Mi-am dorit un interviu cu Elena Enache când regizorul filmului „Între chin și amin” (vezi trailer aici), Toma Enache, mi-a mărturisit: „Fără ea, cu siguranță, filmul asta nu ar fi existat”.
Elena Enache a copilărit în Maramureș , într-o comună istorică – Moisei. Faptul că a trăit la munte i-a definit personalitatea. Pentru ea, acestă zonă va rămâne mereu locul unde se va întoarce să-și încarce bateriile. „Am avut o copilarie ca în filme. Am fost un fel de Heidi.” Împreună cu copiii din sat se aventura în mici expediții: traversau răuri, făceau foc și prăjeau slănină, iar dacă îi prindea furtuna așteptau cuminți într-un șopron cu fân până se potolea vijelia. Chiar dacă erau foarte mici, părinții nu se îngrijorau. Răul nu pătrunsese în comunitatea lor.
După ce a absolvit liceul din Baia Mare (filologie română – engleza), a hotărât să meargă la facultate în București. Nu a ales Clujul deși era mult mai aproape. „Pe atunci aveam mulți gărgăuni în cap. Credeam că nu voi evolua în nici un fel dacă răman în Cluj. Pentru o vreme am regretat.” A venit în București unde s-a bucurat de anonimat, dar a cunoscut și momente de singuratate. Era departe de munții ei dragi, îi lipsea comunitatea din Maramureș, iar oamenii erau diferiți. A absolvit Științe Politice în engleză (prima serie) și a fost teribil de mândră de asta. Mereu a ales să facă ceva nou decât ceva la modă.
Ulterior a realizat ca ea și politica nu sunt tocmai cele mai bune prietene. În timpul facultații a făcut practica la parlament și a simțit pe propria piele că între teorie și practică este o prăpastie uriașă. Dezamagită s-a orientat către jurnalism. A lucrat 6 ani la Agerpres unde a ajuns nu printr-o relație, ci recomandată de rezultatul unui examen. Intrase prima dintre toți candidații.
În prezent, lucrează la Radio România Internațional. Îi place foarte mult și spune că „jurnalismul de radio e o meserie mult mai creativă.”
Pentru a vă familiariza cu conținutul filmului „Între chin și amin” puteți citi o scurtă recenzie aici.
Emilia Puiu: În familia ta au fost deținuți politici?
Elena Enache: Străbunicul meu Ioan Buftea a fost închis 8 ani. A fost proprietar de pământ pe Valea Izei. Era în relații bune cu oamenii locului pentru că muncea cot la cot alături de ei. Ca să-ți faci o idee despre ce gen de om era, deși bunica și frații ei aveau încălțări, vara îi obliga să umble desculți ca să nu existe nici o diferență între copiii lui și copiii săraci.
Era un om tare blând. Când i s-a confiscat pământul nu a ripostat. A realizat că nu are ce să facă. Un vecin invidios s-a dus și a spus că Ioan Buftea refuză să dea casa care urma să fie naționalizată și transformată ulterior în sediu partidului sau ceva de genul asta. I s-a înscenat o mascaradă de proces la căminul cultural, i s-au adus la cunoștința învinuirile și apoi a fost închis.
Când s-a întors din închisoare mama mi-a spus că și-a luat nepotii (printre care era și ea) și i-a dus să le arate pământurile care i-au aparținut. Se uita în zare și nu se mai sătura să privească cerul și iarba. Repeta încontinuu: „Ce minune! Ce minune!” Simplu fapt că era liber i se părea extraordinar.
Emilia Puiu: Ce lucru anume l-a făcut să nu-și piardă mințile în perioada în care a fost închis?
Elena Enache: Credința. Doar credința în Dumnezeu îți poate da liniște sufletească după ce ai pătimit așa de mult. Am de la mătușa mea 2 fotografii cu el: înainte și după ce a ieșit din închisoare. Nici nu spui că este același om. Era grozav de slăbit și foarte îmbătrânit.
Emilia Puiu: Elena Enache are o atitudine și o naturalețe care am pus-o pe seama bunului simț. În realitate s-a dovedit o noblețe a gândului, dar și una… moștenită din familie.
Elena Enache: Celălat străbunic, Toader Mariș, a fost primarul localitații în 1911. El avea titlu nobiliar. Ambii au fost bunicii mamei mele.
Emilia Puiu: Ai avut o copilărie fericită, iar asta te-a ajutat să ai un start bun în viață. Ce crezi?
Elena Enache: Consider că tot capitalul fizic și toată tăria interioară care te ajuta mai târziu în viața o dobândești în copilarie. Un fundament bun îți asigură un potențial emoțional intact, de unde când ai obstacole în viața poți să rupi câte o bucată.
Emilia Puiu: Tu și Toma sunteți împreună de peste 20 de ani. Cum v-ați cunoscut?
Elena Enache: În București când am venit să dau admitere la facultate. Am coborat din tren și am văzut-o pe prietena mea cu Toma. Se cunoșteau, iar când ea i-a spus: „Trebuie să merg la gară să aștept o prietenă”, Toma a venit cu ea. Atunci l-am cunoscut pe Toma. Habar nu aveam dacă voi lua examenul și dacă voi rămane în București.
Emilia Puiu: Povestește cum a fost să scrii scenariul filmului „Între chin și amin”?
Elena Enache: După ce Toma a pierdut primul scenariu al filmului și am văzut cât era de afectat m-am gândit ce pot să fac să-l încurajez. M-am oferit să scriu un alt scenariu. Am vrut doar să urnesc treaba, sperând că mai departe va continua el. Dar nu s-a întamplat așa. Recunosc, pe măsură ce înaintam cu scrisul subiectul m-a prins foarte tare. Am pornit cu oarecare neîncredere pentru că eu nu scriu. În plus mai am și un simț al ridicolului extrem de dezvoltat. Motiv pentru care mi se pare ca tot ce creez în acest domeniu sună aiurea.
Toma adunase multe informații. Mi-a spus că trebuie să scriu doar eu pentru că era nevoie de o linie complet diferită față de primul scenariu (scris de el împreună cu Eugen Cojocariu). Eram convinsă că nu stăpânesc deloc tehnica de a scrie un scenariu. Când am descoperit că este mai degrabă un meșteșug decât o artă m-am liniștit. Am luat la rând toate cărțile citite de Toma și am început să mă informez foarte serios despre cum se scrie un scenariu.
Așa am experimentat un lucru care nu mi se mai întâmplase până atunci. Mă așezam pe la 10 dimineața la scris, la masa din bucătarie, și nu mă mișcam 8 ore. Nu-mi dădeam seama cum trece timpul. A fost o surpriza. Habar n-aveam ca aș putea pune atâta pasiune într-un proiect.
La început venea Toma și-mi spunea: „Ok, din ce ai scris păstrăm 40%.” Îmi explica de ce o scenă nu are sens, de ce alta nu aduce nimic nou etc. Am înțeles atunci că nu trebuie să povestesc ci doar să descriu scena.
Emilia Puiu: Au fost momente în care ai simțit că acest scenariu te copleșește?
Elena Enache: Am fost permanent conștientă că nu lucrez la orice scenariu. Pe umerii mei și ai lui Toma am simțit constant o responsabilitate fantastică. De aceea, nu exista cale de mijloc. Ori reușeam un film foarte bun, ori se transforma într-un dezastru. Ar fi fost groaznic să aruncam totul în derizoriu. Pentru a crea un echilibru am alternat scenele violente din închisoare cu povestea de dragoste care i-a dat putere lui Tase Caraman să reziste în iadul de la Pitești.
Emilia Puiu: Oameni care te-au ajutat benevol în acest proiect?
Elena Enache: Tata se pricepe să facă multe lucruri pe calculator. Nu s-a menajat deloc: a trimis emailuri, a alergat la poștă și la firmele de curierat, făcea orice să ne ajute. Pe partea de producție la un film este nevoie de măcar 4-5 oameni. Eu eram singură, dar am avut un mare noroc cu Kira Hagi. Deși a jucat în film, în afara zilelor de filmare m-a ajutat enorm. Alergam ca nebunele pe platou de dimineața până seara.
Toți cei care aveau filmare într-o zi erau aduși de la domiciliu cu mașina. Uneori erau și 30-40 de persoane pe zi. Trebuia sa ne organizam pe mașini. Bunicul Kirei o aducea pe ea, iar în drum mai lua încă 2-3 oameni.
Emilia Puiu: Care a fost cea mai mare spaimă a ta în timpul filmărilor?
Elena Enache: După o zi de filmare toate informațiile sunt stocate pe niște carduri. Tot timpul am avut o obsesie – să salvăm materialul pe cât mai multe dispozitive. Auzisem că la multe filme s-au pierdut zile de filmare. Robert Ioniciou când ajungea acasă copia totul pe hardisk. Cum transferul se făcea noaptea, în fiecare seară când mergeam la culcare mă gândeam: Doamne dacă se întamplă ceva și nu se copiază!
Emilia Puiu: Cum a fost pentru tine întâlnirea cu Fortul 13 Jilava?
Elena Enache: Când am pășit pentru prima data pe ușa fortului m-am gândit cât de ciudată e viata. Cu 70 de ani în urmă pe poarta asta a intrat un om simplu de pe Valea Izei, adus acolo fără să fie vinovat, iar acum eu stranepoata lui intram pe aceeași poartă să fac un film despre detinuții politici de la Pitești. La Jilava erau aduse persoanele arestate din toată țara. Aici erau triate și repartizate spre penitenciarele și lagarele de muncă forțată destinate deținuților politici.
Mi-a fost frică să intru în celule. Sunt șiruri nesfârșite de coridoare. Nici după 5 săptămani de filmare nu știam unde se sfârșesc, doar unde încep. Dacă iadul există (și sunt convinsă că există) arată exact ca la Jilava. Afară era o zi frumoasă de vară, iar la un pas distanță iadul. Umezeală, frig și mucegai. Pentru echipa de cameră, băiatul de la sunet, Daniel Soare și asistenții lui, doamna Lili Gavrilescu – script supervisor (cei care nu se mișcau tot timpul filmarilor) am cumpărat măști ca să nu inhaleze mucegaiul.
Emilia Puiu: Au înțeles actorii și echipa importanța acestui proiect?
Elena Enache: Actorii ne-au întrecut așteptările. Au dovedit o maturitate extraordinară și o dorință de a interpreta rolul perfect. Cei de la sunet și cei de la cameră și-au făcut treaba cu un efort de 3 ori mai mare decât de obicei. Toți au fost conștienți de importanța proiectului la care au lucrat. Erau impresionați de ce se întâmpla pe platou.
Emilia Puiu: O provocare pentru mine ?
Elena Enache:
• Domnul Nelu Tincea – key grip – poziție în cadrul echipei tehnice. El se ocupă ca toate scenele să fie filmate în deplina siguranță. Este extraordinar de bun în ceea ce face și se pare și un bun observator. Key grip-ul este vital pentru orice film deși este puțin vizibil. Și nu e drept. Și el a înțeles pe deplin importanța proiectului. În filmul nostru am fi avut nevoie de 3 key grip și deși l-am avut doar pe el a lucrat eroic pentru toți.
• Părintele Benea
Emilia Puiu: Din ce îmi povestești pare un proiect tare solicitat. Să înțeleg că viața ta și a lui Toma s-a limitat doar la „Între chin și amin”?
Elena Enache: Am filmat complet izolați la Jilava. Toata viața noastră de atunci s-a rezumat la drumul dus-întors la filmari și la ce se întampla pe platou. Dacă ar fi fost o pandemie atunci probabil că nu am fi aflat.
5 săptămani mi s-au părut 5 ani. La Fortul 13 Jilava timpul parcă se dilata. Aveam mâncare, plecam seara acasă să dormim în paturile noaste dar cu toate astea tot aveam sentimentul că suntem izolați și închiși. Pe toată perioada filmărilor am trăit un soi de angoasa. Nici nu vreau mă gândesc cum a fost pentru cei care au stat acolo 12, 20 de ani.
Actorii mai tineri erau șocați după ce filmau o scenă. Totul părea atât de real încât la final au spus: „Nu ne mai plângeam. Cum să ți se mai pară că e sfârșitul lumii când ai o pană la mașina?”
Emilia Puiu: De ce ai acceptat acest interviu?
Elena Enache: Am citit articole tale despre filmul nostru și apreciz fiecare gest de sprijin pentru acest proiect. Apoi m-am uitat pe blogul tau și mi-a plăcut foarte mult conținutul. Am acceptat pentru că ai talent la scris, o sensibilitate și o înțelegere aparte a lucrurilor.
Emilia Puiu: „Între chin și amin” este un proiect memorabil. Ești conștientă că pe viitor va fi o performanță greu de egalat?
Elena Enache: Acest film nu a fost numai despre oameni extraordinari, reali și autentici. Este și un film despre credință. De aceea am senzația că nimic din ce voi face în viitor nu va mai atinge acest nivel. Cel mai important proiect profesional al meu este despre Dumnezeu și depre credința salvatoare și mântuitoare. Vreau să punctez acest aspect. Cu siguranță drive-ul pe care l-am avut de a scrie acest scenariu a fost și datorită acestui fapt.
Emilia Puiu: Fiind primul film artistic despre fenomenul Pitești mă gândesc că a fost o răspundere uriașă. Cu cine v-ați sfatuit înainte să apară filmul?
Elena Enache: Când filmul era în faza de postproducție am vrut să văd dacă nu am exagerat în vreo privință. Am invitat 2 preoți să vadă filmul. Aveam nevoie de părerea lor. Mi-am făcut curaj și m-am dus la pr. Antim starețul Mânăstirii Schitu Măgureanu. Admiram modul în care rostea predica și felul lui unic de a spune lucrurilor pe nume. O făcea cu atâta har încât eram impresionată, dar și intimidată. Când l-am rugat să vadă filmul mi-a răspuns foarte simplu: „Da, spuneți-mi când să vin.”
Toma vorbise și el la telefon cu părintele Benea de la Gherla, care a fondat Memorialul Gherla, deși nu-l văzuse niciodată. Chiar dacă este foarte tânăr, a realizat lucruri deosebite, cum ar fi fondarea acestui memorial.
Au venit amândoi. Aveam emoții atât de mari că n-am putut să stau cu ei în sala de proiecție. Tot timpul, cât a durat filmul, m-am plimbat pe hol. La final pr. Benea mi-a spus: „Să nu mă întrebați nimic, nu pot vorbi acum.” Spunea doar „Este… este …” și nu-i ieșiau cuvintele. Asta m-a speriat, nu știam ce să cred.
Părintele Antim, în mașina în drum spre casă, mi-a spus că nimic nu este exagerat. Am avut mari emoții cu poruncile spuse invers. A mai adaugat: „Mă îndoiesc că lumea va fi pregătită să vadă un asemenerea film.” Era sceptic că oamenii vor merge la cinema să-l vadă.
Emilia Puiu: Dar lumea a venit la film. Ați fost pregătiți pentru o asemenea avalanșa de emoție?
Elena Enache: Pentru asta nu. A fost o reacție mult, mult peste așteptări. Dorința lui Toma a fost ca filmul să emoționeze. El crede că asta este misiunea artei. Multe filme aici dau greș. Au actori cunoscuți, muzică, imagine, subiect, dar publicul nu empatizeaza cu personajele.
Este mare lucru să vezi în sală oameni de vârste diferite. De la liceeni și studenți pâna la persoane de 80 de ani care nu mai călcasera într-un cinematograf de peste 20 de ani. Tinerii mi-au mărturisit că atunci când bunicii au aflat de film le spuneau: „Obligatoriu să mă duci la filmul ăsta.”
Nu credeam ca exista o așteptare atat de mare pentru acest subiect. Știam că exista, dar nu de proportiile astea.
Emilia Puiu: O reacție exagerată a unui spectator?
Elena Enache: La Iași, la Cinema Ateneu, o doamnă în vârstă, elegantă, cu ochii în lacrimi, a vrut să spună câteva cuvinte după proiecția filmului. De la balcon, unde avea loc, i-a spus lui Toma, care era pe scenă:
„Sunt atât de fericită că s-a făcut acest film, încât îmi vine să mă arunc de aici de la balcon, să vă îmbrățisez!”
Emilia Puiu: Am văzut filmul la mall. Când s-a terminat nimeni nu a scos o vorbă. Era așa o tăcere încât puteai auzi păianjenii cum își țes pânza. Cum a reacționat publicul la gale?
Elena Enache: Timp de câteva minute (la fiecare gală, indiferent de oraș) la finalul filmului era… tăcere. Toma era deja obișnuit cu această reacție. Începea el să vorbească vreo 15 min pentru ca lumea să-și revină. Odată depășit momentul oamenii începeau să pună întrebări.
Emilia Puiu: O întâmplare legată de film care ți-a rămas în minte?
Elena Enache: La Sibiu a fost o doamnă cu 3 copii de grădiniță. Se jucau afară și mama a ieșit de la film să-i verifice. Plânsese în hotote și avea ochii roșii. Copiii când au văzut-o au întrebat-o: „De ce plângi? Ce s-a întâmplat?” I-am spus să mergă în sala să vadă liniștită filmul că stau eu cu copiii.
Emilia Puiu: Elena, care este pentru tine cea mai mare calitate a unui om?
Elena Enache: Bunatatea. Am cunoscut oameni extraordinari de cultivați. Era o plăcere să-i asculți.Dar din atitudine față de ceilalți realizam că stăteau mai puțin bine la capitolul care pentru mine era cel mai important.
Pentru că acceptam, fără să ne opunem, o lume în care zilnic se ridică pe piedestal mediocritatea, ajungem să trăim fără repere și tot mai dezrădăcinați. Nu mai e timp pentru eroii ignorați ai României. Ne incomodează că și-au păstrat onoarea și demnitatea. Nu mai e timp pentru mărturiile foștilor deținuți politici. Ne este teamă că dacă le vom descoperi trecutul vom începe să simțim. Cum să citești o carte și să nu mai fi om zile întregi? Nu mai e timp pentru sentimente, nici pentru durere.
Din fericire există și oameni vizionari care pot suplini carențele din manualele de istorie. Și uite așa un scenariu de film scris pe o masă de bucătarie a prins viață. Ca o reparație morală pentru indiferența celor care nu vor să avem memorie.
Un strămoș care nu a fost uitat, un scenariu respins, un regizor talentat, o soție își susține soțul și scrie un scenariu, o familie care și-a investit toate economiile într-un proiect riscant, o dragoste care mută munții, actori cu har care și-au dorit să atingă perfecțiunea, o echipă care a muncit eroic, nopți nedormite, sali încremenite de tăcere și premii care curg… toate astea într-un film „Între chin și amin”
Am să închei interviul cu Elena Enache cu cuvintele lui Toma „Bravo Elena, perfecțiunea a fost depașită!” Scenariul tău ne-a redat onoarea, demnitatea și memoria.
Începând cu 1 Iunie puteți vedea filmul „Între chin și amin” pe Netflix. Acest articol nu este o reclamă.
În ianuarie 2020 mi-am dat o provocare. Să scriu un an întreg articole despre acest proiect.
Până acum am publicat:
• Recenzia filmului o puteți citi aici.
• Interviu cu Toma Enache, regizorul film, aici.
• Interviu cu Vali V. Popescu, rol principal masculin – Tase Caraman, aici.
• Interviu cu Ana Pârvu, rol principal feminin – Lia, aici.
• Interviu cu Laurențiu Stan – părintele Savros, aici.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
