De ce am început să citesc cărți despre Holocaust?

În ultima vreme m-am axat doar pe articole – interviu. Deși am cunoscut oameni foarte interesanți, uneori trăiesc senzația că m-am pierdut pe mine. De aceea, cred că e momentul să revin cu ceva care să mă reprezinte. Ideea acestui articol s-a conturat în momentul în care am comandat ultima carte despre Holocaust. Brusc amintirea unui om tăinuită în memoria copilăriei a revenit în prezent. Atunci când fetele de vârstă mea făceau o pasiune nebună pentru actorii la modă, eu eram topită de admirație pentru un domn matur care avea în jur de … 60-65 de ani. Prin el am descoperit și am început să citesc cărți despre Holocaust.

Aveam 11-12 ani. Era o perioadă în care ne adunam foarte mulți copii în fața blocului. Deși încercam să mă țin departe de grupurile mari, nu îmi reușea întotdeauna pentru că îmi placea să observ reacțiile oamenilor. Mă integrez relativ repede, dar prefer să stau pe margine. Într-o zi un domn m-a intrebat:

– Tu de ce nu te joci cu copiii?
L-am privit. Avea o figură care trasmitea încredere, de aceea m-am lăsat prinsă cu ușurință într-un dialog:
– Mă joc, dar uneori mă plictisesc să fac asta toată ziua!
– Și ce faci când nu te joci?
– Citesc.

Am vorbit de cărți. Nu mai țin minte cu exactitate ce, dar știu că la finalul conversației mi-a spus: „Nu renunța niciodată la pasiunile tale, indiferent de preocupările oamenilor din jurul tău. Fiecare om e unic”. Nu prea am luat în seamă acele cuvinte, dar făcusem o obsesie pentru acest domn. Se numea Iancu Scorțaru, era întotdeauna cu zâmbetul pe buze, știa să dezamorseze conflictele care apăreau între noi copiii, până și cel mai recalcitrant din grup era dezarmat în fața atitudinii lui. Nu se știa atunci de dezvoltare personală, dar cred că ar fi fost un lector excepțional. Pentru mine, lumea devenea brusc mai frumoasă când apărea el. Ieșiam în fața blocului doar ca să-l văd. Știam că va fi acolo cu nepoata lui, Nana care era mică și trebuia supravegheată. Amirație, admirație, dar voiam să știu mai mult! Într-o seară n-am mai rezistat și am întrebat-o pe mama:

– Mama, de ce domnu Scorțaru el altfel?
– Cum altfel?
– Altfel. Nu am mai întâlnit pe nimeni ca el.

Prin altfel vroiam să spun: de ce nu se supără niciodată, de ce atunci când apare impune respect de la cel mai mic copil până la cel mai vârstnic, de ce râde mereu, de ce ajută, de ce atunci când se întorce de la pâine se oprește să joace șotron cu noi fetele? ( Îl văd și acum cu plasa într-o mână țopăind într-un picior, iar noi îl aplaudam în extaz.)

– Mama, toți copiii se bucură când îl văd, îl salută cu drag și alergă în întâmpinarea lui! Nu i se spune niciodată „moșul ala”, el este „domnu Scorțaru”. (Mai târziu aveam să aflu ca animalele și copii au un stil aparte de a se raporta la o anumită categorie de oameni.)
– E educat…și… diplomat… .
– Mama, mai sunt oameni educați! Înțelege că el este altfel…
Și-am ținut-o așa ceva timp. Văzând ca nu cedez, mama mi-a spus:
– Pentru că este evreu!
– Evreu?! Ce înseamnă evreu?

Peste ani, mama mi-a mărturisit că a fost una din cele mai grele întrebări la care a trebuit să-mi răspundă. Nu era foarte familiarizată cu istoria poporului evreu. A avut însă o idee genială, m-a luat de mâna și mi-a scos din biblioteca toate cărțile despre Holocaust. Erau destule pentru că părinții mei aveau o bibliotecă impresionantă.

Așa am început să citesc cărți despre Holocaust. După impactul emoțional produs, am început să fiu din ce în ce mai atrasă de subiect. La 14 ani ajunsesem să cunosc destule despre Holocaust. Admirația pentru dnu Scorțaru a atins cote alarmante în acea vară. Apoi a intrat în declin, a început școala, nu mai aveam timp să stau în fața blocului, dar citind cărții despre Holocaust cumva el era prezent. Numele lui rostit într-o zi de mama, l-a readus în centrul preocupărilor mele:
– Domnu Scorțaru și-a vândut bibliotecă. Îmi pare rău că nu am știut. Mi-ar fi plăcut să cumpărăm și noi câteva cărți. (Cu siguranța mama și-ar fi dorit să le cumpere pentru mine.)
– De ce? Ce s-a întamplat?
– Pleacă în Israel.
– Cum adică pleacă? Credeam că îi place aici. M-am simțit trădată. Părea singurul om cu adevărat fericit.
– O să-i fie mai bine acolo.

Cum e posibil un om, cu care relaționasem destul de puțin, să lase un așa gol în inima unui copil? După plecarea lui, atunci când mama cumpăra cărți o întrebam?: Cărți despre evrei? Nu foloseam termenul de Holocaust pe atunci. Când a cumpărat „Procesul de la Nurnberg” am fost tare fericită, dar am văzut apoi fotografiile. Până atunci citisem doar cărți despre mărturii ale supraviețuitorilor, cu un număr redus de personaje. Nu am realizat amploarea fenomenului. De atunci nu mai suport statisticile. De nici un fel. Bune sau rele. Pentru mine, în spatele statisticilor sunt oameni. Fotografiile pe care le-am văzut în „Procesul de la Nurnberg” mi-au alimentat mult timp coșmarurile. N-am mai deschis niciodată acea carte.

Iancu Scorțaru a fost persoană care m-a făcut să înțeleg că unicitatea îți conferă putere. Dacă nu l-aș fi întâlnit pe acest om, care m-a ghidat fără să știe să citesc cărți despre Holocaust, m-aș fi limitat la cine știe ce romane siropoase. Și acum de fiecare dată când cumpăr o carte despre Holocaust îi simt prezența.

Iancu Scorțaru

Am realizat că nu am nici o fotografie de a lui. Actualul Președinte al Comunității Evreiești din Tecuci, Aizic Iancu, m-a ajutat să fac rost de una. Veche, nu foarte clară, dar cu toate astea pentru mine este de neprețuit. Cine a fost Iancu Scorțaru? Făcea parte din elita intelectuală a orașului Tecuci, un avocat renumit, bine pregătit în instanță și de aceea foarte căutat. Colabora admirabil cu tinerii colegi pe care îi îndruma cu drag. Unul din cei mai buni avocați din oraș, Radu Iliescu l-a avut ca mentor. Comunismul era o perioadă cenușie pentru avocatură, de aceea nu îi punea în valoare pregătirea profesională cum ar fi meritat, dar și așa calitatea lui umană răzbătea în acele vremuri. A fost un om de onoare care își merita din plin respectul celor din jur. Soția lui era farmacistă. Unica fiică, Amalia Scorțaru-Sarr a fost jurnalistă în București apoi la un ziar de limba română din Israel. Pe plan social a activat ca președinte a Comunității Evreiești din Tecuci (1953 și 1963-1967). Pe atunci comunitatea evreiască era mare și se confrunta cu destule probleme. Cred că l-am idealizat puțin, dar pic adesea în păcatul asta cu oamenii care îmi vorbesc despre cărți.

Dacă cineva care citește acest articol are amintiri sau cunoaște mai multe despre Iancu Scorțaru mi-aș dori tare mult să mă contacteze.

Acest articol mi-ar plăcea să îndemne la lectură, de aceea las o listă cu cărți despre Holocaust:
Se numea Sarah – Tatiana de Rosnay
Jurnalul Annei Frank .
Supraviețuitorii – Georgia Hunter Rao
Mai este oare acesta un om? – Primo Levi
Alegerea Sophiei – William Styron
Pianistul – Wladyslaw Szpilman
Jurnal (1938-1945). Povestea unei fete care a supraviețuit Holocaustului – Helga Hošková-Weissová
Lista lui Schindler – Thomas Keneally
Bibliotecara de la Auschwitz – Antonio G. Iturbe
Un băiat pe lista lui Schindler – Leon Leyson
Băiatul cu pijamale în dungi – John Boyne
Procesul de la Nurnberg – Joe Heydecker; Johannes Leeb
Am fost medic la Auschwitz Gisella Perl, autoarea s-a născut în România.
O istorie a evreilor – Paul Johnson, prima ediție a apărut în Romania la editura Hasefer. S-a epuizat destul de repede. Am încercat să dau de carte, dar fără succes. Întrebam peste tot. Și într-o zi am primit-o cadou. Despre omul care mi-a dăruit-o găsiți un articol aici. Acum există o ediție scoasă de cei de la Humanitas. Autorul cărții nu este evreu.

5 comments on “De ce am început să citesc cărți despre Holocaust?”

  1. Ioana Enea spune:

    As adauga pe lista Eugenia, de Lionel duroy (despre pogromul din Iasi, e o carte care te tine legat de pagini) si The Beautiful Mrs. Seidenman by Andrzej Szczypiorski.

    1. emiliachebac spune:

      Deși „Frumoasa dna Deidenman” am citit-o se pare că am uitat să o pun în lista. De „Eugenia” nu știam. Mulțumesc! O voi căuta.

  2. Ingrid spune:

    Avea dreptate: nu renunța vreodată la ce-ți place, nu renunța la pasiuni.

  3. aurel sitaru spune:

    Minunat articol,care dincolo de amintirea unui om,reda atmosfera unei perioade din copilarie ,dar si o stare de spirit de atunci si de astazi a autoarei articolului.Felicitari.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *