atunci a fost faptul că am picat la Facultatea de Arte. Am picat prima sub linie. Pe atunci erau 5 locuri/ an. A fost tragedia vieții mele. Muncisem ca un sclav. Pentru că nu am intrat, am fost un an audient la facultate. Crescând de la 15 ani în atelierul unui pictor eram obișnuită să cer păreri. Am făcut bine? Nu am făcut? De ce nu am făcut bine? Pictorii printre care m-am format erau obiectivi cu lucrările mele. Mă îndrumau. La facultate, în acel an, am descoperit că nu așa stau lucrurile, că oamenii nu-ți oferă suportul. Puneai o întrebare și ți se răspundea cu o altă întrebare.

Am hotărât să dau la filosofie, deși aveam lucrări în galerii și aveam propriul meu atelier. Am realizat că Facultatea de Arte nu este locul care să mă facă fericită. Mă frustra îngrozitor! Eram la curs desenam toți același studiu, profesorul venea, se strâmba, dar niciodată nu spunea ce nu-i place. Trecea mai departe la cel de lângă mine și spunea că este superb. Nici acum nu știu de ce nu m-am încadrat în mediul academic de la arte. Pentru că am crescut ucenic într-un atelier, eram obișnuită de la egal la egal. Nu am înțeles de ce toată clasa admira ce a hotărât profesorul că e superb. Nimeni nu știa să-mi argumenteze alegerea făcută.

Mi-a luat vreo 10 ani să înțeleg că asta a fost marele meu noroc. Când am aruncat un ochi la toți colegii din generația mea cu care mă pregăteam atunci, am realizat că sunt singurul pictor. Toți s-au angajat. E drept că s-au dus în direcții creative, dar eu sunt singura care am propriul meu atelier și trăiesc din pictură.

Emilia Chebac: Cum a apărut proiectul cu hărțile desenate pe piele?

Vali Irina Ciobanu: A început acum 8-9 ani. A fost o comandă. Mi s-a cerut o hartă cu istoria tutunului pentru un pasionat de trabuc. Era un cadou, de casă nouă, pentru fumoarul unei reședințe din străinătate. Fiind prima lucrare de acest gen, inițial nu am știut foarte clar forma finală, dar apoi lucrarea s-a conturat din aproape în aproape. M-am hotărât să o pictez pe piele deoarece era mult mai ușor de transportat.

Emilia Chebac: Pentru cei care nu știu îmi poți vorbi despre tehnica picturii pe piele?

Vali Irina Ciobanu: Această tehnică nu am căutat-o. Ea ma găsit pe mine. A ieșit din paginile unei cărți „La Bella Principessa” de Martin Kemp și Pascal Cotte unde este o descriere a unei tehnici vechi de pictură pe suport de piele, o tehnică folosită și de Leonardo da Vinci. Pictez pe piele folosind atât tempera cu ou cât și acuarelă. Pielea o întind pe un sașiu, apoi o prepar câteva zile cu mare grijă pentru a asigura un suport flexibil. Este o tehnică complexă, dar când ajungi să o stăpâneșrti îți oferă o satisfacție imensă. Hărțile mele, în timp, au devenit din ce în ce mai complexe.

**Hărțile Irinei expuse la Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi**

Emilia Chebac: Ce hărți ai pictat până acum?
Vali Irina Ciobanu:
• Istoria Tutunului – a fost prima, apoi a urmat
• Istoria Medicinei – pentru biroul unui avocat
• Istoria Velierelor – pentru un colecționar de veliere vechi
• Istoria Șahului – pentru un pasionat de șah
• Istoria Deltei Dunării
• Istoria Vinului Românesc
• Istoria Cailor din Întreaga Lume
• Istoria Cafelei
• Istoria Automobilului

În 2017 hărțile ei au fost expuse la Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi. (Un articol mai vechi despre acest muzeu am scris pe blog aici.)

Emilia Chebac: Dacă ai putea, ce ai schimba în Romania?

Vali Irina Ciobanu: Aș schimba sistemul de educație. Eu nu am copii, dar îi iubesc tare mult. Simt că ceva nu este în regulă când stau de vorbă cu cei care îmi vin la meditații. Îi descopăr frustrați. Școala nu încurajează creativitatea. Din punctul meu de vedere, creativitatea este cel mai important lucru la un om. Un copil pe care îl lași să fie creativ, îl incurajezi și îi dezvolți creativitatea va fi bun indiferent de ce domeniu va alege în viață. Creativitatea se extinde în multe domenii nu numai în artă.

Nu-l obliga să deseneze într-un pătrățel, nu-l obliga să gândească într-un pătrățel. Lasă-l! Sunt atât de minunati când sunt mici. Sunt fericiți! Au atâta imaginație! Sunt absolut colosali! Pe măsură ce cresc devin din ce în ce mai timorați. Hai să nu le mai retezăm aripile!

Emilia Chebac: Un exemplu concret. Cum distruge școală românească creativitatea?

Vali Irina Ciobanu: Meditez elevi pentru Faculatea de Arte din Marea Britanie, dar și elevi care rămân aici. Este o mare diferență și se observă ușor din modul cum își pregătesc portofoliul.

Portofoliul pentru un elev care vrea să meargă afară se bazează în special pe creativitate: pregătește câteva lucrări în care arăta că știe să construiască, că știe să facă studiu draperie, portret. Apoi restul lucrărilor au legătură cu domeniul ales de viitorul student. Portofoliul reflectă personalitatea elevului, căutările, nevoile lui și ce își dorește să facă.

Portofoliul unui elev care rămâne aici: studii de natură statică, aceeași compoziție cu personaje, aceeași valorație. Pe care trebuie să le faci perfect și nu cumva să ai inițiative și să vii cu altceva. Nu interesează pe nimeni. Creativitatea nu este deloc încurajată.

Emilia Chebac: În ultima vreme reclamă la cafeaua Kafune a făcut valuri pe facebook. Ce legătură ai tu cu acest spot publicitar?

Vali Irina Ciobanu: Lucrările care apar în acest reclamă sunt pictate de mine.

Pe parcursul interviului Vali Irina Ciobanu mi-a repetat de nenumărate ori cât a fost norocoasă: la început că a întâlnit oameni generoși care au învățat-o și sprijinit-o, apoi că are șansa să facă ce și-a dorit. M-a molipsit și pe mine entuziasmul Irinei. În compania ei ai senzația că fericirea e un lucru foarte ușor de atins. Probabil că generozitatea primita la timp o face să vadă lucrurile așa. În atelierul ei m-am detașat complet de lumea de afară, de nervi needucați, de urât și de lipsă de inițiativă. La ea totul pare frumos și armonios. Nu mai spun de curajul de a spune da provocărilor. Cu siguranță are și ea destule momente proaste, dar m-a făcut să înțeleg că sunt parte din procesul creator. Important este ce rămâne. Lucrările semnate: Vali Irina Ciobanu.

Interviul cu Vali Irina Ciobanu nu m-a făcut să mă reapuc de pictat, deși niciodată să nu spui niciodată. Conversația cu ea mi-a reamintit că indiferent de ce faci:
• Luptă pentru ceea ce crezi, nu contează ce zic cei din jurul tău. Nu renunța!
• Înarmează-te cu răbdare, nu te aștepta ca validarea valorii să apare peste noapte. De obicei, este un proces care durează cam… 10ani.
Acolo în atelierul Irinei până și Zoe m-a învățat ceva. Deloc interesată de mine, m-a ignorat complet însă a făcut-o cu… eleganță.

Mă țin de cuvânt și continui pe blog categoria Irina.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

Cum pentru Irina lumea artei și literatura se intersectează, o recomandare de carte: Bucuria vieții – Irving Stone (viața lui Van Gogh).

**Firește că Irina a pictat-o pe Regina Maria.**

Etichete artă, interviuri, pasiune, trăiește frumos, visuri

Cultură

Alice Teodorescu recomandă

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 22 aprilie 2019
Niciun comentariu la Alice Teodorescu recomandă

Pe Alice Teodorescu am cunoscut-o la Fundația Calea Victoriei. Am fost convinsă că la finalizarea cursul de Scriere Creativă, unde este lector, mă voi transforma într-un „țesător de visuri” (așa îi numesc eu pe cei care scriu… bine). Între timp m-am luminat și am realizat că visurile se țes în timp și cu migală. Chiar dacă a trecut mai bine de un an, Alice încă mă mai consiliază când am dileme legate de scris. Nu am devenit un „țesător de visuri”, dar cu ceva tot am plecat de la cursul ei. De atunci scriu în fiecare zi. Pentru cei care vreți să ajungeți la cursul ei vă avertizez că are o metodă aparte. Totul pornește ca o joacă, apoi realizezi, când termini cursul, că vrei să rămâi, în continuare, în acea poveste.

Ca personaj din literatură o asociez pe Alice Teodorescu (copil) cu Olguța din „La Medeleni”. Acum că tot i-am găsit un corespondent din cărți o voi lasa să răspundă la întrebările legate de cărți. Cum are o inteligență șlefuită de lecturi, nu este deloc genul pe care marketingul să o împinge să cumpere compulsiv, aș zice că este mai degabă genul care se lasă ghidată de simțuri.

1. Îmi poți spune o poveste legată de cărți?

Poveștile mele cu cărți sunt atât de amestecate cu „devenirea” mea, că nici nu știu cu ce să încep. Dar știu ce pot să povestesc – cum m-am „întâlnit” cu Murakami, datorită profei mele de română din liceu și a dirigăi, tot din liceu evident. Profa de română ne-a recomandat Pădurea norvegiană pe care mi-o pusesem pe lista de lecturi, dar la care nu am reușit să ajung, nu mai țin minte de ce. Însă m-am trezit cu o surpriză și mai și – parte din premiul de final de an fiind un alt roman semnat Murakami, La capătul lumii și în țara aspră a minunilor. Așa a început ”relația de-o viață” cu Haruki Murakami, iar acest roman e în continuare preferatul meu, deși între timp am citit și non-ficțiunea sa, plus aproape toate volumele traduse la noi sau în engleză. E una dintre cărțile pe care îmi place să le recomand și cartea pe care am disecat-o în proiectul pentru naratologie, în primii ani de facultate. E cartea care surprinde, din punctul meu de vedere, esența scriiturii lui Murakami.

2. Un lucru inedit aflat dintr-o carte?

Cred că am aflat mult mai multe din cărți decât din orice altceva, însă multe sunt cunoaștere implicită și nu mai știu să zic exact ce și de unde. Însă pot spune de seria Sapiens – Homo Deus că mi-au confirmat anumite lucruri și mi-au pus lucruri noi, în perspective noi: de exemplu, faptul că toate sistemele produse de omenire sunt ficțiuni pe care noi le-am investit cu calitatea de „real”știam încă din facultate, dar că, din perspectivă evoluționistă, se poate spune că grâul ne-a „domesticit” pe noi, ca homo sapiens, asta chiar nu știam. Și e o interpretare fascinantă, gândul că așa s-a născut o nouă civilizație.

3. Când ai realizat că îți place să citești? Primele cărți citite. Ai un ritual al cititului, un loc special? Ce gen preferi: memorii, beletristică, polițist, artă, SF, etc?

Nu a fost o realizare, e un mod de a fi pe care îl am de când mă știu. Nu am avut un moment sau, dacă a fost, nu mai țin minte. Știu doar că am crescut cu povești încă dinainte să am conștiință de sine, fie citite, fie la pick-up, cu viniluri prăfuite și pocnituri și că am învățat să citesc devreme, alături de mamaia (bunica din partea mamei), pe Legendele Olimpului. Zei. Când am ajung la școală știam deja să scriu și să citesc, iar pasiunea era demult aprinsă.

Dar de atunci a crescut și s-a transformat în moduri diverse, cu ritualuri variate. În adolescență adunam nopți albe vară de vară (și nu numai), îmi plăcea la nebunie liniștea din vacanțe când puteam să devorez romane, acum citesc ori dimineața, la cafea, ori seara, înainte să mă culc. Dacă mă prinde o carte foarte tare, ajung să citesc în orice pauză prind și pe stradă, în timp ce merg înspre metrou sau dinspre metrou spre casă. Uneori o fac în mod programat, acele 20-30 de pagini pe zi recomandate în studii, care la mine ajung să fie mai multe și citite mai neregulat, cu toată disciplina. Port cărți cu mine constant, mai nou, mi le descarc și în telefon. Și întotdeauna citesc, în paralel, 2-3 cărți. Îmi place la nebunie să zbor și am, ca regulă, terminatul unei cărți (uneori chiar două) în aeroport + în timpul călătoriei cu avionul (nu pot dormi în avion și îmi place să profit de timp pentru a citi în voie).

În aceeași învălmășeală de ritualuri și comportamente îmi aleg și cărțile. Deși în ultimii ani am tot migrat spre fantasy, young adult și am citit destul de multe benzi desenate japoneze (manga), întotdeauna se întretaie cu jurnalism narativ, non-ficțiune business, psihologie, studii filosofice, romane (post)moderne, thrillere, romane psihologice, realism magic, romance, crime fiction, critică etc. Am anumite ”predispoziții”, însă citesc foarte mult în funcție de stare. Mă simt ca Picasso cu perioadele lui, cam așa funcționează și la mine, mai ales că, până acum un an, citeam mult și pentru cercetările mele academice. Acum sunt într-o mică pauză. Așadar, nu am un răspuns simplu, ce îmi cade în mână și mă atrage, filtrate mereu prin stările și dispozițiile de viață (care țin cu lunile).

4. De ce îți place să citești? Cum crezi că ar arăta o lume fără cărți?

Cred că lumea fără cărți ar fi o lume care și-ar găsi alte medii de a spune povești. De a-și imagina alte realități, alte vieți, alte timpuri. Dacă ar fi mai păguboase aceste medii, habar n-am, ce știu este că nimic nu bate textul scris și citit „old school” dintr-o carte fizică pentru dezvoltarea fără limite a imaginației, a potențialului de a înțelege lucruri care nu există. De asta citesc eu. Citesc pentru că îmi hrănește foarte multe nevoi: evadare, imaginare, învățare, relaxare, simțire, empatie. Trăiesc realități pe care altfel nu le-aș trăi niciodată și le trăiesc mult mai intens decât o fac prin film. Cititul rămâne mediul preferat pentru mine și nu pot să mă opresc (o fac zilnic) – e un fel de drug of choice, care continuă să mă crească.

5. Poți recomandă 5 cărți pentru cititorii mei?

Am ales numai proză contemporană și considerată uneori marginală sau popular culture, tocmai pentru că trebuie să ne lărgim mereu orizonturile
– La capătul lumii și în țara aspră a minunilor de Haruki Murakami pentru că este un realism magic combinat cu o proză urbană care te pune pe gânduri la fiecare pagină.
– Am ceva să-ți spun de Hanif Kureishi – un roman psihologic care atacă teme sensibile și așa-zise tabuuri, într-o manieră umană. E deschizător de minți, aș zice.
– Strange the Dreamer de Laini Taylor – unul dintre cele mai bune romane fantasy young adult din ultimii ani, scris într-o manieră lirică sau onirică, apropos de nume, care te va trece prin toate stările. Încă un exemplu de fantasy care scoate în evidență subiecte importante precum discriminarea, gelozia în familie, ce înseamnă să fii diferit etc.
– Vorbitor în numele morților de Orson Scott Card pentru că este un SF care ridică atât de multe probleme morale și filosofice, încât ar trebui citit de oricine.
– Ducele bar de J. R. Moehringer pentru că e o poveste despre devenire, maturitate emoțională și cum ne construiesc și reconstruiesc amintirile. Nu degeaba a fost super buzz cu volumul ăsta, e pe drept meritat.

Despre Alice Teodorescu am mai scris aici.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

Etichete cărți, educație, inspirație, recomandare, trăiește frumos

Cultură Interviuri Locuri

Povești despre Muzeul de istorie „Teodor Cincu” din Tecuci

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 18 aprilie 2019
2 comentarii la Povești despre Muzeul de istorie „Teodor Cincu” din Tecuci

Interviul pe care l-am luat la Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” din Tecuci, ține de întâmplare sau de magia Crăciunului. Cum aș putea să explic altfel faptul că pe 27 decembrie domnul Viorel Burlacu a acceptat să ne întâlnim pentru un interviu. Eram în vacanța de Crăciun, motiv pentru care mi-am propus să stau cât mai departe de blog. Îmi doream să mă bucur de sărbători, să citesc mai mult, să revăd o persoană foarte dragă mie pe domnul Iancu Aizic (despre care va apărea în curând un articol pe blog) și să vizitez muzeul din oraș.

Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” din Tecuci restaurat de curând, mă atragea ca un magnet. Era 23 decembrie și mai erau 2 zile până la Crăciun. Oamenii alergau după cadouri, hipermarketurile gemeau de lume, spiritul Crăciunului plutea în aer, dar eu îmi doream să ajung la muzeu. Când am intrat în curte mi s-a pus un nod în gât. Clădirea arată spectaculos. Am trecut pragul muzeului unde m-a întâmpinat o atmosfera din alte vremuri: interioare rafinate, atenție la detalii unde frumosul te impresoară subtil fără să-ți dai seama. Nimic dezagreabil nu-mi agresa privirea. Chiar dacă este orașul meu natal am preferat să merg ca un simplu vizitator fără să anunț pe nimeni. Și bine am făcut.

Adrian Mihalache m-a primit extrem de amabil, apoi am făcut împreună un tur al muzeului. Ulterior aveam să aflu că este restaurator. Nu am regăsit la el aerul blazat tipic angajatului la stat, nu mi-a transmis nici o clipă sentimentul că mă bucur de o mare favoare dacă îmi adresează 2-3 cuvinte. Din contra mi-a răspuns la toate întrebările și mi-a arătat exponatele „vedetă”. Am absolvit o facultate de artă, de aceea într-un muzeu mă simt ca acasă. Pun întrebări, cer detalii, iar dacă aflu ceva inedit mă entuziasmez ca un copil. Recunosc prefer poveștile. Le găsesc mult mai seducătoare decât informațiile de pe site-ul muzeului.

Tocmai terminasem turul cu Adrian. Mă pregăteam de plecare, când observ o fostă colegă de liceu, Lorelei Ivașc. Aici intervine providența. Aflu că lucrează la muzeu. Nu ne văzusem de la terminarea liceului. Am depănat amintiri în timp ce făceam împreună un al II-lea tur. Cred că am petrecut în acel loc vreo 3 ore. La plecare am intrebat-o cui aș putea să iau un interviu. L-a recomndat pe Viorel Burlacu.

A doua zi primesc un mesaj de la o altă fostă colegă de liceu Daniela Alecsa, „ce ghinion, după ce am muncit pe brânci toata perioada (era Anul Centenarului și muzeul era implicat în multe proiecte) îmi iau și eu o zi libera și atunci vii tu”. Oare dacă o găseam în muzeu făceam un al III-lea tur cu ea? Cred că da. Providența și-a spus cuvântul. Pe 27 decembrie când toată lumea se bucura de vacanță eu m-am prezentat la Muzeul de Istorie pentru interviu.

Viorel Burlacu, actualul manager al Muzeului de Istorie „Teodor Cincu” din Tecuci s-a dovedit o persoană extrem de modestă. Nu a vrut să vorbească prea mult despre el, în schimb a fost extrem de deschis să împartășească povești despre muzeu și orașul Tecuci.

Emilia Chebac: Informații mai puțin cunoscute legate de clădirea muzeului?

Viorel Burlacu:
• În această clădire s-au petrecut evenimente care poate au marcat cumva istoria Primului Război Mondial. Aici a fost Comandament de Război unde s-au întâlnit Regele Ferdinand, împreună cu delegația franceză condusă de generalul Berthelot, generalul Eremia Grigorescu și au luat decizia atacului de la Mărășești.
• Există o mențiune în „Jurnalul de razboi ” al Reginei Maria că în ziua de 1/14 august 1917 a călătorit de la Ghidigeni la Tecuci cu Sybil Chrissoveloni (soția lui Jean Chrissoveloni) și a vizitat spitalul pentru răniți organizat în casa familiei Cincu.
• Clădirea muzeului poartă semnătura unui arhitect italian venit din insula Creta,Giovanni Michelangelo Culluri.
• În timpul marelui bombardament de la 4 aprilie 1944 o parte din patrimoniul muzeului s-a risipit (monede antice, podoabe de proveniență arheologică, mărgele, fibule, vase geto-dacice). Atunci a fost ucisă soția lui Mihai Dimitriu. Constantin Solomon împreună cu Mihai Dimitriu au fost principalii fondatori și donatori de obiecte care au pus bazele muzeului.

Emilia Chebac: Am citit recent într-o carte „Parlamentul în pribegie” despre un personaj de o noblețe aparte din fam. Cincu. Cunoașteți acest personaj?

Viorel Burlacu: Cum să nu, este vorba de Nestor Cincu. Soției lui i se propune eliberarea soțului în schimbul unei garanții de 30 000 de ruble, dar acesta refuză să părăsească prizonieratul printr-o rascumpărare care îl injosea. Din acest motiv Nestor Cincu a suportat brutalități sălbatice din partea bolșevicilor. Grigore Procopiu mărturisește în carte că pe tot decursul captivității a avut o atitudine demnă și dârză.

Emilia Chebac: Un amănunt care să ateste legătura lui Nestor Cincu cu Tecuciul?

Viorel Burlacu: Vila Muca, resedința lui Nestor Cincu, care se afla la ieșirea din Tecuci pe dreapta (înainte de 1989 era sediu IAS Tecuci) a fost opera arh. Culluri. O casă cu etaj care o perioadă a fost împărțită de fam. Cincu și arh. Culluri.

Aici venea în vacanțe marea actriță Dina Cocea. Din căsătoria Mariei Cincu cu ziaristul Constantin Mille a rezultat o fată Florica, la rândul ei căsătorită cu un personaj fabulos, N.D. Cocea, tatăl Dinei Cocea.

Dna Mihaela Mateescu Culluri, descendentă a fam. Culluri, deși locuiește în București a rămas cu o ardere specială pentru locul de naștere (Tecuci). Are amintiri din casa bunicului. Dumneaei mi-a mărturisit că aici venea Dina Cocea.

Emilia Chebac: Pentru cei care nu sunt familiarizați cu istoria Tecuciului, ne puteți face o descriere a fam.Cincu?

Viorel Burlacu: Mecenatul era un stil de viață la fam.Cincu. Teodor Cincu a fost filantrop și om politic. A participat activ la viața culturală, politică și administrativă a Tecuciului (cu rezultate uluitoare în epocă). A aliniat Tecuciul în rândul orașelor moderne. A adus specialiști care au sistematizat orașul, a introdus iluminatul public. Fam. Cincu din bunurile ei a dat și comunității: bani, a donat terenuri pentru școli, a construit spitalul din Tecuci (1904), a ridicat o biserică – Sf. Ioan Botezătorul (1850) care există și astăzi.

Emilia Chebac: Două clădiri importante pe care fam. Cincu le-a dat Tecuciului?

Viorel Burlacu:

• Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” aparținea în 1885 lui Anton Cincu. Teodor (fiul său) în 1934 donează clădirea cu un scop precis pentru a deveni muzeu și bibliotecă. Ambii tatăl și fiul au fost primari ai Tecuciului.
• Spitalul municipal din Tecuci. La moartea sa, Anton Cincu 1894, a lăsat prin testament o sumă uriaşă pentru construirea unui spital modern. Spitalul a fost realizat în 1904 de fiul său Teodor după planurile arh. Ștefan Ciocârlan.

Emilia Chebac: Acum arată minunat, dar concret ce a presupus restaurarea Muzeului?

Viorel Burlacu: Eu nu eram la muzeu atunci, dar pentru colegii mei a fost o muncă extrem de dificilă. Au cărat ciob cu ciob, au ambalat și au transportat totul în clădirea fostei cazărmi a armatei. Acestă clădire poartă în ea zici și zeci de pagini de istorie. Acolo a fost comandamentul aviației. Este o clădire veche de peste100 de ani, acum în conservare, în prezent depozit pentru muzeu. Partea din față adăposteste expoziția aviației romane, pe care o cordonează comandorul Chiș.

Emilia Chebac: Spuneți, pentru cei care nu știu, despre automobilul aflat în colecția muzeului?

Viorel Burlacu: În colecția muzeului se află și un autoturism marca EGO, produs în 1924 la Berlin. Poartă denumirea EGO 4/14, are 14 cai-putere, 4 locuri, e decapotabil și are motorul de 4 cilindri în linie. Este un automobil extrem de rar, fabricat în 1924 în ediție limitată. Atunci au fost produse doar 7 autovehicule din acest model. Astăzi mai există în lume numai două exemplare, una aparținând Muzeului Tehnic din Berlin, iar cea de-a doua se află la Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” din Tecuci. Automobilul nu este expus permanent în muzeu. În condiții de iarnă este protejat într-o încăpere special amenajată care se află la primărie.

Emilia Chebac: Care este povestea lui?

Viorel Burlacu:
• Autovehiculul a fost donat muzeului în 1985 de un fost ofițer al Armatei Regale Române, colonelul Gheorghe Petrașcu (a nu se confunda cu pictorul cu același nume).
• Începând cu anul 1988 ing. Gabriel Jelea, un pasionat de automobile, l-a luat la atelierele de la IRA pentru a fi reparat. Când l-au dezmembrat au găsit în capota mașinii cartușe. Cum era înainte de 1989 securitatea a intrat în alertă.
• Revoluția a prins automobilul în bucăți. Atunci s-au furat o parte din ornamente. Ca să nu dispară și mai multe componente a fost adus la muzeu bucată cu bucată. A stat într-o magazie până într-o zi când o casa de filme din București avea nevoie de de un autoturism de epoca (pentru filmul „Restul e tăcere” în regia lui Nae Caramfil). Prin ing. Gabriel Jelea s-a ajuns la Tecuci. Casa de producție s-a oferit să achite reperația automobilului cu condiția să îl folosească în film. L-a reparat, l-a folosit și apoi l-a înapoiat muzeului în forma în care se găsește și astăzi. Deși au trecut 10-15 ani de la reparație încă merge perfect. La anumite evenimente este scos. Să nu vă inchipuiti acum că se merge cu el până la Galați. Se pot face însă tururi de 5-6 km fără probleme.

Emilia Chebac: Recomandați un muzeu din România care vă place?

Viorel Burlacu: Muzeul Brăilei. Am convingerea că nu voi primi reproșuri pentru o asemenea recomandare.

Emilia Chebac: Povestiți atât de frumos de Tecuci și totuși nu v-ați nascut aici?

Viorel Burlacu: Eu mă consider al Tecuciului. Îmi place să glumesc și spun că m-am măritat cu Tecuciul. Sunt născut în Brăila, dar mă simt foarte legat de Tecuci. Acest oraș mi-a oferit șansa să pot face lucruri din pasiune, poate de aceea unele mi-au și ieșit. Mi-a oferit șansa unei dezvoltări personale.

Emilia Chebac: Ce vă supără legat de Tecuci?

Viorel Burlacu: Mă mâhnesc tare mult două lucruri:
• Aceea aroganță pe care o au răgățenii față de moldoveni (eu fiind răgățean).
• Vulgaritatea unor comici sau așa zis comici care folosesc expresii ca „s-a auzit până la Tecuci”
Elevilor mei le spun să fie mândri că sunt tecuceni. Ignoranților care pun astfel de etichete le-aș recomanda să treacă măcar 10 minute prin parcul orașului, unde este plin de statui reprezentative pentru cultura română (oameni nascuți în Tecuci) și vă asigur că nu sunt puține.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admirați?

Viorel Burlacu:
• Îmi place foarte mult discursul și mesajul, mai rar întâlnit în ultima vreme la alți oameni, dar bine tușat la Ioan Aurel Pop.
• Referitor la trecut, consider că Ion Petrovici este de departe cea mai complexă personalitate a Tecuciului.
• Aș mai adăuga o galerie de dascăli tecuceni care au rămas în conștiința publică: prof. Constantin Solomon, Iulia Gheorghiu, Maria Bartic, Elena Ruță.

Emilia Chebac: Aveți un motto?

Viorel Burlacu: Omul potrivit la locul potrivit.

Emilia Chebac: Un eșec care v-a marcat?

Viorel Burlacu: După liceu am visat să fac actorie. Am făcut o înțelegere cu un amic să mergem la București ( bineînțeles cu acordul părinților) la un prieten de al lui. Eu îmi doream tare mult să ajung la teatru să văd „Jocul de-a vacanța”. El nu era pasiont de teatru, doar m-a însoțit. Am ajuns în București în Gara de Nord. Nu cunoșteam Bucureștiul așa că am luat un taxi ca să ajung la teatru (actualul Teatru Odeon) unde am dat peste un anunț: nu mai avem bilete. Eram disperat, dar tot învârtindu-mă pe colo am gasit să cumpăr la suprapreț. Nu a contat. Pentru mine a fost o minune să-i văd pe Radu Beligan și Simona Bondoc. A fost magic. Am ieșit de acolo spunandu-mi: n-am să fiu niciodata ca ei! M-am bucurat de pasiunea inițială. Apoi viața mi-a deschis alte căi și am uitat.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine? Despre ce persoană v-ar plăcea să citiți pe blogul meu?

Viorel Burlacu: Marius Mitrofan bariton la Teatru de Operetă.

Emilia Chebac: Putem trăi fără cultura?

Viorel Burlacu: Eu plec de la o realitate tristă. Iată ce înseamnă incultura, dacă privim spre mulți dintre cei care ne conduc.

Emilia Chebac: Mai sunt adolescenții atrași de cultură?

Viorel Burlacu: Avem un proiect „Muzeul la tine în școală”. Mergem cu exponate din muzeu în școli. Nu așteptăm să vină numai copiii la noi. Normal că așteptăm feedback de la ei, dar ca să-i atragem mesajul nostru trebuie să fie atractiv. Atunci vor veni singuri. Modul cum se raportează adolescentul la cultură este rezultatul unei munci de echipă: părinți și profesori. Nu este suficientă numai intenția noastră. Intenția dă roade dacă e sădită pe un fundament sănătos.

În timp ce scriam articolul amintirile năvăleau peste mine. În casa a III-a mi-am întrebat învățătoarea:
– De ce școala noastră este altfel? Nu era deloc ca restul școlilor: avea un amfiteatru imens, grădină interioară, un parc și o arhitectură bine gândită cu încăperi înalte și luminoase.
– Pentru că e veche, mi-a răspuns.
– Și ce clădire mai este la fel de veche?
– Muzeul.
– Și cine l-a construit? Atunci am auzit prima oară de fam.Cincu. Nu a dat prea multe detalii. De fapt, privind în urmă, realizez că a spus suficient ca să-mi stârnească interesul și să mă determine să fac învestigații pe cont propriu. Tot ce am putut face atunci a fost să-mi înnebunesc părinții cu întrebările.

Muzeul de istorie „Teodor Cincu” a fost una din clădirile care în adolescență îmi punea imaginația la încercare. În drum spre școală trecem pe lângă grădina muzeului. Îmi amintesc cum într-o zi, doborâtă de curiozitate, am întârziat la ora de chimie. Am preferat să intru în curte și să dau târcoale clădirii. Era altceva în peisajul gri din anii comunismului. Nu aveam cum să știu atunci că, peste ani, mă voi întoarce în acest loc, iar în anul de grație 2018 clădirea mă va lăsa fără suflare. După un îndelungat și anevoios proces de restaurare clădirea muzeului avea să-și recapete iarăși spendoarea inițială.

Interviul cu Viorel Burlacu a fost un prilej să vorbim despre oamenii Tecuciului. Despre membrii fam.Cincu personalități care au marcat istoria orașului.

Tecuciul a trăit și timpuri când oamenii politici erau și filantropi, când bogăția însemna să dai mai departe celor care nu au, când oamenii politici refuzau să-și continuie cariera politică la București pentru că nu se puteau despărți de oamenii locului, când nu se spunea „la București ai alte șanse” pentru că erau șanse peste tot. Cu siguranță și atunci exista corupție, minciună și hoție, dar au existat și oameni care nu deveneau interesați de comunitate doar în timpul campaniilor electorale.

În 1941, Revista „Natura” din București menționa într-un articol că „în saloanele încăpătoare ale casei boierești Cincu se află astăzi instalat unul dintre cele mai frumoase muzee din țară”.

În 2019 Tecuciul nu mai are oameni politici de talia lui Anton Cincu, dar cu siguranță are în continuare unul din cele mai frumoase muzee din țară.

Mulțumesc:
• Lorelei Maftei – Ivașc fără tine acest interviu nu era posibil.
• Daniela Vonaș -Alecsa pentru fotografiile minunate pe care mi le-ai pus la dispoziție din arhiva muzeului. Ai fost cred persoana cea mai hărțuită în ultimile 3 luni.
• Viorel Burlacu sunt convinsă că realizează cu ce oameni minunați are șansa să lucreze.
• Adrian Mihalache te apreciez și mai mult. În urmă cu 3 săptămâni, am vizitat un muzeu din România unde am dat peste un personal care se clasifică, cu brio, pe primul loc în topul… celor mai dezagreabile experiențe într-un muzeu.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

Etichete artă, interviuri, istorie, muzee, recomandare, trăiește frumos

Cultură Diverse Interviuri

Un interviu cu Roxana Nicolaescu m-a purtat pe „Pe aripile vinului”

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 11 februarie 2019
2 comentarii la Un interviu cu Roxana Nicolaescu m-a purtat pe „Pe aripile vinului”

**Chipurile cursanților… (credit foto: Octavian Nicola)**

Un interviu cu Roxana Nicolaescu m-a purtat pe „Pe aripile vinului”? Un titlu forțat vor spune unii. Un titlu cu o poveste aș spune eu, iar cine va rezista până la final va înțelege de ce l-am ales.

Deși Roxana Nicolaescu este absolventă de litere, cu ceva ani în urmă, într-un amfitearu din Agronomie își susținea examenul de admitere la un masterat în… vinuri (masterat în Tehnologii viti-vinicole – unicul din România). Povestea continuă, iar în 2018 obţine WSET Level 3 Award in Wines și devine somelier certificat. Deși studiază vinul de 4 ani, nu se declară expertă în vinuri. În viața reală nu lucrează în domeniul vinului, dar această pasiune i-a adus un al 2-lea job. În prezent, este și lector la Fundația Calea Victoriei. Un rol care i se potrivește mănușă, deoarece iubește la nebunie oamenii și în egală măsură iubește să dea mai departe povestea vinului.

Pentru cei mai mulți, un somelier este doar cel care servește și recomandă vinul. În realitate, este mult mai mult. Un somelier este o persoană aptă să cuprindă toată istoria vinului, cu un palat bine dezvoltat ce sesizează cu ușurință diferențele, dar și un povestitor foarte bun capabil să seducă audiența. În concluzie, un somelier, este un om cu foarte multe talente. Combinația perfectă de abilități, charismă și cultură.

Roxanei Nicolaescu i-am luat interviul la Corks, un wine bar din Centrul Vechi. Am rugat-o să-mi recomande un vin. Am trișat, nu sunt atât de novice în domenuil vinului cum am lăsat să se înțeleagă. A intuit perfect atât tipul de vin, cât și tipul de mâncare preferat. Roxana mi-a spulberat mitul că anumite vinuri sunt asociate numai cu anumite feluri de mâncare. Timp de 2 ore, cât a durat interviului cu Roxana Nicolaescu, aerul din jur vibra de intensitatea pasiunii cu care vorbea despre vin. Vinuri, mâncare și cărți – subiecte care realmente mi-au răvășit simțurile.

**Chipul Roxanei când vorbește despre vinuri… (credit foto: Ana Caracaleanu)**

Emilia Chebac: Preferatul meu este vinul alb sec. Ce îmi poți spune despre vinurile albe seci?

Roxana Nicolaescu: Vinuri albe seci sunt acelea în care nu percepem zahărul, chiar dacă în ele există totuși un rest de zahăr. Un vin alb sec poate să meargă la o gamă atât de variată de mâncăruri încât am putea vorbi numai de vinuri albe seci în acest interviu. La vinul alb, în general, ca să știm cum îl asociem cu o mâncare trebuie să ținem seama de echilibrul dintre zaharuri și aciditate.

Aciditatea este dată de zona de unde provine podgoria. Strugurele ajunge la maturitate atunci când zaharurile sunt la același nivel cu acizii. Strugurele este unul dintre puținele fructe care conțin acid tartric. Acest acid rămâne în vin și dă aciditatea. Când apare acest echilibru se consideră că din acei struguri va ieși un vin alb sec cu o aciditate bună.

Emilia Chebac: Teoretic, dar practic cum percep aciditatea?

Roxana Nicolaescu: Cum am spus aciditatea depinde foarte mult de zonă. Dacă via se află într-o zonă rece, primăvarea există pericol de grindină (de exemplu Chablis-ul din paharul tău, un Chardonnay din zona Burgundia – o zonă cu aciditate foarte mare pentru vinurile albe). Când bei un asemenea vin vei acumula multă salivă în gură. Aceasta este aciditatea. Cu cât salivezi mai mult cu atât aciditatea este mai mare. Vinul pe care îl bei tu, eu l-aș duce în zona de brânzeturi grase, onctuoase, cum este brânza de capră a francezilor, foarte grasa și aproape lichidă. Aciditatea din vin taie efectul onctuos al brânzei. Ar merge și cu paste cu sos alb, dar fără brânzeturi aromate cum sunt cele cu mucegaiuri.

Emilia Chebac: Tu ce vin ai ales?

Roxana Nicolaescu: Este un vin (tot alb sec) din zona Gascogne – este un cupaj de Sauvingnon Blanc, cu Ugni Blanc (acesta este un soi de struguri din care în general francezii produc Cognac și Armanagnac). L-am descoperit recent și îmi place foarte mult. Este și mult mai ieftin decât cel pe care îl bei tu. Este un vin lejer, simplu, dar în același timp are și niște arome tare interesante. Dacă la început este destul de citric cu arome de mere și pere, pe măsură ce se dezvăluie devine un pic mineral și se duce într-o zonă de fructe tropicale. L-aș asocia cu un aperitiv, brânzeturi sau paste.

Emilia Chebac: Despre vinurile albe demiseci sau demidulci?

Roxana Nicolaescu: Sunt vinuri cu rest de zahăr. Vinurile aromate, demiseci și demidulci merg foarte bine cu mâncăruri aromate asiatice sau indiene. Pentru mâncărurile asiatice este greu să găsești un vin, deoarece ele nu au fost făcute să se bea cu vin. Cu cât strugurele este mai copt și mai dulce cu atât este mai alcoolic la final.

Emilia Chebac: Vinurile albe dulci?

Roxana Nicolaescu:
Vinurile dulci se obțin atunci când fermentația se întrerupe la un moment dat pentru a lăsa zahăr în conținut. Sunt multe moduri prin care se întrerupe fermentația:

• Se adaugă dioxid de sulf în vin în ca să se oprească fermentația – sunt majoritatea vinurilor demi-dulci, dulci de pe piață.
• Se adaugă alcool etilic în timpul fermentației și atunci rezultă un vin fortifiat cu tărie alcoolică mare, cum este vinul de Porto.
• O metodă folosită de italieni este uscarea strugurelui până la stafidire. Strugurii se culeg târziu și se lasă la uscat. (În încăperi special aierisite unde să nu prindă mucegai. Uneori sunt lăsați la uscat chiar în vie, direct în soare) Apoi se presează, se desciorchinează și se face o pastă dulce, absolut sublimă, din care se obține un vin dulce în mod natural, cum este Passito sau Reciotto della Valpolicella.
• Cele mai scumpe vinuri dulci din lume sunt cele obținute din struguri cu mucegai nobil. Acest mucegai nu se dezvoltă în fiecare an, apariția lui este determinată de anumite condiții. Via trebuie să fie în apropierea unei ape. Dimineața trebuie să fie ceață, iar după amiaza cald, la o anumită altitudine deasupra apei. Apoi natura își face treaba. Așa se face celebrul vin de Tokaji în Ungaria. Sau vinurile de Sauternes, în sudul regiunii Bordeaux din Franța. Sau Riesling-urile dulci în Germania și Austria, iar la noi în țară vinurile dulci de Cotnari. Boabele se culeg și se sortează manual. Sunt niște nebunii de vinuri. Îți dai seama ce plăcere poți să ai când bei un asemenea vin? Din combinația dintre strugurele stafidit și mucegaiul care îl atacă, apoi din învechirea în butoi de stejar se dezvoltă tot soiul de arome: coajă de portocală, miere de tei, de salcâm, peltea de gutui, smochine confiate, caise ucate, pâine prăjită, cafea… Sticlele sunt mici ca pentru niște poțiuni. Știind cât de prețios este acest vin, eu nu i-aș altera gustul cu niciun fel de mâncare. Deși se consumă cu brânzeturi cu mucegai învechite, cum este brânza Stillton. Sau cu foie gras.

Emilia Chebac: Vinul învechit – mit sau realitate?

Roxana Nicolaescu: Vinurile astea despre care am povestit mai sus – de Sauternes, de Tokaji, Grasa de Cotnari pot fi minunate și după 50 de ani, deoarece zahărul conservă. Sunt foarte puține vinuri însă care merită învechite. Vinurile de pe piață sunt făcute să fie consumate rapid – o casă de vinuri care se respectă îți va spune pe etichetă ce potențial de învechire are vinul produs. Un degustător experimentat îți va aproxima potențialul de învechire al unui vin degustându-l. La școală, la WSET facem treaba asta. Însă povestea cu învechitul vinurilor este foarte mult romanțată. În lumea în care trăim noi, puține vinuri merită să fie păstrate 20 de ani pentru a deveni mai bune. Sunt persoane care vânează vinuri vechi la licitații, asta e o cu totul altă lume decât lumea consumatorului obișnuit. Este lumea „vinurilor unicorn”. Dar tot nu poți avea garanția că, atunci când deschizi o sticlă cu un vin păstrat n ani, acesta va fi extraordinar. Vinul este viu, el evoluează sau involuează, sunt reacții chimice care se întâmplă continuu într-o sticlă cu vin ceea ce îl face un lichid misterios, imprevizibil.

Emilia Chebac: Cum adică „vinuri unicorn”?

Roxana Nicolaescu: Eh, este impropriu spus, că, spre deosebire de unicorni, vinurile astea chiar există, însă sunt vinuri pe care majoritatea covârșitoare a planetei nu le va gusta niciodată. De exemplu o sticlă de la Domaine de la Romanée Conti – un vin roșu celebru făcut din Pinot Noir, din regiunea Burgundia, Franța, care produce de zeci de ani cele mai scumpe vinuri din lume și care sunt rezervate celor care își permit să plătească prețul unei mașini de lux pe o sticlă de vin. Ba, chiar dacă ți-ai permite, tot e posibil să nu iei sticla aceea ca să o bei, ci ca să o lași moștenire urmașilor. Apreciez însă oamenii care se bucură de aceste vinuri pentru ele însele, nu pentru statut. E ditamai discuția aici.

Emilia Chebac: Vinurile roșii?

Roxana Nicolaescu: Cei mai mulți oameni preferă vinurile roșii. Vinurile roșii sunt mai complexe și sunt asortabile cu mai multe feluri de mâncare.

Regiunea Burgundia produce în continuare cele mai bune vinuri din lume. Mă fascinează lucrul ăsta. Nordul regiunii înseamnă vinuri de zeci de mii de euro sticla. Pe când Zona Beaujolais, sudul Burgundiei, care produce renumitul Beaujolais Nouveau, un vin care se vinde proaspăt, care nu se învechește și este foarte popular și poate unul dintre cele mai ieftine vinuri – ține, practic, în picioare economia zonei. Eu văd un paradox fascinant aici. Sunt multe lumi ale vinului, acesta e doar un exemplu. Pentru că vorbim de vinurile roșii – nu mai insist pe un principiu clasic: vinurile albe asociate cu carnea albă, iar vinurile roșii cu carnea roșie. Însă, în asocierea vinurilor cu mâncărurile consider că cea mai șmecheră chestie este să asociezi vinul unei zone cu mâncarea acelei zone.

Emilia Chebac: Poți exemplifica?

Roxana Nicolaescu: Un vin de Dealu Mare (o Fetească Neagră învechită cu arome de prune afumate, fructe de pădure, cu iz scorțișoară și vanilie și cu tanini care să-i dea corpolență) îl poți asocia cu coaste de mangaliță. Poți asocia un vin alb din zona Podișul Transilvaniei, unde vinurile albe au mai multă aciditate (nopți mai reci, veri mai reci) cu o brânză de burduf , o slană cu pâine cu cartofi, un papricaș, dacă avem un vin mai aromat.

Emilia Chebac: Un vin cu o poveste?

Roxana Nicolaescu: Un termen foarte important la vin ca și la mâncare este terroir-ul. Noțiunea vine din Franța și a apărut din nevoia de a-și proteja zonele, soiurile și modul de vinificație, deși se pare că încă din Egiptul antic și-au dat seama de importanța originii vinului.

Aproximativ pe la anul 1000, în Burgundia, au poposit călugării benedictini. Mănăstirile lor au primit, ca răsplată pentru rugăciunile călugărilor, terenuri de la diverși donatori. Cum călugării trebuiau să trăiască din ceea ce produceau, cultivarea viței-de-vie a devenit parte din canonul lor. Vița-de-vie crește pe un sol care este este infertil pentru alte culturi. Călugării au observat că vinurile nu ies la fel chiar dacă provin de pe parcele foarte apropiate una de alta. Au rămas notițe cu rezultatele cercetării solurilor. Cum au fost primii care au sesizat aceste diferențe, călugării benedictini se pare că sunt precursorii noțiunii de terroir. Ce să zic, am și eu microbul Burgundia, ca mulți alți iubitori de vin.

Astăzi la nivel global există o luptă continuă între vinurile produse de multinaționalele care produc vin cum la fel cum se face mâncarea fast-food și vinurile care au amprenta locului, oenologului și a tradiției. Adică amprenta terroir-ului. Întotdeauna un vin de Dealu Mare de calitate va avea alt gust decat vinul de Drăgășani, chiar dacă este același soi, aceeași tehnologie de producție.

Emilia Chebac: Ceva amuzant legat de vin?

Roxana Nicolaescu: Mie îmi place să glumesc cu prietenii mei și să spun că am fost botezată în vin în loc de apă. Sunt născută într-o zonă viticolă, Drăgășani, unde se facea vin încă de pe vremea dacilor și romanilor.

Emilia Chebac: Cum ai ajuns lector la Fundația Calea Victoriei?

Roxana Nicolaescu: Pe Sandra Ecobescu o cunoșteam de la diverse evenimente, am făcut și niște proiecte împreună. Eram la un eveniment cultural și îi povesteam că m-am apucat să studiez vinurile. „Nu vii la Fundație, că noi căutăm pe cineva care să țină un curs despre vinuri.” Când a venit propunerea Sandrei, m-am panicat îngrozitor, dar mi-ar fi plăcut teribil să fac asta. Între propunere și până s-a conturat cursul a trecut mai bine de un an. Nu mă simțeam pregătită. Îmi era teamă de impostură, nu voiam să mă prezint nepregătită în fața unor oameni. Sper că acum fac o treabă bună.

**La Fundația Calea Victoriei, cursul despre vinuri se ține în sala Neagu Djuvara. Cred că domniei sale i-ar fi plăcut…**

Emilia Chebac: Ce tip de oameni vin la cursurile tale?

Roxana Nicolaescu: Oameni faini și curioși. Se creează o atmosferă extraordinară, chiar și fără să bem (râde). Ceea ce îmi confirmă, încă o dată că vinul aduce oamenii împreună. Le spun de la început că nu mă interesează domeniul din care vin, dar mă interesează foarte mult care este relația lor cu vinul, de ce au ajuns aici și ce vor să afle? Sunt persoane care și-au dorit foarte mult să ajungă la cursul meu, dar vin și oameni care spun că ei nu beau, oamenii care nu dau pe afară de entuziasm ( au primit un voucher sau cursul este cadou de la un prieten).

Emilia Chebac: Cursanți care ți-au rămas în suflet?

Roxana Nicolaescu:
• O doamnă de 60 de ani din prima serie care a spus: „am învățat foarte multe lucruri în viață, dar despre vinuri nu știu nimic și vreau să învăț.”
• O altă doamnă care a venit la curs pentru că voia să-și înțeleagă mai bine soțul. La final mi-a spus „Este cel mai frumos curs din viața mea!”
Gândește-te că eram la prima serie de cursanți și aveam mari emoții. Însă în momentul în care observi interesul oamenilor, te hrănești din asta și emoțiile trec. Întrebările pe care le pun ei mă obligă să citesc tot timpul și să mă perfecționez. Acum sunt mult mai în largul meu.

Emilia Chebac: Ai terminat litere, care este relația ta cu cărțile?

Roxana Nicolaescu: Îmi place să citesc O perioadă am scris pentru o revistă online. Aveam o rubrică de interviuri. Mi-a plăcut tare mult. Așa că înteleg câtă muncă este în spatele blogului tău.

• Acum citesc, Cork Dork o carte scrisă de Bianca Bosker, o jurnalistă din New York, care și-a propus să devină somelier după ce a descoperit cât de complexă este industria vinului. Este foarte, foarte, foarte palpitantă pentru că dezvăluie lucruri din viața intimă a unui somelier și descifrează multe din tainele vinului, la care un om obișnuit nici nu are acces vreodată. O recomand și ca beletristică.
• Sunt genul care recitesc, mai ales carte clasică. Mă întorc la Mircea Eliade, Marin Sorescu – oricând. Am la capul patului Giovani Papini – Un om șfârșit. Este o carte care a schimbat ceva în mine la 16 ani și simt nevoia câteodată să îmi amintesc asta.

Emilia Chebac: În ce perioadă din istoria omenirii ți-ar fi plăcut să trăiești?

Roxana Nicolaescu: În prezent, dar ar fi însă fascinant să știu ce gust avea vinul pe care l-a băut Iisus Hristos la masă cu ucenicii, când a împărțit pâinea și vinul.

Emilia Chebac: O Provocare. Despre cine ai vrea să citești pe blogul meu?

Roxana Nicolaescu: Alice Nicolae. Actriță. Și ceva mai mult. O să înțelegi de ce.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Roxana Nicolaescu: Mi-a plăcut, m-am văzut aici. Găsesc interesanți oamenii pe care i-ai intervievat. De obicei refuz dacă nu mă regăsesc în conținut.

Emilia Chebac: Ai un motto?

Roxana Nicolaescu: Am dezvoltat unul în ultimii ani: „nu-ți fie teamă să ratezi lucruri!”

Emilia Chebac: Am o mare curiozitate: cum a ajuns o absolventă de litere să facă un master în vinuri?

Roxana Nicolaescu: Povestea cu vinurile este cel mai bun lucru care mi s-a întâplat în ultimii 4 ani. A început într-un moment în care se schimbau multe în viața mea, când, ca să mă adun, umblam mult cu bicicleta și tot nimeream în parc la Agronomie. Locul era minunat și am decis să fac un masterat în vinuri, era pasiunea mea dintotdeauna (Este singurul de acest tip din România, cel puțin eu nu am mai găsit altul). A fost senzațional, m-am distrat fain. Am cunoscut colegi și profesori fascinanți. Am întâlnit oameni cu o cultură extraordinară în știința pământului. Am văzut totul ca pe o întoarcere la pământ și natură. A fost fabulos! (cu majuscule). Toată lumea trebuie să facă acest master la un moment dat în viață. M-a legat și mai mult de familie, cumva, deoarece părinții mei au fost ingineri horticultori și e facultatea pe care au făcut-o și ei.

Interviul cu Roxana Nicolaescu a stat mult timp în așteptare. Deși era terminat, ceva mă reținea mereu să îl public. Într-o zi am văzut într-o librărie o carte „Pe aripile vinului” varianta în română a cărții scrise de Bianca Bosker. Nu am putut să o las din mână. Când am terminat-o am avut o revelație. În sfârșit, sosise momentul să dau drumul acestui articol.

De când mă știu îmi plac oamenii obsedați de pasiuni. Mi-a plăcut la nebunie când Roxana mi-a spus că ea „simte nevoia să se încline în fața unui pahar de vin”. Interviul cu Roxana Nicolaescu m-a ajutat să realizez cât de multă istorie, pasiune și muncă există într-un pahar de vin. Iar ca bonus mi-a recomandat una din cele mai bune cărți pe care le-am citit până acum despre oamenii… obsedați de pasiuni.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook și pe contul de instagram.

**Dacă știi să asculți, un vin spune întotdeauna o poveste…(credit foto: Andreea Popa)**

Etichete interviuri, pasiune, trăiește frumos

Diverse Interviuri

Sorina Știrbu: Amabilitatea se poate educa

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 9 decembrie 2018
4 comentarii la Sorina Știrbu: Amabilitatea se poate educa

Timp de 15 ani, am fost clienta fidelă a unui brand românesc renumit pentru produsele sale. Fiind genul obsedată de genți, nu ratam nici o ocazie să-mi cumpăr același model în mai multe culori. Calitatea produselor este, în continuarea, foarte bună, designul poșetelor și pantofilor a evoluat în timp, dar compartamentul personalului, în ultima perioadă, lasă foarte mult de dorit. Am decis să renunț la acest brand în momentul în care repararea unei genți a durat… 2 luni. Nu intru în detalii, se rătăcise produsul, iar persoanele responsabile, depășite de situație, nu mai răspundeau la telefon sau atunci când o făceau mințeau. Produsele brandului sunt minunate în continuare, dar eu nu am mai fost dispusă să tolerez lipsa de maniere pentru o poșetă. Episodul povestit nu a fost singurul și cum piața oferă alternative, venise timpul să le spun la revedere. Am un principiu: viața e prea scurtă să-ți irosești energia în controverse care îți erodează timpul, nervii și banii.

Am descoperit, pe instagram, tot un brand romanesc, YVY. Produsele arătau foarte bine în fotografii, dar se „impunea” o cercetare la fața locului. În showroom am fost întâmpinată de Sorina. Nu voiam să cumpăr, voiam doar să mă conving de calitatea produselor, iar ulterior să mă decid. „Cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”, captivată de amabilitatea și pasiunea pe care Sorina o punea în prezentarea fiecărui produs, am plecat acasă cu o poșetă. După ce am purtat-o vreo câteva luni, m-am întors la YVY să cumpăr același model, dar în altă culoare. I-am spus, la telefon, Sorinei ce îmi doresc și când îi explicam că eu îi vizitasem cu ceva timp în urmă și-a amintit de mine și a exclamat: „ A, sunteți doamna… ” și mi-a redat semnalmentele, plus modelul pe care îl achiziționasem. De atunci le-am mai trecut pragul de vreo câteva ori. Între timp am rămas fără una din genți, mi-a confiscat-o mama. Și cum am nevoie să fiu consolată pentru această pierdere, acum sunt în așteptarea unui anumit model, de o anumita culoare, și cu o anumita textură a pielii.

De fiecare dată când ajungeam în showroomul de la YVY, Sorina mă întâmpina zâmbind iar produsul dorit de mine, mă aștepta. Asta nu înseamnă că nu mă topeam în fața altor poșete expuse! Mă făcea să mă simt, de fiecare dată, de parcă aș fi fost cea mai importantă clientă. Știam că nu este așa, dar e măgulitor să ți se vorbească frumos, să ți se răspundă la întrebări și … vă asigur că eu nu pun întrebări obișnuite. Mă interesa de la procesul de fabricație până la tipurile de piele folosite. Deja avem un ritual. Când doresc să-mi achiziționez un produs, îi telefonez și mi-l pregătește. Aș putea să-mi comand și online, dar cred că am devenit dependentă de conversațiile cu ea. Într-o zi am realizat că vreau să scriu, pe blogul meu, despre Sorina. Îmi doream să știu cine este, cu adevărat, această fata cu un comportament atât de încântător?

Sorina Știrbu a absolvit Facultatea de Drept. În prezent este Marketing Manager la YVY. Dar până să ajungă în acest punct al carierei, a lucrat 7 ani în televiziune, la Chișinău, în Moldova. Părinții sunt profesori de istorie, de aceea Sorina a fost crescută în spiritul „noi suntem români” și familiarizată cu noțiunea de România Mare. Din acest motiv, de mică a știut că va veni în România. În urma unei decizii chibzuite, din 2016 s-a stabilit în București, unde se simte ca acasă.

Emilia Chebac: Comportamentul tău, te trădează că provii dintr-o familie echilibrată. Mă poți contrazice?

Sorina Știrbu: Nu. Am avut o copilărie fericită pentru că am avut șansa să cresc într-o familie care trăiește în armonie. Ambii părinți sunt un exemplu pentru mine. Au 33 de ani de căsătorie. Doresc tuturor să-și găsească aceea persoană care să le fie alături până la pensie și chiar după (cum îmi place mie să spun), care să-i înțeleagă și să-i susțină. Îmi iubesc părinții foarte mult.

Emilia Chebac: Care consideri că este cel mai mare talent al tău?

Sorina Știrbu: Vorbesc fluent 5 limbi străine: rusa, ukraineana, engleza, franceza și spaniola.

Emilia Chebac: În afara familiei, de la cine ai mai învățat că este bine să tratezi cu amabilitate oamenii cu care interacționezi?

Sorina Știrbu: Când am fost în America, în hotelul în care lucram, la prima oră supervizorul organiza un meeting cu angajații și ne dădea taskurile pentru ziua respectivă. Aveau 10 reguli de aur, dar una mi-a rămas impregnată în minte în mod deosebit. „Noi astăzi trebuie să zâmbim, nu avem dreptul să fim triști, avem voie la zâmbete și bună dispoziție.” Clientul trebui tratat împărătește ca să mai revină la noi la hotel.

Emilia Chebac: O întâmplare care te-a marcat?

Sorina Știrbu: America pentru mine a fost o experiență minunată. Am lucrat cu o doamnă și regret foarte mult că nu am mai putut ține legătura cu ea. Era perioada când socializam prin emailuri, nu era facebook și whatsapp. În piața mi-a fost furat portofelul, iar eu aveam toate datele de contact în el. Am plâns tare mult atunci. Nu pentru acte și bani ci pentru că am pierdut orice urmă de conexiune cu acei oameni, pe care probabil nu o să-i mai văd niciodată în viața asta.

Emilia Chebac: Destinații de vacanță la care visezi?

Sorina Știrbu: Sunt omul mării, îmi place marea și îmi place să înot. Este o dragostea care a apărut din lipsă. În Moldova nu avem mare, de aceea veneam cu ai mei în România, la Constanța.
• Aruba să hrănesc păsări flamingo
• Țările nordice: Norvegia, Suedia, Finlanda
• Brazilia să înot cu delfinii roz

Emilia Chebac: Facebook sau Instagram?

Sorina Știrbu: Instagram. Urmăresc conturi de fashion, stil, travel și food.
• chiara ferragni este acel model de fată care și-a construit un imperiu bazat pe social media pornind de la zero.
• sincerelyjules o tipă din America latină care îmi place maxim.
• camille callen se îmbracă cool și îmi place cum își face instastoriurile.
Toate 3 sunt tipe cu piciorele pe pământ.

Emilia Chebac: Rețelele de socializare ne trădează pasiunile. Din postările tale am dedus că ești dependentă de muzica, nu? Cântăreți preferați?

Sorina Știrbu: Da, îmi place foarte mult. După ce mă trezește alarma, îmi încep fiecare zi cu o piesă muzicală. Preferințe:
• Justin Timberlake – un artist cu o evoluție spectaculoasă.
• Jack Savoretti este un artist fenomenal. Am o obsesie pentru vocile gtrave.
• Jay Bernard genul indie-pop-rock. În România am fost la ambele lui concerte.

Emilia Chebac: Ce îți place mai mult în România?

Sorina Știrbu: Îmi place limba foarte mult. Tot timpul am crescut cu un complex de inferioritate, pentru că noi în Modova vorbim o română infectă, rusificată. Noi între noi ne înțelegem, dar când venim aici oamenii parcă nu ne înțeleg.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat interviul cu mine?

Sorina Știrbu: Îmi place foarte mult să cunosc oameni. De mică am avut încredere în oameni. De aceea am acceptat, chiar dacă atunci când ai spus că vrei să scrii despre mine m-am întrebat: oare de ce? De ce sunt eu deosebită? N-am scris cărți, n-am jucat în filme, n-am luat premii sau medalii.

Emilia Chebac: O provocare? Despre cine ți-ar plăcea să citești pe blogul meu?

Sorina Știrbu: Andreea Răducan. Nu am să uit niciodată Olimpiada din 2000 de la Sydney. Aceea imagine când pe podium erau 3 gimnaste și toate 3 românce. Eram tare mândră.

Emilia Chebac: În ce perioadă ți-ar plăcea să trăiești?

Sorina Știrbu: În Anglia lui Henric al VIII-lea. Mi-a plăcut filmul „Dinastia Tudorilor”. M-a fermecat moda și actorul din acest film. Acesta este motivul pentru care am ales acestă perioadă.

Emilia Chebac: O personalitate pe care ți-ai fi dorit să o cunoști?

Sorina Știrbu: Cleopatra, regina Egiptului. Toată lumea spunea desprea ea că era extraordinar de frumoasă. Aș vrea să știu ce însemna frumusețea pentru acele vremuri.

Emilia Chebac: Ai un secret pentru cei care doresc să lucreze la capitolul amabilitate?

Sorina Știrbu: Fundamentul îl datorez familiei, dar am și educat-o. Mi-am cultivat-o interacționând cu oamenii și observând tot felul de comportamente.

Emilia Chebac: Ai un motto?

Sorina Știrbu: Dream until your dreams come true – Visează până visurile tale vor deveni realitate.

Emilia Chebac: De la tine am aflat că produsele de la YVY sunt confecționate din piele nappa, bizon, saffiano și elephant? Am o slăbiciune pentru saffiano, tu?

Sorina Știrbu: Pielea nappa (pielea netedă) și elephant.

Sorina și… Céleste

Emilia Chebac: Un produs preferat?

Sorina Știrbu: Le iubesc pe toate. Pot însă spune ce preferă clientele. Modelul Cinderella este cel mai bine vândut produs al nostru, apoi Celeste.

Emilia Chebac: Vă trec pragul și domni? Cum aleg produsele?

Sorina Știrbu: Da. Nu prea aleg, cei mai mulți vin direct cu fotografia și cumpără produsul. (Râde) Mai bine așa decât o surpriză… neplăcută!

Emilia Chebac: Un eșec care s-a dovedit în timp o binecuvântare?

Sorina Știrbu: Deși am terminat Facultatea de Drept eu îmi doream, de fapt, să fac jurnalism. Așa am ajuns să fac un internship la Radioul Național. Am început sub tutela unei doamne consacrate, celebră în Moldova. La final mi-a spus „jurnalismul nu e de tine du-te și fă justiție în țară.” Cu această replică a reușit contrariul, m-a motivat și mai mult să-i demonstrez că pot să fac jurnalism. Știam că mi se potrivește această profesie și sunt bună. Deși „jurnalismul nu era de mine”… am ajuns să fac 7 ani de televiziune, iar un an am făcut în paralel și radio și televiziune.

Sorina și… Ami

Emilia Chebac: Ce gen de mesaj alegi să postezi pe rețelele de socializare?

Sorina Știrbu: Îmi place să transmit mesaje pozitive. E foarte trist ce se întâmplă în jur. De aceea, aleg să transmit oamenilor un gând bun, un zâmbet, o piesă muzicală care să îi ajute să se simtă mai bine. Mă doare sufletul să primesc de la cineva pe facebook o postare tragică care să mă șocheze. Asta nu înseamnă că refuz să mă informez, dar postările nu trebuie puse într-un context care să urmărească să uzeze emoțional.

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă de la începutul activității tale la YVY?

Sorina Știrbu: Pe vremea când făceam genți pe comandă, clienta alegea, ce își dorea, din eșantioanele din piele, îi arătam vizualul cu produsul și ne confirma dacă e ok. Fiind la început am greșit capacul cu fața și cu părțile laterale (erau culori diferite pe fiecare parte și le-am încurcat). Era o doamnă care prefera culorile intense: galben, fucsia și verde. Spre marele meu noroc doamnei i-a plăcut poșeta. Atfel, nu știu care era probabilitatea să vindem acel produs ulterior. I-am explicat ce s-a întâmplat, a înțeles și a spus că ei îi place și așa. Nu-ți poți închipui prin câte procese de conștiință am trecut! Mă întrebam neîncetat: Cum a fost posibil așa ceva?

Zâmbește mereu și oferă bună dispoziție. Sorina nu aplică această regulă doar în relațiile profesionale, la ea este un principiu de viață după care interacționează cu oamenii. Din dialogurile cu ea un lucru mi-a fost clar. Sorina nu a căpătat mai multă valoare pentru că a venit în Romania, România capătă valoare prin oameni ca ea. Ar trebui să ne simțim fericiți că ne-a ales. Ca să vă convingeți că nu sunt vorbe mari, vă invit să mergeți să o cunoașteți. Cred că cei de la YVY realizează ce norocoși sunt că face parte din echipa lor.

Și cum mereu îmi place să public pe blog articole despre oameni care aleg să trăiască între granițile binelui, frumosului și adevărului cred că alegerea Sorinei a fost una extrem de inspirată. Ok, binele și frumosul îl înțelegem, în urma răspunsurilor din interviu veți spune, dar care e faza cu adevărul? Răbdare… imediat clarificăm dilema. Sorina poartă numai produsele brandului unde lucrează. Mi-a mărturisit că le iubește. Aceasta o fi explicațiea de ce Sorina, atunci când poartă o poșetă YVY arată atât de chic. Dacă intrați pe instagramul ei o să realizați că am dreptate.

Etichete brand romanesc, evoluție, interviuri, jurnalism, trăiește frumos