Etichetă: suflet gol

Categorii
Diverse Interviuri

Interviu cu Mihaela Preda despre anxietate, depresie și cărți

Ideea unui interviu cu Mihaela Preda mi-a încolțit la ultima ediție a clubului de lectură, Emilia, cărți &cafea, pe care îl moderez.

Când a intrat la Cascara Coffee Shop, gazda clubului de carte, am fost impresionată de naturalețea ei. Purta o ținută minimalistă: cămașă de culoarea cârtiței și un pantalon negru cu talie înaltă. Mijlocul, extrem de zvelt, era încins cu o eșarfa roșie. Mărgele barbare, un machiaj lejer și inconfundabila tunsoare franțuzească. Sunt atrasă de outfiturile cu identitate, care semnalează creativitate și o doză subtilă de visare, dar fără a face rabat de la comoditate. Eram uimită. În fața mea stătea librareasa Emma Valentini din „Libraria iubirii”.

La întrebările mele, Mihaela a fost printre curajoșii care s-au înscris imediat la cuvânt, nu înainte de a puncta „Mi-ar plăcea ca toată lumea să poată să-și exprime părerea, să nu existe cineva care să monopolizeze conversația.” Apoi aruncându-și discret privirea pe o pagină plină de însemnări a început să vorbească. Dacă la început am apreciat că militează pentru egalitate de șanse, când i-am zărit notițele m-a cucerit definitiv.

Cu ceva timp în urmă am scris o recenzie pe blog care începea așa: „Dacă aş fi psiholog, când ar intra un pacient, pentru prima oară, în cabinet l-aş ruga să îmi spună ce cărţi a citit în ultimul an. Nu neaparat titluri, nu toţi sunt obsedaţi de liste ca mine, mai degrabă genul pe care îl preferă. Aş vrea să înţeleg omul din faţa mea prin intermediul cărţilor şi cum evoluează cu ajutorul lor. Alegerea unei cărţi spune foarte multe despre un om.” (Recenzia o puteți citi aici.) Nu bănuiam atunci că peste ceva timp îi voi lua Mihaelei Preda, un psiholog îndragostit de cărți, un interviu.

Mihaela Preda este psiholog clinician şi psihoterapeut (psihoterapie cognitiv-comportamentală) la Spitalul Clinic CF2 Bucureşti. În paralel profesează și în practică privată. Cum interviul cu Mihaela Preda nu se adreseaza unei publicații de specialitate, am rugat-o să răspundă în așa fel încât conținutul acestui articol să ajungă la cât mai multe persoane. Am provocat-o să vorbească despre afecțiunile care macina în prezent omenirea (anxietatea și depresia), despre întâmplări amuzante petrecute în cabinetul de terapie, despre cărți, dar și despre lucruri mai puțin cunoscute din viața ei.

Despre anxietate pe înțelesul tuturor

Emilia Chebac: Deseori oamenii confundă frica cu anxietatea. Cum le putem deosebi?

Mihaela Preda:
• Frica este un răspuns emoțional la un pericol real. (Îmi este frica de câini.)
• Anxietatea este o stare patologică caracterizată prin teamă făra un obiect bine precizat. ( Îmi este teamă că se va întâmpla ceva rău cu mine.) Omul construiește niște scenarii care anticipează starea de rau. Anxietatea este însoțită de încordare musculară, senzație de slăbiciune, deranjament la stomac, nod în gât foarte prezent, transpirații reci-calde etc.

Emilia Chebac: Există o legătură între anxietete și atacurile de panică?

Mihaela Preda: Anxietatea duce la atacuri de panică, dar acestea nu apar la o teamă obișnuită.

Atacurile de panică:
• Câteodată apar din senin fără un factor declanșator – mă trezesc în toiul nopții cu senzația că nu am aer și că o să mi se întâmple ceva rău.
• Pot aparea și predispuse situațional. Dacă ai făcut un atac de panică trecând printr-o intersecție mare vei tinde să îl repeți dacă treci iarăși prin zona respectivă.

De multe ori un atac de panică este confundat cu un atac de cord sau AVC. Pacientul ajunge la Urgență sau la specialist, este consultat și i se spune că este ok. De cele mai multe ori totul se oprește aici. Când i se recomandă să mergă la psiholog sau la psihiatru pacientul dezvoltă o rezistență. Abia după ce ajunge la medic de 5-6 ori și realizează că nu se mai poate, în final, tot la psiholog ajunge.

Ascunderea și nerecunoașterea anxietații, creează un cerc vicios, generând o doză și mai mare de anxietate.

Emilia Chebac: Ce rezultat are camuflarea anxietații?

Mihaela Preda: Evitarea de către o persoană a tuturor evenimentelor care îi declașeză anxietatea o izolează social, îi afectează calitatea vieții și cariera profesională. Nu poate face o prezentare cu 30 de persoane pentru că asta îți va declanșa o criză. Dacă totuși o face se bâlbâie, tremură, iar feedbackul pe care îl primește este ceva de genul: „Uite nu e în stare de nimic!”

Depresia este un diagnostic pe care îl pune specialistul, nu te etichetezi singur în online.

Emilia Chebac: Tot mai mulți oameni vorbesc despre depresie. Oare nu se confundă tristețea cu depresia?

Mihaela Preda:

• Tristețea este o emoție absolut normală care durează de la câteva ore la câteva zile și descrește de la o zi la alta.
• Depresia este o stare patologică care durează minim 2 săptămani și se poate agrava progresiv.

Tristețea este o stare normală, toată lumea trece prin asta, pe când depresia nu.

Emilia Chebac: Ce consecințe are depresia netratată?

Mihaela Preda: Depresia netratată diminuează funcțiile intelectuale. Se ajunge la tot soiul de dependențe – alcool, droguri, jocuri de noroc etc. Apar tentative de suicid. Creierul se uzează în timp și se poate ajunge la boli deteriorative grave cum ar fi demența.

Emilia Chebac: Acum din ce în ce mai multe persoane dezvaluie în online că se luptă cu depresia. Ca specialist ce părere ai?

Mihaela Preda: Cred că se spune prea des: „Sunt depresiv/ă”. E la modă și oferă beneficii secundare. Devine o formă de a atrage atenția online pentru ca alții să te compătimească. Una este să te etichetezi online și alta este să fii cu adevărat depresiv și să te lupți cu această afecțiune.

În depresie orice efort este epuizant. Nu ai energie nici să te dai jos din pat. Depresia este un diagnostic pe care îl pune specialistul, nu te etichetezi singur în online.

Există o triadă cognitivă a depresiei. Cei care se luptă cu acestă afecțiune psihică au o apreciere subiectivă (sumbră) asupra:

– imaginii despre sine: nu sunt bun de nimic,
– lumii: nimeni nu mă iubește,
– viitorului: nu mă aștept la nimic bun.

Emilia Chebac: Există factori care „programează” la depresie?

Mihaela Preda: Există factorii declanșatori pentru depresie:

– Factori constituționali – ne naștem cu o anumită zestre genetică care predispune la depresie (încarcare afectivă negativă)
– Factori biologici (un dereglaj al neurotransmițătorilor – dopamina, serotonina și noradrelina în cantități reduse) Depresia nu ține de voința omului, ea apare îi urma unor dereglaje chimice.
– Factori de mediu: abuz în copilărie, insecuritate, mediu familial conflictual, pierderea mamei la vârste mici.
– Factori sociali: mediu tensionat la job, insecuritate financiară, timp liber scăzut, pierderea locului de muncă.
– Factori psihologici – capacitatea scăzută de reziliență. (Capacitate scazută de adaptare, într-o manieră pozitiva, la situații nefavorabile de viața.)

Emilia Chebac: Pentru cei care doresc să aprofundeze mai mult despre cele 2 afecțiuni (anxietate și depresie) ce cărți recomanzi? Mă refer aici nu la cărți de specialitate ci cărți pentru publicul larg.

Mihaela Preda:
• „Anxietatea” – Scott Stossel
• „Demonul amiezii„ – Andrew Solomon (prezintă depresia prin prisma unui om care a suferit toata viata de acestă afectiune psihică)
• „De ce fac zebrele ulcer?” – Robert M. Sapolsky

Mihaela Preda omul din spatele terapeutului

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă?

Mihaela Preda: Primesc un telefon și o voce educată, la final, după ce am stabilit sedința, mă întreabă: „Și cu plata cum procedeam? Înainte ca la prostituate sau după?” În momentul acela m-am blocat. Nu îmi era clar în ce zonă vrea să o ducă. M-am adunat și i-am răspuns: E drept că este tot un serviciu către populație, dar să știți că vorbim de studii diferite. Din dialogul care a urmat m-am lămurit. Domnul a încercat o glumă pentru că era teribil de tensionat. Nu mai fusesese niciodată la terapie. Povestea datează de acum 20 de ani când terapia era în fază embrionară în România.

Emilia Chebac: Un caz care te-a impresionat?

Mihaela Preda: Sunt multe cazuri, dar am să mă rezum la un caz, în care m-am implicat foarte mult, cel al unei tinere studente. După o vacanță de vară, în care lucrase în străinătate (SUA), pentru a face fața mediului de acolo a încercat diferite droguri recreaționale. Revenirea acasă i-a produs mari schimbari în viața socială. Făcea atacuri de panică, dar cum credea că este o suferință fizică a consultat diferiți specialiști. S-a investigat inima, s-au făcut analize generale, a consultat și un urolog, dar cum totul era în regulă a fost îndrumată către un psiholog.

Avea o tulburare obsesiv-compulsivă cu diferite ritualuri. Totul trebuia să decurgă într-o anumită ordine, după un anumit tipic. Nu mai mergea la facultate și refuza să mai iasă din casă. Părinții o aduceau la terapie și tot ei veneau după ea. Am lucrat la acest caz câteva luni. Dar câteodată terapia nu este suficientă. Persoana trebuie sa beneficieze și de tratament psihiatric și aici intervine o mare rezistența. Ea acceptase să vină la psiholog și acum eu o trimiteam la psihiatru. Îi mai spuneam și că este nevoie de tratament cu pastile. Deja era prea mult.

I-am prezentat toate modificările din organismul ei, cum o afectează și cum o va ajuta tratamentul. A durat mult până am convins-o, dar s-a dus. S-a simțit din ce în ce mai bine. A citit toate cărțile recomandate de mine. „Demonul amiezii” în engleză. Și-a făcut exercițiile pentru acasă. A rezolvat problema, a terminat facultatea și a rămas în învățământul universitar. Într-o zi am primit un mesaj de la ea: Nu aș fi ajuns niciodată aici, dacă nu existați dumneavoastră. Pe diploma mea ar trebui să fie și numele dumneavoastră.

Emilia Chebac: De ce se tem oamenii de terapie ?

Mihaela Preda: Mulți cred că terapeutul îi forțează să facă ceva împotriva voinței lor. E greșit. Terapia este despre tine și ce vrei tu, cu resursele tale, pentru a merge mai departe.

În orice loc a fost Mihaela Preda a lăsat o urmă

Emilia Chebac: Până să devii terapeut ai fost, o scurtă perioadă, profesor. Cum te-a ajutat această experiență în evoluția ta ca om?

Mihaela Preda: După terminarea facultății am fost 4 ani profesor (suplinitor) de științe sociale la liceu. O consider o experiență extrem de interesantă pentru evoluția mea personală. La început a fost stresant. Eram doar cu 6-7 ani mai mare decât elevii mei. Nu vrei să știi cum au fost primele zile. Veneam acasă și mă puneam pe plâns. Îi spuneam soțului meu că eu nu o să mă descurc. Am învățat însă 2 lecții extrem de importante atunci:

1) Când viața te conduce într-o încăpere intri și îți găsești locul. Dacă nu te simți confortabil, fă în așa fel încât, să nu se observe asta. Învinge-ți mintea și corpul te va asculta. Eram singură, foarte tânără, în fața a 30 de elevi care mă intimidau grozav.
2) Poartă-te cu toți, cei cu care interacționezi, cum ai vrea să se poarte ei cu tine. Îi ascultam, le vorbeam frumos și nu ridicam niciodată tonul la ei. Am fost dirigintă 3 ani. Nu mi s-a dat o clasa cu elevi pe care să-i modelez eu. Am preluat o clasă unde diriginta se prăpădise. Adolescenții erau speriați și supărați. O combinație explozivă care ar fi pus la grea încercare și un pedagog cu experiență. Încet – încet însă m-au acceptat. Le-am impus reguli clare de disciplină, dar nu am fost rigidă la nevoile lor emoționale.

După experiența din învățământ nu am mai avut niciodată probleme cu vorbitul în public.

Emilia Chebac: Ai mai ținut legătura cu elevii care atunci te intimidau?

Mihaela Preda: Am păstrat legătura. M-au invitat la întâlnirea de 10 ani deși eu plecasem din învățămant. La fel și la cea de 20 de ani. Și acum după atâta timp mă sună să mă felicite de sărbători.

Pe Mihaela Preda am cunoscut-o la clubul de carte „Emilia, cărți& cafea”

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Mihaela Preda: Ți-am descoperit blogul citind o recenzie de carte (o puteți citi aici). Mi-au plăcut interviurile cu Sandra Ecobescu (aici), dna Georgeta Filitti (aici și aici), Irina Markovits (aici) și actrițele care au jucat-o pe Regina Maria: Simona Mihăescu ( teatru – aici), Roxana Lupu ( film – aici și aici) Apreciez că alegi oamenii din domenii profesionale variate și de vârste diferite. Îmi place teribil diversitatea. Asta reflecta gradul tău de cultură. Puține persoane pot trece cu ușurința de la un domeniu la altul așa cum faci tu.

Emilia Chebac: Cum ai ajuns la clubul – „Emilia, cărți&cafea” – pe care îl moderez?

Mihaela Preda: Te urmăream pe instagram și am văzut că deschizi un club de carte. Mi s-a părut foarte interesant. Recunosc că am venit la clubul tău și în scop profesional. Am multe paciente care citesc și vreau să le recomand un club testat de mine. N-aș putea să le recomand un loc de unde să se întoarcă și mai depresive. Moderezi extraordinar. Atunci când subiectul alunecă spre pesimism, fără a minimiza mesajul cărții, nu știu cum faci, dar duci totul într-o notă optimistă. Am rezonat cu clubul tău. Dovadă că vin de la prima ediție.

Emilia Chebac: Ce te-a convins să revii?

Mihaela Preda: Oamenii de calitate, discuțiile inițiate de tine care deschid niște pârghii de reflecție captivante, dar și răspunsurile participanților. Interesant mi s-a părut că toți acești oamenii care au venit la club au fost atrași de blogul tău. Livrezi conținut de calitate, iar asta a atras o comunitate pe măsură.

Emilia Chebac: O carte pe care nu ai fi citit-o dacă nu ai fi venit la clubul meu de carte?

Mihaela Preda: „Eugenia” mi-a plăcut foarte mult. Am apreciat rigoarea cu care s-a documentat Lionel Duroy despre Pogromul de la Iași și modalitațile absolut minunate care s-au deschis, intervenția ta și a participanților. Întrebările tale, contextul istoric, poveștile domnului Ș. și ale lui S. Am primit informații de care nu știam și puncte de vedere la care nu m-aș fi gândit.

Emilia Chebac: O poveste de suflet legată de o carte?

Mihaela Preda: Am o carte de care mă leagă o amintire dragă. Eram studentă. Îmi doream cu disperarea „Comedia umană” de John Galsworthy. O prietenă a vânat-o luni de zile prin anticariate. Era de negăsit. O citisem, dar o voiam în bibliotecă. În final a reușit să o cumpere și mi-a dăruit-o. De atunci, acea carte asta a mers cu mine în fiecare casă unde am stat.

Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?

Mihaela Preda: Gabriela Urda

Recomandări pentru cei interesați de terapie

Emilia Chebac: Un exercițiu pe care îl recomanzi pacienților tăi?

Mihaela Preda: Un exercițiu care se numește: da, acum, mâine, mulțumesc.

• Spui da pentru acceptare. Lasă să vină spre tine tot ce s-a petrecut de-a lungul zile, oamenii cu care ai interacționat. Acceptă -le fără să judeci. Bune sau rele.
• Spui acum, te liniștești, reflectezi, dar nu analizezi pe toate părțile. Renunță la uite ce a zis cutărică despre mine!
• Spui mâine și te gândești ce vrei să faci a II-a zi cu aceste reacții. Mâine e o altă zi și mă bucur de ea. Ideea este să nu mergi la culcare cu problema în gând.
• Spui mulțumesc pentru orice moment plăcut din ziua respectivă. Un mic exercițiu de gratitudine că cineva ți-a zâmbit, că a ieșit soarele sau că ai citit câteva pagini dintr-o carte interesantă.

Este o modalitate care te ajută să-ți asiguri o igienă a vieții psihice.

Emilia Chebac: Cum căutăm un terapeut?

Mihaela Preda: Alegerea unui terapeut este ca în amor. Chiar dacă este frumos și are toate calitățile dacă nu este pentru tine degeaba.

• Pentru început cere informații de la medicul de familie și de la cunoscuți care merg la terapie. Intra pe siteul de specialitate – Colegiul Psihologilor – unde există un registru al psihologilor și forma de terapie pe care o practică fiecare.
• La prima întâlnire vezi dacă poți să comunici cu terapeutul, dacă te ascultă și dacă crezi că te ajută. La prima ședintă apare aceea ventilație emoțională, ai senzația că te simți un pic mai bine, dar dacă după 2-3 ședințe realizezi că nu poți merge mai departe schimbă-l. Oricât ar fi de recomandat un terapeut dacă simți că nu te ajută renunță la el.

Sunt bucuroasă că un om ca Mihaela Preda a acceptat acest interviu. Și onorată că a ales clubul meu de lectură. Cred că intuiți rolul ei în dezbaterea unei cărții. Cu cât un personaj are mai multe probleme cu atât mai dificile devin întrebările pe care moderatoarea, adică eu, i le adreseză Mihaelei. Aș fi vrut să puteți vedea intervenția ei la prima ediție e clubului. Când a vorbit despre Mihail Sebastian mă uitam la ea, adevărul e că mai degrabă mă holbam, magnetizată de ce îmi era dat să aud. A încheiat cu o confesiune: „Recunosc că l-am dus pe Sebastian într-o zona mult prea profesională, dar nu m-am putut abține sunt… terapeut.” M-am relaxat. Începusem să mă simt, țineti cont că era prima ediție și aveam emoții cât Casa Poporului, exact cum s-a simțit Mihaela în primele zile în fața elevilor. Eram în fața unor adulți, care aveau așteptări de la mine, dintre care unul era terapeut. Mi-am dorit un club de carte cu oameni de calitate. Ei bine, îi aveam.

O să închei acest interviu cu Mihaela Preda cu o concluzie, deși nu mă dau în vânt după genul asta de final. Depresia nu este un oaspete căruia să-i servești băutura preferată sau să-i oferi cel mai confortabil fotoliu. Depresia este un dușman. Nu o subestima. Cere ajutor!

Un articol scris de Mihaela Preda în Dilema Veche puteți citi aici.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Categorii
Diverse Interviuri

Drum lin către stele!

Îmi doream tare mult un articol cu Roxana Cavaliotti. Dar cum să abordezi o femeie, să o rogi să-ți povestească, într-un articol pe blog, despre cea mai traumatizantă întâmplare din viața ei? Nu găseam un pretext să-i propun asta, suficient de delicat ca să nu o rănesc. Deși mă confruntam cu acest neajuns, nu am abandonat ideea articolului. Îmi repetam mereu: voi scrie atunci când v-a veni momentul! Și într-o zi astrele s-au aliniat. Roxana nu numai că a acceptat, dar mi-a permis să-i dezvălui și identitatea.

Cine nu o cunoaște, cu adevărat pe Roxana, spune că face parte din categoria celor răsfățați de soarta. A venit pe lume într-o familie unde a fost mult timp așteptată, de aceea în copilărie a fost înconjurată de multă iubire. Tatăl a susținut-o de mică să-și cultive personalitatea rebelă. Pe măsură ce au trecut anii, partea rebelă a fost temperată printr-o bună educație. Acest mix între latura rebelă și sofisticarea rezultată din educație au dezvoltat o personalitate aparte. Una din marile calități ale Roxanei este autenticitatea. Trăiește fiecare moment cu intensitate: dacă merge la înmormântare plânge și este cu tot sufletul alături de cei în suferință, la nuntă râde și dansează, la birou stă peste program dacă are un proiect de finalizat, iar la Ateneu se transpune total sub magia muzicii lui Enescu. Un alt punct forte este charisma. Eu una nu prea cad, ușor, sub vraja celor din jur, dar Roxana m-a făcut, de multe ori, să încalc acest principiu. La fiecare întâlnire cu ea mă simt minunat. Fie că râd în hohote la descrierea unor întâmplări amuzante, a unor personaje pitorești, fie că învăț ceva nou din fiecare proiect care o pasionează în acel moment, fie mă încurajează să cred în mine și să-mi urmeaz visele. Are o inteligență ascuțită, tăioasă chiar, taxează defectele celor din jur cu umor dar nu cu ură sau ranchiună. Are un simț aparte de a găsi „scânteia aceia” din oameni. Scânteia pe care mulți o ignoră. Spuneți voi cum poți să nu o placi?

Oricum aș întoarce frazele am senzația că nu sunt suficient de inspirată pentru acest articol. Dar povestea Roxanei am simțit că trebuie spusă. Sunt convinsă că va ajuta! Subiectul este încă tabu. Multe femei nu au suficientă tărie să o facă, de teamă de a nu fi judecate. Roxana a avut curajul să treacă peste prejudecăți, și-a dezgolit sufletul și a vorbit.

Roxana 100%

Q: Crezi că te poți întoarce în trecut să povestești cum a fost?

A: Pe toată durata sarcinii analizele au fost ok. Am avut contracții, ca la o sarcină normală și m-am dus să nasc la spital. La plecare Mugur (soțul Roxanei) a spus părinților: „Plecăm 2 și ne întoarcem 3!” „Aiurea, ne-am întors fix tot 2!”mi-a punctat Roxana. În momentul în care m-am urcat pe masă mi-au pus un aparat care lua pulsul copilului. Era 00. Asistenta s-a panicat și l-a chemat pe medic. Văzusem 00 și nu mai credeam într-un miracol, acum eram îngrozită de nașterea în sine. A venit și medicul. S-a schimbat la față. I-a scăpat ceva de genul: „Situația e nasoală rău de tot!” Nu mai știu exact! O expresie în argou. Mereu folosise un limbaj elegant, ori asta demonstra că este depășit emoțional. S-a întâmplat într-o miercuri. Marți noaptea am avut contracții. Cu o săptămâna înainte, joi, am fost la control și medicul a considerat că nu mai este cazul să fac ecografie, deși eu i-am spus:
– Nu mai simt copilul!
– Grasul nu mai are loc să se miște! a fost replica medicului.
Cumva atunci reușise să mă liniștească, dar când am văzut pulsul 00 și panica din privirea personalului medical, am știut că bebelușul meu era mort.

Q: Primul gând cu care a trebuit să lupți după decesul copilului ?

A: Te întrebi de ce ți se întâmplă ție? Pasul următor este să învinuiești pe cineva: medicul. Apoi am stat și m-am gândit. Deși în 2003 erau puține ecografe performante, în familia soțului meu fiind mulți medici, am avut acces la un cabinet care să îmi permită o monitorizare de calitate. Ultima ecografie a fost pe făcută pe 2 aprilie. Medicul ecograf chiar mi-a cerut permisiunea să îl înregistreze pe copil pentru că era expresiv. Nu exista nici un indiciu ca soarta ne va pregăti pentru altceva.

Q: Ai aflat motivul decesului?

A: S-a făcut o analiză patologică de laborator. Medicii mi-au comunicat ce au constatat: insuficiență placentară, adică placenta nu se mai hrănește cu sânge, fătul intră în suferință și moare.

Q: Cum s-au comportat cei apropiați la aflarea veștii?

A: Tata a fost tare de drăguț, a venit imediat la spital. Mama nu a putut ajunge, a făcut un atac vascular la ochi. Mi-a trimis mâncarea preferată: rizotto. Tata era bucureștean get-beget, născut la începutul secolulul trecut. Cunoștea istoricul vilelor boierești, al parcurilor și al statuilor. A început să-mi povestească despre casele întâlnite în drumul spre spital. Mi-a ținut un curs despre arhitectura Bucureștiului Interbelic. Nu s-a exprimat în legătură cu pierderea mea. Doamne cât a fost de drăguț! Când am ajuns acasă, mama a continuat ce a început tata la spital. M-au ajutat enorm. Ei 2 au fost puternici pentru mine și Mugur.

Mugur în prima săptămâna a stat, zi și noapte, cu mine la spital. Nu aș fi putut trece singură peste această tragedie. A venit de la el, nu a fost nevoie să îl rog. Știu că m-am trezit într-o noapte și l-am văzut plângând. L-am întrebat de ce ? „Măcar tu ai comunicat cu el, eu abia așteptam să îl văd. Mi-a fost răpită toată frumusețea momentului.” (Roxana știe că sunt fan Mugur. Îmi place să cred că am intuit acestă latură a lui, dincolo de discursul inteligent și incisiv cu care îi păcălește pe cei din jur.)

Q: Cum a decurs viața ta după moartea copilului?

A: Timp de 1 lună, chiar 1 lună și jumătate am plâns zilnic. Făceam ceva apoi plângeam. Nu mai ținea de mine. Parcă eram programată să fac asta. Cred că ceva era necesar să se golească acolo. A fost traumatizant să pierd acest copil. Aveam un statut și eu și Mugur, o anumită vârstă și am considerat că e momentul să vină și copiliul. Am vrut să am acest copil asumat, responsabil. De aici frustrarea. Am simțit ca o palmă puternică primită de la cineva fără să o merit! Apoi m-am gândit că așa a fost să fie! O fi fost o deficiență acolo, poate ar fi fost un copil cu probleme și nu aș fi rezistat. Trebuie să fii puternic să gestionezi așa ceva. Nu oricine poate crește un astfel de copil. Îi admir foarte mult pe părinții care fac asta.

Educația pe care mi-a dat-o mama, văzând cât sunt de ambițioasă, m-a făcut să merg mai departe. Mereu îmi repeta că sunt oameni mult mai rău decât mine. „Dacă te vei compara tot timpul cu cei de deasupra ta vei suferi. Nu poți să le ai pe toate. Uită-te și în spate!”

Când mi-a murit copilul am învățat să mă uit și în urmă. Mi-am luat ca reper pe o doamnă dintre cunoștințele mele. Mama i-a murit la 7 ani printr-o întrerupere de sarcină (era pe vremea lui Ceaușescu). Tatal îi moare într-un accident feroviar când avea 14 ani. Deși foarte tânără, avea 30 de ani, soțul se sinucide. La aproximativ 50 de ani îi moare fiica, de 21 de ani, într-un accident de mașină și rămâne doar cu băiatul. Atunci am realizat că dacă femeia asta nu a înnebunit, cum să nu pot eu trece peste ce mi s-a întâmplat.

Primul lucru pe care mi l-a spus Mugur atunci când dădeam semne că mă întorc la o viață normală „Acum nu o să începem să dezvoltăm fobii față de oamenii care au copii mici!” Simțeam în continuare o tristețe nesfârșită. Formidabil a fost că, deși trecusem printr-un necaz mare, nu simțeam ură împotriva lui Dumnezeu. Îmi părea rău, dar nu simțeam ură. Am simțit nevoia să învinovățesc oameni (medicul), dar nu pe Dumnezeu. Apoi am renunțat să mai caut vinovați.

Q: Cum s-a comportat medicul când a realizat gravitatea situației?

A: Sunt convinsă că s-a simțit vinovat. A încercat să îmi explice că dacă joi făceam ecografie, și constatam că bebelușul e mort, începea stresul cum îl scoatem. Aici i-am dat dreptate, dar mai târziu. Când mi-a spus asta l-am acuzat de cinism, când de fapt el voia doar să se scuze. Cred că există un destin pentru fiecare!

Q: O persoană pe care ai simțit-o alături de tine în acel moment?

A: Moașa a fost excepționala,Cornelia. Nu o pot uita! Mi-a spus să mă urc pe masa de nașteri. M-am trezit că spun: Dacă tot a murit eu ce mai caut aici, de ce mai nasc? A fost un moment de blank! Atât era în mintea mea. Nu-mi doream decât să fug cât mai departe de acel loc. Ea mi-a explicat cât de diplomat a putut. „Păi nu trebuie să îl scoatem? Ce facem îl lăsăm acolo? Câtă dreptate avea!

Nu am vrut să depun reclamație. La ce bun, nimic nu mi-l mai aducea înapoi.

Q: Cât de important este ajutorul celor din jur?

A: Pentru ceilalți care vor să ajute este important să se armonizeze cu cei în suferință. Am să vin cu niște exemple, pe care le privesc acum detașat, dar atunci mă dezechilibrau emoțional. Un capitol interesant sunt vecinii. Majoritatea mă cunoșteau de mică. Toți voiau să mă susțină, toți țineau să-mi spună că e vina medicului. Nimeni nu înțelegea că eu nu aveam nevoie de vinovați. Tot ce voiam era să îmi continui viața, iar suferința mea să nu se transforme într-o povara peste care să nu pot trece. Ori comportamentul lor nu mă ajuta deloc. Cum mă vedeau, nu îmi spuneau nici bună ziua și începeau așa: „Știi, îmi pare atât de rău!”. Simțeam că nu mai suport! Căutam să îi evit, dar nu îmi reușea întodeauna.

Mi-a rămas în minte o vecină. „Stai puțin, stai puțin să-ți zic ceva!” Nu mai voiam să discut același lucru. Voiam să fiu lăsată în pace! În timp ce spunea asta, fugea după mine. Am început să fug și eu. Era ca într-un scenariu de film prost. O auzeam cum striga în spatele meu: „A fost vina doctorului! El este vinovat!„ Nu înțelegeau, din atitudinea mea, că asta nu se discută tot timpul, oricând și cu toată lumea. Vecina poate te simpatizează, dar nu este atât de apropiată încât în loc de bună ziua să-ți zică:
– Ce faci dragă?
– Bine!
– Cum bine? Nu ți-a murit copilul?
– Și ce vrei să mor și eu? A fost momentul în care am considerat că era deja prea mult.

Din păcate după șocul pierderii am avut de luptat și cu asemenea oameni. Empatia este importantă. Când cei din jur știu să se poarte, te pot ajuta să depășești momentul sau din contra te pot ajuta să te prăbușești.

Cel mai bine au știut să mă consoleze persoanele care au trecut prin asta. Când ți se spune. „Îmi pare rău, știu ce înseamnă și mie mi s-a întâmplat mult mai rău. Mie mi-a adus copilul, l-am ținut în brațe, și a II-a zi nu l-am mai avut. A murit peste noapte!”, realizezi că nu ești singura în această situație. Oricât ar fi de dureros, femeia din fața ta este dovada că poți trece peste această traumă.

Roxana s-a întors la birou peste 3 luni. Cât a stat acasă cunoștințe, colegi, rude au telefonat, dar ea nu era pregătită să vorbească. Era în faza în care nu simțea nimic. Sentimentele ei erau paralizate. Nu simțea nici supărare, dar nici bucurie. Consilierea psihologică era pe atunci o necunoscută. Timpul a vindecat rana, dar durerea nu a dispărut niciodată. A rămas încătușată în sufletul ei. E ceva cu care a învățat să trăiască, devenind parte din ea.

Pe tot parcursul interviului am încercat să-i menajez sentimentele, dar știam că într-un final emoții vechi vor erupe la suprafață. La început vocea i-a tremurat, apoi a început să plângă când mi-a mărturisit: „Faptul că a trebuit să mă confrunt cu așa ceva m-a făcut să am mai multă iubire pentru toți copiii. Până atunci nu dădeam atenție decât celor speciali. E foarte ușor să-i iubești pe cei frumoși, deștepți și educați. După pierderea copilului meu am rămas cu mult mai multă iubire pentru toți copii în general.”

După aproximativ 3 ani Roxana a rămas din nou însărcinată. Știind prin ce a trecut prima dată și-a făcut toate analizele, iar parcursul sarcinii a fost supravegheat cu mare atenție. În ultimile 2 săptămâni de sarcină a fost monitorizat zilnic ritmului cardiac al fătului. Cu toate astea până în luna a 5-a nu și-a dat voie să se bucure de sarcină. Când a făcut amniocenteza și a primit un verdict favorabil, s-a relaxat și din acel moment și-a luat revanșa pentru toată suferința îndurată în trecut. Era radioasă, se îmbraca și se farda de parcă se pregătea să mergă la o întâlnire, de parcă dragostea plutea în aer. De fapt chiar plutea, dar o altfel de dragoste! Roxana se pregătea de întâlnirea cu micuțul Luca.

Cu toate măsurile luate când s-a urcat pe masa de nașteri tensiune i-a crescut la 17. A născut un băiat sănătos de 4,100 kg. A preferat altă maternitate. Nu se mai putea întoarce în locul în care și-a lăsat o parte din suflet. A schimbat și medicul. Primul medic avea referințe bune. Era un om ok. În familia Roxanei 2 persoane au născut cu el. „Pentru mine pur și simplu așa s-au aliniat astrele!”

Articolul asta nu este o reglare de conturi cu lumea medicală. Este despre experiența Roxanei. O femeie care a avut tăria să povestească despre ce faci atunci când naști un copil mort. Cum mergi mai departe, cum îți revii și ce faci cu viața ta? Să vorbească despre oamenii care i-au fost alături, dar și despre oamenii care au sufocat-o cu mila lor. Roxana a îndrăznit să-și spună povestea pentru a ajuta persoane care au trăit experiențe asemănătoare.

Am o rugăminte, vă rog nu comentați nepoliticos la adresa medicilor. Ea nu îi acuză. Nu am dat numele celor 2 maternități și nici al medicilor. Fiecare om are modul lui de a se raporta la suferință. Articolul asta este despre Roxana Cavaliotti, despre durerea ei, nu despre medicul care i-a monitorizat sarcina. Dacă după pierderea copilului ea a găsit puterea să depășească momentul, îmi să place să cred că din respect pentru suferința ei, nu va apărea nici un comentariu negativ despre medici. Nu mi-aș ierta asta niciodată, și nici nu aș mai putea expune oameni cu astfel de povești pe blogul meu.

Fundația Calea Victoriei
Categorii
Viața mea

De ce trebuie să doară iubirea?

28450415_2082013488709315_396422000_n

O știu de când avea 4 ani. Tocmai mă mutasem cu părinții într-o locuință nouă. Vis-a-vis de apartamentul nostru stătea o familie încântătoare. O fetiță blondă cu ochii albaștii și părinții ei. Eram fascinată de doamna T., mama Claudiei. Mi se părea cea mai frumoasă femeie din lume. Micuței îi era frică de întuneric, argument pentru care refuza categoric să rămână singură în casă. Când am fost rugată să mă împrietenesc cu Claudia, am acceptat imediat. Motivul? Aveam ocazia să stau în preajma mamei. Casa lor mă ducea cu gândul la un regat  în miniatură. Claudia era tratată ca o mica prințesă. Cu accent pe domeniul afectiv nu material. Eu și Claudia făceam parte din generația  „copiilor cu cheia legată de gât”. Asta în timp ce părinții erau ocupați să construiască „societatea multilateral dezvoltată”. În afara fricii de singurătate, Claudia era destul de matură pentru vârsta ei. Deși era o diferență de 3 ani între noi, aveam multe puncte comune. În casa Claudiei se râdea mult. Pe măsură ce creștea, a acceptat să stea singură. Eu am plecat la facultate. Ne-am mutat din bloc. Iar veștile despre ea erau din ce în ce mai puține.

Știți acea zi când sunt de rezolvat 100 de chestii, când te lovești de oameni care nu-și respectă ora de întâlnire, când parcă tot Universul conspira împotriva ta, încercând să îți decaleze programul, ca tu să nu ajungi la școală la timp să îți iei copilul? Ei bine într-o astfel de zi am reîntâlnit-o pe Claudia. Reușisem să ajung la ora convenită cu fiica mea. Ieșiam victorioasă cu ea de mâna pe poarta școlii. Nu-mi doream decât să ajung mai repede acasă, când am auzit pe cineva strigându-mă. Am recunoscut-o imediat. Nu mai avea nimic din vulnerabilitatea din trecut. În fața mea stătea o femeie frumoasă, rasată, cu o conversație elegantă și un surâs pe care nu aveai cum să-l ignori. O femeie care reușise în viața. Asta transmitea. A fost însă un moment când privirea i-a devenit nepermis de tristă, atunci când a început să-mi povesteasă trecutul ei. Acum însă părea fericită. Era. Atât că nu avea să dureze prea mult. Niciuna din noi nu știam asta.

În acel moment al vieții avea 2 copii reușiți, o carieră, un soț atrăgător, inteligent, tânăr și bogat (combinație destul de rară) de care părea îndrăgostită ca o adolescentă. O viață la care multe femei râvneau. Peste 1 an, Claudia s-a mutat cu familia  în Cluj. Am pierdut legătura. Îi mai dădeam câte un like pe Facebook.  De acolo nu lăsa să răzbată drama prin care trecea.

Mult mai târziu aveam să aflu că femeia asta frumoasă ducea în spate o poveste de viață care pe multe le-ar fi doborît. Provine dintr-o familia echilibrată. Părinții ei sunt împreună și astăzi. A fost un copil fermecător, nu dădea dovadă de cruzime în disputele care apăreau deseori între copii. Chiar și atunci când își apăra punctul de vedere nu ridica tonul, dar avea suficientă putere să se impună. Dacă mă gândesc bine nu a făcut niciodată crize, se mai alinta uneori, știa să profite de drăgălășenia ei, dar nimic grav. Cu toate astea Claudia a fost căsătorită de 3 ori și a divorțat tot de atâtea ori. Înainte să o judecați vă invit să o cunoașteți.

Prima oară s-a căsătorit în timpul facultății cu un coleg. A divorțat repede. Cum nu erau la mijloc copii și avere, totul s-a finalizat elegant. Nu au fost resetimente pentru că nu a suferit. A fost mai degrabă dezamăgită. Era însă tânără și convinsă că undeva Alesul o așteaptă.

Apoi îl cunoaște pe Laurențiu, al 2-lea soț. Se naște Miruna. Iubea și era iubită. Profesional, îi merge din ce în ce mai bine. I se propune o avansare. Asta însemna să lase sucursala unde lucra și să se mute în București la sediul central. Apar primele scântei, Laurențiu nu este de acord cu plecarea. Promovarea zboară, dar tensiunile din relația lor nu. Nu sunt genul care să sar din barcă la primul val! Încercă să mai ofere o șansă căsniciei. Până la urmă admite că nu este fericită și divorțează pentru a 2-a oară. De data asta nu a mai fost atât de ușor. Mă simțeam vinovată că Miruna va crește fără tată, iar eu nu eram pregătită să trăiesc singură.

Apare neașteptat o oportunitate. Un job în Viena. Aveau nevoie de un vorbitor nativ de limbă romănă și cineva… care să treacă de secretarele din România, ceea ce austriecilor nu prea le reușea. O persoană care să coordoneze relațiile cu partenerii din Romania, să organizeze și implementeze proiecte noi ale firmei pe piața românească, să participe la târgurile internaționale și la activitățile de business networking. Acceptă provocarea și se mută în Viena. La o lună o aduce și pe Miruna. Cum o pasiune se înlocuiești cu alta, iar în viața ei nu era nici un bărbat, se aruncă cu toată energia în provocările noului job. Asta o ține ocupată. A fost momentul în care a renunțat definitiv să își mai plângă de milă. Întâlnește oameni noi. Cresc responsabilitățile. A fost o perioada tare solicitantă pe plan profesional. Dar și cu multe realizări. Pe plan personal nu stătea prea grozav. Lucrurile aveau să se schimbe curând.

Este trimisă în Romania – București să susțină un workshop pentru implementarea unui nou proiect. Așa îl cunoaște pe Sebastian. Un IT-ist atrăgător care se îndrăgostește fără scăpare de Claudia. Din 2 în 2 săptămâni se urcă în avion și vine în Viena. Bărbatul simte că nu mai poate trăi fără ea. Încep să își facă planuri de viitor. Dar era o relație la distanță. Claudia nu mai era dispusa de data asta să renunțe la carieră. Firma unde lucrează deschide între timp o sucursala în Romania. Claudia este detașată în București. Rămâne  însărcinată. Îl are pe Radu. Și este fericită. Cum nu mai fusese până atunci. A fost momentul când ne-am reîntâlnit la școala unde fetele noastre erau colege. Viața avea să o lovească din nou.

Între timp Sebastiam primește o promovare importantă. Pentru a beneficia de ea este necesar însă să se mute în Cluj. Claudia trebuie iarăși să renunțe la carieră. Sebastian îi spune că nu are rost să mai lucreze. E mai bine ca Radu să stea cu ea decât cu o bonă. El câștiga suficient pentru a duce o viața care depășea cu mult standardale din Romania. Deși banii nu erau o problemă, i-a fost greu. Radu avea 1 an. S-a gândit că între timp lucrurile se vor schimba. Pe Sebastian noua poziție îl copleșea. Claudia l-a sprijinit cât de mult a putut. Stresul însă și-a spus cuvântul, iar el a început să dezvolte tulburări de personalitate cu episoade maniacale. A refuzat să fie consiliat de un psihoterapeut. Relaționarea dintre ei devenise un haos. Afecțiunea de care suferea era subiect tabu. Pe lângă încăpățânare dezvolta și un orgoliu autodistructiv. Relația a degenerat, a devenit violent cu copii. Apoi Sebastian și-a găsit refugiul într-o altă relație. Claudia a fost dată afară din casă împreună cu copii.

Era deja la al 3-lea divorț și cel mai devastator. Fără nici o sursă de venit a fost momentul în care a crezut că nu mai are forță să lupte. Poate că nu ar fi reușit să mergă mai departe dacă nu erau copii. Sebastian refuză să plătească pensie alimentară și are interdicție să își vadă copiii. Războiul cu fostul partener o epuizează. Acest divorț era să o coste viața. Rezultatele la un control medical îi pun un diagnostic fără milă. Medicului care o trata i-a recomandat suportul afectiv al partenerului. A bufnit-o râsul: Pentru mine este un lux și să mor, domnule doctor! Și nu a murit.

Acum este director de vânzări într-o multinațională. Să coordonezi o echipă de vânzări, să dezvolți portofoliul de clienți, să prospectezi piața, să identifici oportunitățile de dezvoltare a companiei și să analizezi concurența. Poate părea complicat pentru unii. Nu și pentru Claudia. După astfel de experiențe, te aștepți să nu mai creadă în dragoste. Crede. A fost învățată de mică să creadă în iubire. Îmi amintesc că la ea în casă am văzut prima dată Love Story. Mama Claudiei, ne-a făcut înainte o „recenzie” a filmului. Noi nu am făcut decât să ne așezem comfortabil pe canapea și să ne lăsăm seduse de povestea de dragoste. Și astăzi când revăd filmul, îmi reamintesc de mama Claudiei care ne-a spus la finalul filmului. Să nu uitați asta niciodată! Love means never having to say you’re sorry. N-am uitat. De fiecare dată când revăd filmul îmi amintesc de Doamna T., o romantică incurabilă.

Claudia este o femeie inteligentă, cu o carieră de succes, curajoasă, frumoasă, mamă a 2 copii minunați.Trăiește în Cluj. Sunt convinsă că timpul o să vindece rana produsă de ultimul divorț.

Am întrebat-o: Mai crezi în dragoste? Mi-a răspuns: Da, dar nu în căsătorie!

Cred în iubire! În iubirea care merge mai departe! În iubirea care iartă. În iubirea care se reclădește pe o structură de rezistență mult mai solidă ca prima dată. În iubirea care capătă putere de miracol! Viața m-a învățat că un om nu poate rezista fără iubire. E împotriva firii. De aceea ne îndrăgostim. Preferăm să suferim, dar nu putem trăi fără ea.

Cu toatea astea nu pot să nu mă intreb? De ce trebuie să doară iubirea?

 

 

 

 

 

 

 

Categorii
Povești

Doamna în negru

27152656_2065104390400225_435307390_n

Zilele astea am trecut printr-un loc pe care, mulți ani, am încercat să mi-l șterg din memorie. O trecere de pietoni. De data asta, eram în mașină lângă cel care conducea. Te grăbești? Îl vedeam că își pierde răbdarea. Nu, dar uită-te la oamenii aștia abia se mișcă! Avea dreptate unii abia se mișcau, iar eu m-am văzut deodată în acea intersecție în urmă cu ceva ani.

Era vară. Deși era în jur de ora 9, căldură începea să fie de nesuportat. Asta îmi accentua starea de iritare. Îmi dădusem întâlnire cu o persoană cu care îmi doream să încep un proiect. Întârzia. Mă suna din 10 în 10 minute să îmi spuna că ajunge. Cum nu mai puteam îndura căldura mi-am propus să intru într-o ceainărie și să beau ceva rece. Nu cunoșteam zona. Ca să ajung la locul dorit trebuia să traversez o trecere de pietoni nesemaforizată. Iarăși motiv de tensiune. Când eram însărcinată un nebun era să dea cu mașina peste mine. De atunci le ocolesc. Nu m-am aventurat singură. Așteptam să se mai adune lume. Nici o mașină nu oprea deși din sens opus era un domn care dorea să traverseze.

Am simțit că mă apucă cineva ușor de braț. Vă rog, ajutați-mă să traversez strada! Lângă mine stătea o doamnă în negru cu privirea desprinsă din lumea asta. Sincer dupa aerul pe care îl afișa o suspectam de un episod de senilitate. Părea rătăcită, temătoare și total desprinsă de realitate. Cred că a înțeles într-o secundă ce gânduri îmi treceau prin minte. Nepotul meu a fost accidentat pe o trecere de pietoni. Avea 28 de ani. Asta justifica dintr-o dată comportamentul ei. Doamna vorbea la trecut. Am realizat că era mort. Iar mie mi s-a făcut brusc frig. Într-o zi toridă de vară, eu am început să tremur.

Cu doamna în negru la braț am traversat strada. Mergea foarte încet. Nesigură, ușor împleticit. Ca un om care suferise o intervenție chirurgicală și abia se dăduse jos din pat. Se sprijinea de brațul meu. A fost necesar să-mi sincronizez ritmul de mers cu al ei. În timp ce încercam să fac asta s-a petrecut ceva ciudat. Nu am mai auzit nimic în jur. Privirea înregistra doar mișcările oamenilor. Îi vedeam pe cei din sens opus, șoferul care deschidea geamul, gesturile care îi trădau nerăbdarea, coada de mașini formată, doamna care plimba câinele undeva în fundal, persoanele agitate care stăteau cu telefonul lipit de ureche, un grup de adolescenți cu fețe zâmbitoare, 2 copii până în 7 ani care nu aveau răbdare să o aștepte pe bunica, o tânără mămică cu un bebeluș în brațe. Iar eu cu atâta lume în jurul meu aveam senzația că sunt singură cu doamna în negru. Când am ajuns pe trotuarul celălalt lucrurile au revenit la normal. Tăcerea dispăruse.

Am văzut o bancă. Nu vreți să stați jos? S-a așezat. Mă simțeam aiurea să îi pun întrebări. Vreți  să sun pe cineva? Nu mi-a răspuns. Apoi a început să vorbească. Nu puteam să o privesc. Era atâta durere acolo încât aveam senzația că dacă întind mâna o pot simți și eu. Ceva ce nu aș vrea să mai trăiesc niciodată. Și a început să-mi povestească: acum 3 luni nepotul meu a fost lovit pe o trecere de pietoni de un șofer care se grăbea. Avea doar 28 de ani. În septembrie ar fi trebuit să facă nunta. După 2 săptămani de spitalizare a murit. Era singurul copil la părinți. De ce nu a dat mașina peste mine? Eu ar fi trebuit să mor, nu el!

Ce puteam să îi spun? Cu toate astea mă rugase să o ajut să treacă strada. Deci nu își dorea să moară. Ciudat? Și-a reluat povestea: aștept moartea, dar nu așa. Nu vreau să dea o mașină peste mine pentru că îmi este frică. Îmi este frică să simt și eu groaza și durerea lui când i s-a întâmplat asta. Groaza unui tânăr care avea viața înainte, care urma să se căsătorească cu iubirea vieții lui, care avea vise și care vroia să se stabilească în Canada să le realizeze. Îmi este frică să duc cu mine în mormânt  momentul în care a văzut că mașina aceea intră în el.

Se  spune despre mine că știu să descriu oameni și emoții. Ei bine despre această doamnă nu pot să-mi amintesc decât timbrul vocii. O voce care venea din altă lume, o voce pe care nimic nu o mai ținea aici. Și rochia neagra. Nu modelul rochiei l-am reținut, ci acel negru. Nu era un negru elegant, decent și normal. Era un negru al neputinței, un negru sfâșietor care avea captat în el esența răului.

Până atunci bătrâna doamnă trăise într-o lume normală cu bune și rele. O lume cu bucurii obișnuite și necazuri care pot fi depășite. O lume în care își găsea resurse să meargă mai departe pentru că viața ei avea un sens. Se bucura pentru fiecare realizare a nepotului pe care îl crescuse cu atâta dragoste. Și într-o zi, un bolid de lux cu muzica dată la maxim, cu accelerația turată  peste limitele permise strivește în cateva secunde sensul ei de a trăi. A fost momentul în care lumea normală a dispărut și în viața bătrânei doamne a pătruns tragedia. Îmi doream să înceteze, să nu mai vorbească, pentru că ce povestea era prea greu de suportat chiar și pentru cineva care care nu era implicat emoțional. Suferința ei mă tulbura.  Dacă nu mi-ar fi povestit cu vocea aceea din care se ghicea dezinteresul total pentru ziua de mâine mâine, dacă ar fi plâns, poate ar fi fost mai ușor.

S-a ridicat să plece. Doamne ce frig îmi era! Vreți să vă duc undeva? am intrebat-o Nu! Mă duc la biserică și apoi acasă. Viața mea se împarte acum între cimitir și biserică. E tot ce mi-a mai rămas. Stăteam pe bancă gândindu-mă că este împotriva firii să-ți îngropi nepotul. Ne victimizăm pentru toate necazurile pe care ne este dat să le traim. Pe acea banca am înțeles că este o mare diferență între suferință și tragedie. Prima implică evenimente sau oameni neplăcuți. Dar trece. Tragedia înseamnă moartea cuiva drag sau o boală incurabilă. Peste asta nu treci așa ușor. Unii nu trec niciodată. Am urmărind-o cu privirea până a dispărut.

Îmi suna telefonul. L-am oprit. Nu aveam energie să vorbesc. Am plecat de acolo uitând să-l mai deschid, dorindu-mi să ajung cât mai repede într-un loc în care să nu mă mai urmărească suferința doamnei în negru. Bineințeles că persoana cu care aveam întâlnire m-a așteptat și încerca să mă contacteze. Ne-am întâlnit peste câteva zile. Ea nu a mai întârziat, iar eu i-am povestit despre doamna în negru și de ce am uitat să deschid telefonul. I-am relatat fără să omit detalii, fără să să-mi cenzurez emoțiile, neîndurătoare cu cel care provocase asta. Scrie. Asta îi va ajută pe cei care au trecut prin astfel de situații să nu se mai simtă singuri. N-am scris. Mi-am spus că nu am acest drept.

Dar întâmplarea zăcea ascunsă adânc într-un ungher al memoriei mele. A fost nevoie ca viața să mă poarte din nou în acel loc. Și au revenit emoțiile, doamna în negru, bancă unde mi-a povestit totul. Sper că și-a găsit liniștea. Că moartea s-a îndurat de ea și a eliberat-o. Cel care a făcut asta, care a asistat timp de 2 săptămâni la agonia acelui tânar, care a încercat să răscumpere moartea lui cu bani, nu a pățit nimic. Cred cu tărie un lucru. Cu timpul va deveni o persoană în luptă cu propria conștiința. Poate nu acum, dar pe măsură ce timpul va trece fapta asta îl va apăsa din ce în ce mai mult.

M-am hotărât să scriu. Cine știe pe lângă câte astfel de povești trecem zilnic. O scriu și pentru cei care se grăbesc și uită să ia piciorul de pe accelerație. Cel care a făcut asta avea 18 ani și carnet de… câteva zile. Așa de tânar și să fii răspunzător de tragedia a 6 oameni? Bunica și părinții băiatului. Logodnica și părinții ei. Cine ești tu ca să răpești ultimile momente de bucurie ale unei bătrâne de 86 de ani? Cine ești tu ca să obligi niște părinți să trăiască până la sfârșitul vieții cu durerea că au pierdut unicul copil? Cine ești tu ca să spulberi fericirea unei fete de 25 de ani care tocmai își comandase rochia de mireasă? Cine ești tu ca să îi condamni pe părinții acestei fetei să-și păzească zi de zi copilul de frică să nu-și piardă mințile?

Cine ești? În acel moment eu cred că ai fost esența Răului pe acest Pământ. Sunt necruțatoare? Atunci spune-mi tu cum se numește cel care omoară un om?

Mi-aș fi dorit să menționez la final că totul este ficțiune. Din păcate e o întâmplare adevărată. De obicei, îmi place să închei articolele într-o notă optimistă. Astăzi nu pot face asta.

 

Categorii
Povești

„O afacere de succes!”

22782381_2021207404789924_1009560911_n (1)

Am ieșit să mă bucur de toamnă. Nu mă grăbeam nicăieri, îmi dădeam timp să observ cum anotimpul asta înnobilează Bucureștiul cu o gamă cromatică fără greș.

Din starea asta am fost adusă în cotidian de fiica unei prietene. O s-o numesc Mihaela. Am acordul ei să spun povestea, dar nu e necesar s-o expun inutil. Am văzut-o de la distanță. Slăbise, avea un aer de somnambulă și mergea cu privirea în pământ. Unde dispăruse fata curajoasă care își susținea o idee până la capăt fără să renunțe. M-a vazut și ea. După salutările de rigoare am întrebat-o: Ce e cu tine? Experiențele de la ultimul loc de muncă, un after school, au adus-o în starea asta. Ne-am așezat pe o bancă și am încurajat-o să-mi povestească. La început i-a fost greu, apoi nu o mai puteam opri. Strânsese în ea atât de mult, prea mult pentru cineva atât de tânăr. Ce am aflat întrece orice imaginație.

Ce a trăit acolo Mihaela:

  • patronul acestei afaceri le vorbea urât, folosind un limbaj licențios și asta în prezența copiilor,
  • nu există interfon care să permită angajaților să deschida ușa „șefului”. Numai sonerie. Pentru că acest domn nu are niciodată cheie la el. Motiv pentru care trebuie să cobori 3 etaje, deschizi ușa, apoi urci iarăși 3 etaje. În timpul asta copii rămân nesupravegheați. Au vârste  cuprinse între 6 și 9 ani,
  • micuții sunt transportați de la școală spre after school cu o mașina în care este depășit cu mult numărul de persoane admise. Se țineau în brațe unii pe alții, îmi spune Mihaela,
  • „omul bun la toate” și nu o spun în sens depreciativ, cel care ducea tot greul era mereu desconsiderat și tratat cu „apelative” gen fraier, chior. Am înțeles că astea erau cele din categoria ușoară. Iarăși în prezența copiilor. O persoană de aproximativ 50 de ani era tratată astfel. Normal că într-o zi a plecat. Exemplul lui a fost urmat de încă 2 persoane peste câteva zile,
  • pauza de masa a generat un conflict încă de la început între Mihaela și acest domn. Nu avea voie sa vină cu pachet de acasă. Ca să mănânce acolo trebuia să plăteasca același preț cu copii. S-a opus. Domnul a facut o „concesie”  nu i-a permis să vină cu pachet, dar… poți să mănânci ce ramâne de la copii. Adică resturi. Totul a degenerat, din partea lui într-o discuție grosieră care nu poate fi reprodusă aici. Așa că între 11a.m și 8 p.m  Mihaela nu mânca nimic. Atunci a plâns pentru prima dată de umilință, de ciuda că pentru bani trebuie să îndure așa ceva,
  • deși în fișa postului nu erau prevazute și abilitățile de utilizare a calculatorului, este chemată să facă și așa ceva. Copii rămân singuri, în timp ce părinții plătesc sume mari de bani ca cineva să se ocupe de ei. Și asta în condițiile în care acolo există și un copil cu autism care are nevoie de un tratament cât mai uman posibil și supraveghere permanentă. Domnul nu a cedat așa ușor. Mihaela a trebuit mai întâi să-i așeze în ordine actele unei alte firme pe care o deține și abia apoi s-a putut întoarce la copii. În cazul acestui after school privat cam astea sunt prioritățile,
  • dacă copiii erau prea gălăgioși, când erau lăsați cu femeia de serviciu exista o formulă magică care avea efect imediat: Liniște e domnul X în birou!
  • și acum chestia care pe mine m-a îngrozit cel mai tare, pentru că eu cred că este de competența Protecției Copilului. O colega a Mihaelei care deși avea carnet categoria B, a fost obligată într-o zi de acest domn:  Du-te după copii!  Speriată fata a avut totuși curaj să spună: Nu mă pot descurca cu o astfel de mașină, mi-e frica, nu am carnet pentru categoria asta. Dacă se întâmplă ceva? A contat? Nici vorba. Omul bun la toate plecase așa ca cineva trebuia să se urce pânâ la urmă la volan. A plecat împreună cu Mihaela să ia copii de la școală. 2 zile a fost obligată să facă asta. Mihaela mi-a spus ca la volan fata tremura și repeta într-una ca îi este frică. Din fericire nu s-a întâmplat nimic. Mihaela a rezistat acolo 2 luni. Colega ei a plecat de acolo exact la o zi după Mihaela,

Cum să-i explici unei fete de 22 de ani care a încercat din răsputeri să se opună unui astfel de coportament că oamenii pot fi uneori nepermis de cruzi. Faptul că ai plecat la timp e un act de mare curaj. Mai ales ca tu depindeai de acei banii și totuși ai spus… destul. 

Concluzia Mihaelei. Când voi avea copil, niciodată n-am să-l dau la un after school. Și nu vreau să mai lucrez cu copiii în condițiile astea. Am încercat să-i explic că nu este peste tot așa. E foarte tânăra, prea ranită de umilințele îndurate și poate prea devreme să-și schimbe părerea. Are o viața înainte o așteaptă alte experiențe, alte provocări și oricât de îngrozitor pare totul acum, știu că fata asta are visuri mari. Și știu că nu va permite altora să o facă să renunțe la ele.

Pentru domnul respectiv este o afacere de succes cu siguranță. Căștiga bani. Mulți bani. Așa se vede. Atât că în profunzime lucrurile stau un pic altfel. 1 om de succes = angajați nefericiți = copii traumatizati de țipetele și comportamentul lui. Copii care nu mai înțeleg nimic. De ce domnul se poartă atât de frumos când vine mami sau tati, dar terorizează doamnele care plâng mereu din cauza lui? Copiii simt. O fetiță o întreba mereu pe Mihaela: Iar v-a suparat domnul X? Nici mie nu-mi place de el.

Despre domnul respectiv ce pot să  spun? S-a ridicat atât de sus financiar încât  nu realizează că pentru restul oamenilor, nivel lui uman se vede din ce în ce mai… mic.