Laurențiu Stan: Pentru rolul părintelui Stavros am fost inspirat divin

Interviul cu Laurențiu Stan este al 5-lea articol despre proiectul „Între chin și amin”. Trailerul filmului îl puteți vedea aici.

Puțini știu că Laurențiu Stan interpretul părintelui Stavros este inginer. Deși a terminat Institutul de Construcții, după ’89 s-a reorientat către IT și asta face și în prezent, pe lângă profesia de actor.”. Mărturisește că primele studii universitare le asociază cu o perioadă în care nu erai încurajat să gândești cu capul tău. Atunci alții gândeau pentru tine: părinții, școala etc.

Poate că nu ar fi ales niciodată actoria, fiind o persoana retrasă, dacă nu ar fi întâlnit-o pe Irina, actuala sa soție, care l-a încurajat pe acest drum. În 2017 au terminat amândoi Masterul de Arta Actorului, iar spectacolul lor de disertație, modificat pe parcurs, se bucură de succes și în prezent.

Referindu-se la proiectul lui Toma Enache – „Între chin și amin”- Laurențiu Stan mărturisește că „pentru rolul părintelui Stavros am fost inspirat divin”.

Emilia Chebac: Cum l-ai cunoscut pe Toma Enache?

Laurențiu Stan: Printr-o bună prietenă a Irinei, devenită a noastră, Izabela Barbu (Jezebel pe numele de scena) care cântă în spectacolul de succes „Erotopoetica”, regizat de Toma, în care el și joacă. Lucram împreună cu soția mea, Irina, la un spectacol și aveam nevoie să ne ajute un regizor. După ce am găsit textul ne-am întâlnit cu Toma de câteva ori. Era primavara lui 2018 și începusem să creionăm proiectul.

Emilia Chebac: Când ai început filmările la „Între chin și amin”?

Laurențiu Stan: Pe la jumătatea lui iulie 2018 Toma m-a sunat și mi-a spus: „Pe 4 august încep filmările, te aștept și pe tine”. Noi urma să plecăm în Grecia. Biletele erau luate, iar întoarcerea era pe 5 august. L-am simțit că s-a întristat. Era perioada de început în care o parte din distribuție încă mai oscilau între ba da, ba nu. Toma îmi povestise subiectul filmului. Deși urma să fac doar figurație eram atras de acest proiect. M-am sfătuit cu Irina și ne-am întors, din vacanță, mai devreme cu o zi ca să fiu din prima zi la filmări.

Emilia Chebac: Erai pregătit pentru figurație, dar în film l-ai jucat pe părintele Stavros. Cum ai primit rolul?

Laurențiu Stan: Îmi amintesc prima zi de filmare la Jilava. După ce am trecut de controlul de securitate am ajuns pe platou unde nu vrei să știi ce zăpăceală era. Toată lumea întreba pe toată lumea. Nu cunoșteam pe nimeni în afară de Toma. Nu numai eu, majoritatea erau în situația asta. M-am intersectat, la un moment dat, cu Toma care mi-a zis pe fugă: Vorbește cu Laurențiu (L. Dincă – regizorul secund) și spune-i să-ți dea textul pentru rolul părintelui Stavros.

Emilia Chebac: Cum a fost să filmezi la Jilava?

Laurențiu Stan: Eu am avut doar scene de interior, singură scenă exterioară a fost când cobor din mașină la închisoare. Era august, afară era foarte cald, dar în celule era un rece umed împregnat de un miros greu de descris. Dimineața mă îmbracam în zeghe pe care doar seara o mai dădeam jos. Pantalonii pe care i-am primit aveau o ruptură la unul dintre genunchi. Cum la multe scene, în timpul filmărilor, am stat în genunchi spre finalul zilei erau roși, iar acolo unde materialul lipsea piciorul sângera. Deși a fost greu la modul propriu, fizic, mi-a plăcut foarte mult.

Emilia Chebac: De unde ai aflat prima dată de fenomenul Pitești?

Laurențiu Stan: Îl ascultam pe Paul Goma, înainte de ’89, la Europa Liberă. Apoi am urmărit documentarul Luciei Hossu – Longin „Memorialul Durerii”.

Emilia Chebac: Din interviurile anterioare am aflat că exista o tensiune pe platou. Ce îmi poți spune despre asta?

Laurențiu Stan: Era o tensiune atât de densă încât o puteai taia cu cuțitul. Nu cred însă că era doar presiunea generată de faptul că că nu ne încadram în timpul de filmare. Sunt convins că era și încărcatura locului. Filmam într-un spațiu unde cruzimea a fost manifestată la maxim. Astfel de locuri au potențat în oameni datul lor natural. Bun sau rău. Asta a facut Piteștiul și toate închisorile comuniste.

Emilia Chebac: O întâmplare care te-a impresionat, în mod deosebit, la filmări?

Laurențiu Stan: Un coleg actor este adus bătut în celulă. Părintele Stavros îngenunchează, îi pune ceva sub cap baiatului rănit, încercând să-i aline suferința, și urmează o scenă cu o mare încărcătură emoțională pentru mine. Era prima dată când mă confruntam cu o astfel de violență chiar dacă era doar sugerată. După ce am terminat partea mea m-am așezat pe un pat și așteptam să văd ce se mai întâmplă. Am simțit miros de tămâie. Cum mirosul devenea din ce în ce mai puternic, am ieșit din celulă să identific sursa. La un moment dat, am văzut ceva parcă desprins din Tarkovski. Imaginează-ți o sală suficient de mare, de 50-60 m², căreia să nu-i vezi pereții datorită întunericului, iar în centru un preot și 4-5 măicuțe cu lumânări în mâini. Și acum când îți povestesc mi se face pielea găină.

Aveam să aflu mai târziu că o dată pe lună preotul de la Paraclisul de la Jilava face o slujbă de pomenire pentru sufletele celor morți acolo. Exact slujba aceea am văzut-o eu.

Emilia Chebac: Cu ce sentiment te-ai apropiat de rolul părintelui Stavros?

Laurențiu Stan: La Chișinău au fost 2 proiecții. Prima dintre ele a fost oferită foștilor detinuți politici deportați în Siberia și urmașilor lor. Erau în sală oameni de 70-80 de ani. E foarte greu să spui ce a fost mai crunt Piteștiul nostru sau Siberia lor. E clar că vorbim de același lucru – un sistem totalitar de o cruzime maximă. Vedeam cum le curg lacrimile. Am realizat cât de mare este responsabilitatea pe care o ai când faci parte dintr-un asemenea proiect. De un astfel de subiect nu te poți apropia decât cu pioșenie.

Emilia Chebac: Un spectator care te-a identificat cu părintele Stavros?

Laurențiu Stan: Cred că eram la Tg. Jiu. Așteptam lângă bannerele filmului pe cei care voiau să facă poze cu noi. În zăpăceala aceea de nedescris s-a apropiat de mine un domn în vârsta și mi-a spus: „Sărut mâna, parinte!” Apoi s-a aplecat și mi-a pupat mâna.

Emilia Chebac: Ai o voce foarte blândă ideală pentru un preot. Ți-a mai spus cineva asta?

Laurențiu Stan: Dna Lili Gavrilescu secretara de platou, o dna de 70 de ani care a lucrat cu cei mai mari regizori ai României. Este persoana care stă cu ochii lipiți de monitor tot timpul. Are un cărțoi gros (scenariul) în care își face tot soiul de notițe. Ea urmărește toate racordurile, inconsistentele, detaliile despre machiaj, îmbrăcaminte etc. Este o dnă credincioasă care mi-a spus la un moment dat: „Asta este rolul tau!”. Mi-a mai spus și că vorbesc cu foarte multă blândețe și că așa își imaginează ea un preot.

Emilia Chebac: Colegi de platou de care te-ai apropiat în timpul filmarilor?

Laurențiu Stan: Vali V. Popescu este un om extraordinar motiv pentru care, cu siguranță, are relații speciale cu foarte mulți oameni nu numai cu mine. În celulă în timpul filmarilor, între noi s-a dezvoltat o conexiune peste medie și așa s-a legat o prietenie.

Și cu Kim Ciobanu am vorbit o grămadă. Citea o carte care mi-a atras atenția și am intrat în vorba. Afinitățile le simți, nu le gândești.

Emilia Chebac: În familia ta au fost deținuți politici?

Laurențiu Stan: Din fericire pentru mine nu, dar bunicul Irinei a fost închis politic 8 ani, dintre care 3 la Pitești. Ea când a văzut filmul a plâns încontinuu gândindu-se cât a pătimit, bunicul ei, în pușcărie. Când a fost eliberat nu a povestit nimic, nimănui, dar cred că nu a fost singurul supraviețuitor care a ales tăcerea.

Emilia Chebac: Este suficientă tehnica la un actor?

Laurențiu Stan: Înainte de fiecare spectacol mă rog să devin acel instrument care să sune acordat. Sunt convins că un actor, oricât ar fi de bun, dacă nu are har divin rămâne doar un bun tehnician.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Laurențiu Stan: Sunt onorat să vorbesc despre proiectul „Între chin și amin” și vreau să ajungă la cât mai multe persoane.

Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?

Laurențiu Stan: Irina Luana Stan

Emilia Chebac: Dacă ar fi să-i mulțumești Irinei ce i-ai spune?

Laurențiu Stan: Dincolo de dragostea pe care i-o port, recunoștință pentru experiența pe care o trăim împreună pe scenă și separat în astfel de proiecte. O bucurie pe care n-aș fi avut-o fără ea.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Laurențiu Stan: Un muzician care nu a fost difuzat niciodată la radio – Frank Zappa (există doar o exceptie – melodia „Bobbi Brown”). Zappa a fost un soi de răzvrătit, dar unul integru. A cântat cea mai neconvențională muzică și a făcut bani urmându-și crezul. S-a bătut toată viața cu lui cu establishmentul din America și cu toți ipocriții.
După arșita de afară, atunci când intra în celulă, Laurențiu Stan simțea cum împreună cu picioarele îi îngheața și sufletul. Dar într-o zi, în încaperea aceea împregnată de duhoarea morții, mirosul de tămaie a fost mai puternic decât intimitatea răului.

Îndiferent că au experimentat „Piteștiul nostru sau Siberia lor” deținuții politici nu și-au permis nicidată luxul depresiei. După ce au părăsit Iadul, și-au pus la păstrare traumele în cel mai ascuns ungher al minții și cei mai mulți au ales să tacă pentru a-și proteja familiile. Astăzi este momentul ca adevărul pentru care acești oamenii au fost dispuși să lupte, unii chiar să moară, să fieeliberat. Filmul lui Toma Enache rupe lanțurile. Nu numai că readuce în actualitate o pagină de istorie marginalizată, mai mult „Între chin și amin” reușește să redea acestor eroi demnitatea. Rolul părintelui Stavros, interpretat admirabil de Laurențiu Stan, este dovada că rezistența preoților torturați și uciși la Pitești, Jilava și în restul pușcăriilor nu a fost în zadar.

Proiectul „Între chin și amin” a generat o prietenie. Vă las să citiți ce a spus Vali V. Popescu despre Laurențiu Stan.
„Cuvintele nu pot cuprinde tot ce simt pentru Laurențiu Stan. Ca om, a fost ancora de liniște și încredere la filmări. Cu actorul, mă rog să ne reîntâlnim pe scenă sau pe platoul de filmare cât mai curând. Țin minte că m-a invitat într-o seară, pe când eram la filmări la București, la un spectacol în care juca alături de soția lui. Îl urmăream și mă gândeam: omul ăsta e genul de actor care joacă cu sufletul, ce noroc pe mine că l-am cunoscut.”

În ianuarie am spus că 2020 va fi, pentru mine, anul „Între chin și amin”. Despre proiectul lui Toma Enache nu poți povesti doar într-un singur articol. Al 6-lea interviu despre acest proiect este deja în lucru și va aparea în luna mai. Cu cine? Aveți răbdare.

Restul articolelor despre proiectul „Între chin și amin”:
• Recenzia filmului o puteți citi aici.
• Interviu cu Toma Enache, regizorul film, aici.
• Interviu cu Vali V. Popescu, rol principal masculin, aici.
• Interviu cu Ana Pârvu, rol principal feminin, aici.

Scriu pe emiliachebac.com . Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.