Ce cărți am moderat în 2023 la clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea”:
• Ianuarie: „Athénée Palace”– R.G.Waldeck (traducere: Ileana Sturza)
• Februarie: „Serenadă pentru Nadia”– Zülfü Livaneli (traducere: Luminița Munteanu)
• Martie: „Theodoros”– Mircea Cărtărescu
• Aprilie: „Negustorul de antichități” – Stelian Tănase
• Mai: „Magicianul”– Colm Tóibín (traducere: Mihnea Gafița)
• Iunie: „Portofoliul fugi”– Julie Orringer (traducere: Alina Cârâc)
• Iulie: „Confiteor”– Jaume Cabré (traducere: Jana Balacciu Matei)
• August: „Să nu ne uităm la ceas”– Rodica Ojog-Brașoveanu
• Septembrie: „Simon”– Narine Abgarian (traducere: Luana Schidu)
• Octombrie: „Hanul lui Manuc” – Simona Antonescu
• Noiembrie: „Jurnal esențial” – Monica Lovinescu
• Decembrie: „Pallady. Ulise legat de catarg” – Anca Vieru
Scriitori români invitați la clubul de lectură Emilia,cărți&cafea
• Stelian Tănase cu „Negustorul de antichități” Găsiți aici ce m-a motivat să pun acest titlu pe lista clubului.
• Anca Vieru cu „Pallady. Ulise legat de catarg” Găsiți aici un interviu cu scriitoarea Anca Vieru.
Credit foto: Instagram Emilia Chebac„Theodoros” o experiență memorabilă
Sunt o cititoare feroce, de aceea invidiez persoanele care petrec mult timp cu o carte. „Theodoros” s-a dovedit însă, pentru mine, o experiență unică pentru că a reușit imposibilul. A metamorfozat cititorul sălbatic în cititor rafinat. Imediat ce am terminat „Theodoros”, am simțit nevoia să-l recitesc. Două luni nu m-am putut apropia de alta carte de ficțiune.
La club am realizat că nu eram un caz izolat. Dezbaterea romanului în loc să stopeze epidemia „Theodoros” a amplificat-o și mai mult. După club I. a visat că înalță zmeie, L. nu a putut să adoarmă încercând să-și amintească în ce carte a mai citit despre semnificația cifrei 7, mie mi-a luat ceva timp până am reușit să depășesc senzația de uimire&cutremur cu care am citit&moderat „Theodoros”. M. a scris o postare faină pe Instagram care exprima emoția&bucuria care ne-a cuprins pe toți. Așa cum am spus și la club, romanul „Theodoros” a fost primit, cu siguranță, în cer pentru că Mircea Cărtărescu se slujește de cuvânt și slujește cuvântul ca nimeni altul. Nu știu cum stă treaba cu alți cititori, dar la la „Emilia,cărți&cafea” cu siguranță romanul a fost primit.
Marele meu regret este că nu am avut curaj să-l invit pe Mircea Cărtărăscu la ediția din martie a clubului.
Anul Monica Lovinescu la clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea”
Pe 19 noiembrie 2023 s-au împlinit 100 de ani de la nașterea jurnalistei și scriitoarei Monica Lovinescu, motiv pentru care am decis să moderez la clubul de lectură Emilia,cărți&cafea „Jurnal esențial”.
Am dezbătut, împreună cu participanții, nu doar un jurnal valoros, ci și un mare caracter. A fost o ediție pe care o voi purta în suflet toată viața. O stare de grație care mi-a dat aripi să prioritizez întotdeauna valoarea. De aceea doamna Monica Lovinescu a format și continuă să modeleze caractere.
Secret Santa la clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea” Aniversare club „Emilia,cărți&cafea”
În urmă cu 4 ani, pe 16 ianuarie 2020, am pus bazele clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea” Peste două luni când a venit pandemia ne-am mutat în online.
„Când lumea se închidea, tu te-ai deschis către lume.” Ana-Maria Negrilă
Celor care mi-au repetat obsesiv că încăpățânarea mea de a alege cărți de calitate și oameni faini (scriitorii invitați) se va solda cu un eșec le transmit că proiectele de calitate nu cresc peste noapte. Au nevoie de timp să prindă rădăcini. La ediția aniversară de 4 ani a clubului de lectură „Emilia,cărți&cafea” alegerea mea a fost romanul istoric „Cronica barbară” scris de Ana-Maria Negrilă. Găsiți recenzia aici. Puteam să fac un show (tort&surprize), dar am ales-o pe Ana.
• Pentru că împărțim aceeași scară de valori,
• pentru că își respectă cititorii,
• pentru ca știe să abordeze, ca nimeni alta, teme complexe (a se vedea în Cronică cum a redat atmosfera orașelor medievale în limbaj contemporan) în cuvinte simple,
• pentru că uneori pare desprinsă din alta epocă (mă refer la discurs și educație),
• pentru că atunci când face documentarea pentru o carte contactează, dacă e nevoie, pe cei mai buni specialiști ai lumii,
• pentru că este un om de caracter, nu doar o scriitoare talentată.
Emilia Chebac: Din experiența ta ca scriitor, care cititor este tentat să critice o carte? Ana-Maria Negrilă: Un cititor cu experiență știe ce să aleagă, iar când știi ce să alegi sunt puține șanse să nimerești cărți care nu îți plac. Când nu e timp să citești toate cărțile bune pe care ți le-ai dori, când să mai ai timp și să critici?
În urmă cu 6 luni la clubul de lectură Emilia,cărți&cafea a venit o mămică împreună cu o fetiță. Inițial am crezut că nu a avut cu cine să o lase acasă. A revenit și la următoarea ediție. N-am mai rezistat și am întrebat: Nu se plictisește? „Nu. Pedeapsa ar fi să nu o mai aduc. Când se apropie data clubului mă întreabă în fiecare zi cât mai avem până mergem la bookclub?” Între timp, A., micuta de 7 ani, a devenit asistenta mea. Copiii au o viziune curată. Nu sunt influențați de interese. Le plac sau nu te plac un proiect.
Mulțumesc tuturor (invitați și participanți) celor care țineți flacăra vie și nu lăsați literatura să moară! Într-o lume fără cărți, cluburile de carte sunt întâlniri ale oamenilor curajoși.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebooka blogului sau pe contul meu de Instagram.
Romanul Cele patru oglinzi ale adevărului, descoperit într-o seară de toamnă în Cărturești Verona, era atât de bine scris încât nu părea prima carte a Anei-Maria Negrilă. Atunci, de ce nu auzisem de această scriitoare? Ulterior, aveam să aflu că publicase literatură SF și fantasy, iar Cele patru oglinzi ale adevărului era primul ei roman istoric. Găsiți aici un interviu cu Ana-Maria Negrilă.
În Cele patru oglinzi ale adevărului, Ștefan, personajul principal, devine Stefano Moro. Această schimbare o plătește cu inocența sa. Își pierde libertatea, dar descoperă în el puteri de care nu se credea capabil: rezistența de a îndura și dorința de a supraviețui. În final, orfanul nimănui, căruia destinul îi juca periodic viața la ruleta rusească, își va găsi locul în lumea celor care stăpânesc.
Cronica barbarăeste continuarea romanului Cele patru oglinzi ale adevărului, dar poate fi citită și separat. Este o călătorie în sens invers din lumea civilizată spre locul de unde a plecat Ștefan. O călătorie nu doar fizică (Veneția, Cairo și Constantinopolul din perioada Evului Mediu) ci și una spirituală. O călătorie care îți crește pulsul de revoltă și neputință, dar în același timp îți îmbată simțurile cu parfumul și atmosfera unor vremuri apuse.
Legătura dintre cele două romane este făcută de trădare. Acest derapaj al oamenilor ocupă în cărțile Anei Maria Negrilă un spațiu important. La un eveniment, autoarea a mărturisit că defectul pe care îl detestă cel mai mult este trădarea, probabil de aici nevoia de reparație morală în romanele ei.
Când vei deschide Cronica barbară, vei da peste un jurnal scris de Ymar. Reține acest nume pentru că vei călători alături de el, vei suferi alături de el și vei identifica în Ymar părți deloc flatante din tine. Suntem în 1444, iar dacă până acum perioada Evului Mediu nu te-a atras, e vremea să-ți schimbi perspectiva.
Hamid este răpit dintr-o țară creștină, ajunge sclav printre musulmani, va avea „mai mulți stăpâni decât ar fi fost normal”, trece dintr-o mână în alta ca un obiect oarecare, este maltratat, iar ca să reziste, după cum mărturisește în jurnalul lui, „cu cât eram eu mai supus cu atât încercau ei să-mi facă rău, de aceea am devenit djinn.” Așa ajunge Hamid să se creadă posedat de un djinn de fiecare dată când este în pericol. Un djinn pe nume Ymar.
În Cronica barbară vei descoperi cum arătau în Evul Mediu nu doar Cairo, Veneția, Constantinopol etc, ci și un loc care îți va schimba optica asupra unui popor.
Cairo (1433-1441) era atunci unul dintre cele mai mari orașe ale lumii. Un oraș unde fiecare dintre cele 37 de cartiere avea moscheea și piața lui, un oraș în care cu cât omul era mai important, cu atât turbanul lui era mai mare, un oraș unde numai oamenii săraci umblau pe jos, un oraș unde „cine desfăcea o banană presăra sare ca să-i tempereze dulceața”, un oraș unde Hamid cu pielea lui albă, părul blond și ochii verzi era o marfă de lux, un oraș unde libertatea era greu de dobândit, dar nu și învățătura.
Cairo este orașul unde Hamid trădează pentru a supraviețui „N-a fost să fie, iar prietenia mea nu i-a adus decât necazuri. Atunci am învățat că nu este de ajuns să ții la cineva pentru a-i face viața mai ușoară, ci trebuie să înțelegi lumea în care trăiești dacă vrei ca soarta ta și a celor apropiați să fie mai bună.”
Veneția (1441-1443) era un „loc viu care respira asemeni unui plămân”. Orașul te uimea cu belșugul la vedere, cu podurile, piețele, fântânile publice, bisericile, magazinele și hanurile unde oamenii nu aveau astâmpăr. Strada era un spectacol unde locuitorii Veneției băteau ulițele de plăcere, nu cu un scop precis. Parada bărcilor și ținutele gondolierilor vrăjeau călătorii. Nimeni nu rezista în fața frumuseții statuilor, chiar dacă unele erau luate ca pradă de război din Constantinopol, cazul coloanele sfinților Marcu și Teodor.
Dar Veneția „nu era doar un oraș, ci mai multe într-unul”. Era și un oraș labirint de străduțe și pasaje întunecoase unde se ascundeau hoții și criminalii. Aici ajunge prima oară Hamid. Și la fel ca în Cairo, pentru a supraviețui, fură, minte și comite fărădelegi. Dar învață și limba, se familiarizează cu orașul, schimbă străduțele întunecate cu străzile principale, întâlnește prietenia, găsește dragostea și viața lui pare să capete un rost. Dar lăcomia își bagă coada, iar Hamid își pierde din nou libertatea.
Dacă în Veneția Stefano este o apariție fugitivă, după cum mărturisește Hamid „într-una dintre plimbările mele solitare, te-am văzut și pe tine pentru prima dată, plutind într-o gondolă pe unul dintre canalele de la periferie”, în Constantinopol întâlnirea dintre cei doi are loc la târgul de sclavi. Așa devine Hamid robul lui Stefano.
Constantinopolul (1443- 1444) era un oraș unde „nici Dumnezeu nu era ferit de tocmelile de tarabă ale negustorilor”, un oraș unde bizantinii erau foarte slobozi la gură, un oraș unde latinii nu erau iubiți, un loc în ruină unde se mai vedeau ici și colo splendorile unui oraș numit cândva de aur, un loc plin de trandafiri, un oraș unde doar Sf. Sofia își mai păstra puterea.
Romanul are anexata o superbă hartă a Constantinopolul, creația artistului Ionuț Bănuță. Ce mult m-ar fi ajutat o asemenea hartă, în adolescență, când am citit Căderea Constantinopolului!
Ultimul popas în călătoria lui Hamid este… Pentru a nu vă strica plăcerea lecturii, vă invit să descoperiți singuri. Când am citit capitolul despre Constantinopol, am crezut că aici este vârful romanului. Nu știam atunci că finalul Cronicii barbare avea să vină cu o surpriză. Hamid ajunge într-un loc unde trădarea încetează, un loc unde suferința devine mai suportabilă, un loc unde, dacă i se va permite, poate își va găsi rostul. Acest loc este favoritul meu în carte. Despre acest loc Ymar (acum îmblânzit) mărturisește într-o scrisoare către Stefano „când îmi este dor de Cairo, Veneția și Constantinopol, de lumea civilizată în general, îmi amintesc că țara în care trăiesc acum mi-a dat un bun de preț pe care alții mi-l refuzaseră.”
Într-o lume a banilor unde totul e de vânzare Hamid și Stefano au fost salvați de oamenii cărților. Am început Cronica barbară convinsă că mă voi atașa de un personaj, dar am sfârșit iubind o parte a lui.
Citez din autograful oferit de Ana-Maria Negrilă „nu-l judeca prea aspru pe nefericitul Ymar.” Cum să-l judec? În fiecare dintre noi există un Ymar. Dacă îl ascundem, sunt șanse mari să ne trăim viața cum ne dictează alții, iar dacă îl lăsăm să preia controlul, ne-o poate ruina. Dar curajul lui Ymar (în doze echilibrate) ne poate inspira.
Ne vedem pe 25 ianuarie 2024 la clubul de lectură Emilia,carți&cafea unde vom dezbate Cronica barbară în prezența scriitoarei Ana-Maria Negrilă.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Emilia Chebac: Biografia „Pallady. Ulise legat de catarg”trădează nu doar o bună documentare ci și o scriitoare pasionată de artă. Care este relația ta cu arta?
Anca Vieru: Relația mea cu arta a pornit de la pasiunea familiei. Nici unul dintre noi nu a avut studii în domeniul artei, niciunul nu a desenat sau pictat, dar ne-a plăcut această lume. Părinții mei cumpărau albume de artă, mă duceau la expoziții și muzee și așa, treptat, a devenit o pasiune împărtășită.
Emilia Chebac: Theodor Pallady a fost un caz aparte. Deși a trăit la Paris mai bine de 50 de ani, lucrările lui s-au vândut în România. De ce crezi că l-au apreciat românii?
Anca Vieru: Bine, au existat mai multe etape în receptarea artei lui. N-aș zice că a fost apreciat de la început. Pallady a avut o evoluție mai lentă ca pictor, nu s-a grăbit. Prima dată a expus în 1900, când avea aproape 30 de ani, în cadrul Pavilionului României de la Expoziția Universală de la Paris. Prima expoziție personală a fost în 1904, la Ateneul bucureștean. Apoi a expus regulat în țară. Tablourile lui au început să fie discutate, unele apreciate, altele nu. Nudurile lui, mai ales, au stârnit controverse. A apărut un articol în ziarul Rampa, în care o jurnalistă spunea că nudurile lui Pallady par ale morților înecați, pescuiți și care putrezesc pe masa morgii. Alții vorbeau de nudurile lui ca de niște năluci și apreciau feminitatea lor poetică și bizară. Lumea a început să fie atrasă și dintr-un fel de snobism. Un pictor despre care se vorbește, chiar dacă nu îți place, te face curios. Pallady era un personaj ieșit din comun în lumea românească, iar tablourile interesau: unele prin frumusețea lor, altele prin aspectele mai controversate. Recunoașterea adevărată a venit pe la 45 de ani.
Emilia Chebac:Theodor Pallady renunță la studiile de inginerie și se dedică picturii. De ce nu a putut trăi Pallady, fiu de boieri, în lumea lui sigură și prosperă?
Anca Vieru:Aș împărți răspunsul în două.
• La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, lumea vechii boierimi devenise o lume în crepuscul și nu mai era atât de sigură și prosperă. Așa că fiii de boieri se îndreptau către o meserie. Profesori, ingineri, doctori, arhitecți, fiindcă a fi moșier nu mai era suficient.
• Pallady a plecat și el la studii la Dresda, unde a realizat că ingineria nu e pentru el. Și-a dat seama că își dorește să fie pictor, iar familia nu a reușit să-l abată de la drumul lui.
Emilia Chebac:Pallady a pus pictura pe primul plan, dar a avut și o viață pasională. Cine crezi tu că a fost marea lui iubire?
Anca Vieru:Pallady a avut idile și aventuri toată viața. Iar iubirea e diferită la vârste diferite. A avut o poveste de dragoste tumultuoasă cu soția lui Jeanne, dar, până la urmă, nu s-au potrivit. Au rămas însă prieteni. A urmat apoi relația cu Yvonne, care i-a fost iubită, prietenă, model. Prezența ei discretă l-a ajutat să se concentreze pe pictură. Mi-e greu să aleg una dintre ele, fiindcă au fost prea diferite. Când a murit Yvonne, Pallady a fost distrus. Jeanne și Yvonne au fost două femei importante în viața lui Pallady: o iubire de tinerețe, înflăcărată, dovadă divorțul cu scandal al Jeannei de soțul ei. Și apoi o iubire de maturitate, care s-a întins pe mulți ani, în care cei doi parteneri au știut să-și lase spațiu personal, dar și să se protejeze unul pe altul.
Emilia Chebac:Era cult, educat și de familia bună, dar avea și vicii. Pallady era un cartofor renumit. Se spune că orice dependență în viața unui om indică o lipsă. Ce crezi că încerca Pallady să suplinească prin jocul de cărți?
Anca Vieru:Da, dependența încearcă să compenseze o lipsă, dar aici aș detalia puțin:
• Pe atunci, jocul de cărți era ceva care intra în cutumele mediului pe care îl frecventa Pallady. Până la un anumit nivel, jocul de cărți era un apanaj al bărbaților din lumea aristocrației.
• Jocul de cărți devine o dependență atunci când depășești posibilitățile. Pallady a început să joace, oarecum depășind posibilitățile, după 1940, când a revenit în țară. Pentru că războiul nu-i mai permitea să se întoarcă la Paris, Ivonne murise, totul îl îndrepta către mizantropie, iar el avea nevoie de ceva care să îl distragă dincolo de pictură. Eu nu am simțit că a fost viciu. Era ceva ce practicase dintotdeauna, la fel ca vânătoarea, de exemplu, la care a renunțat după un timp, motivând că nu mai vrea să aducă moartea. Și la jocul de cărți a renunțat în ultimii ani de viață, când a dus-o foarte greu.
Emilia Chebac:Dar în același timp, Pallady renunță la un viciu. De ce s-a lăsat Pallady de fumat?
Anca Vieru:Pallady era pasionat de cărți vechi și, într-o zi, a văzut la un buchinist de pe cheiul Senei o carte de Villiers de L’Isle-Adam, un scriitor pe care îl iubea. Lui Pallady, ca oricărui boier, îi plăceau lucrurile de calitate, însă lucrurile de calitate costă. Chiar dacă era ajutat financiar de părinți și primea și o bursă de la Ministerul Românesc al Instrucțiunii Publice, nu a avut suficienți bani să cumpere cartea. În noaptea aceea s-a tot gândit cum să facă rost de bani. Și i-a venit ideea asta, să se lase de fumat. „Am renunțat la fum”, așa zicea.
Emilia Chebac:În 1944, în timpul bombardării Bucureștiului de către germani, au ars 180 dintre lucrările lui Pallady. „A trebuit să rămân eu și să dispară tablourile”. Unde putem vedea astăzi picturi și desene Pallady?
Anca Vieru:
• În țară, în majoritatea muzeelor de artă.
• În București la: MNAR, la Muzeul Colecțiilor de Artă în mai multe colecții, dar aș menționa-o în special pe cea a lui Garabet Avakian, la Muzeul Pallady (unde se află tablourile lui Pallady rămase la Paris, în grija prietenului său Gheorghe Răut, dar și colecția personală de tablouri și obiecte ale familiei Răut), la Muzeul Zambaccian. Și mai sunt, nici eu nu le-am văzut pe toate.
Emilia Chebac:În carte apare un episod despre doi ofițeri germani, care la restaurantul Continental doresc să se așeze la masa cu Pallady, dar el nu le permite. Mi se pare un fragment minunat despre puterea prieteniei.
Anca Vieru:Da, atunci Pallady nu le-a permis să se așeze la masa lui spunând că are nevoie de spațiu personal, iar cei doi ofițeri au înțeles aluzia către acel Lebensraum în numele căruia Germania nazistă își justifica războiul. Și atunci a apărut Apostol Apostolide, chelner la Continental, dar și colecționar al picturilor lui Pallady, un personaj foarte interesant. El i-a dus pe ofițeri într-un separeu luxos și a reușit să le potolească furia și să aplaneze conflictul. Când am fost la MNAR am văzut un tablou de Pallady din colecția lui Apostolide. Era cel mai mic, pentru că atât își permitea, nu avea banii lui Zambaccian. M-am uitat cu multă duioșie la el.
Emilia Chebac:Cum vezi tu, autoarea unei biografii dedicată lui Pallady, singurătatea lui Theodor Pallady?
Anca Vieru: Cele mai multe surse documentare sunt despre partea a doua a vieții lui Pallady, despre prima parte se găsește mai puțin. În prima parte a vieții, Pallady a fost un om plin de viață și deloc singuratic. Se vede din iubirile lui, din felul cum își petrecea timpul. Mai târziu a realizat că cel mai mult își dorește să picteze, iar pentru asta avea nevoie de spațiu și de singurătate.
Emilia Chebac:În notele de la sfârșitul volumului, ai menționat că în timp ce lucrai la biografia lui Pallady, ai citit biografia lui „Luchian” scrisă de Veronica D. Niculescu. Ai spus „Pallady nu stârnește aceeași simpatie ca Luchian”. Care a fost lucrul cel mai dificil când ai scris această carte?
Anca Vieru:N-am vrut să fac din el o pastișă și n-am vrut nici să-l edulcorez. N-am dorit să adun toate glumele spuse de contemporani pe seama lui Pallady, de prin presă sau interviuri. Am vrut să creez un personaj coerent, chiar dacă contradictoriu. A scrie o biografie este o mare responsabilitate. Dacă aș fi înșirat o serie de glumițe, lumea așa l-ar fi perceput, dacă îl făceam un personaj antipatic și atât, lumea așa îl vedea. Pallady avea replica acidă, urâcios uneori, alteori arogant, dar era și un om bun. Era un om care ținea cu dinții de timpul lui și de spațiul lui pentru a putea picta. Mi-am dorit ca cititorii să-l simtă pe Pallady ca pe un om viu, un om cu bune și rele. Și am încercat să-i apropii de pictura lui. Să arăt cum picta, ce picta, care era crezul lui artistic. Pallady căuta să atingă perfecțiunea și, în același timp, era conștient că așa ceva nu este posibil.
Emilia Chebac: Celebrul tablou al lui Matisse „La blouse roumaine” are în spate o poveste. E corect să spunem că fără Pallady „La blouse roumaine” n-ar fi existat?
Anca Vieru:Cu siguranță, Pallady are un rol important. Matisse a fost dintotdeauna pasionat de tapiserii și țesături. Provenea din Le Cateau-Cambrésis, un orășel renumit pentru țesăturile de lux. La Expoziția Universală de la Paris din 1900 a fost impresionat de pavilioanele cu țesături turcești, persane și marocane. Colecționa obiecte de îmbrăcăminte, atras de motivele decorative. Primele au fost bluze rusești, dar i-au plăcut mai mult bluzele românești (aduse de Pallady), ademenit de motivul frunzei de stejar. Fără Pallady, Matisse nu ar fi pictat „La blouse roumaine”. Poate, cine știe, ar fi pictat „La blouse russe”
Emilia Chebac: Ai avut un ritual de scriere?
Anca Vieru:Mi-a plăcut mult partea de documentare, care a continuat și pe parcursul scrierii cărții. Mi-am propus să scriu unul, două capitole pe săptămână. Nu am reușit tot timpul să mă țin de planificare, așa ca săptămânal ajustam programul. A fost și o perioadă de șase săptămâni când m-am întrerupt, dar nu a fost timp irosit. În aceea perioadă s-au așezat lucrurile și ulterior totul a mers mult mai bine.
Emilia Chebac:Cu ce actor l-ai asocia pe Pallady?
Anca Vieru:În timp ce scriam biografia, am recitit „Ghepardul” de Giuseppe Tomasi di Lampedusa, am simțit că acel roman despre crepusculul unei societăți mă aducea într-o atmosferă care se potrivea cu cea din vremea copilăriei și tinereții lui Pallady. În rolul lui Pallady l-aș vedea pe Burt Lancaster. Chiar am găsit undeva un articol în care Pallady era numit „ghepard”.
Emilia Chebac: Hai să facem un exercițiu de imaginație. Dacă ar fi contemporan cu noi, cum ar arata o zi din viața lui Pallady?
Anca Vieru: Ceva ce am observat în timpul documentării este că Pallady nu folosea mai deloc descoperirile moderne. Eu nu am citit despre el să apeleze la telefon. Pallady scria scrisori. La Paris avea radio, dar în București nu. Se ducea la Căminul Artei ca să asculte știrile BBC. Astăzi, l-aș vedea pe Pallady ca pe un om care nu folosește Social Media. Care însă este vegetarian. Pallady nu mai consuma carne din timpul liceului, influențat de profesorul lui de desen Fidelis Walch. Tot de la el luase și pasiunea pentru scrimă, pe care a practicat-o până târziu.
Emilia Chebac:Dacă ar fi să mai scrii o biografie, ce personalitate ai alege?
Anca Vieru:Aș alege-o pe Cella Delavrancea. Când am citit cartea ei de memorii, ca să aflu ce a scris despre Pallady, am realizat ce personalitate interesantă a fost. Cu siguranță, ar fi la fel de dificil de scris despre ea ca și despre Pallady.
Emilia Chebac: Ce carte citește acum Anca Vieru? Autori preferați?
Anca Vieru:O lungă perioadă autorul meu favorit a fost Julio Cortázar. Îmi plac foarte mult lumile pe care le construiește în povestirile lui. „Autostrada din sud” este povestirea lui pe care am iubit-o mereu. Aveam un volum mai vechi, care luase titlul chiar de la povestirea asta, și l-am împrumutat celei mai bune prietene. Ea citea mereu altceva și nu ajungea deloc la cartea asta, așa că, până la urmă, când cartea a fost reeditată la Editura Polirom sub titlul „Toate focurile, focul”, mi-am cumpărat-o din nou. N-am mai avut răbdare.
Mi-a plăcut mult „Theodoros”, de Mircea Cărtărescu, un roman la care am tânjit când lucram la Pallady, dar n-am vrut să mă întrerup, mai ales că știam că mă va absorbi. După ce am terminat „Theodoros” nu am mai putut să citesc ficțiune o perioadă, am preferat să citesc jurnale, memorii, apoi corespondențadintre Matei Călinescu și Ion Vianu.
M-am întors la ficțiune cu o carte tradusă de Veronica D. Niculescu: „Oase solare”, de Mike McCormack și cu o carte de povestiri scrisă de Veronica D. Niculescu: „Quilt”.
Urmează „Chiajna din Casa Mușatinilor”, noua carte a Simonei Antonescu. Tot de curând am citit „În umbra ei” și mi-am amintit cât de minuțios își documentează scrierile și cât de captivante sunt poveștile ei.
Emilia Chebac:Când s-a apucat de scris Anca Vieru?
Anca Vieru:M-am apucat cam târziu, după 40 de ani. Am fost de multe ori întrebată de ce și cum m-am apucat și m-am întrebat și eu același lucru. Dar n-a fost un singur factor, ci acumulări treptate, de care poate nu mi-am dat seama, și care la un moment dat s-au cristalizat într-o dorință de a scrie.
• Am fost mereu înconjurată de povești. În copilărie, de la părinți, bunici, profesori, apoi mai târziu prin cărțile pe care le-am citit.
• La un moment dat, la un curs de engleză de la serviciu, mi s-a dat o poezie de William Carlos Williams și mi s-a spus să compun o poezie similară. Am scris o poezie banală pe care toată lumea a lăudat-o. Această întâmplare a venit la câteva luni după ce citisem „Eseu despre orbire” a lui Saramago. A fost prima carte care m-a făcut să simt că a scrie e ceva extraordinar și m-a făcut să doresc să scriu și eu.
• A rămas doar un gând, dar după ceva timp, în timp ce așteptam într-o cafenea, pe o coală de hârtie, am început să scriu câteva gânduri. Din acele câteva gânduri și după aproape zece ani, a apărut romanul „Spulberatic”. Este o poveste pe care mi-am dorit să o scriu. Am început-o, dar m-am oprit pentru că era ceva mult prea complicat pentru un om care nu mai scrisese până atunci. Am cumpărat de pe Amazon un teanc de cărți despre scriere creativă, le-am citit, am mai scris la carte, am mai lăsat-o, am scris o povestire, mai multe, între timp am fost și la cursul de scriere creativă ținut de Florin Iaru și Marius Chivu, organizat de „Revista de povestiri”.
Emilia Chebac:De ce ai acceptat acest interviu?
Anca Vieru:Îmi place cum privești literatura română și mă uit la ceea ce recomanzi. Am simțit că ne potrivim la ceea ce ne place. Și atunci, cum să nu accept acest interviu?
Emilia Chebac: O provocare de interviu?
Anca Vieru: Veronica D. Niculescu, o scriitoare de o sensibilitate aparte.
Emilia Chebac: Cum te-ai simțit după ce ai terminat biografia lui Pallady?
Anca Vieru: În timp ce scriam, am crezut că la final voi fi ușurată, dar, când am încheiat-o, am avut o senzație de gol. Iar faptul că s-a sfârșit cu moartea lui Pallady m-a făcut să simt că parcă l-am pierdut.
Emilia Chebac: Cum ai vrea să rămână romanul tău „Pallady. Ulise legat de catarg” în memoria cititorilor?
Anca Vieru:Dacă biografia scrisă de mine îi va face pe cititori să meargă la muzeu să vadă tablourile lui Pallady, înseamnă că și-a îndeplinit scopul. Dacă, atunci când cititorii găsesc în carte descrierea unui tablou, deschid internetul și îl caută, iarăși mi-am atins scopul. Dacă cei care deja îl știau pe Pallady îl găsesc în biografie așa cum și l-au imaginat, consider că mi-am atins scopul. M-aș bucura ca biografia scrisă de mine să-l mențină pe Pallady în atenția publicului.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebooka blogului sau pe contul meu de Instagram.
De fiecare dată, când treceam cu trenul (perspectiva îmi acutiza starea), dar și cu mașina podul peste Siret, mă încerca un sentiment de teamă. Nu înțelegeam atunci că podul își spunea povestea. Încerca să ajungă la mine povestea soldaților&civililor care au murit&suferit la Cosmești, dar eu nu o auzeam. Nu știam atunci că pământul pe care călcam era hrănit cu sânge.
Până într-o zi, când am deschis „Blestemul podului”. O carte pe care am citit-o în două zile, m-a făcut să trec de la uimire la cutremur, am plâns în hohote, uneori de durere, alteori de frumos și într-un final am contactat autoarea. Ne-am apropiat printr-o carte, autor&cititor, și povestind, am realizat că în istoriile noastre personale coincidențele curg precum Siretul.
Despre carte:
• E credibilă, atât de autentică încât nu am putut să o las din mână, deși personajele nu ar fi fost tocmai favoritele mele în mod normal. Ulterior aveam să înțeleg ce m-a fascinat. Multe întâmplări din carte sunt inspirate din fapte reale.
• Personajele sunt oameni simpli, cu o viața măruntă, dar tocmai de aceea prețioasă.
• Remarcabile paginile în care Regina Maria este văzută prin ochii unei țărănci.
• Un citat memorabil despre Regele Mihai „era tânăr, prea tânăr pentru a face parte din acel grup de conducători de război, prea blând pentru povara morții unui neam.”
• Personajul secundar favorit, profesorul Radu un om luminos într-o lume întunecată.
• În timpuri dramatice oamenii oameni se unesc, nu se dezbină (restaurarea relației noră-soacră).
• Zguduitoare cina cea de taină de la pag. 322.
• Mereu spun la club de lectură pe care îl moderez #emiliacarticafea că generalizarea nu este o gândire sănătoasă. În cartea Mădălinei, Ivan, un soldat rus, salvează de la moarte lentă doua fete, apoi le protejează împotriva abuzurilor confraților săi. Abuzurile adică violurile în grup practicate de soldații ruși.
• Apare și iubirea cu majuscule. Femei tinere care își așteaptă bărbații să se întoarcă de pe front sau din lagăr. Comportamentul acestor femei m-a dus cu gândul la vorbele Apostolul Pavel către Corinteni „Dragostea nu cade niciodată”. Vezi relația Petru-Ana.
• Un suflet destrămat își găsește sprijin într-o terapie care astăzi poate părea ciudată. „Vrăbiuțele, le-a hrănit în fiecare zi la fereastră, și-a găsit în ele un sprijin, o motivație să lupte.”
• Personajul negativ, jandarmul Ilie, care în carte a fost edulcorat. În realitate, trădarea a venit de foarte aproape, nu de la distanță ca în roman.
• Povestea familiei Golea și a familiei Bălan. Istoria copiilor lor, Petru și Ana, având ca fundal perioada celui de al Doilea Război Mondial, nemții, rușii, foametea, viața de zi cu zi, cu bune și rele sunt descrise de M.T cu tușe delicate, dar puternice. Cu atenție de a nu răni inutil cititorul, dar în același timp să nu treacă indiferent peste carte. Să afle, să fie inspirat de curajul personajelor, să acționeze în loc să urască din neputință.
• Locul acțiunii: Cosmești (județul Galați).
• Dacă ar fi să rezum într-o frază „Blestemul Podului”: să îndrepți, să clădești și să ierți.
Este un roman scris în pandemie. Ca tot ce s-a scris atunci, are vibrație, are forța și mai presus de toate transmite emoție.
„Podul străjuiește și astăzi intrarea în satul Cosmești, iar autoarea cărții l-a traversat de zeci de ori ascultându-i povestea.”
Mulțumesc, Mădălina că prin cartea ta povestea podului a ajuns și la mine!
„Blestemul podului” ar merita un film. Aș incepe cu un prim-plan cu un pom în floare, din care apare chipul Anei, apoi al lui Petru, aș largi ulterior perspectivă, aș prinde râul Siret, podul, apoi satul Cosmești deal&vale. M-aș retrage discret și aș lasă personajele să-și spună povestea.
Finalul, deși Madălina Tanasă descrie multe momente dramatice, e luminos. O carte care îți întărește credința, dacă o ai, dacă nu, s-ar putea să o capeți. Un roman care, în momentele de îndoială, are menirea să te facă să mai acorzi vieții imperfecte o șansă. Dar cel mai frumos lucru, în „Blestemul podului”, este că îți amintește delicat să nu uiți niciodată fii Om. Ca rostul tău, cât trăiești pe acest pământ, este să slujești Binele.
Ce dor mi-a fost de o astfel de carte! M-am săturat de lumi apocaliptice care promovează răzbunarea, m-am săturat ca dragostea să fie redusă la câteva acrobații sexuale, m-am săturat de autori care se răfuiesc permanent cu cineva și care preamăresc imperiul răului pentru că asta se vinde.
Binele și Lumina din sufletele personajelor au învins Răului, în măsura în care s-a putut în acele vremuri. Repet, personajele sunt inspirate din fapte reale.
Film: The Rule Of Three/ Legea Întreirii, regia Razvan Mihai Badea, producător Răzvan Mihai Badea
Nominalizat la categoria Cel mai bun Producător Independent pentru un Film Românesc de Scurtmetraj
Emilia Chebac: Cum ai devenit regizor?
Răzvan Mihai Badea: Inițial, am început ca scenarist, apoi mi s-a oferit șansa, de către producătoarea filmului „Legea Întreirii”, să și regizez. Printr-un concurs de împrejurări, regizoarea, cu care am dezvoltat scenariul, nu a mai putut și ca să nu pierdem locația, mi s-a sugerat să regizez eu. Regizoarea a fost de acord și m-a susținut. A spus că ar fi un exercițiu bun pentru mine.
Sunt regizor și producător. Partea de producție mă ajută să scriu mai bine pentru că sunt conștient de limite. Până la urmă, tot eu trebuie să mă descurc să găsesc fonduri.
Emilia Chebac: Rezumă într-o frază filmul „Legea Întreirii”
Răzvan Mihai Badea: Este un musical fantasy despre o fată asexuală, romantică care crede în magie. Merge într-un loc special din natură, alături de un băiat pe care îl place, asexual, dar care nu crede în iubire. Fata își dorește, să-l convingă, să creadă și el în magia iubirii.
Emilia Chebac: Filmul independent cere flexibilitate. Povestește-le cititorilor o astfel de întâmplare.
Răzvan Mihai Badea: Aveam filmare de exterior. Știam unde vom filma. Era un loc foarte frumos cu sălcii, pe malul Dunării, la Cetate, în județul Dolj. Perfect pentru unul dintre momentele importante din film. Dar, când ne-am dus să filmăm, lacul era secat. Atunci am aflat că lacul apare, doar, într-o anumită perioada a anului, când se topesc zăpezile. În august-septembrie lacul nu există. De obicei, la festivalul Divan, unde am și dezvoltat scenariul, organizatorii pompau apa în lac.
Noi nu am avut buget să aducem o pompă cu apă, de aceea, am încercat să găsim un alt lac în apropiere. Era unul la 10 km, dar fără nici o salcie, ori salcia trebuia să existe pentru melodia filmului. Am fost nevoit să schimb scenariul și am folosit ambele locații. Și lacul fără sălcii și sălciile fără lac. S-a legat mai bine, pentru ca există un vers în film, legat de dorința personajului, „puț fără apă”. Acum apărea și vizual. Personajul a căpătat puteri magice și s-a putut teleporta, de la lacul fără sălcii la lacul cu sălcii, printr-un ritual care se relevă în film.
Emilia Chebac: Consideri că festivalul IPIFF, prin premiile și recompensele oferite, sprijină producătorii de film independenți?
Răzvan Mihai Badea: Da. Prin proiecție, filmul ajunge la public. „Legea Întreirii” este primul film cu care particip ca regizor la IPIFF, dar, în edițiile trecute, am avut și alte proiecte. De aceea, mă bucur să revin.
Emilia Chebac: Vrei să mai adaugi ceva?
Răzvan Mihai Badea: Filmul a fost realizat cu sprijinul UPFAR-ARGOA.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Film: Hentai Sushi, regia Andrei Hazi Barbu, producător Cătălin Varga
Nominalizat la categoria Cel mai bun Producător Independent pentru un Film Românesc de Scurtmetraj
Emilia Chebac: Cum ai decis să devii producător?
Cătălin Varga: Cred că cinematografia m-a ales pe mine, nu eu pe ea. A fost o întâmplare. La început nu am știut despre ce este vorba. Prima mea treaptă, în cinematografie, a fost cea de șofer. Apoi, în 18 ani, am crescut gradual. În departamenul de producție am ocupat toate pozițiile. Într-o bună zi, m-am gândit că, dacă tot exist în lumea filmului de atâta vreme și mă pasionează și mă motivează tot ce înseamnă cinematografie, e firesc ca frumusețile și provocarile ei să mă obsedeze.
Îmi place să lucrez cu oamenii. Cel mai important lucru este ca echipa pe care o formezi să fie motivată să devină omogenă, armonioasă și să simtă libertatea de creație. Cred că asta e rețeta perfectă pentru o producție de succes. Producatorul, nu este neaparat un nume bine definit, este mai mult o stare. Când ești producător toată echipa se oglindește în tine și tu în ea. Producătorii fără echipă nu știu cât de mult ar conta, iar oamenilor din echipă le-ar fi greu să se coordoneze fară noi.
Emilia Chebac: Dacă ai fi om de PR cum ai rezuma într-o frază proiectul tău?
Cătălin Varga: Hentai Sushi este un film cameleonic. Provoacă imaginația spectatorului și îi conferă libertatea de a-și alege singur finalul filmului.
Emilia Chebac: Întâmplări atipice de la filmări?
Cătălin Varga: Avut avut un catering bun, dar, la un moment dat, a apărut o problemă. Băiatul care se ocupa de sandvișuri a pus sandwich maker-ul, în camera unde ne pregatea masa, exact sub un senzor. Fumul degajat a declanșat alarma de incendiu. (Râde) Îți dai seama cum a fost?
Și atmosfera generală, în cele 3 zile de filmare, nu știu dacă ai mai întâlnit vreodată situația asta, a fost atipică. Dimineața, când terminam de filmat, mă rugam de ei să plecam acasă. A fost minunat. Deși munceam, părea, mai degrabă, că am venit să petrecem o filmare.
Emilia Chebac: Ce crezi ca este important într-o echipă?
Cătălin Varga: Cea mai mare dovadă de educație, este empatia. Când funcționează toată lumea este în siguranță. Nu-mi plac echipele unde un departament face munca altui departament.
Emilia Chebac: Consideri că festivalul IPIFF, prin premiile și recompensele oferite, sprijină producătorii de film independenți?
Cătălin Varga: Premiile oferite sprijină producătorii independenți, dar dincolo de toate premiile și tot ce înseamnă valoare materială, prezența noastră, în cadrul unui festival important, conferă valoare proiectului și valoarea ta prin el. Îți oferă susținere și motivare pentru proiecte viitoare.
Emilia Chebac: Vrei să-i mulțumești cuiva în mod special?
Cătălin Varga: Vreau să dedic nominalizarea întregii echipe, dar în special lui Alex Bratosin. Este unul dintre băieții care m-au ajutat la producție. Avea aproape 22 de ani, când a plecat dintre noi și era un om foarte talentat. Probabil că de undeva, acolo de sus, se bucură pentru noi.
La început, n-am vrut să aud de „Jurnalul lui 66”. Cunosc sistemul medical din România. Fac insulină de 27 de ani și consideram că îmi este deajuns suferința&neputință mea. Ce rost avea să mai deschid o altă cutie a Pandorei?
Am realizat, apoi, că protejându-mă astfel (egoist) făceam front comun cu Răul din cartea Alexandrei: cu personalul medical lipsit de empatie, cu politicienii corupți, cu toți cei care călcau în picioare suferință persoanelor rănite în incendiul din Colectiv.
În jurnalul său, o radiografie a suferinței, Alexandra face mărturisiri asemenea supraviețuitorilor Holocaustului. Fără detalii înfiorătoare (pentru a menaja pe cei care nu au trăit experiențe extreme), fără răzbunare și fără ură. Spune Adevărul cu măsură.
În noaptea în care a ars Alexandra Furnea scăpase din Infern. Trăia, dar Golgota ei nu se sfârșise. Continuă în „spitalul nevindecării” unde începe lupta ei (de supraviețuire) cu un sistem care declara „Avem tot ce ne trebuie”.
Totul era sub „control”, dar rănile Alexandrei se contaminau cu bacterii, trupul ei ceda și emoțional se prăbușea. Doar sufletul, în care credința nu se stinsese, mai pâlpăia. Vezi relația Alexandrei cu Divinitatea.
Apare și Diavolul În jurnal. Las aici niște reprezentanți de top:
• Dormiți bine domnule profesor X ?
• Dar tu care ai etichetat unui om ars drept monstru?
• Dar tu, asistenta, care ai țipat la o pacientă care agoniza de durere „te p… pe tine ca o nesimțită”
• Dar tu, vedeta, care te folosești fără jenă de suferința Alexandrei ca să câștigi capital de imagine.
• Dar voi, preoți nepăsători, care ați uitat ce înseamnă alinarea.
• Și voi toți cei care zilnic îi spuneați că e mofturoasă, sensibilă, că nu știe să râdă și că nu se vindecă din vina ei.
Cât poți sa reziști în astfel de condiții? Normal că a urmat căderea. Apoi a ajuns în Germania. Acolo, unul dintre medicii care au tratat-o i-a spus „A fost o plăcere să te am ca pacientă. De fapt pe voi toți”.
După „Jurnalul lui 66”, nimeni, niciodată, nu va mai putea estompa adevărul despre persoanele rănite în incendiul din clubul Colectiv.
„Dante Enigma” – Matteo Strukul
• Dacă nu aș fi sedusă de copertele frumoase, cu siguranță, m-ar fi atras titlul „Dante Enigma”
• Dacă nu aș fi pasionată de Evul Mediu, cu siguranță, aș fi ales cartea pentru documentarea de excepție a autorului. (vezi dedicația)
• Dacă nu aș fi iubit poezia medievală, cu siguranță, aș fi dorit să aflu cum se trăia în timpul lui Dante.
• Dacă nu m-aș fi desprins de curând din lumea Eneidei, cu siguranță, aș fi dorit să o întâlnesc – prin Matteo Strukul – în lumea lui Dante.
• Dacă nu aș fi adorat poemele lui Homer, cu siguranță, prin visul lui Dante (cu Homer) tot aș fi ajuns să citesc Illiada&Odysseia.
• Dacă nu aș avea o slăbiciune pentru scriitorii cu boli cronice (Proust-astm, Dostoievski, Flaubert-epilepsie), cu siguranță, după „Dante Enigma” m-aș fi aplecat cu mai multă atenție asupra operei lor. (Dante suferea de epilepsie).
• Dacă nu aș fi știut cât de puternice erau femeile Evului Mediu, aș afla prin personajul Gemmei, soția lui Dante, și cel al Capuanei de Panico.
• Dacă n-aș fi asociat barbații Evului Mediu cu onoarea și cavalerismul, aș fi descoperit prin contele Ugolino della Gherardesca cât prețuiește demnitatea (personajul meu preferat).
• Dacă n-aș prețui prietenia&devotamentul, aș fi învățat de la Gherardao Upezzinghi, cel mai luminos personaj al cărții, să cred.
Cartea este centrată pe bătălia de la Campaldino – un eveniment marcant al Evului Mediu italian – care a schimbat cursul istoriei, dar și al literaturii. Dante atât de pasionat de poezie și pictură (un domeniu familiar poetului, de aici prietenia cu Giotto imaginată de autor) este chemat să participe la un conflict în care nu se regăsea (înfruntarea dintre guelfi și ghibelini). Deși scăpa cu viața, experiența războiului lasă urme adânci. Va fi bântuit de coșmaruri pe care noi cititorii le regăsim în viziunile apocaliptice din Divina Comedie.
„Mesagerul secret al lui Churchill”– Alan Hlad
Londra 1941. O dactilografă este solicitată ca translator la o întrevedere dintre Churchill și De Gaulle. Rose nu și-a imaginat niciodată cum îi va schimba viața această întâlnire. Cum de știa o englezoaică atât de bine franceza vă las să aflați din roman. Tânăra fragilă, care părea că nu va face față provocărilor de zi cu zi, se va dovedi cea mai rezistentă psihic din grupul parașutat în Franța ocupată.
Alan Hlad prin Rose ne povestește despre operațiunea Jericho, despre arestarea, în 1942, a mii de evrei, luptele duse de Rezistența Franceză și despre dragostea în vreme de război.
Cartea este un omagiu adus femeilor și bărbaților curajoși din SOE și Rezistența Franceză. Este înspirată din realitate. În 1942, SOE a început să recruteze femei pentru misiunea de agent secret. Rose este un mix între: Pearl Witherington, Nancy Wake și Odette Sansom.
Lazare cel care îi fură inima Rosei are și el o poveste captivantă. Cultivat, cu moral de fier și curajos, deși fizic nu părea deloc genul capabil de fapte mărețe. Dar ura fața de naziști (găsiți în carte de ce) și forță dragostei dintre cei doi le vor da putere să reziste până la eliberarea Parisului. Cu ce preț o să descoperiți în roman.
Am rezonat cu povestea de dragoste. O iubire care nu abdică, o iubire care rezistă la orice, o iubire care luptă, o iubire care crede și o iubire care așteaptă. Dacă prima carte scrisă de A.H. „Lungul zbor spre casă” mi-a amintit ca sunt binecuvântată cu o prietenă unicorn, „Mesagerul secret al lui Churchill” mi-a amintit că iubirea din carte chiar există.
Din acest motiv e posibil să fiu subiectivă cu carțile lui A.H.
L: „Armata franceză m-a respins. Rezistența m-a primit”.
R: „Pot să mă dea afară, dacă vor, dar eu n-o să renunț niciodată.”
M-a impresionat: descrierea Parisul ocupat, arestarea evreilor (vezi razia Vel d’Hiv) și cartea pe care o citea Lazare ascuns în catacombele Parisului. Mi-a amintit ce rol terapeutic poate avea Proust. #iloveproust
R: Ce citești?
L: „În cautarea timpului pierdut” de Marcel Proust
R: E o carte buna?
L: Te inspiră.
Nu este o capodoperă, dar merită citită. Te convinge că adevărata iubire exista.
„De la Rin la Dunăre și înapoi”- Jan Willem Bos
Am citit-o cu un nod în gat. Am plâns de bucurie, dar și de neputință. Puțini oameni (străini, dar și români) sunt dispuși să vadă dincolo de aparențe. Și mai puțini sunt înzestrați cu limpezime de vederi și empatie. Să descoperi România a fost&este un act de voință.
10 motive să citești „De la Rin la Dunăre și înapoi”:
• Ajunge în țara noastră în primăvara anului 1974, iar „din acel moment, nu am mai putut să mă despart de România”.
• „Câțiva colegi de liceu m-au declarat apt de balamuc când le-am povestit că vreau să urmeaz studiile de limbă și cultură română”
• În 1978 primește o bursă în cadrul acordului cultural între România și Olanda. O să vă distreze, dar și tulbure peripețiiile unui student străin în România lui Ceaușescu. Se îndrăgostește de Cornelia. Cea care îi va deveni ulterior soție, venise din U.S.A să studieze&cunoască țara în care s-a născut. Familia ei părăsise România după venirea comuniștilor (Cornelia avea atunci câteva luni).
• Apropo de Ceaușescu, nu ratați fragmentul cu Laura (fiica autorului). Încredibil cum reacționa micuța când auzea numele dictatorului.
• Țara fără libertate, în care se stătea cu orele la cozi, fără curent, fără apa caldă este înnobilată în ochii autorului prin oamenii pe care îi cunoaște: ospitalieri, primitori și curajoși. Vezi fragmentul: Doru și securitarea, tăierea porcului etc.
• Sunt multe pagini dedicate cărților. Literatura universală, dar și română: Camil Petrescu, Anton Hoban, M.Sadoveanu, Eminescu…
Las la final ce m-a cucerit definitiv:
• Este pasionat de opera lui Sorin Titel. „Din păcate, S.T. nu se bucură de renumele meritat în ziua de azi. Scriitorul a fost în mare parte uitat.”
• A tradus în neerlandeză #craiidecurteaveche – o carte de care sunt obsedată.
• Descrierea evenimentelor din 1989 și poveștile despre refugiații români.
Dacă în ultima perioadă ți-ai tratat țara cu indiferența cartea lui J.W.B te va pune pe gânduri.
„Serenadă pentru Nadia” – Zülfü Livaneli
Cum romanul oferă o perspectivă extrem de empatică asupra suferințelor, bucuriilor&iubirilor eroinelor am fost convinsă că este creația unei femei. Am dat o căutare pe net și autoarea s-a dovedit a fi… autor. Asta a crescut și mai mult cota cărții. Un bărbat care înțelege femeile. Zülfü Livaneli nu este doar scriitor ci și compozitor. Ca să înțelegeți de unde această sensibilitate.
Personajul principal Maya Duran, 36 de ani, se ocupă de oaspeții străini care vizitează Universitatea din Istanbul. Viața i se schimbă total când îl întâlnește pe Maximilian Wagner un fost profesor (87 ani).
Prin el Maya își descoperă trecutul (originea celor două bunici: Ayșe și Mari) și face cunoștință cu protagoniștii unei povești de dragoste (Nadia – Maximilian) pe care nici moartea nu a putut-o stinge.
În peisajul literar contemporan să scrii frumos despre intimitatea răului nu e pentru oricine. Să creionezi o poveste despre prigoana armenilor, tătarilor din Crimeea și evreilor pe care cititorul nu o poate lasă din mână ține de har. Ca să vă „îndrăgostesc” de carte adaug: Struma și România. Una dintre cele 3 femei: Ayșe, Mari și Nadia este originară din România.
„Serenada pentru Nadia” este una dintre cele mai valoroase cărți publicate la #raftuldenisei. Genul de ficțiune care nu te relaxează, dar care te ajută să descoperi lumea&viața.
„Căzuți din junglă” – Alexandru Stermin
În loc de recenzie am să spun cum m-am simțit când am citit „Căzuți din junglă”
La început a fost uimire (un explorator care citește ➡ cititor rafinat), apoi s-a instalat bucuria (de la „Micul Saturnian” a lui Soviany n-am mai trăit așa ceva ➡ excelent povestitor) și am sfarșit în admirație pentru A.L. (știu că nu se mai poarta admirația, dar o să înțelegeți de ce)
Îl asociez pe A.S. cu Patrick Leigh Fermor. Doar în cartea autorului englez am mai întâlnit așa pasiune pentru păsări (vezi episodul cu berzele migratoare care întunecă cerul balcanic. Nimeni nu cred ca a mai descris o acvila cum a facut-o PLF). Pentru mine cărțile lui PLF sunt Everestul cărților de călătorie.
Ce mai au în comun?
• Dragostea pentru cărți. La 19 ani PLF pleacă în călătorie cu „Odele” lui Horațiu în rucsac. (vezi în foto 2o parte din cărțile care se regăsesc în „Căzuți din junglă”)
• Empatie, candoare, dragoste pentru natură, curaj, recunoștință pentru ce primesc, dar și vulnerabilitate, episoadele de depresie și dorul de casă.
• Talentul de povestitor. Am văzut că a studiat pe lângă biologie, teologie și filosofia. Cred ca programul de formare în psihoterapie pozitivă și-a pus și el amprenta asupra cărții.
„Căzuți din junglă” este o carte despre aventură și creștere spirituală, despre mai puțin care înseamnă de fapt mai mult, despre conexiuni, sentimente care zac în fiecare dintre noi și despre… vrăjitori.
Probabil acum când scriu aceste rânduri un puști de 15 ani citește cartea lui A.S. Un viitor explorator.
„Răul” – Radu Vancu
Câteva motive să citești jurnalul lui Radu Vancu:
• seara dostoievskiană când Mircea Ivănescu se cearta cu Dumnezeu,
• trimiterile la citate urmate apoi de opiniile autorului (și ce opinii),
• despre infinitului lui Sebastian (pag 23) – când apare în jurnal fiul lui R.V. își pune în umbră tatăl,
• paginile sfâșietoare despre „România splendidă ieșită în stradă” la manifestații: „Adevărul&frumusețea acestor mulțimi ne vor face liberi”,
• folosește obsedant cuvântul frumusețe,
• oferă iubitorilor de #memoriijurnale o informație extrem de valoroasă – o să apară jurnalul lui Negoițescu (eu una abia îl aștept),
• dureroasele pagini despre Eugen Ciurtin și Horia Patapievici,
• menționează locuri pe lângă care, în goana noastră spre nicăieri, trecem zilnic nepăsători.
Peste 50 de ani „Răul” – jurnalul lui Radu Vancu va fi o frescă despre România splendidă (ignorată momentan). Despre românii care au ieșit în stradă la manifestații, despre oamenii de cultură care vor trece proba timpului, despre oameni care refuză să-și negocieze principiile, dar și despre cei înfranți de sistem, despre valori, despre Bine și Frumos, despre ce contează cu adevărat.
Ca să concluzionez, jurnalul lui Radu Vancu este pentru mine ➡Răul îmblânzit în Bine.
„Frumusețea va salva lumea, însă nu va salva iadul.” Un jurnal de citit, recitit și dăruit.
„Impudoare”- Gabriel Liiceanu
De ce mi-a plăcut „Impudoare”:
• Pentru că promovează discursul filozofic pe înțelesul tuturor. Gânduri înalte în formă simplă. Cum „pe înțelesul tuturor” nu este pentru oricine încă ne plictisim cu sârg ascultând „vedete culturale” vorbind „pe neînțelesul tuturor”.
• Pentru că ne permite să-i simțim sufletul scăldat în emoție atunci când îl evocă pe Petru Creția. „Omul cel mai împlinit cultural al momentului” în opinia lui C. Noica. Devastator să afli că Petru Creția, dezamăgit de miopia oamenilor și derapajul vieții culturale, „sângera ca un erou ignorat.”
• Pentru magistrala pledoarie în slujba Binelui (paginile mele favorite). M-au dus cu gândul la un citat din Istrati. „Bunătatea unui singur om e mai puternică decât răutatea a mii de oameni.”
• Pentru că în cartea domniei sale dedică un capitol genului meu preferat – jurnalul. „Orice jurnal presupune curajul de a te înscrie la un «concurs de umanitate»”.
• Pentru subtila observație despre „libertatea de exprimare”. „Nu trebuie mai întâi să faci dovada că ai dreptul la cuvânt?” Cu cât o persoana este mai neinformată cu atât simte nevoia să-și expună părerea în orice privință.
• Pentru fragmentul sfâșietor despre „mâna de oameni care își dezbracă sufletul în fața semenilor lor” și „trec prin lume în chip esențial ignorați, adică necitiți.” Ne-am făcut un obicei din a ignora valorile adevărate și ne dam în vânt după personaje care scriu. Personalități marginalizate, personaje promovate.
• Pentru fermecătorul omagiu adus cărților (vezi fragmentul în care domnul Liiceanu compară peretele unei biblioteci cu scena balului din „Război și Pace”)
• Pentru imaginea deloc cosmetizată despre frumusețea vieții. Cum se compune din lumini, dar și din umbre poate că e mai bine să suferim de un surplus de simțire decât să sfârșim goliți de emoții.
„Jurnalele pariziene” – Ernst Jünger
• Împreună cu Mircea Eliade (au fost prieteni) întemeiază în 1959 revista Antaios.
• De Valeriu Marcu, (evreu român stabilit în Berlin) îl leagă o prietenie aparte. Deși E.J. era ofițer în armata germană, se oferă să-l ajute când începe prigoana împotriva evreilor.
• Celebrul roman a lui Camil Petrescu „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” are ca sursă de inspirație cartea lui E.J. „În furtuni de oțel”
➡ Rar am mai întâlnit un jurnal în care sublimul și urâtul să se armonizeze atât de bine. Deși are ca fundal ororile din perioada celui de Al Doilea Război Mondial, cititorul rămane cu convingerea că lumina e mai puternică decât întunericul.
Modul cum sunt scrise aceste jurnale vin să întărească credință că omenirea mai are o șansă chiar și în mijlocul dezastrului. Omul se salveză prin frumos. Cultura va rămane mereu un scut împotriva barbariei.
➡ În septembrie 2022, am moderat „Jurnalele pariziene” la clubul de lectură #emiliacarticafea după „Jurnalul” lui M. Sebastian (august 2022). Jurnalul unui evreu urmat de jurnalul un ofițer al Wehrmachtului. Cei 2 gândeau la fel în multe privințe.
➡ Cartea recomandă cartea: Ernst Jűnger m-a convins să-mi cumpăr primele două volume ale Bibliei.
„Visul celtului” – Mario Vargas Llosa
„Visul celtului” este povestea lui Sir Roger Casement. A fost consul britanic (1895 – 1911) în: Mozambic, Angola, Congo și Brazilia.
➡ Congo
Dobândește faimă internațională după ce dezvăluie, prin intermediul unor raport extrem de bine documentat, cruzimea atroce a exploatatorilor albi îndreptată împotriva populației băștinașe.
➡ Amazonia
Dacă în Congo a crezut că a văzut tot ce poate fi mai rău în Putumayo/Peru avea să întâlnească iadul. Cum era considerat cel mai bun „specialist în atrocități” este trimis să investigheze crimele din Putumayo. Raportul memorabil pe care l-a intocmit este rezultatul unei munci supraomenești care îi va zdruncina sanătatea fizică și psihică. Amenințat cu moartea, trăind cu spaima că notițele îi pot fi furate R.C.a fost supus unei presiuni dincolo de limitele omenești. Pentru acest raport, Regatului Unit l-a investit cu titlul de cavaler.
➡ Irlanda
După viața petrecută în Africa (din cauza sănătății precare) este forțat să se retragă în Irlanda. Deși provenea dintr-o familie protestanta R.C. simpatizează cu naționaliștii irlandezi catolici. În loc sa vă povestesc aventura lui irlandeză (aș deconspira conținutul cărții) las câteva citate.
„Nu dragostea față de Germania te face să vorbești așa, ci ura fața de Anglia.”
„Lipsa de popularitate nu e întotdeauna un indiciu corect pentru a decide dacă o cauza e dreaptă sau nu”.
Dacă în Congo&Amazonia a ajutat dezinteresat și nu a fost implicat politic, în Irlanda lucrurile se schimbă. Proiectează soarta băștinașilor din Africa pe cea a irlandezilor. Acționează uneori sub impulsul urii. Deși scopul era nobil, modul cum îl pune în practică îi grăbesc declinul. Plus o iubire dezastruoasa. Plus Jurnalele negre. Plus neînțelegerea idealurilor lui de către contemporani.
Știu că pare o recenzie ciudată, dar dacă dau un amănunt (toată intriga cărții este înlănțuită) spulber plăcerea lecturii.
Timpul i-a spălat păcatele acestui om și a diminuat mult din patima cu care a fost judecat în timpul vieții. Astazi R.C. este considerat unul dintre marii martiri irlandezi care au luptat împotriva dominației britanice.
În cartea lui Llosa am descoperit un om (imperfect) care a schimbat lumea. Nici măcar acele jurnale (care au fost puse în circulație pentru a-l discredita) nu au reușit să schimbe percepția oamenilor (mai puțin a celor carora le plac calomniile) despre acest el. Binele a învins scandalul. Și-a ruinat sănătatea luptând pentru drepturile băștinașilor din Congo și Putumayo care pentru restul europenilor nu existau (deși exploatarea lor le aduceau averi fabuloase).
În loc să-și continue cariera de consul a ales să lupte pentru Irlanda. Funcționa însă cu sănătatea pe avarie și inamicul era prea puternic (Regatul Unit). Dar jertfa lui nu a fost în zadar. „Visul Celtului” a prins aripi pentru că R.C., un om deasupra timpurilor, le-a arătat irlandezilor că independență nu e ceva imposibil.
Făra scriitură magică a lui Llosa n-aș fi aflat niciodată de R.C. În carte apar momentele de grație și agonie din viața lui R.C. Detaliile de tabloid nu intră în preocupările unui autor rafinat ca M.V.L.
Când am început cartea, am crezut că va fi o lectură lejera, dar m-am înșelat. Ca vibrație emoțională aș asocia-o cu „Portofoliul fugii”. Tot un caz real. Și Sir Roger Casement și Varian Fry fac parte din clubul exclusivist al oamenilor care au vocația Binelui.
Recomand cartea tuturor celor care le plac oamenii „în răspăr”. Decât invizibil în turmă mai bine singur în slujba Binelui. Un astfel de om a fost Roger Casement.
„Paradisuri pierdute” – Éric-Emmanuel Schmitt găsiti aici un interviu pe care l-am luat autorului
Citesc noutăți, cărți vechi achiziționate din anticariate și clasici. Am selectat o singură carte din fiecare categorie:
• ceva nou– „Theodoros” pentru mine cartea anului 2022. Singura carte (scrisă de un autor contemporan) pe care odată ce terminat-o am reluat-o. A fost ca o vrajă. A trecut o lună și încă nu am pus-o în biblotecă. A se vedea cum am citit-o aici.
• ceva vechi „Cele 40 de zile de pe Musa Dagh” – dacă căutați pe Instagram #cartiignorateo să vedeți că am o aplecare pebtru cărțile care descriu genocidul armean. Cartea lui Franz Werfel este una dintre marile cărți ale secolului XX
• ceva clasicaici– „Anna Karenina” pe care nu mai știu de câte ori am recitit-o. Îl admir pe Dostoieski, dar îl iubesc pe Tolstoi. Pentru lumina care radiază din cărțile lui. Pentru speranța care merge cu mine mai departe după ce am închis cartea. Chiar dacă eroina se sinucide, când e razboi sau prințul Andrei moare. Daca ar fi să-l rezum pe Tolsoi cu un citat din Tostoi „Varietatea, farmecul și frumusețea vieții se compun mai mereu din umbre și lumini.” Oamenii nu pot suporta prea multă umbră, dar nici prea multă lumină. I-ar orbi.
Mi-aș dori ca recenziile mele să vă inspire nu să vă influențeze. Sunt și cărți despre care nu am scris, dar pe care le-am dezbătut la clubul de lectură pe care îl moderez „Emilia,cărți&cafea”
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Cum am ajuns să moderez clubul de carte – „Emilia, cărți&cafea”? Nu eu am ales. Atașamentul meu pentru cărți a decis că e momentul să dau mai departe ceea ce primesc. Totul a pornit de la o carte cu o recezie deloc măgulitoare care m-a făcut să mă întreb: dacă tot există oameni care critică cărți, de ce să nu fie și apăratori?
Fie că ești critic sau cititor obișnuit, atunci când nu rezonezi cu o carte, nu strică puțină diplomație. Asta mă duce cu gândul la o replică dintr-un film care mi-a rămas în minte „Diplomația este arta de a spune cuiva să se ducă la dracu în așa fel încât să te întrebe singur cum ajunge acolo.” Julian Barnes dedică în „Papagalul lui Flaubert” un capitol întreg – Ochii Emmei Bovary – criticilor de carte.
Începe așa:
„Să vă spun de ce-i urăsc pe critici. Nu din motivele obișnuite: că ar fi creatori ratați (de obicei nu sunt; pot fi critici ratați, dar asta-i cu totul altceva), sau că ar fi, prin natura lor, cârcotași, invidioși și vanitoși (de obicei nu sunt; dacă pot fi acuzați de ceva, atunci e mai corect să fie trași la răspundere pentru exces de generozitate, pentru osanale cântate unor producții de mâna a doua, în așa fel încât propriile lor disociații fine să pară un produs și mai rar).”
Citiți capitolul lui Barnes. O să priviți cu alți ochi criticii de carte (o parte dintre ei).
De ce am adus în discuție criticii? Un critic care a scris ceea recenzie, deloc măgulitoare, mi-a dat ideea clubului de lectură „Emilia, cărți&cafea”. Pe 16 ianuarie 2020 la prima ediție a clubului, cu emoții cât Everestul, am pornit să fac dreptate unei cărți – „Eugenia” lui Lionel Duroy.
Am ales această carte pentru prima ediție a clubului „Emilia, cărți&cafea” din două motive :
• Înainte de apariția cărții publicasem un interviu cu dl. Iancu Zuckerman supraviețuitor al Pogromului de la Iași (interviul îl puteți citi aici). La lansarea cărții, la Humanitas Cișmigiu, acest domn i-a spus autorului: „Nu ştiu cum aţi putut scrie despre aceste zile ale pogromului ca şi cum aţi fi fost acolo“. Când validarea cărții vine de la un supraviețuitor al Pogromului restul comentariilor sunt de prisos.
• Lionel Duroy, un scriitor francez, ne-a reamintit ce spațiu ocupă Mihail Sebastian în literatura europeană (locul lui a fost acolo mereu, doar că noi am uitat).
În privința Eugeniei am mișcat lucrurile. Am simțit asta din reacțiile oamenilor care au participat la clubul de carte, dar și din mesajele pe care le-am primit pe parcursul anului. Multe persoane mi-au scris că au citit-o (și le-a plăcut) după ce au văzut-o la mine pe facebook sau instagram. Chiar zilele trecute am primit un mesaj de la o urmăritoare a contului de instagram. Citea Eugenia. Mi-a spus că asociază aceast roman cu mine. Nu personajul, cartea.
La prima ediție, 16 ianuarie 2020, când am văzut numărul de înscrieri am intrat în panică. Spațiul în care urma să se desfașoare clubul nu era foarte generos. Alesesem o cafenea micuță – Cascara CoffeeShop – pentru 12, maximun 15 persoane. Or lista se triplase. Degeaba îmi repetau prietenii că cei care s-au înscris nu vor veni toți. Locul s-a dovedit neîncăpător pentru cele 18 persoane. Atunci m-am necăjit că nu am ales un spațiu mai generos. Acum, când scriu articolul, mă bucur că ne-am înghesuit. Nimeni nu bănuia atunci că peste 2 luni aveam să ne vedem doar în online.
Lista cărților dezbătute în 2020 la clubul de carte „Emilia, cărți&cafea”
• Ianuarie: „Eugenia”– Lionel Duroy
• Februarie: „Regele și Duduia”– Tatiana Niculescu. A fost una dintre cele mai reușite ediții. Din păcate începând cu luna martie ne-am mutat în online
• Martie: „Un apartament la Paris”– Michelle Gable
• Aprilie: „La început a fost sfârșitul” a fost o editie memorabila (la fel și cartea)
• Mai: „Zaraza”– Andrei Ruse ( A participt Andrei Ruse. Cu stilul lui direct și relaxat a făcut ceva victime printre participanți) Puteți citi aici un interviu cu Andrei Ruse.
• Iunie: „Fluturele negru”– Radu Paraschivescu, iarăși o ediție reușită
• Iulie: „Ultima Romantică”– Hannah Pakula (puteți citi aici recenzia)
• August: „Gustul amar al ciocolatei”– Olimpia Zamfirescu
• Septembrie: „Hemingway și cu mine”– Paula McLaine
• Octombrie: „Fotograful curții regale”– Simona Antonescu (puteți citi interviul aici)
• Noiembrie: „Micul Saturnian” este cartea mea preferată din tot ce am citit în 2020. O carte cu care am înnebunit instagramul. Altfel care ar fi fost probabilitatea ca cineva să mă oprescă pe stradă și să mă întrebe: „Auzi, nu ești tu tipa de pe instagramcu Micul Saturnian?” Era firesc să-mi doresc un interviu cu Octavian Soviany – îl puteți citi aici. „Micul Saturnian” până la urmă nu s-a dovedit cea mai bună carte a anului 2020. Cu câteva zile înainte de Crăciun a apărut „Îmbarcarea către Cythera” (continuarea Micului Saturnian) care i-a smuls cu nerușinare locul I. În topul meu, în ultimile zile ale anului 2020 Octavian Soviany la detronat pe Octavian Soviany.
• Decembrie: „Mihai I Ultimul rege al românilor” – Tatiana Niculescu. Pentru a doua oara dna Tatiana Niculescu participa la clubul de carte „Emilia, cărți&cafea” acum nu numai cu cartea, dar și ca invitată. Cum sunt o mare admiratoare a memoriilor, biografiilor și jurnalelor nu puteam să ratez un interviu cu Tatiana Niculescu – îl puteți citi aici. În 2021 vom dezbate la club „Seducătorul domn Nae” o biografie interbelică scrisă de aceeași autoare.
Trecerea de la offline la online a fost o provocarea. Generatoare de stres pentru că nu eram familiarizați cu aplicația. Stresul a trecut și au rămas doar amintirile, unele extrem de hazlii. Cea mai amuzantă a fost o simulare cu o participantă careia nu i se deschidea camera. După ce am epuizat toate variantele am întrebat-o:
– Tu nu cumva ai laptop nou?
– Da, a venit răspunsul.
– Scoate folia de pe camera.
Aș vrea să vă povestesc despre atmosfera clubului de carte – „Emilia, cărți&cafea” . Nu suntem unul dintre grupurile acelea în care membrii se întâlnesc ca să piardă timpul, în căutatrea unui refugiu departe de partenerul/a nemulțumit/ă (în clubul de carte – „Emilia, cărți&cafea”sunt două cupluri) și de copiii mofturoși (nu știu câte cluburi se pot mândri cu o familie: mama, tata și fiica) purtând o discuție lejera despre ultimul best seller. Fiecare dintre ei au un fel unic de a se raporta la carte. Atât personal cât și profesional. Împărtașim pasiunea pentru literatură și intimitatea generată de conexiunea cu cartea aleasă.
Clubul de carte – „Emilia, cărți&cafea” este neobișnuit pentru că moderatoarea și cititorii sunt neobișnuiți. Întâlnirile noastre sunt o sărbătoare a ideilor. Văd oamenii din fața mea cum își dezvăluie visurile, fricile adânc îngropate, speranțele, empatia și bibliotecile (nu discutăm doar cartea lunii ci o conectăm cu lecturi mai vechi). Clubul este refugiul nostru unde dispar problemele de la job, însingurarea de lume și gândurile de peste zi.
În 2020 cărțile s-au dovedit scutul nostru împotriva anxietății. Ne-am refugiat în cărți și am căpatat putere. Clubul de carte – „Emilia, cărți&cafea”,cu notițele și cărțile alături, este locul unde putem spune orice pentru că nimeni nu ne va respinge sau lua în râs.
O dispută a ideiilor (a nu se confunda cu o dispută a orgoliilor) mă atrage din doua motive.
• Părerile diferite ne testează toleranța și ne fac să plecăm mai îmbogățiți.
• Membrii clubului își dau examenul în arta diplomației. Eram pregatită să intervin dacă lucrurile ar fi escaladat. Dar nu a fost nevoie. Niciodată!
Comportamentul lor m-a încurajat să propun în 2021 o întâlnire proces: Nae Ionescu versus Mihai Sebastian. Fiecare membru își va aleage favoritul, iar apoi cu argumente bazate pe lecturile proprii (avantaj cititor experimentat) să conviga partea adversă că preferatul lui mai merită o șansă.
În preajma Crăciunului am organizat Secret Santa. A fost prima noastră întâlnire după 10 luni. La început nu ne prea placea onlineul, dar am mers mai departe. L-am considerat un popas. O perioadă de germinat idei. Când vom reveni la timpuri normale mă gândesc la o întâlnire offline+online. Așa cei din stăinatate se vor conecta cu cei aflați offline într-o cafenea din București.
Înainte să moderez acest club de lectură singura mea conexiune cu un astfel de proiect s-a limitat la statutul de participant. Și pentru că nu cred în rivalitate, ci în parteneri care împărtașesc aceleași pasiuni, vreau să menționez un club. Books, tea&more (pe care l-am frecvent o perioadă) este organizat și moderat de Irina Markovits și Veronica Ștefan. Irinei, consultant de stil, blogger și jurnalist de modă, i-am luat, cu ceva vreme în urmă, un interviu (îl puteți citi aici) în care mi-a mărturisit: „Degeaba ai o garderobă extraordinară, dacă tu nu ai nimic în bibliotecă”. Pentru cele care încă mai cred că stilul înseamnă doar ținute scumpe vă anunț că nu e deloc așa. Rafinamentul nu se bazează doar pe haine. Stilul înseamnă cărțile pe care le citești, maniere elegante, muzee, spectacole și călătorii care îți hrănesc creativitatea. Înseamnă conversație rafinată și emoție. Veronica și Irina fac echipa de peste 7 ani. Asta spune mult despre ele.
Eu, ca moderatoare, am încheiat anul 2020 exact cum l-am început. Cu un tsunami de emoții. La ediția din decembrie am avut-o invitată pe Tatiana Niculescu care este o mare fană a cluburilor de carte. Ne-a mărturisit că atunci când aude de un club de carte îi vine să fluture stegulețe și să strige: „Club de carte! Club de carte!”
Speranța mea pentru 2021 este că ne vom întâlni offline.
Cluburile de carte sunt efort de echipă. Meritul moderatorului este că atrage spre el ceea ce emite. Cei mai mulți dintre membrii clubului de carte- „Emilia, cărți&cafea” sunt urmăritori ai blogului emiliachebac.com, locul unde am ales să creez o lume a mea. De multe ori am simțit că discuțiile despre cărți nu-și gasesc locul în lumea oamenilor extrem de ancorați în realitate. De când moderez clubul am realizat că nu sunt deloc singura. Cărțile sunt confirmarea că mai este loc pentru bine și frumos, bun simț și aristocrație în gândire. Dar mai ales mai este loc pentru memorie. Tot ce citim ne influențează și ne schimbă ca oameni.
Le mulțumesc celor care au fost alături de mine, m-au susținut și m-au promovat. Fără voi, dragii mei, clubul de carte ”Emilia, cărti&cafea” nu ar fi existat. Voi sunteți dovada că lumea cu cărți nu va putea fi stăpânită niciodată de lumea fără cărți.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Ideea acestui interviu cu Roxana Rusu, librar la Cărtureşti Verona, mi-a venit în timp ce citeam „Jurnalul unui librar”. Repede, ca entuziasmul să nu-și ia zborul, i-am trimis Roxanei un mesaj în care i-am propus o întâlnire.
Cele mai multe persoane au o imagine idealizată despre profesia de librar. Socializează cu clienții, mult mai educați decât muritorii de rând, recomandă cărți, iar dacă în librărie nu intră nimeni, citește relaxat într-un fotoliu, eventual cu o pisică în brațe. Și uite cum toate aceste activități din fantezia unora îl clasifică drept jobul cel mai râvnit de pe planetă. Realitatea diferă însă de fanteziile cititorilor. Una dintre cerințele de bază ale jobului de librar este disponibilitatea emoțională. Apoi ajută foarte mult dacă stăpânește arta diplomației. Un librar interacționează cu clienţi care au personalităţi diverse, motiv pentru care uneori pot apărea cerinţe atipice. Mai mult librarul trebuie să-i multumescă atât pe consumatori avizați de carte, cât și pe cei pe cei care citesc doar ocazional.
De la un librar descoperit într-o carte („Jurnalul unui librar”), am ajuns să iau un interviu Roxanei Rusu librar la Cărtureşti Verona.
Emilia Chebac: Un gest care te-a impresionat?
Roxana Rusu: Un domn de vârsta a III-a căuta cărți despre Regina Maria. L-am îndrumat spre raftul alocat regalităţii. Deși a fost o interacțiune foarte frumoasă între noi, am realizat că unele titluri pe care le căuta nu existau în librărie așa că le-am comadat. Ca să-mi mulțumească a venit să plătească la casa unde eram eu. Gestul lui m-a impresonat teribil.
Emilia Chebac: Că tot ai amintit de Regina Maria, care a fost cel mai înfocat admirator cu care ai interacționat?
Roxana Rusu: O tânără, în jur de 30 de ani, din Republica Moldova căuta „Povestea vieții mele”. Să știi că basarabenii o iubesc foarte mult pe Regina Maria. Din interacțiunea cu ea am sesizat conexiunea dintre Regina Maria și Republica Moldova. Era doritoare să afle cât mai mult despre cea care s-a luptat să obțină Basarabia. Deși eram după o zi extrem de obositoare, m-a atins pentru că cei din România sunt uneori blazați de acest subiect. La ei există nostalgia după Regina Maria chiar dacă Basarabia nu mai este de mult timp teritoriu românesc.
Emilia Chebac: Care a fost cea mai mare dezamăgire?
Roxana Rusu: Îmi place foarte mult să vorbesc în franceză. A venit un domn foarte precipitat, de origine franceză, fix cu 15 minute înainte de închiderea programului. A preferat să vorbească în engleză, deși în franceză schimbul de informații ar fi fost mult mai facil. Căuta un cadou pentru o fetiță. O carte (în limba română) despre mitologia greacă. Voia neapărat să conțină povestea despre cutia Pandorei. A plecat nemulțumit spunând că revine a II-a zi. Deși îmi făcusem temele, nu a mai venit. Am avut un mare regret că am ratat ocazia să vorbesc în franceză.
Emilia Chebac: Care este cel mai fidel client?
Roxana Rusu: O doamnă care vine frecvent la noi în librărie. Are locul ei unde citește din cărțile pe care urmează să le cumpere. S-a creat o legătură între noi. Uneori ne aduce și prăjituri, alteori mici gustări.
(Din culisele acestui interviu) În timp ce îmi povestea despre clienta fidelă am întrebat-o dacă nu e doamna de la care își lua rămas bun în momentul în care eu intram în librărie. Mi-a atras atenția căldura cu care se salutau. Roxana mi-a confirmat că am intuit corect.)
Emilia Chebac: Cum reziști să nu cumperi toată librăria?
Roxana Rusu:Încerc să mă abțin, dar e dificil. Cel mai greu a fost când m-am angajat. Între noi librarii ne punem frecvent întrebarea:
– Ce zici? O cumpăr sau nu o cumpăr?
– Cumpăr-o, auzi vocea unui coleg.
– Da, dar nu o să am ce mânca.
– Nu contează! Cumpăr-o!
Emilia Chebac: Ce cărți se vând acum cel mai bine? (Interviu este luat la sfârșitul lui noiembrie. Cu siguranță acum lucrurile stau cu totul alfel.)
Roxana Rusu:
• Jurnalul unui librar – Shaun Bythell
• Balcanii. Naționalism, Război şi Marile Puteri 1804-2012 – Misha Glenny
• Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu – Tatiana Niculescu s-a vândut ca pâinea caldă.
(Din culisele acestui interviu) „Jurnalul unui librar” și „Seducătorul domn Nae” sunt pe lista clubului de lectură #emiliacarțicafea (edițiile mai și iunie 2021) pe care îl moderez. Roxana a participat la două ediții în 2020. Părerea ei despre club: „Mi se pare ca sunt oameni de foarte buna calitate. Îmi place că mergi pe calitate nu pe cantitate.”
Emilia Chebac: Oamenii au o imagine idealizată despre profesia de librar. În afară de recomandări și socializare cu clienții ce mai face un librar?
Roxana Rusu: Aranjează marfa nouă pe rafuri. De fapt recomandările și socializarea ocupă o pondere mai redusă în viața unui librar. Eu sunt norocoasă pentru că sunt omul obiectelor. Îmi place să pun marfa la raft. E greu dacă nu-ți place pentru ca trebuie să o faci zilnic. Tot zilnic te ocupi de lista de vânzări. Un librar verifică ce s-a vândut în ziua precedentă și face completările la raft. E o muncă mult mai laborioasă decât s-ar crede. O atenție deosebită se impune atunci când schimbăm prețurile. Ratarea modificării prețului unui produs generează insatisfacții justificate clienților. Returul implică o procedură care pe de o parte răpește din timpul clientului care achită, iar pe de altă parte creează frustrări suplimentare clienților care așteaptă la coada.
Emilia Chebac: Cunosc persoane care așteptând reducerile amână să cumpere o carte. Ce le recomanzi acestor clienți?
Roxana Rusu: Dacă își doresc o carte, să o cumpere la timp. O carte rezistă doar 2-3 ani pe piața de carte, apoi va dispărea. Șansa să o găsești ulterior, mai ales când este un tiraj redus, este destul de mică. Eu, de exemplu, mă zgârceam dacă îmi plăcea o carte. Tot așteptând reducerile multe cărți nu le mai găseam ulterior.
Emilia Chebac: De când ești librar la Cărtureşti ce schimbări au intervenit în profilul tău de cititor?
Roxana Rusu: Până să lucrez aici citeam doar literatură străină. Acum nu mă pot abține și îmi bag nasul peste tot, inclusiv la autorii români pe care îi ignoram complet înainte.
Recomand:
• Dimineață pierdută – Gabriela Adameșteanu o carte absolut superbă despre o lume apusă pe care ar fi bine să nu o ignorăm.
• Sunt o babă comunistă – Dan Lungu pe care am savurat-o din plin.
Emilia Chebac: Ce cărți te pasionează în mod deosebit?
Roxana Rusu:
• Sunt pasionată de Orient. Acum sunt în căutare de autori care scriu despre partea asta a lumii.
• Când m-am întors dintr-o călătorie din Balcani mi-am descoperit o nouă pasiune. Poate că ți se pare dubios ce spun, dar eu cred că într-o viață trecută am trăit acolo. Numai în Turcia și în Balcani am trăit o fericire extatică. Sunt moartă după tot ce vine de acolo.
Recomand: Un pod peste Drina – Ivo Andrić
Emilia Chebac: Îmi plac oamenii obsedați de pasiuni. De fapt asta este principalul criteriu când îmi doresc doresc un interviu. Roxana care este marea ta pasiune?
Roxana Rusu: Pasiunea mea principală este domeniul artelor plastice și teoria artei. Mă pasionează zona de compoziție în artă, relațiile care se creează între elementele care compun o lucrare şi motivele ce le face sa funcționeze împreună. Îmi place să duc o muncă de descifrare a regulilor ce stau în spatele unei compoziții. Nu mă declar expertă, dar sunt interesată de zona de estetică vizuală. Citesc mult pe această temă, cumpăr cărți din librării, dar și din anticariate.
Când te-am cunoscut (mi-a spus Roxana privindu-mă în ochi) am realizat că sunt oameni pasionați de oameni și oameni pasionați de obiecte. Eu sunt pasionată de obiecte, tu de oameni. Tu ești capabilă (indiferent de ce face acel om) să cazi în extaz dacă îi descoperi o pasiune. Eu zic ok, e frumos, mă bucur, dar eu trebuie să văd obiectul produs de către persoana în cauză ca sa mă inspire.
(Din culisele acestui interviu) Interviul i l-am luat Roxanei pe terasă la Cărtureşti Verona. Era un frig de leșinai, dar Roxana era atât de prinsă de poveste încât nu a realizat ca încălzitorul era oprit. Spre deosebire de ea, deși admiram patima cu care îmi povestea despre artă, nu mă puteam încălzi cu pasiunea ei. Am aprins încălzitorul și ne-am întors la interviu.
Emilia Chebac: Ce legătură are un librar cu arta?
Roxana Rusu: (Râde) Am urmat cursurile Facultății de Urbanism din cadrul UAUIM și ale Facultății de Grafica din cadrul UNARTE.
Emilia Chebac: Cu ce curent din arta rezonezi?
Roxana Rusu:Când văd Rubens mă plictisesc maxim. La fel și cu impresioniștii. Sunt intoxicată de ei. cel mai mult rezonez cu arta secolului XX. Încerc sa avansez.
Consider că stratul nr. 1 pe care l-aş traduce în aprecierea stilurilor care în timp au devenit comerciale tocmai pentru că sunt mai ușor de înțeles de către publicul larg tocmai prin accesibilitatea lor în pofida spiritului inovativ inițial, atât de prezent peste tot prin reproducerile unor lucrări celebre pe căni, agende, haine, trebuie depășit.
Îmi doresc să sensibilez oamenii să treacă și la statul nr.2 și 3 Arta figurativă/figurativismul nu îmi este foarte apropiat/ă, în special în cazul fotorealismului. Apreciez mult mai mult imaginația într-o lucrare, cum deformezi şi reinterpretezi elementele ce compun realitatea, cum extragi niște simboluri, ce mesaj vrei să transmiți decât să redai exact ce vezi.
Emilia Chebac: Să vorbim despre limbajul cărților?
Roxana Rusu: Mi-aș dori ca toate cărțile să conțină limbaj simplu și accesibil. Doar așa oamenii obișnuiți se pot instrui. Am încercat să citesc o carte despre suprarealism a unei autoare românce de la Meridiane. Nu vrei sa știi cât mi-a luat o pagină, iar la final nu te gândi ca am înțeles mare lucru.
Sunt și excepții Marquez – Toamna patriarhului, are pagini întregi unde nu vezi punctul. Dar ajunge ușor la inimile cititorilor. În condițiile în care eu nu sunt foarte lirică și nu mă omor deloc după descrieri.
Emilia Chebac: Care ar fi, în viziunea unui librar, principalul criteriu de care ar trebui să ținem cont atunci când alegem o carte?
Roxana Rusu: Mulți oameni vin cu prejudecata că dacă X este un autor consacrat și e valoros trebuie obligatoriu să le și placă. Eronat! Uite eu nu-l pot citi pe Sienkiewicz. În literatură e la fel ca în artele vizuale. Poate lucrarea e valoroasă, dar dacă nu-ți spune nimic e clar că nu e pentru tine.
Să aibă încredere în gusturile lor. Să nu-și condiționeze lectura după recomandările altora. Iar dacă citesc cărți care sunt considerate mai puțin calitative să-și urmeze instinctul. Să aleagă ce le face plăcere. Este multă informație pe piața de carte și cred că am fi mult mai câștigați dacă am renunța la snobism pentru autenticitate.
Emilia Chebac: De ce ești tunsă atât de scurt?
Roxana Rusu: Nu e ceva funny, nu aveam apă caldă și mă săturasem să mă spăl pe cap cu apă rece. Exasperată m-am dus la ai mei să rezolv problema. Noul look este un „proiect” obținut cu mașina de tuns. Când am ajuns acasă venise şi apa caldă.
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?
Roxana Rusu: Din curiozitate și ca să ies din zona de confort.
Emilia Chebac: O recomandare pentru interviu?
Roxana Rusu: Dacă dorești să aprofundezi subiectul, recomandarea mea este Vlad Niculescu care pentru mine este modelul de librar cu vocație. Îl consider o mică enciclopedie ambulantă, este foarte bun în a face recomandări şi are o empatie exemplară. Îl găsiți la Cărtureşti & Friends de pe strada Edgar Quinet.
Am să închei acest articol întărind afirmația Roxanei cu care rezonez pe deplin. Frecvent mi se pune întrebarea :„Tu cum îți alegi cărțile?” Am mai scris pe blog, dar și pe contul de instagram. Atunci când „întâlnesc” o carte care îmi provoacă o reacție puternică o cumpar. Nu contează ce spun criticii, prietenii sau marketingul. Cărțile, la fel ca operele de artă, sunt mai mult decât o simplă emoție. Și unele și altele sunt pentru mine dacă mă fac să vibrez.
Or asta se poate întâmplă dacă alegi cartea care îți place. Nu vă lăsați păcăliți de aparent superficialul „aleg ce îmi place”. În urmă cu cea vreme, eu și 2 băieți (toți aveam în jur de 20 de ani) ascultam, încremeniți de uimire, o poveste despre Egipt. Un domn, înzestrat cu har de povestitor cum rar am mai întâlnit de atunci, a reușit timp de două ore să ne țină captivi în… Egipt. Ne-a plimbat în intimitatea lui Champollion, omul care a descifrat taina hierogrifelor, ne-a sedus cu istoria piatrei de la Rosetta, iar lovitura finală a rezervat-o pentru sfârșitul discursului. Ne-a făcut un tur imaginar, la British Museum, în aripa dedicată Egiptului. Povestitorul meu ar fi concurat cu brio experții muzeului despre care ne vorbea cu atâta patimă. Eram vrajită și-mi doream ca povestea lui să nu se mai termine. Se simțea că citește mult. E necesar să specific că profesia lui nu avea nici o legatură cu Egiptul. La plecare, în pragul ușii, am vrut să-i aflu secretul. Era vital pentru mine să aflu cum își alegea cărțile. Răspunsul lui m-a dezămagit: „Citesc doar ce îmi place.”Timpul mi-a demostrat că avea dreptate.
Roxanei îi plac cărțile despre Orient, arta secolului XX și teoria artei. Eu am citit vreme de 3 ani cărți despre Bizanț și arta bizantină. În prezent cumpăr orice carte despre acest subiect pentru că… îmi place. La fel cum îmi plac cărțile de istorie, memorile, jurnalele și biografiile.
Vă îndemn să ascultați sfatul unui librar (mi se pare cea mai potivită încheiere pentru acest interviu cu Roxana Rusu): „Am fi mult mai câștigați dacă am renunța la snobism pentru autenticitate.”Alegeți cu sufletul, mergeți către cartea care vă cheamă.
(Din culisele acestui interviu) Fiecare articol este rezultatul unei munci de echipă. Experiența m-a învățat ca nimic nu se compară cu spontaneitatea. Cum sunt un „iscoditor de suflete” nu-mi place să trimit întrebările și să primesc răspunsurile. Nimic nu se compară cu 2-3 ore de conversație în care intervievatul își pune sufletul pe tava, iar eu selectez apoi acele momente care consider că trec granița unui interviu obișnuit. Construiesc o poveste. Toate interviurile apărute pe acest blog, există doar câteva excepții, sunt transcrise și selectate de mine. Cei care au avut curaj să se lase pe mâna mea, după ce au citit interviul mi-au spus: „M-ai făcut să plâng.” Au fost femei, dar și bărbați. Dacă voi scoate vreodată o carte cu interviuri obligatoriu am să anexez și poveștile din spate. Sunt la fel de interesante ca interviurile. În multe cazuri am rămas în relații foarte apropiate cu cei intervievați. E multă munca, dar merită. E nevoie să respecți doar un singur principiu. Eu să fac un pas înapoi, iar cel intervievat să strălucească în lumina reflectoarelor. Simplu, nu? Și încă ceva. Să-l faci pe invitat să se simta relaxat în prezența ta. Poate de aceea, de multe ori, la finalul interviului mi se spune (mai ales de către cei care nu sunt obișnuiți cu interviurile): „Parcă am revăzut un vechi prieten. Nici nu am simțit că este un interviu.” Nici nu trebuie, nu transcriu „interviuri” ci frânturi de viață.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
În 2020 firescul a fost răsturnat și distrus. A fost anul când existența mea măruntă, imperfectă, dar prețioasă, s-a clătinat. A fost anul în echilibrul emoțional a devenit prioritate.
Deși citesc de când mă știu, 2020 a fost primul an când alegerea cărților a fost o provocare. De aceea, lista cu cărțile selectate, în 2020, nu seamănă cu listele din anii anteriori. În anul când pandemia s-a jucat cu nervii mei, cărțile de ficțiune au preluat conducerea, iar nonficțiunea a avut o pondere mai redusă. Ficțiunea m-a ajutat să evadez din realitate concentrându-mă pe poveștile altora, apoi n-am avut încotro și am revenit în cotidian. Am asistat cum răul își facea de cap. Vedeam cum în jurul meu oamenii își pierdeau mințile și sufletele. Când dreptul la viață era hotărat de o ruletă rusescă, oamenii apropiați, dar și cei din online își scriau în direct propria poveste. I-am păstrat în suflet pe cei care au gestionat responsabil acest tsunami de emoții, pe cei care nu au propagat panica, pe cei care au vorbit cu măsură și pe cei optimiști. Și cu cărțile a fost la fel. În inimă am păstrat acele cărți care m-au ajutat pe mine și micul meu univers să nu ne pierdem normalitatea.
2020 a fost anul cu cele mai răvășitoare lecturi, dar și cu cele mai proaste alegeri. Sunt o cititoare care iubește librăriile. Am locuri preferate și librari favoriți. Dar închiderea librăriilor pe timpul stării de urgență m-a obligat să comand online. Cum nu am avut posibilitatea să le răsfoiesc înainte să le cumpăr am făcut destule alegeri proaste.
Cartea preferată a anului 2020: Eram convinsă că voi vota Micul Saturnian cea mai bună carte a anului. Dar cum 2020 a fost un an unic, cu câteva zile înainte de Crăciun a apărut volumul II al seriei Lelian Îmbarcarea către Cythera. Exact la finalul anului l-am trădat pe Octavian Soviany cu Octavian Soviany. Asta pentru că Îmbarcarea către Cythera i-a smuls primul loc în „Top 10 cărți 2020” Micului Saturnian. Atunci de ce o fotografie cu „Micul Saturnian”? Pentru că la sfârșitul lui noiembrie când am făcut o sedință foto cu… cărți nu apăruse și volumul II.
Editura preferată În starea de urgență i-am luat un interviu lui Andrei Ruse, directorul Hyperliteratura o editură mică care se luptă să răzbată onest pe piața cărții. Interviul cu Andrei îl puteți citi aici. Până în acest an editura favorită se alegea singură în funcție de numărul de cărți citite. În 2020 am ales editura favorită cu sufletul nu din procente.
Autorul preferat. Iarași 2020 este primul an când aleg 2 autori:
• Octavian Soviany (găsiți aici interviul)
• Tatiana Niculescu (găsiți aici interviul)
Personalitatea anului 2020: Doamna Lucia Hossu Longin (găsiti aici interviul) Nu cred că am citit vreodată o carte de istorie (și am citit destule la viața mea) care să facă atât de onest și înălțător dreptate eroilor naționali. Oameni Mari care făcut Romania Mare este o carte care nu ar trebui să lipsescă din biblioteca niciunui român.Iar Reeducarea de la Pitești care a apărut în acest an este perla coroanei. Deși este cunoscută mai mult ca om de televiziune, în CV-ul dnei Lucia Hossu Longin ar trebui să figureze la loc de cinste și harul de povestitor. În cărțile domniei sale întâlnim istoria altfel: fără patimă, fără îndemn la răzbunare, fără cuvine mari, dar cu demnitate curaj și onoare.
Două cărți „Oameni Mari care au făcut România Mare” și „Credința nepieritoare”mi-au fost de mare folos când am făcut documentarea despre viața episcopului Iuliu Hossu. Urma să apara filmul „Cardinalul” și mergeam să iau un interviu regizorului Nicolae Mărgineanu. Ce a ieșit puteți citi aici. Deși ne vedeam pentru prima data, se pare că am lăsat o impresie bună domnului Mărgineanu. Sunt conștientă că fără cărțile doamnei Lucia Hossu-Longin nu aș fi reușit. De aceea mă simt datoare să-i mulțumesc.Găsiți filmul pe Netflix.
Nu voi menționa cărțile comandate cu care nu am rezonat. Consider cărțile oglinzile cititorilor Ne plac cele în care ne regăsim. Cine sunt eu să dau verdicte? Cum să dau de pământ cu un autor care poate a muncit ani buni la o carte? Ai dreptul să nu-ți placă o carte. Dar fie că ești critic sau un cititor obișnuit nu strică puțină diplomație. Asta mă duce cu gândul la o replică dintr-un film care mi-a rămas în minte „Diplomația este arta de a spune cuiva să se ducă la dracu în așa fel încât să te întrebe cum se ajunge acolo.” Adică, în cazul nostru, autorul să ajungă să-i mulțumească criticului pentru recenzia în care a fost criticat. Ador genul asta de abordari.
Julian Barnes dedică un capitol – Ochii Emmei Bovary – în cartea sa „Papagalul lui Flaubert”criticilor de carte.
Începe așa:
„Să vă spun de ce-i urăsc pe critici. Nu din motivele obișnuite: că ar fi creatori ratați (de obicei nu sunt; pot fi critici ratați, dar asta-i cu totul altceva), sau că ar fi, prin natura lor, cârcotași, invidioși și vanitoși (de obicei nu sunt; dacă pot fi acuzați de ceva, atunci e mai corect să fie trași la răspundere pentru exces de generozitate, pentru osanale cântate unor producții de mâna a doua, în așa fel încât propriile lor disociații fine să pară un produs și mai rar).”
De ce am adus în discuție criticii? Pentru că în urmă cu ceva timp o recenzie, deloc măgulitoare, mi-a dat ideea clubului de lectură „Emilia, cărți&cafea”. Pe 16 ianuarie 2020 la prima ediție a clubului , cu emoții cât Casa Poporului, am pornit să fac dreptate unei cărți – Eugenia de Lionel Duroy.
Au fost două motive pentru care am ales acestă carte pentru prima ediție a clubului Emilia, cărți&cafea
• Înainte de apariția cărții publicasem un interviu cu dl. Iancu Zuckerman supraviețuitor al Pogromului de la Iași (interviul îl puteți citi aici). La lansarea cărții, la Humanitas Cișmigiu, acest domn i-a spus autorului: „Nu ştiu cum aţi putut scrie despre aceste zile ale pogromului ca şi cum aţi fi fost acolo“. Când validarea cărții este dată de un supraviețuitor al Pogromului restul comentariilor sunt de prisos.
• Lionel Duroy, un scriitor francez, ne-a amintit ce spațiu ocupă Mihail Sebastian în literatura europeană (locul lui a fost acolo mereu, doar că noi am uitat).
După această experiență nu am mai citit recenzii de carte. Merg în librarii răsfoiesc cartea și mă decid. Insist să citiți capitolul lui Barnes. O să priviți o parte dintre criticii de carte cu alți ochi.
În privința Eugeniei am mișcat lucrurile. Am simțit asta din reacțiile oamenilor care au participat la clubul de carte, dar și din mesajele celor care mi-au scris că au citit-o (și le-a plăcut) după ce au văzut-o la mine pe facebook sau instagram. Chiar zilele trecute am primit un mesaj de la o urmăritoare a contului de instagram. Citea Eugenia și mi-a spus că asociază această carte cu mine. Nu personajul, cartea.
Top 10 carti 2020
Am făcut topul cu inima ghem. Urăsc topurile. Le consider subiective și am senzația că mereu rămâne cineva pe dinafara. Corect ar fi alt titlu: 10 cărți care m-au ajutat să-mi păstrez echilibrul emoțional în 2020
1. Micul saturnian + Îmbarcare către Cythera- Octavian Soviany (primele vol. ale seriei Lelian)
2. Exilul imposibil – George Prochnik
3. Istoria secreta – Donna Tart
4. Seducătorul domn Nae – Tatiana Niculescu
5. Iscoditorii – Anne Gisleson
6. Patria Fernando – Aramburu
7. 1913 Vara Secolului – Florian Iliies
8. America de peste pogrom -Cătalin Mihuleac
9. Bărbatul cu haină roșie-
10. Cele 7 vieți ale lui Felix K. – Jan Koneffke
Pasionații de lectură mă pot urmări și pe contul de instagram unde postez fotografii cu cărțile citite peste an.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului.
Dacă sunteți interesați de topurile anilor anteriori puteți găsi 2017 (aici), 2018(aici) și 2019 (aici)
Listă completa cu cărțile citite în 2020 – nu am inclus cărțile abandonate, neterminate sau cele care m-au făcut să regret banii investiți:
1. Așteptând veacul de apoi – Dinu Pillat
2. Felii de lămâie – Anca Vieru
3. Despre tristețea femeilor frumoase – Andrei Ruse
4. O mie de femei albe – Jim Fegus
5. Drumul Damascului – Doina Jela
6. Un Sherloc Holmes printre tablouri – Guy Isnard
7. Micul saturnian – Octavian Soviany
8. Exilul imposibil – George Prochnik
9. Casa din strada Sirenelor – Octavian Soviany
10. Lumea de ieri. Amintirile unui european – Stefan Zweig
11. Iubirile lui Hemingway – A E Hotchner
12. A 13-a poveste – Diane Setterfiled
13. Marele Gorsky – Vesna Goldsworthy
14. Viața după Auschwitz – Eva Schloss-Karen
15. Ultimile zile ale aristrocrației ruse – Douglas Smith
16. Cântecul lebedelor – Kelleight Greenberg Jephcott
17. Fură ca un artist – Austin Kleon
18. Logofătul de taină – Rodica Ojog-Brașoveanu
19. Ochii jupăniței – Rodica Ojog-Brașoveanu
20. Letopisețul de argint – Rodica Ojog-Brașoveanu
21. Din ce e făcut un măr – Amos Oz
22. Florile pierdute ale lui – Alice Hart Holly Ringland
23. Către frumusețe – David Foenkinos
24. Istoria familiei Sanson – H. Sanson
25. Istoria secreta – Donna Tart
26. Întâlnire la Elysee – Rodica Ojog-Brașoveanu
27. Zaraza – Andrei Ruse
28. Am fost un copil reușit – Octavian Soviany
29. Seducătorul domn Nae – Tatiana Niculescu
30. Prima dragoste a lui Fabien Bonnaire – Ralu Ana Avram
31. Mistica rugăciunii și a revolverului – Tatiana Niculescu
32. Viața lui Arsenie Boca – Tatiana Niculescu
33. Cerberus Marius – Albert Neguț
34. Memoriile unui bătrân crocodil – Tennesse Williams
35. Călătoria Cilkăi – Heather Morris
36. Napoleon – Alan Forrest
37. Maria Stuart – Stefan Zweig
38. Moartea lui Siegfried – Octavian Soviany
39. Troica amintirilor – Gh. Jurgea Negrilești
40. Operațiunea Autonomus – Ivor Porter
41. Minciuni pe canapea – Irvin D. Yalom
42. Fiecare moare singur – Hans Fallada
43. Riviera lui Chanel – Anne de Courcy
44. Patria Fernando – Aramburu
45. Cantecul mării – Oleg Serebrian
46. Amintirile unui prițese rebele din familia Romanov – Olga Romanoff – Coryne Hall
47. O viață măruntă – Hanya Yanagihara
48. Între păduri și ape – Patrick Leigh Fermor
49. Drum întrerupt – Patrick Leigh Fermor
50. O autobiografie – Agatha Cristie
51. Scandalul Secolului – Gabriel Maria Marquez
52. Noapte la Lisabona – Erich Maria Remarque
53. Iscoditorii – Anne Gisleson
54. Călatorii cu Charlie – John Steinbeck
55. Ecaterina cea Mare Robert – K.Massie
56. Miezul nopții la Pera Place – Charles King
57. Lungul zbor spre casa – Alan Hlad
58. Jurnal din anul ciumei – Daniel Defoe
59. Din amintirile Elencuței Văcărescu
60. Fata cu Leica – Helena Janeczek
61. 1913 Vara Secolului – Florian Iliies
62. Sărbătoarea continuă – Ernest Hemingway
63. Maria Antoaneta – Stefan Zweig
64. America de peste pogrom – Cătalin Mihuleac
65. Constantinopol capitala Bizanțului – Jonathan Harris
66. Noaptea – Elie Wiesel
67. Dora și minotaurul – Slavenka Drakulic
68. Kitchen Confidential – Anthony Bourdain
69. La Belle Epoque – Mary McAuliffe
70. Jurnalul unui librar – Shaun Bythell
71. Reeducarea de la Pitești – Lucia Hossu Longin
72. Rugăciune pentru Cernobîl – Svetlana Alexsievici
73. Doamna de la Ritz – Melanie Benjamin
74. Bărbatul cu haină roșie – Julian Barnes
75. Cele 7 vieți ale lui Felix K. – Jan Koneffke
76. În căutarea timpului pierdut – Swann – Marcel Proust
77. Prometeu sau viața lui Balzac – Andre Maurois
78. Muzică pentru cameleoni – Truman Capote
79. În căutarea timpului pierdut – La umbra fetelor în floare – Marcel Proust
80. Îmbarcare către Cythera – Octavian Soviany
Pe Ana Rubelifondatoarea contului de instagram Aici a stat am cunoscut-o „din like în like”. Deși ne urmăream reciproc în online, nu știam cine este omul din spatele acestui proiect. După fotografiile postate am crezut că este bărbat. Asta pentru că, unele dintre ele, erau făcute în locuri izolate, deloc recomandate pentru o femeie.
Ana și-a descoperit pasiunea pentru patrimoniu prin călătorii și cărți. De mică părinții au dus-o în locuri încărcate de istorie. Fiecare călătorie avea o tema: bisericile din Oltenia, din Bucovina, locuri din Transilvania etc. Atunci când părinții vorbeau cu localnicii, micuța Ana nu rata nici o poveste. Avea însă o slăbiciune pentru locuri secrete. Cum a citit foarte devreme, la 4-5 ani, a căutat singură să-și completeze cunoștințele despre spațiile care o atrăgeau.
Prietenii glumesc pe seama ei numind-o „fata cu semnele maro”. Asta pentru că de fiecare dată când vede un astfel de semn spune: „Trebuie să oprim! Sigur e ceva de cercetat.” Chiar dacă pleaca întotdeauna de acasă cu un plan bine stabilit, între timp, s-a împrietenit cu spontaneitatea. Deși o impresioneaza sacrul (bisericile), în topul preferintelor Anel sunt casele memoriale.
Întâmplător, sau nu, Ana Rubeli locuiește într-o casă cu poveste. A aparținut unui străbunic, fost negustor, tată a 4 fete și un baiat, care a construit câte o casă pentru fiecare copil. După 1989 părinții Anei au reușit să recupereze casa care li se cuvenea. În prezent, Ana este singura, dintre toți moștenitorii, care locuiește într-una din casele străbunicului.
Emilia Chebac: Cum ți-a veni ideea blogului Aici a stat?
Ana Rubeli: Scriam pe contul personal de facebook povești despre locurile pe care le vizitam. Tot timpul primeam comentarii: „Ce frumos, de ce nu te extinzi mai mult?” La un moment dat am primit un mesaj de la o persoană care se confrunta cu o problemă de sănătate și nu mai putea să călătorescă. Am realizat că fotografia mea din Australia, oricât ar fi de frumoasă, nu-i facea deloc bine. Motiv pentru care am decis să-mi fac o pagină de facebook și să nu mai postez pe contul personal. Eu renunțam să-mi mai hrănesc egoul și astfel nu mai declanșam frustrările altor persoane. Aveam să păstrez pentru mine experiențele din Seychelles și Mauriutis, iar pe pagina nou creată urma să postez doar despre Romania. Așa s-a născut Aici a stat.
Emilia Chebac: Cum ai ales numele blogului?
Ana Rubeli: Oriunde mergeam fotografiam toate plăcuțele memoriale. Aici a stat X, aici a stat Y. Și așa Aici a stat a devenit o entitate.
Emilia Chebac: Ce-ți dorești de la acest blog?
Ana Rubeli:Poveștile patrimonului să ajungă la cât mai mulți oameni, iar pe termen lung blogul să strângă o comunitate care să facă ceva concret pentru patriminiu. Cum ar fi să strângă fonduri pentru proiecte de restaurare.
Emilia Chebac: Cine este în spatele blogului Aici a stat?
Ana Rubeli: În spatele acestei imagini este o echipă. Andrei (soțul Anei) mă ajuta foarte mult. Nu aș avea curaj să mă aventurez singură în cautarea unui conac abandonat. El este cu hărțile și răbdarea. Eu vin cu documentarea și pasiunea.
Emilia Chebac: Care a fost primul vostru proiect?
Ana Rubeli:Vara trecută am dorit să ținem un concert la biserica fortificată din Hoghilag (lângă Sighișoara) cu orchestra inginerilor unde cântă și Andrei. Scopul nostru a fost să atragem oameni care să vină să viziteze biserica. Dar fiind prima noastră inițiativă de acest gen am avut mari emoții. Credeam că vor veni doar câteva persoane și spre surprinderea noastră biserica s-a umplut de oameni. S-a stat și în picioare. A fost extraordinar de frumos. Pe viitor, prin astfel de concerte, ne dorim să strângem fonduri pentru restaurarea orgii din biserică.
Emilia Chebac: Cine/ce te inspira în alegerea locurilor de vizitat?
Ana Rubeli: Semnul maro. Apoi nici cazările nu le caut la întâmplare. Prefer oricând un conac restaurat, o casă cu poveste decât un hotel impersonal. Aleg locuri unde proprietarii au pus suflet. Dacă intri în discuție cu astfel de oameni, cu siguranța, îți vor recomanda locuri interesante de vizitat în împrejurimi.
Emilia Chebac: De ce te impresionează casele memoriale?
Ana Rubeli:Când intru într-o casă în care un om a creat mă umplu de energia locului. Indiferent că a fost scriitor, pictor, actor, profesor, e clar că acel om și-a pus sufletul acolo. Dacă știi să asculți regăsești toate trăirile lui – bucurii și tristeți – în acel spațiu.
Emilia Chebac: O casă memorială de suflet?
Ana Rubeli:Apartamentele lui Liviu Rebreanu și Minulescu. Se pot vizita în Cotroceni în blocul profesorilor. Sunt ușa în ușă și deși nu au fost tocmai prieteni s-au respectat și ajutat reciproc. Apartamentele au o structură circulară care te poarta cu gândul spre sacru.
Emilia Chebac: Ești atrasă de locurile secrete. Recomandă un loc mai puțin cunoscut din București?
Ana Rubeli: O clădire în stil neocalsic Vila Bosianu din Parcul Carol (face parte din ansamblul Observatorului Astronomic) unde însuși Alexandru Ioan Cuza a fost găzduit înaintea alegerilor din 24 ianuarie. Este o vila superbă, asemănătoare cu palatul de la Ruginoasa, cu niște elemente masonice extraordinare. Constantin Bosianu a fost om politic și un avocat de excepție.
Emilia Chebac: Studiile tale te-au pregătit de întâlnirea cu patriminul?
Ana Rubeli:Nu. Am absolvit 2 facultați fără nici o legatură cu patrimoniul: ASE – Finanțe banci și SNSPA – Comunicare și Relații Publice. Și un Master în Științe actuariale în Olanda.
Emilia Chebac: Care este profesia ta?
Ana Rubeli:Sunt actuar. Actuariatul este o meserie foarte grea și foarte rară în Romania. În prezent suntem 200 de actuari la noi în țară. (Ana este managerul unei echipe de 80 de actuari.)
Emilia Chebac: Ai fost vreodată tentată să părăsești România?
Ana Rubeli:Când am plecat la studii în Olanda știam ca mă voi întoarce. Seva mea se trage din Romania, aici m-am născut și aici vreau să trăiesc. Eram conștientă că am misiunea să aplic modelul pașoptist. Datoria mea ca român, care studiază în afară, este să mă întorc și să fac ceva pentru România. Pentru țara asta pe care toți o critică.
Emilia Chebac: Primul tău contact cu istoria mare?
Ana Rubeli: Înmormântarea lui Corneliu Coposu. Eram pe umerii lui tata. M-a impresionat teribil tristețea lui tata și marea de oameni. Am crescut cu poveștile lui tata despre Regele Mihai și cum ar fi putut să fie țara asta dacă nu ar fi venit comuniștii. Tata mi-a transmis dragostea pentru personalitățile care au schimbat istoria sau au avut un rol important
Emilia Chebac: Ce închisori comuniste ai vizitat?
Ana Rubeli: Sighetul l-am vizitat de mai multe ori. Prima dată am fost cu tata. Îmi amintesc cât de răvășită am fost să-l văd plângând. Atunci nu știam nimic de Iuliu Maniu și Iuliu Hossu. Am fost la Aiud, la Făgăraș, dar încă nu am ajuns la Pitești. Nu mă feresc să intru în contact cu duritatea unor astfel de locuri, dar încerc să o înconjor de frumos. Dacă nu aș procede așa răul ar avea o putere mult prea mare asupra mea și m-ar copleși.
Emilia Chebac: O prejudecată spulberată în călătoriile tale?
Ana Rubeli:Făceam revelionul la un conac lângă Hoghilag. Era 31 decembrie, iar eu cu Andrei am mers să cercetăm împrejurimile. Când vrem să vizitam ceva căutam omul care are cheia. De obicei este învățătorul, primarul sau preotul. Am dat peste biserica fortificată și am întrebat un localnic unde găsim cheia. „La primar” ne-a răspuns. „Să deranjam un primar pe 31 decembrie?” Voiam să renunțăm, dar săteanul ne-a încurajat să mergem spunându-ne: „Mergeți, e un om extraordinar de bun!” Cine mai spune astăzi de un primar că este extraordinar de bun? Omul sfințește locul. Și lui ai putea să-i ei un interviu. O să-ți placă.
Emilia Chebac: O întâmplare tristă care te-a marcat?
Ana Rubeli: O vizită care mi-a rămas în minte a fost cea la castelul Bethlen din Criș în decembrie 2013, unde un domn în vârstă și demn ne-a deschis poarta (Gavrilă Olimpiu cred că îl chema). Castelul cu una dintre cele mai frumoase arhitecturi renascentiste din Transilvania, are un balcon superb cu colonade la primul etaj și un turn înalt destul de bine păstrat. Deși atunci lucra ca paznic al locului, relația sa cu domeniul și cu familia Bethlen este mult mai veche. Ne-a introdus în atmosfera locului povestindu-ne de perioada în care castelul era falnic, parcul dendrologic în stil englezesc era îngrijit, când se juca de-a v-ați ascunselea printre copaci împreună cu „domnișorii„ de la castel. Am aflat despre vremurile de grandoare, dar și despre cele de restriște pe care le-a trăit acest castel.
Domnul Olimpiu a fost martor, timp de 2 zile și 2 nopți, la percheziția castelului, din 1947. A privit cu neputință cum tinerii comuniști au ars în curte toate cărțile din bibliotecă familiei Bethlen. Nu știu dacă ce ne povestea era un mix între fantezie și experiențele trăite de strămoșii domnului Olimpiu (Nu am putut să-i aproximez vârsta, dar nici atât de bătrân nu cred că este). Nici nu contează prin amintirile cui privim atât timp cât suferința locului este limpede.
Pe timpul fostului regim, în anii 70, în curtea castelului s-au filmat scene din filmul „Enigma Otiliei.” Cele trei surori urmașe ale spiței Bethlen au recuperat domeniul în 2007, dar au nevoie de câteva milioane de euro pentru restaurare.
Domnul Olimpiu ne-a mărturisit, cu lacrimi în ochi, că nu va mai trăi sa vadă castelul restaurat. E bătrân, timpul trece, iar fonduri pentru restaurare se găsesc greu. Am plecat plângând, gândindu-mă la nedreptățile istoriei. Am închis ochii și-am încercat să-mi imaginez cum ar fi arătat acel loc, și România în general, dacă procentele rezultate în urma conferinței de la Ialta ar fi fost altele…
Exista și o vestea bună. Uniunea Pro Castrum Bethlen, fondată de cele trei surori moștenitoare: Anikó, Éva şi Ágnes Bethlen din Târgu Mures, se ocupă cu restaurarea castelului, iar domeniul se pare că va fi redat în câțiva ani circuitului turistic. Nu știu ce mai face domnul Olimpiu. Îmi doresc însă ca el să trăiască suficient să poată să vedea castelul renăscând din cenușă.
Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă?
Ana Rubeli: O întâmplare hazlie, tangențial vecină penibilul, a fost vizita la Conacul Victor Slăvescu (Vrancea), în octombrie 2018, chiar la începuturile proiectului „Aici a stat”. Eram în drum pe lângă Focșani, în căutare de conace. Zona Odobești-Vârteșcoiu-Cotești este extrem de bogată în clădiri cu poveste. În Cotești găsim, în centru, o poartă somptuoasă deschisă. Crezând că e muzeu, în curte se zărea o minunăție de conac impecabil restaurat, intrăm nonșalant pe poartă. Facem fotografii, încercăm să facem roată și era cât pe ce să și intrăm.
Ne pomenim lângă noi cu un domn distins care ne spune cu eleganță „Cum ați ajuns aici? O să vă rog să ieșiți, sunteți pe o proprietate privată.” Am încercat să bâiguim ceva, cum că poarta era deschisă, cum credeam că e muzeu, cum ne doream să-l vizităm. Nu am mai apucat să spunem nimic coerent, și am plecat cât am putut de repede. În mașină am realizat că am stat de vorbă cu Mihai Ghyka, strănepotul lui Mihai Orleanu (socrul lui Victor Slăvescu), cel care a restaurat conacul și care i-a redat viață începând cu septembrie 2014, cu prilejul Concertului SoNoRo Conac. Data viitoare ne vom face mai bine temele. Și cine știe poate vom reuși să intrăm invitați, nu prin pseudo-efracție.
Emilia Chebac: Altă pasiune în afară de patrimoniu?
Ana Rubeli: Categoric cărțile. Deși sunt foarte sociabilă când am o carte în mână s-a terminat. În casa părinților, în camera mea, atunci când citeam aveam o poziție preferată. Mă sprijineam de pat, îmi luam cartea și un borcan cu compot făcut de bunica. Când teminam cartea era gata și compotul.
Ana Rubeli: Până să te întâlnesc relația noastră s-a construit din like în like. Te urmăream pe instagram. După club te-am adăugat și pe facebook. În decembrie când tu ai recomandandat niște cărți (găsiți articolul care a inspitat-o pe Ana aici), eu am cumpărat 90% dintre ele. Am rezonat cu recomandările tale. Plus că mi-a plăcut numele tău – Chebac. Emilia Chebac sună foarte bine. Și a mai cântărit ceva foarte mult. Am sesizat din conținutul tău afilierea pentru regalitate.
Mi-a plăcut că la prima ediție a clubului ai reușit să aduni persoane din medii diferite și de vârste diferite. Librar, restaurator, ghid de travel, terapeut, fata de 18 ani pasionată de benzi desenate, dnu S. un povestitor incredibil de bun etc.
Cartea aleasa de tine Eugenia mi-a plăcut. Am recomandat-o și eu și acum am prieteni care citesc Eugenia. Incredibil cum s-a propagat cartea asta.
Emilia Chebac: Trecut, prezent și viitor despre cărți?
Ana Rubeli:
1. Trecut – am terminat „Jurnal de prințesă 1916-1918” – Nadeja Știrbey
2. Prezent – acum citesc în paralel mai multe cărți:
– „La început a fost sfârșitul” memorile Adrianei Georgescu pentru clubul tău de carte
– „Casele vieților noastre” – Antologie cu texte de Adriana Bittel, Ana Blandiana, Andrei Pleşu, Antoaneta Ralian, Barbu Cioculescu, Dan C. Mihăilescu, Gabriel Liiceanu, Gabriela Tabacu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Micaela Ghiţescu, Monica Pillat, Radu Paraschivescu, Tania Radu, Victor Ieronim Stoichiţă
– „Povestea caselor”–Bucuresti-orasul pierdut. Prefaţa e semnată de Alexandru Paleologu, iar textele sunt îngrijite de Andreea Deciu.Am găsit ultimul exemplar cu autograf la Târgul cărții.
3. Viitor – urmează să citesc „Bucureștii de altădată” – Constantin Bacalbașa
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?
Ana Rubeli: Vreau să promovez patrimoniul. Mă bucur când întâlnesc o persoană interesată de o discuție pe tema asta. Acum să nu-ți închipui că accept orice interviu. Am 2 criterii care mă fac sa spun da: prietenii și calitatea conținutului. Am intrat pe blogul tău și mi-a plăcut foarte mult cum scrii.
Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?
Ana Rubeli:
• Raisa și Nona Beicu – te-am auzit ca vrei un interviu cu un om fain de PR.
• Constantin Cioancă – muzeograf la Muzeul de Artă Apuseană ”Dumitru Furnică-Minovici”
• Alberto Groșescu – fotograf ARCEN
• Edmond Niculușca – fondator ARCEN
Emilia Chebac: Cât de important este ca oamenii să-și cultive pasiunile?
Ana Rubeli: Dacă fiecare din noi ne-am urma pasiunile oamenii ar fi mai buni și mai fericiți. Pământul asta ar arata cu totul altfel. Și dintr-o pasiune se pot face bani dacă știi să te lupți pentru ea.
Emilia Chebac: Ana de curând ai devenit mamă. Ce ți-ai dori pentru fiul tău Șerban?
Ana Rubeli: Să-și urmeze visurile.
Conversația cu Ana Rubeli m-a făcut conștientă că în România nu s-a născut încă generația care să fie încurajată de părinți/societate să-și urmeze visurile. Balet, pictura, să ajuți oamenii, să scrii? Nu se poate! Și cum o să trăiești? Și rând pe rând, generație după generație ne-am ascuns adânc în inimă visurile și am pornit să facem bani. I-am făcut, dar cu un pret ? Mulți ne-am pierdut sufletul și suntem nefericiți. A avea a devenit mai important decât a fi. Să nu ne mai miram ca România anului 2020 arata așa. Dar cum sunt o optimistă, cred că generația Anei nu numai ca va respecta visurile copiilor, mai mult îi va încuraja să le trăiască.
Când Ana Rubeli mi-a vorbit de cariera ei am realizat că nu știu nimic despre domeniul în care activează (o premieră pe blogul meu). Așa că am rugat-o să-mi explice ce face un actuar și spre surprinderea mea mi-a vorbit cu aceeași pasiune cu care îmi vorbise și despre patrimoniu. Cum îi reușește asta numai ea știe.
Dacă prietenii o numesc „fata cu semnul maro” pentru mine Ana Rubeli, fondatoarea blogului Aici a stat, va fi mereu „fata cu viziune”. În plină pandemie de coronavirus când toată lumea se panichează ea dă startul unui nou proiect. Numai un vizionar poate țese visuri când totul în jurul lui se prăbușește. Iar fata asta inteligentă și plină de pasiune a venit la prima ediție a clubul meu de carte. Cine își închipuia atunci, că peste ceva timp, aveam să scriu primul articol despre blogul ei – Aici a stat? Succes Ana!
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Fotografiile sunt din arhiva personală a Anei Rubeli
Zest este un podcast despre oameni care scriu. Cum este singurul proiect de acest gen, în România, mi-am dorit tare mult un interviu cu Sabina Varga. Îmi place cum, prin invitații aleși, demolează mitul că cei care scriu, automat scriu doar literatură. Ei bine nu, există o plaja mult mai largă.
Ce este un podcast?
Un fel de emisiune radio, pe o anumită temă și cu episoade preînregistrate. Avantajul este că le poți asculta oriunde și oricând. De când urmăresc Zest manichiura mea arată impecabil, iar apartamentul meu este mult mai curat. Trebuie să menționez că, Sabina a reușit performanța, să mă țină în bucătarie câteva ore bune. E drept că aveam o agendă unde mai notam, din când în când, idei pe care le auzeam în fundal. Iar dacă invitatul ei nu ar conspirat să-mi distragă atenția, cine știe dacă nu m-aș fi transformat într-o Julia Child aclimatizată în peisajul mioritic. Dacă în bucătarie nu am reușit să devin nici măcar o replică palidă a Juliei Child, în schimb invitatului Sabinei am reușit să-i iau un interviu, pe care îl puteți citi aici). Dar tot este un record. Cine mă cunoaște știe că eu și arta culinară suntem într-o relație ca Trump cu Iranul. Nu mă pasionează deloc domeniul.
În România, cei care ascultă podcasturi sunt o nișă destul de mică. Oameni care vin din zona de marketing și advertising. Și e păcat. Podcasturile sunt o forma de a rămâne conectat cu un domeniu care te interesează, în cazul meu scrisul, chiar și atunci când ești nevoit să faci lucruri pe care n-ai cum să le ocolești.
Emilia Chebac: Când ai lansat Zest și de unde numele?
Sabina Varga: L-am lansat în ianuarie 2019, dar am început să lucrez la el prin vară lui 2018. M-am interesat de ce echipament am nevoie, m-am gândit la invitați și apoi i-am dat drumul.
Numele este dintr-o carte scrisă de autorul meu preferat Ray Bradbury – Zen in the Art of Writing. Cartea nu are prea multe sfaturi, este mai mult o autobiografie. Ce îmi place la el este că scrie cu foarte multă poftă. Nu se cramponează de reguli. Scrie cu zest și gusto. De aici numele podcastului Zest.
Emilia Chebac: Ai un criteriu după care îți alegi invitații?
Sabina Varga: Toți invitații au un numitor comun. Să-mi placă cum scriu, să aibă ceva interesant de spus în domeniul asta și să am o afinitate pentru ce spun ei. Caut și varietate. Nimeni nu vrea să asculte 5 poeți la rând.
Emilia Chebac: Întâmplări care ți-au crescut pulsul când ai înregistrat episoade Zest?
Sabina Varga: Prima întâmplare, de acest gen, a fost când am înregistrat un episod cu Georgiana Ilie de la DoR. Au fost foarte drăguți și m-au chemat la ei în studio. Deși am venit cu echipamentul meu, am folosit microfoanele lor. Jo nu mai folosise echipamentul. Mie mi s-a părut simplu să bag 2 mufe la microfon. Am făcut o probă. Microfonul meu era încet, l-am dat mai tare, am dat play și am început înregistrarea.
Era printre primele episoade, aveam emoții și nu eram nici în mediul meu. Pe la jumătatea interviului, am realizat că microfonul meu nu mergea. Am văzut asta când am aruncat ochii în reportofon. M-am panicat și am simțit că n-o mai aud pe Geo. Ce să fac? Nu voiam să întrerup interviul. Am continuat. E drept că întrebările mele se auzeau foarte încet, dar le-am separat cumva și le-am editat să se audă mai bine. Când cineva stă 50 de minute cu căștile în urechi, o înregistrare proastă poate ruina un conținut de calitate. De aceea, țin foarte mult la un audio bun.
A mai fost o întâmplare. Înregistram cu, Luluts și Zvâc, fetele de la Dume de Mestecat și am realizat că am uitat telefonul la baie. Cum nu mă mai puteam concentra, le-am spus că mă duc după telefon. La editare nu am tăiat. A fost prea amuzant.
Emilia Chebac: Reacții ale urmăritorilor?
Sabina Varga:Cei care ascultă Zest îmi trimit mesaje că podcastul meu îi inspiră. Dar cele mai bune reacții le primesc de la invitați după. Îmi spun că le place cum a ieșit, că au primit și ei ecouri pozitive.
Emilia Chebac: Cum te responsabilizează acest podcast?
Sabina Varga: Mi se pare că am o dublă responsabilite. Odată ca invitații mei să fie puși în valoare, în interviu, prin întrebările pe care le pun, apoi să fie util și pentru ascultători.
Emilia Chebac: Pe lângă podcast ai și un site – blacusens – unde publici articole despre marketing comunicare și scris. Ce dorești să transmiți prin el?
Sabina Varga: E filosofia mea în viață. Prin acest site îmi doresc să transmit următorul mesaj: comunicarea cu sens se face prin cuvinte mai puține, dar mai bune. În prezent, există foarte mult conținut creat doar de dragul de a fi creat. Văd prezentări cu câte 20-30 slideuri cu un text care nu spune nimic. În general, oamenii vorbesc mult fără să-și pună întrebarea dacă ce spun interesează cu adevărat. Observ o lipsă de editare și în viața reală. Chiar și la cei care lucrează în domeniu. Se comunică mult, prost și există prea multă umplutură. Prefer mai puțin, dar cu mesaj de impact.
Emilia Chebac: Am văzut că militezi pentru conținut de calitatea. Decât 1 art/zi prost, mai bine 1 art/săptămână bine documentat. De ce?
Sabina Varga:Un articol bine documentat este valabil și peste 5 ani. Unul scurt este de moment. Nu mai interesează pe nimeni, în viitor, să citească despre un eveniment sau un om al momentului. Trebuie să știi să alegi. Asta nu înseamnă să te rupi de realitate. La un moment dat Michelle Obama a avut un discurs foarte bun pe care am vrut să-l analizez a 2-a zi. A fost o decizie de moment Cred că a fost cel mai de succes articol de pe siteul meu.
Militez pentru conținut de calitate din egoism. Conținutul de calitate este pentru binele tuturor. Atrage mai mulți cititori care sunt conștienți că nu vrei să le irosești timpul. Plus că nici tu nu îți irosești timpul construind ceva fără rezultat.
Emilia Chebac: În cât timp se construiești o comunitate?
Sabina Varga: O comunitate se construiește destul de greu. Rezultatele se văd după 2 ani, când mesajul conținutului transmis de tine convinge urmăritorii. Vorbesc din experiența pe sabinavarga.comcare este un blog vechi pornit în 2005. Au fost ani în care am scris destul de mult și strânsesem o comunitate în jurul blogului. Oameni care așteptau articolele mele. Dacă nu scriam, mă întrebau: „Ce faci? De ce nu scrii?” Reacționau imediat. Le lipsea dacă nu dădeam nimic nou.
E nevoie de răbdare să faci ceva constant. Acum chiar dacă sunt oameni care ascultă și apreciază Zest, să construiesc o comunitate o să dureze. Vorbesc de o comunitate adevărată, nu câțiva oameni care se uita la tine.
Emilia Chebac: Recomandă un podcast
Sabina Varga:
• Din afară – Radiolab – un podcast făcut de 2 oameni interesați de știință.
• De la noi – Pebune – un pocast, despre creativitate, produs de DoR. Gazda emisiunii este Andreea Vrabie.
Sunt un mare susținător DoR (Decât o Revistă ). Au avut o zi a porților deschise și fără să-mi dau seama eram toată branduită: aveam o insingnă, o plasă plus o agendă de scris – dor de scris.
Emilia Chebac: Sunt persoane care pretind că pot scrie, bine, fără să citească. Tu ce crezi?
Sabina Varga: Dacă nu citești nu ai anumite unelte la îndemână. Nu ai vocabularul de care ai nevoie, nu înțelegi tehnicile pe care le poți folosi, nu știi cum să construieși un personaj și nu știi să compui o frază. Când citești mult dezvolți o ureche (ca la muzică). Urechea de cititor te va ajuta la scris. Când citești realizezi dacă ceea ce scrii sună bine sau rău. Cine nu citește o ia de la zero și îi este mult mai greu.
Emilia Chebac: Recomandă o carte pentru cei care doresc să se apuce de scris.
Sabina Varga:Misterele regelui – Stephan King. O recomand în engleză. Dă multe sfaturi de bun simț despre scris. Eram la studii în Olanda și lucram ca freelancer. Nu aveam bani și mă gândeam să mă angajez chelneriță. Am citit însă cartea lui King, iar asta mi-a amintit cât de mult îmi place să scriu. Am realizat că nu doresc să fac altceva. Nu m-am angajat și am învățat pe cont propriu copywriting. Asta m-a condus către joburi mai bune și de aici a decurs restul carierei mele. După Misterele regelui, i-am citit și restul cărților. Scrie foarte bine. Este criticat că scrie prea simplu. Cine spune că este ușor să scrii simplu să încerce. Este cel mai greu.
Emilia Chebac: O altă pasiune pe lângă scris?
Sabina Varga: Alerg la semimaratoane. E un hobby cu care m-am luptat. Corpul meu nu răspunde foarte bine la alergat. Nu am avut rezistență, dar m-am ambiționat și acum reușesc șă alerg pe distanțe mari. Alergatul mi-a educat psihicul. Atunci când este foarte greu și crezi că mori, acolo, poți să mai alergi 5 km. Dacă reușești să tragi de tine și reziști psihic poți continua. În mod normal parcurg 6-7 km fără să mă resimt – 2 ture de IOR. Apoi pot să mănânc jumătate de pizza fără să mă simt vinovată.
Emilia Chebac: Ceva superficial despre tine?
Sabina Varga:Îmi place să citesc cancanuri, dar nu de la noi. Daily Mail este plăcerea mea vinovată. O dată pe zi sau la 2 zile, în general pe la 4 p.m. când nu mai am chef de nimic. Deschid și scrolez acolo câteva minute. Realizez că sunt chestii superficiale, dar genul asta de informații animează o conversație. Mai ales dacă sunt persoane care nu s-ar așteaptă de la mine să vorbesc despre așa ceva.
Emilia Chebac: Exemple de oameni care scriu bine?
Sabina Varga: Mircea Meșter și Andrei Crăciun. Mă refer la oamenii care pot transmite informații concis, dar care au și un stil al lor. Mircea are un stil umoristic destul de greu de replicat. Andrei are un fel de poezie care transmite, foarte bine, informația. O îmbracă frumos. Oameni ăștia îmi plac. Nu cei care scriu mecanic, chirurgical sau prea înflorit.
Emilia Chebac: De ce ai aceptat acest interviu?
Sabina Varga:Ce este mai frumos decât să fie cineva interesat de tine. Am fost flatata de interes. De ce nu? Nu am șansa prea des să vorbesc. De obicei eu pun întrebări.
Emilia Chebac: Un eșec tranformat în binecuvantare?
Sabina Varga: Eram după o despărțire și în momentul acela am crezut că pentru mine lumea s-a terminat. Nu am realizat atunci că, tocmai aceea despărțire, m-a făcut să iau decizii pe care altfel nu le-aș fi luat. Am studiat în străinătate, am călătorit foarte mult, am făcut lucruri pe care știu sigur că dacă aș fi rămas în aceea relație nu le-aș fi făcut pentru că îmi doream să fiu lângă persoana respectivă. Aveam 20 de ani și am perceput respectiva experiență ca pe un eșec personal. N-am înțeles atunci că, de fapt, mi se deschidea o poartă.
Emilia Chebac: Dacă ar sta în puterea ta, ce ai schimba în România?
Sabina Varga: Sistemul de învățământ. În primul rând, mi-aș dori ca mai multă lume să aibă acces la educație, iar apoi ce găsesc, în școală, să-i ajute mai mult pe elevi și studenți. Profesorii să fie mai deschiși și mai implicați. Să nu-i pună pe elevi să reproducă manuale. Să-i învețe lucruri care să-i ajute cu adevărat în viață. Nu trebuie să fii genial. Trebuie să ai o educație de bază, iar apoi să faci ce îți place. Așa poți să iei decizii și să te aperi când ești atacat. Vorbesc din experiență. Am studiat și în România și în afară. Consider că în afară se face școală mult mai serios.
Îmi doresc ca fiecare interviu care apare pe blogul meu să aibă o poveste. Deși ne-am întâlnit în urmă cu ceva luni, am ținut să public interviul cu Sabina Varga, în ianuarie 2020, când Zest aniversează un an. Un an în care s-au adunat 33 de episoade, iar Sabina și-a conturat un stil. Podcastul ei amestecă o doza de gust nărăvaș, care refuză să se lase prins în tipare, cu gust educat, dobândit în timp. În interviurile ei oamenii spun pe șleau ce gândesc, dar ambalat într-o manieră educată. Iar asta duce totul într-o zonă extrem de rafinată intelectual, dar în același timp ușor accesibilă. Intrați pe Zest să vedeți cu ce oameni deosebiți s-a întâlnit.
Interviurile sunt o muncă de echipă. Degeaba ai un invitat valoros, dacă nu știi să-i pui întrebări care să-l apropie de cititor. Interviul nu este despre tine, ci despe cât de bine știi să-ți pui în valoare invitatul. Nu degeaba se spune că este cea mai grea forma de jurnalism (indiferent că este audio sau scris). Prezența Sabinei este discretă, se simte doar prin întrebările bine alese care îl fac pe invitat să strălucească. Îmi place Zest. Prețuiesc invitații, dar și munca titanică a Sabinei Varga. Dacă sunteți pasionați de scris urmăriți Zest – un podcast despre oameni care scriu.
Deși a trecut destul timp de când i-am luat interviul Sabinei Varga, nu i-am uitat gesturile grațioase și firescul cu care mi-a răspuns la întrebări. Toată lumea Sabinei este concentrată în ochii ei. O privire timidă, dar care are curajul opiniilor, o neobosita energie de a face lucrurile bine și frumos și de a lupta pentru visurile ei.
Interviul cu Sabina Varga mi-a dezvăluit că fata fragilă, din fața mea, este foarte sigură pe judecățile ei de valoare când e vorba de scris.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Anul Cărții – 2019, pentru mine a fost generos și cu multe cărți pe gustul meu. De aceea, îmi este greu să fac un top. Deși sunt o cititoare împătimită, asta nu mă transformă într-un expert. Prefer îmi place în loc de recomand. Prefer să scriu despre cărți care îmi rămân în suflet decât sa critic făra milă. Am citit atâtea cărți bune desființate de experți, dar și cărți recomandate de cititori experimentați pe care le-am aruncat după 2 pagini. Validarea unei cărți are o mare doză de subiectivism. Indiferent cât mă atrage o recenzie nu cumpăr cartea dacă nu o răsfoiesc înainte.
Deși pare că nu am curaj să-mi susțin opiniile, am un motiv întemeiat pentru care nu vreau să desființez fără milă o carte. Poate părea o abordare ciudată, mai ales într-o cultură ca a noastră unde să critici a devenit ceva normal, anormal este să încurajezi. Am luat un interviu unei scriitoare, acum bine cotată, și mi-a explicat cât rău poate face o recenzie ostilă. Îmi mențin părerea că oamenii cresc atunci când sunt apreciați. Am și eu destule cărți care nu-mi plac, dar prefer să le ignor. Timpul oricum va decide dacă o carte este cu adevărat valoroasă sau este doar un foc de paie menținut cu un marketing agresiv.
Din lista cu cărți citite în 2019 – Anul Cărții puteți accesa linkurile cărților care mi-ai plăcut cel mai mult:
1. Povestea mea – Michelle Obama
2. Adolf H. Două vieți – Eric Emmanuel Schmitt
3. Femeia în fața oglinzii – Eric Emmanuel Schmitt
4. Notaras. Istoria unei vechi familii levantine – Paltin Nottara
5. Viața mea – Charles Chaplin
6. Lecții de magie – Elisabeth Gilbert
7. Pe aripile vinului – Bianca Bosker
8. Însemnări zilnice – Regina Maria
9. Orele îndepărtate – Kate Morton
10. Scrisori din insula Guernsey – Mary Ann Schaffer, Annie Barrows
11. Casa de la Riverton – Kate Morton
12. Jurnal 1938-1945. Povestea unei fete care a supraviețuit Holocaustului – Helga Weissova
13. Piramida – Cristian Englert
14. Hemingway și cu mine – Paula McLain
15. Fiica ceasornicarului – Kate Morton
16. Un gentlemen la Moscova – Amor Towles
17. La început a fost sfârșitul– Adriana Georgescu
18. Expert în vin – Jancis Robinson
19. București. Praf și sânge – Margo Rejmer
20. Sindromul Stavroghin – Alina Pavelescu
21. Misterul Henri Pick – David Foenkinos
22. În intimitatea secolului 19 – Ioana Pavelescu
23. Românce văzute de străini – Vasile Panopol
24. O femeie iubită – Andrei Makine
25. Gustul amar al ciocolatei. Jurnalul unei supraviețuitoare – Olimpia Zamfirescu
26. Măștile fricii – Camelia Cavadia
27. Shalom, Israel! – Claudia Motea
28. Vina – Camelia Cavadia
29. Cum să eliberezi artistul din tine – Julia Cameron
30. Purgatoriul îngerilor – Camelia Cavadia
31. Regele și Duduia– Tatiana Niculescu
32. Asta înseamnă marketing – Seth Godin
33. Povestea generației noastre – Matei Cazacu, Ioana Crețoiu
34. Cum să înveți să scrii ficțiune pas cu pas– Anne Lamott
35. Cum să scriem bine – William Zinsser
36. Pachinko – Min Jin Lee
37. Trilogia transilvană vol I – Miklós Bánffy
38. Trilogia transilvană vol II – Miklós Bánffy
39. Trilogia transilvană vol III – Miklós Bánffy
40. Confidentul – Hélène Grémillon
41. Fiul – Jo Nesbø
42. Maniere digitale – Victoria Turk
43. Adio, nobili! – Christine Gräfin von Brühl
44. Case, străzi și oameni din Ploieștiul de altă dată – Oana Purice și echipa
45. Fluturule negru – Radu Paschivescu
46. Umbre în vie– Maximillian Potter
47. Beau deci exist – Roger Scrutton
48. Memoriile unui pașoptist model – Iancu Bălăceanu
49. Ultima vară în Bretania. Istoria unui exil – Ada D’ Albon
50. Negustorul de manuscrise – John Grisham
51. Carol al II-lea al României regele trădat – Lilly Marcou
52. Eugenia – Lionel Duroy
53. Evadare de la Auschwitz – Joel C. Rosenberg
54. Ultima cruciadă – Simona Antonescu
55. Dulcele Bar – J.R. Moehringer
56. Ghidul scriitorului începător – Liviana Tane
57. Misterul regelui (despre scris) – Stephen King
58. Septembrie poate aștepta – Susana Fortes
59. Monsieur Karenin – Vesna Goldsworthy
60. Am fost secretarea lui Goebbels – Brunhilde Pomsel
61. Vorbește-le despre bătălii, regi, elefanți – Mathias Énard
62. Grădina uitată – Kate Morton
63. Hoinar prin România – Gregory Rateau
64. Maria Tănase – Stejărel Olaru
65. Maria Tănase – Simona Antonescu
66. Credința nepieritoare – Lucia Hossu Longin
67. Oameni mari care au făcut România Mare – Lucia Hossu Longin
68. Cele mai frumoase reportaje – Viorel Ilișoi
69. Pianistul – Władysław Szpilman
70. Al șaptelea licorn – Kelly Jones
71. Soția aviatorului – Melanie Benjamin
72. Zbor în jurul soarelui – Paula McLain
73. Zmeie de hârtie – Romain Gary
74. A fost odată un râu – Diane Setterfield
75. Pe firul de păianjen al memoriei – Cella Serghi
76. Jurnal: 1935-1944 – Mihail Sebastian
77. Liniște în octombrie – Jens Christian Grøndahl
O perioadă am încercat să țin pe blog o rubrică lunară cu cărțile citite. Scopul era să-mi strâng o comunitate pasionată de cărți. Am renunțat. Simțeam că nu mă citește nimeni. Pe viitor am să revin la recenzii. Mai ales că prima mea recenzie pe blog – „Muza” (pe care o puteți citi aici) îmi rezervă mereu surprize. Atrage în viața mea, în fiecare an, un om frumos obsedat (pasionat ar fi prea puțin spun) de cărți.
În 2019 – Anul Cărții nu am un top 10, dar am o carte preferată: Fluturele negru – Radu Paschivescu. Cartea asta, tulburător de bine scrisă, mi-a dezvăluit pictura lui Caravaggio într-un fel în care cursul de istoria artei din facultate și muzeele nu au reușit.
Editura preferatăîn 2019 – Anul Cărții:Humanitas Fictions. Dar nu numărul de cărți citite (vezi titlurile: 2, 3, 8, 12, 13, 38, 50, 56, 57, 60, 67, 68, 69, 70, 71, 72) m-au făcut să o prefer, ci Eugenia romanul lui Lionel Duroy. Autorul a amplasat acțiunea într-un context istoric întunecat din istoria României – Pogromul de la Iași/29-30 iunie 1941. Anii ’40 sunt renumiți, în România, prin actele de cruzime și exterminarea a evreilor. Deși este o carte de ficțiune, Lionel Duroy pornește de la un personaj real Mihail Sebastian pe care l-a descoperit citindu-i Jurnalul.
Prima recenzie citită despre Eugenia desființa cartea, iar asta m-a făcut extrem de curioasă. Cu câteva luni în urmă tocmai publicasem un interviu cu dl. Iancu Zuckerman supraviețuitor al Pogromului de la Iași (interviul îl puteți citi aici). Cum subiectul mă pasiona am aștept cu nerabdare apariția cârții. Îmi amintesc perfect. La Carturești Carusel am deschis Eugenia și timp de 1 oră nu cred că m-am mișcat. Nu am putut să o las din mână. Da, sunt pro Eugenia! La lansarea cărții, la Humanitas Cișmigiu, dl. Iancu Zuckerman i-a spus autorului: „Nu ştiu cum aţi putut scrie despre aceste zile ale pogromului ca şi cum aţi fi fost acolo“. Când validarea cărții este dată de un supraviețuitor al Pogromului restul comentariilor sunt de prisos.
O editură căreia îi sunt extrem de recunoscătoare este Hyperliteratura. Cele 2 cărți ale dnei Lucia Hossu Longin: Credința nepieritoareși Oameni mari care au făcut România Mare au fost principalele surse de documentare care m-au ajutat pentru 2 articole. Interviul cu regizorul Nicolae Mărgineanu (aici) și actorul Radu Botar (aici) care l-a jucat pe episcopul Iuliu Hossu în Cardinalul.
Autori românidescoperiți în 2019 – Anul Cărții:
Camelia Cavadia declarată de mine revelația anului 2019. Consideram subiectele alese de Camelia prea dure, de aici rezistență pentru cărțile ei. Un interviu (care mai degrabă el m-a ales pe mine, decât eu pe el) mi-a dezvăluit un om care a știut să transforme vulnerabilitatea în putere (îl puteți citi aici).
Alina Pavelescu este singura autoare din România care a reușit peformanța să mă facă să citesc o carte – Sindromul Stavroghin – la ședința cu părinții. Acum când scriu articolul nu-mi mai amintesc toate detaliile cărții, dar nu voi uita niciodată felul în care m-a făcut să mă simt atunci când i-am citit cartea. Alina Pavelescu nu este numai scriitoare ci și editoarea unor cărți care mi-au plăcut teribil: Martha Bibescu și vocile Europei, Nebiruita flacără a vieţii – Anna Kretzulescu-Lahovary. Un motiv în plus să-mi doresc un interviu cu ea (îl puteți citi aici).
Claudia Motea este singura scriitoare, alta nu cunosc, care a scris o carte, Shalom, Israel!, o reparație morală. Povestea acestei cărți o puteți citi aici. Una din cele mai tulburătoare istorii despre care am scris până acum pe blog.
Genul preferatîn 2019 – Anul Cărții: tot memorii&jurnale (vezi titlurile: 1, 7, 10, 23, 46, 47, 58, 73) și cărți de istorie, deși lecturile din 2019 nu prea reflectă asta. Cărțile despre scris (vezi titlurile: 9, 11, 12, 32, 33, 54, 55) și despre vinuri (vezi titlurile: 6, 16, 44, 45) se pare că au preluat conducerea.
În 2019 – Anul Cărții am descoperit la Cărturești Veronacel mai frumos raft cu cărți din viața mea de cititoare. Pentru pasionații de cărți despre lumea artei (ficțiune nu albume de artă) puteți citi aici interviul luat Aureliei Drăgan (unde veți găsi și o listă 100 de titluri).
Mi se spun că în offline sunt mult mai mai convingatoare decât în online atunci când scriu despre cărți. Iar când oameni, care nu se cunosc între ei, îți tot repetă: „Rar am întâlnit o persoană care să vorbească cu atâta pasiune despre cărți. Fă ceva cu talentul asta!” normal că începi să te gândești la un proiect. La sfârșitul lui 2019, exact în Anul Cărții, am hotărât să vreau să moderez un club de lectură –Emilia, cărți, cafea. Iubesc cărțile, îmi place să interacționez cu oameni care citesc și nu mă dau în lături nici de la discuții contradictorii, chiar admir oamenii care luptă pentru cartea preferată.
Pentru că Lionel Duroy, un scriitor francez, ne-a amintit ce spațiu ocupă Mihail Sebastian în literatura europeană (locul lui a fost acolo mereu, doar că noi… am uitat) cartea lui Eugenia este alegerea mea pentru prima ediție a clubului de carte în ianuarie 2020.
Cărți care m-au dezamăgit în 2019:
• Fiica ceasornicarului – Kate Morton
• Un gentlemen la Moscova – Amor Towles
• Misterul regelui (despre scris) – Stephen King
Nu ar fi trebuit să le cumpăr, dar m-am lăsat sedusă de reduceri :
• Asta înseamnă marketing – Seth Godin
• Fiul – Jo Nesbø
• Negustorul de manuscrise – John Grisham
2019 a fost Anul Cărții. Citesc din curiozitate, dar și din dorința de a evada dintr-o lume în care mă regăsesc din ce în ce mai puțin. Cărțile se dovedesc un bun barometru care mă atenționează când mă aflu în locul nepotrivit. Dacă mă întreb la un eveniment: Ce caut eu aici, când aș putea să-mi petrec timpul citind? e clar că e momentul să plec. Știți de câte ori mi-am pus întrebare asta în Anul Cărții?
Voi încheia cu răspunsul Ioanei Găurean, viitor istoric, la întrebarea mea: Cum crezi că ar arăta lume fără cărți?
Din păcate, nu trebuie să fac un exercițiu mare de imaginație pentru a-mi da seama cum ar arăta lumea fără cărți. Știu cum arată lumea fără cărți – lumea în care trăim e în vasta sa majoritate chiar asta! Este destul să deschizi televizorul sau – Doamne ferește! – să citești commenturi online pentru a vedea cum arată lumea fără cărți. Lumea fără cărți e peste tot și înghite încet „lumea cu cărți”.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Un interviu cu Felix Goldbach prof. dr. de muzică camerală în clarinet și saxofon sună destul de intimidant. Nu vreau să fac pe victima, dar câți se pot lăuda că sunt cunoscători în acest domeniu. Una este să mergi într-o sala de spectacol să te bucuri de un concert și alta este este să pui întrebări pentru un interviu unui clarinetist.
Dar cu cât provocare era mai mare cu atât deveneam mai curioasă să îl cunosc pe Felix Goldbach omul despre care s-a spus că „își pune sufletul pe note”. Felix este un muzician atipic. De la 10 ani a iubit în egală măsură fotbalul și clarinetul. Destinul însă a decis ca numele lui să apară nu pe un tricou de fotbal ci pe un afiș de spectacol. S-a născut în aceeași zona de unde provine „careul de aur al Botoșaniului” cum îi place să spună: Enescu, Eminescu, Iorga și Luchian. Cariera muzicală l-a purtat din Mândreștiul natal în întreaga lume, iar clarinetul l-a dus în locuri unde cu fotbalul nu ar fi putut pătrunde.
Interviul cu Felix Goldbach s-a dovedit o conversație extrem de provocatoare. M-am temut că o să-mi vorbească în termeni de specialitate, iar eu nu voi prinde toate subtilitățile. Nu a fost atât de complicat cum mă așteptam, deși l-am întrerupt de câteva ori rugându-l să reia ideea. Așa-mi trebui dacă insistam să pricep cum stă treaba cu acreditarea licențelor pe instrumente clasice și tradiționale.
Emilia Chebac: Felix Goldbach este numele tău real sau este un nume de scenă?
Felix Goldbach: Este numele meu adevărat. Străbunicul meu se numea tot Felix Goldbach. A venit în România împreună cu fratele său Hervin. S-au stabilit în nordul țării. Erau ingineri și au fost aduși de Carol I în timpul Primului Război Mondial pentru a se ocupa de calea ferată din zona Modovei. Când au venit la putere comuniștii, eram o familie bogată, iar asta ne-a afectat. Nu numai financiar, dar și ca nume. Din 7 frați, născuți după 1948, doar unul singur a purtat numele Goldbach. Restul au fost trecuți în acte fie Goldbac, fie Golbach sau Golbac. Ultimul a fost și numele meu până în 1989 când am dat statul în judecată. Începând cu anul 2000 mi-am recuperat numele original.
Gold (aur) bach (germana pârâu) iar Felix vine din latinescul felicis = fericire. L-aș traduce pârâu de aur fericit.
Emilia Chebac: În prezent ești prof. dr de muzică camerală clarinet și saxofon. Poți spune, pe scurt, traectoria ta profesională pentru cei care nu te cunosc.
Felix Goldbach:
• Școala gimnazială a Colegiului Național de Muzică „Octav Băncilă” din Iași
• Liceul de Artă ,,Ștefan Luchian” din Botoşani (Instrument principal – Clarinet)
• Licență – Universitatea „Transilvania” din Braşov, Facultatea de Muzică
• Master în Administraţie Publică Europeană – Universitatea „Valahia” din Târgovişte
• Doctor în muzică – Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti
• Diplomă de Impresar Artistic – Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Muzică
• Diplomă de Management Cultural – Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Muzică
• Doctor în Management (temă: Managementul Instituțiilor de Spectacole și Concerte) am studiat la Școala Doctorală din cadrul Universitatea „Valahia” din Târgovişte 2 ani și 1 an la Școala Doctorală/Departamentul de Management Cultural – Universität für Musik und darstellende Kunst Wien
Emilia Chebac: Când crezi că s-au pus bazele carierei tale de muzician?
Felix Goldbach: Bazele mele s-au pus între 10-23 ani. Un copil care pleacă de mic de acasă va face performanță. Când studiezi la o școală vocațională vei fi în competiție permanentă cu restul colegilor.
Emilia Chebac: Ai ales de mic clarinetul?
Felix Goldbach: La 18 ani iubeam în egală măsură fotbalul și clarinetul. 2 pasiuni care se băteau cap în cap. A fost o decizie grea pentru că eram la fel de bun la fotbal ca și la clarinet. Profesorii mei de clarinet, Iulian Rusu și Daniel Teodoru, m-au făcut să renunț la fotbalul profesionist, spunându-mi că am un ton de clarinet excepțional. Rar e dat de la Dumnezeu așa ceva. Cum talentul nu era suficient a trebuit și să muncesc.
Emilia Chebac: Chiar atât de mult îți plăcea fotbalul?
Felix Goldbach: Da. În 1993 pe Ghencea s-a jucat Romania – Belgia (2-1). Ca să ajung la meci am plecat din Botoșani, aveam 16 ani, împreună cu un coleg Gabi Ciucur. N-am anunțat la liceu, mai grav am mințit pedagogul că mergem la un concurs. Pentru Hagi eram dispus să suport orice pedeapsă. Nu cunoșteam deloc Bucureștiul. Ajunși în Gara de Nord, am întrebat cum ajungem la stadion.
Emilia Chebac: De ce ești atât de atașat de Gheorghe Hagi și Gheorghe Zamfir?
Felix Goldbach: Fiind singur de la 10 ani, mama și tata nu erau langă mine, am simțit nevoia să mă refugiez în ceva. Acest ceva a fost muzica și fotbalul. Doar prin modele puteam merge mai departe frumos.
Emilia Chebac: L-ai cunoscut pe Hagi?
Felix Goldbach: Jucam pe aceeași poziție ca el. Îi studiam tehnica. În camera mea de cămin, unde stăteam singur, pe un perete erau afișe de clarinet, pe altul afișe cu Hagi. Prietenele mele erau șocate. Nu exista nici o imagine cu o fată. În 1998 l-am întâlnit personal, pe Gheorghe Hagi, în Poiana Brașov. Deși ne vedeam pentru prima dată a stat cu mine aproximativ o oră. Iar când ai parte să vezi modestia, caracterul și sufletul unui astfel de om este ca o încununare. Dețin o colecție împresionantă cu tricouri, mingi și ghete semnate de Hagi. Unele primite de la el, altele cumpărate de mine.
Emilia Chebac: Să vorbim și despre cariera ta muzicală. În 2001 ai cântat în fața Papei la Vatican. Cum ai ajuns să faci asta?
Felix Goldbach: În 2001 am prins un contract la Milano unde am cântat până în 2006. La Milano m-au descoperit cei din Salerno și mi-au făcut un contract cu o orchestră de suflători. Pe atunci, eu eram mai atașat de orchestrele simfonice. În Italia am descoperit că orchestrele de suflători sunt la fel ca cele simfonice. Echivalentul la noi pentru orchestră de suflători este fanfara. Cel mai mare câștig l-am avut în 2001 când Orchestra Simfonică din Salerno, în care cântam, a fost invitată la Vatican să cânte în fața Papei Ioan al II-lea.
Am avut noroc să întâlnesc pe unul dintre cei mai mari dirijori ai Italiei Fiorangelo Orsini. Un om de o generozitate aparte care m-a luat pe lânga el. La rândul meu am chemat, la începerea stagiunii, în Orchestra Simfonica (Bragliciano, Salerno) încă 4 români și toți am cântat în fața Papei Ioan al II-lea.
Emilia Chebac: Povestește despre concertul din 2007 de la Viena. Cum a fost primit „Dansurile râurilor sacre” la Catedrala Karlskirche?
Felix Goldbach:Gheorghe Zamfir a compus lucrarea „Dansurile râurilor sacre”. În 2007 la Viena am cântat cu Orchestra Simfonică București la Catedrala Karlskirche. A fost puhoi de lume. Nu s-a mai putut intra în catedrală, mulți oameni au rămas afară să asculte concertul. Am făcut 3 bisuri. „Dansurile râurilor sacre” este o lucrare unde, în deschidere, se aud valuri de apă. Tema o are clarinetul, apoi naiul. Această piesă este o incursiune a vieții lui Gheorghe Zamfir, pe unde a umblat în lumea asta. Își varsă, în ea, toată suferința și lacrimile. În timpul spectacolului sala plângea. De aceea, jurnaliștii austrieci au scris în presa vremii despre „Lacrimile de la Viena”.
Titlurile din Austria au fost preluate și de presa românească. La Viena am realizat cât de respectat și apreciat este acolo acest om. Aveam 30 de ani și atunci am simțit că s-a meritat toata munca depusă și alegerea clarinetul în detrimentul fotbalului.
Emilia Chebac: Unde ți-a fost mai ușor să te faci remarcat: în România sau în străinătate?
Felix Goldbach:Cel mai mult m-a ajutat străinătatea. Și nu este doar cazul meu. Dacă Gheorghe Zamfirnu era recunoscut în afară nu s-ar fi bucurat niciodată în Romania de notorietate. Dacă Gheorghe Hagi nu juca la Real Madrid și F.C. Barcelona nu era cunoscut. Dacă Constantin Brâncuși nu era recunoscut în Franța, în România ar fi fost un mare anonim. Dacă George Enescu nu era elogiat de presa internațională nu devenea Enescu.
Emilia Chebac: Ești foarte apropiat de Gheorghe Zamfir. Cum ați ajuns să fiți colegi?
Felix Goldbach: Am devenit colegi la Facultatea de Muzica „Valahia” din Târgoviște. Cel mai mare naist al lumii pentru că nu avea licență în nai, nu a avut sprijin și nu a fost înțeles la momentul respectiv rătăcea prin București. L-am ajutat și a fost adoptat acasa. Pentru mine a fost o onoare ca o așa personalitate să predea la Târgoviște. Ar fi putut preda oriunde în lume (Viena, Tokyo), dar a vrut să vină acasă. La București a avut câteva sincope și a fost îndepărtat. Timpul va decide dacă a greșit sau nu. Este un geniu, iar geniile greșesc.
Emilia Chebac: Ai făcut schimbări semnificative în învățămant. Concret explică ce?
Felix Goldbach: Am militat pentru introducerea în universități a managementului artistic, cultural, de spectacole și concerte, mai multe discipline de licență, master și viitori doctoranzi. La început au fost cursuri opționale, acum sunt discipline fundamentale la toate conservatoarele din România.
Facultatea de muzică „Valahia” din Târgovisteeste o aripă a Bucureștiului. Pentru toate instrumentele care nu aveau licență în România, eu cu dna Lavinia Coman și Universitatea din Cluj am scris istorie. Am obținut acredititarea postuniversitară pe nai, saxofon, taragot, blockflote, caval fluier, țambal, acordeon, canto popular și muzică ușoară. Nu exista la nici o universitate din țara așa ceva. Doar Clujul avea câteva specializari: canto popular etc. Am luat programul de la Cluj, l-am completat și așa a ieșit ceva mult mai complex. În 2008 am reușit să punem bazele primelor licențe pe instrumente tradiționale în liceele de artă din România.
Emilia Chebac: Mă tem că m-ai pierdut aici și cred că și pe cititorii mei. Dă un exemplu practic.
Felix Goldbach:Cea mai mare victimă a fost Gheorghe Zamfir. Neavând licență în nai nu avea voie să predea ca profesor titular în învățământul preuniversitar și universitar. Putea doar ca profesor necalificat. Cel mai mare naist al lumii era nevoit să dea examen, în fiecare an, pentru a primi dreptul de a preda. La fel și Dumitru Fărcaș. Facultatea de Muzică „Valahia” din Târgoviște a dat primele licențe pe instrumente tradiționale de suflat, iar acești oameni au putut fi, în paralel, și profesori și instrumentiști într-o orchestră.
Emilia Chebac: În muzică, ce te clasifică pentru un doctorat?
Felix Goldbach: Mie nu mi s-a părut normal ca la 27 de ani să încep doctoratul și la 30 de ani șă mă trezesc cu doctoratul luat. În 2008 am fost printre primii doctori în instrumente de suflat/clarinet. L-am avut coordonator pe prof. univ. dr. Nicolae Brânduș care face parte din categoria oamenilor care și-au dat doctoratul pe scenă de mii de ori.
Emilia Chebac: O provocare pentru mine?
Felix Goldbach: Dna Lavinia Comaneste colosală. Vorbește germana, engleză, spaniola și catalană. Este cea care m-a crescut începând cu anii 2000. Tot ceea ce știu din punct de vedere al managementului educațional i se datorează.
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?
Felix Goldbach: Bineințeles a cântărit foarte mult recomandarea Claudiei Motea. Știam că nu recomandă pe oricine. Apoi am studiat și citit cum scrii. Eu cred că nimic nu este întâmplător. Fiecare om pe care l-am întâlnit pentru un interviu a fost o căramidă la dezvoltarea vieții mele artistice.
Emilia Chebac: Am înțeles că ți s-a dedicat o lucrare. Cine este autorul?
Felix Goldbach: Compozitorul belgian Boudewijn Buckinx mi-a dedicat piesa „Pondering”.
Emilia Chebac: Dacă ar fi să mulțumești unui om care te-a jutat în cariera?
Felix Goldbach: Nu pot menționa doar o persoană. Am avut șansa să întâlnesc oameni deosebiți care mi-au marcat cariera:
• Viorica Musteață și Costel Druțu mi-au pus bazele clarinetului și formării profesionale
• Iulian Rusu profesor de clarinet, solist, dirijor împreună cu Daniel Teodoru (profesor de clarinet) care mi-au încurajat la 18 ani să aleg clarinetul.
• Lavinia Coman – o mare doamnă. O enciclopedie românească, europeană și fără modestie mondială.
• Nicolae Brânduș un model de caracter și om. Aspru cu cuvântul, dar cu un suflet uriaș.
Pe toată durata interviului Felix Goldbach a avut un zâmbet în colțul gurii și o siguranța care începea să mă îngrijoreze. Oricâte realizări profesionale avea nu reușeam deloc să pătrund în sufletul lui. Unde era emoția? Ori eu asta îmi doresc în interviurile mele. Orice întrebare îi puneam, nu lasa garda jos. Asta mă frustra îngrozitor. Apoi i-am pus întrebarea despre oamenii care l-au susținut. Acolo în fața mea Felix Goldbach s-a trasformat. Tonul i-a devenit grav și ochii îi înotau în lacrimi. Mi-aș fi dorit, atât de mult, ca oameni aceia, despre care vorbea, să-l poata vedea.
Interviul cu Felix Goldbach mi-a dezvăluit un om din ce în ce mai pasionat de domeniul managementului cultural și artistic. Și cum este un subiect despre care aș vrea să aflu mai mult, nu este exclus apariția, în viitor, a unui articol pe aceasta temă.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.