Interviul cu Răsvan Cernat mi-a dezvăluit că mai avem modele

Interviul cu domnul Răsvan Cernat ține de un joc al hazardului. Totul a pornit de la un film, din seria Poveștilor cu Blazon, postat de Filip Iorga, care m-a dus cu gândul la o întâmplare din trecut.

Într-o seară de toamnă, sâmbăta, circulam cu metroul. În vagon era liniște, doar câteva persoane rătăcite și eu care citeam. Deodată, într-una din stații, am simțit cum prin ușile deschise pătrunde o lumină neobișnuită. Îmi amintesc perfect și acum. Inițial am crezut că au schimbat sistemul de iluminat. Am ridicat ochii să mă conving. Sursa luminii era familia Cernat. Întâmplarea s-a petrecut cu ceva ani în urmă. Nu învățasem, încă, atunci, să simt aerul din jurul unui om. Nu știam că în preajma unui om minunat aerul… luminează, iar în jurul unui om meschin aerul devine întunecat.

În 2019, mi-am propus să mă eliberez de teamă și să spun când îmi place sau admir pe cineva. După ce am văzut filmul cu Răsvan Cernat, mi-am făcut curaj și am scris pe contul de facebook o postare. După ceva timp, primesc un comentariu în care îmi mulțumea.

Am stabilit o întâlnire pentru interviu. Inteligent, fermecător, dirijor talentat, pedagog cu har, fericit în căsătoria cu Manuela Cernat – toate aceste atribute te fac să crezi că este un om extrem de norocos. În realitate, este partea cea mai vizibilă din viața lui Răsvan Cernat, dar mai exită o parte mai puțin cunoscută. Și ceva îmi spunea că lumina pe care am văzut-o într-o seară târzie de toamnă are legătură mai mult cu ultima parte. Iar pentru asta aveam nevoie să văd ce culori au tușele destinului în povestea de viață a domnului Răsvan Cernat.

Primele atestări documentatre despre familia Cernat apar în vremea lui Petru Mușat. Alți 2 strămoși, care au făcut parte din boierimea militară, îi regăsim în timpul lui Ștefan cel Mare. Celebra Răreșoia, mama lui Petru Rareș, provenea tot din familia Cernat.

Lăsăm trecutul îndepărtat în seama istoricilor și ajungem la bunicul patern Colonelul Constantin Cernat (1882 -1960) o personalitate marcantă a României. De profesie avocat, cu numeroase specializări la Paris și Londra, a fost căsătorit cu Maria Cristescu și a avut 3 copii.

Participant în 1913 la Primul Război Balcanic, într-o ambuscadă regimentul lui a căzut prizonier la bulgari. Internat într-un lagăr de pe celălalt mal al Dunării, s-a îmbolnăvit de tifos exantematic și, cu febră de 40 de grade, a evadat pe timp de noapte și a traversat înot înapoi fluviul, până la liniile românești. Dat dispărut, a ajuns acasă la Bacău când deja i se făceau slujbele de pomenire.

Avea să fie din nou înrolat pe frontul Războiului pentru Întregirea Neamului (1916-1918) – în grad de ofițer de rezervă la Vânători de Munte. A luptat în toate marile bătălii, Oituz, Mărăști, Coșna, Cireșoaia, Mărășești. A participat la 36 de atacuri la baionetă și a fost rănit de 14 ori. Una dintre răni era să-i fie fatală: glonțul inamic i-a străpuns ficatul, i-a traversat corpul și a ieșit prin spate. L-a salvat intuiția gornistului care și-a umplut gura cu iod și i l-a suflat prin rană, până a ieșit pe partea cealaltă. Dus la cortul sanitar de campanie, a fost întins pe jos, lângă stiva de muribunzi. Un chirurg evreu, ieșit dintr-o operație să se aerisească, a trecut din întâmplare pe lângă el și l-a recunoscut. Fost coleg de școală cu Constantin Cernat, fusese salvat de el în timpul unor inundații.

La încheierea Marelui Război, aflat în convalescență la Iași, Ștefan Longinescu, fostul său profesor de drept roman, l-a recomandat ministrului de interne Gheorghe Mîrzescu şi Regele Ferdinand l-a numit Prim Comisar Regal pentru merite deosebite. În 1921 i-a arestat pe participanții la congresul de înfiinţare al Partidului Comunist din România, inițiativă care îl va costa scump mai târziu. A intrat în sală singur și a strigat: „Sunteți arestați!”. A fost întâmpinat cu râsete, dar jandarmii înconjuraseră sala și comuniștii au fost arestați. A urmat o perioadă grea pentru România, ameninţată permanent de duşmanii de dincolo de graniţele ei. „Starea de război” a trebuit menținută pînă în 1928.

În 1936, în vremea regelui Carol al II-lea, a devenit Director General al Siguranței Statului. Numirea a coincis cu perioada în care, în partidul comunist scos în afara legii, activau Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca, Chivu Stoica etc. Exact cei care după război vor prelua puterea. După ce a părăsit funcția prin demisie, o scurtă vreme fost Directorul Administrației Penitenciarelor, îmbunătățind condițiile și regimul de detenție.

Pentru prestigiul de care se bucura în epocă a primit mari distincții europene: în Franța – Legiunea de onoare, în Polonia – Polonia Restituta, în Cehoslovacia – Leul Alb.

În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, se spune (în dosarul său de la CNSAS) că a avut „atitudine binevoitoare față de etnicii evrei din detașamentele de muncă”.

Emilia Chebac: Regele Mihai a fost obligat să abdice. Ce a însemnat pentru bunicul dumneavoastră patern venirea comuniștilor la putere?

Răsvan Cernat: În 1945 bunicul era colonel în rezervă. După război s-a retras la via familiei de lângă Focșani. La început doar îl arestau scurte perioade, îl interogau, dădea declarațile și era eliberat. I s-a întâmplat asta de nenumărate ori. În 1948 însă, după ce Regele Mihai a părăsit țara a fost arestat definitiv.

Abia în 1953, după 5 ani de arest, a avut loc primul proces. Nimeni din familie nu a avut voie să asiste. A fost condamnat la temniță grea pe viață.

În 1957 a urmat al 2-lea proces, de data asta cu public. Au fost de față copiii și nepoții, printre care și eu. Mamele ne țineau în brațe ca să-l vedem și să ne vadă. Nu avea voie să întoarcă capul spre noi. Plângea. Erau imagini greu de descris. Bătrân, schilodit, ținut în condiții greu de imaginat a fost din nou condamnat pe viață. El nu trebuia să iasă viu de acolo. Știa prea multe. Lotul din care făcea parte se numea „lotul Cernat”. Asta ca să înțelegeți că nu avea nici o șansă.

Emilia Chebac: Cum a murit Col. Constantin Cernat, erou în Primul Răboi Mondial?

Răsvan Cernat: În 1960, la Gherla. Trecuse prin aproape toate închisorile: Pitești (nu a prins reeducarea), Sibiu, Galați, Jilava, Târgșor, Făgăraș. La Gherla a fost bătut sălbatic, cu ranga, de 2 deținuți de drept comun. Martorii spun că a mai trăit doar câteva ore și s-a stins.

Avea 78 de ani. Era după 12 ani de detenție extrem de dură. În tot acest timp petrecut în izolare, legat la mâni și la picioare cu lanțuri, a dormit direct pe beton. Noroc că i-au lăsat paltonul cu care l-au arestat. Am aflat de moartea lui mai târziu (1963) când familia a primit un pachet cu lucrurile care i-au aparținut (o gamelă, hainele și ghetele). Paltonul se găsește în prezent la Memorialul Durerii – Sighet sala 21.

„Constantin Cernat a fost ucis la Gherla cu bestiale lovituri de rangă, pe coridorul dintre celule, în auzul deținuților care au început să strige gardienilor: «Nu-l loviți, e bătrân!»” afirmă Florin Șinca, în cartea sa „Martirii Poliției Române” , bazându-se pe documente din arhivele CNSAS.

Emilia Chebac: După arestarea col. Cernat cum a fost tratată bunica dvs?

Răsvan Cernat: După arestarea bunicului, Maria Cernat, născută Cristescu, a rămas singură la vie. Într-o zi vine jandarmul și îi spune: „Mergeți la Primărie (care era la 200 de metri) să semnați actul de cedare a viei pentru că n-ați lucrat-o”. La întoarcere i s-a spus : „Ce cauți aici?”și i s-a interzis să între în casă să-și ia măcar o haină și pălăria, chiar dacă era toamnă și se făcuse frig. Nu a luat absolut nimic. A rămas lingura în oala cu ciorbă. Nu a fost un caz unic pentru acele vremuri. Noroc că era în relații bune cu țăranii care i-au dat bani, haine și au dus-o cu căruța la gară.

Bunica povestea că se trezea noaptea și vedea că cineva intrase la ea în cameră. Era veșnic supravegheată. Și a avut parte de anchete dure. O dădeau cu capul de pereți și de mobile ca să mărturisească unde ascunde valori. A murit în 1953, dar tata îi imita semnătura pe cărțile poștale trimise bunicului în închisoare, ca el să nu afle. A murit știind că soția lui trăiește.

Emilia Chebac: Cum a fost pentru tatăl dvs, fiul colonelului Constantin Cernat, în comunism?

Răsvan Cernat: Tata, născut în 1913, a fost arhitect. În timpul celui de al II-lea Război Mondial a fost trimis ca genist să proiecteze conducte și cazemate la Deva. După război, s-a angajat la CFR unde a lucrat până în 1960, anul în care a murit bunicul. Presiunea exercitată asupra lui a fost extrem de puternică. Și el a fost arestat de câteva ori. Nu se abținea și era destul de violent în exprimare, chiar a plesnit pe unul. Mereu îl dădeau afară de la CFR, dar pentru că în profesie excela, îl reprimeau. Îl țineau câte încă 1 an, până își termina treaba și iar îl dădeau afară. Când mai avea 2 ani până la pensie n-a mai rezistat și și-a dat demisia. Tot timpul a fost hăituit și, bineînțeles, s-a ales cu o pensie de mizerie.

Emilia Chebac: Pe linie maternă proveniți dintr-o familia de greci. Cum au ajuns in România?

Răsvan Cernat: Familia bunicului provine din Kefalonia. În urma unui cutremur devastator s-au stabilit în România, la Galați. Străbunica maternă a ajuns în România la vârsta de 7-8 ani. În Grecia fusese o epidemie teribilă de holeră. Îi murise întreaga familie și a fost trimisă la rudele de aici. Cum se știe, la Brăila și Galați exista o comunitate grecească importantă și foarte puternică finaniar. Amuzant este că Grecia a avut doi dictatori: Metaxa (numele bunicului) și Papadopulos (numele de fată al bunicii) cu care, evident nu avem nicio legătură. Documente din Kefalonia, din păcate nu există. În 1944, spre finele războiului, când nemții s-au retras din insulă, au ars toate arhivele.

Emilia Chebac: Îmi puteți povesti de bunicii materni?

Răsvan Cernat: Bunicul matern Eugen Metaxa a fost Inspector general la Poștă. A înălţat o casă frumoasă în Bucureşti, dar a avut neșansa să-i piară 2 copii. Primul născut, sora mai mare a mamei mele, a murit de scarlatină. A doilea prunc a murit de pneumonie. Pe stradă trecea fanfara cu soldații, şi femeia care în absenţa părinţilor stătea cu copilul, probabil ca să nu piardă momentul, l-a scos dezbrăcat afară. Bunicii au fost atât de afectați încât au vândut casa. Au ridicat apoi un bloc mic cu 2 apartamente. Unul pentru ei și unul pentru mama care între timp se măritase.

Când au venit la putere comuniștii, casa construită pe credit i-a fost ’’naționalizată’’ chiar în ziua în care achitase ultima rată la bancă. Ajunşi chiriaşi la stat în propria locuinţă, ai mei s-au înghesuit într-unul din apartamente, 6 persoane în 2 camere. Într-una dormeam eu și bunicii, în cealaltă, părinții mei, iar o vară a mamei de la Galați, dată afară din casă, într-un hol de trecere. Până la 19 ani am dormit cu bunicii în aceeași cameră.

Bunica maternă, Margareta Metaxa a fost prim solistă şi membră fondatoare a Operei Române. Debutase în Lohengrin, spectacolul inaugural din 1921 al Operei din București, dirijat de George Enescu. Pe vremea ei foarte puține cântărețe ajungeau la Scala din Milano. În Italia, unde a cântat 2 ani, lumea o recunoștea pe stradă. Exista atunci o legătură foarte specială între artiști și spectatori. Bunica a fost o stea a Operei bucureștene și totuși, în 1948, pentru că nu accepta să se înscrie în PMR, a fost pensionată forţat, cu o pensie derizorie.

Zece ani mai târziu, ca o reparație morală, la sărbătorire a 35 de ani de activitate artistică a susținut un spectacol festiv, o Traviata la care, în final, lumea s-a suit cu picioarele pe scaune s-o ovaționeze. Eram în sală și nu uit acea demonstrație de simpatie extremă a publicului.

Emilia Chebac: Ce amintiri aveți dumneavoastră din perioada când s-a instaurat comunismul?

Răsvan Cernat: M-am născut cu o claviculă ruptă pentru că mamei, însărcinată în luna a noua, i-a ieșit în cale, pe stradă, o patrulă de soldați sovietici și unul din ei, din senin, a izbit-o cu piciorul în burtă. Pe la 6-7 ani am înțeles ce înseamnă frica. Mi-a rămas în minte figura unui anchetator, ce-i drept amabil, care nu m-a insultat sau bruscat. Dar la una din deja obișnuitele lui vizite neanunțate, m-a văzut că mă jucam cu un stilet, amintire din armată păstrată de tata și a sărit ca ars: „Ce ai acolo?” Au urmat interogatorii ale întregii familii, declarații. Erau anii ’50 când și rușii intrau peste tine în casă și luau tot ce voiau.

Mai țin minte că atunci când familia primea o carte poștala, imediat se făcea un pachet pentru bunicul: biscuiți și țigări. Eram perfect conștient de ce se întâmplă, deoarece pachetele erau invariabil returnate.

Emilia Chebac: Existau și momente frumoase?

Răsvan Cernat: Viața mergea totuși înainte. Unul dintre unchii mei, un tip cu avere considerabilă, își construise o casă splendidă. Era o clădire impresionantă cu 3 etaje. Când au venit comuniștii, s-a nimerit ca în acea casă să fie băgate familii de oameni cumsecade. Unchii și verii mei au fost tolerați să rămână cu chirie în jumătate de apartament. În acest loc se reuneau mereu rudele și prietenii. Mâncarea era puțină, dar vin se mai găsea. Cu toate neajunsurile de atunci, atmosfera era minunată. Întâlneai acolo oamenii care, în ciuda vremurilor, nu își pierduseră distincția. Erau îmbrăcați în haine bine croite, dar cu coatele lustruite, cu cravate cândva somptuoase, acum obosite. Însă modul în care le purtau conta cel mai mult.

Emilia Chebac: Știu că ați vrut să deveniți medic. Cum ați ajuns să faceți muzică?

Răsvan Cernat: Sunt 2 pasiuni complementare. Medicii sunt mari amatori de muzică clasică. Meseria lor nu e totdeauna plăcută și atunci au nevoie de o alternativă care să-i scoată din lumea lor de infern. În copilărie mă jucam cu seringi. Eram convins că mă voi face medic. Chiar mi se spunea în glumă – domnul doctor.

Pe de altă parte, la bunica se întâlneau marii artiști ai vremii: Victoria Costescu-Duca, Tana Nanescu, Mircea Lazăr, Goangă, Secăreanu, Niculescu Basu, Gogu Georgescu, Massini. Ascultam fascinat poveștile despre lumea lor de altă dată și despre ce se petrecea în viața muzicală în acei ani. Cum studiasem pianul și teoria muzicală de la 5 ani, eram tentat să merg și eu pe acea cale. Am plecat de acasă să mă înscriu la admitere la medicină – 1963 era primul an în care candidații la studii universitare nu mai aveau nevoie de dosar de cadre – și, spre stupoarea familiei, m-am întors anunțând că m-am înscris la Conservator!

Emilia Chebac: Ce ați studiat la Conservator?

Răsvan Cernat: La început am urmat secția de dirijat, un amestec de dirijat simfonic și de cor, apoi am urmat compoziția. Această a II-a Facultate dura 6 ani. Numai la medicină și arhitectură se mai studiau atâția ani. Acolo am învățat cu adevărat cum se face muzica, din interiorul ei. Am și avut șansa unor profesori extraordinari: Dumitru Botez, Ștefan Niculescu, Aurel Stroe, Miriam Marbe, Emilia Comișel, Paul Jelescu. Între timp intrasem „în câmpul muncii”, ca profesor de muzică de cameră la Liceul de Muzică No.1, din spatele Mitropoliei. N-a fost ușor.

Emilia Chebac: Ce dirijor admirați ?

Răsvan Cernat: Wilhelm Furtwängler este pentru mine zeul dirijorilor, deși avea o mare sobrietate a gesticii. A condus marea Orchestră Filarmonică din Berlin. A activat între cele 2 războaie mondiale, dar după al II-lea, pus la zid pentru a fi continuat să-și îndeplinească profesia în perioada nazismului, a fost dat afară.

Emilia Chebac: Ce face un dirijor?

Răsvan Cernat: Mai întâi studiază partiturile acasă, în profunzime și în mod științific, pentru că muzica este o artă dar și o știință. Apoi pune în aplicare traseul muzical ales și asumat, impune porpria viziune interpretativă. În această fază a repetițiilor cu muzicienii – instrumentiști, soliști, cor – intențiile și le expune gestic, dar uneori poate fi necesar ca gestica să fie însoțită de o explicitare verbală. Un dirijor este ca un regizor. Explică orchestrei, soliștilor și corului, cum trebuie executată partitura și ce efecte urmărește să obțină. Îi face pe artiștii din fața lui să înțeleagă imaginea pe care el a construit-o. Faza a treia este a prezenței lui în fața publicului, când unica posibilitate de exprimare este gestul. Acesta are două funcții: de conducere cu precizie a fluidului sonor și de transmitere a fluxului emoțional al muzicii către public. Țelul nu trebuie să fie satisfacția vizuală a publicului ci exprimarea și transmiterea unei intenții muzical-estetice.

Emilia Chebac: Sunteți de acord cu introducerea curentului modern într-un spectacol de operă?

Răsvan Cernat: Sunt inamic declarat al modernizărilor cretine din ziua de azi. În operă actualizarea forțată, cu orice preț, este mult mai gravă decât în teatru. Muzica te obligă într-un anume fel să urmărești un filon. Dacă în locul sabiei aduci în scenă un kalașnicov, rupi tot ritmul operei, nu mai trezești emoție, duci spectacolul în cu totul alt registru. Inovațiile de dragul scandalului mi se par jalnice. În Traviata, să o pui pe Violeta să mulgă vaca pe scenă, în sfâșietoarea întrevedere cu bătrânul Germont, nu este un gest de revoluție regizorală ci de prost gust.

Emilia Chebac: Agreați o vestimentație extrem de relaxată la spectatori (blugi, tricou, converse)?

Răsvan Cernat: Nu. Cine vine seara la operă, se pregătește încă de acasă, prin modul în care se îmbracă, pentru ceasuri de viață speciale, privilegiate. Când ajunge în sală trebuie să aibă deja o încărcătură cu care să preia mult mai intens evenimentul artistic. Opera este și trebuie să rămână un spectacol de elită.

Emilia Chebac: V-a urmărit vreodată trecutul familiei în cariera dumneavoastră?

Răsvan Cernat: Absolvisem Conservatorul când un Ministru al Culturii, fost coleg la facultatea de arhitectură cu tatăl meu, i-a spus direct : „Cu numele pe care îl poartă, fiul tău nu o să urce niciodată pe un podium de concert.” Din fericire a fost profet mincinos. Da, am simțit efectele dosarului meu. Și, mai ales, nu am putut să uit suferința bunicului. În cei 8 ani cât am fost dirijor al Filarmonicii din Brașov, în fiecare lună făceam câte un turneu cu orchestra, să strângem bani – era epoca autofinanțării. Mergeam mai ales la Sf. Gheorge și Făgăraș.

La Făgăraș, sala unde se țineau concertele se afla la 50 de metri de castel (pușcăria unde a stat închis bunicul). Acum înăuntru funcționa un restaurant. Mă duceam de fiecare dată acolo și vorbeam cu chelnerii care îmi povesteau ce se mai întîmpla. Locul mă atrăgea dureros. Dacă vara nu se putea sta înăuntru pentru că era un frig cumplit, nici nu vreau să mă gândesc cum era în donjonul (zarca) unde fusese închis bunicul. Zidul avea o grosime de 2 metri. Condiții de exterminare, pentru că aceea nu a fost detenție ci genocid. Și totuși el a rezistat atâția ani, ba a mai și găsit energia să îmbărbăteze și alți deținuți. Știu asta de la cei care au ieșit din închisoare.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admirați?

Răsvan Cernat: Pentru mine Eminescu este cel mai important român care a existat vreodată. Și ca mare creator și ca mare român. Este un om care și-a periclitat cariera și viața, să spunem, urmărind un țel național.

Portughezii, pentru care am o foarte mare admirație, au stabilit ca ziua lor națională să fie a morții celui mai de seamă poet al lor ( 10 iunie – ziua morții lui Luís Vaz de Camões, geniul literaturii portugheze și autorul monumentalei opere „Lusiada” – Os Lusíadas). Se putea face asta și în România.

Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?

Răsvan Cernat: Când am citit postarea dvs, am fost profund impresionat de poezia și sensibilitatea textului, calități rare în ziua de astăzi. Și este o reală bucurie să pot sta de vorbă cu oameni care se află pe aceeași lungime de undă cu mine. Faptul că cineva din tânăra generație gândește ca dvs. este reconfortant pentru noi toți.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Cui v-ar plăcea să-i iau un interviu?

Răsvan Cernat: Soției mele.

În timp ce-i luam interviu domnului Răsvan Cernat, la o terasă din Herăstrău, asistam amuzată la un fenomen pe care, eu una recunosc, nu-l trăiesc în fiecare zi. Este o prezență care impune prin maniere impecabile, tonul agreabil cu care știe să poarte o conversație, prin economia de gesturi și atenția care se simte în fiecare detaliu al vestimentației. Atât de mult încât chelnerul încerca să-și alinieze comportamentul cu rafinamentul domnului Răsvan Cernat. Incredibil cum poate funcționa puterea exemplului! Cei care spun că nu mai avem modele, cu siguranță nu știu unde să privească.

Trăim într-o lume în care suntem veșnic nemulțumiți de ceva/cineva și simțim nevoia să ne exprimăm cât mai vocal. Întâlnirea cu Răsvan Cernat – un om cu o așa istorie de viață – m-a făcut să conștientizez că nervii se țin în frâu prin educație. Să ai puterea să vorbești, fără patimă, de cei care au făcut rău familiei tale ține de educație. Să nu te lamentezi și să vezi frumosul acolo unde alții nu sunt capabili să-l observe ține firește tot de educație.

Răsvan Cernat provine dintr-o familie a căror membrii (după 1948) au avut orizontul definitiv blocat. În copilărie a asistat neputincios la înlocuirea unei lumi care punea preț pe valori, educație și onoare (și chiar și așa era, departe de a fi perfectă) cu una guvernată de minciună, teroare și ură. Dar toatea acestea nu l-au împiedicat să ajungă un profesionist de mare cotă și să trăiască o frumoasă poveste de dragoste cu istoricul de film Manuela Cernat. De ce? Pentru că în lumea lui lumina s-a dovedit mult mai puternică decât întunericul.

Au trecut vreo 8 ani de la întâmplarea din metrou. Probabil că ar fi stat acolo, ascunsă într-un colț al memoriei, dacă n-aș fi văzut filmul. Iar dacă n-aș fi scris postarea pe facebook, cu siguranță, niciodată n-aș fi ajuns să-i iau un interviu dirijorului Răsvan Cernat. Cum am spus la începutul acestui articol, totul a fost guvernat de un joc al hazardului, dar care ține mai mult de o aripă de înger decât de un zar norocos.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.