Etichetă: online

Pe Raisa Beicu, om de PR și blogger, am descoperit-o pe instagram. Are un cont atipic cu amintiri din vacanțe cu locuri exotice, dar și fotografii de la țară cu bunica. Hoteluri și restaurante sofisticate, dar și imagini cu copii defavorizați. Vestimentație rafinată, cărți, evenimente culturale, inele, turcoaz, flori și emoții. Fiecare imagine postată dezvăluie sensibilitate, rafinament vestimentar și un simț estetic peste medie. Textele care însoțesc fotografiile livrează conținut original, calitate și dezvăluie un om care nu poate funcționa fără principii.

În acest interviu nu am mai întrebat-o pe Raisa Beicu despre întâlnirea miraculoasă cu Jonathan Franzen, despre lupta ei cu depresia sau despre implicarea în proiecte cu copiii defavorizați. Nu-mi place să insult inteligența intervievatului și să-l pun să repete lucruri pe care le-a tot spus. Am vrut să aflu cine este este cu adevărat omul din spatele contului de instagram. Cum mă consider mai degrabă un „iscoditor de suflete” decât un blogger avid să iscodească în viețile oamenilor, toate întrebările alese au rămas în această zonă. Nu multe persoane au curajul să se dezvăluie așa cum a făcut-o Raisa. Știu că nu i-a fost confortabil și totuși a făcut-o. De ce? Pentru că este printre puținii oameni capabili să transforme vulnerabilitatea în putere.

Emilia Chebac: Raisa este un nume destul de rar. Ascunde o poveste?

Raisa Beicu: Acum este un nume mai popular, dar când eram mică, în mediul rural unde am crescut, era destul de exotic. Este ales de mama, inspirată de o doamnă care se numea Raisa. Impresionată de eleganța, feminitatea și distincția ei, a spus că dacă va avea o fata o s-o numească Raisa. Mama pur și simplu se transformă când vorbește de acea Raisa.

Emilia Chebac: Ai mai ținut legătura cu Raisa?

Raisa Beicu: A plecat în Japonia. Amuzant este că întâlnesc mulți oameni care cred că sunt asiatică. Îmi amintesc de primul meu internship la o agenție de PR, eram studentă și am fost întrebată: „Tu ai rude în Asia sau de ce arăți așa?” Eram consternată. Ce-i cu fața mea!? Nu mi se părea ceva admirativ, ci din contra, am luat foarte negativ totul. Acum îmi place că arăt așa. În timp, am înțeles că e bine să nu ai o față comună și niciun caracter comun. Sunt altfel pentru că simt lucrurile altfel, iar fizionomia e doar armonizată cu interiorul meu.

Emilia Chebac: În momentul în care te-ai decis să urmezi facultatea cum a fost? Tu ai ales unde să studiezi sau facultatea te-a ales pe tine?

Raisa Beicu: Îmi plăcea foarte mult să citesc, așa că am decis să dau la Jurnalism. Am făcut meditații în București și m-am pregătit temeinic. Totuși, ca alternativă, am dat și la SNSPA la Comunicare, dar eu Jurnalism voiam. Am intrat la ambele. La SNSPA prima cu 10. Era ceva destul de rar, știu că atunci mi-au luat și un interviu. M-am gândit că o fi un semn și m-am hotărât să rămân la ambele. La SNSPA m-a atras calitatea oamenilor. Nu vreau să generalizez, dar asta a fost experiența mea. Am întâlnit oameni cu care sunt și acum prietenă. La Jurnalism erau persoane care își doreau să devină vedete tv. Eu nu voiam sa fiu prezentatoare, ci îmi doream partea romantică, idilică a scrisului. Am simțit că nu e locul meu acolo și așa am rămas la SNSPA.

Emilia Chebac: Ești om de PR. Cum i-ai explicat bunicii tale ce presupune jobul tău?

Raisa Beicu: În prima mea săptămâna la Groupe Renult m-am dus la IT să-mi iau laptopul. Este o compania cu 18.000 de angajați. Care era probabilitatea ca băiatul de la IT să mă întrebe: „Tu ești Raisa Beicu?” Ce faimoasă sunt, mi-am zis. De fapt: „Știi, noi suntem verișori.” Bunica lui aflase de la bunica mea că m-am angajat la Renault. Așa că Adrian abia aștepta să mă cunoască.

Bunica mea are 84 de ani. Vrei să știi ce a înțeles Bica despre jobul meu? Deși am încercat să-i explic: Reclamele alea de la tv, eu lucrez pentru ele. Articolele din ziare? Și acolo e intervenția mea. Bunica a spus despre mine în sat că sunt directoare de presă. Se pare că nici bunica lui Adi nu prea a înțeles: „Și al meu e director la calculatoare”. Cand am aflat, gândește-te că aveam 22 de ani și eram la primul job, am sunat-o și i-am zis: “Bica, nu sunt director și nici Adi nu este.” „Ei și ce, cum adică el să fie director și tu nu?!”. Ne-a amuzat foarte tare povestea pe amândoi.

Emilia Chebac: O întâmplare memorabilă de la primul job?

Raisa Beicu: M-am angajat la Groupe Renault când abia absolvisem și mi-am dorit tare mult acea poziție, motiv pentru care la interviu, când m-au întrebat dacă am carnet, am spus că da. Luasem carnetul la 18 ani, dar cum am avut o experiență neplăcută cu condusul, am lăsat-o baltă. Teoretic conduceam, dar nu și practic.

Odată angajată, șefa mea mi-a spus că voi merge săptămâna următoare la Mioveni cu un proiect. M-am albit. Pentru că nu am avut curaj să-i spun adevărul, a urmat o săptămână de groază. Prietenul meu cel mai bun a ieșit cu mine și m-a învățat să conduc. Nopțile, de la 2 la până la 6 conduceam, iar apoi mergeam la birou. Când mi-a dat Dusterul, am realizat că aveam iar o problemă: schimbasem mașina. Șefa mea, care era lângă mine când am preluat mașina, s-a uitat lung la mine. Se vedea că nu prea știam să bag în marșarier pe acel model. Tot drumul mi-am spus: “Este prima mea săptămână la Renault și dacă fac vreun accident nu o să mai pot da ochii cu nimeni de rușine.” Acum nu aș mai proceda așa, dar atunci am preferat o săptămâna de tortură decât să dezamăgesc. Și în ziua de azi conduc foarte bine datorită acelei săptămâni, chiar dacă nu a fost calea corectă s-ajung acolo.

Emilia Chebac: Contul de instagram dezvăluie cât de mult îți place turcoazul.

Raisa Beicu: Da, e culoarea mea preferată. Mi se pare caldă și expresivă. Am dezvoltat o relație cu această culoare în prima mea vacanță în care am plecat singură – în Malta. Mama chiar a suferit o dramă când i-am spus că vreau să merg singură, dar îmi doream o distanțare de câteva zile. Mi-am luat cărți și muzică de care nu m-am atins, în schimb am trăit pentru prima dată sentimentul de relaxare totală – am stat zile la rând gândindu-mă și uitându-mă la mare. De atunci, asociez turcoazul cu liniștea din Malta.

Emilia Chebac: Bica (bunica Raisei) este o prezență constantă în viața ta și pe contul de instagram. Ce reprezintă ea pentru tine?

Raisa Beicu: Trăiesc cu teama că va veni momentul în care o să plece de lângă mine. Doar când cei dragi dispar de lângă noi realizăm că nu ne-am făcut timp suficient pentru ei. Când a murit unul dintre bunicii mei, cu care aveam o relație destul de distantă, am văzut în camera lui poze lipite cu scotch pe perete. Erau toți nepoții lui acolo, mai puțin eu și sora mea. M-am supărat că nu sunt și eu acolo, apoi am înțeles că nu puteam să-l condamn numai pe el – și eu ar fi trebuit să mă apropii mai mult de el și să încerc să avem o conexiune.

Cu Bica, care este un personaj amuzant și foarte interesant, am avut grijă să nu repet povestea. Bica a avut și o viața atipică. Pe lângă iubirea pe care i-o port, am fost curioasă și de povestea ei. A rămas orfană la 10 cu 3 surori mai mici de crescut. S-a căsătorit abia la 27 de ani cu bunicul care era mai mare decât ea cu 17 ani. Ea foarte săracă, el bogat. Întâlnirea cu bunicul i-a schimbat total viața. A cunoscut o îmbunătățire finaciară, dar a rămas cu metehne din trecut. Pentru mine este foarte interesant de urmărit și analizat. Oricât de bine i-a fost ulterior, avea momente când se autosabota din lipsa unui start bun. Bica este un exemplu de reușită, dar reușită într-un context anume.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Raisa Beicu: Problemele de sănătate cu care m-am confruntat în 2017. A fost o perioadă foarte lungă de spitalizare, am pierdut multe și am suferit cum nu credeam că poate un om suferi. În România mi s-a spus la vremea respectivă că nu prea mai au ce să-mi facă și așa am ajuns în Austria, unde am fost salvată. Am trăit câteva luni știind că o să mor, informație care la 27 de ani este cel puțin greu de dus. Este cea mai dură modalitate prin care poți să ajungi puternic, așa cum sunt eu acum. Privind în urmă, dacă ar fi să o mai iau de la capăt, aș prefera să ajung altfel la acest rezultat.

Prietenii apropiați care cunosc povestea îmi spun că sunt un erou pentru felul în care am luptat. Nu cred că ține de eroism, ci doar nu am avut alternativă. Am luptat disperată să nu dispar, am avut norocul să reușesc, iar asta m-a făcut acum puternică. Nu înseamnă că nu mă mai confrunt cu disconforturi și supărări și acum, dar am căpătat anduranță în problemele macro. De aceea în momente de criză, eu reacționez mult mai bine decât alți oameni. Când e vorba de lucruri grave, de obicei mă adun repede și caut soluții. N-aș fi primit forța asta dacă nu m-aș fi confruntat cu probleme astea cu adevărat grele. Acum am alte standarde și știu cât pot duce. Toată această experiență mi-a întărit firea foarte firavă, am primit un bonus de putere pentru care sunt realmente recunoscătoare.

Emilia Chebac: Care este relația ta cu cărțile?

Raisa Beicu: Pe mine literatura mă ajută să mă repar pentru că arta de calitate asta face. Am crescut într-o casa cu o sufragerie capitonată cu cărți. În locuința mea din Bucureși am foarte multe cărți. Nu citesc ebookuri, chiar dacă prietenii îmi spun să renunț la cărțile clasice. Deși sunt o persoană fresh și la curent cu tehnologia, pentru mine biblioteca fizică este sfântă.

Emilia Chebac: Știu ca i-ai luat un interviu lui Lionel Duroy autorul „Eugeniei”. Ce fel de om este?

Raisa Beicu: Domnul Duroy, pentru că nu pot să-i spun altfel, provine dintr-o familie nobilă franceză. A avut o viață fulminantă, a fost meșter, curier și jurnalist. Și eu, ca el, am o pasiune pentru Sebastian. Jurnalul lui Mihail Sebastian mi se pare absolut fascinant și am citit foarte mult despre decesul lui suspect și povestea de dragoste neîmplinită cu Leni Caler. Faptul că un scriitor francez a fost atras de Sebastian și a scris o carte despre el mi s-a părut captivant.

Cei de la Humanitas Fiction urmau să scoată o carte despre Mihail Sebastian și cunoscând pasiunea mea pentru el m-au contactat. Mi-au trimis cartea, care se numea „Eugenia”, și așa am ajuns să îi iau un interviu lui Lionel Duroy.

Când ne-am întâlnit la Humanitas, am avut o chimie foarte bună. Poate și datorită numelui meu, al doilea meu nume este Eugenia, după Bica pe care o cheamă Eugenia. Unde mai pui că la vremea respectivă eram foarte apropiată de un băiat pe care îl cheamă Sebastian. Așa ca Eugenia i-a cerut un autograf lui Lionel Duroy pentru Sebastian, pe care numită Eugenia. Ne-am întâlnit la București pentru interviu, iar peste 2 zile ne-am revăzut și la Iași la Filit, unde era invitat. I-am mărturisit că pentru mine „Eugenia” reprezintă ceea ce ar fi fost dacă Leni Caler ar fi răspuns iubirii lui Sebastian. Am simțit că a punctat în carte foarte bine sacrificiile pe care le poți face din iubire. Mi-a spus: “Wow nu m-am gândit la așa ceva.” Nu voi uita eleganța lui, este un adevărat domn. Deși am anumite reproșuri asupra modului în care a fost scrisă, mi-a plăcut mult cum a adus problema antisemitică în contemporan și cum a intersectat poveștile.

Emilia Chebac: Ce părere ai despre cei care desființează o carte pe rețelele de socializare?

Raisa Beicu: Ca să critici îți trebuie o cultură extraordinară. Când nu-mi place o carte nu scriu despre ea. Aleg cărțile cu care rezonez și pe care le recomand. Eu nu cred că sunt superioară omului care a scris-o. Deși pot fi condamnată că nu am curaj, de fapt nu am curaj să dau de pământ cu un om care s-a documentat ani întregi pentru o carte. Mă deranjează foarte tare agresivitatea unor oameni care nu au nici o poziție. Una este să spui că nu îți place o carte, alta să devii agresiv.

Emilia Chebac: Ce poți să-mi spui despre pasiunea ta pentru hoteluri?

Raisa Beicu: Visul meu cel mai mare este să trăiesc jumătate de an într-un hotel. Cred că mi se trage de la filmele lui Wes Anderson – Hotel Grand Budapest, mai ales. La hotel mă simt foarte protejată și că nu am nici o grijă: mic dejun servit, halat proaspăt, papuci – totul e sub control, eu doar mă bucur de viață. Simt că acolo mi s-au luat greutățile, efectiv.
Când vreau să iau o pauză și să mă detașez de toate merg o noapte la hotel. Îmi place sentimentul de a fi turist în propriul oraș. Ce poate fi mai relaxant decât să citești o carte în halat și papuci făra să te apese nici o grijă?

Emilia Chebac: O amintire dintr-un hotel?

Raisa Beicu: Experiența mea la hotel Capitol. Fix în noaptea în care mi-am luat cazare la Capitol a fost festivalul de lumini, Spotlight. Eu nu mă dau în vânt după astfel de evenimente pentru că am o fobie de mulțimi. Până atunci citisem în cameră, dar la un moment dat m-am plictisit și am coborât în halat la recepție – așa cobor și la mic dejun. Era 22:00, recepția luminată, iar eu în halat și papuci. Am stat pe pervaz câteva ore și totul a devenit un experiment social. Oamenii îmbracați de festival, turiștii din recepție îmbrăcați elegant și eu în halat. Eram la festivalul de afară, dar de fapt nu eram pentru că ne despărțea un perete de sticlă (la parter la Capitol sunt acele geamuri mari de sus pâna jos, fix pe colțul străzii care duce spre Control, iar eu stăteam în vitrină). În halat eram în intimitatea mea, dar participam și la viața lor. Mi se părea o metaforă a întregii mele vieți, căci par un om extrovert, dar în realitate sunt introvertă și cel mai mult iubesc liniștea într-un halat, departe de gălăgia de după geam.

Emilia Chebac: De unde pasiunea ta pentru inele?

Raisa Beicu: Sunt fascinată de mâini. Cu mâinile te ștergi de lacrimi, cu mâinile scrii mesaje de împăcare sau de despărțire. Pentru mine, într-o relație, momentul când ne luăm de mână în public este gestul maxim de apreciere, asumare și intimitate. Gestul de a lua de mâna mi se pare de o mie de ori mai intim decât primul sărut sau oricare alt semn de apropiere. Dacă iau de mână un bărbat în public înseamnă că există un mare potențial să-l iubesc în viitor. Mâinile spun foarte multe despre un om, iar inelul este forma de a împodobi acea mână. Prin urmare, colecția mea de inele este exteriorizarea acestei conexiuni.

Emilia Chebac: Un inel de suflet?

Raisa Beicu: De 3 ani port un inel pe care nu l-am dat jos niciodată. Mi-a fost dăruit de părinți într-un moment dificil din viață, promițându-mi că o să mă protejeze și o să-mi poarte noroc. Pentru că am ieșit cu bine din acea experiență, am superstiția că inelul mă protejează. Uneori port rochii care nu se asortează deloc, dar nu vreau să renunț la el.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Raisa Beicu: Ana Rubeli mi-a spus că vrei să-mi iei un interviu și mi-a spus că ești un om care trebuie cunoscut, iar dacă a spus Ana asta, am acceptat. Am foarte mare încredere în ea.

Emilia Chebac: O provocare?

Raisa Beicu: Valeria Stoica.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Raisa Beicu: Admir și apreciez foarte mulți oameni din preajma mea.
• Valeria Stoica pentru feminitate, vulnerabilitate și atmosfera pe care o creează în jurul ei. În societatea actuală, e greu să mai găsești atâta diafan.
• Răzvan Exarhu pentru că pe cât de amuzant, pe-atât de profund este. Deși pare că ia totul la mișto, în realitate are un nivel foarte ridicat de empatie și înțelegere. Îl apreciez pentru cum a scris „Fericirea e un ac de siguranță” și pentru modul în care împachetează dramele cu umor – am învățat multe de la el și îi mulțumesc.
• Marius Manole mi se pare o combinație foarte bine echilibrată de geniu în teatru, cu umor (vezi emisiunea online pe care o face cu Ilona Brezoianu) și spirit civic. Fascinant cum într-un singur om s-au adunat atâtea talente.
• Cătălin Georgescu pe lângă talentul fotografic pe care nici nu mai este nevoie să-l precizez, este un om vertical, care niciodată nu m-a dezamăgit. În cei 11 ani de când suntem prieteni, nu s-a schimbat deloc – are aceeași integritate și aceleași principii. El este unul dintre foarte puținii oameni de la care caut confirmări.
• Alex Gâlmeanu pentru modul în care vede lumea. Un fotograf foarte talentat, cu o cultură generală pe care uneori sunt invidioasă.
• Vlad Troncea – un prieten pe care țin foarte mult să-l includ în această categorie de oameni pe care îi apreciez și care mă inspiră. Era student la ASE, beam un vin sus La Motoare, când mi-a mărturist că este nefericit și vrea să facă altceva cu viața lui. La vârsta aia, cu toții aveam drame, dar spre deosebire de mulți alții, el s-a reinventat. A renunțat la lumea finanțelor și cum era foarte pasionat de artă și cultură, astăzi este actor și dansator. A ajuns atât de departe, încât acum joacă în Faust la Royal Opera House în Londra (încă am emoții când spun asta). În ciuda tuturor, nu a renunțat și a luptat pentru visul lui. Este un model de urmat și sunt foarte fericită că l-am cunoscut in real life.

Emilia Chebac: Ai un motto?

Raisa Beicu: Un vers dintr-o melodie:
„Să fugim care încotro
Cântând pe gheaţa crăpată
Să ne luăm viaţa la mişto.”

Versurile sunt scrise de Andrei Robin Proca, solistul trupei „Robin and the Backstabbers”, care este un poet desăvârșit. Din muzica românească, mesajul lui este cel mai aproape de sufletului meu.
Dacă ți se întâmplă lucruri grave și te adâncești în mocirlă, acolo rămâi. Dar dacă iei viața la mișto, înseamnă că faci tot ce poți să trăiești. Versul asta m-a ajutat oricând am disperat. M-am uitat la gheața crăpată și nu m-am scufundat. Arta bună asta face: ajută oamenii în momente de criză. Arta pur și simplu te repară.

Și pe Andrei Robin Proca îl includ în lista oamenilor pe care îi admir pentru cât de bine scrie și pentru cum face oamenii să cânte (pe gheața crăpată).

Mi-am dorit un interviu cu Raisa Beicu pornind de la contul ei de instagram. Nu vă imaginați acum că voi lansa o rubrica nouă pe blog despre conturi de instagram. L-am ales pe al Raisei pentru că spune o poveste. Și pentru o doză zdravănă de autenticitate. Mi-aș dori tare mult să văd mai multe astfel de conturi.

Și dacă tot vorbim de autenticitate, interviul cu Raisa o să rămână memorabil pe blogul meu. Ne-am „întâlnit” pe zoom. Când a căzut netul, am închis reportofonul spunându-mi că îl voi deschide când revenim în online. De conectat ne-am conectat, destul de repede, dar am uitat complet de reportofon. Așa că am pierdut vreo 20 de minute din răspunsurile Raisei. Aș fi putut să revin, dar am renunțat. Prefer spontaneitatea pentru emoții trăite în direct.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Fotografii din arhiva personală a Raisei Beicu