Roxana Lupu: „Munceam pentru visurile altor oameni, iar pe ale mele le lăsam la ușă”

Nu era fardată, avea părul strâns într-un coc simplu care îi punea admirabil în valoare linia gâtului, iar ochii verzi atrăgeau atenția mai mult decât și-ar fi imaginat. Purta o vestimentație lejeră și o poșeta care mi-a făcut inima să suspine (nu brandul, ci cartea și revista tezaurizate acolo). Așa arăta Roxana Lupu în ziua în care ne-am cunoscut. Cum am reușit să-i iau acest interviu? Am primit un mesaj de la ea pe instagram. Mă felicita pentru blog.

Este actriță și deși este implicată în mai multe proiecte, este cunoscută mai ales pentru rolurile regale. După ce și-a finalizat studiile în România (licență, master, doctorat la UNATC), Roxana a ales să plece la Londra, unde a experimentat mai multe joburi până să ajungă să facă doar actorie. Cum a izbutit să joace rolul Reginei Elisabetei a II-a într-un documentar BBC? A câștigat audiția pentru Inside Buckingham Palace alegând un discurs de Crăciun al Reginei, dar nu unul oarecare ci unul de impact care comemora eroii celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru că documentarul s-a bucurat de succes a continuat cu Inside Windsor Palace.

În timp ce juca rolul Reginei Marii Britanii, i-a spus actriței care o interpreta pe Prințesa Margaret „tu ai partea cea mai amuzantă!”. Și la ceva timp, a ajuns să fie distribuită în serialul Private Life în rolul… Prințesei Margaret. O provocare interesantă având în vedere că Regina Elisabeta a II-a și Prințesa Margaret sunt personalități total opuse.

„A părăsit” Curtea Marii Britanii mutându-se în Rusia țaristă, unde a dat viață Tatianei Romanov, fiica țarului Nicolae al II-lea, în proiectul Royal Murder Mysteries.

La Londra a jucat și teatru pe West End la Trafalgar Studios. BU21 este povestea unor supraviețuitori ai unui atac terorist.

În prezent, în România lucrează la un film artistic (coproducție) în rolul principal.

Emilia Chebac: De mică ai vrut să fii actriță?

Roxana Lupu: Nu. De mică mi-am dorit să cânt și să dansez. Îmi plăceau foarte mult musichall-urile.

Emilia Chebac: Un proiect preferat?

Roxana Lupu: Îmi este greu să aleg. Dacă nu le iubești, nu ai cum să lucrezi la ele. Fiecare rol e unic. E drept că unele presupun mai multă muncă și introspecție. Sunt recunoscătoare pentru fiecare rol pe care l-am avut.

Emilia Chebac: Cum vezi tu actoria?

Roxana Lupu: Refuz să mă las definită de rolurile mele și meseria asta. Am terminat cu faza când idealizam actoria. Când făceam asta aveam parte de tristețe și nemulțumire. Nu poți să-ți faci un idol dintr-o meserie, dintr-o carieră și nici din oameni. Noi ca oameni suntem mult mai complecși.

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă de la filmări?

Roxana Lupu: Când am filmat Private Life, proiectul cu Prințesa Margaret. Eu nu am studiat pianul. A trebuit să joc într-o scenă în care Prințesa Margaret cânta la pian. Regizorul dădea indicații. Cântam sinistru, iar el spunea: „și acum îți imaginezi că plutești pe aripile muzicii.” Publicului din scena respectivă la fel: „și acum când o ascultați sunteți emoționați până la lacrimi.” Toată echipa a murit de râs când am filmat scenă. Trebuia să transform ceva sinistru în ceva sublim, iar sunetele pe care le scotea pianul nu mă ajutau deloc.

Emilia Chebac: Lucrezi cu un agent?

Roxana Lupu: Da. Am avut 4 agenți în Anglia, dar am decis să merg cu cineva din Germania de un an.

Emilia Chebac: Actori preferați?

Roxana Lupu: Marlon Brando îl admir pentru modul cum a reușit să transpună credința pe care o avea vis-a-vis de actorie, roluri și teatru. Așa ceva nu mai întâlnești în ziua de astăzi. A avut nebunia în sensul bun să refuze un Oscar. Susținea că este o tâmpenie să faci concursuri pentru a vedea ce actor este mai bun.

Stella Adler – I-am citit cartea și-i urmăresc cursurile de actorie pe internet. Era o femeie care nu venera meseria asta. În ziua de astăzi venerăm statutul de actor pe care îl asociem cu faima și vedetismul. Stella credea în muncă, atât!

Emilia Chebac: Cu ce regizor ți-ar plăcea să fimezi?

Roxana Lupu: Quentin Tarantino și Woody Allen. Actrițele care lucrează cu ei au dat la o parte faima, frumusețea și carisma. Se implică și muncesc din greu în aceste proiecte.

Emilia Chebac: Un motto?

Roxana Lupu: „Îmbunătățirea continuă este mai bună decât perfecțiunea amânată” Mark Twain

Emilia Chebac: Cât de important este să nu renunți la visuri?

Roxana Lupu: Terminasem UNATC-ul în Romania. Licență, masterat și un doctorat în pedagogie tearală: „Triada: persoană, personaj și public”. Cu toatea astea, când am ajuns în Londra, am lucrat în alte domenii. Dar dacă nu ai o pasiune în viață și te gândești numai la bani, ajungi să trăiești degeaba. Câștigam, aveam confort, dar simțeam că îmi pierd sufletul. Era oribil. Munceam pentru visurile altor oameni, iar pe ale mele le lăsam la ușă.

Emilia Chebac: Mai timp de alte pasiuni?

Roxana Lupu: Eu nu ființez unifuncțional. Când lucrez la un film sau o piesă de teatru am nevoie de ocupații secundare. Alerg, merg cu bicicleta, cu rolele. Îmi place să citesc:
• cărți de dezvoltare personală – Jordan Peterson un clinician psiholog de la Universitatea din Toronto este eroul meu în ultima vreme. Recomand o carte: 12 reguli de viață
• cărți de teatru: Nașterea actorului – Liviu Lucaci
• acum citesc Jurnalul Fericirii – Nicolae Steinhardt

Emilia Chebac: Știi despre pușcăriile comuniste?

Roxana Lupu: Da. M-a fascinat fenomenul din perioada respectivă. Am început să citesc Petre Țuțea și am aflat despre fenomenul Pitești și ce a însemnat reeducarea. Este bine să cunoaștem despre regimurile totalitare și să nu mai repetăm greșelile. Fie că suntem aici sau în străinătate, sâmburii totalitarismului sunt în orice timp și în orice loc.

Emilia Chebac: Ce rol ocupă Dumnezeu în viața ta?

Roxana Lupu: Tot ce am realizat a fost cu ajutorul Lui. Chiar dacă nu ajung prea des la biserică, îi simt permanent prezența și nu pot trăi în lipsa Lui. Am modele ca: Petre Țuțea, Constantin Noica, Nae Ionescu, Nicolae Steinhard, oameni care aveau o credință în Dumnezeu asumată și documentată.

Emilia Chebac: Ce reprezintă pentru tine România?

Roxana Lupu: Acasă. Oriunde m-aș duce, orice aș face, cu oricine aș interacționa aici e sufletul meu, aici mă încarc. Nu aș fi putut face nimic în străinătate dacă nu aș fi avut experiențele de aici.

Emilia Chebac: Colegi pe care îi admiri?

Roxana Lupu: Vlad Vîlciu lucrează mult teatru. Este un om tare fain, deschis cu dorință de a cunoaște, fără prejudecăți și un partener de scenă foarte bun.

Șerban Pavlu este om de cultură care nu-și idolatrizează meseria. Muncește din greu își face treaba 100%, dar are timp și de familie și copii. Îl iubesc din tot sufletul. Nu am lucrat foarte mult, dar asta nu m-a împiedicat să am niște discuții foarte interesante cu el.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre cine ți-ar plăce să citești pe blogul meu?

Roxana Lupu: Șerban Pavlu

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Roxana Lupu: În viață e bine să te întâlnești cu cât mai mulți oameni, din medii cât mai diverse și să nu te gândești constant la ce câștigi. Din ce am citit pe blogul tău și ce am văzut pe pagina de instagram mi s-a părut că ai niște ocupații foarte interesante legate de cultură. E un domeniu care mă interesează. Nu sunt axată pe comercial, iar genul de proiecte ca cele pe care le ai tu au nevoie să fie susținute.

Emilia Chebac: Cum se înțeleg 2 parteneri care activează în același domeniu?

Roxana Lupu: Cred că este mai ușor, pentru că te poate înțelege mai repede. În meseria asta ai proiecte și grade de ocupare diferite. Cel care este mai liber îl susține moral pe celălalt. Încercăm să nu aducem acasă proiectul și să dormim cu el. Ne detașăm pe cât se poate.

Emilia Chebac: Un proiect comun?

Roxana Lupu: Arts Now este un centru europen de arte creative, cu workshopuri/ateliere în Londra și București. Este fondat de mine și soțul meu, Nicholas Lupu muzician, actor și trainer. Mottoul nostru este „Îmbunătățirea continua este mai bună decat perfecțiunea amânată” – Mark Twain. Workshopurile sunt dedicate mediului corporate, oamenilor obișnuiți, elevilor și studenților. În general ne axăm pe life coaching si dezvoltare personală, dar avem și cursuri de actorie și muzică. În Londra lucram cu Learning Performance, am ținut workshopuri pentru Rotary Londra, Capgemini, Nespresso. (care s-au bucurat de mult succes)

Emilia Chebac: Fiind actriță, mesajul tău ajunge automat la mai mulți oameni. Cum crezi că te responsabilizează asta?

Roxana Lupu: Când ești cunoscut și transmiți anumite mesaje ai o mare responsabilitate. Să folosești ce ți s-a oferit. Nu ți s-a dat ca să te bucuri doar tu de glorie și atât. Ți s-a dat să transferi mai departe. Ai învățat lucruri, ai trăit niște experiențe, nu este normal să le ții doar pentru tine. Fluxul asta de energie trebuie să circule. Informația este putere. Este important ca tot mai mulți oamenii să înțeleagă acest lucru. Eu așa văd normalitatea în lumea mea.

Emilia Chebac: O personalitate care te-a marcat?

Roxana Lupu: Michael Attenborough. A venit să vadă BU21, piesa pe care o jucam la un teatru independent. Abordarea rolului meu era diferită comparativ cu cea a colegilor britanici. Personajul era imobilizat într-un scaun cu rotile. Piesa avea și un umor negru, pe care eu nu prea îl puteam exprima și eram frustrată din acest motiv. Toată presa vorbea de colegii mei, îi lăuda. La finalul proiectului, producătoarea a venit la mine și mi-a prezentat pe cineva :
– El este Michael Attenborough.
– Am venit să te felicit personal, este extraordinar ce ai făcut, ești una din cele mai bune actrițe pe care am văzut-o în ultima vreme, ai o putere extraordinară să captezi audiența și o naturalețe aparte. (Iar eu nici măcar nu știam cine era, mi-a mărturisit Roxana.)
– Multumesc, dar toată lumea mă întreba dacă sunt actriță?
– Ce știu ei !?
Omul asta atât de simplu, prietenos și inteligent a reușit să-mi dea în 5 minute încredere cât pentru toată viața. A venit special la mine să mă felicite, or asta nu fac britanicii decât dacă le place cu adevărat ceva. Am rămas prieteni, mi-a dat recomandări, îmi răspunde imediat când îl caut. Sunt flatată de atenția lui.

Cu Roxana am colaborat extrem de ușor. Când am ajuns la întâlnirea cu ea nu eram în cea mai bună formă, dar la plecare situația era complet diferită. Începea să se întunece. Am decis să fac o plimbare. Bucureștiul parcă era altul. Nu mai simțeam tensiunea aceia care atinge niveluri amețitoare în timpul zilei. Poate chiar în momentul acela, când luminile începeau să se aprindă la ferestre, cineva a hotărât că nu mai vrea să muncească pentru visul altor oameni. Cineva despre care o să aflăm peste ceva ani! Ajunsă acasă, înainte de culcare am recitit câteva pagini din cartea lui Seth Godin „Și tu poți să zbori”.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.