Etichetă: poveste reală

Despre Ilie Lazar cu Ion-Andrei Gherasim

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 11 decembrie 2020
1 comentariu la Despre Ilie Lazar cu Ion-Andrei Gherasim

În urmă cu ceva ani, la Memorialul Sighet, am fost atrasă de un portret aflat pe o carte (Amintiri – Ilie Lazăr). Un chip parcă turnat într-o medalie. Am devenit curioasă să aflu trecutul acestui om. Apoi de toată viața și munca lui. În aceea vara, la Sighet, am crezut că am ales o carte. Timpul avea să-mi dovedească că mai degrabă cartea m-a ales pe mine. Iar ceea ce a început ca o preferință întâmplatoare s-a transformat în timp într-o pasiune. Dar oricât m-aș fi documentat parcă nu era suficient. Îmi doream să stau de vorbă cu cineva care l-a cunoscut pe Ilie Lazăr. Așa am ajuns la Ion-Andrei Gherasim (nepotul direct al lui Ilie Lazăr).

**Portretul care mi-a vorbit la Sighet**

Portretul lui Ilie Lazar

Am vrut să știu cine pictase acel portret de pe coperta cărții. Spre surprinderea mea, aveam să aflu că bunicul, dar și nepotul au fost imortalizați de același artist. „Într-o zi de toamnă a anului 1975, pictorul maramureșean Traian Bilțiu Dăncuș, stabilit ulterior în S.U.A., cel care a realizat portretul lui Ilie Lazăr (în 1946), mi-a făcut și mie portretul de „cocon moroșan”. De față era și bunicul meu, foarte mulțumit și fericit că a reușit să mă convingă să stau liniștit timp de câteva ore.” Portretul se află acum în Casa Memoriala Dr. Ilie Lazăr de la Giulești.

O amintire memorabilă despre Ilie Lazăr

În 1972, Ilie Lazăr a primit permisiune de la Securitate să meargă în Giulești (comuna natală aflată le 14 km de Sighet). Și-a anunțat telefonic familia: „Dragilor voi veni la Giulești. Anunțați pe toată lumea.” S-a dus vorba că, după atâta vreme, Ilie Lazăr vine în Giulești. Maramureșul istoric era în fierbiere. S-au pornit spre Giulești oameni din Dragomirești, Călinești, Berbești, Sighet etc. Veneau să-l întâmpine pe marele lor Ilie Lazăr. Comuniștii erau stăpâni peste tot. Le luaseră pământurile, liberatatea, dar nu și sufletele.

Atunci a fost primul moment în care Ion-Andrei Gherasim a conștientizat cine este Ilie Lazăr. Era micuț (avea doar 2 ani și jumătatea) cu bucle aurii și atrăgea toate privirile. „Mă plimbam cu mama și o mătușa pe o stradă paralelă din Giulești. La un moment dat apar 3 bâtrâni cu bărbi albe. Se opresc în față noastră, iar unul dintre ei întreabă:
– Al cui e coconul?
– E nepotul lui Ilie Lazăr, i-a răspuns mama.
În acel moment cei 3 bătrâni s-au pus în genunchi în fata mea și mi-au sărutat mâna. A fost un moment remarcabil care dovedește ce a însemnat bunicul meu pentru oamenii din Maramureșul istoric.”

Despre Maramureșul istoric

Cum în toate interviurile și aparițiile video Ion-Andrei Gherasim spune Maramureșul istoric în loc de Maramureș am vrut să înțeleg de ce. ”E important de spus că în 1930 Sighetul avea 130 000 de locuitori, iar Baia Mare doar 80 000 de locuitori. Era clar că Sighetul era atunci un punct important în România Mare.”

Ilie Lazăr a avut un rol major în deschiderea căii ferate care urma să lege Maramureșul de Bucovina. Gh. Mironescu, ministru de externe la aceea dată, spunea într-un interviu acordat ziarului „Acțiunea Maramureșeană”: „Acum că deschiderea liniei ferate Sighet-Iașina-Snyatin-Cernăuți e chestiune de câteva zile, declar că dr. Ilie Lazăr, deputat de Maramureș, a fost acela care a pornit acțiunea pentru deschiderea acestei linii, a urgentat mereu tratativele și dacă, după ratificarea convețiunilor va porni circulația pe noua linie, acest lucru e în mare parte meritul domniei sale.”

Ilie Lazăr nu i-a ascuns lui Ion-Andrei Gherasim că a fost deținut politic

Când părinții erau la serviciu, nepotul rămânea în grija bunicului. Ilie Lazăr îl lua pe Ionuț peste tot, chiar și atunci când mergea să se întâlnească cu prietenii în piața Matei Corvin (atunci Libertații) din Cluj. Prietenii erau: diplomatul Moise Baltă, ambasadorul Victor Pop, Pius Borza fondatorul Grădinii Botanice din Cluj (ocupă locul 2 în lume, după cea din San Francisco, renumită pentru exponatele rare).

„Ne întâlneam cu acești delicioși bătrâni, toți personalități ale perioadei interbelice. De cele mai multe ori din piață ajungeam direct în strada Traian, sediul Securității. Ce făceau? Opreau tinerii pe care îi vedeau întristați și strigau în gura mare: Comunismul va pica! Vă garantam noi. Știm ce vorbim. Normal că veneau securiștii și îi duceau la Securitate să-i ancheteze. Și pe mine împreună cu ei (nu pentru anchetă, dar era prea mic să fie trimis singur acasă). De multe ori în loc să ajungem acasă pe la 13:00-14:00 ne întoarceam abia la 17:00-18:00.”

Ilie Lazăr spre spre deosebire de alți foști deținuti politici nu i-a ascuns niciodată nepotului că a făcut pușcarie politică. Mai mult toți membrii familiei au considerat că trebuie să le cunoască trecutul. „Trebuie să știi că ești dintr-o familie care a făcut istorie. E bine să afli de la noi ce s-a întâmplat nu din cărțile unui istoric ca Roller.”

Membrii familiei Lazăr- Gherasim au făcut aproape 40 de ani de închisoare politică

Ilie Lazăr (bunicul lui Ion-Andrei Gherasim) a fost închis:
• 17 ani și 4 luni pe vremea comuniștilor,
• 7 luni – pentru a-l împiedica să candideze la alegerile din 1946 i s-a înscenat procesul „Sumanelor negre”
• 2 luni la Mânăstirea Turnu pe vremea guvernării Antonescu
• 1 lună și jumatate în lagărul din Targu Jiu în timpul dictaturii lui Carol al II-lea

Ioan Gherasim (tatal lui Ion-Andrei Gherasim) și-a petrecut toată tinerețea în închisorile comuniste (18 ani). A trecut și prin reeducarea de la Pitești. „Am întâlnit oameni care mi-au spus ca tata a fost un sfânt. Tatalui meu îi era foarte greu să vorbescă despre Pitești. Mi-a mărturisit că în momentul în care îl luau gardienii și-l duceau la bătaie se ruga tot timpul. La catolici există decada de rozar care cuprinde 10 Bucură-te Marie pe care le rostești oferindu-le pentru ceva. Spunea decada de rozar în timp ce era bătut cu bestialitate deoarece nu voia să-și trădeze prietenii. Tata interioriza foarte mult fața de mama și bunicul meu. Imediat după 1989 și până la moartea lui a fost președintele Asociației foștilor deținuți politici din judetul Cluj. N-am să uit când pe 9 septembrie 1994 am fost la inaugurarea crucii de beton,înaltă de 15 metri, din cimitirul Gherla. Era tare fericit. Mi-a spus: „Acum pot să mor liniștit. Am reușit să ridic aceasta cruce în memoria camarazilor mei.”

Lia Lazăr (mama lui Ion-Andrei Gherasim și fiica lui Ilie Lazăr) a făcut 2 ani de pușcarie. Întâi a fost dată afară din facultate, apoi arestată pe motiv că făcea „educație subersivă tineretului.” Pentru cei care nu sunt familiarizați cu limbajul comunist o să traduc: preda religie copiilor din Cluj.

Mara Lazăr (soția lui Ilie Lazăr) a scăpat cel mai „ieftin”, doar cu două zile de închisoare. A fost arestată imediat după Înscenarea de la Tămădau – 14 iulie 1947 pentru că era soția lui Ilie Lazăr. Grija și suferința pentru cei apropiați nu se mai contorizează.

**Cu părinții: Lia Lazăr Gerasim și Ioan Gherasim**

Căsătoria dintre Lia Lazar și Ion Gherasim a fost binecuvântată de Ilie Lazăr

Părinții lui Ion-Andrei Gherasim s-au cunoscut în 1968. Au fost vremuri când în familiile bune căsătoriile se făceau după un anumit ritual. Ionuț Gherasim declară că Lia Lazar nu l-a încalcat. „ Într-o zi îi spune lui tata Ilie:
– Uite am cunoscut un tânar și vreau să ți-l prezint. Țin mult la el, dar să știi că a făcut pușcarie politică.
– Da cum îl chemă?
– Ioan Gherasim.
– Nu se poate. Să-l întrebi dacă nu este cumva Ioan Gherasim de la Periprava.”

În 1962 când Ilie Lazăr a fost transferat la Periprava avea cu el geamantanul făcut de soția lui (pe 13 iulie 1947) pentru plecarea în America. Nu a mai ajuns niciodată la destinație pentru că a fost arestat la Tămădău. La Periprava, Ilie Lazar a venit doar într-o cămașa zdrențuită. A deschis geamantanul să își ia ceva de îmbrăcat, dar tot conținutul era putred.„ Atunci tinerii încarcerați la Periprava au adunat toata lâna pe care o aveau și au tricotat o haină ca să-l îmbrace pe Ilie Lazar. Printre acești tineri era și Ioan Gherasim. Nimeni nu bănuia atunci că peste 7 ani va deveni ginerele lui Ilie Lazăr.”

Când Lia Lazăr i-a confirmat că este Ioan Gherasim de la Periprava, Ilie Lazăr i-a spus: „Cu asta să te măriți. Un tânăr de o asemenea calitate morală și așa drept ca el n-o să mai întâlnești. ”

Ilie Lazăr dus la Securitate de Sf. Ilie

„La noi în casa se adunau personalitățile lumii interbelice din Cluj. Fam Boilă, nepoții lui Iuliu Maniu: pr. Matei Boilă, fratele lui, dr. Nelu Boilă , tanti Nena și tanti Feti, pr. Tertulian Langă, Victor Papilian. În general oameni care făcuseră pușcărie politică. Povesteau fără să se cenzureze și nu le păsa de microfoane.

„Era în 1975 de un Sf.Ilie. Undeva pe la 7:00 seara sună cineva. Deschide tata. În ușă erau 2 indivizi de la Securitate. Unul dintre ei spune: „Vrem să vorbim cu tovarașul Ilie Lazăr.” La care tata îi răspunde: „La noi în casa nu există și nu vor exista niciodată tovarași. În casa asta sunt doar domni.”După care bunică-miu și-a luat geanta din piele și a plecat cu ei. S-a întors acasa pe la 3 dimineața. Eu dormeam, dar știu din discuțiile părinților ce s-a întâmplat .
– Lasă că le-am zis eu! bombănea bunică-miu.
– Vai, tata! De ce? Acum iar o să ne cheme la Securitatea. Iarăși vor urma niște săptămâni teribile pentru noi.
– Lasa că trebuie să știe și ei!

A II-a zi tot spre seară bate cineva la ușă. Un cetățian, nu foarte bine îmbrăcat, îi spune lui tata: „Vreau să vorbesc cu domnul Ilie Lazăr.” De data asta domn, nu tovarăș. „Da de ce veniți în fiecare zi?” îl întreabă tata. Între timp apare și bunică-miu bineînțeles bombănind. „Eu sunt șoferul care v-a dus la Securitate. Am venit să vă dau mâna și să vă spun că în 12 ani de când lucrez la Securitate n-am întâlnit pe nimeni care să-i porcăie așa cum i-ați porcăit dvs.”

Istoria reală versus istoria contrafacută

În 1986 Ion-Andrei Gherasim era în clasa a X-a. Pentru un adolescent rebel, pasionat de istoria adevărata, era greu de digerat istoria contrafăcută. „Toți colegii aveau câte două note, doar eu avem o singură notă. Eram la congresele partidului. Profesorul de istorie deschide catalogul și-mi spune:
– „Tovarașe Gherasim, te rog, vorbește despre Congresul a lX-lea al PCR.”
Nu știu ce s-a întâmplat cu mine în acel moment. Cred că tata Ilie de acolo de sus mi-a dat curaj. M-am ridicat în picioare și i-am zis:
– La noi în familie nu sunt tovarași, doar domni. (În clasă s-a așternut o liniște de mormânt.) Dacă eu la istoria României am să vorbesc, despre mascarada asta, care este congresul partidului, bunicul meu se răsucește în mormânt. Bunicul meu este Ilie Lazăr. A fost cel mai tânar semnatar al actului Unirii și a fost călcat în picioare de acești nenorocții care nu merită decât disprețul meu.
– Ieși afara!

Ion-Andrei a ieșit din clasă. Profesorul a ieșit și el, decis să pedepsescă memorabil curajul elevului. Ajuns în pragul isteriei l-a dus la directoarea liceiului care a anunțat-o pe mama lui Ionut, profesoară de franceză la același liceu ”Ady-Șincai ”(în prezent Colegiul Gh. Șincai din Cluj). „Tovarașul” trebuia sancționat exemplar, doar atacase partidul, nu?! Adică exmatriculat.

”Mama era speriată. Tremura. Dna director, Rodica Bica i-a spus profesorului: Vă rog să vă calmați. Haideți să rezolvam problema ca să fie bine pentru toată lumea. Profesorul nu era dispus să negocieze. Insista cu exmatricularea. În acel moment mama mi-a dat o palmă și brusc profesorul s-a liniștit. Apoi dna director ne-a dus pe mine și pe mama în cabinetul ei: Din păcate sunt nevoită să-l elimin timp de două săptămâni în clasa a IX-a. M-a retrogradat. Eu am fugit, hoinărind până seara tărziu pe străzile Clujului, întrebandu-mă neîncetat de ce mama nu a fost de partea mea. Târziu, când am ajuns acasă mama mă aștepta în fața ușii. M-a luat în brațe și m-a pupat. Abia atunci am înțeles că prin aceea palmă a vrut să mă protejeze. ”

**Scrisoarea unui țăran către Ilie Lazăr**

Mărturia lui Harry Maiorovici, un evreu salvat de la deportare de Ilie Lazăr

Există o mărturie video a compozitorului evreu Harry Maiorovici: „ La Sighet s-a răspândit zvonul că vor veni niște detașamente legionare care vor săvârși atrocități antisemite, schingiuiri și incendieri. Tot orășelul era în fierbere. Erau 16 000 de suflete de evrei. S-a apelat la fostul deputat al Sighetului, Ilie Lazar o namilă de om cu o voce de bas. A convocat imediat o adunare mare la care au venit toți țăranii din munți. Au venit pe jos și au umplut străzile. Din balcon Ilie Lazăr a tunat întrebând:
– Jâzii (adică evreii, adică jidanii, cuvânt care acolo nu avea nici un înțeles jignitor) sunt sau nu sunt frații noștrii?
– Da, sunt frații noștrii! au răspuns strigând țăranii.
– Mă, așa-i că nu-i dăm pe mâna proștilor și-a netrebnicilor? Nu-i lasăm!”
Forțat de mulțimea mobilizată de Ilie Lazăr prefectul a fost nevoit să intervină. A oprit mișcarea spre Sighet a legionarilor și nu a avut loc nici un incident. Jâzii i-au dat lui Ilie Lazar un nume evreisc Elijah Lazar.

Pentru gestul său Ilie Lazăr a fost recompensat de statul evreu cu o pensie de 400 de lei

„Într-o zi întorcându-se acasă Ilie Lazar este întrebat de 2 domni bine îmbracați: „Știți cumva unde stă Ilie Lazar?” Cum era mereu căutat de Securitate bunicul îi întreabă:
– Da ce treabă aveți cu el?
– Venim din partea rabinului șef Moses Rozen.
– Eu sunt Ilie Lazăr.”

În 1972, într-un apartament modest din Cluj, după ani întregi de marginalizare, Ilie Lazăr, capătă, în sfârșit, o reparație morală. În timp ce statul comunist i-a retras toate drepturile, lăsându-l să moară de foame, statul evreu i-a oferit o pensie de 400 de lei ca recompensă pentru salvarea celor 32 de evrei (în anul 1941) de care va beneficia până la moarte (1976).

Mărturia jurnalistul american Reuben H Markham despre Ilie Lazăr

O mărturie despre Ilie Lazăr ne-a rămas de la jurnalistul american Reuben H Markham în cartea sa „România sub jugul sovietic“: „Era frumos, plin de viaţă, cu o înfăţişare de erou romantic. Avea darul de a vorbi ţăranilor şi muncitorilor şi o făcea cu multă eficienţă, fiind unul dintre cei mai buni agitatori politici pe care i-am cunoscut. Era sincer religios, deşi, probabil, fără mari profunzimi, dar avea un fel foarte simplu de a purta o discuţie cu mulţimea, aşa încât ascultătorii aveau impresia că sunt aşezaţi, împreună cu el, în jurul unei mese discutând de la egal la egal cu un erou faimos.”

Ilie Lazar în folclorul popular

„Foaie verde iasomie
Trăiască Lazăr Ilie
Să ne scape din robie
De robia rusului
De frontul Plugarului.”

**Ion-Andrei Gherasim Președintele Fundației Corneliu Coposu**

**Corneliu Coposu și Ion-Andrei Gherasim cu soția**

Am ales, nu întâmplător, interviul portret. Este știut că, spre deosebire de interviul Q&A, cel portret ajunge mai ușor la inimile oamenilor. Mai mult, consider o datorie față de Ilie Lăzar să transmit mai departe povestea unui om care a modelat istoria României.

Ilie Lazăr a trecut în eternitate pe 6 noiembrie 1976 convins că „adevărul, oricum nu poate fi învins.” Adevărul nu poate fi învins, dar cred că este nevoie, din când în când, să mai fie reîmprospătat în mințile oamenilor. Și spus celor tineri pe înțelesul lor.

A fost devotat lui Iuliu Maniu și PNȚ-ului, nu și-a trădat crezul politic, a avut o slăbiciune emoțională pentru Maramureș, dar mai presus de toate a iubit România Mare. Pentru ea a făcut 18 ani de pușcărie.

Dacă s-ar fi născut pe pământ american, Ilie Lazăr, cu siguranță, ne-ar fi vorbit dintr-un film artistic. Era curajos, charismatic și nu se dădea în lături de la câte o încăierare. Cuvântările lui narcotizau publicul. Dacă ar fi ales varianta ușoara ar fi avut o altă viață. Era un bărbat fermecător, cu o voce de bas, și cred că avea și bosă de de actor. Dar destinul lui a fost România.

Propun un exercițiu de imaginație. Dacă Ilie Lazăr ar fi printre noi, oare ce ne-ar spune?
Dragilor, în Romania mai este loc pentru onoare, demnitate și adevăr! Nu renunțați! Nu o lăsați pe mâna nelegiuiților!

**4 decembrie 2019 – Ilie Lazăr este reînhumat cu onoruri militare la București**

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Fotografii arhiva personală Ion-Andrei Gherasim

Etichete interviuri, istorie, memorie, poveste reală

Cultură Interviuri Viața mea

Un interviu cu Elena Enache scenaristului principal al filmului „Între chin și amin”

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 26 mai 2020
Niciun comentariu la Un interviu cu Elena Enache scenaristului principal al filmului „Între chin și amin”

Mi-am dorit un interviu cu Elena Enache când regizorul filmului „Între chin și amin” (vezi trailer aici), Toma Enache, mi-a mărturisit: „Fără ea, cu siguranță, filmul asta nu ar fi existat”.

Elena Enache a copilărit în Maramureș , într-o comună istorică – Moisei. Faptul că a trăit la munte i-a definit personalitatea. Pentru ea, acestă zonă va rămâne mereu locul unde se va întoarce să-și încarce bateriile. „Am avut o copilarie ca în filme. Am fost un fel de Heidi.” Împreună cu copiii din sat se aventura în mici expediții: traversau răuri, făceau foc și prăjeau slănină, iar dacă îi prindea furtuna așteptau cuminți într-un șopron cu fân până se potolea vijelia. Chiar dacă erau foarte mici, părinții nu se îngrijorau. Răul nu pătrunsese în comunitatea lor.

**„Am avut o copilarie ca în filme. Am fost un fel de Heidi.”**

După ce a absolvit liceul din Baia Mare (filologie română – engleza), a hotărât să meargă la facultate în București. Nu a ales Clujul deși era mult mai aproape. „Pe atunci aveam mulți gărgăuni în cap. Credeam că nu voi evolua în nici un fel dacă răman în Cluj. Pentru o vreme am regretat.” A venit în București unde s-a bucurat de anonimat, dar a cunoscut și momente de singuratate. Era departe de munții ei dragi, îi lipsea comunitatea din Maramureș, iar oamenii erau diferiți. A absolvit Științe Politice în engleză (prima serie) și a fost teribil de mândră de asta. Mereu a ales să facă ceva nou decât ceva la modă.

Ulterior a realizat ca ea și politica nu sunt tocmai cele mai bune prietene. În timpul facultații a făcut practica la parlament și a simțit pe propria piele că între teorie și practică este o prăpastie uriașă. Dezamagită s-a orientat către jurnalism. A lucrat 6 ani la Agerpres unde a ajuns nu printr-o relație, ci recomandată de rezultatul unui examen. Intrase prima dintre toți candidații.

În prezent, lucrează la Radio România Internațional. Îi place foarte mult și spune că „jurnalismul de radio e o meserie mult mai creativă.”

Pentru a vă familiariza cu conținutul filmului „Între chin și amin” puteți citi o scurtă recenzie aici.

Emilia Puiu: În familia ta au fost deținuți politici?

Elena Enache: Străbunicul meu Ioan Buftea a fost închis 8 ani. A fost proprietar de pământ pe Valea Izei. Era în relații bune cu oamenii locului pentru că muncea cot la cot alături de ei. Ca să-ți faci o idee despre ce gen de om era, deși bunica și frații ei aveau încălțări, vara îi obliga să umble desculți ca să nu existe nici o diferență între copiii lui și copiii săraci.

Era un om tare blând. Când i s-a confiscat pământul nu a ripostat. A realizat că nu are ce să facă. Un vecin invidios s-a dus și a spus că Ioan Buftea refuză să dea casa care urma să fie naționalizată și transformată ulterior în sediu partidului sau ceva de genul asta. I s-a înscenat o mascaradă de proces la căminul cultural, i s-au adus la cunoștința învinuirile și apoi a fost închis.

Când s-a întors din închisoare mama mi-a spus că și-a luat nepotii (printre care era și ea) și i-a dus să le arate pământurile care i-au aparținut. Se uita în zare și nu se mai sătura să privească cerul și iarba. Repeta încontinuu: „Ce minune! Ce minune!” Simplu fapt că era liber i se părea extraordinar.

Emilia Puiu: Ce lucru anume l-a făcut să nu-și piardă mințile în perioada în care a fost închis?

Elena Enache: Credința. Doar credința în Dumnezeu îți poate da liniște sufletească după ce ai pătimit așa de mult. Am de la mătușa mea 2 fotografii cu el: înainte și după ce a ieșit din închisoare. Nici nu spui că este același om. Era grozav de slăbit și foarte îmbătrânit.

Emilia Puiu: Elena Enache are o atitudine și o naturalețe care am pus-o pe seama bunului simț. În realitate s-a dovedit o noblețe a gândului, dar și una… moștenită din familie.

Elena Enache: Celălat străbunic, Toader Mariș, a fost primarul localitații în 1911. El avea titlu nobiliar. Ambii au fost bunicii mamei mele.

Emilia Puiu: Ai avut o copilărie fericită, iar asta te-a ajutat să ai un start bun în viață. Ce crezi?

Elena Enache: Consider că tot capitalul fizic și toată tăria interioară care te ajuta mai târziu în viața o dobândești în copilarie. Un fundament bun îți asigură un potențial emoțional intact, de unde când ai obstacole în viața poți să rupi câte o bucată.

Emilia Puiu: Tu și Toma sunteți împreună de peste 20 de ani. Cum v-ați cunoscut?

Elena Enache: În București când am venit să dau admitere la facultate. Am coborat din tren și am văzut-o pe prietena mea cu Toma. Se cunoșteau, iar când ea i-a spus: „Trebuie să merg la gară să aștept o prietenă”, Toma a venit cu ea. Atunci l-am cunoscut pe Toma. Habar nu aveam dacă voi lua examenul și dacă voi rămane în București.

Emilia Puiu: Povestește cum a fost să scrii scenariul filmului „Între chin și amin”?

Elena Enache: După ce Toma a pierdut primul scenariu al filmului și am văzut cât era de afectat m-am gândit ce pot să fac să-l încurajez. M-am oferit să scriu un alt scenariu. Am vrut doar să urnesc treaba, sperând că mai departe va continua el. Dar nu s-a întamplat așa. Recunosc, pe măsură ce înaintam cu scrisul subiectul m-a prins foarte tare. Am pornit cu oarecare neîncredere pentru că eu nu scriu. În plus mai am și un simț al ridicolului extrem de dezvoltat. Motiv pentru care mi se pare ca tot ce creez în acest domeniu sună aiurea.

Toma adunase multe informații. Mi-a spus că trebuie să scriu doar eu pentru că era nevoie de o linie complet diferită față de primul scenariu (scris de el împreună cu Eugen Cojocariu). Eram convinsă că nu stăpânesc deloc tehnica de a scrie un scenariu. Când am descoperit că este mai degrabă un meșteșug decât o artă m-am liniștit. Am luat la rând toate cărțile citite de Toma și am început să mă informez foarte serios despre cum se scrie un scenariu.

Așa am experimentat un lucru care nu mi se mai întâmplase până atunci. Mă așezam pe la 10 dimineața la scris, la masa din bucătarie, și nu mă mișcam 8 ore. Nu-mi dădeam seama cum trece timpul. A fost o surpriza. Habar n-aveam ca aș putea pune atâta pasiune într-un proiect.

La început venea Toma și-mi spunea: „Ok, din ce ai scris păstrăm 40%.” Îmi explica de ce o scenă nu are sens, de ce alta nu aduce nimic nou etc. Am înțeles atunci că nu trebuie să povestesc ci doar să descriu scena.

Emilia Puiu: Au fost momente în care ai simțit că acest scenariu te copleșește?

Elena Enache: Am fost permanent conștientă că nu lucrez la orice scenariu. Pe umerii mei și ai lui Toma am simțit constant o responsabilitate fantastică. De aceea, nu exista cale de mijloc. Ori reușeam un film foarte bun, ori se transforma într-un dezastru. Ar fi fost groaznic să aruncam totul în derizoriu. Pentru a crea un echilibru am alternat scenele violente din închisoare cu povestea de dragoste care i-a dat putere lui Tase Caraman să reziste în iadul de la Pitești.

**Mama Elenei, sora lui Toma, tatăl Elenei, Cezara Dafinescu, Toma, Elena și Toni (copilul) Enache**

Emilia Puiu: Oameni care te-au ajutat benevol în acest proiect?

Elena Enache: Tata se pricepe să facă multe lucruri pe calculator. Nu s-a menajat deloc: a trimis emailuri, a alergat la poștă și la firmele de curierat, făcea orice să ne ajute. Pe partea de producție la un film este nevoie de măcar 4-5 oameni. Eu eram singură, dar am avut un mare noroc cu Kira Hagi. Deși a jucat în film, în afara zilelor de filmare m-a ajutat enorm. Alergam ca nebunele pe platou de dimineața până seara.

Toți cei care aveau filmare într-o zi erau aduși de la domiciliu cu mașina. Uneori erau și 30-40 de persoane pe zi. Trebuia sa ne organizam pe mașini. Bunicul Kirei o aducea pe ea, iar în drum mai lua încă 2-3 oameni.

Emilia Puiu: Care a fost cea mai mare spaimă a ta în timpul filmărilor?

Elena Enache: După o zi de filmare toate informațiile sunt stocate pe niște carduri. Tot timpul am avut o obsesie – să salvăm materialul pe cât mai multe dispozitive. Auzisem că la multe filme s-au pierdut zile de filmare. Robert Ioniciou când ajungea acasă copia totul pe hardisk. Cum transferul se făcea noaptea, în fiecare seară când mergeam la culcare mă gândeam: Doamne dacă se întamplă ceva și nu se copiază!

Emilia Puiu: Cum a fost pentru tine întâlnirea cu Fortul 13 Jilava?

Elena Enache: Când am pășit pentru prima data pe ușa fortului m-am gândit cât de ciudată e viata. Cu 70 de ani în urmă pe poarta asta a intrat un om simplu de pe Valea Izei, adus acolo fără să fie vinovat, iar acum eu stranepoata lui intram pe aceeași poartă să fac un film despre detinuții politici de la Pitești. La Jilava erau aduse persoanele arestate din toată țara. Aici erau triate și repartizate spre penitenciarele și lagarele de muncă forțată destinate deținuților politici.

Mi-a fost frică să intru în celule. Sunt șiruri nesfârșite de coridoare. Nici după 5 săptămani de filmare nu știam unde se sfârșesc, doar unde încep. Dacă iadul există (și sunt convinsă că există) arată exact ca la Jilava. Afară era o zi frumoasă de vară, iar la un pas distanță iadul. Umezeală, frig și mucegai. Pentru echipa de cameră, băiatul de la sunet, Daniel Soare și asistenții lui, doamna Lili Gavrilescu – script supervisor (cei care nu se mișcau tot timpul filmarilor) am cumpărat măști ca să nu inhaleze mucegaiul.

Emilia Puiu: Au înțeles actorii și echipa importanța acestui proiect?

Elena Enache: Actorii ne-au întrecut așteptările. Au dovedit o maturitate extraordinară și o dorință de a interpreta rolul perfect. Cei de la sunet și cei de la cameră și-au făcut treaba cu un efort de 3 ori mai mare decât de obicei. Toți au fost conștienți de importanța proiectului la care au lucrat. Erau impresionați de ce se întâmpla pe platou.

Emilia Puiu: O provocare pentru mine ?

Elena Enache:

• Domnul Nelu Tincea – key grip – poziție în cadrul echipei tehnice. El se ocupă ca toate scenele să fie filmate în deplina siguranță. Este extraordinar de bun în ceea ce face și se pare și un bun observator. Key grip-ul este vital pentru orice film deși este puțin vizibil. Și nu e drept. Și el a înțeles pe deplin importanța proiectului. În filmul nostru am fi avut nevoie de 3 key grip și deși l-am avut doar pe el a lucrat eroic pentru toți.
• Părintele Benea

Emilia Puiu: Din ce îmi povestești pare un proiect tare solicitat. Să înțeleg că viața ta și a lui Toma s-a limitat doar la „Între chin și amin”?

Elena Enache: Am filmat complet izolați la Jilava. Toata viața noastră de atunci s-a rezumat la drumul dus-întors la filmari și la ce se întampla pe platou. Dacă ar fi fost o pandemie atunci probabil că nu am fi aflat.

5 săptămani mi s-au părut 5 ani. La Fortul 13 Jilava timpul parcă se dilata. Aveam mâncare, plecam seara acasă să dormim în paturile noaste dar cu toate astea tot aveam sentimentul că suntem izolați și închiși. Pe toată perioada filmărilor am trăit un soi de angoasa. Nici nu vreau mă gândesc cum a fost pentru cei care au stat acolo 12, 20 de ani.

Actorii mai tineri erau șocați după ce filmau o scenă. Totul părea atât de real încât la final au spus: „Nu ne mai plângeam. Cum să ți se mai pară că e sfârșitul lumii când ai o pană la mașina?”

Emilia Puiu: De ce ai acceptat acest interviu?

Elena Enache: Am citit articole tale despre filmul nostru și apreciz fiecare gest de sprijin pentru acest proiect. Apoi m-am uitat pe blogul tau și mi-a plăcut foarte mult conținutul. Am acceptat pentru că ai talent la scris, o sensibilitate și o înțelegere aparte a lucrurilor.

Emilia Puiu: „Între chin și amin” este un proiect memorabil. Ești conștientă că pe viitor va fi o performanță greu de egalat?

Elena Enache: Acest film nu a fost numai despre oameni extraordinari, reali și autentici. Este și un film despre credință. De aceea am senzația că nimic din ce voi face în viitor nu va mai atinge acest nivel. Cel mai important proiect profesional al meu este despre Dumnezeu și depre credința salvatoare și mântuitoare. Vreau să punctez acest aspect. Cu siguranță drive-ul pe care l-am avut de a scrie acest scenariu a fost și datorită acestui fapt.

Emilia Puiu: Fiind primul film artistic despre fenomenul Pitești mă gândesc că a fost o răspundere uriașă. Cu cine v-ați sfatuit înainte să apară filmul?

Elena Enache: Când filmul era în faza de postproducție am vrut să văd dacă nu am exagerat în vreo privință. Am invitat 2 preoți să vadă filmul. Aveam nevoie de părerea lor. Mi-am făcut curaj și m-am dus la pr. Antim starețul Mânăstirii Schitu Măgureanu. Admiram modul în care rostea predica și felul lui unic de a spune lucrurilor pe nume. O făcea cu atâta har încât eram impresionată, dar și intimidată. Când l-am rugat să vadă filmul mi-a răspuns foarte simplu: „Da, spuneți-mi când să vin.”

Toma vorbise și el la telefon cu părintele Benea de la Gherla, care a fondat Memorialul Gherla, deși nu-l văzuse niciodată. Chiar dacă este foarte tânăr, a realizat lucruri deosebite, cum ar fi fondarea acestui memorial.

Au venit amândoi. Aveam emoții atât de mari că n-am putut să stau cu ei în sala de proiecție. Tot timpul, cât a durat filmul, m-am plimbat pe hol. La final pr. Benea mi-a spus: „Să nu mă întrebați nimic, nu pot vorbi acum.” Spunea doar „Este… este …” și nu-i ieșiau cuvintele. Asta m-a speriat, nu știam ce să cred.

Părintele Antim, în mașina în drum spre casă, mi-a spus că nimic nu este exagerat. Am avut mari emoții cu poruncile spuse invers. A mai adaugat: „Mă îndoiesc că lumea va fi pregătită să vadă un asemenerea film.” Era sceptic că oamenii vor merge la cinema să-l vadă.

Emilia Puiu: Dar lumea a venit la film. Ați fost pregătiți pentru o asemenea avalanșa de emoție?

Elena Enache: Pentru asta nu. A fost o reacție mult, mult peste așteptări. Dorința lui Toma a fost ca filmul să emoționeze. El crede că asta este misiunea artei. Multe filme aici dau greș. Au actori cunoscuți, muzică, imagine, subiect, dar publicul nu empatizeaza cu personajele.

Este mare lucru să vezi în sală oameni de vârste diferite. De la liceeni și studenți pâna la persoane de 80 de ani care nu mai călcasera într-un cinematograf de peste 20 de ani. Tinerii mi-au mărturisit că atunci când bunicii au aflat de film le spuneau: „Obligatoriu să mă duci la filmul ăsta.”

Nu credeam ca exista o așteptare atat de mare pentru acest subiect. Știam că exista, dar nu de proportiile astea.

Emilia Puiu: O reacție exagerată a unui spectator?

Elena Enache: La Iași, la Cinema Ateneu, o doamnă în vârstă, elegantă, cu ochii în lacrimi, a vrut să spună câteva cuvinte după proiecția filmului. De la balcon, unde avea loc, i-a spus lui Toma, care era pe scenă:
„Sunt atât de fericită că s-a făcut acest film, încât îmi vine să mă arunc de aici de la balcon, să vă îmbrățisez!”

Emilia Puiu: Am văzut filmul la mall. Când s-a terminat nimeni nu a scos o vorbă. Era așa o tăcere încât puteai auzi păianjenii cum își țes pânza. Cum a reacționat publicul la gale?

Elena Enache: Timp de câteva minute (la fiecare gală, indiferent de oraș) la finalul filmului era… tăcere. Toma era deja obișnuit cu această reacție. Începea el să vorbească vreo 15 min pentru ca lumea să-și revină. Odată depășit momentul oamenii începeau să pună întrebări.

Emilia Puiu: O întâmplare legată de film care ți-a rămas în minte?

Elena Enache: La Sibiu a fost o doamnă cu 3 copii de grădiniță. Se jucau afară și mama a ieșit de la film să-i verifice. Plânsese în hotote și avea ochii roșii. Copiii când au văzut-o au întrebat-o: „De ce plângi? Ce s-a întâmplat?” I-am spus să mergă în sala să vadă liniștită filmul că stau eu cu copiii.

Emilia Puiu: Elena, care este pentru tine cea mai mare calitate a unui om?

Elena Enache: Bunatatea. Am cunoscut oameni extraordinari de cultivați. Era o plăcere să-i asculți.Dar din atitudine față de ceilalți realizam că stăteau mai puțin bine la capitolul care pentru mine era cel mai important.

Pentru că acceptam, fără să ne opunem, o lume în care zilnic se ridică pe piedestal mediocritatea, ajungem să trăim fără repere și tot mai dezrădăcinați. Nu mai e timp pentru eroii ignorați ai României. Ne incomodează că și-au păstrat onoarea și demnitatea. Nu mai e timp pentru mărturiile foștilor deținuți politici. Ne este teamă că dacă le vom descoperi trecutul vom începe să simțim. Cum să citești o carte și să nu mai fi om zile întregi? Nu mai e timp pentru sentimente, nici pentru durere.

Din fericire există și oameni vizionari care pot suplini carențele din manualele de istorie. Și uite așa un scenariu de film scris pe o masă de bucătarie a prins viață. Ca o reparație morală pentru indiferența celor care nu vor să avem memorie.

Un strămoș care nu a fost uitat, un scenariu respins, un regizor talentat, o soție își susține soțul și scrie un scenariu, o familie care și-a investit toate economiile într-un proiect riscant, o dragoste care mută munții, actori cu har care și-au dorit să atingă perfecțiunea, o echipă care a muncit eroic, nopți nedormite, sali încremenite de tăcere și premii care curg… toate astea într-un film „Între chin și amin”

Am să închei interviul cu Elena Enache cu cuvintele lui Toma „Bravo Elena, perfecțiunea a fost depașită!” Scenariul tău ne-a redat onoarea, demnitatea și memoria.

Începând cu 1 Iunie puteți vedea filmul „Între chin și amin” pe Netflix. Acest articol nu este o reclamă.

În ianuarie 2020 mi-am dat o provocare. Să scriu un an întreg articole despre acest proiect.

Până acum am publicat:

• Recenzia filmului o puteți citi aici.
• Interviu cu Toma Enache, regizorul film, aici.
• Interviu cu Vali V. Popescu, rol principal masculin – Tase Caraman, aici.
• Interviu cu Ana Pârvu, rol principal feminin – Lia, aici.
• Interviu cu Laurențiu Stan – părintele Savros, aici.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

**La final era așa o tăcere încât puteai auzi păianjenii cum își țes pânza**

**Între chin și amin” – Un film care a scris istorie**

Etichete artă, film&teatru, interviuri, istorie, poveste reală

Cultură Interviuri Locuri

Galeria Basil – „Locul marilor întâlniri”

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 6 mai 2020
11 comentarii la Galeria Basil – „Locul marilor întâlniri”

Luminița și Basil proprietarii Galeriei Basil

La Galeria Basil am ajuns din întâmplare. Ada Zaharia, o adolescentă pasionată de pictură și desen mi-a dat o provocare. „Mi-ar plăcea tare mult să scrii despre Luminița și Basil proprietarii galeriei.”

De ce nu? Sunt fascinată de locurile unde frumusețea nu este marginalizată. Mă fac să mă simt în siguranță. Nu era prima dată când intram la Galeria Basil. Dar în aceea după amiază, în care aveam întâlnire cu Luminita Vasile, am simțit că o percep altfel, că pătrund într-un spațiu în care lumea s-a refăcut în toată culoarea, lumina și forma ei.

Galeria Basil are un miros al ei special. În biroul lui Basil era mai estompat poate și pentru că se amesteca cu mirosul de lemn, ceai și cărți vechi. Aș spune că miroasea mai degrabă a artă și civilizație. În ateliere, în schimb, se simțeau mai puternic notele parfumate, care pe durata cursurilor, se imprimă în hainele, părul și creațiile cursanților. De multe ori mamele îi spun Luminiței că, atunci când se întorc copii de la cursuri, stau cu nasul în părul lor pentru că miroase a galerie. Mirosul devine emoție… Basil a descoperit parfumul și a dozat proporțiile. Apoi împreună cu Luminița au pus suflet, au adăugat pasiune și iubire. Dar oricât de mult m-ar fi sedus acel miros eram perfect conștientă că ce mi se dezvăluia în fața ochilor nu s-a făcut pocnind din degete. Luminiței și lui Basil le-a trebuit 15 ani de muncă ca să susțină o poveste astăzi de succes. Au debutat cu un proiect în care doar ei 2 au crezut. Acum chiar și cei care nu le dădeau nici o șansă au capitulat și fac o reverența în fața realizărilor lor.

Un vis se conturează

La început, deși le cam flutura vântul prin buzunare nimic nu i-a împiedicat să viseze. Se plimbau pe străduțele din apropierea locuinței, în Aviatorilor, unde stateau cu chirie, și își spuneau că la bătrânețe vor avea aici o casă a lor.

Luminița avea 25 de ani, iar Basil 30. Erau freelanceri și lucrau în advertising. Munceau enorm și faceau cam tot ce alții refuzau să facă în domeniul lor. Pe scurt munceau, din greu, pentru visurile altor oameni. Au întâlnit însă 2 oameni, de o vârstă respectabilă, care le-au deviat drumul. El grafician și ea pictor scenograf – Mihail Gyorgy și Hristofenia Cazacu. Și în atelierul lor, Lumința și Basil, au fost inițiați în lumea artelor. În timpul celor 3 ani, cât au durat cursurile, s-a conturat un vis – își doreau o galerie.

La un moment dat, au luat o pauză de la advertising și au plecat în Italia. Luminița mi-a mărturisit că a vrut să se întoarcă din prima zi. „Ca turist iubesc Italia, atât doar că noi nu am ajuns acolo ca turiști. Nu am rezonat cu ce am găsit și, de aceea, după 3 luni ne-am întors acasă. În schimb acolo, printre străini, s-a concretizat Galeria Basil. Știam că asta vom face în România.”

Deschiderea Galeriei Basil

Când au revenit, timp de 1 an, au lucrat cot la cot în atelier și au pregătit marea deschidere. Cum curajul se volatiliza și-au pus un termen limită. „ Aproape semnasem contractul pentru o sală în Aviatorilor, când Basil a aflat că a fost scos la licitație un depozit. Am mers să-l vedem, dar când am intrat nu am văzut decât șoarecii care mișunau pe acolo așa că am ieșit imediat.” Dar cum Basil e un vizionar nu s-a lăsat intimidat și timp de 2 zile i-a descris Luminiței cum va arăta locul după amenajare. Cum financiar era mult mai rentabil, iar ideile lui Basil s-au conturat frumos pe 1 martie 2005 au deschis Galeria Basil în spațiul renegat inițial de Luminița. Depozitul se afla în curtea din Casa Universitarilor.

„Când am deschis, ca să susținem galeria, am vândut garsoniera dublă din Aviatorilor. Ne luam astfel adio de la căldura și confortul unui cămin, într-o zonă pe care ne-o dorisem tare mult, neștiind ce ne va rezerva viitorul. Acum nu regret nici o secundă, dar atunci a fost o decizie tare grea.”

Entuziasmul de început a venit la pachet împreună cu mari emoții. În curtea din Casa Universitarilor nu erau deloc vizibili. Toata lumea ținea să le comunice asta. Unii o făceau mai delicat, alții însă le accelerau starea de anxietate spundu-le că nu au nici o șansă. Mizau pe cultură și singura lor publicitate s-a făcut doar din gură în gură. Visau vernisaje, promovarea artiștilor tineri, evenimente cu muzică, poezie și lansări de carte. Au strâns o comunitate în jurul lor, dar era un cerc închis. Ca să-și mai suplimenteze veniturile au deschis un mic magazin cu materiale de pictură, tot în fundul curții. În astfel de condiții era din ce în ce mai greu de supraviețuit.

La primele lor evenimente au invitat cunoștinte din lumea în care se învârteau atunci- advertinsing. Erau priviți ca 2 nebuni. Scenograful Dan Toader, sincer îngrijorat pentru ei, i-a întrebat: „Măi copii credeți ca o să puteți trăi din asta? Nu sunteți normali.”

Visul avea nevoie de îmbunătățiri

„ Atunci ne-am spus. E un vis minunat, suntem foarte curajoși, dar să punem un termen limită. Ne-am dat 2 ani. Dacă până la data X nu funcționează ne reorganizăm. Am procedat așa ca să fim pregătiți pentru un eventual eșec” În urma discuțiilor au realizat că își doresc un public nou și atunci Basil a avut o idee strălucită: „adulții sunt pierduți, șansa noastra sunt copiii.”

Luminița își amintește și astăzi cuvintele cu care Basil a convins-o „Vezi sala asta mare? Acolo în mijloc cumpăr niște capre (pentru desen) cu planșete îmbrăcate în pânză și pictăm scaunele de la tanti Coca. Magazin avem, loc de expoziție este, iar copii vor veni să învețe să picteze și să deseneze.” Conștienți că lucrul cu copiii necesită abilitați de psihopedagog, au adus oameni de specialitate care să predea, iar Luminița și Basil s-au ocupat în continuare de afacere.

Galeria Basil începe să se susțina financiar

În 4 luni de zile au reușit să convingă 5 părinți care le-au adus 6 copii. Cel mai mic avea 3 ani, iar cel mai mare 7-8 ani. În primavara lui 2006, Galeria Basil a pornit prima grupă de copii. S-a dus vestea, iar în toamnă numarul cursanților s-a dublat. În sfârșit nu mai aduceau bani de acasă. Nu s-au îmbogațit, dar puteau plati chiria, facturile și darile la stat.

Mult timp au lucrat în paralel și la alte proiecte care să le susțină visul. Proiecte de design interior și pe partea de advertinsing. Ziua stateau la galerie și noaptea montau mobilă.
• În 2008 aveau aproximativ 70 de cursanți.
• În 2009 deschid al II-lea spațiu al Galeriei Basil (Strada Popa Soare). Până în 2011 au funcționat cu 2 spații în paralel.
• În 2011 au extins al 2-lea spațiu și au mutat toți cursanții acolo. Galeria avea atunci peste 100 de cursanți.
• Acum în 2020 cursurile se țin în Pache Protopopescu, într-un spațiu de 600 m², cu un numar de 260 de cursanți.

Anii au trecut. O parte din micii cursanți care au pășit în galerie aduși de părinți și bunici, sunt astăzi ucenici. Au 16-17 ani și predau pentru bobocii de 5-6 ani. Ada Zaharia, Mara și Maria Dragomir se descurcă admirabil pentru că empatizează cu emoțiile și nesiguranța micuților, dar și cu creativitatea care uneori mai dă pe afară.

Un număr mai mare de cursanți presupune mai mult timp petrecut la galerie „ Dar când îți place ceea ce faci nici un efort nu este prea mare” spune Luminița.
• Pe Luminița și Basil îi găsiți la galerie de luni până vineri cel puțin câte 10 ore/zi, iar sâmbăta de la 9:00 –15:00
• De la 8:00 – 16:00 Luminița are munca de birou, iar de la 16:30 când încep cursurile și galeria se umple o găsiți tot acolo
• Abia seara după 9: 30 Luminița și Basil își permit un moment de relaxare.

„Adulții sunt pierduți, șansa noastra sunt copiii.”

Vara, Luminița și Basil merg în tabere cu galeria în raiul de la Sibiel. Vacanțele lor nu sunt mai mari de 5 zile și se întâmplă odată la 2-3 ani. Probabil că nu le lipsesc. Se știe că vacanțele sunt nevoia noastră de evadare din cotidian. Dar când cotidianul devine suficient de atractiv plecarile nu mai sunt atât de presante.

Un om de excepție în istoria Galeriei Basil

„În primul an, când am deschis galeria, am avut-o invitată din partea mentorilor noștri pe doamna Sorana Coroamă-Stanca. Când a intrat în spațiul acela din depozit a zis:
– Draga cine a mai văzut expoziție cu pereți care nu sunt albi? ( Erau din cărămidă la vedere.) Iar ăla ce e?
– Un vas de ceramică… i-am răspuns timid.
– Parcă-i butaforie! a venit replica ei.
Vreo jumatate de an tot așa ne-a ținut. Îmi era frică când o vedeam. Îmi spuneam: iar vine doamna Sorana, iar ne critică.

Venea să mănânce la Casa Universitarilor. Intra și la noi. Se așeza în fotoliu și începea să povestească. O ascultam cu gura cascată. Acela era momentul în care uitam de toate criticile. Eram fascinată. Brusc la un eveniment (expoziția Lizicăi – Hristofenia Cazacu) a văzut un vas de ceramică realizat de Lucian Țăran. Țin minte și astăzi. De atunci, nu mai cumpăr un vas de ceramică fără să-l ating. Cu mâinile ei expresive a luat vasul, l-a pipăit și a zis: „Dumnezeule cum să arzi ceramică de subțirimea asta? ”Acela a fost cred momentul în care am convins-o. Galeria Basil făcea un salt spectaculos de la butaforie la obiecte extrem de prețioase.

Doamna Sorana Coroamă-Stanca a numit Galeria Basil – „Locul marilor întâlniri”. La noi la galerie s-a reîntâlnit cu oameni pe care nu-i văzuse de multă vreme. În timp și-a schimbat percepția despre noi și a devenit cea mai mare susținatoare a noastră. Când galeria a aniversat un an a spus: „Galeria Basil este un loc în care dacă nu ai expus nu ești artist.” Mie mi s-a părut un pic prea mult, dar validarea dnei Sorana Coroamă-Stanca a însemnat enorm pentru noi.”

În timp ce îmi povestea istoria galeriei o priveam pe Luminița. Fragilă și rafinată. Austeritatea ținutei minimaliste era îndulcită de un colier supradimensionat și de zâmbetul care îi lumina chipul. Acela a fost momentul în care mi-am dorit să aflu de ce omul frumos din fața mea a acceptat interviul. Mi-a spus că atunci când a citit articolul cu Ada (îl găsiți aici) „ am simțit în textul tău că nu îți aparțin doar întrebările, tu ai construit o poveste cu ele. La întrebare erai tu, în răspunsul Adei erați amândouă. Ada cu povestea, tu cu bucuria de a expune povestea.”

Un moment când puteau pierde tot

Am înțeles din conversația cu Luminița că răul te poate atinge doar dacă tu permiți asta. Când tu ești corect nu este obligatoriu ca toți din jurul tău să fie așa. Într-un business este nevoie să fii mereu cu simțurile în alertă. Iar dacă se întâmplă să greșești, nu trebuie să-ți irosești energia panicându-te. Mai bine o folosești încercând să te adaptezi și să ieși din situația de criză.

„ Galeria Basil împlinise 10 ani (2015) și totul era minunat. Am găsit pe dr. Burghelea o clădire cu o arhitectură excepțională (fosta ambasada a Israelului) o casă de vis în stil maur. Deși chiria era fabuloasă, ne-am zis că merită efortul. Copiii aveau să învețe într-un loc de poveste. Atât de tare ne-a luat valul încât nu numai că am semnat rapid contractul, dar pentru prima dat în viața mea, am împrumutat bani. Până atunci nu făcusem credite. După ce am plătit chiria pe 1 an, la 2 zile am aflat că proprietatea închiriată era executată silit. A fost un șoc. Proprietarul s-a dovedit un excroc de mare clasa.

Atunci am învățat că există 2 categorii de oameni. Cei deștepți care consultă un avocat înainte de a semna un contract și cei din a II-a categorie, ca noi, care îl consultă după. Un an cât am stat în aceea casă m-am simțit în arest la domiciliu, deși plătisem. Încheiasem un contract care era nul și avea interdicție de închiriere. Ne-am mutat acolo nevoiți să ne recuperam banii. A fost foarte greu. Singurii care s-au bucurat au fost copii. Spuneau plini de mândrie că: vin la pictură la palat. În acel an am înțeles că în viață orice are o rezolvare. Nu merită să te consumi. Cum intenția noastră a fost una onorabilă am putut sta fix 1 an, deși am fost hărțuiți tot timpul. Ne-au taiat apa și curentul. A fost o experiența din care am învățat enorm. Apoi ne-am mutat aici în Pache Protopopescu. Deși nu este un spațiu la fel de grandios compensează printr-un alt gen de energie. Toți cei care ne trec pragul ne spun asta.”

Am decis sa renunț la interviul clasic întrebare – răspuns. Fac asta rar și doar atunci când povestea are un potențial peste medie. Asta e motivul pentru care am preferat să transform interviul cu Luminița într-o poveste.

Cum altfel aș fi putut să scriu despre proprietarii Galeriei Basil? Într-o societate ca a noastră, expertă în a reteza aripi, prin pasiunea, determinarea și încapațânarea lor, familia Vasile a pus o pereche de aripi fiecărui copil care a pășit în galerie. Nu degeaba se spune că cine ajunge la Galeria Basil rămâne.

• Unii au început la 6 ani, iar clasa a XII-a i-a găsit tot la galerie. Sunt cei care la finalul studiilor au ales o facultate în domeniu.
• Alții au venit la cursuri și chiar dacă au ales un alt drum, pentru ei Galeria Basil va rămâne locul unde au descoperit frumosul. Un loc în care vor reveni, cu gândul, atunci când în viața lor de adulți lucrurile nu sunt prea grozave. Vor purta mereu în inima un loc care le va da putere să mergă mereu mai departe.
• Și mai există o categorie. A celor care după ce au stat 10 de ani într-un job în care nu se regăsec, într-o zi, vor lăsa totul și se vor întoarce la prima dragoste. Nu degeba mottoul Galeriei Basil este: Fii ceea ce vrei să devii.

Se spune că „Frumusețea salvează lumea”. Dar ca toate lucrurile bune în viața asta și frumusețea trebuie descoperită. Mai ales în societatea noastră unde orice durează mai mult de 6 luni este considerat învechit. Atât timp însă cât există locuri cum este Galeria Basil unde frumusețea este lege, religie chiar, lumea noastră mai are o șansă.

„Frumusețea salvează lumea”

Am căpătat suficientă experiență și simt când cineva spune adevărul sau când se împăuneză într-un interviu. Luminiței nu îi place deloc să se pună în valoare. Ca să înțelegeți cu ce om am avut șansa să mă întâlnesc am să închei cu răspunsul ei la întrebarea mea: Un miracol la Galeria Basil? M-a privit în ochi și mi-a spus: „Un miracol este fiecare copil care ne trece pragul”. Când mi-a spus asta chipul i s-a luminat și o părere de lacrimă îi aburea privirea…

În martie 2020 Galeria Basil a făcut 15 ani, dar nu au aniversat. A venit pandemia și totul s-a anulat. Deși era un eveniment intens pregătit și așteptat, au ales în loc să-și hrănească egoul cu o petrecere de pomină să protejeze sănătatea copiilor.

Sunt oameni care știu să picure lumină în suflet. Sunt rari, dar există. Cu asta se ocupă, de 15 ani, Luminița și Basil la galeria lor.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

„Un miracol este fiecare copil care ne trece pragul”

Acum, în vremea pandemiei, când toată lumea te erodează emoțional cu postări care să atragă asupra afacerii lor, Luminița și Basil au tapetat pereții Galeriei cu imaginile cursanților și colaboratorilor. Apar și eu la peretele dedicat presei. Proiectul lor se numește Dor de Voi. M-ați emoționat!

Etichete artă, brand romanesc, business, curaj, interviuri, poveste reală, trăiește frumos

Locuri Povești

Nicuța Enache -„Eu mi-am găsit drumul. N-aș mai pleca niciodată din Romania.”

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 6 martie 2020
4 comentarii la Nicuța Enache -„Eu mi-am găsit drumul. N-aș mai pleca niciodată din Romania.”

La restaurantul Ciao Niki am ajuns absolut întâmplător. Veneam de la un eveniment, împreună cu 2 prietene, și căutam un loc unde să mâncăm. Cum V&I fac mereu alegeri bune îmi era indiferent unde mergeam. Verificam cu coada ochiului ecranul telefonului să nu depășesc ora de masă (fac insulină), de aceea, cuvintele Valentinei mi-au trecut vag pe la ureche: „O să-ți placă, plus că Niki are o poveste de viață interesantă. S-ar încadra perfect pe blogul tau.” Chestia asta că X are o poveste de viață spectaculoasă mi se spune atât de des încât am devenit imună. Chiar dacă venea din partea Valentinei, una din cele mai obiective persoane pe care le cunosc, nu i-am dat importanță.

Pe la începutul lui ianuarie, am intrat într-o clădire veche, unde se simțea în tot atenția la detalii. De la bradul și aranjamentele de Crăciun care te întâmpinau la intrare, la alegerea mobilierului, a corpurilor de iluminat și terminând cu fețele de masă impecabile. M-am topit ca o înghețată, într-o zi toridă de vară, când am văzut fotoliile în nuanțe deschise de muștar. Apoi am observat spațiul generos dintre mese și am realizat că acel loc este ceva aparte în peisajul restaurantelor din București.

M-am topit când am văzut fotoliile în nuanțe deschise de muștar.

A II-a zi puneam o fotografie și un mesaj pe instagram pe care îl puteți citi aici.

Despre Nicuța Enache (Niki), proprietara Osteriei Ciao Niki și a restaurantului Ciao Niki, despre afacerea ei și proiectele în care este implicată s-a tot scris. Eu am vrut însă să-mi povestească despre perioada de început, când visa prea sus, și nimeni nu o susținea, iar cei apropiați au fost primii care i-au spus că nu se poate.

Ca orice fată de vârsta ei Nicuța Enache a terminat liceul și s-a înscris la facultate. Cum în jurul ei toată lumea se lamenta a decis că singura șansă să realizeze ceva în viață este să meargă la muncă în Italia. A renunțat la facultate, s-a măritat, și a plecat într-o țară în care singurele cuvinte pe care le înțelegea erau :„buongiorno” și „buona sera”.

Italia, cotată drept una dintre cele mai frumoase destinații de vacanță, pentru Niki s-a dovedit cea mai urâtă țară. Când a ajuns ploua, iar faptul că a stat apoi 2 luni fără să lucreze a dezechilibrat și mai mult balanța.

Primul job

Nu va uita niciodată prima zi de muncă. A plecat singură, fără să știe italiana, spre primul job care i s-a oferit. Nici acum nu-și explică cum s-a descurcat cu metroul și trenul. Pe lângă handicapul limbii la întoarcerea acasă a mai intervenit ceva. I se stricase telefonul și cum nu mai știa drumul spre casă s-a dus la un român și i-a spus: „Te rog frumos dă-mi telefonul tău! Nu vreau să-ți consum banii, pot folosi cartela mea, dar lasă-mă să-mi sun sora. E prima mea zi de muncă, aici în Italia, și nu știu să mă întorc acasă.”

Nicuța Enache a început ca femeie de serviciu într-un restaurant mare, cu peste 500 de locuri, aflat la 3 minute de Vatican. Inteligentă, implicată, caldă și binevoitoare nu se dădea în lături, fără să i se ceară, să-și ajute colegii atunci când aceștia erau copleșiți de numărul mare de clienți. Așa s-a făcut remarcată de patron și de la curățenie a început să răspundă de tot ceea ce însemna partea de desert, apoi a devenit ajutor la bucătarie pentru ca în final să ajungă să lucreze pe sală.

„În Italia mentalitatea nu este ca aici. Treaba mea este doar să duc farfuriile la masă. Asta încerc să implementez și la restaurantul meu. Nu te angajez să lucrezi doar ca ospătar, trebuie să înveți de toate. Nimeni nu trebuie să stea o viață să lucreze pentru altul.”

I-a fost destul de greu să învețe italiana pentru că mulți angajați erau români. Nu înțelegea instrucțiunile de folosință de pe etichetele produselor de curățenie și avea nevoie de ajutor. Colegii români trecuseră prin tot soiul de experiențe și nu erau dispuși să ofere informații cu ușurință. Fiecare își apăra spatele și jobul. „Se pregătea prânzul și nimeni nu venea să mă cheme la masă. Nu vrei să știi câte nopți am adormit plângând.”

A mers mai departe pentru că se simțea apreciată de patroni care erau interesați să le meargă afacerea. După 9 ani în acel loc a ajuns în punctul în care avea cheile de la restaurat pe mână. Lucra pe sală (echivalentul unui ospătar), știa să gătească și să facă aprovizionarea. Se descurca chiar și să managerizeze afacerea.

Restaurantului Ciao Niki

Demisia

În Italia nu ai voie să pleci când vrei sau când ai nevoie ci doar când îți dă concediu patronul. Nicuța Enache mi-a spus, cu tristețe, că erau tratați ca niște sclavi. În aceea perioadă a avut ceva de rezolvat în România. „Am anunțat cu un an înainte. M-au lăsat să plec dar, cu toate aprecierile, în lipsa mea mi-au schimbat contractul de muncă.” Avea de suportat singura chiria, între timp divorțase, și de plătit rate la bancă. Patronii au fost convinși că forțată de credite Niki va acepta fără să comenteze noua situație impusă de ei.

Deși nu avea nimic de rezervă, a plecat. Le-a pus cheile pe birou și le-a dat un preaviz de 15 zile. Nu le venea să creadă, dar nu au făcut nimic s-o oprească. Din această experiență a învățat un lucru. „Când stai prea mult într-un loc și simți că nu ești respectat e bine să pleci. E semn că locul tău este în altă parte.”

După 9 ani de muncă era complet în aer și simțea că nu se va mai ridica niciodată. Era exact în același punct ca atunci când pusese pentru prima dată piciorul în Italia. În plus pe lângă lipsa banilor se mai adăugase ceva… eșecul.

Noi începuturi

Pe lângă jobul de baza la restaurantul de unde își dăduse demisia, dimineața la prima oră Niki făcea curățenie la 2 scări de bloc. În același timp, mai mergea la un alt restaurant, la curățenie doar atunci când era solicitată. Le-a spus proprietarilor de aici că a rămas fără job.

Se pare însă că atunci când soarta închide o ușă, Dumnezeu deschide o fereastră. Nicuța Enache a plecat din restaurantul unde era tot universul ei și a început să lucreze la o osterie (tot în apropierea Vaticanului). Era un loc mic, o afacere de familie, dar cu o altă energie. Nu se mai pierdea într-o mare de angajați, iar asta a fost un caștig pentru ea. Pentru că patronii au ajuns să o cunoască, au îndrăgit-o nu doar pentru plusvaloarea pe care o aducea afacerii lor ci și pe Nicuța Enache ca om. Proprietarii erau din Sardinia. De la ei a învățat să gătească paste ca italienii, să asorteze vinul cu mâncarea și să vină în întâmpinarea dorințelor clienților – personalizat nu la grămadă. Deși a stat doar un an și jumătate în acel job a ținut ca ospitalitatea care a găsit-o acolo să o aducă și în România.

Fotografia mea preferată – Repatriot Alba Iulia 2017

O zi din viața Nicuței Enache în Italia

La prima oră a dimineții, când italienii încă dormeau, Nicuța Enache făcea curațenie la cele 2 scări de bloc „silențios” să nu derajeze. La prânz mergea la osterie. Printr-o cunoștință a ajuns să lucreze și la un restaurant cu mulți turiști unde pregătea micul dejun. Aici toți erau tineri și niște colegi minunați. Nu-i venea să credă că se poate lucra așa.

Cum seara era liberă, atunci când a apărut o altă oportunitate, și-a mai luat încă o slujbă. La un restaurant de lux în afara Romei. Acest job avea să fie tușa finală care i-a rafinat considerabil tehnica de a lucra într-un restaurant.

La fiecare din cele 3 restaurante purta o altă uniformă. Când ajungea acasă, noaptea la 1:00 – 2:00, băga uniformele la mașină, dimineața le călca și o lua de la capăt. Realizez cât de greu trebuie să-i fi fost. Culmea ironiei era că după o zi istovitoare, seară când se instala oboseala, la restaurantul de lux, Niki trebuia să arate impecabil. Radioasă, cu o mină odihnită și cu o uniformă ca scoasă din cutie. Era un mediu în care nu-și permitea să lase nici un detaliu la voia întâmplării.

„Voi pleca acasă, în România, și voi deschide un restaurant” După cum se vede s-a ținut de cuvânt

Niki este acum proprietara a 2 restaurante

Restaurantului Ciao Niki

Încolțește idee afacerii

Nicuța Enache a reușit să câștige încrederea patronului care, văzând-o că vrea să învețe de toate, i-a propus să-l ajute cu managerierea afacerii. Se pare că nu-și mai dorea să treacă în fiecare zi pe la restaurant, iar Niki era persoana potrivită care să-i țină locul. Acela a fost momentul în care a început să se gândească serios la propria afacere. „Dacă omul asta a avut încredere că pot face față, de ce să lucrez pentru el când pot lucra pentru mine? Le spunem tuturor cunoscuților: Voi pleca acasă, în România, și voi deschide un restaurant. Nimeni nu mă credea. Mai rău, nimeni nu-mi dădea nici o șansă.”

Înapoi acasă – în România

După 12 ani de muncă în Italia când, în sfârșit, ar fi putut să se bucure de rezultate Nicuța Enache decide să se întoarcă în România. Se săturase să muncească pentru visurile altor oameni, iar pe ale ei să le pună mereu în așteptare. Își dorea restaurantul ei în Romania. Simțea că doar acasă putea să prindă aripi. Și-a pus hainele în mașină și cu doar 3000 de euro a plecat spre România. „Îmi doream să merg acasă să deschid poarta și să o știu pe mama că mă așteaptă. Îmi doream să aud un colid de Crăciun. În primii 5 ani de Italia când auzeam românește, de dor, îmi dădeau lacrimile.”

A ajuns acasă (lângă Focșani) s-a odihnit câteva zile, apoi a venit în București, a închiriat o cameră la hotel și a început să bată agențiile în cautare unui spațiu pentru restaurant. De la hotel s-a mutat câteva zile la o prietenă, iar apoi a închiriat o garsonieră. S-a întors în Italia unde avea încă un contract de muncă bun care îi permitea să obțină un credit avantajos. Seara lucra la restaurantul de lux, iar ziua colinda băncile pentru obținerea unui credit. Când l-a dobândit o parte din sumă a lăsat-o garanție în banca italiană (acoperea ratele pe un an) iar cu diferența a venit în România.

Primul restaurant – Osteria Ciao Niki

Nicuța Enache și-a dat termen un an să pună afacerea pe picioare. Dacă va merge bine, dacă nu, se va întoarce în Italia și va munci toată viața pentru visurile altor oameni. Dar nu putea face asta până nu-l încerca și pe al ei.

În prima săptămâna de România mergea doar cu taxiul. „Deși ador să conduc îmi era groază de traficul din București.” Între timp s-a împrietenit cu o doamnă care lucra în sistemul bancar și care a ajutat-o teribil. Nu numai cu informații bancare ci și cu sfaturi atât de necesare pentru a supraviețui în jungla lui: „Nu se poate, aici ești în România!”

”Când am început renovarea spațiului mergeam singură la Dedeman. Mă rugam de oamenii de acolo să mă aștepte la ieșire și să mă ajute cu materialele de construcție.”

Ea care ajunsese să managerieze o afacerea în Italia, în România nu știa să calculeze un preț. Plângea non – stop. Dar viața avea să-i scoată în cale un om providențial. Un domn care avea să-i „traducă” din limba română în limba română cum stă treaba cu partea legislativă, autorizațiile și actele necesare. Da, ați citit bine din română în română!

Când simțea că lucrurile s-au mai așezat acest domn face un preinfarct „Stăteam cu domnul X în telefon și plângeam. El în spital și eu singură la osterie. Îi spunem că nu pot deschide pentru că îmi lipsește o autorizație și habar n-aveam să fac prețurile la marfă. Omul asta minunat m-a pus să-i trimit poze pe whatsapp cu factura de vinuri și mi-a explicat cum să calculez prețurile.” Un alt moment în care s-a panicat, crezând că nu va putea deschide la timp, a fost când i-a fost livrată mobila sub formă de… pachete. Niki, în naivitatea ei, a crezut că mobila va veni cum era expusă la Ikea. Iarăși s-a rugat de un paznic dintr-o clădire alăturată să o ajute să asambleze mobilierul noaptea.

Osteria Ciao Niki începe să funcționeze

După multe peripeții Nicuța Enache deschide, pe 27 noiembrie 2014, primul restaurant Osteria Ciao Niki. La început a avut 2 angajați. Era un flux continuu de personal. La o săptămâna plecau și veneau alții. „Nu-mi venea să cred ce se întâmplă. Găteam singură, făcem aprovizionare și nu-mi vedeam capul de treabă”

Lucrurile se mișcau, începuse să prindă mersul lor. Era greu, dar nu se plângea. „Apoi s-a îmbolnăvit tata. Necunoscând pe nimeni mă gândeam că în lumea asta mare doar dacă ai relații te descurci. M-am luptat să-l duc pe tata într-un spital unde să aibă parte de un tratament bun.” Atât că spitalul era la Iași și de fiecare dată când mergea să-și viziteze tatal închidea restauranul. Niki mi-a mărturisit că „Numai Dumnezeu a ținut atunci Osteria”. Ajunsese să se împrumute de peste tot. Tratamentul costa, iar chiria trebuia plătită chiar dacă restaurantul nu-i aducea venituri.

„Timp de 2 luni în fiecare sâmbată după ce terminam munca la 1:00 – 2:00 noaptea mă urcam în mașină, treceam pe la Focșani să o iau pe mama și plecam mai departe spre Iași. Stăteam cu tata câteva ore, o lăsam pe mama la Focșani și veneam spre București unde ajungeam luni la 3:00 – 4:00 dimineața.”

După moartea tatalui, pe care Niki l-a adorat, s-a refugiat în muncă. Avea Osteria de 1 an când o jurnalistă de la Ziarul Financiar i-a spus că șefii ei ar vrea să scrie despre Osteria Ciao Niki. „Vrea să fii mai cunoscută pentru că te-ai întors acasă”. După acel articol lumea ei s-a schimbat, dar nu și Niki. Cum a rămas, în continuare, aceeași persoana cu picioarele pe pământ Nicuța Enache mi-a dezvăluit: „Când succesul vine oamenii năvalesc, dar la început când ai nevoie de ajutor e gol în jurul tau.”

Deschide al II-lea restaurant Ciao Niki

Pe 19 iunie 2019, Nicuța Enache a deschis al II-lea restaurant Ciao Niki. Anii au trecut, iar fata care la întoarcerea în țară părea că se luptă cu morile de vânt, acum tot aici, în România, a ajuns să inspire oameni. S-a alăturat echipei Repatriot și își spune povestea. Pentru ea a funcționat să lupte, din greu, pentru visul ei acasă, decât să muncească printre străini. În prezent ajută copii și bătrâni. Se împlică în acest ajutor cu același profesionalism ca pentru propria afacere. Merge prin orfelinate și vede de ce au nevoie copiii. Niki nu va trimite niciodată, de Craciun, cizme mărimea 37, 38 unor copii care poarta 32, 33. Într-un cămin de bătrâni Niki nu va plăti geamuri, când este nevoie de uși. M-a amuzat teribil când mi-a povestit ca la un eveniment unde trebuia să înmâneze un premiu, deși a uitat numele câștigătorului, la final nu a uitat să ia microfonul prezentatorului și spună unei săli întregi că mai are nevoie de 12 uși pentru un cămin de bătrâni. Acolo pe unde trece Nicuța Enache lasă urme.

Alături de echipa Repatriot astăzi Niki inspiră oameni

Ajută copiii

Ajută bătrânii

Niki deși plângea, la propriu, atunci când îi era greu, niciodată nu și-a pus problema să renunțe. Pentru mine este, de departe, una dintre cele mai puternice femei pe care le cunosc. Nicuța Enache care în prima zi de muncă, în Italia, nu știa drumul spre casă, după 12 ani printre străini și-a găsit calea. Aici, acasă, în România. Ultimile ei cuvinte înainte de a ne despărți au fost: „Eu mi-am găsit drumul. N-aș mai pleca niciodată din Romania.” Vocea îi tremura, avea lacrimi în ochi, iar modul cum mi-a spus-o nu cred că-l voi uita prea curând.

„Eu mi-am găsit drumul. N-aș mai pleca niciodată din Romania.”

În general, oamenii preferă să vorbescă doar despre succes. Despre greutăți, respingeri și lipsă de susținere a celor din jur omit să spună. De ce? Pentru că societatea noastră validează succesul, faima și oamenii cu bani. Dacă nu faci parte din categoria asta nu ai drepul să visezi. Eu prefer poveste ei. Clădită pe renunțări, lacrimi și munca titanică.

Indiferent cine ești tu cel care vei citi acest articol, dacă îți dorești ceva, iar cei din jur te descurajează… îndrăznește numai visurile care te sperie sunt cu adevărat mari. Nu te lăsa modelat de societate, forțeaz-o să-ți recunoască valoarea. La fel cum a făcut și Nicuța Enache. A vrut un resturant în România, iar acum are două.

Este chemată să-și spună povestea…

Îndrăznește numai visurile care te sperie sunt cu adevărat mari

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Sursă fotografii: arhiva personală a Nicuței Enache

Etichete brand românesca, business, curaj, inspirație, poveste reală

Diverse Interviuri

Emilia Chiscop o jurnalistă puternică precum cristalul

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 15 ianuarie 2020
4 comentarii la Emilia Chiscop o jurnalistă puternică precum cristalul

În clasa a V-a ne-a venit o colegă nouă – Emilia Chiscop (vezi biografie final articol). O priveam pe fata micuță, cu ochi albaștri și cu o doză substanțială de inocență care parcă îmi transmitea: „Pe mine răul nu mă atinge!”. Am decretat, pe loc, că îmi place Emilia. O perioadă am fost și colege de bancă. Ne-am amuzat teribil că aveam același prenume. O simțeam că este altfel, dar nu-mi era clar de ce. La 11ani, nu eram deloc specialistă în inițierea unei conversații care să-mi lămurească curiozitățile pe loc. Nu mai spun de capacitatea mea de analiză care lasă tare mult de dorit. Unde mai pui că eram timide amândouă așa că ne-a luat ceva vreme să ne împrietenim. Îmi placea să merg acasă la ea. Părinții Emiliei mă făceau să mă simt specială. Îi căutam mereu compania și știam că mă pot baza pe ea. Astăzi pot exprima, mult mai bine, ce gen de om este Emilia. Aparține unui club elitist, unde sunt admiși doar cei care nu-și negociază principiile.

Cu Emilia aveam în comun o pasiune – lectura. Deși trăiam într-o casă plină de cărți, îmi doream acces și la o altă bibliotecă. Cum părinții Emiliei erau profesori de română m-am bucurat că, în sfârșit, găsisem un loc de unde să împrumut tot ce nu aveam acasă.

De obicei, ne petrecem timpul în camera ei. Îmi amintesc că într-o zi căutam o carte pe care nu o găsisem nicăieri. Mi-a spus că o are. Ne-am îndreptat spre sufragerie și am început să scotocim în toate rafturile. Nu cred că o ai! i-am zis. „Ba da!Stai un pic!” A început să deschidă, pe rând, toate ușile, din bibliotecă, despre care, până atunci, eram convinsă că sunt doar dulapuri care au rol de a camufla lucruri. Am rămas fără suflare. Erau acolo ediții princeps, multe carți din perioada interbelică și chiar mai vechi. M-am uitat la ea. Ai voie să-mi arăți asta? „Ție, da. Ai mei au văzut cât de mult îți place să citești. Te poți uita, dar n-am voie să ți le dau acasă.” Erau multe cărți, în română și franceză, apărute la edituri interbelice.

Nu-mi mai aduc prea bine aminte pentru că am fost sedusă de o colecție de reviste. Dintre toate comorile alea, eu am ales să citesc reviste Cinema din perioada interbelică. Eram vrăjită de Greta Garbo și Marlene Dietrich. Dar cum aș fi putut să rezist? Erau anii ’80. Cenușii, triști și plini de lipsuri. Presă comunistă înterzicea luxul, starurile îmbrăcate de cele mai celebre case de modă, rivierele de briliante, blănurile scumpe, mașinile cu șofer și reședințele opulente. Era de neconceput ca vedeta favorită să fie așteptată și ovaționată de sute și mii de admiratori. Toată strălucirea aceea mă năucea. Acolo am citit despre amploarea fenomenului „Pe aripile vântului”, despre povestea de dragoste dintre Vivien Leight și Laurence Olivier. Acolo am văzut că Olivia de Havilland nu era ștearsă ca personajul ei Melanie ci absolut superbă.

Este o amintire pe care o voi purta în suflet toată viața. În acea zi, Emilia a deschis ușile de la biblioteca părinților și mi-a permis să pătrund într-o lume mult mai frumoasă decât realitatea în care trăiam atunci.

Fata cu ochi albaștri a terminat istoria și a devenit profesoară. Apoi a intrat în presă pentru că se cam săturase de viața eroică din învățământ. În România a scris ani buni pentru diverse publicații. Fata timida s-a transformat într-o jurnalistă cu păreri bine argumentate. Într-o zi a câștigat o bursă Rosalynn Carter pentru Jurnalism în Sănătate Mintală și a plecat peste ocean. În Statele Unite și-a întâlnit viitorul soț și a rămas acolo pentru totdeauna.

Emilia Chebac: Cum a fost trecerea de la istorie la jurnalism?

Emilia Chiscop: S-a petrecut după 2 ani de profesorat, o carieră pe care mi-o alesesem mimând cariera părinților, profesori de română, amândoi foarte respectați și împliniți prin munca lor temeinică. Un an am predat ca suplinitoare la școala de la CUG, din Iași. Aveam 24 de ani și aveam câțiva elevi de clasa a VIII-a care se apropiau de…18. Aceștia ridicau mâna politicos să îmi pună întrebări, iar când le ofeream cuvântul întrebau „Aveți prieten?” În al doilea an, am devenit profesor titular la Liceul din Târgu Frumos. După un trimestru de trezit la 4 dimineața ca să prind trenul personal care avea gheață pe culoar, și după ce inflația anilor 96-97 făcuse ca din primul meu salariu de titular să îmi cumpăr doar un pulover (portocaliu cu dungi) și abonament de tren – rămânând ca de mâncare și chirie să îmi plătească părinții – am ajuns ca în fiecare dimineață, în timp ce mă pregăteam de o nouă zi, să îmi promit că voi pleca din învățământ. Mulți profesori au rămas, trăind vieți eroice.

Mergeam într-un weekend la părinți, iar în ziarul Monitorul de Iași, pe care îl luasem de la tonetă, era un anunț pentru înscrieri la școala de presă. Culmea e că nu eu, ci mama mea a văzut anunțul…Trecerea adevărată de la istorie la jurnalism a fost însă trecerea de la fata timidă și oarecum neîncrezătoare în abilitatea ei de a face presă, într-o jurnalistă virulentă. Mi-a folosit sfatul comun din manualele de jurnalism – când ți-e frică să abordezi un om important, imaginează-ți-l în momentul său cel mai intim… pe scaunul din baie.

Emilia Chebac: Îmi poți descrie evoluția carierei tale de jurnalist?

Emilia Chiscop: Nu mă caracterizează debuturile intempestive. Încep de obicei timid, explorând. Am început să scriu știri de coloană, în vacanța școlară de vară din 1997, când nu eram sigură dacă voi fi angajată după școala de presă. Știri gheboase și mici. După vreo 6 luni am inițiat o campanie despre nepotismele din viața universitară din Iași, unul din primele proiecte de acest gen de atunci.

În 1999 am luat Premiul BBC România și al Ambasadei SUA pentru o anchetă intitulată Fabrica de Cancer, o poveste cruntă despre muncitori din Pașcani care s-au îmbolnăvit din cauza expunerii la substanțe chimice periculoase în fabrica patronului, în absența oricăror reglementări – un decupaj din capitalismul sălbatic din România post-comunistă.

În septembrie 2000 am devenit șefa Departamentului Învățământ. Eram editor, dar am continuat să scriu, explorând genuri noi, reportaje de personaj și interviuri.

În 2007 am fost laureata primei ediții a Concursului pt Excelență în Jurnalism Vanda Condurache, care a însemnat foarte mult pentru mine.

În iulie 2008 am câștigat una din cele două burse ale Centrului Prezidențial Jimmy Carter (Bursele Rosalynn Carter pentru jurnalism în sănătate mintală), cea de-a doua fiind câștigată de Vlad Mixich.

Iar în octombrie 2009, am fost laureata primei ediții a Premiul Comisiei Europene pentru Jurnalism în Sănătate. Chiar la finalul bursei, la Conferința Anuală a Centrului Carter, unde am fost pentru a-mi prezenta proiectul, l-am cunoscut pe actualul meu soț. Așa a început trecerea la a doua mea viață, cea americană, la care nu visasem niciodată.

**Emilia împreună cu părinții, sora și fiica Maya**

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă din perioada de început ca jurnalist?

Emilia Chiscop: Prin 1997, am primit un telefon la redacție să merg să documentez un subiect de la Institutul de Cercetări Biologice, unde era un conflict între directorul de atunci (care m-a și dat în judecată mai tîrziu) și un grup de cercetători care îl acuzaseră de niște lucruri, în opinia lor, incorecte. Am bătut la ușă și am intrat în sala unde se desfășura o ședință. Am adresat întrebări în plen pentru că știam că dacă nu o fac nu voi avea șansa de a lua declarații oficiale pentru articolul de a doua zi. Nu am putut lua notițe din cauza precipitării lucrurilor. Când a apărut articolul, directorul a sunat la redacție să reclame că am înregistrat pe furiș – acuzând că reprodusesem cu exactitate declarațiile fără să fi luat notițe. Realitatea e că nu aveam reportofon…

Emilia Chebac: Un om care te-a susținut și ți-a rămas în suflet?

Emilia Chiscop: Profesoara mea de istorie Elena Puiu, din Tecuci. Dumneaei mi-a insuflat pasiune pentru o disciplină pe care o detestasem, Istoria. Această femeie frumoasă și deșteaptă, cu ochi măslinii și pomeți semeți, cu păr ondulat și zâmbet cald a predat istoria ca pe o sumă de povești adevărate despre oameni care, în epoci diferite, au făcut ceva cu viața lor, au lăsat ceva în urmă. Această perspectivă asupra istoriei, care a îmbinat cronologia cu povestea m-a cucerit. A învăța la istorie era pentru mine a învăța despre acei oameni în scopul de a-i cunoaște și a mă raporta și eu la ei. Performanțele mele la olimpiadele județene și naționale au reprezentat prima oportunitate de a realiza ceva în viață și prima cale către mine. Doamna Puiu mi-a spus o dată, în contextul unei zile dificile, la o conferință școlară, că sunt puternică precum cristalul. O metaforă care m-a ajutat de multe ori când mi-a fost greu.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Emilia Chiscop: Decizia de a lucra în presă a fost o măsură izvorâtă din disperarea de a găsi o ieșire dintr-o situație dificilă. Dar, de fapt, nu a fost o ieșire, ci o intrare în ceva ce a devenit viața mea. Fără depășirea zonei de comfort nu ne putem descoperi potențialul ci ne mulțumim să înotăm în ape căldicele.

Emilia Chebac: Ce înseamnă pentru tine România?

Emilia Chiscop: Părinții și sora mea. Destinație a vacanțelor anuale. Un acasă primordial. Sentimentul amestecat de aproape, departe și dor. Un loc unde pot funcționa cotidian fără a fi un accesoriu al automobilului. Și unde pot să comunic cu prietenii fără a fi un accesoriu al facebook-ului.

Emilia Chebac: Cum ai ajuns să te muți în SUA?

Emilia Chiscop: Cum spuneam, mi-am cunoscut soțul la finalul ultimei călătorii în SUA ca bursieră Carter. Iar peste vreo 2-3 luni, cu totul independent de întâmplarea de a-l fi cunoscut pe fostul jurnalist și scriitor John Head (care m-a cucerit prin scrisori – căci ne despărțeau atunci un ocean și două continente), o distinsă profesoară de la Case Western Reserve University, pe care nu o cunoscusem până atunci, și care participa la o conferință la Universitatea de Medicină și Farmacie Gr.T.Popa din Iași, m-a întrebat dacă nu aș fi interesată să aplic la un master în SUA, în Bioetică.

Nu a fost ușor, dar oportunitatea a contat enorm. De aici s-au legat toate, de unde sentimentul că așa a fost să fie. Nu știu dacă așa a fost să fie. Înțelepții spun că lucrurile se leagă atunci când primim cu inima deschisă oportunitatea. Iar eu aș adăuga că, pentru ca asta să se întâmple, trebuie pe de o parte să se muleze pe un fond de așteptare, iar pe de altă parte să nu intre în conflict cu propriul sistem de valori. Fondul meu de așteptare atunci se lega de dorința de a-mi întemeia o familie și de a face o schimbare în carieră la standarde ridicate. Sistemul meu de valori mă împiedica să fac compromisuri pentru împlinirea acestor aspirații.

Emilia Chebac: În America în ce ce proiecte ești implicată?

Emilia Chiscop: După Case Western Reserve University, am venit la Duke unde am urmat un program de master în politici de dezvoltare internațională. Am rămas aici, iar astăzi lucrez ca asociat cu integritatea cercetării științifice în cadrul unei organizații care servește întreaga universitate, The Duke Office of Scientific Integrity.

Împreună cu colegii mei inițiem și implementăm programe pentru dezvoltarea unei culturi de cercetare care pune pe prim plan integritatea, între care cursuri de educare continuă a cercetătorilor și administratorilor de proiecte de cercetare pe teme privind etica și integritatea cercetării.

La Duke sunt reguli foarte stricte privind modul cum cercetarea trebuie să se desfășoare pentru a avea integritate și rigoare. Aceste reguli privesc modul cum se conduc studiile de cercetare, cum datele sunt colectate, stocate, procesate, analizate și comunicate. Fără integritate, cercetarea nu poate fi credibilă.

O universitate ca Duke, una din cele mai bune instituții de învățământ superior din lume, care are doi laureați Nobel, nu poate risca să nu acorde atenție acestei componente a activității științifice, întrucât ar risca să irosească prestigiu, bani, și studenți. După două scandaluri care au costat instituția sute de milioane de dolari, Duke a instituit obligativitatea educației continue a cercetătorilor în probleme de integritate științifică.

**Lansare carte – În căutarea autenticității. Dezvăluiri și portrete din orașul meditației active**

Emilia Chebac: Ce îți place cel mai mult la America?

Emilia Chiscop: Mă regăsesc în peisajul eclectic american. Pentru mine, diversitatea nu e o cale spre pierzanie, ci o oportunitate de căutare a autenticității și de testare a rădăcinilor. Admir capacitatea americanilor de a descoperi o oportunitate în fiecare dificultate – ca să-l parafrazez pe Churchill. “If you feel stuck reinvent yourself” – este titlul unei cărți relativ recente care sugerează acest mod de gândire.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Emilia Chiscop: Dan Petrescu, scriitorul ieșean și disidentul anti-comunist, împreună cu soția sa, Tereza Petrescu Culianu, pentru puterea și demnitatea de a fi vorbit atunci când toată România tăcea și de a protesta parcă și acum, tăcând, când toată România vorbește. Din punctul meu de vedere, Dan Petrescu, liderul Grupului Disident de la Iași a fost cel mai important disident intelectual al Iașului și printre cei mai mari ai României, iar mișcarea sa, una dintre cele mai semnificative dizidențe din Europa comunistă.

Emilia Chebac: Ce îmi poți spune de Adrian Cuba? Colaborarea voastră știu că datează din perioada când scriai pentru Casa Lux. Când ai lansat cărțile tot el ți-a făcut fotografiile.

Emilia Chiscop: Adrian Cuba este un fotograf foarte talentat și un profesionist integru. Ne respectăm reciproc din perioada când corespondam pentru revista bucureșteană Casa Lux – un proiect frumos, de timp liber care mi-a plăcut mult. În acea perioadă el a fotografiat și atelierul pictorului ieșean Ioan Gânju, care l-a complimentat pentru cunoștințele de compoziție pe care le aplica în compunerea cadrelor sale fotografice. Nu oricine primea complimente de la marele, regretatul pictor Gânju. A fost un privilegiu să îl am pe Adrian la lansarea cărților mele.

**Lansarea cărții – Presa ieşeană de informaţie (1890-1910)**

Emilia Chebac: Știu că ai publicat două cărți. Ce teme ai ales?

Emilia Chiscop: Prima, Presa ieșeană de informație (1890-1910), Junimea, 2018 este varianta publicată a tezei de doctorat. A doua, În căutarea autenticității. Dezvăluiri și portrete din orașul meditației active, Junimea 2019, reunește portrete ale unor personalități importante din România, realizate în vremea când eram angajată la Ziarul de Iași. Jurnalismul va fi totdeauna identitatea mea profesională primordială.

Emilia Chebac: Un proiect care ți-a rămas în suflet sau unul care ți-a schimbat viața.

Emilia Chiscop: Bursa Carter pentru Jurnalism în Sănătate Mintală mi-a deschis o poartă spre o nouă lume, în toate sensurile posibile. Mi-a schimbat viața.

Emilia Chebac: Oameni speciali pe care i-ai întâlnit?

Emilia Chiscop: Am o apreciere profundă pentru președintele SUA, Jimmy Carter. Un mare înțelept, un om de o mare modestie, un om care a rămas adevărat sieși și celorlalți. A avut un mandat scurt, de 4 ani. Dar este unul din cei patru președinți ai SUA laureați Nobel pentru Pace pentru crearea Centrului Carter, ONG cu impact mondial prin programe de apărare a democrației, de sănătate publică, de soluționare a conflictelor.

Soția sa din 1946 până azi, Rosalynn Carter, a creat un program de sănătate mintală care, de decenii, a contribuit la destigmatizarea sănătății mintale în SUA și în lume. Mi-l amintesc pe președintele Carter, intrând în sala de conferințe unde mă aflam și, la cei 85 de ani atunci, cărând un un scaun pe umeri, să fie sigur că are unde să stea… Sau pe prima sa Doamnă care trimite bursierilor an de an felicitări de Crăciun, semnate personal, cu mâna sa.

Emilia Chebac: O provocare. Despre cine ți-ar plăcea să scriu pe blogul meu?

Emilia Chiscop: Ioana Avădani, Director al Centrului pentru Jurnalism Independent. Ioana a fost un important mentor al meu, iar întâlnirea cu ea a condus la schimbări de substanță în viața mea. Este un om de cultură și un reprezentant de ONG care a contribuit enorm la consolidarea societății civile în România prin educarea spațiului media și a jurnaliștilor. Ioana a tradus cărți ale lui Andrei Codrescu pentru Polirom și sper că se va dedica scrisului. Îmi amintesc delicioasele sale eseuri din Dilema Veche.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Emilia Chiscop: De ce nu?

Emilia Chebac: Ai vreo amintire cu mine?

Emilia Chiscop: Eu, în careul din curtea școlii, în prima zi de școală din clasa a V-a. Singurică, mititică, fără prieteni. Doamna dirigintă Martenciuc, pe care am iubit-o mult, m-a prezentat unei fete cu pistrui, îmbrăcată în roșu ori bleu (sau visez?). Îmi mai amintesc frânturi din vizitele la apartamentul alor tăi. Zâmbetul părinților tăi. Comfortul dat de prietenia cu tine și de prietenia noastră cu o fetiță mai înaltă ca noi, Camelia. Căreia i-am recomandat niște cărți, iar ea a concluzionat că îi plac cărțile pe care le recomand eu și le va citi. Oh! M-am simțit ca o autoritate în materie atunci. Secrete sunt căile memoriei! Ce detalii reține memoria mea!

Emilia Chebac: Ce gen de cărți citești în prezent? O recomandare.

Emilia Chiscop: Acum în mod sigur nu mă mai simt ca o autoritate în materie de lectură, din cauza timpului redus. Aș putea recomanda mai degrabă cărți pentru școlari, căci îi citesc fiicei mele Maya, care e în clasa zero. Ultimele lecturi pentru adulți: Yuval Noah Harari, Homo Deus. Benjamin Moser, Sontag: Her Life and Work.

Emilia Chebac: Daca ar fi să alegi ce preferi parc sau muzeu?

Emilia Chiscop: Parc și Muzeu.

Ultimele articole ale Emiliei Chiscop pe care le puteți citi aici și aici.

Despre profesoara de istorie, dna Puiu, pe care Emilia Chiscop o menționează în interviu am scris, cu ceva timp în urmă, un articol pe care îl puteți citi aici.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Biografie – Emilia Chiscop

După o carieră de 14 ani în jurnalism, încununată cu distincții internaționale, Emilia Chiscop lucrează în prezent la Duke University, în SUA, unde a promovat recent în postul de asociat cu integritatea cercetării științifice, din cadrul Duke Office of Scientific Integrity.

Absolventă a studiilor de licență și master de la Facultatea de Istorie din cadrul Universității “Al I Cuza” din Iași, și a Școlii Economice Postuniversitare din cadrul aceleiași universități, Emilia Chiscop a fost reporter și apoi editor și șefa Departamentului Educație – Cultură – Social de la “Ziarul de Iași”.

În 2008, ea a fost unul din cei doi jurnaliști români selectați pentru Bursele Rosalynn Carter pentru Jurnalism în Sănătate Mintală, acordate de Centrul Prezidențial Jimmy Carter din Atlanta, SUA. Unul dintre articolele realizate în timpul bursei a reprezentat România la Prima Ediție a Premiului Comisiei Europene pentru Jurnaliștii de Sănătate, în 2009, obținând locul al treilea european. În 2007, fusese laureata primei ediții a Premiului pentru Excelență în Jurnalism “Vanda Condurache”, lansat în memoria jurnalistei ieșene de televiziune. Aceste două distincții fuseseră precedate de premii de la începutul carierei – al Școlii BBC și Ambasadei SUA în 1998, și o mențiune la Tânărul Jurnalist al Anului în 2003.

În perioada când a fost jurnalistă la Monitorul și Ziarul de Iași (1997 – 2010), Emilia Chiscop a realizat zeci de reportaje, investigații jurnalistice, analize, interviuri și comentarii pe teme de educație, sănătate, cultură, social. A inițiat investigații pe teme ne-explorate până atunci, precum corupția în mediul academic, nepotismul din învățământ, reforma universitară, istoria evreilor din Iași, discriminarea rasială și etnică, stigmatizarea asociată cu problemele de sănătate mintală. Pe parcursul mai multor ani a realizat pagina lunară Interviuri cu Personalitățile Iașului. Între 2004 – 2010 a fost membră în colegiul editorial al Suplimentului de Cultură, fondat de Ziarul de Iași și Editura Polirom, unde a ținut o perioadă rubrica Damele Gazetiere – rubrică de eseuri inspirate de subiecte din presa ieșeană a perioadei pe care o studia pentru dizertația doctorală care constituie cartea de față. În același interval de timp a scris analize pentru Revista 22 și Dilema veche. În 2006-2007, Emilia Chiscop a fost invitată să țină seminarul de Jurnalism și politici publice la Specializarea Jurnalism și Științele Comunicării de la Universitatea Al I Cuza. Pasiunea pentru istorie și pentru jurnalism au motivat interesul său pentru istoria presei din Iași concretizat în înscrierea sa la programul de studii doctorale din cadrul Academiei Române, cu tema Opinie Publică, Politică și Societate în România la sfârșitul sec. al XIX și începutul sec. XX. Presa ieșeană de informație.
În 2010, a fost admisă la programul de master în Bioetică din cadrul Școlii de Medicină de la Case Western Reserve University, în Statele Unite, fiindu-i acordată prestigioasa bursă a Centrului Fogarty, din cadrul Institutelor Naționale Americane de Sănătate Publică. Proiectul de absolvire, o lucrare științifică despre aspectele etice privind cercetarea din România pe subiecți umani diagnosticați cu probleme de sănătate mintală , a fost publicat în Revista Română de Bioetică.

Emilia Chiscop a fost membră a comitetului editorial și al celui de evaluatori științifici din cadrul Revistei Române de Bioetică, unde a și publicat două articole științifice care sintetizează două proiecte academice din timpul celor două masterate la universitățile americane. De asemenea, ea a contribuit cu un studiu de caz la un capitol despre stigma asociată cu sănătatea mintală în mass-media, pentru volumul Eliot Sorel, Editor, 21st Century Global Mental Health, Jones and Bartlett Learning.

În 2012, Emilia Chiscop a absolvit programul de master în politici de dezvoltare internațională de la Sanford School of Public Policy, Duke University, instituție clasată între primele 10 școli de politici publice din SUA. Această specializare și experiența sa în comunicare publică și media au recomandat-o pentru rolul de consultant într-un proiect al Băncii Mondiale cu guvernul român, în 2013-2014.

Emilia Chiscop este autoarea volumului „Presa ieșeană de informație (1890-1910)”, apărut la Editura Junimea în 2018. A mai publicat și „În căutarea autenticității. Dezvăluiri și portrete din orașul meditației active”, Junimea 2019. Cartea reprezintă o colecție de interviuri și reportaje apărute în Ziarul de Iași între 2001 și 2007.

Emilia Chiscop s-a născut în Tecuci, jud. Galați, pe 10 mai 1971.

Fotografii: Adrian Cuba și arhiva personală a Emiliei Chiscop

Etichete inspirație, interviuri, jurnalism, poveste reală

Cultură Interviuri

Un interviu cu regizorul Lucian Sabados despre transferul de putere

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 31 octombrie 2019
3 comentarii la Un interviu cu regizorul Lucian Sabados despre transferul de putere

Până să-i iau acest interviu știam nepermis de puțin despre omul talentat care este Lucian Sabados. Nu auzisem nici de piesa „Schimb urgent … trei surori” regizată de domnia sa la Teatrul Maria Filotti din Brăila.

Asta nu m-a oprit, acolo, în sală, să intuiesc o poveste în spatele acestei piese. Prea au jucat bine toți actorii, prea simțeam că regizorul este cu tot sufletul alături de ei. În timpul spectacolului, la scenele de mare încărcătură emoțională privirea îmi era atrasă fără să vreau de acest om. Vedeam cum între actori și regizor exista o „chimie” pe care eu una nu o mai întâlnisem până atunci. În aerul sălii vibra ceva, ceva mai mult decât fluxul emoțional care se transmite, de obicei, între actori și spectatori.

Consider „Schimb urgent … trei surori” una dintre cele mai puternice piese pe care le-am văzut în ultima perioadă. Ce o face atât de specială? După interviul cu Lucian Sabados am realizat că nici un regizor nu va putea ridica, prea curand, la o asemenea intensitate emoțională piesa „Schimb urgent … trei surori”.

Emilia Chebac: Ce v-a făcut să introduceți acestă piesă în repertorul Teatrului Maria Filotti din Brăila?

Lucian Sabados: Calitatea, dar mai ales tema principală a piesei – transferul de putere de la o orânduire la alta, de la comunism la o societatea liberă, democratică. Realitatea a dovedit că omul nu se poate schimba atât de ușor și nici adapta peste noapte la un sistem diferit. Lucrurile se petrec în timp. Oamenii, care au prins cele 2 perioade, se regăsesc în acest spectacol. Sunt extrem de atrași și de lumea din culisele scenei. „Schimb urgent … trei surori” este o piesă foarte iubită de spectatori.

Emilia Chebac: A fost o mare surpriză pentru mine să aflu că autorul nu este rus. Cum a ajuns un american să scrie o piesă de teatru care se petrece în Rusia?

Lucian Sabados: Piesa lui Nagle Jackson m-a fascinat pentru că este teribil de apropiată de situația noastră. Autorul, profesor de dramaturgie din Chicago, a obținut o bursă Fulbright la Sankt Petersburg chiar în perioada în care s-a făcut schimbul de putere între Gorbaciov și Elțîn. A lucrat în teatru și, deși un observator neutru, a surprins cu o acuratețe extraordinară, în piesă, realitatea acelei perioade. Tocmai asta șochează.

Emilia Chebac: V-am observat cum urmăreați actorii în timpul spectacolului. Am simțit că piesa asta reprezintă mult pentru dvs. Există o poveste cu care rezonați?

Lucian Sabados: În prezent, sunt director la Teatrul Maria Filotti din Brăila, după ce am fost mult timp directorul Teatrului Toma Caragiu din Ploiești. Într-o zi, după 22 de ani, cineva din administrația Ploieștiului a decis că eu pot fi înlocuit. Am fost nevoit să mă dau la o parte. Nu fac un caz din asta. Au fost mulți directori de teatru îndepărtați pe motive politice.

La 3 luni după ce am avut permiera piesei „Schimb urgent … trei surori” la Braila, am fost în turneu cu ea la Ploiești. La finalul spectacolului m-am reîntâlnit cu mulți dintre spectatorii care mă apreciau și mă urmăreau. Unii mai înlăcrimați, alții mai puțin, dar toți mi-au spus: „Piesă asta este despre dvs.” Nu are nici o legătură cu mine, le-am spus, dacă există anumite similitudini este o pură întâmplare!” Dar într-adevar era și situația mea.

Emilia Chebac: O întâmplare din timpul acestui spectacol care v-a făcut inima să se oprească?

Lucian Sabados: S-a întâmplat la un spectacol obișnuit, în Brăila. Un coleg mai tânăr de la lumini care a preluat spectacolul de la un maestru de lumini cu mare experiență, la final a omis să lumineze penultima scenă în care apăreau cele 2 femei din corpul tehnic împreună cu actrița Ludmila. Este o scenă mută, dar de o intensitate emoțională cu totul deosebită. Am simțit că mi s-a rupt sufletul. Probabil fiind la început, a avut emoții și a uitat să pună lumina pe cele 3 actrițe care joacă foarte bine și au roluri grele de dramă.

Emilia Chebac: O pasiune în afară de teatru?

Lucian Sabados: Jazzul este marea mea pasiune după teatru. Am făcut muzică de la 6 ani până în clasa a VIII-a. Mama mea, Viorica Sabados, a fost o minunată profesoară de pian și canto din Ploiești. A studiat la Conservatorul din București. Nu a făcut o carieră solistică pentru că s-a dedicat familiei.

Pasiunea pentru jazz am moștenit-o de la tata. Am descoperit-o la 8 ani și de atunci n-am mai renunțat la ea. Am avut un club de jazz în Ploiești (între 2003-2013). După cel de la Sibiu era cel mai important club, în acea perioada. Nu e zi de la Dumnezeu în care să nu cânt. La Braila, în garsoniera mea din teatru am o clapă foarte bună unde să studiez, plus alte 3 piane de concert în teatru. E o pasiune care la un moment dat a devenit și profesie.

(Lucian Sabados are o colaborare cu actrița Claudia Motea în spectacolul „Te-ai gândit vreodată?” Un recital de Jazz şi Poezie – proiect Libris Editorial)

Emilia Chebac: Numele dvs. e grecesc?

Lucian Sabados: Nu. Bunicul era român de lângă Sighetul Marmației. Îl chema Săbăduș. Bunica era nemțoaică. Dar dacă tot m-ați întrebat, soția mea are sânge grecesc. Bunicul ei a fost Nicolae Polidor un arhitect de renume în Ploiești și unul din cei mai importanți acuareliști ai țării. Asta-i Romania, cu familii mixte.

Emilia Chebac: Ați terminat Critică de Teatru la București. Nu văd la dvs. boema aceea pe care am întâlnit-o în mediul artistic. O fi de vină moștenirea germană?

Lucian Sabados: Sunt un om foarte disciplinat, punctual și riguros într-o țară în care rigoarea este una din mai micile virtuți. Talentul fără rigoare se pierde pe undeva.

Emilia Chebac: Cine vă ține pe linia de plutire în momentele grele?

Lucian Sabados: Familia evident. De 6 ani mă împart între Ploiești și Braila. Când mi se face dor merg acasa. Dar nu sunt deloc o victimă, beneficiez de o înțelegere minunată a Primarului din Braila și a colegilor mei din Teatru. Așadar familia și colegii de multe ori mă ajută să merg înainte.

Emilia Chebac: Dacă ar fi să-i mulțumiți soție dvs. ce i-ați spune?

Lucian Sabados: Îi mulțumesc că a apărut în viața mea în momentul în care trebuia. Trăiesc într-o lume foarte agitată. Soția mea, Alexandra este inginer, dar cu un suflet de artist și cu o rafinată cultură. Are o mare sensibilitate și finețe, o distincție nativă, calități care o impun atunci când este prezentă la un eveniment. Se impune de multe ori fără cuvinte. Lucruri care au dispărut astăzi. Și eu am măsură, dar ca leu îmi place să impresionez asistența. Uneori chiar reușesc…

Emilia Chebac: Credeți în zodii?

Lucian Sabados: Da. Sunt leu născut pe 16 august, în aceași zi cu Bill Evans, o personalitate uriașă, un renumit pianist de jazz și cu Madonna, care în ciuda exceselor ei rămâne pe scena o mare artistă.

Emilia Chebac: De ce ați aceptat acest interviu?

Lucian Sabados: Recomandările Claudiei Motea au contat foarte mult. Dar cu fiecare interviu caut să dezvălui aspecte nu numai personale, ci și despre instituțiile și oamenii care m-au însotit în viață.

Emilia Chebac: O provocare?

Lucian Sabados: Regia de teatru și relația cu actorii din distribuții!

Emilia Chebac: Care este cel mai important lucru adus de dvs. pe scena celor 2 teatre?

Lucian Sabados: Lucrul cel mai important pe care l-am adus eu la Ploiești și ulterior la Brăila a fost cultivarea și încurajarea, cu disperare chiar, a atitudinii profesioniste a actorului față de rolul lui și după 2 ani și după 5 ani de la premiera. Sunt unele teatre care de mult au „plecat steagul”. După un an nu mai recunoști spectacolul, nu mai spun ce se întâmplă după 3 ani. De aceea, eu ca regizor dar și ca director urmăresc cu acribie să se păstreze ce am creat împreună. Când actorul uită ce a construit împreună cu regizorul, și-și permite anumite libertăți după un timp, mi se pare un act, cel puțin, laș.

Emilia Chebac: Nu întâmplător pun o întrebare care este, cred eu, firul roșu al piesei despre care discutăm. De ce răul și urâtul au o putere de seducție mai mare decât binele și frumosul?

Lucian Sabados: Pentru că este mai ușor de vândut. E mult mai simplu să faci rău decât să faci bine. Pentru că suntem cu toții relativi de multe ori, derizorii. Pentru că nu avem măsură, iar când începem să avem discernământ, deja este prea târziu, avem o vârstă înaintată și numai putem schimba lucrurile.

Emilia Chebac: Cum v-a afectat cariera faptul că nu v-ați înscris într-un partid politic?

Lucian Sabados: Consider o greșeală imensă, pentru un director de teatru, să se cantoneze politic. Este cea mai fragilă condiție să fii ancorat la remorca unui partid. De aceea, am rezistat 22 în fruntea Teatrului Toma Caragiu din Ploiești. Indiferent cine a venit la putere nu m-a afectat, până într-o zi când un nimeni a decis că numai este locul meu acolo.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvantare?

Lucian Sabados: Nu consider un eșec înlăturarea mea de la conducerea teatrului din Ploiești. A fost mai degrabă un șut interesant care m-a ajutat să mă reinventez. La 56 de ani, iată că se poate. În Brăila am cunoscut o comunitate la care țin foarte mult. Puțin știu ce lume bună există încă în Brăila, ce oraș cosmopolit este încă. E drept departe de strălucirea începutului de sec XX, dar totuși o lume care are timp de cluburi de istorie, de sociologie, de literatură etc. Mi se pare fabulos că într-o lume în care nu avem nici un fel de perspectivă mai există oameni care să se întâlnească pentru pasiuni comune.

Emilia Chebac: La finalul acestui interviu îmi explic încărcătura emoțională pe care am trăit-o în timpul acestui spectacol. Aș vrea să-mi spuneți dvs. în ce proporție vă regăsiți în acestă piesa?

Lucian Sabados: Mă reprezintă 100% ceea ce este foarte rar. Nu am ales-o pentru a vorbi despre povestea mea. Ar fi fost stupid și egoist. O consider una dintre cel mai puternice piese care vorbește despre un moment crucial în istoria omenirii – când ești nevoit să treci la o altă orânduire total nepregătit. Și nu știi nimic despre pârghiile sociale, politice și economice. Am fost ca niște miei duși la tăiere.

„Am fost ca niște miei duși la tăiere.” Ceea ce actorii au jucat acolo pe scenă, noi spectatorii am experimentat în viață. Am fost nevoiți să ne adaptăm. Pentru faimă și bani unii și-au vândut sufletul și și-au călcat în picioare principiile. Alții au devenit victime, fără să le treacă prin cap, să se opună. Alții au luptat, dar tot au pierdut. Învingători și învinși. Așa e construită lumea. La noi însă nu este capitalism, e mai degrabă piraterie. Granița dintre învingători și învinși e atât de fragilă încât în 24 de ore aluneci din vârful piramidei la baza ei. Până la urmă pierdem toți, iar viitorul nu sună deloc bine.

Ne plac spectacolele, filmele și cărțile în care ne regasim. Cu ce am rezonat eu în acesta piesa? Mă doare să văd cum valorile sunt marginalizate de o societate care mă sufocă cu false modele. Dar se pare că numai eu ci și Nagle Jackson a gândit la fel. Vă reamintesc că piesa a fost scrisă de un american, un martor mult mai obiectiv decât mine care am experimentat „transferul de putere”.

Vă invit să vedeți piesa „Schimb urgent … trei surori”. Nu vă place ce citiți, zguduie prea mult? Doamnelor, domnilor este lumea în care trăim! Dar viața reală oricât ar fi de grea are și momente frumoase. Plângi și râzi, cazi și te ridici, suferi, dar ești și fericit. Iar acolo unde lucrurile o iau razna de tot, în cele din urmă, justiția divină își face simțită prezența. Poate de aceea, de multe ori confundăm viața cu teatrul și teatrul cu viața. Iar interviul cu Lucian Sabados, regizorul spectacolului „Schimb urgent … trei surori”, îmi confirmă asta din plin.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Credit foto: Cornel Crătineanu

Etichete artă, educație, film&teatru, interviuri, poveste reală

Cultură Interviuri

Interviul cu Răsvan Cernat mi-a dezvăluit că mai avem modele

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 13 octombrie 2019
13 comentarii la Interviul cu Răsvan Cernat mi-a dezvăluit că mai avem modele

Interviul cu domnul Răsvan Cernat ține de un joc al hazardului. Totul a pornit de la un film, din seria Poveștilor cu Blazon, postat de Filip Iorga, care m-a dus cu gândul la o întâmplare din trecut.

Într-o seară de toamnă, sâmbăta, circulam cu metroul. În vagon era liniște, doar câteva persoane rătăcite și eu care citeam. Deodată, într-una din stații, am simțit cum prin ușile deschise pătrunde o lumină neobișnuită. Îmi amintesc perfect și acum. Inițial am crezut că au schimbat sistemul de iluminat. Am ridicat ochii să mă conving. Sursa luminii era familia Cernat. Întâmplarea s-a petrecut cu ceva ani în urmă. Nu învățasem, încă, atunci, să simt aerul din jurul unui om. Nu știam că în preajma unui om minunat aerul… luminează, iar în jurul unui om meschin aerul devine întunecat.

În 2019, mi-am propus să mă eliberez de teamă și să spun când îmi place sau admir pe cineva. După ce am văzut filmul cu Răsvan Cernat, mi-am făcut curaj și am scris pe contul de facebook o postare. După ceva timp, primesc un comentariu în care îmi mulțumea.

Am stabilit o întâlnire pentru interviu. Inteligent, fermecător, dirijor talentat, pedagog cu har, fericit în căsătoria cu Manuela Cernat – toate aceste atribute te fac să crezi că este un om extrem de norocos. În realitate, este partea cea mai vizibilă din viața lui Răsvan Cernat, dar mai exită o parte mai puțin cunoscută. Și ceva îmi spunea că lumina pe care am văzut-o într-o seară târzie de toamnă are legătură mai mult cu ultima parte. Iar pentru asta aveam nevoie să văd ce culori au tușele destinului în povestea de viață a domnului Răsvan Cernat.

*Manuela şi Răsvan Cernat – foto credit: Paul Buciuta*

Primele atestări documentatre despre familia Cernat apar în vremea lui Petru Mușat. Alți 2 strămoși, care au făcut parte din boierimea militară, îi regăsim în timpul lui Ștefan cel Mare. Celebra Răreșoia, mama lui Petru Rareș, provenea tot din familia Cernat.

Lăsăm trecutul îndepărtat în seama istoricilor și ajungem la bunicul patern Colonelul Constantin Cernat (1882 -1960) o personalitate marcantă a României. De profesie avocat, cu numeroase specializări la Paris și Londra, a fost căsătorit cu Maria Cristescu și a avut 3 copii.

Participant în 1913 la Primul Război Balcanic, într-o ambuscadă regimentul lui a căzut prizonier la bulgari. Internat într-un lagăr de pe celălalt mal al Dunării, s-a îmbolnăvit de tifos exantematic și, cu febră de 40 de grade, a evadat pe timp de noapte și a traversat înot înapoi fluviul, până la liniile românești. Dat dispărut, a ajuns acasă la Bacău când deja i se făceau slujbele de pomenire.

Avea să fie din nou înrolat pe frontul Războiului pentru Întregirea Neamului (1916-1918) – în grad de ofițer de rezervă la Vânători de Munte. A luptat în toate marile bătălii, Oituz, Mărăști, Coșna, Cireșoaia, Mărășești. A participat la 36 de atacuri la baionetă și a fost rănit de 14 ori. Una dintre răni era să-i fie fatală: glonțul inamic i-a străpuns ficatul, i-a traversat corpul și a ieșit prin spate. L-a salvat intuiția gornistului care și-a umplut gura cu iod și i l-a suflat prin rană, până a ieșit pe partea cealaltă. Dus la cortul sanitar de campanie, a fost întins pe jos, lângă stiva de muribunzi. Un chirurg evreu, ieșit dintr-o operație să se aerisească, a trecut din întâmplare pe lângă el și l-a recunoscut. Fost coleg de școală cu Constantin Cernat, fusese salvat de el în timpul unor inundații.

La încheierea Marelui Război, aflat în convalescență la Iași, Ștefan Longinescu, fostul său profesor de drept roman, l-a recomandat ministrului de interne Gheorghe Mîrzescu şi Regele Ferdinand l-a numit Prim Comisar Regal pentru merite deosebite. În 1921 i-a arestat pe participanții la congresul de înfiinţare al Partidului Comunist din România, inițiativă care îl va costa scump mai târziu. A intrat în sală singur și a strigat: „Sunteți arestați!”. A fost întâmpinat cu râsete, dar jandarmii înconjuraseră sala și comuniștii au fost arestați. A urmat o perioadă grea pentru România, ameninţată permanent de duşmanii de dincolo de graniţele ei. „Starea de război” a trebuit menținută pînă în 1928.

În 1936, în vremea regelui Carol al II-lea, a devenit Director General al Siguranței Statului. Numirea a coincis cu perioada în care, în partidul comunist scos în afara legii, activau Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca, Chivu Stoica etc. Exact cei care după război vor prelua puterea. După ce a părăsit funcția prin demisie, o scurtă vreme fost Directorul Administrației Penitenciarelor, îmbunătățind condițiile și regimul de detenție.

Pentru prestigiul de care se bucura în epocă a primit mari distincții europene: în Franța – Legiunea de onoare, în Polonia – Polonia Restituta, în Cehoslovacia – Leul Alb.

În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, se spune (în dosarul său de la CNSAS) că a avut „atitudine binevoitoare față de etnicii evrei din detașamentele de muncă”.

Emilia Chebac: Regele Mihai a fost obligat să abdice. Ce a însemnat pentru bunicul dumneavoastră patern venirea comuniștilor la putere?

Răsvan Cernat: În 1945 bunicul era colonel în rezervă. După război s-a retras la via familiei de lângă Focșani. La început doar îl arestau scurte perioade, îl interogau, dădea declarațile și era eliberat. I s-a întâmplat asta de nenumărate ori. În 1948 însă, după ce Regele Mihai a părăsit țara a fost arestat definitiv.

Abia în 1953, după 5 ani de arest, a avut loc primul proces. Nimeni din familie nu a avut voie să asiste. A fost condamnat la temniță grea pe viață.

În 1957 a urmat al 2-lea proces, de data asta cu public. Au fost de față copiii și nepoții, printre care și eu. Mamele ne țineau în brațe ca să-l vedem și să ne vadă. Nu avea voie să întoarcă capul spre noi. Plângea. Erau imagini greu de descris. Bătrân, schilodit, ținut în condiții greu de imaginat a fost din nou condamnat pe viață. El nu trebuia să iasă viu de acolo. Știa prea multe. Lotul din care făcea parte se numea „lotul Cernat”. Asta ca să înțelegeți că nu avea nici o șansă.

Emilia Chebac: Cum a murit Col. Constantin Cernat, erou în Primul Răboi Mondial?

Răsvan Cernat: În 1960, la Gherla. Trecuse prin aproape toate închisorile: Pitești (nu a prins reeducarea), Sibiu, Galați, Jilava, Târgșor, Făgăraș. La Gherla a fost bătut sălbatic, cu ranga, de 2 deținuți de drept comun. Martorii spun că a mai trăit doar câteva ore și s-a stins.

Avea 78 de ani. Era după 12 ani de detenție extrem de dură. În tot acest timp petrecut în izolare, legat la mâni și la picioare cu lanțuri, a dormit direct pe beton. Noroc că i-au lăsat paltonul cu care l-au arestat. Am aflat de moartea lui mai târziu (1963) când familia a primit un pachet cu lucrurile care i-au aparținut (o gamelă, hainele și ghetele). Paltonul se găsește în prezent la Memorialul Durerii – Sighet sala 21.

„Constantin Cernat a fost ucis la Gherla cu bestiale lovituri de rangă, pe coridorul dintre celule, în auzul deținuților care au început să strige gardienilor: «Nu-l loviți, e bătrân!»” afirmă Florin Șinca, în cartea sa „Martirii Poliției Române” , bazându-se pe documente din arhivele CNSAS.

Emilia Chebac: După arestarea col. Cernat cum a fost tratată bunica dvs?

Răsvan Cernat: După arestarea bunicului, Maria Cernat, născută Cristescu, a rămas singură la vie. Într-o zi vine jandarmul și îi spune: „Mergeți la Primărie (care era la 200 de metri) să semnați actul de cedare a viei pentru că n-ați lucrat-o”. La întoarcere i s-a spus : „Ce cauți aici?”și i s-a interzis să între în casă să-și ia măcar o haină și pălăria, chiar dacă era toamnă și se făcuse frig. Nu a luat absolut nimic. A rămas lingura în oala cu ciorbă. Nu a fost un caz unic pentru acele vremuri. Noroc că era în relații bune cu țăranii care i-au dat bani, haine și au dus-o cu căruța la gară.

Bunica povestea că se trezea noaptea și vedea că cineva intrase la ea în cameră. Era veșnic supravegheată. Și a avut parte de anchete dure. O dădeau cu capul de pereți și de mobile ca să mărturisească unde ascunde valori. A murit în 1953, dar tata îi imita semnătura pe cărțile poștale trimise bunicului în închisoare, ca el să nu afle. A murit știind că soția lui trăiește.

Emilia Chebac: Cum a fost pentru tatăl dvs, fiul colonelului Constantin Cernat, în comunism?

Răsvan Cernat: Tata, născut în 1913, a fost arhitect. În timpul celui de al II-lea Război Mondial a fost trimis ca genist să proiecteze conducte și cazemate la Deva. După război, s-a angajat la CFR unde a lucrat până în 1960, anul în care a murit bunicul. Presiunea exercitată asupra lui a fost extrem de puternică. Și el a fost arestat de câteva ori. Nu se abținea și era destul de violent în exprimare, chiar a plesnit pe unul. Mereu îl dădeau afară de la CFR, dar pentru că în profesie excela, îl reprimeau. Îl țineau câte încă 1 an, până își termina treaba și iar îl dădeau afară. Când mai avea 2 ani până la pensie n-a mai rezistat și și-a dat demisia. Tot timpul a fost hăituit și, bineînțeles, s-a ales cu o pensie de mizerie.

Emilia Chebac: Pe linie maternă proveniți dintr-o familia de greci. Cum au ajuns in România?

Răsvan Cernat: Familia bunicului provine din Kefalonia. În urma unui cutremur devastator s-au stabilit în România, la Galați. Străbunica maternă a ajuns în România la vârsta de 7-8 ani. În Grecia fusese o epidemie teribilă de holeră. Îi murise întreaga familie și a fost trimisă la rudele de aici. Cum se știe, la Brăila și Galați exista o comunitate grecească importantă și foarte puternică finaniar. Amuzant este că Grecia a avut doi dictatori: Metaxa (numele bunicului) și Papadopulos (numele de fată al bunicii) cu care, evident nu avem nicio legătură. Documente din Kefalonia, din păcate nu există. În 1944, spre finele războiului, când nemții s-au retras din insulă, au ars toate arhivele.

Emilia Chebac: Îmi puteți povesti de bunicii materni?

Răsvan Cernat: Bunicul matern Eugen Metaxa a fost Inspector general la Poștă. A înălţat o casă frumoasă în Bucureşti, dar a avut neșansa să-i piară 2 copii. Primul născut, sora mai mare a mamei mele, a murit de scarlatină. A doilea prunc a murit de pneumonie. Pe stradă trecea fanfara cu soldații, şi femeia care în absenţa părinţilor stătea cu copilul, probabil ca să nu piardă momentul, l-a scos dezbrăcat afară. Bunicii au fost atât de afectați încât au vândut casa. Au ridicat apoi un bloc mic cu 2 apartamente. Unul pentru ei și unul pentru mama care între timp se măritase.

Când au venit la putere comuniștii, casa construită pe credit i-a fost ’’naționalizată’’ chiar în ziua în care achitase ultima rată la bancă. Ajunşi chiriaşi la stat în propria locuinţă, ai mei s-au înghesuit într-unul din apartamente, 6 persoane în 2 camere. Într-una dormeam eu și bunicii, în cealaltă, părinții mei, iar o vară a mamei de la Galați, dată afară din casă, într-un hol de trecere. Până la 19 ani am dormit cu bunicii în aceeași cameră.

Bunica maternă, Margareta Metaxa a fost prim solistă şi membră fondatoare a Operei Române. Debutase în Lohengrin, spectacolul inaugural din 1921 al Operei din București, dirijat de George Enescu. Pe vremea ei foarte puține cântărețe ajungeau la Scala din Milano. În Italia, unde a cântat 2 ani, lumea o recunoștea pe stradă. Exista atunci o legătură foarte specială între artiști și spectatori. Bunica a fost o stea a Operei bucureștene și totuși, în 1948, pentru că nu accepta să se înscrie în PMR, a fost pensionată forţat, cu o pensie derizorie.

Zece ani mai târziu, ca o reparație morală, la sărbătorire a 35 de ani de activitate artistică a susținut un spectacol festiv, o Traviata la care, în final, lumea s-a suit cu picioarele pe scaune s-o ovaționeze. Eram în sală și nu uit acea demonstrație de simpatie extremă a publicului.

Emilia Chebac: Ce amintiri aveți dumneavoastră din perioada când s-a instaurat comunismul?

Răsvan Cernat: M-am născut cu o claviculă ruptă pentru că mamei, însărcinată în luna a noua, i-a ieșit în cale, pe stradă, o patrulă de soldați sovietici și unul din ei, din senin, a izbit-o cu piciorul în burtă. Pe la 6-7 ani am înțeles ce înseamnă frica. Mi-a rămas în minte figura unui anchetator, ce-i drept amabil, care nu m-a insultat sau bruscat. Dar la una din deja obișnuitele lui vizite neanunțate, m-a văzut că mă jucam cu un stilet, amintire din armată păstrată de tata și a sărit ca ars: „Ce ai acolo?” Au urmat interogatorii ale întregii familii, declarații. Erau anii ’50 când și rușii intrau peste tine în casă și luau tot ce voiau.

Mai țin minte că atunci când familia primea o carte poștala, imediat se făcea un pachet pentru bunicul: biscuiți și țigări. Eram perfect conștient de ce se întâmplă, deoarece pachetele erau invariabil returnate.

Emilia Chebac: Existau și momente frumoase?

Răsvan Cernat: Viața mergea totuși înainte. Unul dintre unchii mei, un tip cu avere considerabilă, își construise o casă splendidă. Era o clădire impresionantă cu 3 etaje. Când au venit comuniștii, s-a nimerit ca în acea casă să fie băgate familii de oameni cumsecade. Unchii și verii mei au fost tolerați să rămână cu chirie în jumătate de apartament. În acest loc se reuneau mereu rudele și prietenii. Mâncarea era puțină, dar vin se mai găsea. Cu toate neajunsurile de atunci, atmosfera era minunată. Întâlneai acolo oamenii care, în ciuda vremurilor, nu își pierduseră distincția. Erau îmbrăcați în haine bine croite, dar cu coatele lustruite, cu cravate cândva somptuoase, acum obosite. Însă modul în care le purtau conta cel mai mult.

Emilia Chebac: Știu că ați vrut să deveniți medic. Cum ați ajuns să faceți muzică?

Răsvan Cernat: Sunt 2 pasiuni complementare. Medicii sunt mari amatori de muzică clasică. Meseria lor nu e totdeauna plăcută și atunci au nevoie de o alternativă care să-i scoată din lumea lor de infern. În copilărie mă jucam cu seringi. Eram convins că mă voi face medic. Chiar mi se spunea în glumă – domnul doctor.

Pe de altă parte, la bunica se întâlneau marii artiști ai vremii: Victoria Costescu-Duca, Tana Nanescu, Mircea Lazăr, Goangă, Secăreanu, Niculescu Basu, Gogu Georgescu, Massini. Ascultam fascinat poveștile despre lumea lor de altă dată și despre ce se petrecea în viața muzicală în acei ani. Cum studiasem pianul și teoria muzicală de la 5 ani, eram tentat să merg și eu pe acea cale. Am plecat de acasă să mă înscriu la admitere la medicină – 1963 era primul an în care candidații la studii universitare nu mai aveau nevoie de dosar de cadre – și, spre stupoarea familiei, m-am întors anunțând că m-am înscris la Conservator!

Emilia Chebac: Ce ați studiat la Conservator?

Răsvan Cernat: La început am urmat secția de dirijat, un amestec de dirijat simfonic și de cor, apoi am urmat compoziția. Această a II-a Facultate dura 6 ani. Numai la medicină și arhitectură se mai studiau atâția ani. Acolo am învățat cu adevărat cum se face muzica, din interiorul ei. Am și avut șansa unor profesori extraordinari: Dumitru Botez, Ștefan Niculescu, Aurel Stroe, Miriam Marbe, Emilia Comișel, Paul Jelescu. Între timp intrasem „în câmpul muncii”, ca profesor de muzică de cameră la Liceul de Muzică No.1, din spatele Mitropoliei. N-a fost ușor.

Emilia Chebac: Ce dirijor admirați ?

Răsvan Cernat: Wilhelm Furtwängler este pentru mine zeul dirijorilor, deși avea o mare sobrietate a gesticii. A condus marea Orchestră Filarmonică din Berlin. A activat între cele 2 războaie mondiale, dar după al II-lea, pus la zid pentru a fi continuat să-și îndeplinească profesia în perioada nazismului, a fost dat afară.

Emilia Chebac: Ce face un dirijor?

Răsvan Cernat: Mai întâi studiază partiturile acasă, în profunzime și în mod științific, pentru că muzica este o artă dar și o știință. Apoi pune în aplicare traseul muzical ales și asumat, impune porpria viziune interpretativă. În această fază a repetițiilor cu muzicienii – instrumentiști, soliști, cor – intențiile și le expune gestic, dar uneori poate fi necesar ca gestica să fie însoțită de o explicitare verbală. Un dirijor este ca un regizor. Explică orchestrei, soliștilor și corului, cum trebuie executată partitura și ce efecte urmărește să obțină. Îi face pe artiștii din fața lui să înțeleagă imaginea pe care el a construit-o. Faza a treia este a prezenței lui în fața publicului, când unica posibilitate de exprimare este gestul. Acesta are două funcții: de conducere cu precizie a fluidului sonor și de transmitere a fluxului emoțional al muzicii către public. Țelul nu trebuie să fie satisfacția vizuală a publicului ci exprimarea și transmiterea unei intenții muzical-estetice.

Emilia Chebac: Sunteți de acord cu introducerea curentului modern într-un spectacol de operă?

Răsvan Cernat: Sunt inamic declarat al modernizărilor cretine din ziua de azi. În operă actualizarea forțată, cu orice preț, este mult mai gravă decât în teatru. Muzica te obligă într-un anume fel să urmărești un filon. Dacă în locul sabiei aduci în scenă un kalașnicov, rupi tot ritmul operei, nu mai trezești emoție, duci spectacolul în cu totul alt registru. Inovațiile de dragul scandalului mi se par jalnice. În Traviata, să o pui pe Violeta să mulgă vaca pe scenă, în sfâșietoarea întrevedere cu bătrânul Germont, nu este un gest de revoluție regizorală ci de prost gust.

Emilia Chebac: Agreați o vestimentație extrem de relaxată la spectatori (blugi, tricou, converse)?

Răsvan Cernat: Nu. Cine vine seara la operă, se pregătește încă de acasă, prin modul în care se îmbracă, pentru ceasuri de viață speciale, privilegiate. Când ajunge în sală trebuie să aibă deja o încărcătură cu care să preia mult mai intens evenimentul artistic. Opera este și trebuie să rămână un spectacol de elită.

Emilia Chebac: V-a urmărit vreodată trecutul familiei în cariera dumneavoastră?

Răsvan Cernat: Absolvisem Conservatorul când un Ministru al Culturii, fost coleg la facultatea de arhitectură cu tatăl meu, i-a spus direct : „Cu numele pe care îl poartă, fiul tău nu o să urce niciodată pe un podium de concert.” Din fericire a fost profet mincinos. Da, am simțit efectele dosarului meu. Și, mai ales, nu am putut să uit suferința bunicului. În cei 8 ani cât am fost dirijor al Filarmonicii din Brașov, în fiecare lună făceam câte un turneu cu orchestra, să strângem bani – era epoca autofinanțării. Mergeam mai ales la Sf. Gheorge și Făgăraș.

La Făgăraș, sala unde se țineau concertele se afla la 50 de metri de castel (pușcăria unde a stat închis bunicul). Acum înăuntru funcționa un restaurant. Mă duceam de fiecare dată acolo și vorbeam cu chelnerii care îmi povesteau ce se mai întîmpla. Locul mă atrăgea dureros. Dacă vara nu se putea sta înăuntru pentru că era un frig cumplit, nici nu vreau să mă gândesc cum era în donjonul (zarca) unde fusese închis bunicul. Zidul avea o grosime de 2 metri. Condiții de exterminare, pentru că aceea nu a fost detenție ci genocid. Și totuși el a rezistat atâția ani, ba a mai și găsit energia să îmbărbăteze și alți deținuți. Știu asta de la cei care au ieșit din închisoare.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admirați?

Răsvan Cernat: Pentru mine Eminescu este cel mai important român care a existat vreodată. Și ca mare creator și ca mare român. Este un om care și-a periclitat cariera și viața, să spunem, urmărind un țel național.

Portughezii, pentru care am o foarte mare admirație, au stabilit ca ziua lor națională să fie a morții celui mai de seamă poet al lor ( 10 iunie – ziua morții lui Luís Vaz de Camões, geniul literaturii portugheze și autorul monumentalei opere „Lusiada” – Os Lusíadas). Se putea face asta și în România.

Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?

Răsvan Cernat: Când am citit postarea dvs, am fost profund impresionat de poezia și sensibilitatea textului, calități rare în ziua de astăzi. Și este o reală bucurie să pot sta de vorbă cu oameni care se află pe aceeași lungime de undă cu mine. Faptul că cineva din tânăra generație gândește ca dvs. este reconfortant pentru noi toți.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Cui v-ar plăcea să-i iau un interviu?

Răsvan Cernat: Soției mele.

În timp ce-i luam interviu domnului Răsvan Cernat, la o terasă din Herăstrău, asistam amuzată la un fenomen pe care, eu una recunosc, nu-l trăiesc în fiecare zi. Este o prezență care impune prin maniere impecabile, tonul agreabil cu care știe să poarte o conversație, prin economia de gesturi și atenția care se simte în fiecare detaliu al vestimentației. Atât de mult încât chelnerul încerca să-și alinieze comportamentul cu rafinamentul domnului Răsvan Cernat. Incredibil cum poate funcționa puterea exemplului! Cei care spun că nu mai avem modele, cu siguranță nu știu unde să privească.

Trăim într-o lume în care suntem veșnic nemulțumiți de ceva/cineva și simțim nevoia să ne exprimăm cât mai vocal. Întâlnirea cu Răsvan Cernat – un om cu o așa istorie de viață – m-a făcut să conștientizez că nervii se țin în frâu prin educație. Să ai puterea să vorbești, fără patimă, de cei care au făcut rău familiei tale ține de educație. Să nu te lamentezi și să vezi frumosul acolo unde alții nu sunt capabili să-l observe ține firește tot de educație.

Răsvan Cernat provine dintr-o familie a căror membrii (după 1948) au avut orizontul definitiv blocat. În copilărie a asistat neputincios la înlocuirea unei lumi care punea preț pe valori, educație și onoare (și chiar și așa era, departe de a fi perfectă) cu una guvernată de minciună, teroare și ură. Dar toatea acestea nu l-au împiedicat să ajungă un profesionist de mare cotă și să trăiască o frumoasă poveste de dragoste cu istoricul de film Manuela Cernat. De ce? Pentru că în lumea lui lumina s-a dovedit mult mai puternică decât întunericul.

Au trecut vreo 8 ani de la întâmplarea din metrou. Probabil că ar fi stat acolo, ascunsă într-un colț al memoriei, dacă n-aș fi văzut filmul. Iar dacă n-aș fi scris postarea pe facebook, cu siguranță, niciodată n-aș fi ajuns să-i iau un interviu dirijorului Răsvan Cernat. Cum am spus la începutul acestui articol, totul a fost guvernat de un joc al hazardului, dar care ține mai mult de o aripă de înger decât de un zar norocos.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Etichete artă, interviuri, istorie, poveste reală

Diverse Interviuri

Interviu cu Iancu Zuckerman – Supraviețuitor al Trenului Morții

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 28 iunie 2019
2 comentarii la Interviu cu Iancu Zuckerman – Supraviețuitor al Trenului Morții

Ideea articolului cu domnul Iancu Zuckerman s-a conturat în timp ce luam un interviu actriței Claudia Motea. Așa l-am descoperit pe omul care a inspirat-o să scrie piesa de teatru „Shalom, Israel!”

Într-o zi de mai, la ora 11, gâtuită de emoție sunam la ușa lui Iancu Zuckerman. Înainte să intru mi-am spus: Să nu îndraznești să plângi! Ești aici să-i asculți povestea. M-a întâmpinat un domn zâmbitor, cu o cățelușă în brațe. Faptul că are un tonus care ar ofensa lejer persoane mult mai tinere, m-a făcut să nu mă mai simt atât de vinovată că-i răscoleam trecutul. Pe perioada cât a durat interviului, am realizat că domnul Zuckerman a rămas o persoană optimistă în ciuda a tot ce a trăit, echilibrată atunci când evocă trecutul și care nu și-a pierdut nici o clipă demnitatea atunci când fantomele trecutului dădeau năvală în spațiul în care ne aflam. Am sesizat că a putut să ierte, dar nu a putut să uite. Și e normal să fie așa!

Pogromul de la Iași din 27 – 29 iunie 1941 a fost îndreptat împotriva cetățenilor de etnie evreiască din orașul Iași. Inițiat de Gen. Ion Antonescu și pus în practică de autoritățile publice locale, a fost unul din cele mai violente acțiuni de acest gen din România. Orașul celor 7 coline a devenit atunci un abator. În 3 zile au fost uciși peste 13 000 de evrei.

În prezent, Iancu Zuckerman supraviețuitor al Trenului Morții Iași-Podul Iloaiei, are 97 de ani.

Emilia Chebac: Înainte de Pogrom v-ați mai confruntat cu episoade de antisemitism?

Iancu Zuckerman: Primul contact cu atisemitismul l-am avut la 14 ani. Eram la școală, într-o pauză și stăteam în fața ușii de intrare la sala de sport. La un moment dat, s-a apropiat de mine un profesor, cu care avusesem, până atunci, o relație normală elev-profesor. Mi-a tras 2 palme și mi-a spus: „Mai jidane, de ce stai în fața ușii?” Am rămas înmărmurit. Cunoșteam anumite aspecte, auzeam „asta e jidan”, dar până la aceea vârstă nu am avut cunoștință de acte agresive în orașul Iași.

În 1939, mama s-a păpădit la vârsta de 50 de ani. Tata a rămas singur. Noi eram 4 copii: 3 fete și un băiat. O singură soră era căsătorită, restul am rămas în grija tatălui. Eu am decis că nu voi mai urma liceul. Terminasem clasa aV-a. I-am spus tatălui că voi rămâne acasă să îl ajut (tata era comerciant), dar voi continua să mă pregătesc în particular pentru examene.

Aici apare elementul legat de antisemitism. La vârsta de 5 ani, la evrei este obiceiul să studiezi cu un profesor care te introduce în alfabetul iudaic. Profesorul meu nu prea vorbea bine românește. M-a întrebat dacă sunt de acord să-mi traducă în limba idiș. A făcut asta de la 5 ani până la 14 ani. Din acest motiv, limba idiș m-a apropiat extraordinar de limba germană. Cine cunoaște limba idiș în 2-3 luni învață germana. Pentru mine germana devenise cel mai facil obiect la care urma să dau examen.

Era anul 1939. M-am înscris în clasa a VI-a. Examenul de germană a fost un fleac. După ce am văzut rezultatele, am mai găsit puterea să glumesc: Tată, ghici la ce m-a lăsat corigent? Tata a crezut că la latină, franceză, dar nu la germană. Am dat corigența, dar când am mers la rezultate: Zuckerman Iancu repetent. A fost primul contact aspru cu viața.

– Iancule o să repeți anul, nu te opri! mi-a spus tata.
– Tată, eu mai departe nu învăț! Observ că se adună nori negri asupra etniei noastre. Când o să fie bine și liniște pentru noi, o să-i ajung din urmă pe ceilalți, dacă nu, o să mor cu 5 clase. Tata a fost îndurerat de hotărârea mea.

Nu a fost un impuls de moment, știam ce se urmărește. Cunoșteam câte ceva din filosofia antisemită a lui Hitler – Mein Kampf. Aflasem că se iau măsuri drastice împotriva evreilor

Emilia Chebac: Ce a însemnat anul 1941 pentru evreii din România?

Iancu Zuckerman:
• Pe 22 iunie 1941 România intră în război alături de Germania și începe un regim de teroare pentru evrei.
• După o săptâmnă pe 29 iunie 1941, într-o zi de duminică (numită Duminica Neagră) la ora 8:30 ne-am trezit cu bătai în ușă: „Jidani ieșiți afară!”

Emilia Chebac: Cum a decurs arestare evreilor din Iași?

Iancu Zuckerman: Prin autoritățile din oraș – sergenți de stradă și militari români, însoțiți de o scursură a societății. Nu era nici un neamț printre ei. Poate la originea organizării au stat nemții. Pe parcursul Pogromului am văzut nemți doar într-un singur loc din Iași. Când am fost duși de acasă până la Chestură, cu mâinile ridicate, nemții (cazați la Colegiul Notre Dame de Sion) erau la toate ferestrele și ne fotografiau.

Au urmărit să aresteze numai bărbați. Femeile au fost cazuri izolate, în calitate de soții, iubite, surori, cele care au insistat să-i însoțească pe bărbați. La Chestură le-au lăsat să plece, au rămas foarte puține. În vagonul în care am fost eu, a fost o femeie care nu a vrut să se despartă de soț.

Emilia Chebac: Ați fost duși la Chestura. Ce s-a întâmplat acolo?

Iancu Zuckerman: Când am ajuns la Chestură am fost întâmpinați extraordinar de frumos. Era un rând de 4-5 soldați sau polițisti, cu cravașe în mâini, care loveau evreii în spate cu asemenea putere încât le crăpa pielea și sângele curgea șuroaie. S-a adunat atâta sânge încât s-a scurs, peste bordură, până afară în stradă. A II-a zi în timp ce noi eram duși spre gară, am văzut femei care deja curățau locul pentru a șterge orice urmă.

În curtea Chesturii erau amplasate 2 mitraliere. Una îndreptată spre poartă, iar alta spre fundul curții, pentru a-i descuraja pe cei care ar fi vrut să fugă. Toți cei care au încercat să sară gardul, au fost împușcați. Unul sau 2 au reușit să scape.

La Chestură s-a stat de duminică până luni la ora 5:30 a.m. Am fost ținuți toată noaptea fără apă și fără mâncare. În toată această perioadă, am fost obligați să stăm întinși pe jos. Aveam dreptul să ne ridicăm doar ca să mergem la toaleta din curte. Ca să ajungi la toaletă trebuia să cobori vreo 20 de trepte. Atunci când am mers eu, nu am putut coborî decât 2-3 trepte. Era plin de urină și excremente.

Organizatorii au recurs la o stratagemă diabolică pentru a aduce cât mai mulți evrei. Au dat drumul bătrânilor, femeilor și copiilor. Le-au înmânat un bilet ștampilat, de 6×4, pe care scria „Liber”. Li s-a spus să-și anunțe rudele, cunoscuții și prietenii să vină să ia acest bilet, altfel dacă a II-a zi vor fi găsiți fără el vor fi împușcați. Au venit mii de evrei care au fost reținuți și urcați apoi în Trenurile Morții.

La Chestură am ajuns eu, tata și cumnatul meu. Tata a fost eliberat. Se pare că și el că a fost unul dintre cei care și-au îndemnat prietenii să vină singuri în gura lupului: „Duceți-vă să luați bilet, altfel o să vă impuște!”

Emilia Chebac: Luni, 30 iunie 1941 de la Chestură ați ajuns la Gară. Cum ați fost tratați?

Iancu Zuckerman: Pe platforma gării iarăși ne-au ordonat să ne întindem pe jos. În 1941 nu erau taxiuri, ci doar trăsuri cu cai. Caii își făceau nevoile pe această platformă, iar birjarii curățau. Când am ajuns noi nu era nici o trăsură în fața gării. Locul fusese eliberat, dar nu și curățat de bălegar. Cine a avut „noroc” a fost nevoit să se întindă peste bălegar.

Mai trist este un fenomen care dovedea lipsa de educație. În timp ce noi eram întinși pe toată suprafața platformei, trenurile de călători funcționau normal. Când ne vedeau oamenii întrebau ce se întâmplă. „Sunt jidani!” li se răspundea. Unii au ocolit, în vreme ce alții au ales să calce peste oameni vii ca iasă din gară.

Emilia Chebac: Vorbiți-mi despre îmbarcarea în Trenurile Morții?

Iancu Zuckerman: Totul a fost foarte bine gândit. La o săptămână, de la declanșarea războiului, să ai la dispoziți 50 de vagoane nu era puțin lucru.
• Primul tren Iași –Călărași avea 30 de vagoane, a transportat 3000 de evrei
• Al II-lea tren Iași – Podul Iloaiei avea 20 de vagoane, în care am și fost eu, a transportat 2000 de evrei

Când am urcat în vagonul meu era un soldat cu o bâtă în mână care ne număra. Nu-mi mai amintesc al câtelea am intrat. Știu însă că după numărul 137 a primit ordin să închidă ușa vagonul. Eram ca sardelele într-un spațiu cu o capacitate de 45 de persoane. În restul trenului, în vagoane au fost îmbarcați, în medie, câte 100 de persoane.

În vagonul în care am fost eu închis, existau la extremități 2 obloane care se închideau în interior. Un ceferist, a cărui șapcă roșie o am mereu în fața ochilor, a venit și a strigat: „Jidani închideți obloanele!” Cum noi am refuzat, el a adus scânduri și le-a astupat. Vedeam cum vârful cuielor pătrundeau în interiorul vagonului. Până unde poate merge cruzimea.

Pe lângă obloanele astupate a mai fost ceva. În vagon pe jos era un strat de 30 de cm de bălegar, iar deasupra lui a fost presărat var nestins. Această combinație poate crește temperatura până la 60 de grade. Așa se explică de ce din 137 de persoane, în vagonul nostru, au supraviețuit doar 8. În restul vagoanelor au fost, în medie, 40 de supraviețuitori.

Emilia Chebac: Cum au reacționat oamenii la primul deces?

Iancu Zuckerman: La o oră de la îmbarcare am avut și primul deces – un sportiv. Oamenii au strigat: „Apă, aer, criminalilor!” Eu după 5-10 minute i-am rugat să facă liniște și le-am spus: Oameni buni, noi suntem băgați aici ca să fim exterminați. Avem nevoie de energie. Nu vă agitați, nu strigați pentru că asta nu ajută la nimic. Din acel moment nu am mai scos un cuvânt. Îmi făcusem datoria de a nu fi egoist.

Emilia Chebac: Îmi puteți povesti despre comportamentul oamenilor din vagon?

Iancu Zuckerman: Povestesc ce am conștientizat eu. După o oră oamenii numai puteau respira. S-a instalat panica, dar nu și pentru mine. Pe măsură ce timpul trecea am început să ne împuținăm. Nu m-am panicat nici când am rămas 25. Eu mi-am impus: Nu te văita încearcă, să găsești soluții!

Când decesele s-au înmulțit, am făcut stive de morți așa cum se așeză lemnele. Am lăsat un culoar liber la mijloc, iar supraviețuitorii au stat pe stive de nenorociți, care au fost obligați să părăsească această viață, cum stai pe un scaun. Cum a fost posibil să stai pe cadavre? Am avut 1 caz sau 2 de oameni care au înnebunit. Se rostogoleau ca la circ. Cei care nu se fereau, erau loviți destul de violent.

Nu am avut cum să cronometrez în cât timp au murit, dar am realizat că la 5-10 minute mai deceda cineva. Supraviețuitorii au fost dintre cei care nu s-au agitat, persoane slabe și care nu au avut pretenții exagerate date fiind condițiile în care ne aflam.

După un timp oamenii erau atât de istoviți că numai reacționau. Nu știu cum mi-am păstrat rațiunea. M-am așezat, la un moment dat și chiar am ațipit.

Am avut un caz intersant. Nu am mai povestit până acum. În Iași exista un rabin, o mare personalitate spirituală a iudaismului, cu care oamenii se consultau. Îl rugau să fie intermediarul între ei și cel de sus. Mergeam la el împreună cu tata. În ziua în care a murit mama am fost de 2-3ori cu tata (era aproape de locuința noastră). Ne spunea să sperăm și că o să ne ajute Dumnezeu. Seara mamei i-a fost foarte rău. Tata mi-a spus: „Iancule dute tu la rabin.” De data asta nu a mai scos nici o vorbă. Când am ajuns acasă mama era moartă.

Acest rabin a fost în vagon cu mine. Eu eram în partea opusă oblonului în fața căruia se afla el. A stat complet nemișcat și nu a scos un cuvant, nici măcar atunci când oamenii mutau morții din jurul lui. Îl văd și acum subțirel în haina lui neagră.

Emilia Chebac: Cum au reacționat oamenii atunci când au coborât din vagon?

Iancu Zuckerman: Primul tren Iași – Călărași a ajuns la Podul Iloaiaei. Comunitatea evreiască era pregătită să-i întâmpine. Ei așteptați evrei, dar li s-a spus că sunt jidani comuniști. S-au speriat și cât au stat să se consulte, s-a dat ordin ca trenul să plece. Acest tren a ajuns la Călărasi după 6 zile. Din 3000 de evrei au supraviețuit 1200. Am aflat de la regizorul Andrei Călărașu care a fost în tren.

Comunitatea a realizat că se întâmplă ceva când a sosit și al II-lea tren Iași-Podul Iloaiei.

Din trenul nostru, când am ajuns la Podul Iloaiei, au coborât 800 de supraviețuitori. Restul de 1200 au decedat în decurs de 8 ore. Pe o distanță de 20 de km, care în mod normal se parcurge în 20-30 minute, noi am fost ținuți pe linii moarte cu scopul de a fi exterminați.

În momentul în care s-a deschis vagonul, deși eram lângă ușa glisantă, m-am retras în spate. Voiam să mă obișnuiesc treptat cu lumina de afară. Stătusem în întuneric 8 ore. Unii au coborât imediat, eu am mai stat 1-2 minute. În vagonul meu erau 129 de morți și doar 8 supraviețuitori.

Trenul a oprit lângă un imaș, un loc în care în mod normal pășteau oile. Zona a fost golită și pregătită pentru descărcarea morților. Acest imaș avea multe denivelări în care se acumulase apă de la ploile căzute. Unele aveau apă curată, altele doar mâl. Unii s-au repezit să bea din bălțile cu apă mai curată. Cei care au făcut asta acolo au rămas. Alții s-au aruncat în mâl să se răcorească. Eu am căutat un loc mai curat să-mi întind trenciul ca să mă odihnesc. După un asemenea calvar eu eram atent să nu-mi murdăresc trenciul. Cum e posibil așa ceva? Educația primită în familie. De la 3 ani când am început să înțeleg mama, tata mi-au spus: Iancule pantofii se pun aici, hainele le pui ordonat pe scaun.

Emilia Chebac: Acest trenci are o poveste?

Iancu Zuckerman: În perioada de la declanșarea războiului până la Pogrom, o săptâmână am stat în beci ca să ne protejăm de bombardamentele sovietice. Deși era luna iunie, cum în beci era rece, luam întotdeauna un trenci, iar în picioare aveam bocanci. Aceste 2 articole le-am avut cu mine și în tren. Când am auzit „Jidani afară!”, nu ne așteptam să ne aresteze, am crezut că mergem într-un adăpost pentru că e un bombardament. În mod automat am luat trenciul pe mână și am încălțat bocancii. Când am coborât din tren la Podul Iloaiei puteam stoarce bombeurile bocancilor de atâta transpirație.

Acum să fac o glumă. Când am urcat în tren, deși eram foarte înghesuiți, am văzut un cui, dintre cele bătute de ceferistul care a astupat obloanele. Am profitat de acest lucru și am avut un cuier unde mi-am agățat trenciul.

Emilia Chebac: Să înțeleg că Podul Iloaiei a fost punctul terminus al acestui acestui calvar?

Iancu Zuckerman: Primul loc civilizat, cu care am luat contact, au fost sinagogile din Podul Iloaiei. Aici ne-au întâmpinat cu apă și ceaiuri. Am luat o înghițitură, dar lichidul în loc să intre normal, a intrat pe căile respiratorii. 5-10 minute am tușit. Am avut convingerea că nu am murit în vagoane, dar voi muri din aceea înghițitură. Când mi-am revenit, am băut restul de ceai cum linge o pisică apa. Am înțeles de ce au murit oamenii pe imaș. În condiții de deshidratare maximă, o cantitate mare de lichid poate fi fatală.

Am fost apoi preluați și găzduiți de Comunitatea evreiască din Podul Iloaiaei. Fiecare a încercat să-și întâlnească rudele, colegii sau cunoscuții. O rudă cu care am fost și coleg de școală a venit spre mine. Când am auzit că mă întreabă: „Tu ești Iancule?” în mintea mea s-a derulat următorul scenariu. Am înțeles că au înnebunit oamenii închiși în vagoane, dar el? Nu i-am spus nimic.

Nu întâmplător acestă rudă nu m-a recunoscut. Avea 3 camere și a putut caza 4 supraviețuitori. În casele evreiești sunt niște dulapuri deasupra cărora se află o oglindă. Când am intrat, am văzut în oglinda: 2 care se mișcau în dreapta, 1 în stânga și cineva pe care nu-l cunoșteam. Când am privit cu atenție mi-am dat seama că Iancu nu s-a recunoscut pe el. Eram numai piele și os, cu ochii adânciți în orbite, iar buzele nu se atingeau. Atunci am realizat că ruda mea nu era nebună. Dacă eu nu m-am recunoscut, cum să mă cunoască el?

Emilia Chebac: E adevărat că, în acea perioadă, evreii făceau muncă obligatorie fără a fi plătiți?

Iancu Zuckerman: Când am ajuns la Podul Iloaiei am fost întrebați unde vrem să muncim: la CFR sau la moșie? Între 30 iunie – 24 noiembrie 1941 am lucrat la moșie.

Noi am făcut muncă obligatorie de la 6 septembrie 1940 – 23 august 1944 fără să fim plățiți. Cum au supraviețuit acești oameni?,

Emilia Chebac: Când ați fost eliberați?

Iancu Zuckerman: Pe 24 noiembrie 1941 am fost eliberați. Am ajuns, la Iași, seara pe întuneric. Eram singura persoană pe stradă. Acasă când m-au văzut tata și surorile s-au speriat. Mă credeau mort.

Emilia Chebac: Pe cine acuzați pentru calvarul prin care ați trecut?

Iancu Zuckerman: Nu acuz poporul român. Poporul român este la fel ca orice popor cu bune și rele. Nu există pădure fără uscături, dar asta nu-ți dă dreptul să generalizezi. Acuz guvernarea Antonescu și zeloșii. Acele persoane care nu au primit nici un ordin, dar au acționat din propria voință. Poți fi zelos să faci bine, dar și să distrugi.

Emilia Chebac: Cum reacționau restul oamenii la tragedia evreilor?

Iancu Zuckerman: Din partea oamenilor obișnuiți nu a exista nici o recție de împotrivire, dar nici nu venea nimeni să te mângâie. Asta nu înseamnă să nu-i menționez pe acei oameni curajoși care, cu prețul vieții lor, au salvat mulți evrei. Cei care ulterior au primit diploma „Drepți între popoare”.

• Președinta Crucii Roșii din Roman – Viorica Agarici atunci când garnitura de tren Iași – Călărași a oprit în Roman, a impus conducătorului trenului să deschidă vagoanele să dea jos toți morții și să dea apă și ceai evreilor.
• Primarul din Cernăuți – Traian Popovici, în momentul în care s-a dispus trimiterea evreilor la Auschwitz, a întocmit o listă cu 20 000 dintre aceștia. A spus că dacă dă acești evrei, Cernăuțiul moare din punct de vedere economic. S-a luptat pentru viața lor și a reușit să-i salveze.
• Majestatea Sa, Regina mama Elena, mama regelui Mihai, nu a rămas nepăsătoare și s-a implicat în salvarea evreilor.

Emilia Chebac: Cum conviețuiau evreii și românii? Ce procent de populație evreiască avea Iașul în aceea perioadă?

Iancu Zuckerman: Pot spune că a fost o conviețuire normală, iar nivelul de trai era cam asemănător. Din punct de vedere numeric erau părți egale: jumătate evrei, jumătate neevrei. Dar Iașiul pe lângă frumusețile lui să nu uităm că a fost leagănul cuzismului și al legionarismului.

Emilia Chebac: Știu că v-ați continuat studiile. Ce domeniu ați ales?

Iancu Zuckerman: Supraviețuitorii aveau dreptul ca într-o lună – o lună și jumătate să-și dea diferențele pentru fiecare an pierdut. Între decembrie 1944 – aprilie 1945 am dat clasa a VI-a, VII-a, aVIII-a și bacalaureatul. Facultățile au început în toamna lui 1944. Singura facultate care a început în mai 1945 a fost Facultatea de Agronomie. Ca să nu pierd anul, am ales agronomia. Ne-am înscris 10 supraviețuitori.

În vagon atunci când am ațipit am avut un vis, în care mă vedeam într-un lan de grâu cu maci și o livadă alături. La podul Iloaiei când am fost pus să aleg, am preferat munca la moșie.

Emilia Chebac: Ați fost tentat vreodată să părăsiți România?

Iancu Zuckerman: Sunt mereu întrebat cum pot să trăiesc în țara celor care au vrut să mă omoare. Toată familia mea a plecat în Israel. În România am rămas doar eu cu tata. Nu am simțit niciodată un sentiment de repulsie pentru români.

Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?

Iancu Zuckerman: Consider că este sarcina mea să povestesc ce s-a întâmplat atunci. Acest lucru nu trebuie să se mai repete niciodată.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Iancu Zuckerman: Martin Sternin – tot un supraviețuitor al Pogromului de la Iași. Avea 15 ani, iar fratele lui 19-20 de ani. La Chestură, în timp ce erau întinși pe jos, se țineau de mână. Se impușca la întâmplare. A simțit cum mâna fratelui lui se răcește.

În timp ce corectam acest articol mi-am amintit că prin anul 2000 am citit Jurnalul (1935-1944) lui Mihail Sebastian. Știu că eram destul de confuză , chiar am crezut la un moment dat că exagerează. Pentru mine Holocaustul echivala cu lagărele de concentrare. Atunci nu știam prea multe despre acțiunile îndreptate împotriva evreilor din România.

După ce am terminat de scris interviul cu Iancu Zuckerman, am recitit câteva pagini din cartea lui Sebastian. Acum mă raportez altfel la acest jurnal. În acea vreme, pentru evrei Europa nu arata deloc bine. Și nici România.

Evreii aveau de înfruntat atât ura celor care își arătau intențiile pe față (prin umilințe, glume brutale, și agresiuni fizice), cât și indiferența celor ce preferau să ignore un fenomen care nu-i afecta direct. N-am să înțeleg niciodată de ce ura exercită o așa fascinație asupra naturii umane. Inchiziția, nazismul și comunismul au expoatat din plin această slăbiciune umană.

Indiferența este și ea la fel de periculoasă. De cele mai multe ori, când vedem un om atacat preferăm să întoarcem capul: din frică, din lașitate sau pur și simplu pentru că nu ne pasă. Alegem siguranța de moment, dar acționând așa perpetuăm răul. Îl hrănim și îi permitem să devină din ce în ce mai puternic. Indiferența este cel mai fertil sol unde se dezvoltă ura.

Al II-lea Război Mondial a fost opera unui nebun. Hitler a trimis la moarte 6 milioane de evrei, dar și 50 milioane de oameni (armată și civili, cifrele reale variază între 50 -70 de milioane). Printre ei au fost cu siguranță mulți care au preferat să întoarcă capul atunci când evreii erau persecutați.

În timpul interviului Iancu Zuckernam a spus la un moment dat: „Nebunii se țin întotdeauna de cuvânt”. Din păcate istoria omenirii e plină de nebuni care nu au fost luați în serios.

Personalitatea lui Iancu Zuckerman cu greu poate fi prinsă de într-un interviu, eventual poate într-o carte. De aceea, m-am bucurat când mi-a dezvăluit că, în prezent, își scrie memoriile.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Etichete interviuri, istorie, poveste reală

Locuri

Discutând cu Iancu Aizic despre Strada Mare din Tecuci

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 6 mai 2019
8 comentarii la Discutând cu Iancu Aizic despre Strada Mare din Tecuci

Strada Mare din Tecuci este o obsesie mai veche de-a mea. O port cu mine din adolescență. Când am pornit blogul mi-am promis să scriu un articol despre Strada Mare. Tecuciul este orașul în care m-am născut. Nu pot spune că sunt genul care să mă leg de locuri, prefer mai degrabă oamenii unei zone. Fără ei, orice loc își pierde din importanță. În Tecuci am 3 locuri pe care le iubesc: Muzeul de Istorie„ Teodor Cincu”, Strada Mare și Biblioteca.

Strada Mare din Tecuci era pe vremea copilăriei mele principală arteră comercială a orașului. Locul unde copiii însoțiți de părinți alegeau cu emoție primele rechizite și uniforme pentru școală. Locul în care adolescente, deja cu viziune proprie asupra modei, exersau împreună cu prietenele primele ținute compuse de ele. Nuntă, botez sau înmormâtare aici găseai cam tot ce aveai nevoie. Între timp a apărut și concurența Magazinul Unirea, dar eu preferam în continuare vechea Stradă Mare. Avea un parfum al ei, avea personalitate, dar mai ales avea o o energie pe care atunci nu mi-o puteam explica. Peste mulți ani, de la plimbările mele pe Strada Mare, am înțeles că atunci când te îndrăgostești de un loc, obligatoriu trebuie să afli mai mult. De regulă aceste locuri au o istorie aparte.

Am început să călătoresc, împreună cu părinții, la o vârstă destul de fragedă. Dar nu eram suficient de mică încât, vizitând alte orașe, să nu realizez cât de specială era Strada Mare din Tecuci. În copilărie, atunci când mă procupa ceva, prima sursă de informații la care apelam erau părinții. Pur și simplu îi hărțuiam cu întrebări. În special pe mama, care mă însoțea la cumpăraturi.

– De ce Strada Mare e construită altfel?
– A fost locuită de evrei. Clădirile aveau în față magazinul unde își vindeau marfa, iar în spate sau la etaj era locuința.
– Stăteau și lucrau în același loc? Asta m-a intrigat, dar recunosc mi-a plăcut grozav. Eu de acasă până la școală mergeam destul de mult pe jos.
– Da. Îi găseai mereu în magazin, iar dacă nu, sunai și venea cineva să îți deschidă.
– Era un singur vânzător. Adică nu avea șef?
– Uneori da, alteori erau mai mulți, de obicei membrii din aceeași familie. Erau comerciați tare buni! a spus mama visătoare.
– Nu înțeleg?
– Dacă îți doreai ceva (să presupunem că îmi doream un anumit material) îți spuneau doar „treceți peste câteva zile”. Veneai și găseai exact ce voiai. Regret timpurile acelea.
– Aha! Vezi dacă mai erau evrei puteai să-ți faci rochia verde. Rochie verde era… rochia la care mama visa cu deschiși. Până și tata știa exact nuanța pe care o dorea. Primise misiune, atunci când pleca din oraș, să se uite după materialul acela verde care devenise dorința nr.1 pentru mama. Și pentru el!
– Lasă, găsesc eu o soluție! Nu a găsit, iar rochia verde a devenit… mov.

A schimbat destul de repede subiectul. Nu erau timpuri de ținut polemici: proprietate particulară versus proprietatea statului. Mai ales cu mine o puștoaică de 10-11 ani care, în general, eram destul de mută, dar când aflam ceva care îmi stârnea interesul mă transformam în altă fetiță. Întai aliniam păpușile și dezbăteam vehement subiectul cu ele, apoi cu orice persoană dispusă să mă asculte.

Strada aceea lungă, dreaptă, magazinele evreiești, amintirea lui Iancu Scorțaru, cărțile despre Holocaust – nu știu de ce?! ( acum înțeleg) dar când am plecat din Tecuci am purtat-o mereu în suflet. Pe vreme lui Ceaușescu nu se spuneau prea multe. Eu însă nu mi-am pierdut interesul, doar am amânat. După 1989 am tot căutat informații. În urmă cu 2 ani am decoperit că există o carte despre obiectul obsesiei mele. Scrisă de un anume Iancu Aizic.

Cine este Iancu Aizic? Am pus mâna pe telefon și am sunat-o pe mama. A început să râdă. „Ai noroc, îl cunosc! Se pare că de data asta am scăpat ușor! Îmi amintesc că pentru mine păreai doar un copil preocupat de lumea lui, dar pe măsură ce „îmbătrânești” îmi dovedești că ai tot felul de revelații din acea perioadă.” Mama ar fi un excelent jurnalist de investigații. De când cu blogul s-a obișnuit să primească tot soiul de teme, unele chiar dificile. Și le face față, ba chiar plusează cu informații, motiv pentru care mă lasă uneori mută de uimire.

L-am cunoscut astă vară. M-a întâmpinat la sediul lui din Tecuci. Se apropie de o vârstă venerabilă și mă așteptam să întâlnesc o persoană destul de lentă în reacții. Zvelt, tot numai un zâmbet și aici întervine un aspect tare amuzant: abia am reușit să țin ritmul cu energia lui. Lăsând la o parte că tot timpul mă privea de parcă aveam să pornim într-o mare aventură. Pentru mine chiar așa a fost. Mi s-au dezlegat multe din misterele care mi-au torturat adolescența.

Când am aflat istoricul străzii și ce oameni au locuit acolo am înțeles de ce iubeam atât de mult acest loc. Mi-a povestit despre el, despre ce a făcut pentru comunitate, despre istoria Străzii Mari și a evreilor din Tecuci. În timp ce îmi spunea toate acestea îmi arăta cărți, ziare, emailuri care documentau fiecare afirmație (care erau pregătite din timp, nu a început să le caute acolo în fața mea sau și mai rău, să nu le găsească cum am pățit cu multe persoane tinere). Iar eu … eu eram în extaz de admirație.

Începând cu 2000 Iancu Aizic a preluat funcția de președinte al Comunității Evreilor din Tecuci, funcție pe care o are și în prezent. A crezut în conservarea Patrimoniului Cultural Iudaic din Tecuci (cimitirul și sinagoga) și a dus o luptă neobosita pentru atragerea fondurilor de restaurare. S-au găsit destui care au încercat să-l întoarcă din drum: „Pentru ce și mai ales pentru cine să mai faci?” Nu i-a ascultat și rezultatele au început să apară.

• Pentru reamenajarea cimitirului a cerut ajutorul evreilor tecuceni stabiliți în Israel. L-a primit și în 2001 un prim proiect a fost finalizat.
• Sinagoga era un dezastru: fără uși, fără geamuri cu pereții puternic fisurați. Cei care l-au ajutat cu refacerea cimitirului, când au văzut cât de degradată este clădirea sinagogii, au spus că nu sunt interesați. Refuzul a fost o provocare pentru el. Așa că s-a spus pe treabă și a trimis 30 de scrisori la 30 de cunoscuți din Israel pentru a obține fonduri. Nimeni nu i-a răspuns. A continuat să scrie apeluri în revistele de limba română din Israel. Iarăși nimeni nu i-a răspuns. Unii chiar au spus: „De ce mai insistă Iancu dacă vede că nimeni nu-l sprijină?”
• La inițiativa prof. Ștefan Andronache, un reputat istoric din Tecuci, l-a contactat pe Avram Goldstein Goren o persoană cu 3 fundații în SUA, Israel și Italia. Nu numai ca i-a răspuns, dar l-a și sponsorizat cu o sumă generoasă. În 2002 sinagoga era renovată total. După ce și-a atins obiectivul, în care doar el a crezut, a scris la ziarul Viața Mea din Israel unde redactor șef era Amalia Scorțaru -Sarr (născută în Tecuci – fiica lui Iancu Scorțaru) un articol cu titlul: Cu voia sau fară voia voastră, sinagoga a fost renovată!
• La un moment dat, Lucreția Stanciu plecată la muncă în Israel văzând cât suflet pune în articolele publicate în presa de limba română de acolo l-a contactat. Mi-a spus: „Adunați toate materialele publicate de dvs în presa din Israel și faceți o carte”. Lui Iancu i-ar fi plăcut, dar nu dispunea de fondurile necesare. „Scrieți cartea, vă sponsorizez eu!” L-a trimis la Ed. Cronica din Iași. Așa a apărut în 2003 „Strada Mare a Tecuciului”.

**„Cu voia sau fară voia voastră, sinagoga a fost renovată!”**

Strada Mare, Lipscaniul tecucean, a fost locul cu cei mai mulți evrei pe metru pătrat cum spune chiar Iancu Aizic. Întâlneai firme ca „La pălăria de aur”, „La steaua de aur” , „La cioara”, „La vulturul” „La Sami Iosef”, cofetăriile „Caro” și „Regală”, frizeria „Figaro, studiouri foto „Modern” și „Pascal Feuierstein”.

Pe Strada Mare din Tecuci oamenii ieșeau la promenadă. Era un loc destinat sărbătorilor. Pe aici trecea fanfara. Dar era, în același timp și un loc al îmormântărilor. Mai ales atunci negustorii își lăsau clienții și ieșeau în fața magazinelor în semn de respect. Nu conta dacă cel condus pe ultimul drum era evreu sau creștin. Era un timp al toleranței.

Un scurt istoric al comunității evreiești din Tecuci:

• 1779 Primele atestări documentare despre evrei (comercianți și meșteșugari) în istoria Tecuciului.
• 1843 se înființează Comunitatea Evreilor din Tecuci.
• 1870 se ridică prima sinagogă numită Sinagoga Croitorilor.
• 1918 Max Segal pune bazele unei fabrică de pielărie, celebră în epocă. A fost Vicepreședintele Industriașilor din Romania.
• 1928 Moise Goldstein înființează pe Strada Mare prima bancă comercială. Este tatăl lui Avram Goldstein Goren principalul sponsor al sinagogii.
• În 1942 conform directivelor date de de gen. Antonescu toți evreii din Cudalbi, Nicoreși, Ivești, Liești au fost dirijați spre Tecuci în scopul supravegherii atente. Le-a fost repartizată Strada Mare.Aveau voie să iasă din case doar la anumite ore, frecventau doar anumite magazine și erau obligați să poarte o insignă (pentru a putea fi identificați că sunt evrei). Pentru a rămâne în acest teritoriu li s-a pus la dispoziție o școală, baia care există și astăzi, chiar și un abator de păsări în zonă.
• 1943 din 23.000 de locuitori aproape 3000 erau evrei.

**Ultima lui carte este dedicată Alesiei**

Afaceri ale evreilor din Tecuci:

• Fostul magazin Unirea unde proprietar era renumitul Marian. La raionul electrice vindea Batner împreună cu Froim Solomonovici.
• În fața parcului era reședința stației de trăsuri unde așteptau comenzi frații Natan și Avram Cohn, Avram Batner, Haba. Când plecai noaptea la Iași, București sau în orice alta destinație dacă spuneai cuiva „am vorbit cu domnu Cohn (sau oricare din ei) și la 2 noaptea va fi la mine” erai sigur că ajungi la destinație la timp .
• În capătul Strazi Mari erau casele fam. Leibovici, Petreanu și Aizic.
• Dacă treceai strada spre farul comertului tecucean, fostul magazin Dunărea, sus la etaj erau birourile. Aici vindeau domnii Giovanni Finchelstein și Staimetz Bertu.
• Urma magazinul cu metraje a lui David Hofman, croitoria lui Mendel Sali, Mendelovici cu haine preoțești și Biroul de cereale al frațiilor Buhman.
• Pe locul renumitei Parfumerii era magazinul de metraje a lul David Schwartz, magazinul de coloniale-mercerie a lui Bârlădeanu și prăvălia „La Balon”.
• Cam prin dreptul casei lui Rolea a existat prima Bancă Românească deschisă de Avram Goldstein Goren.
• Vopsele și articole de fierărie găseai la Simon Livadaru, metraje la Rabinovici, Moritz Tailer, Vlaicu Haineric, Malica Moscovici.
• Te întâmpina magazinul „Plosca de Aur” și magazinul de feroase al fraților Davidescu.
• Doamnele intrau în magazinul de lenjerie ”Carmen Silva” a lui Nati Rosenfeld, iar domnii în magazinul de pălării și stofe al lui Spaier. Pentru casă cumpărai mobilă și lustre de la Haim Stainberg.
• Găseai cizmăria lui Jack Goldemberg alături de stofele lui Moise Oximberg.
• Vis-a-vis de fostul magazin Dănuț era cabinetul dr. dentar Maier Mandel.
• Nu lipsea nici atelierul de reparat mașini de scris și mecanică fină al lui Iancu Oisie (lăsati-mă să visez, îmi place să cred că mulți tecuceni aveau pasiunea scrisului) alături de ceasornicăria lui Carol Aizic.
• Apoi regia (tutungeria) părinților lui Iancu. Familia Aizic locuia în fosta casă Moglescu. Erau vecini cu familia Steiner, el Max croitor de lux, iar soția lui Maria ziaristă.

Și am parcurs doar o mică parte din ceea ce a însemnat activitatea comercială desfășurată de comunitatea evreiască din Tecuci. Aș putea scrie pagini întregi. Sursa acestor informații este cartea „Strada Mare a Tecuciului”

Nu pot să nu enumăr o parte din oameni de seamă care au rămas în istoria orașului:

• Lutfag Eiber director la Casa de Cultură.
• Barbu Peretz a avut un lanț de librării, fost primar și viceprimar al Tecuciului (cultură și politică o combinație care îmi place)
• Iancu Scorțaru avocat renumit. O poveste despre cum mi-a marcat acest om copilăria găsiți aici.
• Mirel Blumer profesor de lb. română și redactor la un ziar local. Semna M. Florescu. În germană blume înseamnă floare.
• Ticu Aizic, tatăl lui Iancu, redactor la ziarele locale și redactor șef al emisiunii locale care se difuza zilnic între 18-19 în oraș. (Acum înțeleg de unde a moștenit Iancu pasiunea pentru jurnalism).

Iancu Aizic pe lângă funcția de președinte al Comunității Evreilor din Tecuci mai desfășoară și o neobosita activitate de jurnalist. Participă la toate manifestările culturale ale orașului și relatează despre fiecare eveniment. A colaborat la ziarul „Obsevator” unde a avut o rubrică de interviuri despre personalități marcante din zonă, dar și din țară.

Chiar dacă au rămas extrem de puțini evrei la Tecuci, Iancu Aizic duce mai departe flacăra iudaismului în acest oraș. Peste ani când cineva se va documenta despre viața comunității evreiești din Tecuci, cartea lui va constitui o sursă importanta de informații. Prin lupta dusă pentru salvarea patrimoniului mozaic, în istoria orașului va rămâne drept omul care a nu a știut să renunțe. Este impresionant ce poate realiza un om pentru comunitate atunci când își pune tot sufletul.

Iancu Aizic este o combinație incendiară: are entuziasm și dorință să pornească lucruri, dar și energie și rezistență să obțină susținere financiară pentru a le duce la capăt. Și de parcă toate acestea nu erau suficiente, mai adăugați charismă și un optimism ieșit din comun.

Aș vrea să punctez un aspect. Am mai încercat să scriu despre Tecuci, dar nimeni nu mă lua în serios. A fost singura persoană care a avut deschidere. Celor care s-au eschivat probabil ca blogul meu nu le părea suficient de interesant sau poate eu nu eram destul de cunoscută. Ori poate chiar nu le pasă deloc de comunitatea în care trăiesc (Mai am ceva proiecte în derulare și toti acești sunt cunoscuți a lui Iancu).

Am ales să vorbesc la final de o latură a lui Iancu care îl detașează de mulțime. Ceva ce întâlniesc din ce în ce mai rar: dacă îi ceri ajutorul, nu nunai că te ajută, dar te ia de mână și merge cu tine. Din acest motiv acest om va avea mereu un loc special în inima mea. De fiecare dată când ajung la Tecuci îmi fac timp să-l văd (iar eu nu sunt deloc cea mai sociabila ființă, dar pentru el fac o excepție).

La terminarea liceului, în timp ce colegii de clasă se pregăteau pentru banchet, el aduna într-un album impresii și semnături de la fiecare dintre ei. Peste ani acestea s-au dovedit amintiri de neprețuit. Iancu a văzut potențialul într-o întâmplare banală, iar asta face diferența între un vizionar și un om obișnuit. Materialul cules atunci împreună cu însemnările lui despre colegi și profesori de liceu au apărut într-o carte. „După 50 de ani… jarul nestins al amintirilor 1968-2018” este o plimbare printr-un oraș de provincie din alte vremuri.

Între timp i-a apărut a III-a carte „Table și tablete” în care a strâns articole publicate în presă de-a lungul vremii. Interviuri cu personalități, însemnări despre oamenii locului, dar mai ales o cronică a vieții culturale a orașului. La începutul cărții face un bilanț al anului 2018 în care povestește despre realizări, evenimente la care a participat, dar și despre oameni. Cei care au intrat în viața lui (unde sunt și eu menționată) și cei care au dispărut.

Astăzi Strada Mare din Tecuci și-a pierdut unicitatea, a început să semene tot mai mult cu suratele ei: sufocată de tâmplăria termopan și agresată de mașini. Ar fi fost minunat dacă s-ar mai fi păstrat câte ceva din arhitectura clădirilor inițiale. Dar există și o parte bună. De curând s-a finalizat repararea ei și în prezent arată mult mai civilizat. Mereu am vrut să cunosc trecutul acestei străzi. Istoria unui loc nu se pierde, dar se uită, de aceea este necesar uneori ca cineva să mai scormonească trecutul. Acum că m-am potolit cu istoria Străzii Mari din Tecuci, este momentul să mă îndrept spre alte obsesii lăsate în așteptare. Biblioteca, de exemplu! În timp ce cautam fotografii cu Iancu Aizic iată ce am descoperit pe contul lui de facebook. O fi un semn?

**Documentare pentru un viitor articol…**

Despre un om al Tecuciului mai găsiți un articol aici. La care am ajuns bineînțeles tot prin domnul Iancu Aizic.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

Fotografii preluate de pe contul personal de facebook al domnului Iancu Aizic.

Etichete amintiri, istorie, jurnalism, poveste reală

Cultură Diverse Interviuri

„Palladium” un thriller istoric cu ficțiune minimală – interviu cu Teofil Mihăilescu

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 18 martie 2019
2 comentarii la „Palladium” un thriller istoric cu ficțiune minimală – interviu cu Teofil Mihăilescu

Cum am ajuns să public un interviu cu scriitorul Teofil Mihăilescu? Un semn a fost. Îmi amintesc perfect, când am terminat de citit cartea și am închis-o, plimbându-mi degetele deasupra titlului în relief, am avut intens sentimentul că ceva va mai urma. Dar cum am simțit asta doar câteva secunde, am scuturat din cap și mi-am spus că nu se poate. Am crezut că vraja cărții încă mai acționa asupra mea. Și am uitat.

Câteodată simt nevoia să mulțumesc pentru emoția cu care mă încarcă o carte citită, un spectacol de teatru sau gestul frumos al unui om. Atunci când nu cunosc persoana și nu o pot face personal, aleg să pun o postare pe facebook. Dacă cineva îmi bucură sufletul mă simt datoare să îi mulțumesc. Așa funcționează lucrurile în lume mea! Pe 3 martie 2019 am scris pe facebook:

O carte pe care o iubesc! A fost dragoste la prima vedere, deși inițial nu am vrut să recunosc. Am descoperit-o, în 2016, într-o librarie din Cluj. Cred că i-am dat târcoale vreo jumătate de ora, încât fiica mea și soțul meu exasperați au spus aproape în cor:
– Cumpăr-o!
– Dar nu e genul meu!
– Daca ți-ai vedea fața, ai realiza că este exact genul tău! a venit replica soțului.
Precizez că sunt o consumatoare de memorii, jurnale și cărți de istorie, iar un thriller nu intra în sfera mea de interes. Săptămâna trecută am recitit „Palladium” și am realizat că îmi doresc tare mult să aflu povestea din spatele acestei cărți. Mulțumesc, Teofil Mihailescu!

Fac parte din categoria celor care cred că întâmplările, care apar în viața noastră, țin mai degrabă de o aripă de înger decât de un zar norocos. Cum aș putea altfel explica ce a urmat? Interviul cu scriitorul Teofil Mihăilescu și acces direct la povestea din spatele acestei cărți. Atenție la ce dorințele lansate în online! Tind să devină realitate.

Emilia Chebac: Vă amintiți momentul „acela” în care ați hotărât că o să scrieți un roman?

Teofil Mihăilescu: Momentul „acela” legat de „Palladium”, romanul meu de debut, a fost în 2 timpi. Ideea a apărut prin vara anului 2007 când chiar munceam la casa din roman. Dar dorința principială de a scrie un roman de aventuri, un thriller, în care s-o dezvolt a apărut prin 2012, când am şi început documentarea serioasă, fără însă a avea un termen autoimpus pentru finalizare. Apoi, prin septembrie 2014, cu documentarea gata (și aflat într-o perioadă de tranziție în care am rupt legăturile cu Bucureştiul pentru a mă stabili cu totul acasă, la Braşov) mi-am impus termenul Crăciunului şi am scris romanul în 3 luni, iar prin februarie 2015 îmi țineam cu emoție cartea în mâini!

Emilia Chebac: Cum a apărut ideea acestei cărți?

Teofil Mihăilescu: Fix ca-n roman! În 2006 mi-am proiectat o extindere la casa bunicilor din Săcele, lângă Braşov, la care am ajuns să şi muncesc în mare parte singur, de-a lungul anului 2007. Când am săpat în zona viitorului garaj, care urma să fie lipit de partea casei vechi a bunicilor, am descoperit peretele zonei pivniței casei vechi, care, în trecut, probabil că fusese un prim nucleu al casei din prezent, cu foste ferestre largi dând spre o grădină din trecut, aflata la nivelul lor.

În timp, terenul a suferit transformări, zona a fost îngropată şi construcția inițială a fost transformată din fostă cameră de locuit, în pivnița unei ulterioare construcții, casa veche actuală, la care eu îmi adăugam extinderea mea. Evident că, muncind fizic în şantierul meu, mintea explora tot felul de istorii contrafactuale, imaginându-mi cum şi ce-ar fi dacă, continuând săpăturile, aş trăi o mare surpriză legată de casă, „virusat” fiind de toate romanele de aventuri pe care le-am citit. N-am săpat fizic mai departe, că n-avea rost, dar cu mintea… v-ați prins: Alex Vlas sunt eu!

**Plimbându-mi degetele pe titlului în relief, am avut intens sentimentul că ceva va mai urma…**

Emilia Chebac: A fost un proces anevoios sau unul simplu? (Eu sesizez în spate multă documentare și multe lecturi în timp.)

Teofil Mihăilescu: Scrierea romanului a fost efectiv o plăcere, aşa cum sunt toate lucrurile pe care le faci din pasiune. L-am scris fluent, cursiv, fără să revin aproape deloc asupra textului, urmărind structura pe care o detaliasem.

Documentarea a fost o altă mare plăcere şi un pretext de a cunoaşte o mulțime de lucruri din universuri, domenii, lumi pe care altminteri poate nu le-aş fi explorat. Şi tot acest binom scriere + documentare s-a bazat pe experiența cititului cu extrem de multă plăcere a unui număr foarte mare de cărți de gen, pe parcursul multor ani, printre care toate cele scrise de autorul meu preferat Clive Cussler.

Înaintea lui am fost „virusat”, copil fiind, de Jules Verne, care mi-a inspirat latura de aventurier şi explorator, apoi de Agatha Christie, care mi-a inspirat curiozitatea detectivistă şi de mulți autori de cărți de aventuri din colecția „Delfinul” a editurii Meridiane, din anii `80. Mult mai recent, prin 2005, m-a provocat Dan Brown.

Veți întreba poate cum se face că gust acest tip de literatură de aventuri, pe nedrept poate desconsiderată de autorii sau cititorii „marii” literaturi? Din trei motive: pentru că-mi place, pentru că sunt cei mai minunați companioni când călătoreşti sau eşti în vacanță şi pentru că sunt, din punctul meu de vedere, cea mai bună metodă de a-ți menține vii limbile străine pe care le vorbeşti. Faptul că vorbesc fluent engleză, italiană şi franceză se datorează atât cursurilor dedicate, cât şi în mare, foarte mare măsură, acestor cărți!

Emilia Chebac: Personajele sunt inspirate de cunoscuți? (sunt atât de credibile, încât am senzația că există corespondentul lor în viața reală)

Teofil Mihăilescu: Da, toate personajele din prezentul din roman sunt oameni mai mult sau mai puțin apropiați şi în viață.
• Guy, partenerul francez al lui Alex din roman, este fix cel descris în carte, există, locuieşte la Braşov, mutat fiind aici din Franța. Suntem foarte buni prieteni şi împreună am împărțit călătorii pe munte, în deltă, precum şi la Athos, cunoscând acolo acum mai bine de un deceniu alte viitoare personaje din ceea ce era atunci fără să ştiu viitorul roman „Palladium”.
• Mai mult, Thea, iubita lui Alex din roman este soția mea, iar povestea noastră din viața reală e cam ca cea descrisă în roman.
• Până şi securiştii din roman au corespondent în realitate, dar aceştia nu lucrează în servicii secrete, ci sunt doar oameni care, sincer, de-a lungul timpului, m¬-au enervat, m-au dezamăgit, mi-au înşelat bunătatea, sinceritatea, corectitudinea. Lor le doresc numai bine, însă n-am putut să mă abțin în a nu-i transforma în personaje negative, că prea erau la-ndemână: puterea scriitorului!

Emilia Chebac: Există pandantivul cu scarabeu?

Teofil Mihăilescu: Da, există, îl port la gât de mai bine de trei decenii şi este chiar cel fotografiat în roman. Şi el este, evident, real, e parte din mine şi ar fi fost păcat să nu-l transform în personaj.

Emilia Chebac: Se spune că cititorii aleg personajele cu care se identifică. Două personaje mi-au plăcut în mod deosebit, cei 2 bunici: Bazil Marcu și Părintele Nicolae. Din acest motiv sunt tare curioasă cum ați gândit aceste personaje?

Teofil Mihăilescu: Probabil bănuiți că cele 2 personaje sunt modelate după figurile, personalitățile, viețile şi profesiile bunicilor mei, evident, în roman aceştia purtând alte nume. Evident, ei n-au fost masoni, cu toate că chiar mi-ar fi plăcut aşa ceva. N-ar fi fost chiar tare?! Însă cartea avea nevoie de ei pentru că toate aceste personaje reale fac credibil şi personajul principal şi validează şi acțiunea şi trecutul recent din roman. Nu i-am cunoscut atât cât mi-aş fi dorit pe cei doi bunici, dar mi-au rămas în minte profilele lor morale şi istoriile de viață, precum cea a bunicului Bazil şi întâmplarile din război, între care una e parte din roman, cea de la Odessa, cu motocicleta şi explozia.

Emilia Chebac: În carte un fragment mi-a atras atenția: „Imediat a răsfoit caietul dar l-a și lăsat pentru că nu voia ca graba să-l orbească, așa că l-a pus mai departe pentru mai târziu.” Este Alex Vlas o prelungire a personalității dvs?

Teofil Mihăilescu: E limpede că da! N-aş fi putut inventa un alt personaj pentru că prea mă aveam la îndemână şi pentru că sunt exact genul de om căruia chiar ar trebui să i se-ntâmple o aventură precum cea din roman! Poate de-asta l-am şi scris, cu totul real în termeni de personaje şi locuri şi cu o acțiune pe care mi-aş fi dorit s-o povestesc ca întâmplare reală.

Emilia Chebac: Povestiți pentru cei care nu au citit cartea despre entitatea misterioasă numită în carte „Palladium”.

Teofil Mihăilescu: Păi, zic şi eu, n-ar trebui să citească romanul? Le pot spune doar că dă dependență căutarea sa…

Emilia Chebac: Un personaj negativ, generalul SRI în rezevă Gheorghe Paltin mi-a dat fiori. Așa a fost gândit sau sunt eu prea sensibilă?

Teofil Mihăilescu: Chiar aşa a fost gândit, cristalizând într-un om un personaj colectiv, care întrupa frica noastră a tuturor celor care am trăit comunismul românesc sau realismul socialist sau ce-o fi fost mizeria aia de dictatură a fricii…

Mi-aduc aminte anii `80, când veneam iarna de la şcoală la bloc, acasă, la Braşov. Era frig şi se mai lua şi curentul cu orele. De nervi şi exasperare am urlat odată tare în baie toate înjurăturile pe care le ştiam la momentul respectiv către toți cei care reprezentau acel regim nenorocit în frunte cu perechea „teribilă” de dictatori analfabeți (nomina odiosa) care ne spunea în două ore de emisiuni politice şi de propagandă, ce fericiți suntem, iar noi… Auzindu-mă cum strig, părinții şi bunicii (inclusiv cel Bazil din roman) nu ştiau cum să mă oprească, să n-audă vreun informator din bloc. Le ajunseseră problemele din trecut ale bunicului cu comuniştii… Vă dați seama ce lume? Asta întrupează acea scârbă de personaj Paltin din roman!

Emilia Chebac: Pasiunea pentru scris a existat întotdeauna?

Teofil Mihăilescu: Da, sunt un tip narativ în tot: în arhitectură, în desen, în fotografie… la început am „scris” prin desene, copil fiind, mai apoi am „scris” prin proiectele de arhitectură realizate… am „scris” multe poveşti în tablourile mele şi, mai ales, prin fotografiile mele… toate aceste ipostaze de „a scrie” cred că s-au „copt” în final prin a se metamorfoza şi a mă face să scriu şi cu cuvinte.

Dar există un numitor comun al celor patru ipostaze profesionale ale mele din prezent: arhitect, fotograf, artist vizual şi scriitor, şi acela este arhitectura. O, da! Once an architect, allways an architect! Educaţia de specialitate, cultura vizuală, tipul de gândire, viziunea deopotrivă a detaliului şi ansamblului, mintea structurată în lumea aceasta fantastică a granițelor dintre artă şi tehnică, întreaga devenire în universul Arhitecturii şi multe altele nu te mai lasă a trăi şi altfel viaţa şi experienţele sale. Filtrul profesiei mele e, să ştiţi, mi-nu-nat! Trăiesc, scriu, fotografiez, fac artă, inspir, you name it!, cu ochi, minte şi suflet de arhitect! Universul Arhitecturii este spectaculos prin diversitatea opţiunilor pe care le oferă şi care transcend limitele semnificatului prim al artei de a construi.

M-au întrebat recent şi băieții mei cum se face că sunt architect, dar şi artist, fotograf, scriitor şi profesor. I-am rugat să deschidă oricare dintre cărțile mele şi le-am arătat ce văd: un număr de pagini cu imagini alcătuite din linii, culori, lumini şi umbre şi cu texte alcătuite din paragrafe, fraze, cuvinte şi litere. I-am rugat să se uite la o clădire şi le-am arătat ce văd: un volum alcătuit din ziduri şi materiale. Aparent, arhitectura se referă la proiectare şi la arta construitului. În fapt, o clădire, un roman, o fotografie, un tablou, un curs, un om, o familie, o dragoste sunt “construcţii” per se, sunt Arhitectură, sunt idei, stări construite cu cărămizi, culori, litere sau sentimente.

Emilia Chebac: Cum au reacționat oamenii la carte?

Teofil Mihăilescu: Fără să mă laud, uimitor! N-am crezut că o carte cu un tiraj de 3000 de exemplare, pentru care a existat o distribuție eficientă, dar pentru care n-au fost bani de promovare, poate să facă atâția oameni s-o cumpere, aşa cum s-a-ntâmplat cu dvs., şi, başca, aceştia, inclusiv dvs., să simtă nevoia să-mi mai scrie în mediul on-line impresii şi felicitări!

La un moment-dat a fost distribuită prin benzinăriile de pe autostrada spre mare. La mare fiind, pe plajă, în apropiere de noi un tip citea „Palladium”! Copiii au observat. Cel mic avea atunci cam şapte anişori, s-a oprit în fața mea cu lopățica în mâini şi mi-a zis: tati, eşti celebru! Evident, nu eram şi nici nu sunt, dar nu i-am zis asta! Însa chiar am fost extrem de bucuros s-o văd că-şi împlineşte rostul de carte de călătorii, de vacanță!

Sincer, mi-aş fi dorit să fie într-un aşa mare tiraj şi cu o aşa mare promovare încât s-o aibă toată plaja, şi e firesc acest lucru, iar eu nu sunt ipocrit şi nici nu joc rolul modestiei patologice, la fel de ipocrită…

Emilia Chebac: Un mesaj de la un cititor care v-a rămas în suflet?

Teofil Mihăilescu: Fără să vă laud, al dvs.! Mi-ați spus, de fapt ați postat în mediul on-line, înainte să ne cunoaştem, că v-ați îndrăgostit de cartea mea… a fost cel mai frumos lucru spus despre această carte ever! Drept pentru care, vă mulțumesc, acest lucru pentru un autor însemnând foarte mult, extrem de mult!

Emilia Chebac: Cum la bază sunteți arhitect cu ce stil rezonați? De ce?

Teofil Mihăilescu: Ador arhitectura sustenabilă contemporană, implicând efortul arhitectului de a proiecta case confortabile, dar minimale, inspirate de arhitecturile tradiționale, cu minim impact asupra mediului şi minimă amprentă de carbon, cu consum redus de energie, eficiente energetic, folosind eficient resursele locului în care se construieşte şi bazându-se pe energie verde.

Emilia Chebac: Cum ar arăta casa visurilor dvs?

Teofil Mihăilescu: Evident, o casă bioclimatică, solară, autosuficientă, eficientă energetic, trăind cu natura, în natură, departe şi totuşi aproape de un oraş, amplasată într-un sit ideal, lângă o pădure, într-o uşoară pantă orientată spre sud, cu deschidere către o vale amplă şi având munți în fundal. Casa s-ar confunda cu peisajul, ar fi parte din el, atât de discretă că ar trece neobservată, şi ar fi martora zilnică a călătoriei soarelui pe boltă de la răsărit la apus, cu toate încăperile inundate de lumina acestei călătorii.

De proiectat mi-am proiectat-o, deci ea virtual există, însă de realizat nu ştiu când şi dacă va fi realizată… Nu zic că nu mi-ar plăcea să fiu un scriitor celebru care să câştige şi bani din vânzările cărților tipărite în milioane de exemplare de edituri celebre din toată lumea şi traduse în toate limbile! Când se va întâmpla asta, atunci acest vis de casă se va transforma imediat în realitate. Până atunci însă, scrisul rămâne o ocupație extrem de plăcută, dar din care nu poți trăi la noi şi pe care o faci exclusiv de plăcere (bucuros fiind că îți poate apărea o carte, fără a mai spera că poți şi câştiga, cum ar fi firesc, de pe urma acesteia!), după ce profesezi în alte domenii pentru a putea trăi, ceea ce exclude şi şansele de a putea avea şi resursele pentru a transforma visul casei mele ideale în realitate.

Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?

Teofil Mihăilescu: Pentru că mi-ați spus că v-ați îndăgostit de carte şi astfel, suntem cel puțin 2 declarați îndrăgostiți de ea!

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre cine v-ar plăcea să citiți pe blogul meu?

Teofil Mihăilescu: Profesorul, prietenul şi mentorul meu, arhitectul şi scriitorul Augustin Ioan.

Emilia Chebac: „Palladium” are în ea multă trimitere la istorie. Am regăsit personaje cu un pronunțat simț patriortic. Cum ați defini dvs., noțiunea de patriotism?

Teofil Mihăilescu: La fel cum definesc şi caritatea spre exemplu: dacă vrei să ajuți pe cineva în nevoie, pe cineva prăpădit, sărac, nu îi dai ceea ce oricum vrei să arunci şi nu-ți mai trebuie, ci ceea ce ai folosi şi tu. Nu îi dăruieşti în public, pentru a te lăuda, ci o faci anonim, în tăcere, pentru că în egală măsură pentru tine însuți faci asta…

La fel e şi cu patriotismul: eu am avut multe şanse să plec din România şi nu la rău… dar n-am putut s-o fac. Şi nu cred că România trebuie să-mi mulțumească mie că am rămas şi că astfel pare, alături de ceea ce scriu, că sunt patriot – ce cuvânt mare! – ci eu simt nevoia să-i mulţumesc României, de care n-am putut să mă despart niciodată.

România în care am revenit după fiecare mai scurtă sau mai lungă plecare şi în care am ales să rămân, să lucrez, să-mi fac o familie, să construiesc, să creez, să trăiesc modest, dar împlinit în sufletul meu că am făcut cea mai bună alegere şi că niciunde nu m-aş fi simţit mai liber să fiu eu… cam asta ar fi patriotismul pentru mine, o stare de permanentă auto-îndatorare pentru țara ta…

Emilia Chebac: Ceva superficial despre Teofil Mihăilescu?

Teofil Mihăilescu: Îmi place să port diverse bijuterii, adică brățări şi inele, care îmi amintesc de momente şi locuri speciale în care am fost fie cu soția şi copiii noştrii, fie singur sau cu prietenii de aventuri şi explorări. Deci port cu drag bijuterii unice, multe făcute manual, care nu se găsesc în lumea consumeristă, unele chiar făcute sau adaptate de mine. E ceva normal pentru mine ca artist, face parte din mine această bucurie. E ceva obişnuit pentru soția mea, copii sau pentru prietenii artişti. E o chestie cool pentru studenții mei.

E însă ceva deconcertant pentru cei care nu trăiesc în universul artistic, pentru cei care au uitat să mai fie copii, pentru cei care se iau prea în serios sau pentru colegii profi şi pentru climatul oficial universitar, în care, uneori, pari cam straniu. Dar asta e, vorba cântecului: nu contează cât de lung ai părul, important e cât şi cum gândeşti...

Emilia Chebac: Dacă ar fi să definiți în 3 cuvinte acestă carte, care ar fi?

Teofil Mihăilescu:
• Ca „schelet” al cărții: arhitectura, România, neexploratul.
• Ca şi „carne” a cărții: introspecția (lumea ad interiori, reflecția), călătoria (lumea ad exteriori) şi cunoaşterea.
• Ca „suflet” al cărții: „stai şi mergi”…

Emilia Chebac: Căutarea Palladium-ului v-a purtat prin Săcele, Brașov, Palatul Mogoșoia, Munții Bucegi , Muntele Athos, Schitu Prodromu. Ce încărcătură emoțională au aceste locuri pentru dvs.?

Teofil Mihăilescu: Toate sunt locuri pe care le cunosc, le-am „trăit” şi explorat personal. Săcele şi copilăria petrecută acolo, Braşovul şi adolescența trăită acolo, Bucureştiul şi studenția făcută acolo, Bucegii cărora le-am parcurs de nenumărate ori toate traseele. Călătoriile la Athos de-a lungul a mai bine de un deceniu şi explorarea sa cu rucsacul în spate m-au făcut să nu trebuiască să inventez nimic şi pur şi simplu să povestesc firesc, în scris, despre locuri atinse, parcurse, în care am suprapus, ca şi când le-aş fi acoperit cu un voal, acțiunea din roman.

Emilia Chebac: Greșesc dacă spun că Palladium este un thriller istoric? Brâncoveanu, Anton Maria del Chiaro, pușcăriile comuniste, masonerie. Cât este ficțiune și cât non-ficțiune în cartea dvs?

Teofil Mihăilescu: Nicidecum. L-aş defini şi eu drept un thriller istoric new age, cu ficțiune minimală, dar esențială ca liant al covârşitoarelor realități ce țin de personaje şi viețile lor, de locuri şi încărcătura lor energetică şi de căutarea sensului vieții. Brâncoveanu, Anton Maria del Chiaro, pușcăriile comuniste, masoneria de care pomeneați, precum şi personajele prezentului din roman sau locurile descrise, toate sunt realitate. „Palladium” este doar pretextul şi leit-motivul virtual în virtutea căruia toate se leagă în roman şi, metaforic, în viață, în virtutea căruia putem să ne dăruim şansa de a trăi spectaculos.

Cu ceva ani în urmă, când îmi doream să merg într-un loc, făceam liste cu obiective de vizitat. De când cu blogul, am început să fac liste cu oameni de întâlnit. Iar Brașovul și Clujul au cele mai lungi liste. Chiar dacă i-am luat acest interviu lui Teofil Mihăilescu despre „Palladium”, îmi doresc când voi ajunge la Brașov să îmi arate orașul pe care el îl iubește, cu locuri mai puțin cunoscute, cu povești captivante și cu oameni care să mă surprindă. Altă dorință lansată online!

Teofil MIHĂILESCU (n. 1973) este arhitect, fotograf, artist vizual şi scriitor. Absolvent al Universității de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu din București și profesor al Universității Transilvania din Brașov, Teofil Mihăilescu are un doctorat şi un masterat în arhitectură şi urbanism (Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu din București) şi un masterat în Comunicare și relații publice (Școala Națională de Studii Politice și Administrative din București). Este membru fondator al Ordinului Arhitecților din România (Filiala Braşov-Covasna-Harghita) și conduce Biroul de Arhitectură Teofil Mihăilescu din Brașov. Experiențele în domeniul arhitecturii la J. Paul Getty Museum (Los Angeles, California, SUA), Royal Institute of Technology (Stockholm, Suedia), Politecnico di Milano (Italia) şi Università degli Studi di Genova (Italia), proiectele de arhitectură, fotografiile, lucrările de artă, precum şi proiectele culturale în care a fost implicat îi împlinesc un complex parcurs profesional ce include fotografia, artele vizuale şi scrisul ca mijloace de explorare antropologică a lumii.

Cărți recente semnate de Teofil Mihăilescu în calitate de autor: Athos. Arhitectură și spațiu sacru (2014), Brașov. Atmosferă, arhitectură și spațiu urban (2014), Palladium (roman, 2015) și Lumina României (2018). Cărți recente semnate de Teofil Mihăilescu în calitate de co-autor, co-ilustrator şi coordonator: România Paralelă. Alienare şi kitsch în arhitectură şi spaţiul public (2016), Cartea noastra de poveşti (2017) şi monografia aniversară Universitatea Transilvania din Braşov: 70 de ani. 1948-2018 (2018).

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

Etichete călătorii, cărți, interviuri, istorie, poveste reală

Interviuri Viața mea

4 aprilie 1944, refugiații din Basarabia și instaurarea comunismului

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 11 martie 2019
6 comentarii la 4 aprilie 1944, refugiații din Basarabia și instaurarea comunismului

**4 aprilie 1944, refugiații din Basarabia și instaurarea comunismului**

Când am început să scriu pe blog îmi doream să întâlnesc oameni cu destine de excepție. Există un mit: destinele de excepție sunt apanajul persoanelor care se bucură de notorietate. E drept, poveștile lor sunt mai cunoscute, dar pe lângă noi trec zilnic oameni deosebiți. Pentru mine prioritate are povestea, nu celebritatea. Persoana din articolul de astăzi, nu a dorit să-și publice identitatea. Îi respect dorința, deși cred că greșește. Am un principiu pe acest blog, expun atât cât mi se permite.

N.D. este un domn încântător, ajuns la o vârstă venerabilă. În timp ce colegii de generație vorbesc doar banalități sau despre boli și politică, câteodată prea vocal după gustul meu, N.D. povestește despre viața dumnelui, care nu a fost deloc ușoară, cu un discurs echilibrat care m-a emoționat teribil. L-am cunoscut într-un loc dedicat relaxării, unde discuțiile sunt, în general, destul de superficiale. A reușit în acel spatiu, prin calitățile excelente de povestitor, să reducă 10 persoane la tăcere povestindu-le despre… lupta partizanilor din munți. Este pasionat de istorie și lectură, are și acum curiozitatea avidă a un copil la vârsta de ce-urilor, iar din acest motiv fiecare conversație cu dumnealui îmi dezvăluie o nouă lume. Pasiunea comună pentru istorie m-a făcut să-mi doresc un interviu cu domnul N.D. Însă, pasiunea pentru istorie a rămas undeva în fundal, în momentul în care a început să-și povestească viața.

Când dau peste astfel de persoane, vreau să aflu de la ele ce a însemnat începutul comunismului în România (1948-1963). Știu, pot să citesc din cărți și reviste, dar nu-mi plac statisticile. Prefer mărturia unui om care a trăit cea mai înfiorătoare perioadă (1948-1963) a comunismului. Ce am aflat mi-a depășit cu mult imaginația. Am avut șansa, să dau peste un exemplu de om inteligent, care nu a putut niciodată să-și reprime omenia și demnitatea pe care noile vremuri o impuneau. Îmi doresc ca acest interviu să fie primul dintr-o serie mai amplă. Interviuri cu oameni care au fost martori la evenimente peste care noi, astazi, le trecem prea ușor cu vederea.

Q: Ce v-a determinat să iubiți istoria?

A: O nenorocire petrecută în familia mea în timpul celui de al II-lea Război Mondial. La 4 aprilie 1944, la amiază, a fost un mare bombardament al aviației americane. Era primul bombardament asupra Bucureștiului. De obicei se bombarda Ploieștiul care era al II-lea obiectiv, protejat militar, după Berlin. Petrolul nostru era sursa lor de război. În acea perioadă se făceau frecvent exerciții de apărare împotriva bombardamentelor. Pe 4 aprilie a fost unul cu 2 ore înainte, motiv pentru care la alarma aeriană, de la amiază, lumea nu a reacționat. Asta explică numărul extrem de mare de victime. Oamenii au realizat pericolul doar atunci când au văzut avioanele, dar era deja prea târziu. Bombardamentul a fost focusat pe zona Gării de Nord și cartierul Grivița. Centrul orașului a fost mai ferit, acolo au căzut doar sporadic bombe.

În seara zilei de 3 aprilie 1944 a venit o vecină la noi și i-a spus mamei că între Gara Basarab și Atelierele Grivița erau garate trenuri cu refugiați din Basarabia. Oameni chinuiți care mergeau de atâtea zile pe drum. Mama inimoasă cum era, ne-a lăsat în grija tatei, a umplut câteva coșuri cu alimente și haine, a mai luat 2 vecini și au plecat împreună la gară într-o beznă totală. Bucureștiul era atunci sub camuflaj. Pe 4 aprilie pe la 3-4 dimineața s-a întors foarte mulțumită, hotărâtă să mai meargă și în altă zi pentru a alina, în măsura posibilităților, pe nefericiții refugiați. Dar nu a mai fost să fie!

Pe 4 aprilie 1944 eram la plimbare cu tata și fratele meu, la șosea. Când a început bombardamentul, în atmosfera creată, tata m-a lăsat într-un adăpost (aveam 2 ani și 4 luni). Fratele meu, care era mai mare cu 9 ani, a fugit spre casă. La fel și tatăl meu. În fața casei era o mare de oameni, căzuse o bombă chiar în spatele casei noastre. Deși aveam beci, unde venea să se adăpostească multă lume de pe stradă, când a început bombardamentul mama nu a vrut să se ducă. Știind că eu, fratele meu și tata eram expuși, ea nu a vrut să se protejeze. Dacă ea nu s-a dus și bunica și sora mea (de 9 ani) au rămas în casă. Suflul bombei a afectat și locuința noastră. Toate 3 și-au pierdut viața. Când a ajuns tata, bunica și sora mea erau moarte. Mama a apucat să mai spună doar: „Ai grijă de copii noștri!” Eram mic când s-a întâmplat nenorocirea, dar crescând, am conștientizat tragedia și am fost puternic marcat.

L-am întrebat pe tata: Cum a fost atunci? Am aflat că de la Gară până dincolo de Piața Chibrit pe caldarâm era plin de cadavre. Din acest motiv pe Grivița circulația a fost închisă. Lângă noi a fost o zonă unde toate casele au fost rase. Crescând eram contrariat că nimeni nu vorbește despre acest eveniment. La școală nu se spunea nimic, în presă la fel. A trecut timpul și în România Liberă au început să apară anunțuri mortuare. În ajunul lui 4 aprilie, fără să știe tata, m-am trezit și eu să fac un anunț. Era prin anii ’60. Când au văzut textul: „decedate în cumplitul bombardament american din 4 aprile 1944”, cei de la ziar, nu au vrut să-l accepte. Au publicat doar data morții. În capul meu era că nu lezam comunismul. Americanii au bombardat. De ce? îl întrebam pe tata.

Așa am început să caut. Nu găseam nimic scris de 4 aprilie 1944. Stătem de vorbă cu neamurile ca să aflu informații. Le obțineam cam greu. Orice referire la trecut era periculoasă în aceea perioadă. Orice conversație se încheia cu: „Te rog, nu comenta mai departe”.

Atunci am început să devin obsedat de această perioadă. Americanii au bombardat Bucureștiul. Alte capitale, care nu au format obiectul unor acțiuni militare directe, nu au fost lovite. De ce? În zonă nu existau obiective militare. Așa am început să fiu pasionat de istorie. Primele informații destul de sporadice, fără prea multe comentarii le-am găsit în istoria scrisă de C.C Giurescu și Dinu C. Giurescu (tatăl și fiul). Se relata că au fost mii de victime, o cifră exactă nefiind stabilită. Ulterior, lucrările mai recente afirmată că au fost cca 3000 de morți și cam tot atâția răniți. Toată lumea se ferea să povestească. Ulterior am văzut și relatări ale comandanților de aviație americani care au recunoscut carnagiul făcut la București. ”Atacul nostru a fost sângeros. Am ucis aproape 12.000 de oameni, 6.000 dintre ei fiind refugiați aflați în trenuri, iar ceilalți 6.000 fiind locuitori din jurul căilor ferate.”

După mărturiile rudelor, pe bulevardul Grivița cadavrele au fost lăsate 2 spre 3 zile pentru a fi identificate. Mulți dintre basarabenii uciși atunci au rămas au rămas neidentificați. Au fost atât de mulți morți, încăt s-a făcut un cimitir nou numit Cimitirul 4 Aprilie, desființat ulterior de Ceaușescu. Acum pe acel loc este Lacul Morii. Există un paradox aici. Avem Monumentul aviatorilor americani care au căzut în timpul bombardamentelor, dar cimitirul cu morții noștri a fost desființat. Ras și pus sub ape. Nu există nici un monument al victimelor. Acest aspect mă marca teribil. A fost la gară unul modest, dar a fost desființat. Poate sunt subiectiv pentru că am fost mai lovit decât cei care nu au pierdut pe nimeni apropiat, dar totuși cum să nu faci un monument și pentru victimele românilor tai?

Atunci nu am găsit explicația. Ulterior a venit încet-încet. Am analizat evoluția războiului, pe baza datelor din varii lucrări istorice și am strâns documente despre 4 aprilie 1944. Frontul era la fruntariile României de la Prut. În Basarabia erau armatele sovietice, iar în fața lor se aflau armatele germano-române. Rușii se temeau de confruntările din Carpați, unde nu puteau pune în valoare uriașa lor superioritate în armament. Înaintarea lor prin centrul Europei ar fi fost mult încetinită (armata rusă nu putea înainta rapid cu tancurile prin Carpații așa cum și-ar fi dorit). Ca atare, actul de la 23 august 1944 nu a fost relatat decât sub unele aspecte în istoriografia română. Subiectul în sine este mult mai vast și comportă o discuție mult mai amplă.

Q: Cum se raporta România și populația Bucureștiului la refugiații din Basarabia?

A: Refugiații veneau cu trenurile din Basarabia. Mulți dintre ei erau intelectuali vânați de bolșevici. Dacă ar fi rămas acolo erau trimiși în Siberia. Există mărturii ale armatelor germano-române, despre atrocitățile comise de ruși în 1940-1941, după intrarea lor în Basarabia, urmare a Ultimatului din iunie 1940. Din București trenurile cu refugiați erau direcționate spre alte zone ale țării. Existau programe pentru refugiați. În 1943 Mareșalul Antonescu a cerut să se întocmească un material pentru a vedea unde ar putea primi România acești refugiați. Era un program național gândit pentru a nu deregla economia țării. S-au ținut niște evidențe foarte stricte atunci. Ulterior pe baza acestora s-au regăsit foarte multe persoane. Refugiații erau dirijați spre zone unde existau carențe de anumite profesii. Se completau astfel zonele cu deficit de forță de muncă și, în particular de personal calificat.

Părinții mei, vecinii, cunoscuții vorbeau despre tragedia basarabenilor. „Sărmanii oameni!”. Erau disperați să fugă. Veneau cu trenurile, extrem de înghesuiți, numai să scape. La refugiul lor din Basarabaia și-au luat cu ei mai nimic, doar strictul necesar. Lăsau tot, luau copii în brațe, o boceluță și plecau. Veneau multe femei singure, doar cu copilul în brațe, prea speriate să rămână deoarece bărbații lor luptau în armata româna pe front. Bucureștenii mergeau să-i ajute, în condițiile în care nici la noi nu era prea ușor. Duceau mâncare, haine și lucruri de strictă necesitate. Fiecare ajuta cum putea. Erau oameni înfometați, numai cu hainele de pe ei, copii neschimbați. Disperare și suferință. Mama a luat din lucrurile noastre și a dus hăinuțe, scutece și alimente. Ce a putut. Din puținul lor bucureștenii ajutau.

Q: Credeți că am fi putut să ne opunem comunismului?

A: Al II-lea Război Mondial a venit prea repede peste România. Trebuia să se mai fi ridicat încă o generație de intelectuali și atunci urmările comunismul ar fi fost mai reduse. Noi am fost practic un popor în opinci până la 1880, intelectualitatea noastră era abia în formare. Nu am avut universități, nu am avut orașe în sensul propriu zis. Iașiul și Bucureștiul erau târguri, orașele erau în Transilvania. Când am început să ne ridicăm, filonul românesc a fost formidabil. În două generații am ars etape în toate domeniile. Românii au plecat să studieze în străinătate, dar s-au întors și au aplicat. N-am putut să mai scoatem măcar încă o generație. Comunismul s-a băgat peste educație. A știut exact unde să lovească și ne-am dus cu toate în jos. Până prin 1950 au mai fost oameni (foste cadre universitare) care nu au ajuns în pușcării, dar care au activat ca profesori de liceu sau gimnaziu. Este vorba despre discipline reale (chimie, matematică, fizică), obiecte care nu aveau cum să fie politizate. Au mai scăpat, dar ajungând să lucreze în posturi obscure față de pregătirea lor. Au fost însă de un real folos pentru prima generație de după război.

Q: O întâmplare care v-a marcat în anii comunismului?

A: De fapt au fost două. Prima, legată tot de basarabeni. Prin 1947 în România umblau rușii după ei să-i duca înapoi în Basarabia, apoi în Siberia. Era vară, spre amiază, când aud cum bate cineva în poartă. O tânără de 19-20 de ani îmi spune: Îmi dați puțină apă? Aveam 6 ani, fug să-i aduc o cană. Mama (tata s-a recăsătorit după moartea mamei) mă vede și mă întreabă: Ce s-a întâmplat? Îi răspund: E o fată la poartă care vrea apă. Mama a ieșit și ea după mine. Fata a băut apă. Mama s-a uitat lung la ea și i-a spus: „Dumneata cred că ești nemâncată nu-i așa? Hai intră în bucătărie să-ți dau ceva de mâncare”.

Între timp a ajuns și tata. A întrebat-o: „Tu nu ești basarabeancă? Aoleu, saraca de tine!” (tata știa că sunt vânați). Fata a început să povestească. Părinții au fost arestați, dar ea a reușit să fugă din comuna în care stătea. Rătăcea pe străzi fără adăpost, singură. Ai mei și-au făcut milă de ea : „Stai puțin, dormi la noi unde să pleci”. Ai mei se expuneau grozav. În acele vremuri făceai pușcărie dacă ascundeai un basarabean. Bineînțeles eu eram prieten cu ea. Părinții îmi repetau mereu: „Să nu povestești despre Olga la nimeni. Daca faci asta să știi că Olga moare. Vrei să moară?” Răspunsul meu a venit imediat: Nu, eu o iubesc pe Olga! Pare greu de crezut, dar nu am spus la nimeni, deși aveam doar 6 ani. Amenințarea cu moartea cred că a cântarit destul de greu. A stat un an la noi, după un an a spus: „Acum am să plec”. Ai mei i-au dat niște bani și dusă a fost. De atunci, nu am mai auzit nimic de ea.

A II-a întâmplare am trăit-o începând cu 1949 până la sfârșitul anilor ’50. Atunci comunismul a fost atroce. Iarăși o perioadă despre care se scrie prea puțin. În fiecare seară, după ora 21:00, când oamenii se retrăgeau de pe stradă în case, se instala liniștea, dar o liniște traumatizantă. La un moment dat se auzea o mașină, trecea mașina neagră a securității. Îmi priveam părinții. Până în acel moment era o atmosferă relativ calmă, dar brusc deveneau crispați. Mașina mergea foarte încet. Ei așteptau plini de încordare, sperau și se rugau să nu se oprească la noi. Îi vedeam cum răsuflau ușurați când trecea de casa noastră. A II-a zi întrebai pe stradă sau la școală pe cine a mai luat.

În capătul străzii locuia unul care avea 2 clase. El era șeful străzii, tov. Pătruț, turnătorul care dacă nu plăcea pe cineva îl dădea pe mâna securității. Eram un grup mare de copii pe stradă. În fiecare zi părinții ne spuneau înainte de a pleca la școală, „Aveți grijă când ajungeți în dreptul casei lui salutați-i politicos și nu-i deranjați cu ceva că Doamne ferește ce se poate întâmpla!”(și dacă îi supărai nevastă ajungeai pe lista neagră). La școală mereu venea câte un copil care plângea și spunea: „Azi noapte l-a ridicat pe tata!” Noi nu realizam grozăvia situației, dar știam că a fi ridicat de mașina neagră era un lucru rău. Și erau din ce în ce mai mulți vecini în situația asta.

Q: Familia dumneavoastra a avut de-a face cu securitatea?

A: Nici familia mea nu a scăpat. Și ea a fost lovită de securitate. La începutul anilor ’50, fratele meu a fost dat afară din facultate. Se făceau niște sedințe de înfierare a dușmanilor. Se punea anunț că se ține sedință. Luau cuvântul câțiva și spuneau că studentul X este copil de dușman al poporului, lichea, năpârcă și nu merită să stea printre restul studenților. „Ce ziceți? Nu-i așa că de măine nu mai are ce căuta în facultatea asta?”

După ce l-au dat afară din facultate, i-a venit ordin de încorporare. L-au trimis la detașamentele de muncă forțată, la construcția căii ferate din Valea Jiului: Bumbești- Livezeni. Era exterminare: fără mâncare suficientă, dar cu multe bătăi. Din cauza umilințelor îndurate acolo, fratele meu nu a rezistat psihic. Comadanții erau țigani, nu aveau ofițeri (ofițerii de carieră erau ori la pușcărie, ori dați afară din armată). Avea șef un țigan căruia îi plăcea să-și bată joc de el. „A știi limbi străine…” folosea un limbaj extrem de vulgar și acțiuni ofensatoare pentru ființa umană. Fratele meu, ajuns la limita răbdării, într-o zi i-a dat una țiganului și la pus la pământ. A realizat ce îl așteaptă dacă rămâne și a fugit. Ne-am trezit cu el acasă. Știam că o să vină Poliția Militară după el. Sărmanul meu frate stătea ascuns în pod. „E aici? Să coboare imediat”. Erau înarmați, dar nu au avut curaj să urce, m-au trimis pe mine. A coborât și l-au luat. Nu am știut nimic de el un an și ceva. Când s-a întors era fărmat de cât l-au chinuit. Nu a vrut să povestească nimic, unde a fost și ce a suferit. A făcut greva foamei și a murit la 24 de ani. Vezi tu Emilia, asta a fost comunismul românesc ajuns orânduire de stat!

Q: Ce repercursiuni a avut pentru dvs?

A: În 1959, la terminarea liceului, când am vrut să mă înscriu la Facultatea de Geologie, erai admis doar facă aveai dosar curat, fără probleme. Abia după 1962 se va renunța la dosar. Părinții mi-ai spus: „Nu da pentru că nu vei intra, iar asta te va marca!” Nu i-am ascultat și am fost nevoit să completez dosarul. Am scris de tata, de mama și de fratele meu. M-au lăsat să dau examenul. Am luat primele 2 examene (la scris), dar la al 3-lea de la oral mi-au dat un 8. Eu aveam nevoie de cel puțin un 9, dacă nu 10. Bineînțeles că m-au picat. Mi-au dat lacrimile. Atunci am clacat și m-am îmbolnăvit. Din acest motiv, nu m-au luat în toamna acelui an în armată. În 1960 am dat examen la Școala tehnică de petrol – chimie. Copii dușmanilor de clasă aici aveau dreptul. Am reușit și am făcut 2 ani.

În vara lui 1962 deși se renunțase la dosare, nu am dat la facultate. Am zis să lucrez 1 an pentru a-mi cumpăra necesități vestimentare în cazul în care voi devedi student. Unde crezi că m-au repartizat? La uzina de anvelope Danubiana, la secția de vulcanizare, cea mai dură posibilă. Căldura era sufocantă, iar toxicitatea de la vaporii de sulf foarte ridicată. Nici pomeneală de măști de protecție la acea vreme. Străbăteam tot orașul, de la nord la sud, pentru a ajunge la fabrică, unde lucram în 3 schimburi. Bucureștenii nu se duceau acolo, era prea departe, iar condițiile de muncă extrem de grele. În 1962, în vară s-a dat o amnistie pentru deținuții de drept comun. Mulți au fost angajați la Danubiana. Deși aveam doar 21 de ani m-au pus șef de echipă. Îți dai seama? Eram un puști și eram șeful lor. Vai de sufletul meu! Eram confruntat cu apucăturile unor oameni cu mari carențe de comportament, iar eu trebuia să fac față situației. A fost o experință dură de viață. Înfiorătoare!

Q: Cum ați reușit să dați la facultate ?

A: În iunie 1963 mi-am dat demisia ca să mă înscriu la examen pentru facultate. Nu au vrut să mă lase. M-au amenințat: „Te dăm pe mâna armatei să te ia la muncile câmpului”. Nu făcusem armata pentru că fabrica era obiectiv strategic, iar armata era amânată de Marele Stat Major. Le-am spus că dacă nu iau la facultate mă întorc la uzină. M-au chemat la Comisariatul Militar unde m-au pus să dau în scris că mă reântorc la Danubiana. Nu am vrut. Pe la 12 noapta mi-au spus: „du-te acasă, dar mâine te prezinți la fabrică altfel știi ce te așteaptă!” În această situație, am plecat de acasă și până în toamnă am locuit la o mătușă.

La începutul lui septembrie, am plecat la Cluj să dau la facultate. Aici începe providența. Cât am stat ascuns, am învățat de m-am snopit. Când să mă înscriu pentru admitere, un secretar de la facultate, un om cu suflet deosebit îmi zice: „Măi băiete, tu vii din București aici la Cluj? Tu știi câte locuri sunt? 25. Până acum s-au înscris peste 400. Hai să te înscriu la Geografie sunt ceva mai multe locuri.” Am spus: Nu, eu dau la geologie! „Să te ajute Dumnezeu, măi băiete!”(și m-a ajutat). Am dat și datorită mediei de admitere am intrat cu bursă. Am făcut 5 ani la zi. Geologia nu avea seral sau fără frecvență.

Q: Cu ce v-a ajutat toată această suferință?

A: Tot răul, greul are și un bine. Ulterior după încheirea studiilor universitare, activitatea practică, de teren, desfășurată, în general, în condiții nu foarte ușoare, asaltat de multe privațiuni, nu mi s-a părut foarte grea. Mulți dintre colegi se mirau că eu nu mă plâng de numeroasele dificultățile generate de precaritatea cazării și a condițiilor de hrană. Tot timpul am spus: avem o profesie grea, dar frumoasă. Ei nu știau cât de bine eram antrenat fizic și spiritual de viață, pentru profesia mea, de geolog terenist.

Întâlnirea cu N.D. a fost una din cele mai frumoase experiențe pe care am avut-o de când scriu pe acest blog. Nu vreau să închei într-o notă pesimistă. Modul în care N.D. și-a spus povestea, mi-a confirmat că se poate trăi, dacă vrei, între granițele binelui, frumosului și adevărului. Deși subiectul a fost trist, am plecat acasă, după acel interviu, cu un tonus excelent. Să vă spun cum a decurs conversația?! Dacă cineva ne-ar fi văzut, ar fi putut crede, cu ușurință, că era o discuție despre artă. Nu a ridicat niciodată tonul, a punctat evenimentele din trecut fără ură, nu s-a plâns de ce a fost nevoit să îndure. Durerea era însă acolo. Am simțit-o când povestea despre moartea mamei, a surorii, arestarea fratelui și eșecul admiterii la facultate. Nu oricine poate vorbi despre traumele copilăriei și tinereții în acest fel. Ai nevoie de o aristocrație a gândului, dar mai ales a spiritului.

Nici nu vreau să mă gândesc cât de greu i-a fost să reziste la toate câte i s-au întâmplat. Să asiste neputincios cum comunismul pretindea tribut de: atâta bogăție de personalitate, talent, potențial și șansă tocmai celor mai valoroși oameni ai momentului. Dar el a fost puternic, nu s-a lăsat doborât.

Comunismul la început a distrus elitele, apoi s-a îndreptat spre omul obișnuit. A marginalizat educația, deoarece în lipsa ei manipularea prinde mult mai ușor. Generațiilor care au urmat, comunismul le-a confiscat visurile, iar asta le-a impietrit sufletele. Oamenii au nevoie de visuri! Ele ne fac să mergem mai departe.

Domnul N.D. are astăzi 77 de ani. Rar am văzut pe cineva atât de frumos. Demnitatea lui luminează totul în jur. După acest interviu am plecat spre casă… dorindu-mi să devin un om mai bun.

Carțile legate de subiectul acestui articol:
• „Maxilarul inferior” de Doina Uricariu – mama autoarei basarabeancă este salvată pentru a nu fi trimisă în Basarabia. Cum? Printr-o căsătorie. O poveste reală tulburătoare.
• „Bucureștiul sub bombardamente 1941-1944”- Alexandru Armă, editura Militară

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului și pe contul meu de instagram.

Etichete amintiri, inspirație, interviuri, istorie, poveste reală

Cultură Viața mea

De ce am început să citesc cărți despre Holocaust?

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 30 august 2018
7 comentarii la De ce am început să citesc cărți despre Holocaust?

În ultima vreme m-am axat doar pe articole – interviu. Deși am cunoscut oameni foarte interesanți, uneori trăiesc senzația că m-am pierdut pe mine. De aceea, cred că e momentul să revin cu ceva care să mă reprezinte. Ideea acestui articol s-a conturat în momentul în care am comandat ultima carte despre Holocaust. Brusc amintirea unui om tăinuită în memoria copilăriei a revenit în prezent. Atunci când fetele de vârstă mea făceau o pasiune nebună pentru actorii la modă, eu eram topită de admirație pentru un domn matur care avea în jur de … 60-65 de ani. Prin el am descoperit și am început să citesc cărți despre Holocaust.

Aveam 11-12 ani. Era o perioadă în care ne adunam foarte mulți copii în fața blocului. Deși încercam să mă țin departe de grupurile mari, nu îmi reușea întotdeauna pentru că îmi placea să observ reacțiile oamenilor. Mă integrez relativ repede, dar prefer să stau pe margine. Într-o zi un domn m-a intrebat:

– Tu de ce nu te joci cu copiii?
L-am privit. Avea o figură care trasmitea încredere, de aceea m-am lăsat prinsă cu ușurință într-un dialog:
– Mă joc, dar uneori mă plictisesc să fac asta toată ziua!
– Și ce faci când nu te joci?
– Citesc.

Am vorbit de cărți. Nu mai țin minte cu exactitate ce, dar știu că la finalul conversației mi-a spus: „Nu renunța niciodată la pasiunile tale, indiferent de preocupările oamenilor din jurul tău. Fiecare om e unic”. Nu prea am luat în seamă acele cuvinte, dar făcusem o obsesie pentru acest domn. Se numea Iancu Scorțaru, era întotdeauna cu zâmbetul pe buze, știa să dezamorseze conflictele care apăreau între noi copiii, până și cel mai recalcitrant din grup era dezarmat în fața atitudinii lui. Nu se știa atunci de dezvoltare personală, dar cred că ar fi fost un lector excepțional. Pentru mine, lumea devenea brusc mai frumoasă când apărea el. Ieșiam în fața blocului doar ca să-l văd. Știam că va fi acolo cu nepoata lui, Nana care era mică și trebuia supravegheată. Amirație, admirație, dar voiam să știu mai mult! Într-o seară n-am mai rezistat și am întrebat-o pe mama:

– Mama, de ce domnu Scorțaru el altfel?
– Cum altfel?
– Altfel. Nu am mai întâlnit pe nimeni ca el.

Prin altfel vroiam să spun: de ce nu se supără niciodată, de ce atunci când apare impune respect de la cel mai mic copil până la cel mai vârstnic, de ce râde mereu, de ce ajută, de ce atunci când se întorce de la pâine se oprește să joace șotron cu noi fetele? ( Îl văd și acum cu plasa într-o mână țopăind într-un picior, iar noi îl aplaudam în extaz.)

– Mama, toți copiii se bucură când îl văd, îl salută cu drag și alergă în întâmpinarea lui! Nu i se spune niciodată „moșul ala”, el este „domnu Scorțaru”. (Mai târziu aveam să aflu ca animalele și copii au un stil aparte de a se raporta la o anumită categorie de oameni.)
– E educat…și… diplomat… .
– Mama, mai sunt oameni educați! Înțelege că el este altfel…
Și-am ținut-o așa ceva timp. Văzând ca nu cedez, mama mi-a spus:
– Pentru că este evreu!
– Evreu?! Ce înseamnă evreu?

Peste ani, mama mi-a mărturisit că a fost una din cele mai grele întrebări la care a trebuit să-mi răspundă. Nu era foarte familiarizată cu istoria poporului evreu. A avut însă o idee genială, m-a luat de mâna și mi-a scos din biblioteca toate cărțile despre Holocaust. Erau destule pentru că părinții mei aveau o bibliotecă impresionantă.

Așa am început să citesc cărți despre Holocaust. După impactul emoțional produs, am început să fiu din ce în ce mai atrasă de subiect. La 14 ani ajunsesem să cunosc destule despre Holocaust. Admirația pentru dnu Scorțaru a atins cote alarmante în acea vară. Apoi a intrat în declin, a început școala, nu mai aveam timp să stau în fața blocului, dar citind cărții despre Holocaust cumva el era prezent. Numele lui rostit într-o zi de mama, l-a readus în centrul preocupărilor mele:
– Domnu Scorțaru și-a vândut bibliotecă. Îmi pare rău că nu am știut. Mi-ar fi plăcut să cumpărăm și noi câteva cărți. (Cu siguranța mama și-ar fi dorit să le cumpere pentru mine.)
– De ce? Ce s-a întamplat?
– Pleacă în Israel.
– Cum adică pleacă? Credeam că îi place aici. M-am simțit trădată. Părea singurul om cu adevărat fericit.
– O să-i fie mai bine acolo.

Cum e posibil un om, cu care relaționasem destul de puțin, să lase un așa gol în inima unui copil? După plecarea lui, atunci când mama cumpăra cărți o întrebam?: Cărți despre evrei? Nu foloseam termenul de Holocaust pe atunci. Când a cumpărat „Procesul de la Nurnberg” am fost tare fericită, dar am văzut apoi fotografiile. Până atunci citisem doar cărți despre mărturii ale supraviețuitorilor, cu un număr redus de personaje. Nu am realizat amploarea fenomenului. De atunci nu mai suport statisticile. De nici un fel. Bune sau rele. Pentru mine, în spatele statisticilor sunt oameni. Fotografiile pe care le-am văzut în „Procesul de la Nurnberg” mi-au alimentat mult timp coșmarurile. N-am mai deschis niciodată acea carte.

Iancu Scorțaru a fost persoană care m-a făcut să înțeleg că unicitatea îți conferă putere. Dacă nu l-aș fi întâlnit pe acest om, care m-a ghidat fără să știe să citesc cărți despre Holocaust, m-aș fi limitat la cine știe ce romane siropoase. Și acum de fiecare dată când cumpăr o carte despre Holocaust îi simt prezența.

Am realizat că nu am nici o fotografie de a lui. Actualul Președinte al Comunității Evreiești din Tecuci, Aizic Iancu, m-a ajutat să fac rost de una. Veche, nu foarte clară, dar cu toate astea pentru mine este de neprețuit. Cine a fost Iancu Scorțaru? Făcea parte din elita intelectuală a orașului Tecuci, un avocat renumit, bine pregătit în instanță și de aceea foarte căutat. Colabora admirabil cu tinerii colegi pe care îi îndruma cu drag. Unul din cei mai buni avocați din oraș, Radu Iliescu l-a avut ca mentor. Comunismul era o perioadă cenușie pentru avocatură, de aceea nu îi punea în valoare pregătirea profesională cum ar fi meritat, dar și așa calitatea lui umană răzbătea în acele vremuri. A fost un om de onoare care își merita din plin respectul celor din jur. Soția lui era farmacistă. Unica fiică, Amalia Scorțaru-Sarr a fost jurnalistă în București apoi la un ziar de limba română din Israel. Pe plan social a activat ca președinte a Comunității Evreiești din Tecuci (1953 și 1963-1967). Pe atunci comunitatea evreiască era mare și se confrunta cu destule probleme. Cred că l-am idealizat puțin, dar pic adesea în păcatul asta cu oamenii care îmi vorbesc despre cărți.

Dacă cineva care citește acest articol are amintiri sau cunoaște mai multe despre Iancu Scorțaru mi-aș dori tare mult să mă contacteze.

Acest articol mi-ar plăcea să îndemne la lectură, de aceea las o listă cu cărți despre Holocaust:
• Se numea Sarah – Tatiana de Rosnay
• Jurnalul Annei Frank .
• Supraviețuitorii – Georgia Hunter Rao
• Mai este oare acesta un om? – Primo Levi
• Alegerea Sophiei – William Styron
• Pianistul – Wladyslaw Szpilman
• Jurnal (1938-1945). Povestea unei fete care a supraviețuit Holocaustului – Helga Hošková-Weissová
• Lista lui Schindler – Thomas Keneally
• Bibliotecara de la Auschwitz – Antonio G. Iturbe
• Un băiat pe lista lui Schindler – Leon Leyson
• Băiatul cu pijamale în dungi – John Boyne
• Procesul de la Nurnberg – Joe Heydecker; Johannes Leeb
• Am fost medic la Auschwitz – Gisella Perl, autoarea s-a născut în România.
• O istorie a evreilor – Paul Johnson, prima ediție a apărut în Romania la editura Hasefer. S-a epuizat destul de repede. Am încercat să dau de carte, dar fără succes. Întrebam peste tot. Și într-o zi am primit-o cadou. Despre omul care mi-a dăruit-o găsiți un articol aici. Acum există o ediție scoasă de cei de la Humanitas. Autorul cărții nu este evreu.

Etichete cărți, educație, istorie, poveste reală, recomandare

Diverse Interviuri

Drum lin către stele!

Îmi doream tare mult un articol cu Roxana Cavaliotti. Dar cum să abordezi o femeie, să o rogi să-ți povestească, într-un articol pe blog, despre cea mai traumatizantă întâmplare din viața ei? Nu găseam un pretext să-i propun asta, suficient de delicat ca să nu o rănesc. Deși mă confruntam cu acest neajuns, nu am abandonat ideea articolului. Îmi repetam mereu: voi scrie atunci când v-a veni momentul! Și într-o zi astrele s-au aliniat. Roxana nu numai că a acceptat, dar mi-a permis să-i dezvălui și identitatea.

Cine nu o cunoaște, cu adevărat pe Roxana, spune că face parte din categoria celor răsfățați de soarta. A venit pe lume într-o familie unde a fost mult timp așteptată, de aceea în copilărie a fost înconjurată de multă iubire. Tatăl a susținut-o de mică să-și cultive personalitatea rebelă. Pe măsură ce au trecut anii, partea rebelă a fost temperată printr-o bună educație. Acest mix între latura rebelă și sofisticarea rezultată din educație au dezvoltat o personalitate aparte. Una din marile calități ale Roxanei este autenticitatea. Trăiește fiecare moment cu intensitate: dacă merge la înmormântare plânge și este cu tot sufletul alături de cei în suferință, la nuntă râde și dansează, la birou stă peste program dacă are un proiect de finalizat, iar la Ateneu se transpune total sub magia muzicii lui Enescu. Un alt punct forte este charisma. Eu una nu prea cad, ușor, sub vraja celor din jur, dar Roxana m-a făcut, de multe ori, să încalc acest principiu. La fiecare întâlnire cu ea mă simt minunat. Fie că râd în hohote la descrierea unor întâmplări amuzante, a unor personaje pitorești, fie că învăț ceva nou din fiecare proiect care o pasionează în acel moment, fie mă încurajează să cred în mine și să-mi urmeaz visele. Are o inteligență ascuțită, tăioasă chiar, taxează defectele celor din jur cu umor dar nu cu ură sau ranchiună. Are un simț aparte de a găsi „scânteia aceia” din oameni. Scânteia pe care mulți o ignoră. Spuneți voi cum poți să nu o placi?

Oricum aș întoarce frazele am senzația că nu sunt suficient de inspirată pentru acest articol. Dar povestea Roxanei am simțit că trebuie spusă. Sunt convinsă că va ajuta! Subiectul este încă tabu. Multe femei nu au suficientă tărie să o facă, de teamă de a nu fi judecate. Roxana a avut curajul să treacă peste prejudecăți, și-a dezgolit sufletul și a vorbit.

Q: Crezi că te poți întoarce în trecut să povestești cum a fost?

A: Pe toată durata sarcinii analizele au fost ok. Am avut contracții, ca la o sarcină normală și m-am dus să nasc la spital. La plecare Mugur (soțul Roxanei) a spus părinților: „Plecăm 2 și ne întoarcem 3!” „Aiurea, ne-am întors fix tot 2!”mi-a punctat Roxana. În momentul în care m-am urcat pe masă mi-au pus un aparat care lua pulsul copilului. Era 00. Asistenta s-a panicat și l-a chemat pe medic. Văzusem 00 și nu mai credeam într-un miracol, acum eram îngrozită de nașterea în sine. A venit și medicul. S-a schimbat la față. I-a scăpat ceva de genul: „Situația e nasoală rău de tot!” Nu mai știu exact! O expresie în argou. Mereu folosise un limbaj elegant, ori asta demonstra că este depășit emoțional. S-a întâmplat într-o miercuri. Marți noaptea am avut contracții. Cu o săptămâna înainte, joi, am fost la control și medicul a considerat că nu mai este cazul să fac ecografie, deși eu i-am spus:
– Nu mai simt copilul!
– Grasul nu mai are loc să se miște! a fost replica medicului.
Cumva atunci reușise să mă liniștească, dar când am văzut pulsul 00 și panica din privirea personalului medical, am știut că bebelușul meu era mort.

Q: Primul gând cu care a trebuit să lupți după decesul copilului ?

A: Te întrebi de ce ți se întâmplă ție? Pasul următor este să învinuiești pe cineva: medicul. Apoi am stat și m-am gândit. Deși în 2003 erau puține ecografe performante, în familia soțului meu fiind mulți medici, am avut acces la un cabinet care să îmi permită o monitorizare de calitate. Ultima ecografie a fost pe făcută pe 2 aprilie. Medicul ecograf chiar mi-a cerut permisiunea să îl înregistreze pe copil pentru că era expresiv. Nu exista nici un indiciu ca soarta ne va pregăti pentru altceva.

Q: Ai aflat motivul decesului?

A: S-a făcut o analiză patologică de laborator. Medicii mi-au comunicat ce au constatat: insuficiență placentară, adică placenta nu se mai hrănește cu sânge, fătul intră în suferință și moare.

Q: Cum s-au comportat cei apropiați la aflarea veștii?

A: Tata a fost tare de drăguț, a venit imediat la spital. Mama nu a putut ajunge, a făcut un atac vascular la ochi. Mi-a trimis mâncarea preferată: rizotto. Tata era bucureștean get-beget, născut la începutul secolulul trecut. Cunoștea istoricul vilelor boierești, al parcurilor și al statuilor. A început să-mi povestească despre casele întâlnite în drumul spre spital. Mi-a ținut un curs despre arhitectura Bucureștiului Interbelic. Nu s-a exprimat în legătură cu pierderea mea. Doamne cât a fost de drăguț! Când am ajuns acasă, mama a continuat ce a început tata la spital. M-au ajutat enorm. Ei 2 au fost puternici pentru mine și Mugur.

Mugur în prima săptămâna a stat, zi și noapte, cu mine la spital. Nu aș fi putut trece singură peste această tragedie. A venit de la el, nu a fost nevoie să îl rog. Știu că m-am trezit într-o noapte și l-am văzut plângând. L-am întrebat de ce ? „Măcar tu ai comunicat cu el, eu abia așteptam să îl văd. Mi-a fost răpită toată frumusețea momentului.” (Roxana știe că sunt fan Mugur. Îmi place să cred că am intuit acestă latură a lui, dincolo de discursul inteligent și incisiv cu care îi păcălește pe cei din jur.)

Q: Cum a decurs viața ta după moartea copilului?

A: Timp de 1 lună, chiar 1 lună și jumătate am plâns zilnic. Făceam ceva apoi plângeam. Nu mai ținea de mine. Parcă eram programată să fac asta. Cred că ceva era necesar să se golească acolo. A fost traumatizant să pierd acest copil. Aveam un statut și eu și Mugur, o anumită vârstă și am considerat că e momentul să vină și copiliul. Am vrut să am acest copil asumat, responsabil. De aici frustrarea. Am simțit ca o palmă puternică primită de la cineva fără să o merit! Apoi m-am gândit că așa a fost să fie! O fi fost o deficiență acolo, poate ar fi fost un copil cu probleme și nu aș fi rezistat. Trebuie să fii puternic să gestionezi așa ceva. Nu oricine poate crește un astfel de copil. Îi admir foarte mult pe părinții care fac asta.

Educația pe care mi-a dat-o mama, văzând cât sunt de ambițioasă, m-a făcut să merg mai departe. Mereu îmi repeta că sunt oameni mult mai rău decât mine. „Dacă te vei compara tot timpul cu cei de deasupra ta vei suferi. Nu poți să le ai pe toate. Uită-te și în spate!”

Când mi-a murit copilul am învățat să mă uit și în urmă. Mi-am luat ca reper pe o doamnă dintre cunoștințele mele. Mama i-a murit la 7 ani printr-o întrerupere de sarcină (era pe vremea lui Ceaușescu). Tatal îi moare într-un accident feroviar când avea 14 ani. Deși foarte tânără, avea 30 de ani, soțul se sinucide. La aproximativ 50 de ani îi moare fiica, de 21 de ani, într-un accident de mașină și rămâne doar cu băiatul. Atunci am realizat că dacă femeia asta nu a înnebunit, cum să nu pot eu trece peste ce mi s-a întâmplat.

Primul lucru pe care mi l-a spus Mugur atunci când dădeam semne că mă întorc la o viață normală „Acum nu o să începem să dezvoltăm fobii față de oamenii care au copii mici!” Simțeam în continuare o tristețe nesfârșită. Formidabil a fost că, deși trecusem printr-un necaz mare, nu simțeam ură împotriva lui Dumnezeu. Îmi părea rău, dar nu simțeam ură. Am simțit nevoia să învinovățesc oameni (medicul), dar nu pe Dumnezeu. Apoi am renunțat să mai caut vinovați.

Q: Cum s-a comportat medicul când a realizat gravitatea situației?

A: Sunt convinsă că s-a simțit vinovat. A încercat să îmi explice că dacă joi făceam ecografie, și constatam că bebelușul e mort, începea stresul cum îl scoatem. Aici i-am dat dreptate, dar mai târziu. Când mi-a spus asta l-am acuzat de cinism, când de fapt el voia doar să se scuze. Cred că există un destin pentru fiecare!

Q: O persoană pe care ai simțit-o alături de tine în acel moment?

A: Moașa a fost excepționala,Cornelia. Nu o pot uita! Mi-a spus să mă urc pe masa de nașteri. M-am trezit că spun: Dacă tot a murit eu ce mai caut aici, de ce mai nasc? A fost un moment de blank! Atât era în mintea mea. Nu-mi doream decât să fug cât mai departe de acel loc. Ea mi-a explicat cât de diplomat a putut. „Păi nu trebuie să îl scoatem? Ce facem îl lăsăm acolo? Câtă dreptate avea!

Nu am vrut să depun reclamație. La ce bun, nimic nu mi-l mai aducea înapoi.

Q: Cât de important este ajutorul celor din jur?

A: Pentru ceilalți care vor să ajute este important să se armonizeze cu cei în suferință. Am să vin cu niște exemple, pe care le privesc acum detașat, dar atunci mă dezechilibrau emoțional. Un capitol interesant sunt vecinii. Majoritatea mă cunoșteau de mică. Toți voiau să mă susțină, toți țineau să-mi spună că e vina medicului. Nimeni nu înțelegea că eu nu aveam nevoie de vinovați. Tot ce voiam era să îmi continui viața, iar suferința mea să nu se transforme într-o povara peste care să nu pot trece. Ori comportamentul lor nu mă ajuta deloc. Cum mă vedeau, nu îmi spuneau nici bună ziua și începeau așa: „Știi, îmi pare atât de rău!”. Simțeam că nu mai suport! Căutam să îi evit, dar nu îmi reușea întodeauna.

Mi-a rămas în minte o vecină. „Stai puțin, stai puțin să-ți zic ceva!” Nu mai voiam să discut același lucru. Voiam să fiu lăsată în pace! În timp ce spunea asta, fugea după mine. Am început să fug și eu. Era ca într-un scenariu de film prost. O auzeam cum striga în spatele meu: „A fost vina doctorului! El este vinovat!„ Nu înțelegeau, din atitudinea mea, că asta nu se discută tot timpul, oricând și cu toată lumea. Vecina poate te simpatizează, dar nu este atât de apropiată încât în loc de bună ziua să-ți zică:
– Ce faci dragă?
– Bine!
– Cum bine? Nu ți-a murit copilul?
– Și ce vrei să mor și eu? A fost momentul în care am considerat că era deja prea mult.

Din păcate după șocul pierderii am avut de luptat și cu asemenea oameni. Empatia este importantă. Când cei din jur știu să se poarte, te pot ajuta să depășești momentul sau din contra te pot ajuta să te prăbușești.

Cel mai bine au știut să mă consoleze persoanele care au trecut prin asta. Când ți se spune. „Îmi pare rău, știu ce înseamnă și mie mi s-a întâmplat mult mai rău. Mie mi-a adus copilul, l-am ținut în brațe, și a II-a zi nu l-am mai avut. A murit peste noapte!”, realizezi că nu ești singura în această situație. Oricât ar fi de dureros, femeia din fața ta este dovada că poți trece peste această traumă.

Roxana s-a întors la birou peste 3 luni. Cât a stat acasă cunoștințe, colegi, rude au telefonat, dar ea nu era pregătită să vorbească. Era în faza în care nu simțea nimic. Sentimentele ei erau paralizate. Nu simțea nici supărare, dar nici bucurie. Consilierea psihologică era pe atunci o necunoscută. Timpul a vindecat rana, dar durerea nu a dispărut niciodată. A rămas încătușată în sufletul ei. E ceva cu care a învățat să trăiască, devenind parte din ea.

Pe tot parcursul interviului am încercat să-i menajez sentimentele, dar știam că într-un final emoții vechi vor erupe la suprafață. La început vocea i-a tremurat, apoi a început să plângă când mi-a mărturisit: „Faptul că a trebuit să mă confrunt cu așa ceva m-a făcut să am mai multă iubire pentru toți copiii. Până atunci nu dădeam atenție decât celor speciali. E foarte ușor să-i iubești pe cei frumoși, deștepți și educați. După pierderea copilului meu am rămas cu mult mai multă iubire pentru toți copii în general.”

După aproximativ 3 ani Roxana a rămas din nou însărcinată. Știind prin ce a trecut prima dată și-a făcut toate analizele, iar parcursul sarcinii a fost supravegheat cu mare atenție. În ultimile 2 săptămâni de sarcină a fost monitorizat zilnic ritmului cardiac al fătului. Cu toate astea până în luna a 5-a nu și-a dat voie să se bucure de sarcină. Când a făcut amniocenteza și a primit un verdict favorabil, s-a relaxat și din acel moment și-a luat revanșa pentru toată suferința îndurată în trecut. Era radioasă, se îmbraca și se farda de parcă se pregătea să mergă la o întâlnire, de parcă dragostea plutea în aer. De fapt chiar plutea, dar o altfel de dragoste! Roxana se pregătea de întâlnirea cu micuțul Luca.

Cu toate măsurile luate când s-a urcat pe masa de nașteri tensiune i-a crescut la 17. A născut un băiat sănătos de 4,100 kg. A preferat altă maternitate. Nu se mai putea întoarce în locul în care și-a lăsat o parte din suflet. A schimbat și medicul. Primul medic avea referințe bune. Era un om ok. În familia Roxanei 2 persoane au născut cu el. „Pentru mine pur și simplu așa s-au aliniat astrele!”

Articolul asta nu este o reglare de conturi cu lumea medicală. Este despre experiența Roxanei. O femeie care a avut tăria să povestească despre ce faci atunci când naști un copil mort. Cum mergi mai departe, cum îți revii și ce faci cu viața ta? Să vorbească despre oamenii care i-au fost alături, dar și despre oamenii care au sufocat-o cu mila lor. Roxana a îndrăznit să-și spună povestea pentru a ajuta persoane care au trăit experiențe asemănătoare.

Am o rugăminte, vă rog nu comentați nepoliticos la adresa medicilor. Ea nu îi acuză. Nu am dat numele celor 2 maternități și nici al medicilor. Fiecare om are modul lui de a se raporta la suferință. Articolul asta este despre Roxana Cavaliotti, despre durerea ei, nu despre medicul care i-a monitorizat sarcina. Dacă după pierderea copilului ea a găsit puterea să depășească momentul, îmi să place să cred că din respect pentru suferința ei, nu va apărea nici un comentariu negativ despre medici. Nu mi-aș ierta asta niciodată, și nici nu aș mai putea expune oameni cu astfel de povești pe blogul meu.

Etichete evoluție, interviuri, poveste reală, suflet gol

Povești

Lecție de supraviețuire, dragoste fără limite, Aki

Autor articol De emiliachebac
Dată articol 4 mai 2018
4 comentarii la Lecție de supraviețuire, dragoste fără limite, Aki

Începutul lui martie, mai precis 8 martie 2018. Soarele strălucea de dimineață. Bucureștenii se bucurau pentru prima dată în acest an de un cer fără nori. În timp ce cumpăram un buchet de lalele am realizat că nu o mai văzusem pe Elena de ceva ani. Oare când zburase timpul? Poate vremea minunată, buchetul de lalele, faptul că revedeam un om drag sau toate la un loc generau în mine un entuziasm la cote ridicate.
Am sunat cu nerăbdare la ușa ei. M-a întâmpinat cu același zâmbet pe care îl cunoșteam atât de bine. O cățelușă zburdalnică îmi dădea târcoale. Părea că se bucură teribil de prezența mea.

– Ți-ai luat alt câine?
– Nu. E tot Aki!
– Nu pot să cred? Acea Aki?
– Da. Acea Aki!

În acel moment am știut că voi scrie un articol despre ea. Aki este o căţeluşă metis, pechinez împerecheat cu chihuahua. A fost furată de nişte romi care au bătut-o și înfometat-o. Probabil au crezut că pot lua ceva bani pe ea dacă o vând. Sătenii spun că de multe ori în păduricea de lângă sat, se opresc maşini din care sunt aruncaţi câini.

Ea a fugit de la ei, a trăit pe uliţe şi s-a aciuat în curtea casei parohiale de lângă biserica pe care o frecventează Elena. Deși părintele de acolo mai avea în grijă alţi 4 câini s-a găsit și pentru Aki adăpost şi ceva mâncare. Stătea afară, în curte.

„Prima dată când am văzut-o am realizat că a fost cândva un câine îngrijit. Acum era însă doar o umbră. Observând că mă joc cu ea, părintele m-a întrebat dacă nu vrem, eu şi soţul, să o luăm acasă. L-am refuzat spunând că avem deja un program încărcat care ne solicită. Intuisem intenţia părintelui: căţeluşa ne-ar fi ajutat să ne „antrenăm” până la venirea copilului nostru.”

A venit iarna. Aki a rămas tot în curte, tremura în zăpadă și cerşea de mâncare de la oamenii care veneau la biserică. Într-o zi, fiica unor prieteni a luat-o şi a băgat-o în geaca ei. A trimis un băiat din strană să o întrebe încă o dată pe Elena dacă nu vreau să o ia acasă. A refuzat din nou… Fata i-a dat numele „Aki” după un alt câine salvat de ea. Dacă nimeni nu o vroia se hotărâse să o ţină ea. Dar n-a fost să fie, căţeluşa pe care o avea deja acasă nu a fost deloc încântată să împartă afecțiunea stăpânei cu altcineva… Aki a mai stat pe ici pe acolo, pe la diverşi prieteni în speranţa de a i se găsi un stăpân. Astăzi îi cunoaște şi le este recunoscătoare celor care i-au oferit, chiar şi pentru puţin timp, grijă şi bunătate. O lecţie dată oamenilor care uită cu prea mare ușurință binele primit!

Cum nimeni nu o vroia, Elena se hotărăște să o adopte. „Am avut un moment de îndoială şi chiar am vrut să o duc înapoi, dar până la urmă am decis că va rămâne la noi. Dacă regret ceva este faptul că nu am luat-o atunci când ne-a propus părintele. Aşa îi puteam salva ochiul drept. Nefiind tratată la timp au apărut complicaţii, iar mai târziu cu tot efortul nostru și-a pierdut vederea.”

Primele două săptămâni au cele mai grele: țineau în casă un câine traumatizat care îi scotea din zona lor de confort. Aki plângea toată noaptea, se ascundea sub pat, făcea pipi în mijlocul sufrageriei numai la 2-3 noaptea, era foarte tristă şi vroia înapoi la ultimii ei stăpâni.

La câteva zile după ce au luat-o începuse să îi tremure un picioruş din spate. Am dus-o la radiografie. Nu trebuia să fii doctor pentru a vedea multiplele traumatisme pe care le avea. Doctorul veterinar s-a îngrozit: „cum poate cineva, care se consideră om, să se comporte aşa cu un câine?!” A spus că urmele erau rezultatul loviturilor date de oameni şi nu de câini mai mari. Doar leziunea de la ochiul drept era mușcătura unui câine.

Simțind pesimismul doctorului Elena a spus: „Aki o să moară când o vrea Dumnezeu!” Acelaşi lucru le-a spus şi doctorilor care, cu 3 ani înainte de a o avea pe Aki, dădeau din umeri la problema ei de sănătate: „Voi muri când o vrea Dumnezeu!” Dacă El îngăduise, după atâtea ezitări ale noastre, să ajungă la noi înseamnă că trebuia să apuce să îşi facă misiunea. Şi aşa a fost. Nu numai că Aki a supravieţuit într-un mod miraculos, dar a început să se întremeze şi să devină o căţeluşă iubitoare, frumoasă, jucăuşă şi dornică de plimbări cât mai lungi.

A adus bucurie în casă şi s-a transformat în mascota grupului de prieteni. Oricât de obosită, îngândurată sau tristă este Elena, Aki reuşeşte să să-i smulgă măcar un zâmbet. Aki înţelege multe și vorbeşte pe limba ei. Cea mai mare dorinţă a ei este să fie mereu în preajma stăpânilor. Şi, desigur, să mănânce ceva cărniţă. Cea mai mare tristeţe a ei este când Elena pleacă în vacanță. Deși o lasă la părinți, ea a rămas cu teama de abandon.

Elena bănuiește că a fost aruncată dintr-o maşină. Lui Aki încă îi este și acum frică atunci când plecă cu mașina, la întoarcerea acasă este mult mai liniştită. Nu consider că animalele au suflet, dar cum am auzit de la un om pe care îl consider înţelept, au ceea ce se numeşte „loc de suflet”. Astfel, câinele încarcă multe aspecte emoţionale şi de personalitate care aparţin stăpânilor.”

La sfârşitul lunii ianuarie 2018, Aki a făcut 5 ani de când a fost adoptată de Elena și soțul ei. Nu se consideră stăpânii perfecţi, încercă doar să o iubească şi să o îngrijească. Nu exagerează. Adică fără rochiţe colorate şi spa canin. Astăzi, Aki este un câine de nerecunoscut pentru cei care au văzut-o în primele zile de adopție. Dacă atunci era doar un câine jigărit, astăzi este o cățelusă chiar frumosă. O admiram pentru fapta ei. Mai ales că Aki nu era un câine deloc atrăgător. Una să îți cumperi un câine frumos de rasă și alta să adopți un astfel câine. Timpul a demonstrat că afecțiunea transformă. Dovadă că eu am crezut că este alt câine.

„Nu ştim cu exactitate câţi ani are Aki, dar ştim că o iubim şi că îi suntem recunoscători părintelui care ne-a îndemnat să o luăm şi prietenilor noştri care au cules-o din zăpadă acum cinci ani. Cei cărora le povestim despre viaţa ca-n filme a lui Aki spun că a fost „norocoasă” pentru că am luat-o. Noi credem că a fost exact invers: nu noi am salvat-o pe Aki, ci ea pe noi! We love you, Miss Aki!„

Aki este o supraviețuitoare. Nu știu cum este să fii stăpinul unui animal. Dar știu că Aki mi s-a lipit de suflet. Atât de mult încât am hotărât să scriu un articol despre ea. Nu încă nici un animal de casă… dar „niciodată să nu spui niciodată!” Mai ales dacă voi mai trăi astfel de experiențe!

Despre stăpâna lui Aki nu voi spune prea mult, deoarece ea va fi subiectul unui alt articol pe acest blog. Cred că cel mai bine o recomandă propriile cuvinte. „În tot ceea ce am făcut ca profesor şi psihoterapeut mi-am dorit să contribui la îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor: să fie mai sănătoşi, mai buni și mai toleranţi. Să se bucure de viaţă şi să-şi găsească rostul personal.”

O recomandare pentru iubitorii de animale și nu numai: Viața de câine – Peter Mayle. O carte în care veți găsi, în niște pagini pline de încântare, viziunea unui câine care trăiește în Provance. Autorul (adică câinele) inspirat de Proust care a împărtășit lumii întregi părerile sale despre viață, iubire, fericire, mama lui, madlene… a simțit „chemarea literaturii” și a rezultat această carte fermecătoare, plină de ironie și umor.

Din înțelepciune unui câine:
„Urmând obiceiurile actuale în arta autobiografiei adoptate de politicieni în scrierea propriilor memorii, am modificat adevărul oriunde mi s-a părut că m-ar pune într-o lumină proasta.” (Viața de câine – Peter Mayle)

„Am văzut cum oamenii normali, calmi în situații obișnuite, se transformă în bestii din pricina celor mai mărunte diferențe de opinie. Vor să câștige și se infurie dacă pierd. Nu este nimic mai ciudat decât ființa umană.” (Viața de câine – Peter Mayle)

„Rețineți că trăim într-o lume imperfectă și oamenii fac greșeli. Cocteiluri, mobilier de culoare deschisă, transplante de păr, Anul Nou, articole de Lycra de un portocaliu țipător, zgărzi bătute în zirconiu, jogging, curățenia, sex prin telefon, epilatul – lista poate fi lungă, iar viața poate fi scurtă. Sfatul meu este să folosiți căt mai bune ce vi s-a dat și să fiți toleranți. Să greșești e omenește. Să ierți e canian.” (Viața de câine – Peter Mayle)

Nu este reclamă! Când citești uneori și 3 cărți/săptămână e normal să te trezești că faci recomandări.

Etichete poveste reală, trăiește frumos