Categorii
Cultură Interviuri

Interviu cu Dragoș Butuzea depre Proust, Montaigne și Kafka

„Proust este omul care despică clipa”

Emilia Chebac: Când l-ai descoperit pe Proust?

Dragoș Butuzea: Am citit „Swann” la 19 ani. M-am cam chinuit. Proust nu este o lectură pentru un tânăr grăbit. Mi-am făcut însă o idee despre ce era vorba. Ulterior am citit mai mult despre Proust, nu ce a scris Proust. Dar cum aveam prieteni cărora le plăcea Proust, discuțiile cu ei m-au făcut să-i mai dau o șansă. Proust e Proust. Orice intelectual rafinat îl citește.

Nici volumul al II – lea „La umbra fetelor în floare” nu mi-a plăcut la început. Mi-am schimbat însă părerea când am dat de Balbec, Albertine și Elstir. De aici a început să mergă și apoi am citit tot.

Credit foto: Istagram Emilia Chebac

Emilia Chebac: Și te-ai împrietenit cu Proust…

Dragoș Butuzea: Da, în timpul facultății. Prima data am citit integral Proust în ediția veche de la Univers. După ce am avut o viziune de ansamblu asupra întregii opere am început să-l recitesc pe fragmente. Pentru că știam finalul acum puteam găsi o altă perspectivă asupra romanului. Mă cufundam în respectivele fragmente și le savuram. Din punct de vedere al plăcerii, găsesc acest gen de lectură mult mai folositoare.

Emilia Chebac: De ce crezi că nu se mai citește Proust?

Dragoș Butuzea: Unei capodopere dacăa nu-i acorzi o atenție deosebită îți pierzi interesul pentru ea. Din păcate treci la o altă carte care are un ritm mai rapid, care te prinde și pe care nu o poți lăsa din mână. După ce ai închis-o, realizezi că ai bifat-o și pe asta, dar nu te-a pus pe gânduri. A fost ca un film Netflix . A fost doar o evadare. Capodoperele îți dăruiesc mult mai mult. Îți oferă prilejul de a te gândi la tine, la lume, de a savura un anumit grad de rafinament al gândirii și creației literare. Capodoperele te dezvoltă.

Emilia Chebac: Cum e Proust în viziune ta?

Dragoș Butuzea: Proust este omul care despică clipa, care o ia cu încetinitorul. Am realizat că modul în care trăiesc eu nu mă face să despic fiecare clipă. Dacă m-ar întreba cineva care a fost momentul cel mai interesant al zilei de ieri, cu siguranță, aș sta pe gânduri înainte să răspund. Sub nici o formă nu m-aș apuca să disec clipa, să-i văd toate fațetele și să-i sesizez toate nuanțele.

Asta ne îndeamnă și Montaigne să facem. Să savurăm clipa.

Emilia Chebac: Care dintre cele 6 volume ale seriei „În căutarea timpului pierdut” ți-a plăcut cel mai mult”?

Dragoș Butuzea: Volumul II „La umbra fetelor în floare”, mai precis partea a II-a cu Balbec și întâlnirea cu Albertine. Apoi „Prizoniera”, „Albertine dispărută” și evident „Timpul regăsit”. Și mi-a mai plăcut ceva. De aceea vreau să atrag atenția asupra umorului lui Proust. Este atât de fin încât dacă nu ești atent îl pierzi.

Credit foto: Istagram Emilia Chebac

Care-i treaba cu Montaigne?

Cum știam că Proust a fost influențat (atunci când a scris „În căutarea timpului pierdut”) de Saint-Simons, Balzac, Flaubert, Bergson și Montaige am vrut să văd editurile care l-au publicat pe Montaigne. Singura ediție de care știam și pe care o avem și eu era cea de la Humanitas. Ulterior am mai găsit o ediție a eseurilor lui Montaigne la editura Herald. Am fost surprinsă când am văzut numele traducătorului: Dragoș Butuzea. La fel ca în cazul lui Proust, la început Dragoș nu a a avut o chemare specială pentru Montaigne. Și de acestă dată un prieten îl indeamnă să citească Montaigne. Și cum acest amic își condimenta discursurile cu trimiteri la Baudelaire, Montaigne și Pascal, Dragoș decide să vadă care-i treaba cu Montaigne.

Emilia Chebac: Cum te-ai apropiat Montagne?

Dragoș Butuzea: Am găsit la anticariat Montaigne – colecția BPT – în traducerea Mariellei Seulescu (în limbaj vechi). N-am înțeles nimic. Am vrut totuși să văd de ce toată lumea vorbește de Montaigne ăsta. Nu am vrut să-l abandonez. Am luat o variantă de pe net în franceză și am început încet-încet să traduc. Am realizat că este foarte interesant și am început să mă bucur de traducere și lectură. Înainte de a fi traducătorul lui Montaigne, am fost cititorul lui Montaigne. Pentru că trebuie șă știi am citit mult mai mult decât am tradus.

Am început cu capitolele importante, apoi din antologiile pe care le-am consultat am aflat ca sunt și alte capitole, nu la fel de celebre, dar la fel de atractive. Și așa timp de 5 ani m-am cufundat în Montaigne. În toată acestă perioada am renunțat la blog, la ieșiri cu prietenii și la călătorii. Cu alte cuvinte ajunsesm să trăiesc cu Montaigne.

Emilia Chebac: Cum îți explici că, în timp ce în străinătate este foarte apreciat, în Romania găsești cititorii lui Montaigne la microscop? De ce?

Dragoș Butuzea: În mentalul colectiv românesc nu e loc pentru Montaigne. În timp ce majoritatea filosofilor ne propun soluții, Montaigne ne invită să gândim. Mai mult, ia la mișto autori vechi (Platon), te învață autoironia și îți livrează mai multe puncte de vedere. Secretul este ca tu să alegi opinia care îți folosește. Iar ca să te încurce și mai mult, ceea ți se potrivește azi s-ar putea să nu te mai ajute mâine.

Montaigne nu are paragrafe și de aici tendința de a fugi de el. De fapt tocmai asta este plăcerea lecturii la Montaigne. Te poți opri unde vrei tu. Opera lui este un labirint pe care tu cititor poți să-l întorci cum vrei tu.

Emilia Chebac: Există cititori care ar vrea sa-l citească pe Montaigne, dar sunt intimidați de lungimea celor 3 volume. Ediția tradusă de tine este mult mai scurtă. Cum se numește și ce conține?

Dragoș Butuzea: „Eseurile despre relații, sexualitate și experiență” apărute la editura Herald. Este o ediție prietenoasă pentru începători. În același timp calitatea traducerii permite folosirea ei în lucrări de specialitate. Am ales 3 capitole de final – din cartea a III-a – care sunt fundamentale: despre relațiile lui femeile, cu cărțile și cu prietenii, despre sexualitate și despre experiență. Montaigne de la final (vol III) nu este Montaigne de la început (vol I), deși sunt tot Montaigne. Opiniile lui se schimbă. Și-a început eseurile la o vârsta și le-a terminat la alta. Între timp a fost primar al orașului Bordeaux, a călătorit mult și s-a maturizat. Cu cât înaintezi în opera lui Montaigne îți dai seama că de fapt Montaigne lasă posterității capitolele finale ale cărții a III-a. Care sunt și cele mai citate.

Emilia Chebac: Ce părere ai despre prietenia dintre Montaigne și Étienne de La Boétie?

Dragoș Butuzea: Relația lui Montaigne cu Étienne este ciudată. Și idealizată. Cum Étienne era mai citit decât Montaigne, prietenia lor era o relație spirituală foarte puternică, o relație maestru -discipol. În timp ce Montaigne era mai destrăbalat, Étienne era interiorizat și mai dedicat spre studiu. Motivul pentru care Montaigne a absolutizat această prietenie este moartea lui Étienne de La Boétie. Ulterior nu a mai întâlnit pe nimeni de nivelul lui Étienne de La Boétie.

Emilia Chebac: Ai menționat relația maestru – discipol. Ai căutat vreodată un maestru?

Dragoș Butuzea: Am avut un frate cu 9 ani mai mare (vezi dedicația cărții) – un cititor mult mai pasionat ca mine – care mi-a îndrumat lecturile. Pot spune că am avut oarecum un maestru apropiat, dar eu doream un maestru cu autoritate. O relație gen Eliade – Nae Ionescu. Se pare că și eu idealizez nevoia de maestru. Profit de asta ca să sublinez nevoia omului de a idealiza: o prietenie, o relație, căsnicia, copilăria etc – dar ar trebui să ne întrebăm dacă acesta e un lucru întotdeauna folositor pentru noi.

Credit foto: instagram Dragoș Butuzea

„Kafka e Kafka prin ce a scris nu prin ce a trăit.”

Dragoș s-a împrietenit cu Proust, l-a tradus pe Montaigne și mai nou a decis să citească toată opera lui Kafka. Știu din experiență că unui mare scriitor (de aproximativ 2 ani mă ocup de Proust) nu poate fi epuizat în câteva luni. E nevoie de timp și răbdare să ajungi la om și la subtilitățile operei sale.

Emilia Chebac: Ce ne poți spune de „relația” ta cu Kafka?

Dragoș Butuzea: Am în biblioteca cam tot ce s-a tradus la noi de Kafka. Mi-am zis că în loc de prostioare mai bine ar fi să citesc un scriitor mare. Prima oară am citit „Procesul” în adolescență, dar nu prea mi-a plăcut. M-am apropiat în schimb de „Metamorfoza”. După ce am descoperit cartea lui Walter Biemel cu 3 eseuri despre Kafka, Proust și Picasso am realizat ca Franz Kafka poate fi citit și în alte chei. Ca să mă apropii și de cărțile pe care nu le-am înțeles, am decis ca, pe lângă ficțiune să citesc „Jurnalul” și „Corespondența”. A trebuit să sap, pentru că am dat de mult fapt divers, ca să descopăr pepitele. A meritat, l-am descoperit pe omul Kafka. Acum sper ca recitirea operei să decurgă altfel.

Până la Kafka nu am mai citit în paralel opera cu biografia/corespondența/memoriile/jurnale autorului. Am descoperit un Kafka extrem de moral care spune că nu contează ce scrii ci cum ești ca om. Scrisorile din tinerețe mi-au dezvăluit un tânar intelectual evreu mult mai sociabil decât Kafka pe care îl știe toată lumea.

Mi-am apropiat omul ca să-mi apropii și mai bine ficțiunea. Kafka e Kafka prin ce a scris nu prin ce ce a trăit.

Credit foto: Instagram Dragoș Butuzea

Emilia Chebac: Să nu-mi spui că mai ai și un scriitor favorit?

Dragoș Butuzea: Da, Cehov. Pentru mine este combinație ideală om – operă. Am o admirație la fel de egală pentru omul, medicul Cehov și pentru opera lui. Sunt fan nuvelistică și povestiri, dar nu și dramaturgie. Asta pentru că montările pe care le-am văzut nu m-au atras. Cehov îmi place chiar mai mult decât Dostoievski. Păcat că Cehov – ca și Kafka – a murit destul de tânar.

Emilia Chebac: O situație amuzantă din viața ta de cititor?

Dragoș Butuzea: Aveam vreo 30 de ani când am avut acestă experiență. Îmi făcusem blogul și prin intermediul lui m-am conectat cu alți cititori. În parcul Titan s-a organizat o întrunire „schimb de cărți”. Era foarte frumos afară și am decis să merg. Am ieșit din bloc, m-am apropiat de parc și mi-am zis: Frate, nu mă știu cu nimeni. Ce fac? Mă duc și spun: Bună! Sunt cutare și-am venit și eu ca o floare. Poate fi ceva ridicol. Așa că m-am întors acasă. N-am avut curajul să particip. Apoi am văzut pe net că a fost organizat ca un picnic unde toată lumea s-a simțit bine. M-am ofticat pe mine însumi.

La următoarea ediție – care a avut loc într-un bar – mi-am facut curaj și am mers. Cred că era organizat de Bookblog și o fata de acolo m-a întâmpinat. M-a întrebat ce cărți am adus și așa teama de ridicol a dispărut.

Emilia Chebac: Ce obiective turistice ai vizitat inspirat de o carte/un autor?

Dragoș Butuzea:
Istanbul – inspirat de Pamuk am vizitat Muzeul inocenței cu cartea omonimă în mână și mi-a plăcut foarte mult
Barcelona – după ce am citit „Umbra vântului” de Carlos Ruiz Zafón, am mers cu o altă carte de-a lui, „Marina”, am ajuns chiar pe strada Marina și m-am plimbat pe străduțele cartierului gotic
Paris – pentru că am citit toată „Comedia umană” mi-am dorit să văd casa lui Balzac pe care am adorat-o.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Dragoș Butuzea: Pentru că e vorba de cărți și pentru că ești o cititoare pasionată. Am văzut apoi că ești o mare admiratoare Proust. Mai știu doi proustieni: Alex Leo Serban (pe care l-am cunoscut prin intermediul blogului meu pe care-l citea și comenta asiduu) și Ovidiu Nimigean (cu care-mi amintesc o tare plăcută plimbare prin București, vorbind despre literatură). Pregătește-te de o nouă ediție Proust. Cristian Fulaș lucrează la traducerea seriei „În căutarea timpului pierdut”.

Emilia Chebac: Un iubitor/o iubitoare de cărți căruia/căreia să-i iau un interviu?

Dragoș Butuzea: Pavel Nedelcu, instagramer poliglot, căruia tocmai o să-i apară primul roman.

Pasionații de cărți îl pot urmări pe Dragoș Butuzea pe blogul lui Chestii livrești și canalul youtube Cartea la minut.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Categorii
Club de Carte Cultură Viața mea

Top 10 cărți 2020

foto credit: Valentina Ario Bălașa

În 2020 firescul a fost răsturnat și distrus. A fost anul când existența mea măruntă, imperfectă, dar prețioasă, s-a clătinat. A fost anul în echilibrul emoțional a devenit prioritate.

Deși citesc de când mă știu, 2020 a fost primul an când alegerea cărților a fost o provocare. De aceea, lista cu cărțile selectate, în 2020, nu seamănă cu listele din anii anteriori. În anul când pandemia s-a jucat cu nervii mei, cărțile de ficțiune au preluat conducerea, iar nonficțiunea a avut o pondere mai redusă. Ficțiunea m-a ajutat să evadez din realitate concentrându-mă pe poveștile altora, apoi n-am avut încotro și am revenit în cotidian. Am asistat cum răul își facea de cap. Vedeam cum în jurul meu oamenii își pierdeau mințile și sufletele. Când dreptul la viață era hotărat de o ruletă rusescă, oamenii apropiați, dar și cei din online își scriau în direct propria poveste. I-am păstrat în suflet pe cei care au gestionat responsabil acest tsunami de emoții, pe cei care nu au propagat panica, pe cei care au vorbit cu măsură și pe cei optimiști. Și cu cărțile a fost la fel. În inimă am păstrat acele cărți care m-au ajutat pe mine și micul meu univers să nu ne pierdem normalitatea.

2020 a fost anul cu cele mai răvășitoare lecturi, dar și cu cele mai proaste alegeri. Sunt o cititoare care iubește librăriile. Am locuri preferate și librari favoriți. Dar închiderea librăriilor pe timpul stării de urgență m-a obligat să comand online. Cum nu am avut posibilitatea să le răsfoiesc înainte să le cumpăr am făcut destule alegeri proaste.

sursa: Instagram Emilia Chebac

Cartea preferată a anului 2020: Eram convinsă că voi vota Micul Saturnian cea mai bună carte a anului. Dar cum 2020 a fost un an unic, cu câteva zile înainte de Crăciun a apărut volumul II al seriei Lelian Îmbarcarea către Cythera. Exact la finalul anului l-am trădat pe Octavian Soviany cu Octavian Soviany. Asta pentru că Îmbarcarea către Cythera i-a smuls primul loc în „Top 10 cărți 2020” Micului Saturnian. Atunci de ce o fotografie cu „Micul Saturnian”? Pentru că la sfârșitul lui noiembrie când am făcut o sedință foto cu… cărți nu apăruse și volumul II.

sursa: Instagram Emilia Chebac

Editura preferată În starea de urgență i-am luat un interviu lui Andrei Ruse, directorul Hyperliteratura o editură mică care se luptă să răzbată onest pe piața cărții. Interviul cu Andrei îl puteți citi aici. Până în acest an editura favorită se alegea singură în funcție de numărul de cărți citite. În 2020 am ales editura favorită cu sufletul nu din procente.

Autorul preferat. Iarași 2020 este primul an când aleg 2 autori:
Octavian Soviany (găsiți aici interviul)
Tatiana Niculescu (găsiți aici interviul)

sursa: Instagram Emilia Chebac

Personalitatea anului 2020: Doamna Lucia Hossu Longin (găsiti aici interviul) Nu cred că am citit vreodată o carte de istorie (și am citit destule la viața mea) care să facă atât de onest și înălțător dreptate eroilor naționali. Oameni Mari care făcut Romania Mare este o carte care nu ar trebui să lipsescă din biblioteca niciunui român.Iar Reeducarea de la Pitești care a apărut în acest an este perla coroanei. Deși este cunoscută mai mult ca om de televiziune, în CV-ul dnei Lucia Hossu Longin ar trebui să figureze la loc de cinste și harul de povestitor. În cărțile domniei sale întâlnim istoria altfel: fără patimă, fără îndemn la răzbunare, fără cuvine mari, dar cu demnitate curaj și onoare.

sursa: Instagram Emilia Chebac

Două cărți „Oameni Mari care au făcut România Mare” și „Credința nepieritoare” mi-au fost de mare folos când am făcut documentarea despre viața episcopului Iuliu Hossu. Urma să apara filmul „Cardinalul” și mergeam să iau un interviu regizorului Nicolae Mărgineanu. Ce a ieșit puteți citi aici. Deși ne vedeam pentru prima data, se pare că am lăsat o impresie bună domnului Mărgineanu. Sunt conștientă că fără cărțile doamnei Lucia Hossu-Longin nu aș fi reușit. De aceea mă simt datoare să-i mulțumesc.Găsiți filmul pe Netflix.

Nu voi menționa cărțile comandate cu care nu am rezonat. Consider cărțile oglinzile cititorilor Ne plac cele în care ne regăsim. Cine sunt eu să dau verdicte? Cum să dau de pământ cu un autor care poate a muncit ani buni la o carte? Ai dreptul să nu-ți placă o carte. Dar fie că ești critic sau un cititor obișnuit nu strică puțină diplomație. Asta mă duce cu gândul la o replică dintr-un film care mi-a rămas în minte „Diplomația este arta de a spune cuiva să se ducă la dracu în așa fel încât să te întrebe cum se ajunge acolo.” Adică, în cazul nostru, autorul să ajungă să-i mulțumească criticului pentru recenzia în care a fost criticat. Ador genul asta de abordari.

Julian Barnes dedică un capitol – Ochii Emmei Bovary – în cartea sa „Papagalul lui Flaubert” criticilor de carte.

Începe așa:
„Să vă spun de ce-i urăsc pe critici. Nu din motivele obișnuite: că ar fi creatori ratați (de obicei nu sunt; pot fi critici ratați, dar asta-i cu totul altceva), sau că ar fi, prin natura lor, cârcotași, invidioși și vanitoși (de obicei nu sunt; dacă pot fi acuzați de ceva, atunci e mai corect să fie trași la răspundere pentru exces de generozitate, pentru osanale cântate unor producții de mâna a doua, în așa fel încât propriile lor disociații fine să pară un produs și mai rar).”

De ce am adus în discuție criticii? Pentru că în urmă cu ceva timp o recenzie, deloc măgulitoare, mi-a dat ideea clubului de lectură „Emilia, cărți&cafea”. Pe 16 ianuarie 2020 la prima ediție a clubului , cu emoții cât Casa Poporului, am pornit să fac dreptate unei cărți – Eugenia de Lionel Duroy.

Au fost două motive pentru care am ales acestă carte pentru prima ediție a clubului Emilia, cărți&cafea
• Înainte de apariția cărții publicasem un interviu cu dl. Iancu Zuckerman supraviețuitor al Pogromului de la Iași (interviul îl puteți citi aici). La lansarea cărții, la Humanitas Cișmigiu, acest domn i-a spus autorului: „Nu ştiu cum aţi putut scrie despre aceste zile ale pogromului ca şi cum aţi fi fost acolo“. Când validarea cărții este dată de un supraviețuitor al Pogromului restul comentariilor sunt de prisos.
• Lionel Duroy, un scriitor francez, ne-a amintit ce spațiu ocupă Mihail Sebastian în literatura europeană (locul lui a fost acolo mereu, doar că noi am uitat).

Un an de „Emilia cărți&cafea”

După această experiență nu am mai citit recenzii de carte. Merg în librarii răsfoiesc cartea și mă decid. Insist să citiți capitolul lui Barnes. O să priviți o parte dintre criticii de carte cu alți ochi.

În privința Eugeniei am mișcat lucrurile. Am simțit asta din reacțiile oamenilor care au participat la clubul de carte, dar și din mesajele celor care mi-au scris că au citit-o (și le-a plăcut) după ce au văzut-o la mine pe facebook sau instagram. Chiar zilele trecute am primit un mesaj de la o urmăritoare a contului de instagram. Citea Eugenia și mi-a spus că asociază această carte cu mine. Nu personajul, cartea.

sursa: Instagram Emilia Chebac

Top 10 carti 2020
Am făcut topul cu inima ghem. Urăsc topurile. Le consider subiective și am senzația că mereu rămâne cineva pe dinafara. Corect ar fi alt titlu: 10 cărți care m-au ajutat să-mi păstrez echilibrul emoțional în 2020

1. Micul saturnian + Îmbarcare către Cythera- Octavian Soviany (primele vol. ale seriei Lelian)
2. Exilul imposibil – George Prochnik
3. Istoria secreta – Donna Tart
4. Seducătorul domn Nae – Tatiana Niculescu
5. Iscoditorii – Anne Gisleson
6. Patria Fernando – Aramburu
7. 1913 Vara Secolului – Florian Iliies
8. America de peste pogrom -Cătalin Mihuleac
9. Bărbatul cu haină roșie-
10. Cele 7 vieți ale lui Felix K. – Jan Koneffke

sursa: Instagram Emilia Chebac

Pasionații de lectură mă pot urmări și pe contul de instagram unde postez fotografii cu cărțile citite peste an.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului.

Dacă sunteți interesați de topurile anilor anteriori puteți găsi 2017 (aici), 2018 (aici) și 2019 (aici)

Listă completa cu cărțile citite în 2020 – nu am inclus cărțile abandonate, neterminate sau cele care m-au făcut să regret banii investiți:
1. Așteptând veacul de apoi – Dinu Pillat
2. Felii de lămâie – Anca Vieru
3. Despre tristețea femeilor frumoase – Andrei Ruse
4. O mie de femei albe – Jim Fegus
5. Drumul Damascului – Doina Jela
6. Un Sherloc Holmes printre tablouri – Guy Isnard
7. Micul saturnian – Octavian Soviany
8. Exilul imposibil – George Prochnik
9. Casa din strada Sirenelor – Octavian Soviany
10. Lumea de ieri. Amintirile unui european – Stefan Zweig
11. Iubirile lui Hemingway – A E Hotchner
12. A 13-a poveste – Diane Setterfiled
13. Marele Gorsky – Vesna Goldsworthy
14. Viața după Auschwitz – Eva Schloss-Karen
15. Ultimile zile ale aristrocrației ruse – Douglas Smith
16. Cântecul lebedelor – Kelleight Greenberg Jephcott
17. Fură ca un artist – Austin Kleon
18. Logofătul de taină – Rodica Ojog-Brașoveanu
19. Ochii jupăniței – Rodica Ojog-Brașoveanu
20. Letopisețul de argint – Rodica Ojog-Brașoveanu
21. Din ce e făcut un măr – Amos Oz
22. Florile pierdute ale lui – Alice Hart Holly Ringland
23. Către frumusețe – David Foenkinos
24. Istoria familiei Sanson – H. Sanson
25. Istoria secreta – Donna Tart
26. Întâlnire la Elysee – Rodica Ojog-Brașoveanu
27. Zaraza – Andrei Ruse
28. Am fost un copil reușit – Octavian Soviany
29. Seducătorul domn Nae – Tatiana Niculescu
30. Prima dragoste a lui Fabien Bonnaire – Ralu Ana Avram
31. Mistica rugăciunii și a revolverului – Tatiana Niculescu
32. Viața lui Arsenie Boca – Tatiana Niculescu
33. Cerberus Marius – Albert Neguț
34. Memoriile unui bătrân crocodil – Tennesse Williams
35. Călătoria Cilkăi – Heather Morris
36. Napoleon – Alan Forrest
37. Maria Stuart – Stefan Zweig
38. Moartea lui Siegfried – Octavian Soviany
39. Troica amintirilor – Gh. Jurgea Negrilești
40. Operațiunea Autonomus – Ivor Porter
41. Minciuni pe canapea – Irvin D. Yalom
42. Fiecare moare singur – Hans Fallada
43. Riviera lui Chanel – Anne de Courcy
44. Patria Fernando – Aramburu

sursa: Instagram Emilia Chebac

45. Cantecul mării – Oleg Serebrian
46. Amintirile unui prițese rebele din familia Romanov – Olga Romanoff – Coryne Hall
47. O viață măruntă – Hanya Yanagihara
48. Între păduri și ape – Patrick Leigh Fermor
49. Drum întrerupt – Patrick Leigh Fermor
50. O autobiografie – Agatha Cristie
51. Scandalul Secolului – Gabriel Maria Marquez
52. Noapte la Lisabona – Erich Maria Remarque
53. Iscoditorii – Anne Gisleson

sursa: Instagram Emilia Chebac

54. Călatorii cu Charlie – John Steinbeck
55. Ecaterina cea Mare Robert – K.Massie
56. Miezul nopții la Pera Place – Charles King
57. Lungul zbor spre casa – Alan Hlad
58. Jurnal din anul ciumei – Daniel Defoe
59. Din amintirile Elencuței Văcărescu
60. Fata cu Leica – Helena Janeczek
61. 1913 Vara Secolului – Florian Iliies

sursa: Instagram Emilia Chebac

62. Sărbătoarea continuă – Ernest Hemingway
63. Maria Antoaneta – Stefan Zweig
64. America de peste pogrom – Cătalin Mihuleac
65. Constantinopol capitala Bizanțului – Jonathan Harris
66. Noaptea – Elie Wiesel
67. Dora și minotaurul – Slavenka Drakulic
68. Kitchen Confidential – Anthony Bourdain
69. La Belle Epoque – Mary McAuliffe
70. Jurnalul unui librar – Shaun Bythell
71. Reeducarea de la Pitești – Lucia Hossu Longin
72. Rugăciune pentru Cernobîl – Svetlana Alexsievici
73. Doamna de la Ritz – Melanie Benjamin

sursa: Instagram Emilia Chebac

74. Bărbatul cu haină roșie – Julian Barnes
75. Cele 7 vieți ale lui Felix K. – Jan Koneffke

sursa: Instagram Emilia Chebac

76. În căutarea timpului pierdut – Swann – Marcel Proust
77. Prometeu sau viața lui Balzac – Andre Maurois
78. Muzică pentru cameleoni – Truman Capote
79. În căutarea timpului pierdut – La umbra fetelor în floare – Marcel Proust
80. Îmbarcare către Cythera – Octavian Soviany

sursa: Instagram Emilia Chebac
Categorii
Interviuri Viața mea

Interviu cu Anamaria Todor – Jupâneasa Slovelor

Pe Anamaria Todor fondatoarea contului Jupâneasa Slovelor am întâlnit-o pe instagram. Mulți etichetează lumea online-ului. Eu o găsesc fascinantă. Să luam de exemplu bookstagrammerii. Pentru un cititor experimentat căruia îi place să studieze comportamentul uman (și mie îmi place teribil) nu este prea greu să vezi dincolo de aparențe. Realizezi din prima cine citește cu adevarat și cine pune doar poze cu cărți. Cine susține un cont și cine se foloseste de un cont (comentează meteoric doar că să fie văzut și să atragă urmăritori/să-l vadă editurile etc). Ce conturi inspiră și ce conturi plagiază. Ce conturi sunt o voce de cărți bune și ce conturi excelează doar prin comentarii răutăcioase. În spatele acestor conturi sunt cititori. Cu bune și cu rele. Era necesară o astfel de prezentare ca să înțelegeți de ce Jupâneasa Slovelor este unul dintre conturile mele preferate pe instagram. Pentru că Anamaria:

  • Promovează pe Jupânesa Slovelor mai mult cărțile și mai puțin pe ea.
  • Are conținut de calitate, puțin și bun. Nu este deloc genul care să mă „hărțuiască” cu 3-4 postări pe zi.
  • În spatele unei fotografii pune o poveste. Alege cărți care nu se abat de la valorile în care crede. Livrează postări care inspiră și are un cont original. În era plagiatului să fii original e o mare realizare.
  • Are umor. Nu pot să uit o fotografie cu care a aruncat în aer lumea fabuloasă a instagramului. Știți voi, poze catchy și o viață perfectă. Ei bine, Ana noastră în textul atașat fotografiei spunea că „operațiunea” nu a fost tocmai plăcută. S-a luptat cu o armată de furnici, iar unele mai agresive i-au intrat până și în chiloți.
  • Pictează, dar nu prea ne dezvăluie pe cont. Talent dublat de bun simț. I-am văzut desenele și îi recomand să lase modestia la o parte.
  • E trainerul meu preferat de instagram. De fiecare dată când am întrebat-o ceva și-a făcut timp să-mi raspundă. Mulțumesc, Ana!
  • Nu e diva. Știți postarile acelea: „O perioadă voi dispărea de pe instagram, voi pleca în… voi fi ocupată cu…” O pauză e minunată, fiecare dintre noi simțim nevoia să ne încărcăm bateriile, dar te rog nu mă anunța. Prefer disparițiile (Anei) neanunțate… a la Greta Garbo.
  • Are un stil vestimentar bine conturat. Rochiile ei vintage imprimă postărilor o atmosferă care mă duc cu gândul la natură, o casa mică, dar boemă, șevalet, culori, pensule, cărți și undeva ascuns un tânăr fermecător.
  • Am descoperit-o căutând o carte. I-am luat un interviu lui Andrei Ruse și așa am aflat povestea lui Valeriu Mircea Popa. Am dat o căutare pe instagram să văd cine i-a citit cartea. Ana era singura persoană de pe instagram care postase cartea.
  • La indicațiile mele ”prețioase” a făcut special fotografii pentru acest articol.
  • E din Cluj, iar eu iubesc la nebunie Clujul.
  • Avem gusturi comune la cărți. Nu de puține ori ne-am trezit că citim în paralel aceleași cărți. Chiar și acum când editez interviul cu ea citim Reeducarea de la Pitești
Una dintre cărțile pe care le-am citit în paralel eu și Ana (sursă foto Instagram)

Gata cu prezentările, Ana „preia legătura”.

Emilia Chebac: O poveste legată de o carte?

Jupâneasa Slovelor:  Când aveam în jur de 4 sau 5 ani, am găsit lângă containerul blocului în care locuiam o cutie plină de cărți. Dintre toate, mi-a sărit în ochi o ediție a cărții „Alice în țara minunilor” pe care și acum mi-o amintesc. Era într-un format mare, avea cred, ilustrațiile originale, adică cele ale lui John Tenniel, și mi s-a părut a fi cea mai frumoasă carte din câte văzusem până atunci. Încă nu știam să citesc, dar îmi aduc aminte și acum, de parcă ar fi chiar în fața ochilor mei, ilustrația în care Alice cade prin vizuina iepurelui. Foarte probabil ca atunci să fi fost prima dată când am rămas mută de uimire în fața unei cărți.

Și tot o amintire din copilărie legată de o carte: într-un an i-am cerut lui Moș Crăciun basmele lui Ion Creangă. Nu știu de ce Ion Creangă, probabil ne citiseră educatoarele la grădiniță câteva din poveștile sale, dar eram fixată pe faptul că vreau o carte de Ion Creangă și numai de Ion Creangă. Așa că am primit-o. Partea amuzantă e că mama nu a știut să ascundă prea bine cadourile de la Moșu, și nu știu cum se face că în seara când acesta trebuia să sosească, am deschis exact dulapul în care erau pitite, căutându-mi o vestă fiindcă îmi era frig. Evident că am găsit și darurile fiind un copil destul de inteligent, zic eu, mi-am dat seama imediat cum stătea treaba cu acest Moș Crăciun. Iar faptul că auzisem niște zvonuri la grădiniță legate de el nu au ajutat prea mult cauzei lui.  Apropo, nu cred că i-am povestit vreodată mamei de întâmplarea asta, dar nu-i nimic, o s-o afle acum.

Emilia Chebac: Un lucru inedit aflat dintr-o carte?

Jupâneasa Slovelor:  Din una din cărțile „Trilogiei fiordurilor” a lui Jon Kalman Stefansson am aflat că în Islanda nu există copaci. Desigur, mai corect spus ar fi că există câțiva, dar sunt foarte puțini, comparativ cu cei existenți în țara noastră, de exemplu. Nici vorbă de păduri ca la noi, de altfel la o căutare pe internet afli că pădurile reprezintă un procent de doar 0,5% din teritoriul Islandei. Această situație a dat naștere și unei glume care spune că dacă te pierzi vreodată într-o pădure din Islanda, tot ce trebuie să faci pentru a regăsi calea, e să te ridici în picioare.

Emilia Chebac: Când ai realizat că îți place să citești ?

Jupâneasa Slovelor:  Nu știu dacă a existat vreun moment precis în care să fi avut dintr-odată revelația plăcerii cititului. Nu știu nici să fi fost o situație de tipul pofta vine mâncând. Cred că pur și simplu m-am trezit citind. Apoi, cu fiecare poveste și carte parcursă lectura m-a prins tot mai mult în mrejele sale.

Mereu îmi va rămâne vie în minte fascinația pe care o simțeam în timp ce citeam poveștile lui Andersen sau basmele culese de Ispirescu, ascunsă în dormitor sub o masă, dovadă clară că de mică îmi făcea plăcere să fiu departe de agitația lumii, doar eu cu mine și o carte în brațe.

Emilia Chebac: Primele cărți citite, un ritual al cititului, un loc special, ce gen preferi?

Jupâneasa Slovelor:  Printre primele cărți citite se numără:

  • poveștile lui Hans Christian Andersen,
  • basmele lui Petre Ispirescu,
  • volumul „Din lumea celor care nu cuvântă” de Emil Gîrleanu,
  • câteva din poveștile lui Oscar Wilde pentru copii, „Prințul fericit” îmi plăcea în mod deosebit,
  • poveștile lui Ion Creangă evident,
  • „Călătoriile lui Guliver” din care nu înțelesesem nimic la vremea respectivă,
  • apoi „Colț Alb” și „Coliba unchiului Tom” citite când eram în clasa a V-a,
  • urmate de „Huckleberry Finn” și „Tom Sawyer”,
  • iar mai târziu „Cireșarii” lui Constantin Chiriță.

Cel mai mult se apropie de un ritual al cititului prima parte a dimineții când mă trezesc devreme, în jur de 6 sau 7, îmi fac o cafea rapid, scriu câteva pagini într-un fel de jurnal, apoi mă așez în fotoliul meu de citit și citesc timp de jumătate de oră sau o oră, uneori mai mult, depinde de programul zilei. Apoi, în timpul rămas din zi, citesc când și pe unde apuc, mereu port o carte după mine, chiar și când merg la baie.

Cel mai special loc de citit e probabil fotoliul din colțul sufrageriei, dar uneori citesc și întinsă pe burtă în pat. Mai am câteva locuri pentru citit aflate în diverse zone din Cluj-Napoca sau în jurul orașului, mai toate în natură, dar mai mult nu spun fiindcă îmi place să cred că aceste locuri sunt doar ale mele și nu vreau să le împărtășesc cu nimeni.

„Ce gen preferi?” e o întrebare la care îmi vine greu să răspund, fiindcă o carte bună e o carte bună indiferent de genul din care face parte, iar o operă literară rămâne o operă literară. Prin urmare, citesc și „literatură serioasă” (a se remarca ghilimelele), dar și cărți din genul science-fiction și fantasy, două genuri de ficțiune foarte desconsiderate de unii sau alții, de altfel. Uneori, când vine vorba de literatură și cărți, am impresia că unii oameni se sufocă în prețiozitate și elitism.

Acestea fiind zise, nu pot totuși să nu spun că am o preferință pentru „cărțile stranii”. Le numesc astfel de când am dat peste (sau ea a dat peste mine) o carte de-a Ruxandrei Cesereanu, publicată în 2010, numită „Biblioteca stranie”, și le prefer pe acestea tocmai din motivele expuse de autoare în introducerea cărții. Iată și un scurt fragment:

Natură, cărți și rochii vintage

„Nu doar cititorul profesionist, ci orice fel de cititor, în general, este fascinat, uneori sau adeseori, nu numai de cărțile clasice, respectabile, faimoase, ci și de opuri neobișnuite, ciudate, atipice, exotice (și lista de calificative poate continua). Eu numesc aceste cărți pur și simplu stranii. Dacă din cărțile clasic-faimoase cititorul reține principii de viață, stări psihologice și morale (și multe altele, y compris plăcerea lecturii, de ce nu?, fiindcă altfel ar pieri lumea, ca să zic așa), cărțile stranii au atuul că năucesc, șochează, dar nu oricum, ci printr-o formă de înminunare. Și ele pot stârni savoarea lecturii, atâta doar că o fac uimind în chip extrem, după ce șochează (sau, poate, în timp ce șochează). Șocul nu este neapărat unul de limbaj (licențios ori violent sau experimental), ci de subiect și de situație, de construcție epică. (…). După șocul inițial și încălcarea tabuurilor de lectură, de gust și de dispoziție, cititorul a putut să accepte ideea că există cărți care te scot din țâțâni în sens bun (te scot din habitudini), care te violentează (și nu neapărat prin violență!) și te fac să percepi altfel lumea.

Astfel de cărți sunt binevenite întrucât urnesc cititorul din tabieturi, îi distrug obișnuințele și îl fac să rediscute și să testeze din nou tocmai actul lecturii și structura unui roman.”

Pe lângă ficțiune, citesc și multă non-ficțiune, de la cărți de psihologie și sănătate mintală până la cele de științe, istorie, memorii sau biografii, nu refuz aproape nimic din ceea ce cred eu că mi-ar putea fi de folos și m-ar ajuta să-mi lărgesc orizonturile.

Emilia Chebac: De ce îți place să citești?

Jupâneasa Slovelor:  Încă o întrebare la care îmi e greu tare să răspund. Dacă în copilărie am descoperit în citit un mod de a cunoaște și pătrunde în noi lumi, iar în adolescență cititul și cărțile au reprezentat pentru mine un refugiu și o modalitate de a evada, acum la vârsta adultă când nu mai simt nevoia să fug de lume și nici de mine, citesc pentru că în anumite cărți mă regăsesc, iar în altele găsesc surse de inspirație și personaje sau personalități care-mi insuflă curaj. Apoi, unele cărți sunt un pumn în stomac sau un șut în dos de care nu știam că am nevoie, în timp ce altele sunt o oază de liniște, un vânt ușor de vară care-mi mângâie delicat obrajii.

Citesc și pentru a-i afla un sens lumii în care trăim acum, dar și pentru a cunoaște frânturi din lumea care-a fost. Citesc pentru a păși din întuneric spre lumină, citesc și mă străduiesc să rămân mereu cu ceva și să devin un om mai bun cu fiecare carte citită.

 „Cum ar arăta lumea fără cărți?” Iată un subiect bun de tratat într-o carte. Nu știu dacă dispun de atâta imaginație încât să-mi pot închipui o lume lipsită de cărți. Cert e că ar fi tare tristă și searbădă, și nici nu vreau să-mi imaginez cât de golași mi-ar fi pereții casei fără ele. De suflet ce să mai spun?

Emilia Chebac: Poți recomanda 5 cărți?

Jupâneasa Slovelor:  Aș putea recomanda chiar mai multe, dar o să încerc să nu exagerez.

  1. „Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov.

Nu puteam începe recomandările fără ca romanul meu preferat să nu fie cap de listă. Din punctul meu de vedere, „Maestrul și Margareta” e unul din cele mai frumoase și complexe romane scrise vreodată, plus că Bulgakov a fost ceea ce mie îmi place să numesc un artist total, iar acest lucru e evident în romanul său pentru cine are ochi să vadă și suflet să înțeleagă.

  1. „Trilogia fiordurilor” de Jon Kalman Stefansson.

Din această trilogie fac parte titlurile „Între cer și pământ”, „Tristețea îngerilor” și „Inima omului”. Recomand aceste cărți pentru poezia și sensibilitatea limbajului acestui scriitor și pentru unul dintre personajele mele preferate din ultimii ani, Băiatul.

  1. Haruki Murakami

Nu aș putea recomanda doar un singur titlu de-al lui Murakami fiind un scriitor care-mi place foarte mult și pe care-l recomand mai ales pentru lumile și situațiile stranii pe care le creează în romanele sale, deși știu că nu e un scriitor care să fie plăcut de toată lumea, unii îi disprețuiesc cărțile de-a dreptul. Eu, în schimb, îl iubesc, i-am citit aproape toate titlurile și de fiecare dată când îl reiau simt că mă întorc acasă. Printre titlurile mele preferate se află: „La capătul lumii și în țara aspră a minunilor”, „Kafka pe malul mării”, „În căutarea oii fantastice”, „Iubita mea Sputnik”, „La sud de graniță, la vest de soare”.

  1. Margaret Atwood.

Una din scriitoarele mele preferate, foarte versatilă, a scris câteva romane care debordează de imaginație. Din opera sa de ficțiune realistă recomand „Ochi-de-pisică”, iar din cea de ficțiune distopică, „Trilogia MaddAddam”, care cuprinde titlurile „Oryx și Crake”, „Anul potopului” și „MaddAddam”.

  1. „Ușa” de Magda Szabo.

Unul din cele mai profunde romane pe care le-am citit și care a dat naștere unuia dintre cele mai memorabile personaje din literatură, Emerenc.

Bonus: trei cărți de non-ficțiune care m-au marcat profund, la care revin mereu și pe care le-aș recomanda oricui.

  • „Luminile și umbrele sufletului” de Petru Creția.
  • „Gânduri către sine însuși” de Marcus Aurelius.
  • „În căutarea sensului vieții” de Viktor E. Frankl.

Instagramul este considerat superficial. Pentru mine este însă provocator să descopăr neobișnuitul acolo unde alții văd doar obișnuitul. Am eu criiteriile mele cu care reperez bobul de neghină.

Cu ceva timp în urma la fel am descoperit-o pe Valentina fondatoarea contului de instagram Danscuocarte. Și ei i-am luat un interviu. Habar nu aveam atunci că ea și Ana aveau să pună bazele unui proiect pe instagram Redescoperaunclasic.

Oamenii îmi spun că le port noroc atunci când validez un proiect nou. Cred mai degrabă că intuiesc potențialul și știu să încurajez, dar munca grea o fac tot ei. La primele ediții am scris despre proiectul lor. Cât să le dau aripi și încredere.

Despre Ana sau Jupânesa Slovelor aș vrea să mai spun că se încadrează cu succes în categoria  oamenilor interesanți care se țin cât mai departe de grupul celor care fac pe interesanții în online. Deloc prietenă cu impostura, Ana este un unicorn în lumea instagramului.

Cum mâine 30 octombrie Ana va împlini 30 de ani m-am gâdit că e momentul perfect să public acest articol. La mulți ani, Ana!

Prilej cu care și Valentina îți transmite să ai mai multă încredere în tine ca artist (se pare că nu sunt singura care îți recomandă asta). Ai apărut în viața ei exact când a avut mai multă nevoie, de aceea te consideră un om fain și o bună prietenă.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

 

Categorii
Diverse Interviuri

Interviu cu Raisa Beicu – Vulnerabilitate transformată în putere

Pe Raisa Beicu, om de PR și blogger, am descoperit-o pe instagram. Are un cont atipic cu amintiri din vacanțe cu locuri exotice, dar și fotografii de la țară cu bunica. Hoteluri și restaurante sofisticate, dar și imagini cu copii defavorizați. Vestimentație rafinată, cărți, evenimente culturale, inele, turcoaz, flori și emoții. Fiecare imagine postată dezvăluie sensibilitate, rafinament vestimentar și un simț estetic peste medie. Textele care însoțesc fotografiile livrează conținut original, calitate și dezvăluie un om care nu poate funcționa fără principii.

În acest interviu nu am mai întrebat-o pe Raisa Beicu despre întâlnirea miraculoasă cu Jonathan Franzen, despre lupta ei cu depresia sau despre implicarea în proiecte cu copiii defavorizați. Nu-mi place să insult inteligența intervievatului și să-l pun să repete lucruri pe care le-a tot spus. Am vrut să aflu cine este este cu adevărat omul din spatele contului de instagram. Cum mă consider mai degrabă un „iscoditor de suflete” decât un blogger avid să iscodească în viețile oamenilor, toate întrebările alese au rămas în această zonă. Nu multe persoane au curajul să se dezvăluie așa cum a făcut-o Raisa. Știu că nu i-a fost confortabil și totuși a făcut-o. De ce? Pentru că este printre puținii oameni capabili să transforme vulnerabilitatea în putere.

Emoție și rafinament

Emilia Chebac: Raisa este un nume destul de rar. Ascunde o poveste?

Raisa Beicu: Acum este un nume mai popular, dar când eram mică, în mediul rural unde am crescut, era destul de exotic. Este ales de mama, inspirată de o doamnă care se numea Raisa. Impresionată de eleganța, feminitatea și distincția ei, a spus că dacă va avea o fata o s-o numească Raisa. Mama pur și simplu se transformă când vorbește de acea Raisa.

Părinții Raisei

Emilia Chebac: Ai mai ținut legătura cu Raisa?

Raisa Beicu: A plecat în Japonia. Amuzant este că întâlnesc mulți oameni care cred că sunt asiatică. Îmi amintesc de primul meu internship la o agenție de PR, eram studentă și am fost întrebată: „Tu ai rude în Asia sau de ce arăți așa?” Eram consternată. Ce-i cu fața mea!? Nu mi se părea ceva admirativ, ci din contra, am luat foarte negativ totul. Acum îmi place că arăt așa. În timp, am înțeles că e bine să nu ai o față comună și niciun caracter comun. Sunt altfel pentru că simt lucrurile altfel, iar fizionomia e doar armonizată cu interiorul meu.

„Ploua infernal…”

Emilia Chebac: În momentul în care te-ai decis să urmezi facultatea cum a fost? Tu ai ales unde să studiezi sau facultatea te-a ales pe tine?

Raisa Beicu: Îmi plăcea foarte mult să citesc, așa că am decis să dau la Jurnalism. Am făcut meditații în București și m-am pregătit temeinic. Totuși, ca alternativă, am dat și la SNSPA la Comunicare, dar eu Jurnalism voiam. Am intrat la ambele. La SNSPA prima cu 10. Era ceva destul de rar, știu că atunci mi-au luat și un interviu. M-am gândit că o fi un semn și m-am hotărât să rămân la ambele. La SNSPA m-a atras calitatea oamenilor. Nu vreau să generalizez, dar asta a fost experiența mea. Am întâlnit oameni cu care sunt și acum prietenă. La Jurnalism erau persoane care își doreau să devină vedete tv. Eu nu voiam sa fiu prezentatoare, ci îmi doream partea romantică, idilică a scrisului. Am simțit că nu e locul meu acolo și așa am rămas la SNSPA.

Emilia Chebac: Ești om de PR. Cum i-ai explicat bunicii tale ce presupune jobul tău?

Raisa Beicu: În prima mea săptămâna la Groupe Renult m-am dus la IT să-mi iau laptopul. Este o compania cu 18.000 de angajați. Care era probabilitatea ca băiatul de la IT să mă întrebe: „Tu ești Raisa Beicu?” Ce faimoasă sunt, mi-am zis. De fapt: „Știi, noi suntem verișori.” Bunica lui aflase de la bunica mea că m-am angajat la Renault. Așa că Adrian abia aștepta să mă cunoască.

Bunica mea are 84 de ani. Vrei să știi ce a înțeles Bica despre jobul meu? Deși am încercat să-i explic: Reclamele alea de la tv, eu lucrez pentru ele. Articolele din ziare? Și acolo e intervenția mea. Bunica a spus despre mine în sat că sunt directoare de presă. Se pare că nici bunica lui Adi nu prea a înțeles: „Și al meu e director la calculatoare”. Cand am aflat, gândește-te că aveam 22 de ani și eram la primul job, am sunat-o și i-am zis: “Bica, nu sunt director și nici Adi nu este.” „Ei și ce, cum adică el să fie director și tu nu?!”. Ne-a amuzat foarte tare povestea pe amândoi.

Florile și cărțile – o constantă în viața Raisei

Emilia Chebac: O întâmplare memorabilă de la primul job?

Raisa Beicu: M-am angajat la Groupe Renault când abia absolvisem și mi-am dorit tare mult acea poziție, motiv pentru care la interviu, când m-au întrebat dacă am carnet, am spus că da. Luasem carnetul la 18 ani, dar cum am avut o experiență neplăcută cu condusul, am lăsat-o baltă. Teoretic conduceam, dar nu și practic.

Odată angajată, șefa mea mi-a spus că voi merge săptămâna următoare la Mioveni cu un proiect. M-am albit. Pentru că nu am avut curaj să-i spun adevărul, a urmat o săptămână de groază. Prietenul meu cel mai bun a ieșit cu mine și m-a învățat să conduc. Nopțile, de la 2 la până la 6 conduceam, iar apoi mergeam la birou. Când mi-a dat Dusterul, am realizat că aveam iar o problemă: schimbasem mașina. Șefa mea, care era lângă mine când am preluat mașina, s-a uitat lung la mine. Se vedea că nu prea știam să bag în marșarier pe acel model. Tot drumul mi-am spus: “Este prima mea săptămână la Renault și dacă fac vreun accident nu o să mai pot da ochii cu nimeni de rușine.” Acum nu aș mai proceda așa, dar atunci am preferat o săptămâna de tortură decât să dezamăgesc. Și în ziua de azi conduc foarte bine datorită acelei săptămâni, chiar dacă nu a fost calea corectă s-ajung acolo.

Turcoaz

Emilia Chebac: Contul de instagram dezvăluie cât de mult îți place turcoazul.

Raisa Beicu: Da, e culoarea mea preferată. Mi se pare caldă și expresivă. Am dezvoltat o relație cu această culoare în prima mea vacanță în care am plecat singură – în Malta. Mama chiar a suferit o dramă când i-am spus că vreau să merg singură, dar îmi doream o distanțare de câteva zile. Mi-am luat cărți și muzică de care nu m-am atins, în schimb am trăit pentru prima dată sentimentul de relaxare totală – am stat zile la rând gândindu-mă și uitându-mă la mare. De atunci, asociez turcoazul cu liniștea din Malta.

Bunica Eugenia – un personaj de roman

Emilia Chebac: Bica (bunica Raisei) este o prezență constantă în viața ta și pe contul de instagram. Ce reprezintă ea pentru tine?

Raisa Beicu: Trăiesc cu teama că va veni momentul în care o să plece de lângă mine. Doar când cei dragi dispar de lângă noi realizăm că nu ne-am făcut timp suficient pentru ei. Când a murit unul dintre bunicii mei, cu care aveam o relație destul de distantă, am văzut în camera lui poze lipite cu scotch pe perete. Erau toți nepoții lui acolo, mai puțin eu și sora mea. M-am supărat că nu sunt și eu acolo, apoi am înțeles că nu puteam să-l condamn numai pe el – și eu ar fi trebuit să mă apropii mai mult de el și să încerc să avem o conexiune.

Cu Bica, care este un personaj amuzant și foarte interesant, am avut grijă să nu repet povestea. Bica a avut și o viața atipică. Pe lângă iubirea pe care i-o port, am fost curioasă și de povestea ei. A rămas orfană la 10 cu 3 surori mai mici de crescut. S-a căsătorit abia la 27 de ani cu bunicul care era mai mare decât ea cu 17 ani. Ea foarte săracă, el bogat. Întâlnirea cu bunicul i-a schimbat total viața. A cunoscut o îmbunătățire finaciară, dar a rămas cu metehne din trecut. Pentru mine este foarte interesant de urmărit și analizat. Oricât de bine i-a fost ulterior, avea momente când se autosabota din lipsa unui start bun. Bica este un exemplu de reușită, dar reușită într-un context anume.

Vulnerabilitate transformată în putere

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Raisa Beicu: Problemele de sănătate cu care m-am confruntat în 2017. A fost o perioadă foarte lungă de spitalizare, am pierdut multe și am suferit cum nu credeam că poate un om suferi. În România mi s-a spus la vremea respectivă că nu prea mai au ce să-mi facă și așa am ajuns în Austria, unde am fost salvată. Am trăit câteva luni știind că o să mor, informație care la 27 de ani este cel puțin greu de dus. Este cea mai dură modalitate prin care poți să ajungi puternic, așa cum sunt eu acum. Privind în urmă, dacă ar fi să o mai iau de la capăt, aș prefera să ajung altfel la acest rezultat.

Cu Andreea Mitran

Prietenii apropiați care cunosc povestea îmi spun că sunt un erou pentru felul în care am luptat. Nu cred că ține de eroism, ci doar nu am avut alternativă. Am luptat disperată să nu dispar, am avut norocul să reușesc, iar asta m-a făcut acum puternică. Nu înseamnă că nu mă mai confrunt cu disconforturi și supărări și acum, dar am căpătat anduranță în problemele macro. De aceea în momente de criză, eu reacționez mult mai bine decât alți oameni. Când e vorba de lucruri grave, de obicei mă adun repede și caut soluții. N-aș fi primit forța asta dacă nu m-aș fi confruntat cu probleme astea cu adevărat grele. Acum am alte standarde și știu cât pot duce. Toată această experiență mi-a întărit firea foarte firavă, am primit un bonus de putere pentru care sunt realmente recunoscătoare.

Cincșor

Emilia Chebac: Care este relația ta cu cărțile?

Raisa Beicu: Pe mine literatura mă ajută să mă repar pentru că arta de calitate asta face. Am crescut într-o casa cu o sufragerie capitonată cu cărți. În locuința mea din Bucureși am foarte multe cărți. Nu citesc ebookuri, chiar dacă prietenii îmi spun să renunț la cărțile clasice. Deși sunt o persoană fresh și la curent cu tehnologia, pentru mine biblioteca fizică este sfântă.

Emilia Chebac: Știu ca i-ai luat un interviu lui Lionel Duroy autorul „Eugeniei”. Ce fel de om este?

Raisa Beicu: Domnul Duroy, pentru că nu pot să-i spun altfel, provine dintr-o familie nobilă franceză. A avut o viață fulminantă, a fost meșter, curier și jurnalist. Și eu, ca el, am o pasiune pentru Sebastian. Jurnalul lui Mihail Sebastian mi se pare absolut fascinant și am citit foarte mult despre decesul lui suspect și povestea de dragoste neîmplinită cu Leni Caler. Faptul că un scriitor francez a fost atras de Sebastian și a scris o carte despre el mi s-a părut captivant.

Cei de la Humanitas Fiction urmau să scoată o carte despre Mihail Sebastian și cunoscând pasiunea mea pentru el m-au contactat. Mi-au trimis cartea, care se numea „Eugenia”, și așa am ajuns să îi iau un interviu lui Lionel Duroy.

Când ne-am întâlnit la Humanitas, am avut o chimie foarte bună. Poate și datorită numelui meu, al doilea meu nume este Eugenia, după Bica pe care o cheamă Eugenia. Unde mai pui că la vremea respectivă eram foarte apropiată de un băiat pe care îl cheamă Sebastian. Așa ca Eugenia i-a cerut un autograf lui Lionel Duroy pentru Sebastian, pe care numită Eugenia. Ne-am întâlnit la București pentru interviu, iar peste 2 zile ne-am revăzut și la Iași la Filit, unde era invitat. I-am mărturisit că pentru mine „Eugenia” reprezintă ceea ce ar fi fost dacă Leni Caler ar fi răspuns iubirii lui Sebastian. Am simțit că a punctat în carte foarte bine sacrificiile pe care le poți face din iubire. Mi-a spus: “Wow nu m-am gândit la așa ceva.” Nu voi uita eleganța lui, este un adevărat domn. Deși am anumite reproșuri asupra modului în care a fost scrisă, mi-a plăcut mult cum a adus problema antisemitică în contemporan și cum a intersectat poveștile.

Emilia Chebac: Ce părere ai despre cei care desființează o carte pe rețelele de socializare?

Raisa Beicu: Ca să critici îți trebuie o cultură extraordinară. Când nu-mi place o carte nu scriu despre ea. Aleg cărțile cu care rezonez și pe care le recomand. Eu nu cred că sunt superioară omului care a scris-o. Deși pot fi condamnată că nu am curaj, de fapt nu am curaj să dau de pământ cu un om care s-a documentat ani întregi pentru o carte. Mă deranjează foarte tare agresivitatea unor oameni care nu au nici o poziție. Una este să spui că nu îți place o carte, alta să devii agresiv.

Viața la hotel

Emilia Chebac: Ce poți să-mi spui despre pasiunea ta pentru hoteluri?

Raisa Beicu: Visul meu cel mai mare este să trăiesc jumătate de an într-un hotel. Cred că mi se trage de la filmele lui Wes Anderson – Hotel Grand Budapest, mai ales. La hotel mă simt foarte protejată și că nu am nici o grijă: mic dejun servit, halat proaspăt, papuci – totul e sub control, eu doar mă bucur de viață. Simt că acolo mi s-au luat greutățile, efectiv.
Când vreau să iau o pauză și să mă detașez de toate merg o noapte la hotel. Îmi place sentimentul de a fi turist în propriul oraș. Ce poate fi mai relaxant decât să citești o carte în halat și papuci făra să te apese nici o grijă?

Emilia Chebac: O amintire dintr-un hotel?

Raisa Beicu: Experiența mea la hotel Capitol. Fix în noaptea în care mi-am luat cazare la Capitol a fost festivalul de lumini, Spotlight. Eu nu mă dau în vânt după astfel de evenimente pentru că am o fobie de mulțimi. Până atunci citisem în cameră, dar la un moment dat m-am plictisit și am coborât în halat la recepție – așa cobor și la mic dejun. Era 22:00, recepția luminată, iar eu în halat și papuci. Am stat pe pervaz câteva ore și totul a devenit un experiment social. Oamenii îmbracați de festival, turiștii din recepție îmbrăcați elegant și eu în halat. Eram la festivalul de afară, dar de fapt nu eram pentru că ne despărțea un perete de sticlă (la parter la Capitol sunt acele geamuri mari de sus pâna jos, fix pe colțul străzii care duce spre Control, iar eu stăteam în vitrină). În halat eram în intimitatea mea, dar participam și la viața lor. Mi se părea o metaforă a întregii mele vieți, căci par un om extrovert, dar în realitate sunt introvertă și cel mai mult iubesc liniștea într-un halat, departe de gălăgia de după geam.

Inelele Raisei

Emilia Chebac: De unde pasiunea ta pentru inele?

Raisa Beicu: Sunt fascinată de mâini. Cu mâinile te ștergi de lacrimi, cu mâinile scrii mesaje de împăcare sau de despărțire. Pentru mine, într-o relație, momentul când ne luăm de mână în public este gestul maxim de apreciere, asumare și intimitate. Gestul de a lua de mâna mi se pare de o mie de ori mai intim decât primul sărut sau oricare alt semn de apropiere. Dacă iau de mână un bărbat în public înseamnă că există un mare potențial să-l iubesc în viitor. Mâinile spun foarte multe despre un om, iar inelul este forma de a împodobi acea mână. Prin urmare, colecția mea de inele este exteriorizarea acestei conexiuni.

Inelele Raisei

Emilia Chebac: Un inel de suflet?

Raisa Beicu: De 3 ani port un inel pe care nu l-am dat jos niciodată. Mi-a fost dăruit de părinți într-un moment dificil din viață, promițându-mi că o să mă protejeze și o să-mi poarte noroc. Pentru că am ieșit cu bine din acea experiență, am superstiția că inelul mă protejează. Uneori port rochii care nu se asortează deloc, dar nu vreau să renunț la el.

La mâna dreaptă un inel de suflet

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Raisa Beicu: Ana Rubeli mi-a spus că vrei să-mi iei un interviu și mi-a spus că ești un om care trebuie cunoscut, iar dacă a spus Ana asta, am acceptat. Am foarte mare încredere în ea.

Emilia Chebac: O provocare?

Raisa Beicu: Valeria Stoica.

Cu Cătălin Georgescu

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Raisa Beicu: Admir și apreciez foarte mulți oameni din preajma mea.
Valeria Stoica pentru feminitate, vulnerabilitate și atmosfera pe care o creează în jurul ei. În societatea actuală, e greu să mai găsești atâta diafan.
Răzvan Exarhu pentru că pe cât de amuzant, pe-atât de profund este. Deși pare că ia totul la mișto, în realitate are un nivel foarte ridicat de empatie și înțelegere. Îl apreciez pentru cum a scris „Fericirea e un ac de siguranță” și pentru modul în care împachetează dramele cu umor – am învățat multe de la el și îi mulțumesc.
Marius Manole mi se pare o combinație foarte bine echilibrată de geniu în teatru, cu umor (vezi emisiunea online pe care o face cu Ilona Brezoianu) și spirit civic. Fascinant cum într-un singur om s-au adunat atâtea talente.
Cătălin Georgescu pe lângă talentul fotografic pe care nici nu mai este nevoie să-l precizez, este un om vertical, care niciodată nu m-a dezamăgit. În cei 11 ani de când suntem prieteni, nu s-a schimbat deloc – are aceeași integritate și aceleași principii. El este unul dintre foarte puținii oameni de la care caut confirmări.
Alex Gâlmeanu pentru modul în care vede lumea. Un fotograf foarte talentat, cu o cultură generală pe care uneori sunt invidioasă.
Vlad Troncea – un prieten pe care țin foarte mult să-l includ în această categorie de oameni pe care îi apreciez și care mă inspiră. Era student la ASE, beam un vin sus La Motoare, când mi-a mărturist că este nefericit și vrea să facă altceva cu viața lui. La vârsta aia, cu toții aveam drame, dar spre deosebire de mulți alții, el s-a reinventat. A renunțat la lumea finanțelor și cum era foarte pasionat de artă și cultură, astăzi este actor și dansator. A ajuns atât de departe, încât acum joacă în Faust la Royal Opera House în Londra (încă am emoții când spun asta). În ciuda tuturor, nu a renunțat și a luptat pentru visul lui. Este un model de urmat și sunt foarte fericită că l-am cunoscut in real life.

Emilia Chebac: Ai un motto?

Raisa Beicu: Un vers dintr-o melodie:
„Să fugim care încotro
Cântând pe gheaţa crăpată
Să ne luăm viaţa la mişto.”

Versurile sunt scrise de Andrei Robin Proca, solistul trupei „Robin and the Backstabbers”, care este un poet desăvârșit. Din muzica românească, mesajul lui este cel mai aproape de sufletului meu.
Dacă ți se întâmplă lucruri grave și te adâncești în mocirlă, acolo rămâi. Dar dacă iei viața la mișto, înseamnă că faci tot ce poți să trăiești. Versul asta m-a ajutat oricând am disperat. M-am uitat la gheața crăpată și nu m-am scufundat. Arta bună asta face: ajută oamenii în momente de criză. Arta pur și simplu te repară.

Și pe Andrei Robin Proca îl includ în lista oamenilor pe care îi admir pentru cât de bine scrie și pentru cum face oamenii să cânte (pe gheața crăpată).

„Arta bună asta face: ajută oamenii în momente de criză.”

Mi-am dorit un interviu cu Raisa Beicu pornind de la contul ei de instagram. Nu vă imaginați acum că voi lansa o rubrica nouă pe blog despre conturi de instagram. L-am ales pe al Raisei pentru că spune o poveste. Și pentru o doză zdravănă de autenticitate. Mi-aș dori tare mult să văd mai multe astfel de conturi.

Și dacă tot vorbim de autenticitate, interviul cu Raisa o să rămână memorabil pe blogul meu. Ne-am „întâlnit” pe zoom. Când a căzut netul, am închis reportofonul spunându-mi că îl voi deschide când revenim în online. De conectat ne-am conectat, destul de repede, dar am uitat complet de reportofon. Așa că am pierdut vreo 20 de minute din răspunsurile Raisei. Aș fi putut să revin, dar am renunțat. Prefer spontaneitatea pentru emoții trăite în direct.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

În mijlocul copiilor de la Vizurești
Celebra întâlnire cu Jonathan Franzen

Fotografii din arhiva personală a Raisei Beicu

Categorii
Diverse Interviuri

Interviu cu Ana Rubeli – Aici a stat – despre patrimoniu și cărți

Ana Rubeli fondatoarea blogului Aici a stat

Pe Ana Rubeli fondatoarea contului de instagram Aici a stat am cunoscut-o „din like în like”. Deși ne urmăream reciproc în online, nu știam cine este omul din spatele acestui proiect. După fotografiile postate am crezut că este bărbat. Asta pentru că, unele dintre ele, erau făcute în locuri izolate, deloc recomandate pentru o femeie.

Ana și-a descoperit pasiunea pentru patrimoniu prin călătorii și cărți. De mică părinții au dus-o în locuri încărcate de istorie. Fiecare călătorie avea o tema: bisericile din Oltenia, din Bucovina, locuri din Transilvania etc. Atunci când părinții vorbeau cu localnicii, micuța Ana nu rata nici o poveste. Avea însă o slăbiciune pentru locuri secrete. Cum a citit foarte devreme, la 4-5 ani, a căutat singură să-și completeze cunoștințele despre spațiile care o atrăgeau.

Prietenii glumesc pe seama ei numind-o „fata cu semnele maro”. Asta pentru că de fiecare dată când vede un astfel de semn spune: „Trebuie să oprim! Sigur e ceva de cercetat.” Chiar dacă pleaca întotdeauna de acasă cu un plan bine stabilit, între timp, s-a împrietenit cu spontaneitatea. Deși o impresioneaza sacrul (bisericile), în topul preferintelor Anel sunt casele memoriale.

Întâmplător, sau nu, Ana Rubeli locuiește într-o casă cu poveste. A aparținut unui străbunic, fost negustor, tată a 4 fete și un baiat, care a construit câte o casă pentru fiecare copil. După 1989 părinții Anei au reușit să recupereze casa care li se cuvenea. În prezent, Ana este singura, dintre toți moștenitorii, care locuiește într-una din casele străbunicului.

Emilia Chebac: Cum ți-a veni ideea blogului Aici a stat?

Ana Rubeli: Scriam pe contul personal de facebook povești despre locurile pe care le vizitam. Tot timpul primeam comentarii: „Ce frumos, de ce nu te extinzi mai mult?” La un moment dat am primit un mesaj de la o persoană care se confrunta cu o problemă de sănătate și nu mai putea să călătorescă. Am realizat că fotografia mea din Australia, oricât ar fi de frumoasă, nu-i facea deloc bine. Motiv pentru care am decis să-mi fac o pagină de facebook și să nu mai postez pe contul personal. Eu renunțam să-mi mai hrănesc egoul și astfel nu mai declanșam frustrările altor persoane. Aveam să păstrez pentru mine experiențele din Seychelles și Mauriutis, iar pe pagina nou creată urma să postez doar despre Romania. Așa s-a născut Aici a stat.

Emilia Chebac: Cum ai ales numele blogului?

Ana Rubeli: Oriunde mergeam fotografiam toate plăcuțele memoriale. Aici a stat X, aici a stat Y. Și așa Aici a stat a devenit o entitate.

Emilia Chebac: Ce-ți dorești de la acest blog?

Ana Rubeli: Poveștile patrimonului să ajungă la cât mai mulți oameni, iar pe termen lung blogul să strângă o comunitate care să facă ceva concret pentru patriminiu. Cum ar fi să strângă fonduri pentru proiecte de restaurare.

„În spatele acestei imagini este o echipă” – Ana și Andrei Rubeli

Emilia Chebac: Cine este în spatele blogului Aici a stat?

Ana Rubeli: În spatele acestei imagini este o echipă. Andrei (soțul Anei) mă ajuta foarte mult. Nu aș avea curaj să mă aventurez singură în cautarea unui conac abandonat. El este cu hărțile și răbdarea. Eu vin cu documentarea și pasiunea.

Emilia Chebac: Care a fost primul vostru proiect?

Ana Rubeli: Vara trecută am dorit să ținem un concert la biserica fortificată din Hoghilag (lângă Sighișoara) cu orchestra inginerilor unde cântă și Andrei. Scopul nostru a fost să atragem oameni care să vină să viziteze biserica. Dar fiind prima noastră inițiativă de acest gen am avut mari emoții. Credeam că vor veni doar câteva persoane și spre surprinderea noastră biserica s-a umplut de oameni. S-a stat și în picioare. A fost extraordinar de frumos. Pe viitor, prin astfel de concerte, ne dorim să strângem fonduri pentru restaurarea orgii din biserică.

Biserica s-a umplut de oameni…

Emilia Chebac: Cine/ce te inspira în alegerea locurilor de vizitat?

Ana Rubeli: Semnul maro. Apoi nici cazările nu le caut la întâmplare. Prefer oricând un conac restaurat, o casă cu poveste decât un hotel impersonal. Aleg locuri unde proprietarii au pus suflet. Dacă intri în discuție cu astfel de oameni, cu siguranța, îți vor recomanda locuri interesante de vizitat în împrejurimi.

Semnul maro

Emilia Chebac: De ce te impresionează casele memoriale?

Ana Rubeli: Când intru într-o casă în care un om a creat mă umplu de energia locului. Indiferent că a fost scriitor, pictor, actor, profesor, e clar că acel om și-a pus sufletul acolo. Dacă știi să asculți regăsești toate trăirile lui – bucurii și tristeți – în acel spațiu.

Apartamentul Ion Minulescu

Emilia Chebac: O casă memorială de suflet?

Ana Rubeli: Apartamentele lui Liviu Rebreanu și Minulescu. Se pot vizita în Cotroceni în blocul profesorilor. Sunt ușa în ușă și deși nu au fost tocmai prieteni s-au respectat și ajutat reciproc. Apartamentele au o structură circulară care te poarta cu gândul spre sacru.

Apartamentul Liviu Rebreanu

Emilia Chebac: Ești atrasă de locurile secrete. Recomandă un loc mai puțin cunoscut din București?

Ana Rubeli: O clădire în stil neocalsic Vila Bosianu din Parcul Carol (face parte din ansamblul Observatorului Astronomic) unde însuși Alexandru Ioan Cuza a fost găzduit înaintea alegerilor din 24 ianuarie. Este o vila superbă, asemănătoare cu palatul de la Ruginoasa, cu niște elemente masonice extraordinare. Constantin Bosianu a fost om politic și un avocat de excepție.

Emilia Chebac: Studiile tale te-au pregătit de întâlnirea cu patriminul?

Ana Rubeli: Nu. Am absolvit 2 facultați fără nici o legatură cu patrimoniul: ASE – Finanțe banci și SNSPA – Comunicare și Relații Publice. Și un Master în Științe actuariale în Olanda.

Emilia Chebac: Care este profesia ta?

Ana Rubeli: Sunt actuar. Actuariatul este o meserie foarte grea și foarte rară în Romania. În prezent suntem 200 de actuari la noi în țară. (Ana este managerul unei echipe de 80 de actuari.)

Vila Bosianu din Parcul Carol

Emilia Chebac: Ai fost vreodată tentată să părăsești România?

Ana Rubeli: Când am plecat la studii în Olanda știam ca mă voi întoarce. Seva mea se trage din Romania, aici m-am născut și aici vreau să trăiesc. Eram conștientă că am misiunea să aplic modelul pașoptist. Datoria mea ca român, care studiază în afară, este să mă întorc și să fac ceva pentru România. Pentru țara asta pe care toți o critică.

Emilia Chebac: Primul tău contact cu istoria mare?

Ana Rubeli: Înmormântarea lui Corneliu Coposu. Eram pe umerii lui tata. M-a impresionat teribil tristețea lui tata și marea de oameni. Am crescut cu poveștile lui tata despre Regele Mihai și cum ar fi putut să fie țara asta dacă nu ar fi venit comuniștii. Tata mi-a transmis dragostea pentru personalitățile care au schimbat istoria sau au avut un rol important

Emilia Chebac: Ce închisori comuniste ai vizitat?

Ana Rubeli: Sighetul l-am vizitat de mai multe ori. Prima dată am fost cu tata. Îmi amintesc cât de răvășită am fost să-l văd plângând. Atunci nu știam nimic de Iuliu Maniu și Iuliu Hossu. Am fost la Aiud, la Făgăraș, dar încă nu am ajuns la Pitești. Nu mă feresc să intru în contact cu duritatea unor astfel de locuri, dar încerc să o înconjor de frumos. Dacă nu aș procede așa răul ar avea o putere mult prea mare asupra mea și m-ar copleși.

Emilia Chebac: O prejudecată spulberată în călătoriile tale?

Ana Rubeli: Făceam revelionul la un conac lângă Hoghilag. Era 31 decembrie, iar eu cu Andrei am mers să cercetăm împrejurimile. Când vrem să vizitam ceva căutam omul care are cheia. De obicei este învățătorul, primarul sau preotul. Am dat peste biserica fortificată și am întrebat un localnic unde găsim cheia. „La primar” ne-a răspuns. „Să deranjam un primar pe 31 decembrie?” Voiam să renunțăm, dar săteanul ne-a încurajat să mergem spunându-ne: „Mergeți, e un om extraordinar de bun!” Cine mai spune astăzi de un primar că este extraordinar de bun? Omul sfințește locul. Și lui ai putea să-i ei un interviu. O să-ți placă.

Castelul Bethlen din Criș

Emilia Chebac: O întâmplare tristă care te-a marcat?

Ana Rubeli: O vizită care mi-a rămas în minte a fost cea la castelul Bethlen din Criș în decembrie 2013, unde un domn în vârstă și demn ne-a deschis poarta (Gavrilă Olimpiu cred că îl chema). Castelul cu una dintre cele mai frumoase arhitecturi renascentiste din Transilvania, are un balcon superb cu colonade la primul etaj și un turn înalt destul de bine păstrat. Deși atunci lucra ca paznic al locului, relația sa cu domeniul și cu familia Bethlen este mult mai veche. Ne-a introdus în atmosfera locului povestindu-ne de perioada în care castelul era falnic, parcul dendrologic în stil englezesc era îngrijit, când se juca de-a v-ați ascunselea printre copaci împreună cu „domnișorii„ de la castel. Am aflat despre vremurile de grandoare, dar și despre cele de restriște pe care le-a trăit acest castel.

Domnul Olimpiu a fost martor, timp de 2 zile și 2 nopți, la percheziția castelului, din 1947. A privit cu neputință cum tinerii comuniști au ars în curte toate cărțile din bibliotecă familiei Bethlen. Nu știu dacă ce ne povestea era un mix între fantezie și experiențele trăite de strămoșii domnului Olimpiu (Nu am putut să-i aproximez vârsta, dar nici atât de bătrân nu cred că este). Nici nu contează prin amintirile cui privim atât timp cât suferința locului este limpede.

Pe timpul fostului regim, în anii 70, în curtea castelului s-au filmat scene din filmul „Enigma Otiliei.” Cele trei surori urmașe ale spiței Bethlen au recuperat domeniul în 2007, dar au nevoie de câteva milioane de euro pentru restaurare.

Domnul Olimpiu ne-a mărturisit, cu lacrimi în ochi, că nu va mai trăi sa vadă castelul restaurat. E bătrân, timpul trece, iar fonduri pentru restaurare se găsesc greu. Am plecat plângând, gândindu-mă la nedreptățile istoriei. Am închis ochii și-am încercat să-mi imaginez cum ar fi arătat acel loc, și România în general, dacă procentele rezultate în urma conferinței de la Ialta ar fi fost altele…

Exista și o vestea bună. Uniunea Pro Castrum Bethlen, fondată de cele trei surori moștenitoare: Anikó, Éva şi Ágnes Bethlen din Târgu Mures, se ocupă cu restaurarea castelului, iar domeniul se pare că va fi redat în câțiva ani circuitului turistic. Nu știu ce mai face domnul Olimpiu. Îmi doresc însă ca el să trăiască suficient să poată să vedea castelul renăscând din cenușă.

Conacul Victor Slăvescu – acum

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă?

Ana Rubeli: O întâmplare hazlie, tangențial vecină penibilul, a fost vizita la Conacul Victor Slăvescu (Vrancea), în octombrie 2018, chiar la începuturile proiectului „Aici a stat”. Eram în drum pe lângă Focșani, în căutare de conace. Zona Odobești-Vârteșcoiu-Cotești este extrem de bogată în clădiri cu poveste. În Cotești găsim, în centru, o poartă somptuoasă deschisă. Crezând că e muzeu, în curte se zărea o minunăție de conac impecabil restaurat, intrăm nonșalant pe poartă. Facem fotografii, încercăm să facem roată și era cât pe ce să și intrăm.

Ne pomenim lângă noi cu un domn distins care ne spune cu eleganță „Cum ați ajuns aici? O să vă rog să ieșiți, sunteți pe o proprietate privată.” Am încercat să bâiguim ceva, cum că poarta era deschisă, cum credeam că e muzeu, cum ne doream să-l vizităm. Nu am mai apucat să spunem nimic coerent, și am plecat cât am putut de repede. În mașină am realizat că am stat de vorbă cu Mihai Ghyka, strănepotul lui Mihai Orleanu (socrul lui Victor Slăvescu), cel care a restaurat conacul și care i-a redat viață începând cu septembrie 2014, cu prilejul Concertului SoNoRo Conac. Data viitoare ne vom face mai bine temele. Și cine știe poate vom reuși să intrăm invitați, nu prin pseudo-efracție.

Conacul Victor Slăvescu – în trecut

Emilia Chebac: Altă pasiune în afară de patrimoniu?

Ana Rubeli: Categoric cărțile. Deși sunt foarte sociabilă când am o carte în mână s-a terminat. În casa părinților, în camera mea, atunci când citeam aveam o poziție preferată. Mă sprijineam de pat, îmi luam cartea și un borcan cu compot făcut de bunica. Când teminam cartea era gata și compotul.

Emilia Chebac: De ce ai ales clubul meu de carte – Emilia,cărți&cafea?

Ana Rubeli: Până să te întâlnesc relația noastră s-a construit din like în like. Te urmăream pe instagram. După club te-am adăugat și pe facebook. În decembrie când tu ai recomandandat niște cărți (găsiți articolul care a inspitat-o pe Ana aici), eu am cumpărat 90% dintre ele. Am rezonat cu recomandările tale. Plus că mi-a plăcut numele tău – Chebac. Emilia Chebac sună foarte bine. Și a mai cântărit ceva foarte mult. Am sesizat din conținutul tău afilierea pentru regalitate.

Mi-a plăcut că la prima ediție a clubului ai reușit să aduni persoane din medii diferite și de vârste diferite. Librar, restaurator, ghid de travel, terapeut, fata de 18 ani pasionată de benzi desenate, dnu S. un povestitor incredibil de bun etc.

Cartea aleasa de tine Eugenia mi-a plăcut. Am recomandat-o și eu și acum am prieteni care citesc Eugenia. Incredibil cum s-a propagat cartea asta.

Cărturești Brașov

Emilia Chebac: Trecut, prezent și viitor despre cărți?

Ana Rubeli:
1. Trecut – am terminat „Jurnal de prințesă 1916-1918” – Nadeja Știrbey
2. Prezent – acum citesc în paralel mai multe cărți:
„La început a fost sfârșitul” memorile Adrianei Georgescu pentru clubul tău de carte
„Casele vieților noastre” – Antologie cu texte de Adriana Bittel, Ana Blandiana, Andrei Pleşu, Antoaneta Ralian, Barbu Cioculescu, Dan C. Mihăilescu, Gabriel Liiceanu, Gabriela Tabacu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Micaela Ghiţescu, Monica Pillat, Radu Paraschivescu, Tania Radu, Victor Ieronim Stoichiţă
„Povestea caselor” Bucuresti-orasul pierdut. Prefaţa e semnată de Alexandru Paleologu, iar textele sunt îngrijite de Andreea Deciu.Am găsit ultimul exemplar cu autograf la Târgul cărții.
3. Viitor – urmează să citesc „Bucureștii de altădată” – Constantin Bacalbașa

Cărturești Brașov

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Ana Rubeli: Vreau să promovez patrimoniul. Mă bucur când întâlnesc o persoană interesată de o discuție pe tema asta. Acum să nu-ți închipui că accept orice interviu. Am 2 criterii care mă fac sa spun da: prietenii și calitatea conținutului. Am intrat pe blogul tău și mi-a plăcut foarte mult cum scrii.

Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?

Ana Rubeli:
• Raisa și Nona Beicu – te-am auzit ca vrei un interviu cu un om fain de PR.
• Constantin Cioancă – muzeograf la Muzeul de Artă Apuseană ”Dumitru Furnică-Minovici”
• Alberto Groșescu – fotograf ARCEN
• Edmond Niculușca – fondator ARCEN

Emilia Chebac: Cât de important este ca oamenii să-și cultive pasiunile?

Ana Rubeli: Dacă fiecare din noi ne-am urma pasiunile oamenii ar fi mai buni și mai fericiți. Pământul asta ar arata cu totul altfel. Și dintr-o pasiune se pot face bani dacă știi să te lupți pentru ea.

Emilia Chebac: Ana de curând ai devenit mamă. Ce ți-ai dori pentru fiul tău Șerban?

Ana Rubeli: Să-și urmeze visurile.

A&A la Poarta Ecaterina – Brașov

Conversația cu Ana Rubeli m-a făcut conștientă că în România nu s-a născut încă generația care să fie încurajată de părinți/societate să-și urmeze visurile. Balet, pictura, să ajuți oamenii, să scrii? Nu se poate! Și cum o să trăiești? Și rând pe rând, generație după generație ne-am ascuns adânc în inimă visurile și am pornit să facem bani. I-am făcut, dar cu un pret ? Mulți ne-am pierdut sufletul și suntem nefericiți. A avea a devenit mai important decât a fi. Să nu ne mai miram ca România anului 2020 arata așa. Dar cum sunt o optimistă, cred că generația Anei nu numai ca va respecta visurile copiilor, mai mult îi va încuraja să le trăiască.

Când Ana Rubeli mi-a vorbit de cariera ei am realizat că nu știu nimic despre domeniul în care activează (o premieră pe blogul meu). Așa că am rugat-o să-mi explice ce face un actuar și spre surprinderea mea mi-a vorbit cu aceeași pasiune cu care îmi vorbise și despre patrimoniu. Cum îi reușește asta numai ea știe.

Dacă prietenii o numesc „fata cu semnul maro” pentru mine Ana Rubeli, fondatoarea blogului Aici a stat, va fi mereu „fata cu viziune”. În plină pandemie de coronavirus când toată lumea se panichează ea dă startul unui nou proiect.  Numai un vizionar poate țese visuri când totul în jurul lui se prăbușește. Iar fata asta inteligentă și plină de pasiune a venit la prima ediție a clubul meu de carte. Cine își închipuia atunci, că peste ceva timp, aveam să scriu primul articol despre blogul ei – Aici a stat? Succes Ana!

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Fotografiile sunt din arhiva personală a Anei Rubeli

A&A în curte la Institutul Național al Patrimoniului
Categorii
Cultură Viața mea

O săptămână la DoR

Ideea acestui articol mi-a venit în timp ce citeam #36 DoR – Decât o Revistă. Mai precis reportajul Nicoletei Rădăcină, Butonul roșu, despre greva muncitorilor de la fabrica Electrolux. Pentru a se documenta Nicoleta a mers de 2 ori la Satu Mare unde, de fiecare data, a stat câte o săptămână. M-am întrebat cum ar fi dacă aș petrece și eu o săptâmâna în redacția DoR, să-i cunosc pe reporteri și editori pentru ca apoi să scriu despre ei.

Repede, să nu mă părăsească curajul, am scris un mesaj Nicoletei, am închis ochii și am dat click pe send. Acum că dorința mea era transmisă, nu-mi rămânea decât să aștept răspunsul. Din fericire au rezonat cu propunerea mea așa că, în perioada 27-31.01.2020, aveam să respir același aer cu editorii și reporterii de la DoR. Puteam, în sfârșit, să-i întâlnesc pe oamenii care au contribuit (și contribuie) substanțial la ridicarea calității jurnalismului în România.

Iată-mă într-o dimineață de ianuarie parcurgând același traseu pe care am mers ani de zile. Diferența era că acum abia așteptam să ajung, în timp ce în trecut pe măsură ce mă apropiam de un loc, aflat în vecinătatea redacției DoR, simțeam cum muream în fiecare zi câte puțin. Acealași drum, dar cu o altă perspectivă.

Echipa DoR (aproape completă – e cam greu să strângi 25+ de oameni la poză) Credit foto: Cătălin Georgescu

Am ajuns și timp de câteva minute, cât au durat prezentările, nu știam ce să cred. Era o glumă sau pur și simplu coincidență? Aproape toate numele erau dublate, unele chiar triplate: Andreea, Oana, Carla, Cătălina, Nicoleta, Anca. Mă simțeam ca într-un carusel, ceea ce nu mi se mai întâmplase până atunci. Singurele nume pe care le-am reținut au fost Nicoleta Rădăcină și … Irina. Cei care mă urmăresc cunosc obsesia mea pentru acest nume. Nu am putut să o identific nici măcar pe Andreea Vrabie, deși podcastaul ei Pe Bune îl ascult de peste 2 ani.

Eram în „laboratorul” unde se fabrică poveștile cu miză umană pe care le citesc cu atâta plăcere. Luni ora 10:00 – începe ședința editorială moderată de Sorana Stănescu cu întrebarea: Ce ați consumat în weekend? (întrebarea variază la fiecare ședință). Au venit spre mine o avalanșă de informații. Despre cărți, filme, cafenele, evenimente DoR din țară, am aflat chiar și de existența unui excelent patinoar în Cișmigiu. Mă mai relaxasem când mi-am auzit numele. Am dedus că era rândul meu să spun ce consumasem: Bizanț – o carte și un serial pe Netflix.

Sorana Stănescu (credit foto: Cătălin Georgescu)

După acest intro discuțiile au luat o turnură mult mai serioasă.
• Am aflat că articolul despre Brădetu „s-a dus până la cer” și a devenit un fenomen.
• Că vorbitul la evenimente duce la o creștere sănătoasă a brandul personal.
• Cum stă publicația DoR cu evoluția datelor de trafic.
• S-a vorbit despre întâlnirile din țară cu cititorii. La Iași, Facultatea de Litere, reporterii DoR au discutat cu studenții dacă se mai merită să faci jurnalism în ziua de azi? În Vaslui au dezbătut, cu peste 50 de oameni: de ce vor să plece din țară, dar și dacă se gândesc să se mai întoarcă ? În ambele locuri, reporterii DoR, au fost asaltați cu întrebări de unde concluzia lor că oamenii din alte orașe își doresc aceste întâlniri.
• Am sesizat o preocupare aparte pentru economia rurală și satul românesc. Dacă în 2019 au ales o destinație bine țintită – un loc în jud. Suceava, în 2020 au schimbat abordarea. Un membru al echipei a pus degetul pe harta. În martie – aprilie vor pleca să facă predocumentare pentru un viitor articol în jud. Buzău – Lopătari/ Beceni.
• S-a discutat despre calitatea aerului din atâtea unghiuri încât la plecare, în drum spre casă, elaboram strategii și căutam pe net care este cel mai performant purificator de aer (de apartament) pentru aerul poluat. Se pare că traficul nu este cea mai mică problemă, altele sunt problemele reale. Reporterii DoR care vor scrie articole pe această temă, cu siguranță, nu se vor rezuma doar la experți (excelenți teoreticieni) ci vor discuta și cu grupuri civice care încearcă să facă lucruri în comunitatea lor (partea practică).

Marți, miercuri și joi sunt zilele în care reporterii DoR merg pe teren. Oricât de mult aș fi vrut să merg cu ei peste tot nu puteam să mă împart, așa că am decis să mă limitez doar la evenimentele din redacție. În timp ce ei își documentau viitoarele articole, eu am reușit să iau interviu unei actrițe din România care, în prezent, studiază la Londra. A jucat rolul principal într-un film pe care îl consider un fenomen – „Între chin și amin”. Venită acasă pentru 2 săptămâni (să filmeze la un proiect) singura ei zi liberă era marți exact în ziua în care eu ar fi trebuit să fiu în redacția DoR.

Fotografie de grup la Alba Iulia (credit foto: Cătălin Georgescu)

Joi seara ora 19:00 înapoi în redacție. În timp ce în apartamentul 3 (sediul DoR) se desfășura întâlnirea cu o parte din oamenii care au împlinit 30 de ani odată cu Revoluția, în apartamentul 4 am participat la Meet the Reporter cu Școala 9. Acela fost momentul în care mi-aș fi dorit să am o clonă.

În fiecare joi reporterii DoR se întâlnesc cu cititorii revistei. A fost rândul Nicoletei Coșoreanu să povestească despre experiența ei de când scrie la Școala9 și DoR. Deși în prezent este reporter la Școala9, o publicație jurnalistică dedicată educației preuniversitare, nu a uitat să mărturisească cât de mult și-a dorit să lucreze la DoR.

În timp ce pe ecran se derulau imagini cu Nicoleta, eram atentă la modul cum ne introduce în povestea ei. Nu sunt genul care să mă las sedusă doar de un discurs bine articulat. Limbajul non verbal și bucuria din privirea o deconspirau – fata asta chiar arde frumos pentru fiecare articol. Mă tem că am cam „hărțuit-o” cu întrebări: cum își face documentarea, dacă s-a regăsit în povești pe care le-a scris și cum reușește să-și păstreze concentrarea și obiectivitatea? Mi-a plăcut că, pe parcursul discuției, în timp ce cititorii aveau tendința să conducă discuțiile spre experiențe personale, Nicoleta și-a păstrat echilibrul. Empatiza cu cititorii și problemele lor, dar întorcea cu eleganță discuția pentru ca tema prezentării să nu fie trimisă în exil.

Nicoleta a menționat un nume, pe care l-am auzit de foarte multe ori la studente și absolvente de jurnalism – Emilia Șercan. Cred că exprimarea ei a fost ceva de genul: „Această profă minunată, Emilia Șercan!” Un nume care parcă mă urmărește. Încep să mă întreb dacă nu se impune un interviu?

La un moment dat pe ecran a apărut draftul articolulul – „Acasă nu încape într-un bagaj” scris de Nicoleta în care se vedeau corecturile lui Cristian Lupșa – editor DoR. Cum povestea documentată de Nicoleta avea un mare potențial emoțional, Cristi, prin completările făcute, îi sugera să scoată în prim plan acest aspect. Știe el de ce mizează pe aceste reacții afective. Emoțiile autentice, subliniez autentice, sunt cele care conectează cu adevărat oamenii.

Cred că era ora 21:30 când am plecat de la Școala9. Alături la DoR continua întâlnirea, celor care au împlinit 30 de ani odată cu Revoluția, deși începuse la 6:00. Ușa era deschisă și vedeam chipurile participanților. Nu aveam nevoie de prea multă intuiție să realizez că acolo era un eveniment special. Plutea în aer ceva ce nu vezi în fiecare zi.

O parte din echipa DoR la Perugia, la Festivalul Internațional de Jurnalism

Am început săptămâna mea la DoR luni cu o ședință săptămânală și am încheiat cu o ședință lunară vineri ora 15:30 – Stare de DoR. Dacă în prima zi nu cunoșteam pe nimeni, acum puteam să indentific fiecare membru al echipei. Fiecare Andree (sunt 3) cu numele de familie, fiecare Oană etc. Ați prins ideea. Sedința lunară a fost moderată de Cristian Lupșa – editor DoR. Cristi e genul de persoană care intimidează, dar cum ascultasem podcastul Andreei Vrabie (îl puteți asculta aici) să spunem că mi-a fost ceva mai ușor să mă raportez la omul Cristian Lupșa și nu editorul Cristian Lupșa.

Cristian Lupșa (credit foto: Alex Gâlmeanu)

În fiecare an au ales un cuvânt care să-i definească. Pentru DoR 2020 este Siguranță și Impact. În relații, în comunitate și societate. O centrare pe ce fac și pe ce lucrează. Trăim într-o lume în care, cu toții, alergăm după like-uri și share-uri în număr cât mai mare. Deși uneori ne erodeză emoțional, vrem notorietate și vrem expunere. Cristi a punctat un lucru pe care în ultima vreme l-am simțit pe propria piele: „Impactul offline rămâne pe când cel online, deși are și el rolul lui, se pierde.”

Planificări, strategii și calendarul lunii februarie. Totul era acolo pe ecranul din fața mea. Transparență totală. Am văzut până și grila de salarizare. Toți oamenii care lucrează la DoR și Școala9 au contracte part-time. Am înțeles că în spatele unor reporteri care produc conținut de valoare, există un om care a realizat cât de valoroasă este resursa umană cu care lucrează.

La un moment dat Cristi a întrebat: Ce aveam de sărbătorit? (o realizare a ta sau a echipei?) Așa am aflat că întâlnirea celor de 30 de ani fost un succes. Oamenii aproape că refuzau să mai plece. De departe, cel mai reușit eveniment la capitolul întâlniri cu comunitatea. Un proiect coordonat de Nicoleta Rădăcină – îngerul blond ( roz sau mov) care m-a conectat și pe mine cu cei de la DoR. Felicitări, Nicoleta! S-a vorbit despre întâlnirea cu comunitatea din Iași despre care au spus că ar trebui clonată și despre fenomenul Brădetu. Când mi-a venit rândul am spus: Faptul că sunt aici cu voi.

Nicoleta Rădăcină, îngerul blond de la DoR (foto credit:Cătălin Georgescu)

Când pe ecran au apărut imaginile cu noul sediu am putut să le văd entuziasmul, dar mai ales să-l aud. Au fost extrem de vocali. Începând cu 1 martie echipa DoR se mută în casa nouă. O clădire mai mare și mai potrivită cu nevoile lor. În timp ce pe ecran se derulau imagini cu amplasarea birourilor pe etaje, locul de fumat, sălile de ședințe și terasa, Jo (Georgiana Ilie) a punctat că noul sediu beneficiază de finisaje excelente. Acela a fost momentul în care am realizat cu câtă grijă a fost ales acest loc.

Georgiana Ilie (foto credit: Cătălin Georgescu)

Nu vă închipuiți că totul e perfect. Când a apărut slideul cu zilele libere și jumătate din ele erau tăiate le-au cam căzut fețele. Cea mai spinoasă zi s-a dovedit 1 Iunie – Ziua Copilului. Ca părinte e frustrant să pice într-o zi în care trebuie să fii prezent la job. Și cum o parte din zilele libere date de Guvern au picat, în 2020, în zile în care toți editorii și reporterii trebuie să fie prezenți (sedința săptămânală de luni, sedința lunară plus altele evenimente) e normală să apară discuții.

Lui Cristi Lupșa i se pune deseori întrebarea: „Tu cum de nu-ți iei lumea în cap?”. E greu de lucrat în echipă când coordonezi 25 de oameni, de aceea subliniază că: „ce face DoR este mai important decât ce face fiecare individual”, dar și că „Din fericire suntem cea mai bună echipă pe care o știu.” Nu cred că greșesc dacă afirm că o spunea cu mândrie. Cum fiecare vrea mai mult, mai diferit decât mediul în care funcționează, Cristi îi încurajează să spună de ce au nevoie. Să vorbească despre lucrurile care le produc griji. Așa înțelege el forță în comunicare la nivel de echipă.

Ce m-a impresionat cel mai tare la prezentare lui Cristi Lupșa? Transparența. Am avut acces la informații la fel ca fiecare membru al echipei. Într-o țară în care lipsa încrederii a devenit brand național, el este dovada ca se poate și altfel.

După Starea de DoR a urmat o pauză și apoi a început la 17:00 – Storytime. Pornind de la articolul ei din ultimul nr. DoR „Acasă nu încape într-un bagaj” Nicoleta Coșoreanu a construit conceptul prezentarii în jurul unui cuvânt – acasă. În timp ce pe ecran se succedau imagini cu apartamentul unde a copilărit și locurile unde a locuit în București am înțeles că pentru Nicoleta acel acasă, de bază, nu e un loc care se transformă și devine tot mai rafinat. Acasă este despre emoții și oameni dragi. Acasă poartă în el suficientă dragoste încât să o protejeze pe tânăra care a plecat în lume cu visurile într-o valiză. În prezent pentru Nicoleta, acasă este locul unde s-a stabilit cu omul iubit. Acasă a devenit, prin poveștile pe care le spune, și redacția în care lucrează. Acasă va fi mereu locul unde se simte iubită, în sigurață, unde îi cresc aripi și visurile îndelung ocrotite devin realitate.

La finalul prezentării Nicoleta a punctat: „Nu vreau să plec din Romania, deocamdată cred că mai multe lucruri de făcut aici”.

Irina Tacu (credit foto: Cătălin Georgescu)

La începutul acestui articol, am menționat că singurul nume pe care l-am reținut a fost Irina. De ce? E numele meu preferat. Așa o cheamă pe fiica mea, așa o cheamă pe mama și așa aș fi vrut să mă cheme și pe mine. Mulți mi-au recomandat să-mi schimb numele, dar eu am decis să am o rubrică pe blog – Irina. Firește că nu aveam cum să ratez un interviu cu Irina Tacu – reporter DoR.

Era în jur de 8:30 p.m când am plecat din redacția DoR. Le-am lăsat acolo pe Sorana, Nicoleta și Irina. Eram îngrijorată. Când am înțeles câtă documentare, câtă muncă și câtă pasiune înmagazinează un articol până apare print și online m-a luat amețeala. Asta fără să mai pun la socoteală oamenii care se ocupă de site, fotografii și toți oamenii care în redacția DoR fac lucruri care mie îmi scapă. Așa că vineri seara când bucureștenii erau oficial în weekend, undeva într-un mijloc de transport îmi spuneam: Doamne în ce m-am băgat?!

Nu vreau să minimizez ceilalți membrii ai echipei, doar că în saptămâna pe care am petrecut-o la DoR anumiți editori și reporteri au fost mai vizibili prin evenimentele pe care le-au moderat și organizat.

The Power of Storytelling (credit foto: Vlad Cupsa)

Săptămâna mea la DoR a zburat. Am depășit de mult timp faza că un reporter bun este prototipul Veronicai Guerin, deși cu ce probleme se confruntă România avem nevoie de 10 Guerin nu una. Nu toți jurnaliștii au ADN de erou. Dar în meseria asta nu e nevoie numai de eroi. Este nevoie și de oameni care caută soluții. Acest tip de jurnalism îl fac cei de la DoR.

Pentru ca vocea lor să fie din ce în ce mai auzită jurnaliștii buni au nevoie de cititori generoși. Atunci când îți place ceva nu ține doar pentru tine. Ca binele să răzbească mai ușor este nevoie să fie propagat. Un film, un spectacol, o carte, o revistă care îți bucură sufletul există prin cei care le consumă. Îți place – spune, povestește și recomandă. Dar mai ales cumpără. Conținutul de calitate nu e gratis. Tu ai produce, la infinit, ceva care chiar dacă te împlinește sufletește, nu îți poate achita rata la mașină sau casă?

După săptămâna mea la DoR sunt mai convinsă ca niciodată că jurnalismul este vocație. De aceea mulți chemați puțini aleși.

DoR Live, iulie 2018 (credit foto: Cătălin Georgescu)

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Îmi place teribil fotografia asta făcută de Cătălin Georgescu
10 ani de DoR – de la întâlnirile cu comunitatea – (foto credit: Mihai Ciobanu)
DoR… (credit foto: Mihai Ciobanu)

 

Categorii
Diverse Interviuri

Un interviu cu Sabina Varga despre Zest și pasiunea pentru scris

Toată lumea Sabinei este concentrată în ochii ei

Zest este un podcast despre oameni care scriu. Cum este singurul proiect de acest gen, în România, mi-am dorit tare mult un interviu cu Sabina Varga. Îmi place cum, prin invitații aleși, demolează mitul că cei care scriu, automat scriu doar literatură. Ei bine nu, există o plaja mult mai largă.

Ce este un podcast?

Un fel de emisiune radio, pe o anumită temă și cu episoade preînregistrate. Avantajul este că le poți asculta oriunde și oricând. De când urmăresc Zest manichiura mea arată impecabil, iar apartamentul meu este mult mai curat. Trebuie să menționez că, Sabina a reușit performanța, să mă țină în bucătarie câteva ore bune. E drept că aveam o agendă unde mai notam, din când în când, idei pe care le auzeam în fundal. Iar dacă invitatul ei nu ar conspirat să-mi distragă atenția, cine știe dacă nu m-aș fi transformat într-o Julia Child aclimatizată în peisajul mioritic. Dacă în bucătarie nu am reușit să devin nici măcar o replică palidă a Juliei Child, în schimb invitatului Sabinei am reușit să-i iau un interviu, pe care îl puteți citi aici). Dar tot este un record. Cine mă cunoaște știe că eu și arta culinară suntem într-o relație ca Trump cu Iranul. Nu mă pasionează deloc domeniul.

În România, cei care ascultă podcasturi sunt o nișă destul de mică. Oameni care vin din zona de marketing și advertising. Și e păcat. Podcasturile sunt o forma de a rămâne conectat cu un domeniu care te interesează, în cazul meu scrisul, chiar și atunci când ești nevoit să faci lucruri pe care n-ai cum să le ocolești.

Emilia Chebac: Când ai lansat Zest și de unde numele?

Sabina Varga: L-am lansat în ianuarie 2019, dar am început să lucrez la el prin vară lui 2018. M-am interesat de ce echipament am nevoie, m-am gândit la invitați și apoi i-am dat drumul.

Numele este dintr-o carte scrisă de autorul meu preferat Ray Bradbury – Zen in the Art of Writing. Cartea nu are prea multe sfaturi, este mai mult o autobiografie. Ce îmi place la el este că scrie cu foarte multă poftă. Nu se cramponează de reguli. Scrie cu zest și gusto. De aici numele podcastului Zest.

Emilia Chebac: Ai un criteriu după care îți alegi invitații?

Sabina Varga: Toți invitații au un numitor comun. Să-mi placă cum scriu, să aibă ceva interesant de spus în domeniul asta și să am o afinitate pentru ce spun ei. Caut și varietate. Nimeni nu vrea să asculte 5 poeți la rând.

Emilia Chebac: Întâmplări care ți-au crescut pulsul când ai înregistrat episoade Zest?

Sabina Varga: Prima întâmplare, de acest gen, a fost când am înregistrat un episod cu Georgiana Ilie de la DoR. Au fost foarte drăguți și m-au chemat la ei în studio. Deși am venit cu echipamentul meu, am folosit microfoanele lor. Jo nu mai folosise echipamentul. Mie mi s-a părut simplu să bag 2 mufe la microfon. Am făcut o probă. Microfonul meu era încet, l-am dat mai tare, am dat play și am început înregistrarea.

Era printre primele episoade, aveam emoții și nu eram nici în mediul meu. Pe la jumătatea interviului, am realizat că microfonul meu nu mergea. Am văzut asta când am aruncat ochii în reportofon. M-am panicat și am simțit că n-o mai aud pe Geo. Ce să fac? Nu voiam să întrerup interviul. Am continuat. E drept că întrebările mele se auzeau foarte încet, dar le-am separat cumva și le-am editat să se audă mai bine. Când cineva stă 50 de minute cu căștile în urechi, o înregistrare proastă poate ruina un conținut de calitate. De aceea, țin foarte mult la un audio bun.

A mai fost o întâmplare. Înregistram cu, Luluts și Zvâc, fetele de la Dume de Mestecat și am realizat că am uitat telefonul la baie. Cum nu mă mai puteam concentra, le-am spus că mă duc după telefon. La editare nu am tăiat. A fost prea amuzant.

Emilia Chebac: Reacții ale urmăritorilor?

Sabina Varga: Cei care ascultă Zest îmi trimit mesaje că podcastul meu îi inspiră. Dar cele mai bune reacții le primesc de la invitați după. Îmi spun că le place cum a ieșit, că au primit și ei ecouri pozitive.

Emilia Chebac: Cum te responsabilizează acest podcast?

Sabina Varga: Mi se pare că am o dublă responsabilite. Odată ca invitații mei să fie puși în valoare, în interviu, prin întrebările pe care le pun, apoi să fie util și pentru ascultători.

Emilia Chebac: Pe lângă podcast ai și un site – blacusens – unde publici articole despre marketing comunicare și scris. Ce dorești să transmiți prin el?

Sabina Varga: E filosofia mea în viață. Prin acest site îmi doresc să transmit următorul mesaj: comunicarea cu sens se face prin cuvinte mai puține, dar mai bune. În prezent, există foarte mult conținut creat doar de dragul de a fi creat. Văd prezentări cu câte 20-30 slideuri cu un text care nu spune nimic. În general, oamenii vorbesc mult fără să-și pună întrebarea dacă ce spun interesează cu adevărat. Observ o lipsă de editare și în viața reală. Chiar și la cei care lucrează în domeniu. Se comunică mult, prost și există prea multă umplutură. Prefer mai puțin, dar cu mesaj de impact.

Emilia Chebac: Am văzut că militezi pentru conținut de calitatea. Decât 1 art/zi prost, mai bine 1 art/săptămână bine documentat. De ce?

Sabina Varga: Un articol bine documentat este valabil și peste 5 ani. Unul scurt este de moment. Nu mai interesează pe nimeni, în viitor, să citească despre un eveniment sau un om al momentului. Trebuie să știi să alegi. Asta nu înseamnă să te rupi de realitate. La un moment dat Michelle Obama a avut un discurs foarte bun pe care am vrut să-l analizez a 2-a zi. A fost o decizie de moment Cred că a fost cel mai de succes articol de pe siteul meu.

Militez pentru conținut de calitate din egoism. Conținutul de calitate este pentru binele tuturor. Atrage mai mulți cititori care sunt conștienți că nu vrei să le irosești timpul. Plus că nici tu nu îți irosești timpul construind ceva fără rezultat.

Emilia Chebac: În cât timp se construiești o comunitate?

Sabina Varga: O comunitate se construiește destul de greu. Rezultatele se văd după 2 ani, când mesajul conținutului transmis de tine convinge urmăritorii. Vorbesc din experiența pe sabinavarga.com care este un blog vechi pornit în 2005. Au fost ani în care am scris destul de mult și strânsesem o comunitate în jurul blogului. Oameni care așteptau articolele mele. Dacă nu scriam, mă întrebau: „Ce faci? De ce nu scrii?” Reacționau imediat. Le lipsea dacă nu dădeam nimic nou.

E nevoie de răbdare să faci ceva constant. Acum chiar dacă sunt oameni care ascultă și apreciază Zest, să construiesc o comunitate o să dureze. Vorbesc de o comunitate adevărată, nu câțiva oameni care se uita la tine.

Emilia Chebac: Recomandă un podcast

Sabina Varga:

• Din afară – Radiolab – un podcast făcut de 2 oameni interesați de știință.
• De la noi – Pebune – un pocast, despre creativitate, produs de DoR. Gazda emisiunii este Andreea Vrabie.
Sunt un mare susținător DoR (Decât o Revistă ). Au avut o zi a porților deschise și fără să-mi dau seama eram toată branduită: aveam o insingnă, o plasă plus o agendă de scris – dor de scris.

Emilia Chebac: Sunt persoane care pretind că pot scrie, bine, fără să citească. Tu ce crezi?

Sabina Varga: Dacă nu citești nu ai anumite unelte la îndemână. Nu ai vocabularul de care ai nevoie, nu înțelegi tehnicile pe care le poți folosi, nu știi cum să construieși un personaj și nu știi să compui o frază. Când citești mult dezvolți o ureche (ca la muzică). Urechea de cititor te va ajuta la scris. Când citești realizezi dacă ceea ce scrii sună bine sau rău. Cine nu citește o ia de la zero și îi este mult mai greu.

Emilia Chebac: Recomandă o carte pentru cei care doresc să se apuce de scris.

Sabina Varga: Misterele regelui – Stephan King. O recomand în engleză. Dă multe sfaturi de bun simț despre scris. Eram la studii în Olanda și lucram ca freelancer. Nu aveam bani și mă gândeam să mă angajez chelneriță. Am citit însă cartea lui King, iar asta mi-a amintit cât de mult îmi place să scriu. Am realizat că nu doresc să fac altceva. Nu m-am angajat și am învățat pe cont propriu copywriting. Asta m-a condus către joburi mai bune și de aici a decurs restul carierei mele. După Misterele regelui, i-am citit și restul cărților. Scrie foarte bine. Este criticat că scrie prea simplu. Cine spune că este ușor să scrii simplu să încerce. Este cel mai greu.

Emilia Chebac: O altă pasiune pe lângă scris?

Sabina Varga: Alerg la semimaratoane. E un hobby cu care m-am luptat. Corpul meu nu răspunde foarte bine la alergat. Nu am avut rezistență, dar m-am ambiționat și acum reușesc șă alerg pe distanțe mari. Alergatul mi-a educat psihicul. Atunci când este foarte greu și crezi că mori, acolo, poți să mai alergi 5 km. Dacă reușești să tragi de tine și reziști psihic poți continua. În mod normal parcurg 6-7 km fără să mă resimt – 2 ture de IOR. Apoi pot să mănânc jumătate de pizza fără să mă simt vinovată.

Emilia Chebac: Ceva superficial despre tine?

Sabina Varga: Îmi place să citesc cancanuri, dar nu de la noi. Daily Mail este plăcerea mea vinovată. O dată pe zi sau la 2 zile, în general pe la 4 p.m. când nu mai am chef de nimic. Deschid și scrolez acolo câteva minute. Realizez că sunt chestii superficiale, dar genul asta de informații animează o conversație. Mai ales dacă sunt persoane care nu s-ar așteaptă de la mine să vorbesc despre așa ceva.

Emilia Chebac: Exemple de oameni care scriu bine?

Sabina Varga: Mircea Meșter și Andrei Crăciun. Mă refer la oamenii care pot transmite informații concis, dar care au și un stil al lor. Mircea are un stil umoristic destul de greu de replicat. Andrei are un fel de poezie care transmite, foarte bine, informația. O îmbracă frumos. Oameni ăștia îmi plac. Nu cei care scriu mecanic, chirurgical sau prea înflorit.

Emilia Chebac: De ce ai aceptat acest interviu?

Sabina Varga: Ce este mai frumos decât să fie cineva interesat de tine. Am fost flatata de interes. De ce nu? Nu am șansa prea des să vorbesc. De obicei eu pun întrebări.

Emilia Chebac: Un eșec tranformat în binecuvantare?

Sabina Varga: Eram după o despărțire și în momentul acela am crezut că pentru mine lumea s-a terminat. Nu am realizat atunci că, tocmai aceea despărțire, m-a făcut să iau decizii pe care altfel nu le-aș fi luat. Am studiat în străinătate, am călătorit foarte mult, am făcut lucruri pe care știu sigur că dacă aș fi rămas în aceea relație nu le-aș fi făcut pentru că îmi doream să fiu lângă persoana respectivă. Aveam 20 de ani și am perceput respectiva experiență ca pe un eșec personal. N-am înțeles atunci că, de fapt, mi se deschidea o poartă.

Sabina Varga o fata fragilă, dar foarte sigură pe judecățile ei de valoare când e vorba de scris.

Emilia Chebac: Dacă ar sta în puterea ta, ce ai schimba în România?

Sabina Varga: Sistemul de învățământ. În primul rând, mi-aș dori ca mai multă lume să aibă acces la educație, iar apoi ce găsesc, în școală, să-i ajute mai mult pe elevi și studenți. Profesorii să fie mai deschiși și mai implicați. Să nu-i pună pe elevi să reproducă manuale. Să-i învețe lucruri care să-i ajute cu adevărat în viață. Nu trebuie să fii genial. Trebuie să ai o educație de bază, iar apoi să faci ce îți place. Așa poți să iei decizii și să te aperi când ești atacat. Vorbesc din experiență. Am studiat și în România și în afară. Consider că în afară se face școală mult mai serios.

În ianuarie 2020 Zest aniversează un an

Îmi doresc ca fiecare interviu care apare pe blogul meu să aibă o poveste. Deși ne-am întâlnit în urmă cu ceva luni, am ținut să public interviul cu Sabina Varga, în ianuarie 2020, când Zest aniversează un an. Un an în care s-au adunat 33 de episoade, iar Sabina și-a conturat un stil. Podcastul ei amestecă o doza de gust nărăvaș, care refuză să se lase prins în tipare, cu gust educat, dobândit în timp. În interviurile ei oamenii spun pe șleau ce gândesc, dar ambalat într-o manieră educată. Iar asta duce totul într-o zonă extrem de rafinată intelectual, dar în același timp ușor accesibilă. Intrați pe Zest să vedeți cu ce oameni deosebiți s-a întâlnit.

Interviurile sunt o muncă de echipă. Degeaba ai un invitat valoros, dacă nu știi să-i pui întrebări care să-l apropie de cititor. Interviul nu este despre tine, ci despe cât de bine știi să-ți pui în valoare invitatul. Nu degeaba se spune că este cea mai grea forma de jurnalism (indiferent că este audio sau scris). Prezența Sabinei este discretă, se simte doar prin întrebările bine alese care îl fac pe invitat să strălucească. Îmi place Zest. Prețuiesc invitații, dar și munca titanică a Sabinei Varga. Dacă sunteți pasionați de scris urmăriți Zest – un podcast despre oameni care scriu.

Deși a trecut destul timp de când i-am luat interviul Sabinei Varga, nu i-am uitat gesturile grațioase și firescul cu care mi-a răspuns la întrebări. Toată lumea Sabinei este concentrată în ochii ei. O privire timidă, dar care are curajul opiniilor, o neobosita energie de a face lucrurile bine și frumos și de a lupta pentru visurile ei.

Interviul cu Sabina Varga mi-a dezvăluit că fata fragilă, din fața mea, este foarte sigură pe judecățile ei de valoare când e vorba de scris.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Categorii
Interviuri Povești

Un interviu cu Iunieta Sandu despre un an NO.MAD

Interviul cu Iunieta Sandu nu o să vă dezvăluie despre un an nomad așa cum s-ar crede, ci despre proiectul ei de suflet NO.MAD Talks.

Iunieta este un nume imposibil de uitat. La evenimentului organizat de ea, cu Inoza și Andreea Vasile, am văzut-o pentru prima dată. O ascultam fascinată cum știe să pună oamenii în valoare. Ina Țăranu – Hofnăr și Andreea Vasile sunt 2 bloggerițe cu personalități total diferte. Le-a adus împreună și a ieșit ceva extrem de interesant. Fetele au împărțit evenimentul în 2 tabere, fiecare cu urmăritorii lor. A echilibrat atât de frumos acestă întâlnire încât fanii Inei au descoperit-o încântați pe Andreea (cazul meu) și invers.

La plecare am intrat pe net să aflu mai multe despre Iunieta. Nu doar numele, dar și postările ei mi-au atras atenția. Nu se sfiește să-și arate emoția în textele scrise. O tipă interesantă de urmărit, mi-am spus. La ceva timp a organizat un eveniment cu o fostă colegă de facultate. O știam pe V. S. cu câtă atenție își alege colaboratorii. Acela a fost momentul în care am știut că vreau un interviu cu Iunieta Sandu pe blogul meu.

Astăzi evenimentele fac parte din cotidian. Se preferă o scenografie din ce în ce mai explozivă și musai amplasate în spații opulente. Dacă și relaționarea între oamenii prezenți s-ar ridica la aceleași standarde înalte cu ambientul chiar ar deveni ceva special. Mult timp am dat vina pe inerția oamenilor, apoi am înțeles că organizatorul este cel care ridică considerabil cota unui eveniment. De ce întâlnirile NO.MAD Talks sunt altfel? Omul este mereu în prim plan, iar decorul este doar fundalul care îl pune în valoare, fără a-i anihila din personalitate. Și pentru că pune suflet în ceea ce face, Iunieta creează experiențe pentru oameni, nu locuri instagramabile.

Se conturează un nou proiect

Emilia Chebac: Ai un nume neobișnuit. Are o poveste?

Iunieta Sandu: Numele meu este transmis din generație în generație. Sunt a III-a Iunieta din familie. Îl am de la nașa mea din Teleorman. Vine de la Iunona zeița fertilității pe care l-au declinat în eta.

Emilia Chebac: Cum ai făcut trecerea de la agenție la freelancer?

Iunieta Sandu: Nu a fost ceva planificat. Nu aveam sânge de antreprenor și nici nu mă vedeam prea curând în postura asta. Era ok să lucrez în echipă, dar în același timp mă uitam pe geam și mă întrebam: oare ce fac restul oamenilor când eu sunt aici? Ce aș face dacă aș avea o zi întreagă la dispoziție? Nu concepeam ca viața mea să se limiteze doar la o cutie.

Emilia Chebac: Ai plecat pentru că ți se îngrădea creativitatea?

Iunieta Sandu: Nu. Foștii mei șefi îmi permiteau să fiu creativă. Coordonam o echipă, făceam conceptele creative ale evenimentelor, aveam putere de decizie. Când ei plecau în vacanță lăsau agenția pe mâna mea.

Emilia Chebac: Când ai luat hotarârea să părăsești agenția?

Iunieta Sandu: În urmă cu 2 ani după o vacanță. Eram ca într-o relație în care nu te mai simți fericită. Totul mergea bine, poate prea bine. Finaciar eram ok, dar nu și emoțional. Nu mă simțeam împlinită. Știam că pot mult mai mult decât atât. Îmi doream să cresc. Mi-am dat demisia, am luat o pauză ca să mă liniștesc, iar apoi am devenit freelancer cu acte în regulă.

Emilia Chebac: Cum a apărut NO.MAD Talks?

Iunieta Sandu: Când mi-am dat demisia mi-am dorit foarte mult să stau singură o perioadă. După câteva luni simțeam nevoia să vorbesc cu oamenii. Așa a apărut NO.MAD Talks din nevoia de a relaționa cu alți freelanceri.

Emilia Chebac: Care este povestea proiectului NO.MAD Talks?

Iunieta Sandu: Este proiectul meu de suflet. Povestea lui a început acum 1 an. Doream să fac niște întâlniri restrânse. Îmi imaginam că se vor aduna undeva la 20 de freelanceri și antreprenori. Nu m-am gândit niciodată că voi avea săli cu 150 de oameni. Mă mândresc că a crescut organic și frumos. Simt că am evoluat împreună. Am învățat lecții valoroase de la acest proiect.

Emilia Chebac: Ce rol are conexiunea umană în proiectul tău?

Iunieta Sandu: Conexiunea cu oamenii este cea mai importantă și cel mai minunat lucru pe care poți să-l ai în viața ta. După 2 ani de freelancing am înțelesc că nimic nu poate să înlocuiască oamenii. Chiar dacă ești tentat să spui: „Eu mă simt mai bine singur. Nu mă mai potrivesc în nici un peisaj.” Conexiunea umană îți poate schimba traseul prin viață și te poate duce prin locuri la care nici nu te-ai gândit.

Mulți dintre speakerii invitați m-au ajutat apoi să-mi dezvolt proiectul. În timp între noi s-au dezvoltat relații foarte frumoase. De aceea, mă simt mult mai bogată decât anul trecut. Cine subestimează puterea unei comunități nu știe ce pierde.

La început eram întrebată: De ce faci evenimentul asta gratis? Mulți mă suspectau că evenimentul îmi îmi aducea venituri și nu voiam să recunosc. Oamenii nu înțelegeau că îmi doream o comunitate cu care să rezonez.

Emilia Chebac: De la cine ai moștenit acest talent de a a fi atentă la nevoile oamenilor?

Iunieta Sandu: Implicarea și atenția pentru oameni am moștenit-o de la tatăl meu. Când eram mică și veneau musafiri la noi se pregătea de dimineață. Apoi în timpul petrecerii îi întreba constant dacă le place sau dacă își doresc și altceva. Am crescut cu chestia asta. Asta fac și eu la Evenimentele NO.MAD Talks. Îmi doresc ca oamenii să se simtă bine. Mă pun pe mine în papucii lor. Când merg la un eveniment analizez cum mi-ar plăcea mie să mă simt.

Emilia Chebac: Ce te face un moderator bun?

Iunieta Sandu: Să știi că mi-a fost mult timp teamă de poziția de moderator. Mă gândeam că o să scap discuțiile de sub control și nu o să le pot duce într-o zonă interesantă pentru audiență. E nevoie să fii mereu pe fază și să nu lași factorul surpriză să te dezechilibreze.

Emilia Chebac: Ai ales valoarea și nu succesul. Pentru mine valoarea este o noțiune care se construiește în timp. Odată dobândită nimeni nu ți-o mai poate lua. Succesul e o chestiune de top, iar topurile se schimbă mereu.

Iunieta Sandu: Eram întrebată de ce nu fac NO.MAD Talks cu ceva care să spargă topurile. Am drumul meu, pornesc lucrurile atunci când simt că merită să fie făcute. De asemenea sunt întrebată de ce nu iau măsuri să-mi crească pagina evenimentului. Îmi doresc să am pe pagină oameni cu adevărat interesați de freelancing și antreprenoriat care să participe la evenimente și să comenteze.

Emilia Chebac: Despre partea frumoasă a unui frelancer?

Iunieta Sandu: E mare lucru să ai curaj să scrii oamenilor pe care îți dorești să îi cunoști. Când ai surpriza să-ți răspundă nu-ți vine să crezi. Te întrebi: Cum am ajuns eu atât de norocos să stau la o cafea cu omul pe care îl urmăresc de n ani pe facebook. Freelancingul și deschiderea ta către nou îți dau acestă șansă.

Emilia Chebac: Dar cea mai puțin plăcută?

Iunieta Sandu: Cunosc un caz care a trimis 200 de emailuri ca să primească doar 2 răspunsuri. Pentru mine el este un exemplu. Omul asta și-a păstrat optimismul și a continuat chiar dacă a fost refuzat constant. Dacă nu ai răbdare nu reziști în lumea asta.

Emilia Chebac: De ce nu e sănătos ca freelancer să aștepți să fii văzut?

Iunieta Sandu: Dacă aștepți să-ți bată oamenii la ușă apare mai repede dezamăgirea. Dacă nu scrii nicăieri unde poți fi contactat nu se înghesuie nimeni. Mulți freelanceri la început nu știu să se promoveze. Cum să vorbescă despre ei fără să sune a laudă. Se tem de reacții gen: „Hai mai taci, mi-ai spus chestia sta de 10 ori și oricum m-ai plictisit”

Emilia Chebac: Cum arată programul tău, Iunieta?

Iunieta Sandu: Sunt zile când lucrez de acasă, dar și zile dedicate numai întâlnirilor.

Dimineața este cea mai productivă parte a zilei, sunt mult mai creativă. Când lucrez îmi închid telefonul să mă pot concentra. Am de ales între a livra repede și mai bine sau de a mă lungi cu deadlineul pentru că mă uit pe instagram.

Îmi place să dorm la pranz. Așa îmi dau restart la creier. Mai nou meditez dimineața. Asta mă liniștește teribil, iar liniștea pentru mine este priza la care mă încarc.

Emilia Chebac: Pe ce canal te pot contacta viitorii clienți?

Iunieta Sandu: Pentru clienți folosesc doar emailul. Este foarte greu când primești mesaje pe toate canalele să le gestionezi. Recomand un singur canal cu care rezonezi. Ca să fii eficient trebuie să pui niște bariere, altfel pierzi timp prețios. Nu poți fi disponibil non stop, oriunde și oricât.

Emilia Chebac: Omul care ți-a văzut potențialul atunci când erai invizibilă?

Iunieta Sandu: Alexandru Negrea a fost primul care mi-a dat share la proiect chiar de la prima ediție. Mi-a zis: „Wow, ce eveniment frumos!”. Nu mi-a venit să cred.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Iunieta Sandu: Se pare că mai există lucruri care sunt de spus, care sper să ajute pe ceilalți freelanceri pe care n-am reușit să-i scot din casă și care nu mă cunosc.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Iunieta Sandu: Florin Iaru

Emilia Chebac: Ce urmărești să schimbi în oameni?

Iunieta Sandu: Îmi doresc să se gândească mai mult la ce își doresc să facă cu viața lor. Să nu se mai lase conduși de munca ci de pasiuni. Prin evenimentele NO.MAD Talks încerc să-i provoc și să-i scot din mediul în care sunt obișnuiti. Prietenii îmi spun:„Ce bine Iuni că te avem în grupul nostru să ne scoți din zona de comfort. ”

Emilia Chebac: Cum ți-a schimbat viața proiectul NO.MAD Talks?

Iunieta Sandu: M-a intors la mine, m-a făcut să mă pun pe mine pe primul plan. Am realizat ce frumoasă e senzația de a crea ceva din nimic, ceva important pentru ceilalți oameni. Am învățat smerenia atunci când am ajuns prea repede sus. Am învățat să analizez mai bine oamenii. Am invățat într-un an de NO.MAD Talks cât n-am învațat în 10 ani de viață.

Emilia Chebac: Pe 30 septembrie dai startul Seratelor NO.MAD Talks. Poți spune mai mult pentru cei care sunt interesați?

Iunieta Sandu: După 12 ediții de NO.MAD Talks, am realizat că participanții veneau mai mult pentru networking și mai puțin pentru a-și nota idei și a le aplica. Cum am o pasiune pentru clădirile vechi, m-am gândit să organizez seratele în locuri cu poveste. Astfel participanții vor avea parte de o experiență intensă pe 2 planuri. Vor pleca cu idei pe care le vor aplica în dezvoltarea business-ului lor și vor descoperi un loc nou din București împreună cu povestea lui.

Seratele NO.MAD sunt un concept de ateliere. Asta nu înseamnă că vom renunța la NO.MAD Talks, pregătim o nouă ediție pentru luna octombrie.

Iunieta scrie pe iunietasandu.ro. Cei interesați de omul Iunieta Sandu o mai pot urmări pe Facebook  sau pe Instagram.

La finalul interviului am realizat de ce îmi place Iunieta Sandu. Atunci când apare în viața unui om sau trece printr-un loc lasă o urmă. Are darul acela rar de a vedea potențialul din oameni, iar apoi îi ajută să și-l pună în valoare. Pentru a se întâmpla asta creaza tot felul de provocări. Încântată că am descoperit un asemenea om, am plecat de locul întâlnirii noastre zâmbind non stop. Trebuie să recunosc că îmi spunem în sinea mea: cu oameni ca ea lumea noastră mai are o șansă.

După 5 minute am avut brusc senzația că am uitat ceva. Am verificat: telefonul, reportofonul și portofelul. Le aveam și totuși sentimentul persista. Brusc m-am luminat: Uitasem să plătesc. Normal că m-am întors. Nu-mi place să arunc vina pe alții, dar în acest caz charisma Iunietei chiar poartă toată vina.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe emiliachebac.com, pagina de facebook a blogului și pe contul de instagram.

Categorii
Cultură Interviuri

Interviu Cristian China – Birta: 30% din ceea ce citesc este istorie

Interviul cu Cristian China – Birta (Chinezu) m-a dus cu gândul la o întâmplare din trecut. În urmă cu un an, în jur de ora 6 seara, aveam întâlnire, pentru un interviu, cu un expert contabil. Fericită că am nimerit destul de ușor, intru. Dar ceea ce vedeam, nu aducea deloc cu o firmă de consultanță contabilă. Oamenii erau foarte relaxați. Nu existau pereți îmbrăcați în bibliorafturi ticsite de documente, nu se simțea în aer presiunea deadline-urilor, erau numai bărbați și nu vedeam nici o femeie. Era clar, nimerisem în alt loc. Confuzia a apărut dintr-un motiv foarte simplu. Ați ghicit?! Cele două spații se învecinau. Ceea ce a fost bine pentru mine. Un an mai târziu, când am intrat la Kooperativa 2.0 am realizat că locul îmi părea cunoscut. Să mai spună cineva că nu crede în coincidențe?

Mulți se vor întreba de ce un interviu cu Cristian China – Birta pe blogul meu? Pentru că omul citește. Și citește mult. Nu vă lăsați înșelați de aparențe. Știu, limbajul pe care îl folosește nu este al unei persoane care și rupe degetul în Dex. Imaginea pe care o vinde este una de băiat simpatic. Dacă te iei după aprențe, există riscul să vezi doar o persoană bine ancorată în realitate, cu un business pe val. Deși, faptul că își argumentează exasperant de bine orice afirmație te poate pune pe gânduri. Și cum nimeni nu s-a născut înțelept, nu poți să nu te întrebi: oare în ce relație este acest domn cu cărțile? Când am ascultat podcastul Sabinei Varga bănuielile mele s-au confirmat. Citește! Apoi am văzut un articol, publicat pe blogul lui, de unde am aflat că a citit 35 de cărți în 3 luni. Brusc mi-a stârnit interesul. În concluzie: se impunea urgent un interviu cu Cristian China – Birta.

Doresc să lămuresc de la început un aspect. Acest interviu nu este despre bloggerul, consultantul social media sau atreprenorul Cristian China – Birta. Este despre cititorul Cristian China – Birta.

Emilia Chebac: Cum îți achiziționezi cărțile: on line sau din librării?

Cristian China – Birta: 80-90% on-line. Intru destul de des în Diverta Mall Vitan pentru că mă duce fiica mea. Nu știu cum se face că, de fiecare dată, se lipesc niște cărți de mine. Așa stiva de cărți se tot adună și nu reușesc să le mai citesc pe toate.

Emilia Chebac: Cum te descurci cu cărțile trimise de edituri?

Cristian China – Birta: Citeam Edward Gibbon – „Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman” o carte senzațională. Sunt pasionat de Imperiul Roman. În paralel citeam „Gastro NOIR” de la editura Tritonic, niște povestiri polițiste gastronomice. Exact în acel moment am primit și de la editura Litera „Frica: Trump la Casa Albă” de Bob Woodward. Eram extraordinar de curios să văd cum este, așa că le-am întrerup pe primele și am început să citesc Trump.

Emilia Chebac: Te lași influențat de marketingul făcut de edituri?

Cristian China – Birta: Niciodată, aleg ce-mi place. Nu am citit autobiografia lui Michelle Obama, în schimb am citit-o pe a lui Trump. Nu pot să fac pe Jean Valjean și să spun că nu sunt și eu victima marketingului. Editurile fac o treabă foarte bună aducând anumite titluri în față. Altfel nici nu aș ști că există.

Emilia Chebac: Îți amintești cum te-au făcut să te simți primele cărți citite?

Cristian China – Birta: Seria de povestiri istorice cu domnii noști mi-a stârnit simțul patriotic. Deși erau instrumente de îndobitocire a copiilor de către comuniști, a funcționat. Ani de zile a trebuit să lupt să scap de Ștefan cel Mare. Mai târziu am aflat că nu a fost niciodată independent, dar la aceea vârstă nu știam, știam doar că eram urmașului lui Ștefan cel Mare. Partea bună este că acea carte m-a făcut să iubesc istoria.

La 9 ani, când am citit „Cei 3 mușchetari”, pe care mulți o consideră o telenovelă, am înnebunit. Țin minte și acum când mușchetarii erau la un han: „păcătoşenia ta de hangiu, adu repede o ulcică pentru că nu vreau să pierd nici o picătură din osânza preţioasei zburătoare”. Pentru mine a fost: wow! Ce vrea să zică, ce-i ală hangiu, dar osânza? Mi se părea uluitor să citesc despre atâta lume care apărea într-o carte. Un motiv bun să-mi deschidă creierul.

Emilia Chebac: Cărțile te rup din lumea din jur?

Cristian China – Birta: Nu citesc ca o formă de refugiu. Dacă citești numai ca să scapi de lumea asta, ajungi să trăiești doar parțial frumos. Ai și o viață reală. Du-te și fă bani ca să plătești facturile. Altfel, citești degeaba! Cărțile au rolul să te ajute să ai o viață mai bună și mai frumoasă. Eu citesc ca să mă simt bine. Simțindu-mă bine pot să muncesc bine.

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă legată de cărți?

Cristian China – Birta: Eu iau cărțile foarte în serios. Îți pot spune însă o întâmplare deloc amuzantă legată de cărți. Am o casă în Baia Mare unde am lăsat niște cărți. Chiriași care au stat la un moment dat acolo, incomodați probabil de atâtea cărți, le-au depozitat undeva în afară. Bineînțeles asta le-a distrus. Am fost foarte trist!

Mă enervez când merg la țară și văd pe câte unul care ia o carte și dă cu ea după o muscă. Sau când joacă un dulap și cineva bagă o carte să-l echilibreze.

Emilia Chebac: Obsesii legate de cărți?

Cristian China – Birta:

  • Folosesc semne de carte, nu îndoi paginile.
  • Dacă cartea are copertă exterioară o dau jos, o pun în bibliotecă și o citesc fără. Când termin cartea o pun la loc. Nu vreau să o stric.

Emilia Chebac: Ai putea trăi fără să citești?

Cristian China – Birta: Nu. Am zile când am un program foarte încărcat și conduc foarte mult. Dar și atunci ajung acasă, îmi pup copii, îmi iau o bere și mă retrag într-o cameră, citesc 20 de pagini apoi revin lângă ai mei. Nu pot altfel. Pe mine cititul mă ajută enorm în tot ce fac în viață. Pe lângă faptul că învăț lucruri are și o funcție terapeutică.

Emilia Chebac: Cum reușești să citești atât de mult?

Cristian China – Birta: Citesc foarte repede dintr-un motiv simplu: am antrenament. Citesc de la 8 ani. Și te asigur că nu citesc superficial.

Emilia Chebac: Dacă nu-ți place o carte o abandonezi?

Cristian China – Birta: Există o singură carte care m-a înfrânt. De 3 ori la rând. Ulisele lui James Joyce. Nu reușesc să trec de primele 20 de pagini. Altfel, dacă încep o carte o termin. O mai amân, dar nu o abandonez niciodată. „Istoria lui Mihai Viteazul” a lui Nicolae Iorga am citit-o într-un an și ceva. Nu este printre preferatele mele.

Iași – Business Days

Emilia Chebac: Multe persoane justifică absența lecturii prin lipsa de timp. Tu ai familie, un business solicitant și totuși îți găsești timp să citești. Ce crezi că se află în spatele acestor scuze?

Cristian China – Birta: Am 3 copii, un business și un blog. Pe cei care-mi spun că nu au timp îi întreb: Ai copii? Când îmi spun că nu replica mea este: Atunci marș! Nu există nu ai timp! Înseamnă că îl prioritizezi prost. Orice ți se pare mai important decât să citești. Recunoaște asta!

Te sună șeful la 11 noaptea și tu răspunzi. De ce? La ora aia șeful nu este o prioritate. Pentru calitatea vieții tale ce este mai important? Să-i răspunzi șefului sau să citești. Tu alegi: să muncești până numai poți pentru un viitor care o să fie incert sau să citești.

Emilia Chebac: Cu ce personaj dintr-o carte te identifici?

Cristian China – Birta: Din „Cei 3 mușchetari” m-am asociat întotdeauna cu Tréville – căpitanul mușchetarilor. Dacă nu era Tréville mușchetarii nu existau. El îi coordona, le asigura resursele și îi apăra în fața regelui și a lui Richelieu. Pe scurt era șef.

Emilia Chebac: Care ar fi prima alegere în materie de cărți? Dar autori?

Cristian China – Birta: Dacă am în față 100 de cărți, prima dată pun mâna pe cele de istorie. Este alegerea mea nr.1.

Îmi plac foarte mult autorii români contemporani. Îi încurajez și le cumpăr cărțile.

  • O surpriză plăcută Adrian Mihălţianu cu SF-urile lui.
  • Simona Antonescu – Cum să nu-ți placă Simona?
  • Flavius Ardelean m-a omorât cu cu seria lui „Miasma”. Am devenit fan.

Sunt foarte mulți autori români contemporani buni și nu vreau să nedreptățesc pe nimeni.

Emilia Chebac: Te pasioneză istoria?

Cristian China – Birta:  Ador istoria. 30% din ce citesc este istorie, ceea ce este foarte mult. Mai mult istorie eseistico – filosofică adică istorie de autor. Îmi aduce plusvaloare la înțelegerea istorică.

Emilia Chebac: Istoricul preferat?

Cristian China – Birta: Theodor Mommsen mi se pare Dumnezeu. Este genul de istoric care îți aduce argumente, își asumă o părere. Numai pentru frumusețea argumentării și nu ai cum să nu-l iubești pe omul asta. Chiar dacă ți se pare total greșit.

Emilia Chebac: Ai citit vreo carte despre închisorile comuniste?

Cristian China – Birta: Am citit și am fost: Aiud, Sighet, Periprava. Am studiat, dar nu pot spune că sunt specialist. Ca orice om am fost interesat de zona asta în care este destul de greu să intri. Când citești despre istoria altora e mult mai ușor, dar când e vorba de istoria ta lucrurile nu sunt deloc simple. Afli cât de idioți au putut fi unii oameni.

Iași – Business Days

Emilia Chebac: Crezi că poți scrie bine fără să citești?

Cristian China – Birta: Eu consider că vagoanele de cărți sunt baza scrisului. Imbecil să fii, fără pic de talent literar, dar cărțile citite scriu pentru tine. Asta este începutul, apoi vine talentul, iar la final apare și o strategie. Nu există să scrii fără să fi citit. Nu are de unde izvorî talentul. Ba da poți scrie, dar de genul: Ana are mere.

Emilia Chebac: Un îndemn pentru cei care nu sunt prea prieteni cu cărțile?

Cristian China – Birta: Citește, prietene 50 de cărți și o să vezi cum devii mai deștept! Tu ești prost, dar faptul că ai turnat în tine câteva cărți te-a mai deșteptat un pic. Recomand cărțile celor care sunt puturoși și prostălăi. Citește, frate! Citește!

Emilia Chebac: Ești considerat, de cei din jur, un blogger și un antreprenor de succes. Crezi în succesul peste noapte?

Cristian China – Birta: Lumea care crede în succesul peste noapte vede numai finalul. Fiecare trăim pe orizontul nostru. Cum îi intră un om pe radar își spune că de atunci există. Este documentat că oamenii te văd cam după 10 ani de muncă. Un exemplu Gașca Zurli. Au 10 ani, dar cam de 1 an este mega-fenomen. Criteriul meu pentru succes înseamnă ce bază de retenție ai. Poți face o mare promovare, ai aprins focul, dar la final contează cu ce beneficii ai rămas. Cu ce-ai câștigat la brandul personal? Câte cărți ai vândut? Câți oameni ți-au venit la cursuri? Câți lectori ai atras?

De 13 ani de când fac digital, ai idee câți meteoriți am văzut? Mulți. Foarte mulți. Ori eu un prostălan, nu așa deștept, nu așa frumos mi-am creat sistemul și am urcat treaptă cu treaptă. Eu sunt aici, iar alții au dispărut.

Emilia Chebac: Cum vezi potențialul într-un om?

Cristian China – Birta: După instinct, funcționează formidabil. Mereu mi se spune: „ce noroc ai avut cu ală”. Îi las să creadă că e noroc. Mulți îmi recomandă pe cineva cu care, spun ei, aș avea multe în comun. Ne întâlnim și nu există nici cea mai mică chimie.

Emilia Chebac: Cum ți-a venit ideea proiectului cu cărți?

Cristian China – Birta: Cred că eram într-o conferință publică și câțiva studenți mă tot întrebau ce cărți să le recomand. Le-am spus să fie mai clari. Să-mi dea un domeniu mai precis.

  • Au vrut să le recomand filosofie. Le-am spus să înceapă cu Platon – Republica, Epicur, neaparat Seneca. I-am simțit că sunt uimiți.
  • Apoi altul m-a intrebat de cărți SF. Ai de ales între Dune și Fundația (toată seria). Eu îți recomand Fundația care este filosofie de viață.

Și mă tot provocau. Acela a fost momentul în care am realizat că toți prietenii mă pun să le recomand cărți.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Cristian China – Birta: M-am uitat ce faci. Mi s-a părut super interesant. Am simțit ca vreau sa-ți acord un interviu. E cea mai bună explicație. Dacă poți să faci bine de ce sa nu faci. Apoi orice lucru care se scrie despre mine mă ajută la brandul personal.

Emilia Chebac: O provocare?

Cristian China – Birta: David Stescu, baiatul autist recuperat foarte frumos prin grija părinților, o poveste extraordinar de frumoasă.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Cristian China – Birta: Nu prea sunt eu cu admirația. Când admiri pe cineva îi anulezi tot ce este omenesc. Ca să admiri un om trebuie să fie perfect. Îmi place extraordinar de tare Ivan Patzaichin. Înainte de a-l întâlni, am crezut că este un produs de PR. Mă gândeam că nu are cum să fie un om atât de bun și așa de senin. Consideram că este un actor genial. L-am cunoscut și te sigur că așa e. Așa om, nu-ți vine să crezi că există! Așa-i Ivan! Un om extraordinar! Lui nu-i plac aparițiile publice, dar o face știind că așa ajută cauza. Toți banii pe care îi face îi bagă în asociația lui.

Iași – Business Days

Emilia Chebac: Ce înseamnă familia pentru tine?

Cristian China – Birta: La mine e simplu, întâi familia și apoi restul. Plec de lângă nevastă și de lângă copii, iar asta este un efort și un cost pentru mine. Dacă tot fac asta trebuie să câștig ceva.

Emilia Chebac: Cum ai defini relație cu soția ta?

Cristian China – Birta: Avem o relație senzațională, de aceea lumea are tendința să o idealizeze. În spatele unei astfel de relatii este însă o muncă extraordinară. Să nu crezi că nu avem meciuri! În cuplul nostru eu sunt personajul coleric, iar ea cel așezat. Amândoi suntem firi puternice. De aia o și ador. Pentru că este o fire extraordinar de puternică. Dacă era o plăcintă, o dominam și la revedere. Ori ea se contrează cu mine. Îmi place, dar și mă enervează. Atât de mult încât uneori îmi vine să o arunc pe lună.

În ziua în care m-am întâlnit cu Cristian China – Birta, pentru interviu, părea că este cu mintea în altă parte. Normal că m-a contrariat: a respectat ora, îmi răspundea la întrebări și totuși ceva plutea în aer (de fapt cineva). Se simțea că îi place să vorbească despre cărți, dar nu era acolo 100%. I-a sunat telefonul. Era soția. A vorbit foarte puțin. După ce a încheiat convorbirea am elucidat misterul. Exact înainte de interviu, se dăduse drumul la un comunicat prin care se anunța că soția lui va ocupa o poziție importantă în cadrul firmei în care activează. El era nespus de mândru. Când îmi spunea asta fața i s-a luminat brusc, iar timbrul vocii, până atunci puternic și hotărât, trecea într-un alt registru căpătând vibrații mult mai plăcute. Nu aveam nevoie de un radar prea sofisticat să înțeleg cum stau lucrurile în familia China-Birta.

Pe 18 mai 2019, de Noaptea Muzeelor, Bucureștiul părea sub asediu. Valuri de oameni se revărau pe străzi. Mă îndreptam (corect alergam) cu familia spre Teatrul Mic. Eram în întârziere. În parcarea subterană de la Universitate ne-am intersectat. Cum în 5 minute începea spectacolul, i-am făcut din mâna și i-am spus în fugă că merg la teatru. Am aflat că mergea și el tot la teatru, doar că piesa lui avea să începă peste jumătate de oră.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

 

 

Categorii
Cultură Interviuri

Un interviu cu Diana Cosmin despre scris, cărți și emoții

Cu Diana Cosmin m-am întâlnit, pentru un interviu, la Dialoguesocialbar. Deși mică și fragilă, în momentul în care a intrat în cafenea, personalitatea ei a umplut tot spațiul în care mă aflam. Era îmbrăcată în alb și negru, combinația ei preferată. O poșetă roșie (pentru care multe dintre noi și-ar vinde sufletul) și o manichiură în aceeași culoare punctau îndrăzneț întreg ansamblul. Se spune că negrul te salvează în orice situație. Greșit! Cu negrul îți dai examenul de stil. Sofisticat versus ieftin. Ai nevoie de o doză substanțială de rafinament pentru a intui corect textura materialului și croiala potrivită. Diana excelează la acest capitol, fără însă a pica în căpcana perfecțiunii. Parul ei ondulat natural, chiar rebel a echilibrat perfect un outfit care altfel s-ar fi dus într-o zonă prea pretențioasă. Ținuta ei mi-a transmis că am în față mea o persoană atentă la detalii, dar care este pregătită oricând să plece într-o mare aventură.

Cum am ajuns să-mi doresc un interviu cu Diana Cosmin? Pe 9 Martie – Ziua Deținuților Politici a publicat pe blogul ei 2 articole legate de acest subiect.

Mi-am amintit cum în urmă cu 2 ani, când făcem un curs de blogging, lectorul a afișat pe ecranul din sala de curs 5 bloguri. Fiecare își dădea cu părerea, eu nimic. Am fost întrebată:
– Ce părere ai de Fine Society?
– Pe bune, nu poți să mă întrebi de un blog mai terestru?! Atunci pentru mine Diana Cosmin era din Liga Mare. Este și acum, doar că la omul Diana Cosmin, în prezent, mă raportez altfel.

De fapt întâlnirea mea cu Diana Cosmin nu a fost un interviu. Aș considera-o, mai degrabă, o conversație care mi-a oferit ocazia să descopăr o persoană cu care am multe în comun. Cum 2019 este Anul Cărții am vorbit despre scris și cărți, dar nu am ocolit nici emoțiile.

Emilia Chebac: Diana, cât poți rezista fără să scrii?

Diana Cosmin: Depinde. Recordul l-am atins în decembrie 2018. Am plecat în vacanță pentru o lună. A fost pentru prima dată, în viața mea adultă, când n-am mai simțit nevoia să scriu. Chiar și o postare pe facebook mi se părea deja prea mult. A fost ca un detox al minții. În general, nu pot sta departe de scris mai mult de 2-3 zile. O fac zilnic fără să-mi propun, chiar și atunci când sunt în vacanță.

Emilia Chebac: Cum stai cu inspirația?

Diana Cosmin: E mereu prezentă: fie că văd ceva pe stradă, fie în momente în care am ceva de rezolvat. Scriu în Notes pe telefon sau dacă am laptopul la mine mă opresc la o cafenea. Ideile te lovesc când nu plănuiești. Când îți place să scrii întotdeauna îți iese în cale un subiect.

Emilia Chebac: Un loc/un ritual de scris?

Diana Cosmin: Când eram la revistă am învățat să scriu în open space (care este moartea creativității – este gălăgie, telefoanele sună, mereu te întrerupe cineva). A fost un mediu stresant, dar pe mine m-a ajutat. Acum pot scrie oriunde. Chiar dacă cântă o fanfară, chiar trec 10 elefanți, nimic nu mă distrage.
Îmi grupez activitățile. Am zile de scris de dimineață până seara și zile de întâlniri. De aceea prefer cafenelele. Poți să prinzi câte o discuție amuzantă care te scoate din rutină. În timp ce eu lucrez la povestea mea în jur sunt oamenii cu poveștile lor.
Nu-mi lipsește cafeaua pentru că îmi place gustul și o asociez cu ideea de scris.
Sunt mai creativă dimineața. Diminețile îmi dau un sentiment de invincibilitate. La 7 când restul oamenilor abia se trezesc eu scriu. Am zile în care scriu de dimineața până seara. În alte zile termin în jur 12:00-13:00 pentru că sunt și eu om și mai am și alte treburi de rezolvat.

Emilia Chebac: Ai o regulă în alegerea oamenilor despre care scrii pe blog?

Diana Cosmin: O regulă pe care am împus-o eu: oameni cu povești extraordinare și care nu au mai fost spuse. Îmi place să descopar oameni nu celebrități. Iar dacă sunt celebrități încerc să găsesc cele mai atipice și ieșite din comun întrebări.

Emilia Chebac: Diana eu te-am ales pentru blogul meu pentru că ai scris despre Memorialul Durerii de la Sighet. De ce ai ales să faci asta?

Diana Cosmin: Mă doare superficialitatea oamenilor care vizitează acel loc și nu înțeleg mare lucru. Cu cât avem un public mai amplu cu atât suntem datori să fim atenți la calitatea mesajului transmis. Important este să influențezi în bine, să dai mai departe și să tragi niște semnale de alarmă.

Emilia Chebac: Ce îmi poți spune de comunitatea ta?

Diana Cosmin: Sunt foarte mândră de comunitatea mea.
• Mă urmăresc 50% femei și 50% bărbați. Femeile comentează mai mult, bărbații mai puțin.
• Sunt oameni peste 30 de ani, iar asta mă bucură enorm. În acestă etapă a vieții oamenii caută conținut de calitate nu live-uri și fotografii frumoase. Acest gen de public este fidel.
• Sunt oameni care citesc mult. Reacționează prin mesaje și comentarii.
Au încredere în mine, iar asta mă resposabilizează. Nu-i pot păcăli cu un articol făcut pe genunchi. Dovadă că îmi dau comentarii deștepte. Între noi este o relație.

Emilia Chebac: O întâmplare legată de cărți care ți-a rămas în suflet?

Diana Cosmin: S-a întâmplat într-un restaurant. A venit o domnișoară spre mine și mi-a spus: „Iartă-mă, știu că este ciudat, dar vreau să-ți spun că am citit Poftă de ciocolată și mi-a plăcut la nebunie. Și am mai cumpărat 2 cărți de Care Santos.” A fost inspirată de o recenzie scrisă pe blog în 2016. Am îmbrățisat-o pentru că mi-a făcut seara frumoasă.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Diana Cosmin: Am văzut comentariile și postările tale. Mi-a plăcut foarte tare de tine. Mi-ai inspirat încredere. Îmi pari un om foarte pasionat și serios pe ce faci. Asta m-a făcut să accept interviul. Cred în intuiție. La tine n-am avut nici un dubiu. Eram curioasă să te cunosc.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre cine ți-ar plăcea să citești pe blogul meu?

Diana Cosmin: Rodica Paléologue a fost și ea deportată în Bărăgan (voiam să ți-o recomand la final interviului dacă nu puneai tu întrebarea ). Este un om foarte pasionat de istorie și cu multă profunzime. Nu e genul care vorbește mult și mereu își alege cu grijă cuvintele. De la ea am învățat un termen reziliență. Am înțeles ce înseamnă să poți trece prin iad cu fruntea sus, să rămâi demn, să nu lași să te schimbe fundamental ca om și nici să te doboare.

(După ce i-am luat interviul Dianei Cosmin mă obseda cuvântul reziliență. Eram sigură că l-am mai întâlnit. Dar nu-mi aminteam unde. Pe noptieră păstrez o carte pe care o mai răsfoiesc de câteva ori pe an: Și tu poți să zbori – Seth Godin Într-o seară am deschis-o și am citit:

Reziliența – înseamnă să transformi orice obstacol într-un proces de învățare, nu doar într-o problemă trecătoare care trebuie rezolvată. Reziliența împune flexibilitate, perseverență și tărie.)

Emilia Chebac: Ce gen de cărți citești?

Diana Cosmin: La fel ca și tine iubesc memoriile și biografiile. Îmi place și beletristica, dar nu mai am aceeași răbdare pe care o aveam în liceu pentru acest gen. Iar dacă aleg să citesc acest gen apreciez scriitura frumoasă. De aceea mi-a plăcut Fiica Ceasornicarului.

Îmi place să merg duminica la librăria Humanitas – Cișmigiu să mă uit la cărți. Văd câte o carte de beletristică. Apreciez ideea, dar realizez că nu are loc în viața mea. Prefer să citesc biografia unei personalități. În acest moment al vieții mă hrănește mult mai mult și învăț mult mai multe lucruri.

Emilia Chebac: Dacă nu îți place o carte o termini?

Diana Cosmin: Dacă nu mă prinde renunț, nu mă cramponez. Nu înseamnă că e proastă înseamnă că nu m-a prins pe mine.

Emilia Chebac: Recomandă 3 biografii. De ce ți-au plăcut?

Diana Cosmin:
O biografie a lui Jacqueline Kennedy. Un personaj care nu mi-a plăcut niciodată în mod deosebit. O consideram divă, superficială și controversată. Am aflat că și-a folosit influența pentru a salva Gara din New York de la demolare (pentru că și atunci erau la mijloc interese imobiliare). Datorita ei, astăzi în New York mai există acest monument atât de aclamat, în prezent, de toată lumea. Întrebată care este cea mai mare performanță din viața ei spune nu faptul că a fost prima doamnă, nici realizarile, ci că a reușit după tot ce i s-a întâmplat să rămână sănătoasă la cap. Am ales să citesc această carte după ce am văzut filmul Jackie.
O carte despre femeile puternice: surorile Williams. Au fost primele femei de culoare din acest sport. Se antrenau într-o lume de albi. Întotdeauna la antrenamentele lor veneau puști care le jigneau înfiorător. Peste ani au aflat că acești copii au fost plătiți de tatăl lor. M-a impresionat grozav cruzimea acestui fapt, dar care până la urmă s-a dovedit că le-a folosit. Au devenit rezistente. Erau atât de obișnuite cu vorbele urâte încât nimic nu le-a mai perturbat de la scopul lor.
Autobiogafia lui Sally Field despre care aveam o părere diafană: Oscar, succes și celebritate. În realitatea acestă femeie a avut o viață înfiorătoare: abuzată sexual în copilărie, soți care au abuzat-o psihic, o relație megatoxică cu Burt Raynolds. Cartea este o lecție de viață. O carte cumpărată din aeroport într-o vacanță.

Emilia Chebac: Ce prețuiești la un om?

Diana Cosmin: Prețuiesc omul care nu abdică de la principiile lui, mai ales atunci când este pus într-un context care ar putea genera un conflict. Omul care nu-și anihilează personalitatea numai ca să dea bine.

Emilia Chebac: Ce disprețuiești la un om?

Diana Cosmin: Un lucru care mă revoltă este răutatea, cruzimea proiectată spre cei mai slabi decât tine. E ceva care îmi face sângele să fiarbă. Există o latură a mea care nu este văzută prea des, dar în astfel de momente devine vizibilă. Urăsc oamenii care vor să facă rău pentru că pot să facă rău. În rest pot să trăiesc cu orice.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Diana Cosmin: Admir foarte mult oamenii care au reușit deși nu aveau cel mai puternic set de atribute. Și cu toatea astea s-au ridicat și au reușit să facă lucruri. Recunosc mă inspiră mult femeile. Un personaj care este foarte comercial, dar care îmi place foarte mult este actrița Sarah Jessica Parker. Pentru că tot vorbim de cărți în prezent are un proiect cu cărți, e un fel de imagine a unei edituri.

De ce mă inspiră? Câți dintre noi ar fi rezistat valului de critici pe care a fost ea nevoită să le îndure? La un moment dat a fost votată de o publicație: cea mai urâtă femeie din lume. Dar nu a renunțat, a mers mai departe și uite unde a ajuns acum. Iar asta într-o industrie în care frumusețea nu trebuie să lipsească din CV. SJP este o femeie interesantă, dar nu frumoasă. Cu toate astea a fost iubită lui John Kennedy jr., Robert Downey jr., iar în prezent are o căsătorie solidă cu soțul ei. Au fost mulți bărbați care au iubit-o pasional, i-au dedicat melodii, au menționat-o în cărți. A reușit să-i cucerească prin felul ei de a fi, prin charismă. Cu siguranță este o femeie interesantă și în particular nu numai pe ecran. Admir tenacitatea ei.

La noi o admir pe Nina Cassian despre care criticul literar Alex Ștefănescu a spus că este „cea mai atrăgătoare femeie urâtă din literatura română“

Cu Charlie…

Emilia Chebac: Dacă ar fi să le mulțumești părinților ce le-ai spune?

Diana Cosmin: Le sunt recunoscătore că nu mi-au ucis visurile. M-au lăsat să devin cine am vrut eu să fiu. Mi-au dat sfaturi, dar nu mi-au impus niciodată nimic. Ei sunt ingineri, nu au nici o legătură cu creativitatea, dar cu toate astea m-au lăsat să intru în presă. Sunt foarte deschiși la minte, dar în același timp țin la valorilre tradiționale.

De ce îmi place Dianei Cosmin?
• Pentru că are un stil al ei și refuză să se lase prinsă în tipare. Se simte că scrie cu drag o poveste. Are fler de a sesiza neobișnuitul acolo unde mulți văd doar obișnuitul.
• Pentru inepuizabilă capacitate de a spera.
• Departe de Diana ideea că viața este numai un norișor roz, vată de zahăr și fluturi. Din acest motiv nu se ferește să scrie despre suferință și un trecut care nu trebuie uitat, nici repetat.
• I-am vorbit plină de entuziasm de cartea lui Teofil Mihăilescu, Palladium.  Când mi-a spus că o va căuta și ea, m-am oferit să i-o împrumut. „Nu mulțumesc, îmi place să încurajez industria de carte!” Acela a fost momentul în care m-a cucerit definitiv.

Cred că toți avem momente, indiferent de domeniul în care activăm, când simțim că societatea vrea cu orice preț să ne dărâme sistemul de valori. A devenit o obsesie pomovarea drept modele de succes a unor personaje care nu fac nimic, dar care știu să dea bine în lumina reflectoarelor. Diana Cosmin are o abordare mult mai sănătoasă, iar acest lucru se reflectă în conținutul plin de valoare al articolelor sale. Dar ca să ajungă aici a respectat niște pași:
• Nu poți să scrii, dacă nu citești.
• Nu poți să transmiți binele și frumosul la cei din jur, dacă tu le excluzi din viața ta.
• Nu poți atrage o comunitate de calitate dacă tu îți desconsideri cititorii și le livrezi un mesaj superficial.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

 

Categorii
Cultură Interviuri

#100DeRomâniCareMăInspiră – Interviu cu Horia Ghibuțiu

Nu cred că am să uit prea ușor interviul cu Horia Ghibuțiu. O întâlnire matinală, pe un ger năprasnic de numai −11 °C. Aveam ceva emoții, dar mi-a venit în ajutor vremea rece (care pentru mine are același efect ca o șampanie bine acidulată pentru tipele petrecărețe). Știu, sună ciudat, dar gerul îmi dă curaj. Asta nu mă împiedică să nominaliz acest interviu, în top, la categoria „nu rata ocazia să te faci de râs… în direct”. Cum aș putea numi altfel întâlnirea cu un om de radio (jurnalist și blogger) unde m-am prezentat cu reportofonul descărcat. Bine că s-a inventat telefonul mobil!

Horia Ghibuțiu mi-a atras atenția prin două proiecte:
• Cartea lui #ÎnTimpCeTuDormeai m-a făcut să pierd două trenuri de metrou. Nu mă omor după proza scurtă și, în general, prefer cărțile de peste 300 de pagini. Deși cartea lui Horia le bifează pe amândouă, mi-a plăcut. Aș spune, chiar nepermis de mult.
#100DeRomâniCareMăInspiră. Urmăream pe facebook, fără să comentez, de multe ori fără să dau un like. Dar din momentul în care a publicat interviul cu Sandra Ecobescu am început să comentez. Apoi, am aruncat o privire peste comenteriile generate de articolele lui. Se pare că omul a strâns în jurul lui o comunitate super. Genul de comunitate la care aspirăm, în secret, toți toți cei care scriem. Acela a fost punctul în care am realizat că îmi doresc un interviu cu Horia Ghibuțiu pe blogul meu.

Carmen și Horia Ghibuțiu

Emilia Chebac: Cum ți-a venit ideea proiectului #100DeRomâniCareMăInspiră?

Horia Ghibuțiu: Ca și în cazul proiectului #ÎnTimpCeTuDormeai, ideea i-a venit soției mele. N-am făcut decât să mă conformez. Lista celor 100 de persoane am făcut-o împreună, dar am ales oameni care mă inspirau pe mine. Eu am avut ultimul cuvânt. Nu a fost un proiect ușor. E greu să apelezi la 100 de persoane. Timpul a fost scurt, de aceea o parte din oamenii pe care eu îi prețuiesc foarte mult n-au apucat să-mi răspunda (Mircea Cărtărescu, Vlad Voiculescu). Sunt însă încântat că până la urmă a ieșit acest proiect. L-am legat de Centenar. A fost un soi de consemnare a celor 100 de zile din momentul când m-am apucat, până în momentul propriu zis al Centenarului.

Resortul principal al acestui serial a fost să public despre oameni care mă inspiră, însă să încerc să consemnez, legat de Centenar, în contextul în care statul român a făcut puțin și prost. Eu nu am nici o legătură cu statul român, nici nu am vrut să vând proiectul deși au existat multe propuneri. A fost un proiect de sine stătător pe blogul meu care a încercat să demonstreze că la 100 de ani de la Marea Unire există personalități pe care le cunosc și merită evidențiate. Serialul s-a făcut cu întrebări șablon, dar modul în care erau concepute aveau o logică. Am dorit să realizez un portret psihologic.

După încheierea serialului, m-am bucurat să văd că statul român a reușit să facă ceva cu totul memorabil cu ocazia Centenarului. Este vorba de spectacolul Pădurea Spânzuraților a lui Radu Afrim de la TNB, un spectacol monumental care reprezintă un lucru impozant, măreț și care omagiază momentul special pe care l-am consemnat.

Scriitoarea Ana Barton nu putea să lipsească din serialul #100DeRomâniCareMăInspiră

Emilia Chebac: Există un criteriu pentru persoanele alese?

Horia Ghibuțiu: Caut cu obstinație binele, criteriu care derivă chiar din titlul serialului. Acești oameni mă inspiră. Nu celebritatea, nu faptele publice ale unor oameni au fost sursa principală de inspirație, ci faptul că-i cunosc destul de bine pe cei mai mulți dintre ei. Sunt oameni care fie fac bine, fie fac lucrurile bine. Să faci un pic de bine în jurul tău este, cred, cea mai simplistă definiție a patriotismului. O demonstrație a faptului că îți pasă de semenii tăi și de lucrurile înconjurătoare.

Emilia Chebac: Ce ai urmărit cu acest proiect #100DeRomâniCareMăInspiră?

Horia Ghibuțiu: M-a bucurat feedbackul oamenilor. În fiecare zi, erau persoane care îmi spuneau că au descoperit pe cineva. Au fost mici și zilnice triumfuri ale binelui pe care le-am apreciat. Asta a fost scopul principal. Scopul secundar și nu mă sfiesc să spun asta a fost un pic de trafic pe blogul meu.

Emilia Chebac: O întâmplare din viața de jurnalist care ți-a rămas în minte?

Horia Ghibuțiu: Mi-a rămas în minte o întâmplare dulce-amăruie. Eram șeful departamentului de sport la cel mai influent ziar în acel moment. În fiecare zi reveneam la întrebarea banală: cu ce articole (relevante) umplem astăzi paginile? Vara, în sport, sunt anumite perioade când nu se întâmplă nimic. Era în 1997-1998, într-o zi de vară. În mod deliberat am folosit aceste amintiri. Era vorba de antrenorul echipei de tineret de fotbal a României, pe care 2 colegi l-au văzut seara, la mall, într-o intersecție sărutându-se, în timp ce era la volanul mașinii, cu o tânăra care nu era soția lui. A doua zi au venit în redacție și au relatat acest fapt (care avea și nu avea tangență cu sportul). Protagonistul era un sportiv, reprezentant al tricolorului, dar problema era că se afla într-un spațiu public.

Colegii mei s-au sfiit să îl sune, așa că l-am sunat eu. Nu mai este printre noi, motiv pentru care nu-i voi da numele. A crezut inițial că este o farsă făcută de un fotbalist. Chiar a întrebat: „Pancule tu ești?” Nu, domnule, sunt Horia Ghibuțiu! Aseară au fost circumstanțe de offside. A spus: „Domnule era noră-mea”. Dacă dumneavoastră vă sărutați cu nora, asta voi consemna. S-a speriat când a înțeles ca voi publica acest subiect. De ce povestesc asta? N-am avut rapacitatea tabloidă de a da un subiect, care dă din coadă, doar pentru că nu aveam ce să publicăm. M-am consultat cu directorul ziarului care avea niște principii destul de solide. Să nu atacăm familia și credința unui om. Poate fi considerat atac la adresa familiei, dar pe de altă parte era o crasă neglijență în spațiul public.

Partea simpatică a fost că început să mă caute ziariști, de la alte publicații, să mă convingă să nu public așa ceva. „Hai domnule că este prietenul nostru, jucăm table cu el.” A existat chiar și o tentativă de corupție. L-am publicat, dar vreo 3-4 zile m-am uitat în spate destul de speriat pentru că primisem și amenințări de la o galerie (foarte mare) care ținea cu echipa respectivă. Am povestit această întâmplare ca să înțelegi care era mecanismul în presă la un moment dat.

Emilia Chebac: Despre jurnaliști și jurnalism?

Horia Ghibuțiu: Sunt destui jurnaliști pe care îi admir Cristian Delcea, Andrei Crăciun, Cătălin Tolontan. În străinătate e un pic mai simplu, pentru că oamenii din acest domeniu, în principiu, fac cam același lucru. Când te dedici unui singur lucru devii un profesionist mai bun.

În România, în ciuda faptului că au apărut atâtea surse noi de media, este în continuare un pic aglomerat, nu ai timp suficient să stai pe un subiect. Mă refer la colegii minunați de la RiseProject care fac investigații.

În alte spații, există freelanceri care primesc granturi pentru munca lor. Au început să se miște lucrurile și în Romania. Urmărești un subiect și primești și bani. Sunt oameni care nu stau în redacție și au un răgaz de 3-6 luni să se ocupe de un subiect. Există și riscul să sapi 3-6 luni la un subiect și să nu-ți iasă.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Horia Ghibuțiu: Sunt mulți de la Mircea Cărtărescu, Vladimir Tismăneanu la H.R. Patapievici. Sunt personalități de la care am învățat enorm, dar sunt multe altele poate nu atât de sonore, în societatea românescă, dar care se regăsesc în acel serial #100DeRomâniCareMăInspiră. Nu înseamnă că cineva validat de public trebuie să se bucure de prețuirea noastră. Poți să admiri oameni din familia ta. Am avut un unchi care a fost primul profesor bilingv din Romania de la care am avut foarte multe de învățat. Cumsecădenia lui, muntele de erudiție care era, omul așezat în ton cu vremurile astea erau mai importante pentru mine.

Specialiștii adevărați, în orice domeniu, n-au timp să apară la televizor. Există o explicația foarte simplă pentru cei care aleg să își facă reclamă în acest fel și care sunt disponibili să comenteze orice (pretutindenari cum i-a numit Radu Paraschivescu). Au răspuns la telefonul dat de un producător.

Emilia Chebac: Dacă ai fi într-o funcție, care ți-ar permite să schimbi ceva în România, ce ai alege să faci?

Horia Ghibuțiu: În primul rând n-am să fiu niciodată într-o astfel de poziție. Deși paradoxal ca un comunicator ce mă aflu, de vreo 30 de ani, ipotetic vorbind aș putea face asta. Sunt și eu un micro influencer, dar departe de mine ideea că un om este capabil, singur, să schimbe moravuri. Nu cred în personalități demiurgice care ajung, la un moment dat, să creeze o nouă Românie printr-o simplă apariție.

Emilia Chebac: Ce te deranjează cel mai tare?

Horia Ghibuțiu: Foarte multe lucruri: lipsa de educație, mizeria, disprețul față de bunuri publice. Sunt îngrijorat când oamenii declară, cu emfază, că-și doresc cel mai tare cultură, educație și sănătate. Mulți rup în două presa tabloidă, dar sunt ispitiți să mintă, să pară mai deștepți decât sunt și cu preocupări mai înalte.

Emilia Chebac: Un eșec care s-a dovedit o binecuvântare?

Horia Ghibuțiu: Îmi este greu să identific unul, dar cu siguranță au fost destule și vor mai fi. Din păcate n-am învățat din toate. De aceea, nu mi-aș dori să mai am 16-18 ani. Sunt convins că aș repeta aceleași greșeli, dacă nu și altele noi. Nu știu de ce, pe plan profesional sunt ispitit să trag mai multe foloase decât în plan personal.

Emilia Chebac: Ești de acord cu afirmația: eșecurile te fac să mergi mai departe?

Horia Ghibuțiu: Nu obligatoriu. Nu e musai să devii dintr-o dată un învățat care, dacă se confruntă a 2-a oară cu o situație, să o traverseze fluierând.

Eșecurile te pot face să ajungi într-o depresie teribilă și să-ți pierzi încrederea în tine (imaginea pe care ți-o creezi tu despre tine).

Dacă ajungi să crezi ce spun alții depre tine, că ai avut un eșec, poți să generezi și alte eșecuri. (imaginea pe care și-o creează alții despre tine).

Emilia Chebac: Ai un motto?

Horia Ghibuțiu: Zâmbește, mâine va fi mai rău (Murphy). Încerc să trăiesc clipa. N-am nici cea mai vagă idee ce se va întâmpla mâine.

Emilia Chebac: Toți avem momente când simțim că ne fuge pământul de sub picioare. Ce te motivează să mergi mai departe?

Horia Ghibuțiu: Căsnicia, familia, cățelușele.

Emilia Chebac: De ce îți este cel mai tare teamă?

Horia Ghibuțiu: Mi-e teamă de lucruri pe care n-aș putea să le controlez. Mi-e teamă să nu trăiesc vremuri de război. Nu vreau să lupt împotriva altor oameni, dar pe de altă parte, simt că este datoria mea să-mi apăr familia. Dar familia mea nu coincide cu întreaga țară.

Emilia Chebac: De ce ai aceptat acest interviu?

Horia Ghibuțiu: Pentru că ți-am citit siteul, mi s-a părut interesant, iar abordarea ta a fost absolut decentă. Încerc să încurajez oamenii. Refuzul mi s-ar fi părut țâfnos, nu mă caracterizează. E adevărat că nu dau foarte des interviuri. Am o ocupație în care mai mult solicit decât acord și e bine ca lucrurile să rămână așa.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Horia Ghibuțiu: Scriitoarea Camelia Cavadia. Îmi este prietenă și este un om fain.

Emilia Chebac: Horia știu că ai și sânge maghiar. O întâmplare amuzantă?

Horia Ghibuțiu: Eram un băieițel de 10-11 ani la Tg. Mureș. Am copilărit, în vacanță, cu două surori unguroaice. Eram cu una din ele, pe un derdeluș, când au venit spre noi niște vlăjgani de clasa a VIII-a. Nu mai țin minte de la ce ne-am luat, dar am început să ne batem. De fapt, am încasat o bătaie strașnică. Pănă am ajuns acasă eram convins că o luasem pe coajă pentru că eram român. Fata cu care eram a fost tare simpatică. I-a povestit fratelui meu că i-am făcut praf pe atacatori. Aveam buza zdrențuită, iar asta a fost foarte bine pentru vanitatea mea de băiețel. Ulterior, am realizat că nu avea nici o legătură cu originea etnică ci cu faptul că eram un bucureștean arogant! Eram foarte tânăr, sclifosit și îmi plăcea teribil să mă dau mare.

Dacă interviul cu Horia Ghibuțiu v-a captat atenția, intrați pe blogul lui și citiți despre cele 100 de personalități care îl inspiră. O să descoperiți modele de care societatea românească are atâta nevoie.

În timp, mințile acestor oameni vor triumfa asupra celor care au capacitatea să-i prețuiască, în vreme ce, peste mințile celor care astăzi captează lumina reflectoarelor, se va așterne praful uitării. Natura umană nu este făcută să fie fidelă oamenilor ieftini. Chiar dacă uneori ne mai lăsăm manipulați de marketingul agresiv, tânjim după unicitate și valoare. Oamenii cu har și talent au nevoie de aprecierea noastră, cei cu abilități se descurcă și singuri. Dacă personalitățile, care aparțin primei categorii, își fac timp să raspundă la mesajul admiratorilor (online și offline), pentru personajele din a II-a categorie, cei care îi urmăresc reprezintă doar o cifră. O alegere pe care o facem singuri, prin care ne dăm acordul cum vrem să fim tratați (oameni sau cifre).

„Detest prescurtările, absența diacriticelor, uniformizarea comunicării în scris. Comunicarea digitală din 2018, media sau social media, arată de parcă cineva a dat Restore la Recycle Bin.” – Horia Ghibuțiu

Nu puteam să nu închei acest interviu cu Horia Ghibuțiu fără un citat din cartea lui #ÎnTimpCeTuDormeai.

Pe Horia Ghibuțiu îl puteți urmări pe facebook  și pe instagram

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

Fotografiile sunt din arhiva personală a jurnalistului Horia Ghibuțiu.

Categorii
Interviuri Locuri

Universul enRose s-a născut din iubire pentru flori și artă

Povestea din spatele universul enRose  este despre pasiune, curaj și dragoste de frumos. În timpul facultății, Adina Filculescu nu s-a gândit niciodată că va deveni designer florist și va ajunge să dețină o afacere de succes în lumea florilor. Astăzi, enRose se evidențiază prin rafinamentul aranjamentelor florale, dar mai ales printr-o conexiune aparte cu clienții. Profesional, Adina are un background economic (este absolventă a Facultății de Administrare a Afacerilor și doctor în antreprenoriat feminin din octombrie 2018). Studiile i-au oferit o viziune de ansamblu asupra afacerii, iar marketarea și calcularea costurilor au devenit mult mai simple.

Încă din timpul facultății, a conștientizat că pasiunea este ingredientul cheie în activitatea pe care o va alege în viitor. În paralel mergea la tot felul de conferințe de business. Și-a obținut licența pe antreprenoriat. În acea perioadă, după terminarea facultății era la modă să te angajezi la o bancă. Reprezenta o mare realizare și îți conferea un statut. Dar pentru Adina să lucreze în domeniul bancar nu era deloc o prioritate.

Pe perioada studiilor ori atunci când a început un proiect niciodată nu a ales calea cea mai ușoară. După finalizarea studiilor a urmat numeroase cursuri de design floral. A pornit acum 10 ani ca antreprenor, s-a șlefuit ca designer florist, iar de 2 ani se ocupă și de wedding planning. În timp ce îmi povestea despre parcursul profesional mintea mea s-a conectat la filmul The Wedding Planner cu Jennifer Lopez. Spre deosebire de J.Lo, Adina este mult mai rafinată. Bun și de ce gândul mi-a zburat la acest film o să vă intrebați? Pentru că Adina are în comun cu J. Lo profesionalismul. A pătruns în domeniul nunților prin designul floral, apoi s-a dezvoltat odată cu cererea clienților. Și nu s-a oprit aici, s-a extins cu invitații de nuntă și printuri pentru evenimente, obiecte de logistică și decor pentru evenimente.

Deși este o afacere cu flori online, spațiul în care activează Adina este un un loc care îți bucură sufletul. De aceea, la scurt timp după mutarea enRose în Gala Galaction 39, în atelier au început să prindă viață tot mai multe evenimente chic. De la workshopuri de design floral, devenite deja o tradiție, la petreceri între prieteni și târguri vintage în grădină. Totul se păstrează într-o notă intimă, cozy, iar serile cu prăjituri și ceai aromat nasc multe râsete și povești.

Creativitate

Emilia Chebac: De unde vine numele afacerii EnRose?

Adina Filculescu: Numele vine de la cunoscutul cântec La vie en rose. Un nume destul de lung și cum brandingul tinde spre minimalism, am lăsat site-ul și logo-ul doar EnRose. Mie îmi place cel mai mult Parisul. Știu că toată lumea este obsedată de Paris, dar mie acest oraș îmi oferă o bucurie naturală. Am fost ultima dată în noiembrie anul trecut , iar prietenul meu Mi-a spus: „Mai, ție îți pace Parisul foarte mult!” Era vizibil. La Paris am altă stare. Merg foarte mult pe jos ca să simt vibe-ul orasului.

Emilia Chebac: Parisul este asociat cu muzeele. Ai unul preferat?

Adina Filculescu: Îmi plac muzeele în general. Am un respect foarte mare pentru opera artistului. Chiar dacă nu-mi place un artist, încerc în contextul lui social să-mi dau seama ce l-a determinat să creeze acel tablou, ce a vrut să exprime (chiar dacă eu nu rezonez cu el).

Emilia Chebac: Un pictor preferat?

Adina Filculescu: Van Gogh, dar nu toate. Prefer Coroana imperială Fritillaria în vas de cupru, un tablou care nu se bucură de aceiași notorietate ca Floarea soarelui sau Noaptea instelată. E un domeniu în care evoluez continuu. În viitor cu siguranță îmi va păcea altceva.

Bucurie

Emilia Chebac: Momente care ți-au rămas în suflet?

Adina Filculescu: Eram în biserică, muncisem mult pentru nunta respectivă și asistam la cununia religioasă. Fiind atentă ca totul să decurgă fără incidente priveam alaiul nunții: mirii în mijloc, nașii, domnișoarele și cavalerii de onoare. Și deodată am văzut bucuria din ochii lor, fețele care radiau și zâmbetele. Atunci a fost un moment în care mi-au dat lacrimile. Am realizat că sunt și eu parte din povestea acestor oameni fericiți.

Cea mai mare bucurie o am când o mireasă îmi trimite un mesaj chiar în ziua nunții să-mi spună cât de mult îi place buchetul. Într-o zi atât de importantă, să-și găsească timp să-mi mulțumească este emoționant. Cum eu sunt mereu în alertă în ziua nunții, de multe ori când văd un mesaj prima dată mă gândesc dacă s-a întâmplat ceva. Când primești un SMS de mulțumire trăiești un moment copleșitor.

Emilia Chebac: Partea pe care o gestionezi cel mai greu în afacerea ta?

Adina Filculescu: Offf, sunt perfecționistă! În timp am învățat că, dacă ești mai relaxat, lucrurile decurg mult mai bine. De aceea, am lucrat cu mine să nu mai pun atâta presiune. Îmi spun că poate s-a întâmplat un lucru cu un anumit scop. De exemplu: înainte când îmi sosea marfa vedeam orice imperfecțiune la un trandafir. Prin imperfecțiune nu mă refer că nu era proaspăt, mă refer la imperfecțiuni de la natură (o nervură mai proeminenta, o mică pată mai decolorată care nu respecta cromatica generală). În general chestii pe care oamenii obișnuiți nu le observă. Și pentru că eram așa, atrăgeam în jurul meu oameni la fel de … perfecționiști. Colegul meu Mihai șterge obiectele de sticlă atât de mult până să arate cum altfel decât… perfect.

Emilia Chebac: Cum gestionezi termenele?

Adina Filculescu: Florile sunt perisabile. Avem termene, de aceea trebuie să fim rapizi și eficienți. La o nuntă toate aranjamentele florale se fac cu 24 de ore înainte. Dar eu consider că aici e toată frumusețea, nu ai timp să te plictisești. De fiecare dată va veni un alt client, ori va apărea un alt gen de eveniment.

Emilia Chebac: Toți bărbații știu ce să aleagă?

Adina Filculescu: (Râde) Unii da. Alții… să știi că la mine apelează o categorie specială de bărbați. Cei care sunt trimiși de iubite sau soții. Au văzut pe site aranjamentele și știu exact ce vor. Un fel ca la Pandora. În loc de catalog doamnele consultă site-ul nostru. Fără surprize neplăcute. Acei domni sunt și ei fericiți că pot oferi ceva pe plac partenerelor lor.

Emilia Chebac: Să trecem de la traseul profesional la traseul literar?

Adina Filculescu: Am citit foarte mult încă din școala generală și în liceu. Am depășit lecturile obligatorii și am citit foarte mult clasici Garcia Marquez, Dostoievski, Balzac și Camus. În timpul facultății m-am orientat mai mult către partea de specialitate, dezvoltare personală și business. Apoi au apărut florile și am citit din acest domeniu. Îmi place mult să-mi cumpăr albume de: artă, fotografie, design și arhitectură.

Când am început afacerea eram tare solicitată. Lucram câte 14 ore/zi plus destule nopți nedormite. Până mi-am format echipa am lucrat un timp singură. În acea perioadă nu aveam timp să citesc și mi-a lipsit acest lucru. De vreo 2 ani, lucrurile s-au mai așezat. Acum am iarăși un teanc de cărți lângă pat. Îmi place să citesc mai multe cărți în paralel.

Emilia Chebac: Ce preferințe ai acum? Recitești vreodată o carte?

Adina Filculescu:
• Acum prefer poveștile din Bucureștii vechi. Mi-a plăcut „Nebiruita flacăra a tinereții”
• Am recitit de 3 ori până acum cartea Celei Serghi – Pânza de paianjen. De fiecare dată o percep altfel.

Emilia Chebac: Perioade din istoria omenirii care îți plac. De ce?

Adina Filculescu:
Anii ’50 pentru vestimentație și feminitate. Vechiul Holywood: Grace Kelly, Audrey Hepburn.
• Ulterior anii ’60 pentru minimalismul vestimentar. Anii ’60 au venit cu multe schimbări și la nivel de arhitectură.
• Perioada Art Deco anii ’30 în arhitectură și obiecte decorative. Bucureștiul nostru are și el puternice influențe Art Deco. Un oraș în care este foarte prezent acest curent este Tel Aviv.

Emilia Chebac: Florile preferate?

Adina Filculescu: Îmi plac foarte mult freziile pentru că sunt parfumate și le pot vedea evoluția pe parcurs: de la boboc la floare. Apoi floarea de măzăriche (lathyrus) de asemenea parfumată și delicata.

lathyrus

Emilia Chebac: De ce ai aceptat acest interviu?

Adina Filculescu: Pentru că am văzut în tine și ulterior și pe blog o persoană autentică care este interesată de lucrurile frumoase și de calitate. Calitatea aceea a lucrului bine făcut, atât a persoanei pe care o intervievezi cât și a disciplinei pe care o ai în a lua un interviu. În timpul acestui interviu s-a legat o discuție nu a fost genul acela sec de dialog Q&A.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine? Despre cine ți-ar plăcea să citești pe blogul meu?

Adina Filculescu: Îmi plac oamenii care creează lucruri frumoase și au curajul de a nu se lăsa limitați de presiunea cotidianului sau de prejudecățile unei meserii.
• Spre exemplu, Maria Dermengiu este o artistă de o finețe rar întâlnită. Tot ceea ce ea creează pare la fel de diafan precum este ea. Fascinant!
• Un stil vivace și jucăuș, care îmi place în mod deosebit, are Gabriela Atanasov și al ei Sweet Paprika. Autenticitatea este cuvântul de ordine și în cazul ei, iar fiecare piesă de îmbrăcăminte și accesoriu creat este parte din personalitatea ei de o feminitate debordantă.
• În final, nu pot să nu o menționez pe Cristina Dobrescu de la Livrez dragoste. Îmi place spațiul în care își desfășoară activitatea, energia pe care o simți când intri în acel loc. Cristina este vinovată de acest aspect, ea este cea care imprimă peronalitate acelui spațiu. Transmite că ceea ce face ea cu drag.

Biroul Adinei

Emilia Chebac: Greșeli de început?

Adina Filculescu: Nu îndrăzneam foarte mult, nici cromatic nici ca forme. Megeam mult pe rozuri și forme bine definite. Acum îmi las creativitate să zburde și ies mult mai ușor din zona mea de confort.

• La început mă axam doar pe evenimente, nu aveam comenzi cu aranjamente florale. Din acest motiv aveam pierderi foarte mari. Pentru un eveniment mă aprovizionam cu o cantitate mare de flori ca să am de unde să aleg. Echipa era mult mai mică, iar după un eveniment nu mai aveam putere fizică să facem ceva cu florile rămase și mureau.
• Aveam comandă doar pentru un buchet de mireasă. Casă faci un astfel de buchet este necesr să cumperi flori engros. Abia îmi amortizam cheltuielile. Rămâneau cu foarte multe flori. Îmi doream să fie clienta mulțumită.
• Pierdeam nopțile, acum nu mai fac așa ceva, dar la 20 de ani ai o energie debordantă. Cred că mă făcea să rezist focul pasiunii care mă mâna. Apoi am realizat că nu am să rezist în acel ritm. Acum am o zi liberă pe săptămână. Cea mai potrivită zi pentru mine este marți. Îmi ofer un masaj, piscină, mă plimb, citesc sau dorm.

Minimalism

Pe lângă flori Adina iubește cărțile și muzeele. Poate de aici viziunea aparte pe care o proiectează aranjamentelor ei florale. Arta a ajutat-o să se desprindă de ce a învățat la cursuri, a căpătat curaj să experimenteze și o altă abordare. Cărțile i-au rafinat conversația, dar mai ales au ajutat-o să înțeleagă mai bine oamenii. De aceea, cumpărându-i creațiile ai senzația că uneori cumperi sau oferi visuri.

Universul enRose este un loc în care ne proiectăm iubirile, gândurile, visurile și speranțele. Lăsate la dospit pe mâna Adinei și a echipei ei, aceștia le transpun în arajamente florale care ajunse la destinație și răvășesc simțurile destinatarei.

Am considerat mereu că lipsa frumosului împietrește sufletele. Pe Adina am cunoscut-o la un club de carte care a fost găzduit în Gala Galaction 39, adică în universul enRose. Atunci când întâlnesc oameni ca ea, care inspiră, îmi doresc imediat un interviu. Încerc să scriu cât mai mult despre persoane care luptă frumos pentru… frumos. De aceea, mi-am dorit-o pe blogul meu.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului și pe contul meu de instagram.

Motanul Ulise – Pisicile și creativitatea?! Un subiect despre care aș putea scrie un articol întreg…
Categorii
Diverse Interviuri

Lumea reală a unui ilustrator – un interviu cu Alexia Udriște

foto credit: Cătălin Olteanu

Cum poți începe intro-ul unui articol la un interviu cu Alexia Udriște? O ilustratoare de numai 22 de ani, talentată, scandalos de sinceră, cu o frumusețe care nu te agresează, dar pe care nu o poți ignora și care sub aparența de fragilitate ascunde o voință de fier. A desenat de când se știe. Deși familia a încercat să o îndrume spre lucruri practice, arhitectură, îi convinge să o lase să meargă la liceul de artă din Craiova. Proaspăt absolventă a secției de design industrial, realizează că singurul lucru pe care știe, cu adevărat, să îl facă bine este desenul. Era pasionată și de fotografie, dar l-a cunoscut pe Cătălin Olteanu (fotograf profesionist, care ulterior îi va deveni soț) și cum nu a simțit nevoia de competiție în cuplu s-a orientat spre ilustrație. Ce desena punea pe net, iar după o lună a venit și primul proiect. Teatrul Ion Creangă căuta un ilustrator pentru o piesă. Inițial a fost convinsă că râd de ea, dar s-a dus la întâlnire și acela a fost punctul de unde a pornit totul.

Deși a avut șansa să întâlnească oamenii potriviți în momentele potrivite, la început nu a fost simplu. Primul email a venit cu multe lacrimi deoarece nu știa ce să răspundă. A trebuit să se descurce singură. Fiind la debut nu se înghesuia nimeni să-i ofere sfaturi și trăia permanent cu impresia că nu stăpânește nimic. Mai adăugați și o vârstă fragedă, fără studii în domeniu, pe scurt o persoană care se apucase de ilustrații după cum o tăia capul. Mărturisește că a fost teribil de greu, provizoratul a durat vreo 3 ani, apoi oamenii din industrie au început să-i răspundă la întrebări. A învățat să-și aprecieze corect munca și nu a acceptat oferte sub prețul pieței, chiar dacă abia pornise pe acest drum.

În primii ani de activitate, funcționa după principii stricte: nu lași un email 3 ore fără răspuns, nu poți întârzia un deadline, eventual să fie gata cu 3 zile înainte. Treptat a înțeles că munca în exces se poate transforma într-un dezavantaj, dacă nu-ți introduci și momente de relaxare. A mai înțeles că nu lezezi calitatea proiectelor dacă în timp ce îți citești emailurile savurezi și un ceai. A învățat, că este important, să-și alinieze programul cu al soțului pentru a se putea bucura de timp liber și de vacanțe petrecute împreună. Fiecare zi a fost un joc de organizare continuu. În timp, a ajuns să-și gestioneze din ce în ce mai bine programul.

Emilia Chebac: Cum ai defini stilul unui ilustrator?

Alexia Udriște: Chestia cu stilul este ciudată pentru că nu o faci gândit. Există mentalitatea că dacă te apuci de ilustrație trebuie să ai un stil recognoscibil. Acest mod de a gândi creează presiune. Realizez că toți ilustratorii se confruntă cu acest neajuns, deoarece este ceva ce am simțit și eu la început.

Îmi place să spun că stilul unui ilustrator este fix ca stilul unui scriitor. Cu cât scrii mai mult cu atât devii mai bun. Stilul se conturează în timp. Dacă alegi un stil ușor de recunoscut de la început, acest aspect te limitează. Stilul nu este ceva pe care ți-l impui, este ceva ce construiești în timp.

O ilustrație și o carte. Ce au în comun? Ambele îți taie respirația… foto credit: Cătălin Olteanu

Emilia Chebac: Cum și-a construit stilul Alexia Udriște?

Alexia Udriște: La mine a venit în timp. Dacă privesc în urmă, în primii 2 ani, se vedea că nu aveam suficient curaj. Din școală pleci cu niște reguli, iar tu ca ilustrator și om care vrea să facă ceva trebuie să te scuturi de toate aceste cutume. La început mergeam pe principiul să fac ilustrații cu imagini accesibile pentru copii. Nu gândeam mai departe și nu îmi impuneam provocări. Într-o zi m-am întrebat: ce pot să aduc în plus la fiecare ilustrație? Ce aș putea schimba ca să provoace pe cineva vizual? Acum așa procedez, dar așa ceva nu se întâmplă peste noapte. Privind în urmă sunt proiecte de care mă simt stânjenită. Fac ilustrație de 4 ani. În spate este un volum foarte mare de lucru. În primii 2 ani, fiecare proiect nou genera plânsete, uneori venea și cu panică. Știam ce vreau să fac, dar aveam senzația că nu îmi iese. Nu știam cum să merg mai departe din lipsă de exercițiu. Dar nu m-am sustras de la nici o provocare. Nu știam cum se face o carte și a venit cineva și mi-a cerut o carte. Nu știam cum se face un poster și a venit cineva și mi-a cerut un poster. Lucram mult și prost. Un proiect care acum îl fac în 3 zile, dura atunci și 2 luni.

Emilia Chebac: Un interviu care te-a făcut să te simți inconfortabil?

Alexia Udriște: Am avut un interviu și mă simțeam tare prost, deoarece părea că nu dădeam nici un răspuns satisfăcător. Cine îmi lua interviul se aștepta la o persoană boemă, genul care stă în pat, își bea ceaiul, toate ideile curg și le picteză. Există viziunea că ilustratorii sunt toți niște artiști zburători.

Emilia Chebac: Cea mai mare provocare cu care te confrunți?

Alexia Udriște: Cea mai mare provocare pe care mi-o aduce acest job este partea de management din spate. Sunt zile când desenez 30% și fac email-uri și brief-uri 70%, iar acest aspect este cel mai stresant. Dacă în afară sunt oameni care se ocupă de această parte, aici ești pe cont propriu.

foto credit: Cătălin Olteanu

Emilia Chebac: Dacă ai putea, ce ai schimba în România?

Alexia Udriște: Sistemul educațional, dar ca să faci asta trebuie să fii super erou. De aceea, o apreciez enorm pe Adina Horga – Grădinița Bergman care a plecat din Arad cu un concept foarte fain de grădiniță, pe care l-a implementat în Sibiu și în București. Copiii sunt urcați în autocar și merg să învețe în pădure. Mi se pare un curaj demențial să faci așa ceva în România. Dacă îi crești astfel de la 2 ani, clar o să iasă niște oameni altfel.

Emilia Chebac: Ai fost vreodată tentată să pleci din țară?

Alexia Udriște: În fiecare zi. Prima dată am vrut să plec în clasa a XI-a la facultate. Visurile mele nu s-au aliniat deloc cu realitatea. Acela era momentul potrivit. Astăzi am lângă mine un om care, timp de 12 ani, și-a construit o carieră aici și să-l pun să o ia de la zero, după atâția ani de muncă, în altă parte nu este o abordare sănătoasă.

Emilia Chebac: Unde ți-ar plăcea să trăiești?

Alexia Udriște: Bucureștiul este un oraș în care dacă ies din casă la o întâlnire mă enervez de 10 ori și-mi stric ziua, unde nu poți să respiri în intersecții și care mă face constant nefericită. Cred că aș alege Oradea. M-aș muta și mâine. Mi-ar plăcea să trăiesc și la țară, dar acolo ai o comunitate de oamenii cu care clar nu ai nimic în comun (Râde). Nu mai spun dacă ai o urgență și ai nevoie de o ambulanță.

Emilia Chebac: Ce îmi poți spune despre proiectele tale? Le-ai căutat sau ele au venit spre tine?

Alexia Udriște: Am fost norocoasă. Niciodată nu am căutat proiecte. Ele au venit spre mine. A contat, foarte mult, faptul că eu am avut o comunitate, cu mulți oameni, la început adunată în jurul fotografiei. Când m-am mutat în București, oamenii aceștia mă știau ca Alexia Udriște de pe net, dar nu știau prea bine cu ce mă ocup, doar că puneam poze drăguțe cu cărți. Pentru început a fost necesar să-i fac să înțeleagă că eu fac ilustrație, apoi că eu sunt Alexia Udriște și nu prietena lui Cătălin Olteanu. Persoanele pe care le aveam la friends au devenit comunitatea cu care am început să interacționez și așa au început să mă cunoască. A fost un proces ciclic în care a trebuit constant să conving că fac lucruri.

Emilia Chebac: Ai un hobby?

Alexia Udriște: Broderia, am învățat să brodez de la mama. Se simțea nevoia de ceva care să mă relaxeze. Acum 2 ani am realizat că nu am nici un hobby. Pentru mine desenul nu este un hobby, este un job. Lectura s-a transformat și ea într-un task, în momentul în care am început să primesc tot mai multe cărți de la edituri. Nu obișnuiesc să pun pe net o carte pe care nu am citit-o. Din acest motiv, amân mereu cărțile din listă mea, deoarece încerc să citesc ce primesc.
După 1 an de brodat a apărut… un proiect de păturici cu Somnmic. Sunt desenele mele imprimate pe textil, bumbac natural, cusute de Alexandra Druță, apoi brodate de mine.

Fotografie nuntă, foto credit: Cătălin Georgescu
Fotografie nuntă, foto credit: Cătălin Georgescu

Emilia Chebac: Fotografiile de la nunta ta sunt atipice. Cine le-a realizat?

Alexia Udriște: Au fost realizate de Cătălin Georgescu, fotojurnalist care face fotografii la evenimente. Știam ce o să abordeze, s-a ținut după noi, cu excepția a 4-5 fotografii care au fost înscenate, pentru restul nu am pozat.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre cine ți-ar plăcea să citești pe blogul meu?

Alexia Udriște: Adina Harga mi se pare un spirit de antreprenor și de mamă care vrea să schimbe lucruri și încearcă să o facă într-o societate care este împotriva ei.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Alexia Udriște: Mi-ai spus la un moment dat, printr-un mesaj, că ai vrea un interviu. Am văzut că ai făcut unul cu Simona (scriitoarea Simona Antonescu), apoi mi-a scris Simona și am avut confirmarea că este ok. M-am gândit că dacă îți faci curaj să îmi scrii, voi accepta.

foto credit: Cătălin Olteanu

Emilia Chebac: Ai un tatuaj. Are o poveste?

Alexia Udriște: Tatuajul a fost cadoul meu de 18 ani. Mi-am zis că este bine să pornesc de la început cu un principiu: nu te lua prea în serios. Zic că-mi reușește. Este un soi de post-it pe care îl am chiar pe piele.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Alexia Udriște: Mi-e tare greu să răspund, fiindcă nu am oameni pe care-i admir pe de-a-ntregul. Am mereu rezerve când trebuie să răspund la o astfel de întrebare. Îmi plac o groază de oameni, dar cred că admir lucruri diferite la fiecare. Nu cred că există cineva care să poată bifa toate cerculețele.

Emilia Chebac: 3 persoane pe care le urmărești în on-line?

Alexia Udriște: Oana Botezatu,  Marius Comper,Veronica Soare și nu pot să nu-l menționez și pe Vlad Eftenie  aici. I-am făcut 4… și mai am!

Emilia Chebac: Refuzi proiecte?

Alexia Udriște: Da.
• Refuz din start dacă nu-mi place cum îmi scrii și cum mă abordezi, deoarece îmi indică cum vor funcționa raporturile dintre noi.
• Refuz dacă simt că o persoană vrea să lucreze cu mine, doar pentru că mă cheamă Alexia Udriște, dar nu mi-a văzut portofoliul și nu știe ce fac. Atunci când se poate, prefer să recomand o altă persoană.
• Refuz și atunci când pare că am o conexiune foarte bună cu cineva, dar ajungem într-un punct al proiectului în care nu există consens. Uneori aparențele înșeală.

Ilustrațiile Alexiei sunt o încântare. A ajuns aici pentru că nu a lăsat panica, care o mai încearcă uneori, să îi stea în drum. Deși este revoltător de tânără, Alexia este o sursă de inspirație pentru oricine. Dincolo de ilustrație, Alexia citește enorm. Un atu care a cântarit foarte mult atunci când mi-am dorit un interviu cu ea. Nu leagă prietenii de dragul de a se împrieteni, evită cercurile cu oameni care nu îi transmit o stare pozitivă, argumentându-mi că sănătatea ei mentală este mai importantă decât apartenența la un anumit grup.

Un lucru mi-a fost foarte clar la finalul interviului cu Alexia Udriște. Ea alege să fie altfel. De aceea, nu am putut să nu mă întreb: oare dacă tot mai mulți oameni ar alege să fie altfel, în loc să fie trași la xerox și încolonați, nu ne-ar fi mai bine?

Ilustrațiile Alexiei le puteți vedea și pe contul ei de Instagram.

Categorii
Cultură Interviuri

Andreea Tănăsescu: La blouse roumaine este opera Reginei Maria din punct de vedere al comunicării și acțiunii

Washington D.C. 24 iunie 2018 / credit foto: Ioana Buliga

Pe facebook se declanșase o adevărată isterie. Comentariile curgeau și multe persoane și-au pierdut atunci controlul. Să ripostezi împotriva unor derapaje morale este în regulă, dar să folosește un limbaj care pică în derizoriu nu ajută cu nimic. Nu agreez lipsa de respect pentru limba româna. Pentru a fi mai explicită, valul de ostilități era declanșat de coperta unei reviste glossy cu Elena Udrea însărcinată. Din acest motiv, am refuzat să mai intru pe facebook, dar am fost mai prezentă, în acele zile, pe Instagram, unde era mai multă decență. Mă preocupa articolul pe care voiam să-l public pe 1 Decembrie 2018. Îmi doream un om al prezentului. Un om care a reușit prin proiectele lui să schimbe ceva. Un om care să iubescă, cu adevărat, România și oamenii ei. Căutând inspirație, pierdeam vremea pe instagram și deodată o postare mi-a atras atenția. În plin scandal cu coperta „buclucașă”, pe pagina de instagram La blouse roumaine, Andreea Tănăsescu își îndemna urmăritorii să vină cu propuneri pentru o… copertă. Căuta o fată sau o femeie care să fie imaginea La blouse roumaine pentru primul numar al revistei. Am fost atât de entuziasmată, încât atunci pe loc, i-am trimis un mesaj. Găsisem persoana perfectă pentru articolul de 1 Decembrie 2018. Am așteptat emoționată un semn din partea ei. Mi-a răspuns, iar restul este deja istorie. Acum după ce am cunoscut-o, aflând cât este de ocupată, am realizat cât de norocoasă am fost.

Andreea Tănăsescu

Emilia Chebac: Ce îmi poți spune despre geneza proiectului La blouse roumaine?

Andreea Tănăsescu: În 2012, pe 7 noiembrie a fost lansată pagina de Facebook La blouse roumaineEste o poveste magică de social media și pleacă, de fapt, de la un film. În 2006, am dezvoltat un Proiect Transmedia colaborativ pentru copii, prin care învățau cum să facă singuri filme și să creeze conținut. Oamenii au fost reticenți la tipul acesta de producție. Nu credeau că elevii de școală ar fi putut produce video-uri, ceea ce azi e o normaliatate. Deși am lucrat intens timp de 2 ani, proiectul nostru a eșuat. Interesele televiziunilor din România erau altele, nu educația copiilor.

Am luat foarte personal faptul că nu am reușit să continui acel proiect. Avem sentimentul că am pierdut pe cineva drag. Tocmai din această cauză, nu l-am abandonat într-un sertar și ca să renască cândva l-am împărțit în pagini de facebook. Așa a devenit un proiect viu, organic.

Queen Marie of Romania, pentru că și povestea Reginei Maria era în producția proiectului dedicat copiilor. Pagina facebook era atunci pentru mine un instrument prin care puteam să transmit cunoaștere, informație și inspirație. Dacă privim în urmă, vedem cât de multe s-au construit, din 2009 până acum, datorită acestor articole.
• În 2012 am realizat că nu creasem nici o pagină cu costumele filmului. Într-o discuție cu o prietenă foarte apropiată, în care îi mărturiseam că nu mai vreau să stau în România, pentru că nu se întâmplă lucruri și doresc să mă întorc în Anglia, am luat decizia să lansez La blouse roumaine. A avut prioritate pentru că am intuit că este un proiect de social media în care oamenii pot contribui.

Mecanismul paginii Queen Marie of Romania funcționa ca un spectacol. Transmiteam conținut, iar oamenii aplaudau la final, dar rareori veneau cu o contribuție. Era încă în modelul internetului 1.0 în care eram doar consumatori și nu producători de conținut.

La blouse roumaine este expresia internetului 2.0, o formă total participativă de interacțiune cu conținutul. Fiecare avea acasă o poveste. Am continuat ce aș fi vrut să fac în filmul cu copiii și am adus povestea iei românești în contemporan. Când am descoperit că pe fiecare costum, ie este narată o viziune despre lume și viață a unei comunități, am realizat că ia este conectorul nostru. Apoi totul s-a legat atât de frumos și organic, iar rolul meu a fost de a ghida informațiile și poveștile frumoase care veneau în număr foarte mare. Acest proiect a presupus o participare a oamenilor, ei nu se rezumau să fie doar spectatori. La blouse roumaine a promovat și generat o mulțime de inițiative.

Emilia Chebac: Un exemplu de astfel de promovare?

Andreea Tănăsescu: Blogul Semne Cusute m-a inspirat enorm și l-am susținut. Ioana Corduneanu lucra singură, fără audiență, dar ce dezvolta era fabulos. M-a ajutat foarte mult și un atu profesional. Munca mea în cinema era să descopăr talente, oameni și idei, care apoi erau promovate și intrau în procesul creativ al unei producții de film. Mutându-mă în social media am operat la fel. Am descoperit oameni și idei pe care le-am pus cap la cap.

Emilia Chebac: Cum ai gestionat avalanșa de mesaje venite spre tine când ai început proiectul La blouse roumaine?

Andreea Tănăsescu: În primele 4 luni de existență ale comunității scrisorile de dor, de durere, de depărtate de țară m-au făcut să lucrez cu lacrimi în ochi în fiecare zi. „Nu plânge, ai o treabă de făcut!”, îmi spuneau cei din jur.

Emilia Chebac: Andreea observ că militezi pentru exprimarea emoției, deși am fost setați că este un sentiment ce trebuie reprimat. De ce?

Andreea Tănăsescu: Emoția, sensibilitatea prevalează. Dacă noi încercăm să o reprimăm nu este în regulă, este bine să o exprimăm și să o canalizăm spre lucruri pozitive și frumoase.

Emilia Chebac: Cine au fost oamenii care te-au încurajat cu acest proiect?

Andreea Tănăsescu: Era o lume pe care o purtam în mine, iar când am început producția de film, spuneam povestea României străinilor din echipele de filmare. Lumea oamenilor de film, a actorilor, e un mediu propice. Ei sunt mult mai deschiși decât alte categorii de oameni. Unul din artiștii care m-a încurajat să spun povestea României a fost actorul Andy Garcia. Când am lucrat cu el la Modigliani, era fascinat de România, inclusiv de figurația care venea la film. Îmi spunea: „Aveți aur aici, oamenii acestei țări sunt aur, expresivitatea lor, ce faceți voi este este fantastic!” Am avut o discuție cu el la finalul filmului și mi-a spus: „Trebuie să-mi promiți că vei face ceva pentru oamenii acestei țari. Promite-mi!” I-am spus că nu este nevoie să-i promit deoarece este în natura mea să fac asta. Andy Garcia mi-a dat aripi. Cuvintele unui om și susținerea lui pot fi fundamentale în evoluția altui om. Andy Garcia și regizorul filmului Modigliani, Mick Davis m-au susținut enorm, mental, în tot ce am dorit să fac și asta a fost pentru mine un factor determinant.

„Era o lume pe care o purtam în mine” /credit foto: Dragoș Cristescu

Emilia Chebac: Înainte de proiectul La blouse roumaine ai lucrat în cinematografie. 1-2 întâmplări care te-au făcut să realizezi că luai decizii bune?

Andreea Tănăsescu: Succesul care l-am avut cu filmul The Fall în regia lui Tarsem Singh. Am găsit-o pe Catinca Untaru – Alexandria, fetița din rolul principal , în condițiile în care toată lumea îmi spunea că nu voi reuși. A fost primul rol principal al unui copil, din România, într-un film internațional. Avea doar 7 ani.

Așa am găsit-o pe Ana Maria Marinca, o actriță de teatru, care în Sex Traffic avea să joace primul ei rol într-un film. Și nu oricum. Ana Maria a câștigat pentru debutul său premiul BAFTA, fiind prima româncă căreia i s-a acordat această distincție. Lucram împreună cu doamna Amalia Spălățelu, mentorul meu în lumea cinematografiei, la studiorile MediaPro de la Buftea. Prin mâna ei au trecut toți marii actori, realiza castinguri încă de pe vremea lui Sergiu Nicolaescu. Îmi amintesc cum o întrebam:
– Ce ne facem, doamnă Amalia, că n-am găsit actrița?
– Andreea, ar trebui să căutam la Piatra Neamț.
În acele timpuri, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, acum 10 ani, era o pepineră extraordinară de tineri actori. Așa am găsit-o pe Ana Maria Marinca, o actriță de teatru, care în Sex Traffic avea să joace primul ei rol într-un film.

În mijloc Adele purtând bluza Tom Ford – inspirată după o ie românească

Emilia Chebac: Marii creatori se inspiră, nepermis de mult, din costumul popular românesc. Genială viziunea ta de a folosi pozitiv toată povestea. Cum te-ai gândit să legi numele lui Adele de România?

Andreea Tănăsescu: Eram la Londra, când Adele a apărut, pe coperta revistei Vogue, într-o bluză creată de Tom Ford care avea la bază o ie românească. Atunci pentru mine La blouse roumaine a fost #GiveCredit. Am realizat că putem trece de la “uite ce ne-a făcut Tom Ford, ne-a luat ia”, la situația de a folosi pozitiv aceast moment. Ok, ia noastră este valorizată de Tom Ford, este prezentată de Adele care este vocea mileniului, atunci hai și noi lângă ea. O modalitate prin care putem arăta străinilor de unde vine ia. Mecanismul a fost să creeăm content în așa fel încât hastagurile să ducă spre România. În 2012 imaginea cu Adele nu ducea nicăieri, astăzi dacă dai Adele și Tom Ford apare La blouse roumaine, apare România.

Emilia Chebac: Te desparți vreodată de acest proiect sau îl porți permanent cu tine?

Andreea Tănăsescu: Sincer, proiectul La blouse roumaine este cu mine oriunde și oricând. Sunt multe nopți nedormite. Este o testare permanentă ca și cum ai coase. Mai pui ceva, iese altceva și continui modelul. Au fost campanii de Ziua Iei, de #GiveCredit în care am dormit și câte 2 ore pe noapte.

Emilia Chebac: Unde îți găsești inspirația ?

Andreea Tănăsescu: Vine din atâtea direcții încât trebuie să am grijă. Am fost nevoită să învăț să calibrez, pentru că altfel riscam să mă confrunt cu un tzunami de emoții. Iar asta nu este în regulă, deoarece emoția poate să năvălească și să distrugă tot ce am creat.

„Sânzienele au îmbrăcat Planeta în ie” – București 2013 / credit foto Mihaela Noroc

Emilia Chebac: Cum ai ales Ziua Iei?

Andreea Tănăsescu: Ideea de Ziua Universală a Iei a venit în decembrie 2012 – ianuarie 2013. Oscilam între Sf. Marie și Sânziene. Crescând în Ardeal, Sântă Mărie era ziua în care toată lumea poartă haine de sărbătoare. Prietena mea, Diana Năstase m-a sunat pe 7 ianuarie 2012 și mi-a spus: „Te văd atât de preocupată de Ziua Universală a Iei, uite astăzi doctorul mi-a recomandat sânziene și e Sfântul Ion de iarnă. Sânzienele sunt la Sfântul Ion de vară. Ce zici? Rămâne 24 iunie?” Pentru mine a fost un argument extraordinar. Mi-am imaginat atunci că Sânzienele erau îmbrăcate în ii. Tot Diana mi-a scris despre povestea unei tradiții din Țara Oașului unde este obiceiul ca dimineața, în ziua de Sânziene, fetele să meargă la o apă curgătoare, să intre în ea, apoi să culeagă florile cu rouă și să le pună pe cămașă. Probabil așa s-au născut iile. Probabil că acest factor magic a determinat succesul Zilei Universale a Iei care se sărbătorește pe 24 iunie. Sânzienele au îmbrăcat Planeta în ie. Acum este recunoscută oficial în SUA, dar nu și în Romania.

Emilia Chebac: Cum explici succesul proiectului La blouse roumaine ?

Andreea Tănăsescu: A avut succes pentru că a fost un proiect liber, care nu a avut în el nici o miză financiară și nici o restricție. Noi nu am avut site mult timp, site-ul este de dată recentă. La început am lucrat exclusiv pe social media: facebook, twiter, instagram. Proiectul a crescut organic. Ne-am bazat discursul pe o imagine extrem de puternică și elocventă, opera lui Henri Matisse, La blouse roumaine, prin care arta modernă recunoaște originea unui simbol al feminității românești universale.

„Te așteaptă o mare dragoste, dar nu o iubire în sensul unei relații, ci o altfel de dragoste” – Peleș 1923

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Andreea Tănăsescu: Bineînțeles Regina Maria. Am descoperit-o în 1990, când am cumpărat prima carte scrisă de ea „Povestea vieții mele”. Nu am am citit-o pe toată, doar primul volum. Aveam 14 ani și nu înțelegeam prea bine contextul. Apoi, am avut o experiență specială în 2009 la Noaptea Muzeelor, la Muzeul de Istorie al României, unde erau expuse fotografii cu Regina Maria și Principesa Ileana. Imaginile mi-au transmis o așa emoție, de parcă erau vii și voiau să îmi spună ceva. Am căutat cărțile, am reînceput să citesc și am realizat că generația noastră nu știe nimic de Regina Maria și Principesa Ileana.

Apoi s-a întâmplat ceva extraordinar, visul cu Regina Maria. Eram în 2010 la Londra. Lucram, împreună cu un grup din mai multe țări, la un proiect de documentare. Era chiar în ziua nunții prințului William cu Kate Middleton și tot Regatul sărbătorea. Deși era liber, m-am dus la birou împreună cu o colegă japoneză care era înebunită să-i povestesc despre Regina Maria. În noaptea dinaintea acestei întâlniri am a avut un vis cu Regina Maria atât de puternic, încât aș putea să scriu o carte în jurul lui. Dimineață când m-am trezit, pagina Queen Marie of Romania avea 10 000 de likeuri. Am visat-o pe Regină în Hotelul Majestic din Sinaia, hotel construit în 1920 și transformat în spital pentru răniții din Al Doilea Război Mondial, spunându-mi că mă așteaptă o mare dragoste, dar nu o iubire în sensul unei relații, ci o altfel de dragoste. Probabil că marea dragoste este de fapt La blouse roumaine. Am simțit că, momentul acela în care eu m-am întâlnit cu Regina Maria în vis, a fost ca o sudură a legăturii dintre mine și ea. Dimineață i-am povestit la birou Harunei. Era atât de încântată încât îmi spunea: „Angels, angels! Regina e cu noi!” Eram tare de fericită că am primit un semn. Am înțeles atunci că există o conexiune între mine și Regina Maria. Practic este mentorul meu! Din punct de vedere al acțiunii, al comunicării pot spune că La blouse roumaine este opera ei. De fiecare dată când am o dilemă, mă duc și caut în cărți să văd cum ar fi acționat Regina Maria.

Emilia Chebac: Ai o ie preferată?

Andreea Tănăsescu: Îmi este greu să aleg pentru că le iubesc pe toate tare mult. În fiecare zonă găsesc o poveste extraordinară de frumos, de armonie, de creativitate. Sunt mai atașată de ia de Gorj, încă nu-mi dau seama de ce. Port însă cu mare drag ia bunicii, din Țara Făgărașului, de acolo de unde ea s-a născut.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Andreea Tănăsescu: Pentru că mesajul, pe care l-am primit de la tine, era foarte bune scris, cu respect pentru limba română. Modul cum te-ai adresat, modul în care mi-ai pus întrebările și spațiul pe care mi l-ai dat, fără presiune, pentru mine a însemnat foarte mult. Merg pe intuiție. Am simțit că pui preț pe ceea ce faci și acest aspect este foarte important.

Emilia Chebac: O provocare, o persoană despre care ai vrea să citești pe blogul meu?

Andreea Tănăsescu: Aș vrea să citesc despre o femeie pilot.

Emilia Chebac: O personalitate care a purtat cu cinste ia ?

Andreea Tănăsescu: Smaranda Brăescu la întâlniri, conferințe și atunci când era premiată purta costum popular. Spunea „Eu reprezit România și mă port ca atare!”

Emilia Chebac: Când ai început proiectul știai că vei ajunge la un asemenea nivel?

Andreea Tănăsescu: Îmi doream. Scopul proiectului a fost să devină internațional. Nu m-am așteptat să se întâmple atât de repede. Emoțional este ceva copleșitor, care foarte greu se poate descrie în cuvinte. E nevoie de ani, să pot spune ce mi s-a întamplat din 2012 până acum.

Emilia Chebac: De unde îți vine puterea pentru tot ceea ce faci?

Andreea Tănăsescu: De la bunica mea. Lângă ea am avut șansă să trăiesc, la sat, într-o lume a rosturilor. Asta mi-a dat un fundament extraordinar și o tărie în fața oricărei provocări. Când o sunam și o întrebam: „Ești bine, ești singură?” mereu îmi răspunea: „Nu, sunt cu îngerul păzitor și cu Dumnezeu. Eu nu sunt singură niciodată!” Legătura cu ea este legătura mea cu tradiția. Și mă ajută și acum, din alte sfere.

 „E firesc să dăruiești din ceea ce ai, dar să dăruiești din ce ești e ceva special”

Emilia Chebac: O persoană care te-a susținut emoțional?

Andreea Tănăsescu: Emoțional m-a susținut doamna profesor Ioana Sanda Avram, creatoarea Etno-Designului, un proiect extraordinar similar cu La blouse roumaine, dar creat cu mult înainte. M-a ajutat enorm pentru că a dăruit generos. A dăruit cunoaștere. E firesc să dăruiești din ceea ce ai, dar să dăruiești din ce ești e ceva special. Doamna Ioana Sanda Avram asta a făcut.

Emilia Chebac: Am ajuns la tine impresionată de postarea de pe instagram, cea în care cereai ajutorul comunității să găsești persoana care urma să apară pe coperta primului număr al revistei La blouse roumaine? Ai găsit-o?

Andreea Tănăsescu: Da. Comunitatea a ales-o pe Regina Maria, iar noi am completat cu o imaginea viitorului, o elevă din Alba Iulia. Ambele vor fi pe coperta revistei. Cum? Vom vedea în Noaptea de Sanziene, pe 23/24 iunie 2019, atunci când vom dărui lumii noua poveste La blouse roumaine.

De la Andreea Tănăsescu am învățat un lucru pe care nu am de gând să îl trec cu vederea. Oricât ai fi de rănit, nu îți strigi nemulțumire în online fără nici o finalitate. Este de preferat să întorci povestea în favoarea ta, agățându-te, uneori, chiar de ceva care te irită. Astăzi dacă dai căutare Adele și Tom Ford apare La blouse roumaine, apare România.

Stând de vorbă cu Andreea, am realizat că prin temperament, se aseamănă foarte mult cu Regina Maria. Ambele sunt opusul unei femei pasive. Așa cum în plin război Regina Maria a știut să îndeplinească idealul acestui neam, la fel și Andreea Tănasescu a știut să transforme un un proiect eșuat într-o binecuvântare. Pentru că, în prezent, proiectul La blouse roumaine se dovedește o binecuvântare pentru România, atât pentru cei de aici, cât și pentru cei care sunt departe de țară.

Chiar dacă Ziua Universală a Iei, nu este recunoscută oficial în România, an de an o purtam în număr din ce în ce mai mare, în „ilegalitate”. Pe 24 iunie, postările pe facebook și instagram ating o frenezie rar întâlnită, online-ul este pur și simplu luat cu asalt de imagini în care apare ia. De la fetițe de câteva luni până la doamnele din politica românească. Mai nou și domnii sunt din ce în mai deschiși la acestă sărbătoare. Toți cei care o poartă își dau tacit acordul și recunosc că acolo se declanșează ceva. Ceva care ne face să ne îndreptăm spatele și să pășim cu… demnitate, ceva care ne alungă frică și ne face să privim înainte cu… curaj, ceva care nu are nevoie de binecuvântarea unui stilist pentru a ne înobila pe toți, fără nici o excepție. Ia se poate purta oriunde, oricând și de oricine. Un simbol care vine din negura timpurilor, dovadă prezența ei pe Columna lui Traian și pe care suntem datori să-l ducem mai departe. Ia este legătura noastră sacră cu trecutul.

N-am reușit niciodată să-i înţeleg pe oamenii care distrug lucrurile vechi și frumoase înlocuindu-le cu altele noi. Nu sunt oare conștienți că-și dau astfel acordul să trăiască fără rădăcini și fără valoare? Fără rădăcini te poate smulge orice adiere de vânt, fără rădăcini ai tendința să te agăți de orice şi oricine… iar orice şi oricine nu-ți va oferi niciodată stabilitate, armonie și valori pe care să le duci mai departe. Renunțând la rădăcini și valori nu poți avea un viitor. Vorbesc de un viitor durabil și de calitate.

Andreea a pornit de la un proiect „eșuat” care s-a metamorfozat, începând cu 2012, în Ziua Universală a Iei. Și de atunci, în fiecare an, pe 24 iunie, ia reușeste ceva incredibil, unește România.

Fotografiile aparțin arhivei personale a Andreei Tănăsescu.