Etichetă: film&teatru

Categorii
Cultură

„Enescu, jupuit de viu” – recenzie

Filmul „Enescu, jupuit de viu” are în prim-plan povestea de dragoste dintre „Sfinxul muzicii noastre” și prințesa Maruca Cantacuzino, mai precis intervalul cuprins între momentul în care s-au cunoscut până în ziua căsătoriei. În paralel, în plan profesional, Enescu începe opera „Oedip” pe care i-o dedică Mariei Rosetti-Tescanu (Maruca).

„Pentru mine Enescu este ca un vis împlinit al tuturor românilor.”

Titlul
„Enescu, jupuit de viu” nu este un titlu generat de fantezia regizorului Toma Enache, este un titlu în care ar fi crezut și Enescu. Povestea din spatele acestei alegeri se bazează pe o întâmplare reală. Într-o zi George Enescu merge la un grafolog. Se semnează pe o foaie, acesta îi analizează scrisul, apoi adaugă lângă numele maestrului „jupuit de viu”.

„Omul era foarte perspicace, m-a definit în câteva silabe, mai bine decât am știut eu să o fac în atâtea pagini!” spune George Enescu în amintirile lui.

,,Când l-am cunoscut pe Sfinxul muzicii noastre a spus că va compune o operă”

Cum arata în film întâlnirea dintre George Enescu și Maruca
George Enescu este invitat să cânte la o serată. În salon există un loc gol. Într-un final apare întârziata care poartă o pălărie splendidă și mută zona de interes, pentru câteva clipe, de la muzician. Enescu este vrăjit de această apariție.

Theodora Sandu, în rolul Marucăi Cantacuzino, foto credit: Mihail Oprescu

Reacția publicului
Am văzut „Enescu, jupuit de viu” de două ori. La un film publicul este cel mai bun barometru. Nu contează ce se va scrie, ce se va posta ulterior pe conturile de Social Media, acolo în sală, sub anonimatul întunericului, măștile cad și se contorizează valoarea. Când oamenii nu-și pot desprinde privirile din ecran, când uită de telefoane, e semn că „Enescu, jupuit de viu” a învins blazarea maturității și nerăbdarea tinereții. Am văzut oameni ștergându-și pe furiș o lacrimă și tineri care i-au spus lui Toma Enache: „Nu am crezut vreodată că în România se va face un astfel de film.”

Theodora Sandu, în rolul Marucăi Cantacuzino, foto credit: Mihail Oprescu

Un film ușor de urmărit, dar încărcat de subtilități.
Abia după ce am văzut a doua oară „Enescu, jupuit de viu” am reușit să descifrez mesajele ascunse în dialoguri. Toma Enache face filme pe înțelesul tuturor, dar asta nu înseamnă că fiecare scena nu este îndelung cântărită și documentată.

Scenă din film, cearta dintre Maruca (Theodora Sandu) și Nae Ionescu (Pavel Ulici) este impecabil jucată:
– De fapt, ești un bărbat ca toți bărbații. Egoist. Am vrut sa fiu partenera ta, nu sclava. Ce vrei sa-mi fii? Sprijin sau stăpân? Prieten sau tiran?
– Ești bolnavă de gelozie. Nu mai da nebunia ta și altora. Du-te la mănăstire!
– Nu sunt geloasă. Te compătimesc. Dragul meu filozof. Ești un farsor nenorocit și ipocrit care sucește mințile tinerilor și ale femeilor visătoare ca mine. Mi-ai distrus sufletul și eu mă așteptam de la tine să mi-l înalți.
– Lucrurile înălțătoare se în întâmplă în tinerețe. În partea a doua vin și căderile.
– Acum înțeleg, domnule, că la dumneata totul e fals. Și iubirea și prietenia si filozofia. Ești incapabil să iubești.

Într-o scenă care durează un minut (nu am transcris-o integral ca să nu vă stric surpriza) Toma Enache captează perfect personalitatea lui Nae Ionescu.

Mircea Dragoman, în rolul lui George Enescu foto, credit: Mihail Oprescu

George Enescu în interpretarea actorului Mircea Dragoman
Să-l interpretezi pe George Enescu, o legendă a muzicii universale, dar și un om bun pare o misiune sinucigașă. Oamenii buni nu prezintă interes. Publicul iubește acțiunea, schimbul de replici tăios și suporta binele în doze scandalos de mici. Mircea Dragoman a reușit să facă dintr-un om bun un personaj remarcabil.

Mircea Dragoman, în rolul lui George Enescu foto, credit: Mihail Oprescu

Toma Enache a regretat că nu a putut introduce în film (din cauza timpului limitat) și cuvintele guvernantei: „George, ține minte! Să fii domn și când nu te vede nimeni”. Actorul Mircea Dragoman a reușit un Enescu domn. Trecerea de la roluri de ofițeri naziști, în producții internaționale, la rolul lui George Enescu „un om imposibil de bun ” arată măsura talentului acestui actor.

Mircea Dragoman

L-am văzut pe Mircea Dragoman la filmări, la Opera Națională unde actorul a primit lecții de dirijat de la un dirijor profesionist. Mi-am zis: Stai să vezi că ne apucă seara până prinde gesturile. După câteva minute dirija. Cu Mircea Dragoman în rolul lui George Enescu, Toma Enache a făcut alegerea perfectă.

Theodora Sandu, în rolul Marucăi Cantacuzino

Prințesa Maruca Cantacuzino în interpretarea actriței Theodora Sandu

Nicicând viziunea regizorului și interpretarea unei actrițe nu m-au emoționat așa. Din fiecare gest se simte că actrița Theodora Sandu a iubit acest personaj. A reușit cu Maruca ce a izbutit scriitoarea Simona Antonescu cu Chiajna. Să spulbere judecățile și să o impună pe Maruca Cantacuzino într-o lumină nouă. A interpretat un rol luptând pentru un personaj.

Theodora Sandu, în rolul Marucăi Cantacuzino, foto credit: Mihail Oprescu

Rolul Theodorei Sandu a fost greu. Unele scene din film sunt pe muchie de cuțit. Seducția presupune clasă, altfel cade în vulgar. Nicicând nuditatea nu a fost mai tulburătoare și dureroasă că în viziunea lui Toma Enache, nicicând vulnerabilitatea nu a fost camuflată în spatele capriciilor ca în interpretarea Theodorei Sandu. A reușit un rol memorabil. Îi doresc să aibă parte de regizori și roluri pe măsura talentului ei.

Mircea Dragoman și Theodora Sandu

Despre critici
Chiar și un geniu ca George Enescu a avut parte de critică. Interesantă abordarea regizorului Toma Enache de a reuni în personajul interpretat de Cristian Șofron pe toți criticii lui Enescu. Pentru spectator este o lecție prețioasă. Când vei citi o cronică virulentă (despre proiecte valoroase) întreabă-te ce a scris, ce a pictat, ce film a făcut cel care critică. Ce îl recomandă pe acel critic să calce în picioare visul unui om?

Mircea Dragoman și Theodora Sandu

A fost iubire?
Contemporanii (conform memoriilor și jurnalelor) spun că doar Enescu ar fi iubit-o pe Maruca. Vedeau în el victima unei prințese răsfățate. Blândul Enescu a prioritizat muzica, iar Maruca nu a suportat să rămână în plan secund. Prea puțini menționează că relația tensionată dintre ei a avut și o parte bună, l-a inspirat și i-a potențat creația lui George Enescu.

Maruca a mai trăit 14 ani după moartea lui George Enescu. A cerut să i se treacă pe piatra de mormânt doar „Maruca Enescu, născută Rosetti-Tescanu”, fără niciun titlu nobiliar. Ciudată alegere pentru o persoană acuzată că iubea titlurile și fastul. Probabil le-a iubit, dar se pare că mult mai mult l-a iubit pe Enescu. O dragoste imperfectă, uneori greu de îndurat pentru amândoi. Judecați și voi dacă cea care a scris aceste rânduri în jurnalul ei era sau nu îndrăgostită de Enescu „Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieșită din trăsnet, zveltă, dar compactă că de jasp negru? Destinul în persoană. Înaintează spre mine, fatal irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui.”

Dintre toate numele din țara asta, tocmai un Enache să regizeze un film despre viața lui George Enescu.

Ce au în comun George Enescu și Toma Enache?
Regizorul Toma Enache a mărturisit într-un interviu pe care i l-am luat că „După 1946 Enescu a fost urmărit de Securitate. Deși trăia în Franța, tot anturajul, mai puțin Maruca, îl turna cu sârg la Securitate. În dosarele Securității numele lui de cod era Enache.” Încercați să vă imaginați ce a fost în sufletul lui când a descoperit acest lucru. Dintre toate numele din țara asta, tocmai un Enache să regizeze primul film artistic despre viața lui George Enescu.

Muzica
Muzica lui George Enescu este dovada că există divin în lume. Te învăluie, te înalță, iar când lumina se aprinde cu greu te reconectezi la starea pământeană. Coloana sonoră a filmului este creația lui Sebastian Androne-Nakanishi. Muzica lui omagiază pe geniul care a lăsat „o operă bună care se aude și dincolo de moarte”, dar și pe omul bun și modest pe care ar trebui să-l luăm drept model.

Fotografie din arhiva Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” – Tecuci.

În „Enescu, jupuit de viu” s-a folosit un automobil rar
Este un automobil marca EGO, fabricat în anul 1924. A fost produs în ediție limitată, doar 7 autovehicule. Astăzi mai există în lume numai două exemplare. Un automobil la Muzeului Tehnic din Berlin, iar al doilea la Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” din Tecuci.

„Enescu, jupuit de viu” a învins blazarea maturității și nerăbdarea tinereții.

Felicitări, Toma Enache! Pentru curaj, nimeni nu a îndrăznit să viseze mai sus ca tine. Ai făcut din „Enescu, jupuit de viu”, un proiect independent, „un vis împlinit al tuturor românilor”.

Ca blogger literar recomand două cărți pe care se bazează scenariul filmului:
• Umbre si lumini. Amintirile unei printese moldave – Maria Cantacuzino-Enescu
• Amintirile lui George Enescu – Bernard Gavoty

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

Categorii
Interviuri

Mircea Dragoman interpretează rolul principal în primul film artistic despre George Enescu

Mircea Dragoman actorul de film 

Emilia Chebac: Jucați rolul pricipal în filmul regizorului (și producătorului) Toma Enache „Geniul și Prințesa”. Cum a decurs castingul pentru rolul lui George Enescu?

Mircea Dragoman: A fost un proces destul de îndelungat. Prima oară a fost vizual, pe urmă un video făcut acasă cu telefonul, apoi castingul s-a desfășurat în vreo 3 etape împreună cu alți actori și actrițe. Am primit bucăți din scenariu, Toma asigurându-se astfel că nu știm despre ce film este vorba. Habar nu aveam ce rol voi juca, dar mi-am dat seama că am o șansă când am rămas singurul bărbat, iar restul partenerelor erau doamne și domnișoare.

Emilia Chebac: În ce relație erați cu muzica lui George Enescu înainte de film?

Mircea Dragoman: Cunoșteam lucrările lui cele mai populare. Evident că știam dansul lui Sergiu Celibidache pe Rapsodia Română. Dacă pe plan sentimental îmi place Rapsodia Română, văzând spectacolul lui Stefano Poda de la Opera Română am rămas impresionat de ce a reușit să facă din Oedipe. Este o lucrare grea. Nu pot să spun că este preferata mea, dar nu avea cum să mă lase indiferent un spectacol așa grandios.

Emilia Chebac: Ați studiat un instrument?

Mircea Dragoman: Mama a fost profesoară de muzică. Am crescut într-o casă cu pianina, dar nu s-a prins de mine. Am avut vreo 3 tentative să cânt la chitară, dar tot ce am reușit au fost niște acorduri simple dintr-un cântec al formației Metallica. Când m-am pregătit pentru acest rol am împrumutat de la violonista Rodica Gancea, colega mea la Teatrul Evreiesc, o vioară. Am exersat nu să cânt, ci să țin vioara corect în mână. Am vrut ca în film să se vadă poziția corectă. La fel și la pian am urmărit să reușesc poziția corectă a umerilor, picioarelor și degetelor. Scopul meu a fost să nu-i jignesc pe cei care au studiat muzica, dar este greu să redai într-o lună ceea ce un om a dobândit în ani de studiu.

Cu Theodora Sandu

Emilia Chebac: Care a fost cea mai grea scenă din film?

Mircea Dragoman: Sunt câteva scene la începutul filmului din tinerețea lui George Enescu. Nu erau solicitante mental, și nici fizic, dar era necesar să am alt aer. Trebuia să fiu uimit când o întâlnesc pe Maruca. O uimire de tinerețe. De asemenea există o scenă spre finalul vieții. Nu vreau să dau spoiler.

La filmări

Emilia Chebac: O scenă amuzantă de la filmări?

Mircea Dragoman: S-a petrecut, în împrejurimile orașului Tecuci, într-un lan de grâu. Filmam împreună cu Theodora Sandu (care o joacă pe Maruca) și am pierdut un cercel foarte prețios. Imaginați-vă că noi actorii eram în costume de epocă, iar cei din echipă în bermude, era o zi de vară, și cu toții căutam în lanul de grâu un cercel. Din fericire l-am găsit.

A mai fost o întâmplare. Mi-am scos verigheta ca să nu apară în film o bijuterie contemporană și am lăsat-o în grija Danei Roxana care se ocupa de costume. La final evita să mi-o mai dea înapoi pentru că nu o mai găsea. Era disperată și la un moment dat când am văzut cât se consumă i-am spus: nu e bine, dar liniștește-te. Ca și în cazul cercelului a apărut și verigheta.

Emilia Chebac: Ceva care v-a impresionat?

Mircea Dragoman: Când am filmat la muzeul din Tecuci. Am întâlnit acolo niște oameni extraordinari. Ne-au primit minunat, ne-au pus la dispoziție muzeul, clădirea aceea foarte frumoasă, iar ei s-au pus în slujba noastră. Cred că e cel mai frumos și corect spus despre modul cum ne-au ajutat cu proiectul. Le mulțumim! (Aș vrea să le mulțumesc și celor din Ploiești, domnului Dan Nicodim, doamnei Martha Mocanu, celor de la Muzeul de Artă Ploiești, celor din Iași, de la Opera Națională Iași și de la Muzeul Regina Maria.)

Emilia Chebac: Ați purtat perucă?

Mircea Dragoman: Mi-am lăsat părul să crească ca să pot fi tuns la fel cum era George Enescu. Am fost vopsit pentru că într-o scenă (din tinerețe) trebuia să am părul negru, dar am fost și decolorat pentru că în film Enescu apare și bătrân. Au fost zile în care dimineața eram decolorat și seara vopsit. Poate părea ciudat că s-a întâmplat acest lucru, dar eram legat de locul în care filmam. Se turnau scene diferite din film. În același loc George Enescu era și tânăr și bătrân. În Iași pe parcursul a două zile și jumătate am fost de două ori decolorat și o dată vopsit negru.

Emilia Chebac: Cum a recționat echipa când v-a văzut prima oară machiat și costumat?

Mircea Dragoman: Când am apărut în fața celor din echipă au spus „Wow, este George Enescu.” Atunci am simțit că se întâmplă ceva. Oamenii și-au făcut treaba lor impecabil, acum intervenea partea mea să fiu George Enescu, nu doar să arăt ca George Enescu.

Cu Theodora Sandu

Emilia Chebac: Cum îl vede actorul Mircea Dragoman pe George Enescu după acest rol?

Mircea Dragoman: Este unul dintre marile exemple de perseverență. Viața a demonstrat că era un om extrem de talentat care știa ce face. Foarte important pentru el a fost să-și mențină drumul drept. Există un citat care apare și în carte „să nu vorbești, ci să faci”.

Emilia Chebac: Cine a iubit mai mult, Enescu sau Maruca?

Mircea Dragoman: Cred că George Enescu a iubit mai mult, Maruca a acceptat să fie iubită. George Enescu în această relație pare subjugat.

Theodora Sandu

Emilia Chebac: Cum vedeți relația dintre George Enescu și Nae Ionescu?

Mircea Dragoman: E foarte ciudată relația dintre George Enescu și Nae Ionescu. George Enescu, compozitor și muzician, interpret virtuoz de vioară te duce cu gândul la o personalitate expansivă și un om de viață. Pe Nae Ionescu, profesor de filozofie ai fi tentat să ți-l imaginezi un tip retras. În realitate, au fost exact invers. Nae un fel de playboy care și-a dorit să fie adorat, pe când George Enescu și-a dorit doar să compună.

Știu mai multe despre Nae Ionescu. Acum câțiva ani am avut un spectacol făcut de Alexandru Berceanu, București 41 – Tur Retur despre Pogromul din 1941. În acest spectacol Nae Ionescu era jucat de Liviu Lucaci care repeta o obsesie a lui Nae Ionescu. Era profesor, dar nu avea opera publicată.

Trădarea lui Einstein – Mircea Dragoman și Nicolae Predica Foto credit: Facebook Teatrul Evreiesc de Stat
Mircea Dragoman actorul de teatru (detalii aici) 

Emilia Chebac: Sunteți evreu?

Mircea Dragoman: Nu. Am ajuns la Teatru Evreiesc de Stat pentru că vorbesc germană. Am făcut Facultatea de Muzică și Teatru din Timișoara – Secția Germană. O perioadă am fost actor la Teatrul German din Timișoara, iar când m-am hotărât să cuceresc Bucureștiul am dat examen la Teatru Evreiesc de Stat unde am fost admis. Limba evreilor așkenazi este idiș, o limbă care s-a născut din dialectul mediu al limbii germane. Deși majoritatea actorilor suntem non-evrei încercăm să menținem vie cultura evreiască.

Emilia Chebac: Un rolul de care v-ați atașat?

Mircea Dragoman: Ultimul rol, în care am investit cel mai mult, a fost acum câțiva ani Costache Ursu din spectacolul 1916 unde am lucrat cu domnul Titieni. Poate din acest motiv m-am și atașat de acest proiect. Faptul că am avut șansa să joc cu un actor cu o asemenea experiență m-a ajutat foarte mult. La Timișoara am jucat Jan în Neînțelegerea – Camus, l-am jucat pe Treplev în Pescărușul – Cehov, l-am jucat pe Ferdinand în Intrigă și Iubire – Schiller. Cred că este foarte important pentru un actor de orice vârstă să aibă posibilitatea să joace niște roluri care au carne pe ele.

Mircea Dragoman și Adrian Titieni

Emilia Chebac: Cum echilibrați cariera de actor cu viața personală?

Mircea Dragoman: În această etapă a vieții mele când ies din teatru reușesc să mă detașez. Când eram în Timișoara aveam alte obiceiuri. După repetiții sau spectacole ne adunăm actori și regizori la un ceai, cafea sau la o bere și discutam despre proiect. În București, pentru că viață este mult mai agitată, distanțele mai mari și oamenii trebuie să ajungă acasă, ai nevoie de pauze ca să te poți detașa și să revii cu forțe noi. Eu merg foarte mult pe jos și-mi repet rolurile când mă duc la teatru.

Rude pierdute Foto credit: Facebook Teatrul Evreiesc de Stat

Emilia Chebac: Dacă ar sta în puterea dumneavoastră ce rol ați alege?

Mircea Dragoman: Un rol din Shakespeare. Acum sunt la o vârstă în care sunt între rolurile lui Shakespeare, dar aștept un Shakespeare. Îmi este dor să lucrez cu un text clasic care are gândire și filozofie în el.

Emilia Chebac: În ce proiecte vă pot vedea spectatorii?
Mircea Dragoman: Avem acum în lucru un nou spectacol Împăratul Klezmerilor scris special pentru teatrul nostru care va avea premiera în 28 mai. Este o piesă în limba idiș. (Jucăm la TES Rude Pierdute – detalii aici , Trădarea lui Einstein – detalii aici și Sidy Thal – detalii aici) Dintre proiectele cinematografice, în afară de filmul în care joc rolul lui George Enescu, am jucat un mic rol în comedia Tati part-time. În acest film, care a stârnit niște controverse nemeritate, joc un personaj negativ domnul Pârvulescu.

Sidy Thal Foto credit: Facebook Teatrul Evreiesc de Stat

Emilia Chebac: Sunteți vorbitor de limbă germana. Ați fost distribuit în roluri de ofițeri germani?

Mircea Dragoman:
• Am jucat într-un film regizat Ces Amours – LÀ de Claude Lelouch rolul unui tânăr general german. Când m-am dus la casting nu pregătisem nimic. „Fă ceva” mi s-a spus. Pentru că ascultam muzică rock germană, am recitat din Rammstein ca o poezie. „Îl luam” a spus regizorul. Era împreună cu directorul și directorul de imagine. Am jucat rolul unui ofițer german foarte viteaz care a devenit general la 30 de ani.
• Am jucat un ofițer SS și pe scena teatrului evreiesc. Am chiar uniforma mea de ofițer SS.
• Peste o lună va avea loc premiera serialului We wer the lucky ones care s-a jucat în România unde sunt tot ofițer SS. Am jucat destul de mulți pentru că fizicul se potrivește: înalt, ochi albaștri și vorbitor de limbă germană.

Emilia Chebac: Ofițer german în filme, dar și actor la Teatrul Evreiesc. Cum împăcați rolurile?

Mircea Dragoman: Cu o săptămână înainte de premieră piesei Rude pierdute am filmat un ofițer SS în serialul american We were the lucky ones în care evident trimiteam un evreu în lagăr. În aceeași zi, dimineața am jucat rolul un călău, iar după amiaza la repetiția generală la teatru jucam un evreu, supraviețuitor al lagărului. Nu a fost ușor.

Mircea Dragoman&cărțile

Emilia Chebac: O carte care v-a marcat?

Mircea Dragoman: Eu sunt din Brașov. Într-o zi mergeam spre casă cu troleibuzul împreună cu prietenul meu Dragoș Iliescu (prof. univ. la Psihologie în București) și vorbeam despre cărțile recomandate la școală. Un student care ne-a auzit ne-a spus „lăsați asta, citiți Un veac de singurătate” Nu am citit-o atunci, aveam 13-14 ani, dar m-a urmărit. Când am citit-o m-a lovit.

Tot în Brașov, era într-o vară mă jucam cu mingea în curtea școlii, unde mama mea era profesoară, și a trecut un student: „Ce faci aici? Du-te acasă să citești.” Ce să citesc? Albert Camus – Străinul și Ciuma. Sunt două cărți care mi-au rămas în minte pentru că mi-au fost recomandate în decurs de un an. Așa ceva n-ai cum să uiți.
Ca să vedeți cum s-au legat lucrurile. Lucrarea mea de licență a fost spectacolul Neînțelegerea – Albert Camus.

Emilia Chebac: Aveți un gen preferat?

Mircea Dragoman: Sunt un mare fan SF. În anii ’90 cum apărea o carte la Nemira mergeam împreună cu un prieten Nic să o cumpărăm. Acum citesc SF Modern. Cred că este unul dintre cele mai dinamice genuri literare. A evoluat mult datorită dezvoltării tehnologice, dar si datorită faptului că a depășit stadiul de scriere destul de patriarhală, scrisă de bărbați pentru bărbați.

Mircea Dragoman cu soția, scriitoarea Ștefania Mihalache

Emilia Chebac: Recomandați un autor român?

Mircea Dragoman: Voi fi foarte subiectiv și o recomand pe Ștefania Mihalache cu Gene dominante pentru că este soția mea Una dintre povestiri a fost utilizată și dramatizată de către Radu Afrim în ultimul lui spectacol de la Teatrul Național din Iași Antologia dispariției. O altă povestire din acest volum, Bâta a câștigat acum 5 ani un premiu literar în Franța unde a fost dramatizată și jucată într-un castel.

Emilia Chebac: Ce cărți, în afara scriptului, ați citit pentru documentare?

Mircea Dragoman: În primul rând cartea lui Bernard Gavoty Amintirile lui George Enescu. Apoi un set de referințe pregătit de Toma despre Regina Maria și Maruca Cantacuzino plus informații de pe internet. Pe perioada proiectului îmi făcusem notițe, iar dimineața, în timpul celor 30 de zile cât am filmat, îmi puneam un mic citat despre George Enescu: despre munca lui, despre muzica lui sau despre relația lui cu Maruca. Un personaj istoric trebuie obligatoriu documentat ca să-i creezi o identitate. Trebuie să știi de unde vine și unde se duce chiar dacă trece doar o singură dată prin cadru.

Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?

Mircea Dragoman: V-am văzut postările despre clubul de carte pe care îl moderați și acesta a fost motivul pentru care am acceptat interviul.

Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?

Mircea Dragoman: O sa fac două recomandări subiective și afective:
• Soția mea, scriitoarea Ștefania Mihalache. În curând va apărea un proiect nou al soției mele. Nu vreau să spun prea mult, dar va fi o carte specială care beneficiază de condiții superbe.
• Actrița Theodora Sandu care o interpretează pe Maruca Cantacuzino. A jucat incredibil și și-a apărat cu îndârjire rolul. Este super talentată, frumoasă și un om minunat. Este tot din Brașov, a făcut ca și mine liceul german, iar bunica ei locuiește într-un imobil în centrul Brașovului unde am locuit și eu când aveam 3 ani. Ne leagă destule coincidențe.

Omul Mircea Dragoman

Emilia Chebac: Eșec transformat în binecuvântare?

Mircea Dragoman: Când eram adolescent nu mi-am dorit să devin devin actor. Imediat după revoluție, făceam fotbal la Clubul Tractorul Brașov. Aveam 15-16 ani când într-o zi m-a luat antrenorul deoparte și mi-a spus: „Dacă vei lucra bine în continuare poți ajunge un bun jucător de Divizia B.” În acel moment am realizat că eu nu voiam să devin un fotbalist de Divizia B, eu visam să câștig Cupa Campionilor. A intervenit o mică accidentare și am decis să termin cu fotbalul. Visul de a deveni fotbalist se năruise. Eram în punctul în care nu știam ce vreau să fac în viitor.

Emilia Chebac: Ceva simpatic din aceea perioadă?
Mircea Dragoman: M-a prins revoluția la Băile Felix unde eram în cantonament cu echipa de fotbal și lotul național de gimnastică. Daniela Silivaș îmi datorează în continuare 1 leu. Eram la coadă la langoși cu gem, ea era în fața mea și pentru că nu-i ajungeau banii am împrumutat-o cu 1 leu.

Emilia Chebac: Cum își dorește actorul Mircea Dragoman să rămână în memoria publicului cu acest rol?

Mircea Dragoman: N-am gânduri ca cei care vor vedea filmul să se ducă acum la operă sau la concerte simfonice, dar m-aș bucura să se întoarcă un pic către muzica clasică. Deși era profesoară de muzică, mama nu ne-a impus niciodată acest lucru. Țin minte foarte bine că profesorul de muzică din gimnaziu, domnul Ernst Phleps care a fost și profesorul mamei mele, ne punea muzică la pick up. Îmi amintesc că ne-a vorbit depre Cavalleria rusticana așa cum acum duminica la Ateneu sunt proiecte unde se explica muzica pe înțelesul tuturor. Am fost și eu cu cei doi copiii ai mei (de 12 și14 ani) care nu sunt foarte interesați de muzica clasică, dar asta nu înseamnă că nu trebuie expuși. Se știe că muzica acționează asupra creierului în feluri pe care noi nici nu le putem bănui.

Emilia Chebac: O întâlnire care v-a marcat în proiectul cu George Enescu?

Mircea Dragoman: Filmul mi-a prilejuit o întâlnire magică cu maestrul Constantin Codrescu care a acceptat să joace în acest proiect. Mă leagă de domnia sa o poveste oarecum personală. În 1955 a filmat în împrejurimile Brașovului Moara cu noroc unde juca rolul principal, Ghiță. Tatăl meu care a copilărit la Bod (lângă Brașov) a ajuns să fie unul dintre copiii care au apărut pentru scurt timp în film. Lică Sămădăul, un personaj din film era crescător de porci. Pentru că în film aveau nevoie de porci, au ajuns la Combinatul de creștere a porcinelor, unde bunicul meu era director. Așa a ajuns tata să joace în Moara cu noroc. Era al treilea film din cariera domnului Codrescu, iar ultimul este proiectul despre George Enescu. Ciudat cum peste mai bine de 60 de ani, eu și tata ne-am întâlnit prin intermediul domnul Codrescu. Odihnească-se în pace!

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

Foto credit: Mihail Oprescu + fotografii din arhiva personală a actorului Mircea Dragoman și a regizorului Toma Enache

Găsiți aici interviu cu regizorul filmului Toma Enache.

Categorii
Interviuri

Interviu cu Răzvan Mihai Badea despre „Legea Întreirii”

Răzvan Mihai Badea

Film: The Rule Of Three/ Legea Întreirii, regia Razvan Mihai Badea, producător Răzvan Mihai Badea

Nominalizat la categoria Cel mai bun Producător Independent pentru un Film Românesc de Scurtmetraj

Emilia Chebac: Cum ai devenit regizor?

Răzvan Mihai Badea: Inițial, am început ca scenarist, apoi mi s-a oferit șansa, de către producătoarea filmului „Legea Întreirii”, să și regizez. Printr-un concurs de împrejurări, regizoarea, cu care am dezvoltat scenariul, nu a mai putut și ca să nu pierdem locația, mi s-a sugerat să regizez eu. Regizoarea a fost de acord și m-a susținut. A spus că ar fi un exercițiu bun pentru mine.

Sunt regizor și producător. Partea de producție mă ajută să scriu mai bine pentru că sunt conștient de limite. Până la urmă, tot eu trebuie să mă descurc să găsesc fonduri.

Emilia Chebac: Rezumă într-o frază filmul „Legea Întreirii”

Răzvan Mihai Badea: Este un musical fantasy despre o fată asexuală, romantică care crede în magie. Merge într-un loc special din natură, alături de un băiat pe care îl place, asexual, dar care nu crede în iubire. Fata își dorește, să-l convingă, să creadă și el în magia iubirii.

Emilia Chebac: Filmul independent cere flexibilitate. Povestește-le cititorilor o astfel de întâmplare.

Răzvan Mihai Badea: Aveam filmare de exterior. Știam unde vom filma. Era un loc foarte frumos cu sălcii, pe malul Dunării, la Cetate, în județul Dolj. Perfect pentru unul dintre momentele importante din film. Dar, când ne-am dus să filmăm, lacul era secat. Atunci am aflat că lacul apare, doar, într-o anumită perioada a anului, când se topesc zăpezile. În august-septembrie lacul nu există. De obicei, la festivalul Divan, unde am și dezvoltat scenariul, organizatorii pompau apa în lac.

Noi nu am avut buget să aducem o pompă cu apă, de aceea, am încercat să găsim un alt lac în apropiere. Era unul la 10 km, dar fără nici o salcie, ori salcia trebuia să existe pentru melodia filmului. Am fost nevoit să schimb scenariul și am folosit ambele locații. Și lacul fără sălcii și sălciile fără lac. S-a legat mai bine, pentru ca există un vers în film, legat de dorința personajului, „puț fără apă”. Acum apărea și vizual. Personajul a căpătat puteri magice și s-a putut teleporta, de la lacul fără sălcii la lacul cu sălcii, printr-un ritual care se relevă în film.

Emilia Chebac: Consideri că festivalul IPIFF, prin premiile și recompensele oferite, sprijină producătorii de film independenți?

Răzvan Mihai Badea: Da. Prin proiecție, filmul ajunge la public. „Legea Întreirii” este primul film cu care particip ca regizor la IPIFF, dar, în edițiile trecute, am avut și alte proiecte. De aceea, mă bucur să revin.

Emilia Chebac: Vrei să mai adaugi ceva?

Răzvan Mihai Badea: Filmul a fost realizat cu sprijinul UPFAR-ARGOA.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

Categorii
Interviuri

Un interviu cu Gabi Suciu despre puterea filmului de schimba percepții

Credit foto: Alin Nicolae Purcăroiu

• Film: Blue Moon/Crai Nou, regia Alina Grigore, producători Gabi Suciu, Robi Urs

Nominalizat la categoria Cel mai bun Producător Independent pentru un Film Românesc de Lungmetraj

• Film: Appalachia, regia Roxana Stroe, producători Gabi Suciu, Olivier Berlemont, Pierre Mourey, Julie Esparbes

Nominalizat la categoria Cel mai bun Producător Independent pentru un Film Românesc de Scurtmetraj

Emilia Chebac: De ce ați decis să deveniți producător?

Gabi Suciu: M-am îndrăgostit de film în școala generală, când a venit HBO în România. Să poți vedea filme fără întrerupere, unul după altul, mi se părea fantastic. Mă fascinau și reportajele „making of” și „behind the scenes”. În Sebeș, orașul meu natal, nu aveam cinematograf și, din păcate, nu este nici până astăzi. Traiectoria mea a fost una clasică, urmând studii de specialitate. Am dat la UNATC, la Facultatea de Film, am intrat la Regie de Film și TV. După primul an de facultate mi-am dat seama că, din toată bucătăria din spatele filmului, mă atrage mai mult partea de producție. Până la finalul anului patru aveam peste 30 de filme la care lucrasem. Am colaborat cu companii de producție din piață, iar apoi am înființat compania de producție cu care activez acum, Atelier de Film. Cred în puterea filmului de schimba percepții și de a documenta realitatea pentru posteritate. Este important să învățăm din ceea ce se întâmplă pentru a putea evolua și a evita stagnarea. Și cel mai ușor învățăm prin pilde și povești, iar filmul este un mediu care are posibilitatea de răspândire a mesajului la scară largă.

Credit foto: Nicolae Cara

Emilia Chebac: Dacă ați fi om de PR cum ați rezuma într-o frază proiectele dumneavoastră?

Gabi Suciu: Crai Nou este o oglindă a societății noastre, în care totul se schimbă și evoluează cu o viteză nebună. Unii pot ține pasul cu continua schimbare, alții se agață de tradiții pentru a nu-și pierde echilibrul. Lupta dintre educați și needucați, informați și dezinformați, este baza pe care stă filmul. Crai Nou este un cumul al anilor de ieșit în stradă, la proteste. Este un strigăt de luptă al unui personaj feminin puternic care nu mai vrea să rămână în poziția de victimă și trebuie să decidă dacă pleacă sau rămâne să lupte cu agresiunea.

Appalachia este o poveste de dragoste, o versiune contemporană inspirată de nemuritoarea tragedie shakespeariană Romeo și Julieta care se desfășoară la marginea frontierei spirituale, portretizând o comunitate de oameni atât de orbi și de fanatici încât nu-și pot recunoaște nici măcar propriile simboluri ale credinței, reîncarnate în cele două personaje principale.

Emilia Chebac: Considerați că festivalul IPIFF, prin premiile și recompensele oferite, sprijină producătorii de film independenți?

Gabi Suciu: Activăm într-un domeniu prolific din punct de vedere al calității artistice și al volumului de conținut creat, dar ne confruntăm cu o piață mică de distribuție și cu posibilități de finanțare limitate. Fiecare premiu, fiecare recompensă, motivează producătorii, regizorii și restul membrilor echipelor creative să meargă mai departe și să lupte pentru crearea unui mediu lucrativ. IPIFF și UPFAR-ARGOA au un bun aport în acest sens și mă bucur să văd că festivalul a rezistat și a crescut de-a lungul anilor.

Credit foto: Alex Ștefan

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

Categorii
Interviuri

Interviu cu Dan Drăghicescu despre „Regele Mihai: Drumul către casă”

Dan Drăghicescu – Producător Asociat cu John Florescu – Producător Executiv

Film: Last King Behind Iron Curtain/Regele Mihai: Drumul către casă, regia Trevor Poots, producători: John Florescu, Viorel Chesaru, Dan Drăghicescu.

Nominalizat la categoria Cel mai bun Producător Independent pentru un Film românesc Documentar.

Emilia Chebac: Cum ați devenit producător?

Dan Drăghicescu: Am început în producția de advertising, în 1998, cu spoturi publicitare pentru 3 agenții americane: Grey Worldwide, David Ogilvy, și Saatchi&Saatchi. La Saatchi&Saatchi am avut onoarea, acum 13 ani, să-l întâlnesc pe John Florescu.

Din 2014 am început să produc, alături de el, documentare istorice. Primul proiect istoric făcut împreună a fost „Războiul Regelui” (2016) după un interviu pe care John i l-a luat Regelui Mihai, la palatul Elisabeta, în august 2003. Este unul dintre cele mai lungi interviuri pe care le-a acordat Majestatea Sa în țara noastră. A răspuns timp de două zile la întrebările lui John Florescu. Pornind de la acest interviu, am dezvoltat filmul „Războiul Regelui”. Tot din acest interviu avem o derivație către filmul „Regele Mihai: Drumul către casă”, selectionat de IPIFF în acest an la categoria Cel mai bun Producător Independent pentru un Film românesc Documentar. O parte din acel interviu se regăsește și în acest documentar.

Un plus, pe care îl are acest film, este faptul că, în octombrie 2016, am făcut demersuri diplomatice pentru ca John Florescu să ia un interviu prințului Philip, la Buckingham Palace, referitor la vizita sa în România, în 1927, când a venit să-l vadă pe micul rege.
În publicitate, am avut șansa să lucrez cu regizori care au făcut film, unde am fost influențat pe set : Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Mick Davis.

John Florescu – Producator Executiv, Adrian Danciu – operator, James Miller – operator, Nicolae de România, Dan Draghicescu – Producator Asociat

Emilia Chebac: Care a fost primul dumneavoastră film? 

Dan Drăghicescu: În cinematografie am debutat, în 2011, cu „Fata din Transilvania”, un scurt metraj independent, în regia lui Sabin Dorohoi, pe care l-am înscris la TIFF. În 2012 a fost selecționat de HBO, iar apoi difuzat de Zilelor Filmului Românesc pe HBO România. Acest film a ajuns și la Roma, la Festivalul Medfilm, unde a avut o proiecție la Vila Borghese. Pentru că tot urmează gală IPIFF fac o paralelă cu gala Medfilm care s-a ținut la Vatican. „Fata din Transilvania” a fost un film special pentru mine, și va rămâne în continuare, deoarece, ca producător, am avut o problemă de soluționat.

Scenă de la filmari: Regele Mihai cu John Florescu – Producator Executiv la Palatul Elisabeta – August 2003

A trebuit să filmez într-o biserică catolică, unde nu se mai filmase niciodată, și am avut nevoie de aprobări speciale. La Vatican m-am întâlnit, după proiecție, cu niște domni, care făceau parte din consiliu și știau de „Fata din Transilvania” datorită acelor demersuri.

Emilia Chebac: Cum v-au influențat proiectele despre Regele Mihai?

Arh. Horațiu Buzatu, Dan Draghicescu – Producator Asociat și prof. Adrian Cioroianu – istoric (Muzeul de Artă Calafat, 10 Mai)
Muzeul de Artă – Calafat

Dan Drăghicescu: Lucrul la acest proiect mi-a crescut apetitul pentru istorie. Împreună cu John Florescu, am inițiat un turneu de educație națională istorică prin proiectarea de documentare, cu intrare liberă, în toate județele din România. Tocmai am avut, pe 10 mai, o proiecție la Calafat. Am fost invitat de domnul arhitect Horațiu Buzatu prin organizația „Craiova Noastră”. Am ales această localitate, pentru că, la această dată, pe aici a intrat în țara viitorul rege al României Carol I. În paralel cu proiecția din Calafat, a avut lo o proiecție la Londra (ICR Londra) unde au participat Nicolae de România și John Florescu.

Trevor Poots – regizor, John Florescu – Producator Executiv și Nicolae de România ( ICR Londra, 10 Mai)

Dan Drăghicescu cu Alteța Sa Regală Margareta, Custodele Coroanei române și John FlorescuEmilia Chebac: Cine, din familia dumneavoastră, v-a transmis pasiunea pentru istorie?

Dan Drăghicescu: Bunicul meu matern, ing. Simion Stănculescu, a fost comandor în armata condusă de Carol al II-lea. A studiat în Franța, unde a obținut o diplomă la Universitatea din Paris, precum și la Institut Supérieur de l’Aéronautique et de l’Espace din Toulouse. A fost scos forțat, din serviciu militar profesionist, după 1947, de către comuniștii.

Eu cred că istoria bine înțeleasă în prezent se reflectă în viitor, mai ales în viitorul tinerei generații.

(A existat un moment în acest interviu, când istoria a preluat controlul și ne-am abătut de la subiect.)

Scenă de la filmări cu jurnalista Tessa Dunlop

Emilia Chebac: Dacă ați fi om de PR cum ați rezuma într-o frază proiectul dvs?

Dan Drăghicescu: O să folosesc un citat al dumnevoastră (din discuția mentionată mai sus) care m-a influențat: „Cine nu-și cunoaște istoria este ușor de manipulat.”

Scenă la Curtea de Arges cu IP Calinic al Argeșului filmare pt „Regele Mihai: Drumul către casă”

Lansez invitația iubitorilor de istorie, să vină să vadă o lecție de istorie, necesară, care a lipsit din manuale. Filmul nostru o recupereză și o repune pe tapet vizual, într-o forma mai ușor de asimilat. „Regele Mihai: Drumul către casă” acoperă un capitol din istoria modernă: perioada exilulul Regelui Mihai după 1948, revenirea în țară în 1990 până la moartea Majestății Sale în 2017. Putem vedea interacțiunea regelui din exil cu Ceaușescu, interacțiunea, în România, cu președintele Iliescu și cu președintele Constantinecu care i-a redat cetățenia în 1997.

Regizorul Trevor Poots și John Florescu – Producător Executiv

Emilia Chebac: Ce presupune un astfel de documentar ca „Regele Mihai: Drumul către casă”

Dan Drăghicescu: S-a filmat în România, Elveția și Marea Britanie. Invitații care vorbesc în film, despre Regele Mihai, sunt din România, Elveția și Marea Britanie și SUA. Acest proiect, care a durat 2 ani, a fost filmat cu 3 operatori: Viorel Sergovici senior, Matthew Vaughan și James Miller. În plus, vreau să-l menționez și Adrian Danciu din Timișoara.

Emilia Chebac: Câți producători are acest documentar?

Dan Drăghicescu: Suntem 3 producători: John Florescu, Producător executiv; Dan Drăghicescu, Producător Asociat și Viorel Chesaru, Producător Senior.

Emilia Chebac: Cine v-a consiliat pe partea istorică?

Dan Drăghicescu: Istoricii Ioan Scurtu și Matei Cazacu. Mircea Lăcatuș un editor foarte bun pe arhive. Gândiți-vă cum ar fi fost să folosim o fotografie care era la o distanța de un an sau 2 de ce voiam noi să aratăm. Un editor îți va pune mereu la dispoziție exact materialul de care ai nevoie. La cercetare pentru arhive a mai contribuit și Laura Beldiman.

Emilia Chebac: Considerați că festivalul IPIFF, prin premiile și recompensele oferite, sprijină producătorii de film independenți?

Dan Drăghicescu: Mă bucur că există Festivalul IPIFF. Proiectele independente au nevoie de astfel de expunere. La marile festivaluri, de cele mai multe ori, se amestecă și se pierde notorietatea organică a unui producător independent.

Emilia Chebac: Vreți să mulțumiți cuiva în mod special?

Dan Drăghicescu: Casei Regale a României care a dat suportul prin punerea la dispoziția filmului al arhivelor regale personale a familiei. De asemenea, țin să mulțumesc pentru participare la filmări lui Nicolae al României care a dat curs invitației lui John Florescu.

Aceste filme documentare istorice, produse în ultimii 7 ani, fac parte din Turneul Național de Educație Istorică, un program educațional pe care l-am inițiat cu John Florescu din 2020. Producția este Chainsaw Film Productions.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

 

Categorii
Cultură Interviuri

Interviu cu Toma Enache despre primul film artistic dedicat lui George Enescu

Acest interviu l-am luat regizorului Toma Enache în locul unde a scris o mare parte din scenariul filmului dedicat lui Geoge Enescu. Se pare că Toma, în continuare, rămâne fidel proiectelor greu de abordat. După primul film despre fenomenul Pitești (recenzie aici) lui Toma Enache i-a mai rămas o doză substanțială de „nebunie” să facă și primul film artistic despre viața lui George Enescu.

Pelicula „Enescu, jupuit de viu” are în prim-plan povestea de dragoste dintre George Enescu și prințesa Maruca Cantacuzino, mai precis, perioada cuprinsă între momentul când G. Enescu o întâlnește pe Maruca până în ziua când o ia de nevastă. În paralel, Enescu începe și termină monumentala creație, Oedip pe care o dedică marii sale iubiri Maria Rosetti-Tescanu (Maruca).

Filmul „Enescu, jupuit de viu” va fi lansat în cursul anului 2023.

Emilia Chebac: Cum ți-a venit ideea filmului?

Toma Enache: De la poza cu George Enescu pe patul de moarte. Cea în care apare cu cățelul lui Mutzerli. Când am citit că a murit singur într-o cameră de hotel din Paris am zis: Cum se face că nu avem un film (artistic) despre George Enescu? Atunci mi-a venit ideea, dar decizia finală am luat-o când am mers cu filmul „Între chin și amin” în Moldova. Trecem mereu pe lângă indicatorul spre Muzeul Tescani, dar nu opream niciodată. O dată, de două ori, dar a III-a oară, deși depășisem cu 2 km indicatorul, gândindu-mă că cine știe când mai ajung, am întors. Precizez că eu nu mă întorc niciodată din drum. M-a întâmpinat o doamnă și deși era închis (era zi liberă) mi-a permis să vizitez muzeul. Acela a fost momentul în care mi-am zis că e obligatoriu să fac un film despre Enescu.

Emilia Chebac: Ce au în comun Toma Enache și George Enescu?

Toma Enache: După 1946 Enescu a fost urmărit de Securitate. Deși trăia în Franța, tot anturajul, mai puțin Maruca, îl turna cu sârg la Securitate. În dosarele Securitații numele lui de cod era (râde) Enache.

Emilia Chebac: Cine îl joacă pe George Enescu?

Toma Enache: Mircea Dragoman. Deși la casting au venit mulți actori, am știut din prima că el este potrivit. Ca imagine era impecabil, dar aveam nevoie să mă convingă și cât de bun actor este. Să-l vezi la maturitate. Pare desprins din tabloul care se află la Muzeul de Artă din Ploiești (unde s-a și filmat). În timpul filmărilor am realizat că Mircea are mult din temperamentul lui George Enescu. În plus e o persoană educată și cu mult bun-simț.

Emilia Chebac: Impresia ta (pe scurt) despre actorii care i-au interpretat pe George Enescu, Maruca Cantacuzino și Nae Ionescu?

Toma Enache: Mircea Dragoman – genial. A fost Enescu. Teodora Sandu – fascinantă, iar Pavel Ulici – diabolic în rolul lui Nae Ionescu. A jucat impecabil latura lui întunecată. Efectiv îi sticleau ochii.

Emilia Chebac: Cum ai gândit scena întâlnirii dintre Maruca și George Enescu?

Toma Enache: Se întâlnesc la o serată unde Enescu cânta. Toată sala e plină și doar un loc gol. Cine crezi că a avut curajul să întârzie la un concert cu Enescu? Când a intrat, purtand o pălărie superbă și o rochie care îți taie respirația, toți ochii erau pe ea, inclusiv Enescu care n-o mai scapa din priviri.

Emilia Chebac: O întâmplare de la filmări?

Toma Enache: Filmam într-un lan de grâu unde actrița principală a pierdut un cercel foarte valoros. Îți dai seama cum să e să cauți un cercel când se înserează și aproape nu se mai vede nimic? Eram îngrozit și eu și echipa. Deja ne gândeam cum să-i spunem Iuliei (Gorneanu) că i-am pierdut cercelul, dar, din fericire, până la urmă l-am găsit.

Emilia Chebac: În ce locuri ai filmat?

Toma Enache: Iași, Ploiești, București și Tecuci. Comunitățile din aceste orașe s-au mobilizat ireproșabil și mi-au creat condiții pentru a filma. Autoritățile locale au oprit până și circulația ca să pot filma. Le mulțumesc încă o dată pentru sprijin.

Emilia Chebac: La Tecuci unde ai filmat?

Toma Enache: La Tecuci am filmat la Casa Cincu (Muzeul de Istorie „Teodor Cincu”). Am folosit și mașina de epocă (despre mașină aici) despre care am aflat de la tine. Muzeul arată spectaculos, dar nu are mobilier. Am avut însă noroc. În oraș există un magazin care vinde mobilier vechi. Proprietara, doamna Mocanu ne-a pus la dispozițe mobila pentru filmare. În toate muzeele pe unde am filmat oamenii ne-au ajutat și au muncit cot la cot cu noi. De la manageri și muzeografi până la restul personalului de acolo. Nu de puține ori veneau și cu sugestii. Incredibil cum s-au implicat. Zici că era proiectul lor.

Emilia Chebac: Pornind pe urmele lui Enescu ai ajuns la…

Toma Enache: Fiul lui Yehudi Menuhin și i-am zis că fac un film despre George Enescu. Mi-a spus că este onorat că l-am contactat pentru că știe cât de mult îl prețuia tatal lui pe Enescu. Nu mai e de mult un secret că Yehudi Menuhin i-a păstrat un adevărat cult lui Enescu, considerându-l părintele lui spiritual.

Emilia Chebac: Cât de departe ai mers cu respectarea detaliilor?

Toma Enache: Până și cainele din filmul meu am vrut să fie aceeași rasă cu câinele lui George Enescu. Mi s-a spus: „Ești nebun! De ce vrei neapărat un câine la fel?” Cu câinele a fost o întreagă poveste. Trebuia adus de la Ploiești, doar că, cu o zi înainte, în nebunia care era la filmări, toată lumea a uitat de câine. A trebuit să improvizăm. Așa că prietenul a sunat pe prietenul, care a contactat pe prietenul care la 4:00 a.m. s-a urcat în mașină cu soția, copiii și cățelul și la 9:00 dimineața era la filmare. Acest cățel găsit în ultimul moment nici dacă era actor nu juca atât de bine. A fost ceva de vis. A știut să stea când trebuia să fie mângâiat de Enescu și să coboare când a murit Enescu.

Emilia Chebac: Cât de aproape l-ai simțit pe G. Enescu timpul filmarilor?

Toma Enache: Spiritul lui a fost cu noi. Pe toată perioada filmărilor, mă gândeam cum să fac astfel încât să nu-i lezez memoria cu ceva. Am scris scenariul dorindu-mi ca filmul să fie pe placul lui. Permanent m-a urmărit gândul asta.

Emilia Chebac: Cine ți-a oferit consultanță pentru costume?

Toma Enache: Am colaborat cu Iulia Gorneanu cu care m-am înțeles foarte bine. E o prezență diafană. (în timp ce îmi vorbea despre Iulia și eu și Toma am spus în același moment… diafană) Am ales-o pentru că are gusturi impecabile și o colecție impresionantă de bijuterii&accesorii vestimentare. Ne-a pus la dispoziție până și lenjerie intimă din anii ’20 – ’30. Chiar și atunci când am fost nevoit să închiriez unele articole tot Iulia m-a ghidat spre cele mai inspirate alegeri.

Pe partea de costume a intervenit însă o întâmplare neprevăzută. În martie 2020, trebuia să ajung la Bassano, cu „Între chin și amin”, dar a venit pandemia. Apoi cu două luni înainte să încep filmul cu G. Enescu mă suna cei din Bassano: „Chiar dacă au trecut 2 ani, noi tot te așteptăm.” Povestindu-i unei prietene că merg la Bassano mi-a zis: „Trebuie neapărat să treci pe la atelierul lui Stefano Nicolao. A creat costume pentru filme nominalizate la Oscar.” Firește că mi-ar fi plăcut să apară în filmul meu costumele lui, dar când mă gândeam la prețuri mă lua amețeala. Poți să crezi că s-a legat o colaborare? Am reușit să închiriez costume pentru personajele principale la o sumă pe care mi-am permis-o. A fost o întâmplare fericită, dar asta nu înseamnă că minimizez implicarea Iuliei și a echipei cu care am lucrat.

Emilia Chebac: Care a fost cel mai dificil lucru în acest proiect?

Toma Enache: Să structurez scenariul din toată documentația pe care am adunat-o. Am luat două panouri mari de plută pe care am început să-mi pun ideeile. Eram însă ca Meșterul Manole. Lipeam, scoteam, iar lipeam, iar scotem. Mai venea și Toni (fiul regizorului) care îmi spunea: „Tati, au trecut 3 săptâmani și tu ai doar 2 hârtii pe panou!” La început așa a fost, dar ulterior panoul s-a umplut, iar când Toni trecea pe lângă el nu mai spunea: Tati, da atât de puțin?

Emilia Chebac: Ce regreți că nu apare în film?

Toma Enache: Scena în care guvernanta lui îi spune: „George, ține minte! Să fii domn și când nu te vede nimeni.”

Emilia Chebac: Când ai scris scenariul, a fost ușor/dificil să-i faci viața grea lui G.Enescu?

Toma Enache: Cu George Enescu a fost o problemă. În perioada la care mă raportez în film nu prea i-a mers prost și nici mulți dușmani nu avea. Singurele persoane ostile erau criticii și Nae Ionescu. În film toți criticii i-am comasat în unul singur care este interpretat de Cristian Șofron.

Emilia Chebac: Ai terminat filmul, adică producția. Ce te oprește să lansezi filmul?

Toma Enache: Sunt gata filmările, dar nu și filmul. Pentru pașii următori mai am nevoie de bani. Urmează postproducția, promovarea și lansarea. Va trebui să cumpăr drepturile de autor pentru muzică și imaginile vechi de arhivă din Paris și Londra.

Emilia Chebac: O provocare pentru un viitor interviu?

Toma Enache: Iulia Gorneanu care este o ființă extraordinară. S-a implicat trup și suflet în acest film. A fost o bucurie să lucrăm împreună.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Toma Enache: Dacă maine aș fi pus la zid și mi s-ar spune: „Ai dreptul să dai doar un singur interviu despre filmul asta” pe tine te-aș alege. Nu înseamnă că nu au fost mulți prieteni care mi-au luat interviuri, cu care am colaborat extraordinar și voi colabora în continuare. Profit să le mulțumesc și aici, dar tu ai fi prima alegere.

Emilia Chebac: Uite o provocare și pentru tine. Ai doar 1 minut să-i convingi pe urmăritorii tăi și ai mei că G. Enescu era un om care și-a depășit cu mult epoca.

Emilia Chebac: George a fost al 12-lea copil al soților Costache&Maria Enescu și singurul care a supraviețuit. Dumnezeu a vrut așa. Pierderea celor 11 copii să fie răscumpărată printr-un geniu. La 2 ani a cerut o vioară și primește una de jucarie. Supărat o aruncă în foc și-i spune tatălui: „Vreau o vioară adevărată, nu o jucărie!” Un an mai tarziu, la 3 ani, o primește. La 5 ani compunea, la 8 mergea la Conservatorul din Viena. La 12 îl termină și pleacă la Conservatorul din Paris. La 16 debuta cu „Poema Română” la Teatrul Châtelet – Paris. Apoi doar cerul i-a mai fost limită.

Interviurile cu Toma Enache se înscriu pentru mine într-un registru diferit. Nu cred că am mai întâlnit o altă persoană care să-mi ofere atâta libertate într-o discuție. Acesta este motivul pentru care interviurile cu el și despre proiectele sale sunt atât de apreciate. După un film oricât de epuizant, Toma păstrează în memorie doar momentele frumoase, laudând actorii și echipa. Așa funcționează el: laudă talentul, nu critică omul, privește în sus, nu în jos. În proiectele lui mereu înlocuiește banalul cu ineditul, transparența cu magia și duritatea cu emoția.

După tot ce mi-a mărturisit despre acest proiect, încerc un exercițiu de imaginație și vizualizez seara premierei. La începutul filmului văd o sala mută de uimire, apoi cutremurată de emoție. Lumina se aprinde și oamenii încep să aplaude. Dar în loc să se oprească apluzele cresc în intensitate. Cuvintele nu-și mai au rost, aplauzele vorbesc în locul lor și urcă până în ceruri. Și pentru că acest film vă onorează memoria, îndrăznesc să sper că de acolo de sus o să zâmbiți domnule Enescu.

Pentru că nu am putut epuiza într-un interviu informațiile& poveștile despre acest film, va urma o serie de interviuri dedicată proiectului „Enescu, jupuit de viu”

Scriu pe emiliachebac.com.  Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

Sursă foto: Arhivă personală Toma Enache

Categorii
Cultură Interviuri

Interviu – Zece întrebări cu actrița Simona Mihăescu

Emilia Chebac: Spectacolul „Regina Maria – Jurnal de război” va împlini în curând 4 ani de la premieră. Care a fost cel mai tulburător mesaj primit în această perioadă?

Simona Mihăescu: Da, spectacolul „Regina Maria – Jurnal de război” împlinește, pe 2 decembrie 2022, 4 ani de la premieră. L-am conceput în Anul Centenarului Unirii și uite, constat cu bucurie, că am ajuns în Anul Centenarului Încoronării. Am primit foarte multe mesaje care m-au impresionat, atât public, cât și în privat. Mi-au scris, aproape la fiecare spectacol, cunoscuți, dar și necunoscuți. Toate mesajele mi-au adus bucurie pentru că trădau emoția împărtășită și reflectau o confirmare a dăruirii mele. A fost unul, care m-a surprins în mod special, de la o spectatoare, formator de opinie cu foarte mulți urmăritori, care a descris în detaliu tot ce a impresionat-o. Mi s-a părut fantastic.

Emilia Chebac: Ce a schimbat în tine acest rol?

Simona Mihăescu: Acest rol mi-a adus mai multă încredere în mine, putere de muncă mai mare, voință de a mă antrena mai mult înainte de reprezentație, m-a dus la un alt nivel de cunoaștere și control al propriilor mijloace artistice și al emoțiilor. Am înțeles că menirea artistului este aceea de a spune ceva cu adevărat important, iar slujirea acestui lucru se face cu smerenie. În plan personal, am învățat să-mi exprim propriile opinii cu mai mult curaj, să nu-mi fie teamă, că nu voi fi acceptată, dacă opinia mea e diferită. Am învățat că atunci când nu suntem întotdeauna de acord, e necesar să renunțăm la tendința de a lua personal lucrurile și să mergem mai depare. Am învățat să fiu mai tolerantă, dar și să pun limite. Aș putea să vorbesc ore întregi despre ce am învațat. Da, acest spectacol m-a ridicat, în toate planurile, la un alt nivel.

Emilia Chebac: Acest spectacol este creația ta. Știu cât de mult te-ai documentat pentru proiect. Te-ai gândit vreodată să pornești un proiect de educație legat de Regina Maria?

Simona Mihăescu: Da, mi-ar plăcea să fac ceva în sensul acesta. Regina Maria este un reper și noile generații au nevoie de modele autentice. Vom vedea.

Emilia Chebac: Un om cu care te-a „conectat” Regina? Sau oameni dacă vrei să spui mai mult.

Simona Mihăescu: M-am „conectat” cu foarte mulți oameni datorită acestui spectacol.

  • Și tu ești unul dintre ei.
  • Cei care au venit să vadă de mai multe ori piesa și m-au așteptat după spectacol. Ne-am împrietenit, iar acești spectatori bucuroși au adus cu ei și alți spectatori.
  • Cea mai fidelă spectatoare și prietenă este Emilia Nicolae, un fel de înger păzitor al spectacolului.
  • Cabiniera mea, Nicoleta Radu, care, la acest spectacol, după ce se asigură că totul este în ordine, mă ajuta să mă îmbrac, vine în culise mă îmbrațisează și apoi se duce în sală. A văzut toate spectacolele. Este ca o soră pentru mine.
  • Am cunoscut și multe personalități datorită acestui spectacol. Una dintre ele este doamna Academician Georgeta Filliti pe care o admir. Îi sunt recunoscatoare pentru susținere și cuvintele neprețuite pe care mi le-a spus după spectacol.

Emilia Chebac: Dacă ai avea un buget nelimitat în ce proiect ți-ar plăcea să joci?

Simona Mihăescu: Sunt destul de spontană în alegeri, nu vorbesc prea mult despre proiecte. Atunci când simt cu adevărat impulsul să fac ceva, încerc să pun cât mai rapid în aplicare. Am niște dorințe, dar prefer să fiu discretă pentru că ideile se… hai să zicem, împrumută.

Emilia Chebac: Descrie-te în 3 cuvinte?

Simona Mihăescu: Sinceră până la pericol, empatică, iertătoare. Astea sunt doar calități, dar am și defecte.

Emilia Chebac: Care este secretul unei relații de durată?

Simona Mihăescu: Răbdarea este secretul unei relații de succes, iubirea, generozitatea de a face în fiecare zi ceva și pentru ceilalți. Sinceritatea. Să nu minți. Acolo unde este minciună, lucrurile se desfac mai devreme sau mai târziu. O relație de succes presupune sacrificii.

Emilia Chebac: Ce te ajută să depășești un moment dificil?

Simona Mihăescu: Mă ajută rugăciunea. Rugându-mă sincer, am depășit multe momente dificile din viața mea.

Emilia Chebac: Cea mai amuzantă întâmplare în cei 4 ani de când joci acest spectacol?

Simona Mihăescu: Au fost multe întâmplări mai mult sau mai puțin amuzante, dar am să-ți povestesc una pe care am asociat-o cu o minune de la Dumnezeu. Într-o seară când aveam spectacol, la restaurantul de vizavi de teatru s-au adunat oameni să vadă un meci de fotbal. Cu exact 5 minute înainte de a începe spectacolul, am auzit primele strigăte de bucurie provocate de un gol. Am încremenit crezând ca așa va fi tot spectacolul. M-a luat brusc cu transpirații. L-am întrebat pe regizorul tehnic dacă e ceva de făcut. A dat din cap că nu prea. M-am rugat, m-am liniștit și m-am pregătit să fac față. Deși meciul ținea mai mult decât spectacolul, în timpul cât am jucat nu s-a mai auzit niciun strigăt, absolut nimic, deși meciul se derula. Am considerat atunci acest fapt, ca pe o minune de la Dumnezeu, m-am simțit protejată.

Emilia Chebac: Dacă te-ai întâlni cu Regina Maria ce i-ai spune?

Simona Mihăescu: Dacă aș întâlni-o i-aș spune doar atât: MULȚUMESC!

Scriu pe emiliachebac.com.  Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

Sursă foto: Arhiva personală Simona Mihăescu

 

 

Categorii
Cultură Interviuri

Cinci întrebări cu Ionuț Lucian Rusu – interviu

Ionuț Lucian Rusu

Film: Taxi de Niro 2, regia Ionuț Lucian Rusu – nominalizat la categoria Cel mai bun Producător Independent pentru un Film românesc de Scurtmetraj

Premiul Special din partea directorului festivalului Toma Enache

Emilia Chebac: De ce ai decis să devii regizor/producător?

Ionuț Lucian Rusu: S-a întâmplat. Am terminat Facultatea de Drept, nu am studii în domeniu. Mă consider mai degrabă scenarist, dar pentru că voiam să-mi pun în aplicare ideile am fost cea mai la îndemână variantă de regizor. Sunt un autodidact. Când am ajuns în zona regiei: am citit, am învățat și am experimentat încercând să acumulez cât mai mult.

De film m-am îndrăgostit în copilărie. De la a viziona la încercarea de a face film se pare că nu este un pas foarte mare. Preferatul meu rămâne „La vita e bella” realizat de Roberto Benigni. Mi-a plăcut în primul rând filmul, apoi că el a fost scenarist, regizor și actorul care a jucat rolul principal. În plus partenera din film este soția lui. În „La vita e bella” e o mare parte din viața lui.

Un scurtmetraj (proiect mai vechi) a ajuns la festivalul Anonimul și atunci a fost momentul în care am realizat cât de mult îmi place această lume. Deși nu știam pe nimeni, m-am simțit extrem de familiar cu oamenii pe care i-am cunoscut.

Emilia Chebac: Definește-te în trei cuvinte.
Ionuț Lucian Rusu: Curios, aiurit și fan oameni.

Emilia Chebac: Care este calitatea pe care o apreciezi cel mai mult la o persoană?

Ionuț Lucian Rusu: Dacă privesc în jurul meu – anturaj și familie – simțul umorului este trăsatura predominantă pe care o apreciez cel mai mult. Nu neaparat oameni activi care fac glume. Ai nevoie de simțul umorului ca să guști umorul, să știi să râzi când trebuie și la ce trebuie.

Emilia Chebac: Ce personalitate admiri?

Ionuț Lucian Rusu: Sunt multe personalități istorice și contemporane pe care le admir. Aș sta la masă cu Tesla, Napolen și Woody Allen. Acum dacă stau să mă gândesc (spune râzând) toți aveau cam aceeași înalțime. Tocmai am terminat de citit autobiografia lui Woody Allen (vezi aici), ca să mă limitez la o singură personalitate, îl numesc pe el. Este un om plin de idei și extrem de productiv, deși a trecut de 80 de ani.

Emilia Chebac: Consideri că festivalul IPIFF – prin premiile și recompensele oferite – sprijină producătorii de film independenți?

Ionuț Lucian Rusu: Da. Oferă șansa producțiilor independente de a fi văzute. Pe lângă vizibilitate este un festival la care participă persoane importante din domeniu. Eu nu am putut să ajung, dar am fost surprins de premiu și de reacțiile pe care le-a generat „Taxi de Niro 2”. Am primit mesaje de la oameni care l-au văzut în cadrul festivalului. M-a contactat Theo Herghelegiu (vezi aici) o regizoare de teatru care mi-a spus că i-a placut filmul. M-a bucurat să primesc această apreciere de la un om din branșă care în plus avea și un film în competiție.

Emilia Chebac: Pe lângă filme ai făcut și spoturi care promovează lectura. Moderez un club de carte (detalii aici) și este o mare bucurie când întâlnesc oameni care citesc. Cum ai ajuns să te implici în proiecte culturale?

Ionuț Lucian Rusu: Încerc să fac chestii mai interesante pe partea de video și cumva au venit natural. Am început cu un client, apoi s-au alăturat și alți clienți din zona culturală. Fiecare proiect atrage proiecte similare. Așa am ajuns să fac spoturi care promovează lectura, cărțile, librăriile și asociațiile care încurajează cititul. Vezi aici.

Emilia Chebac: Ultima carte citită?
Ionuț Lucian Rusu: Bun venit la circ – Alessandro Baricco

Emilia Chebac: Dacă ai avea buget nelimitat ce cartea ai alege pentru un film ?
Ionuț Lucian Rusu: Eleganța ariciului – de Muriel Burbery. Dar i-aș oferi un final mai fericit.

Ionuț Lucian Rusu caută în toate proiectele sale doza de surpriză, deși de multe ori asta înseamnă planuri date peste cap și mult mai multă muncă. Pentru el este important ca oamenii din echipă să lucreze într-un context prietenos. Mi-a mărturisit că un mediu echilibrat îi motivează să improvizeze și multe lucruri bune, în timpul filmărilor, vin de la persoanele împlicate în proiect. Totul se întâmplă pentru că știe să se înconjoare de oamenii potriviți, iar oamenii potriviți pentru Ionuț Lucian Rusu: „citesc, se uită la filme și au opinii sănătoase”.

Pasionaților de cărți le recomand să stea cu ochii pe Ionuț Lucian Rusu. La Cluj în materie de cărți se întâmplă lucruri. Începeți de aici.

Scriu pe emiliachebac.com.Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

Categorii
Cultură Interviuri

Cinci întrebări cu Ciprian Ioan Iacob – interviu

Ciprian Ioan Iacob

Film: Genesis 2.1, regia Ciprian Ioan Iacob – nominalizat la categoria Cel mai bun Producător Independent pentru un Film românesc de Scurtmetraj

Emilia Chebac: De ce ai decis să devii regizor/producător?

Ciprian Ioan Iacob: Sunt interesat de storytelling. De aici a pornit totul. Ca regizor independent (deși eu prefer storyteller) nu găsești mereu oameni, dispuși să-și rupă din timpul lor, care să te ajute să-ți pui în practică toate mofturile tale. Așa am ajuns să le fac singur, iar producător am ajuns de nevoie.

Bunicul din partea mamei îmi povestea când eram mic aventurile lui din război. Una dintre povestirile lui m-a inspirat pentru primul meu scurtmetraj pe care l-am facut. Aveam 5-6 ani pe atunci, dar mi-a rămas în minte și am simțit nevoia să o spun.

Emilia Chebac: Definește-te în trei cuvinte.
Ciprian Ioan Iacob: Let’s Do It!

Emilia Chebac: Care este calitatea pe care o apreciezi cel mai mult la o persoană?

Ciprian Ioan Iacob: Cel mai mult apreciez skill-urile de comunicare și modul cum poate un om să empatizeze și să relaționeze. Apreciez modul cum persoane cu păreri diferite ajung să lucreze împreună și aleg, în loc de ceartă, să se îmbogățescă cu informații.

Emilia Chebac: Ce personalitate admiri?

Ciprian Ioan Iacob: E foarte simplu, Brâncuși. L-am descoperit în copilărie. Familia mea era pasionată de artă. Am primit artă de toate felurile, dar am fost fascinat de Domnișoara Pogany, de modul cum Brâncuși a reușit să simplifice formele. Sunt destul de reticent la tot ce trebuie explicat prea mult. Nu și Brâncuși. Te așezi lângă pasarea în zbor și vibrezi. Asta încerc să fac și eu cu proiectele mele.

Cu Alina Elena Iacob

Emilia Chebac: Consideri că festivalul IPIFF – prin premiile și recompensele oferite – sprijină producătorii de film independenți?

Ciprian Ioan Iacob: Orice demers de genul asta ajuta foarte mult. Dacă care pui împreună oameni creativi, care au ales varianta independentă, au șansa să învețe unul de la altul și să facă schimb de informații. Discuți cu un producător și afli că un proiect anevoios pentru tine a fost rezolvat de el într-un mod la care nu te-ai fi gândit.

Emilia Chebac: O experiență de la filmări?

Ciprian Ioan Iacob: Pentru sculptura care apare în film am adus vreo 30 kg de lut la locul filmării. Am modelat-o fix acolo împreună cu Dana Ceia (și ea producător). Scurt metrajul este despre un tip care își sculptează propria creație. O himeră intră în opera lui și prinde viață.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

Categorii
Cultură Interviuri

Cinci întrebări cu Andrei Ștefănescu – interviu

Andrei Ștefănescu

Film: Paradise Lula, regia Andrei Ștefănescu – nominalizat la categoria Cel mai bun Producător Independent pentru un Film românesc de Lungmetraj

Câștigătorul Trofeului IPIFF 2022

Emilia Chebac: De ce ai decis să devii regizor/producător?

Andrei Ștefănescu: A venit pas cu pas. Ajuns la UNATC am realizat că nu rezonam deloc cu ce făceam acolo. Am plecat și am început să lucrez în cinematografie unde am avut șansa să întâlnesc oameni care îmi plăceau foarte mult. Au trecut câțiva ani, dar tot nu-mi găseam direcția. Între 2000-2007 a fost un val de film sincer (Porumboiu, Mitulescu, Mungiu).Când am văzut că sinceritatea este calea mi-am zis: Hai să-o găsesc pe a mea! M-am rupt de ei și am ajuns la suprarealism. Am devenit din ce în ce mai pasionat, iar iarnă pentru că nu aveam ce să fac scriam scenarii. La Paradise Lula m-a ajutat un băiat (face parte din lumea cinematografiei) care într-o zi mi-a spus: „Gata cu prostiile fă și tu ceva ca lumea!”. Și a ales unul dintre scenariile mele scrise de mine.

Emilia Chebac: Definește-te în trei cuvinte.

Andrei Ștefănescu: „Pas pas paspaspas pas” este din poezia lui Gherasim Luca – vezi aici.
Gherasim Luca – scria poezie vocală – folosea cuvintele mai mult ca emanație decât ca definiție/concept. Mi-am adus aminte de poezie când tu ai zis să mă definesc în 3 cuvinte.

Emilia Chebac: Care este calitatea pe care o apreciezi cel mai mult la o persoană?

Andrei Ștefănescu: Sinceritatea care este un lucru complicat, dar și foarte frumos. Să ajungi la sinceritate presupune un parcurs lung. Când crezi că ai atins-o realizezi de fapt că mai ai ceva drum până la ea. Asta te provoacă să mergi mai departe. Așa procedez cu oamenii (din echipa) cu care lucrez. Îi aduc pe actori la propria lor sinceritate. Este un proces foarte interesant. Cu fiecare dintre ei este un alt drum.

Emilia Chebac: Ce personalitate admiri?

Andrei Ștefănescu: Andrei Tarkovki deși evit monopolul unei figuri. Primul contact cu lumea lui a fost un contact pur emoțional. Filmele lui mi-au deschis o poartă. L-am crezut și în continuare cred în tot ce face el. Asta s-a întâmplat înainte să ajung la UNATC. Când am devenit student, eu cu Tarkovki în cap, eram pe lângă „așa se face, așa trebuie”. Până să-l studiez pe Tarkovki, cumva intuitiv, am crezut că nu știa ce face când a filmat. Apoi când am început să citesc – jurnalul, viața și tot parcursul lui – despre el am realizat că așa a fost. Chiar a spus la un moment dat ceva de genul: nu mai căutați înțelesuri în ce am făcut pentru că eu nu am avut nici o semnificație. Îl consider un erou care s-a sacrificat pentru cinema. Mi-a plăcut lupta pe care a dus-o cu infrastructura rusească care nu pricepea nimic din proiectele lui.

Tarkovki m-a făcut să înțeleg că spectrul alegerilor artistice este mult mai variat decât regulile pe care le înveți la școală. Singurul lucru onest pe care poți să-l faci pentru tine și pentru cei din jur este să nu renunți la crezul tău.

Emilia Chebac: Ești câștigătorul Trofeului IPIFF 2022. Cum a fost pentru tine aceatsă experiență?

Andrei Ștefănescu: La gală m-a bucurat aceea confuzie cu premiul. Inițial nu am înțeles dacă am câștigat sau nu. Îmi plac lucrurile atipice, iar faptul că mi s-a întâmplat mie face ca momentul de pe scenă să rămână de neuitat. M-a surprins că evenimentul care a îmbrăcat forma unei seri culturale. Nu mă așteptam la așa ceva. De asemenea, cântăreții foarte selecți.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

Categorii
Cultură Interviuri

Cinci întrebări cu Octavian Frecea – interviu

Octavian Frecea

Film: Aventurile lui ȚuȚu, regia Octavian Frecea – nominalizat la categoria Cel mai bun producător al anului

Aventurile lui ȚuȚu

Emilia Chebac: Cum ați decis să deveniți producător?

Octavian Frecea: Ca orice vis se întâmplă într-o zi. Am văzut (prin 1966) o emisiune în care Walt Disney explica cum se fac filmele de desen animat. Așa a rămas povestea și după un timp când lucram la atelierul de pictură din Brăila m-a contactat un prieten. Voia să apară în filmul lui o steluță care să se plimbe pe o hartă și să indice traseul întâmplării. Când am descoperind tehnica și atelierul în care se înfăpuia am facut și eu o probă. Mi-a permis să filmez și fascinația a venit imediat. Am făcut un film pe care l-am dat la festivalul „Cântarea României”. Pe atunci, era singura posibilitate care îți permitea să te manifești dacă nu erai în sistem. Devenisem atât de productiv încât într-un an am participat cu 3 filme. La acest festival l-am întâlnit pe Bob Călinescu care și mi-a spus să vin la București. Așa a început colaborarea cu Bob Călinescu în televiziune. Am început cu film de publicitate, apoi a apărut ideea serialului „Oacă și Boacă”și treptat totul a început să crească.

„Oacă și Boacă”

Anul 1989 m-a prins la Anima Film. După 1989 s-a dezmembrat și animatorii au plecat cu câțiva parteneri străini. Am ajuns animator la Dacodac. În paralel am început să-mi fac filmul meu pe care l-am trimis prin televiziuni. Celor de la TVR le-a plăcut și s-a conturat ideea altui serial „Doctor Flix”. Copilul minune din film avea nevoie de un partener care să fie personaj de desen animat. Așa a apărut papagalul Flix creat pe calculator în 3D. Cu acest proiect am devenit producător independent și am început să fac filmele mele aplicând la CNC. Mi-am făcut și canalul de youtube unde găsiti filmele mele făcute cu CNC.

Papagalulul Flix

Emilia Chebac: Definiți-vă în trei cuvinte.
Octavian Frecea: Optimist, credul și corect.

Emilia Chebac: Care este calitatea pe care o apreciați cel mai mult la o persoană?
Octavian Frecea: Bunul-simț, eleganța cu care un om întră în relație cu cei din jur.

Emilia Chebac: Ce personalitate admirați?
Octavian Frecea: Walt Disney – el a scris Biblia Desenului Animat

Cu Marian Râlea

Emilia Chebac: Considerați că festivalul IPIFF – prin premiile și recompensele oferite – sprijină producătorii de film independenți?

Octavian Frecea: IPIFF s-a născut dintr-o necesitate și va trebui să continue. Direcția pe care a luat-o anul asta este extraordinară. Și-a deschis aripile. IPIFF este ecranul pe care putem vedea ce fac oamenii nativi, îndrăgostiții de cinematografie. După doi ani de pandemie sala a fost plină. Am văzut fețe luminoase, am revăzut foști colegi. Era bine și frumos. Până și vremea a participat la festival.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

Cu Horațiu Mălăele
Categorii
Cultură Interviuri

Cinci întrebări cu Lidia Andreea Ilie – interviu

Lidia Andreea Ilie

Film: Milkless, regia Lidia Andreea Ilie – nominalizat la categoria Cel mai bun Producător Independent pentru un Film românesc de Școală
*
Emilia Chebac: De ce ai decis să devii regizor/producător?

Lidia Andreea Ilie: Am început demersul artistic prin scris. În primii mei ani am lucrat ca jurnalist. Apoi am simțit că scrisul nu mai este suficient pentru mine. În lumea noastră atât de concentrată pe vizual mi se părea că mesajul meu nu mai ajunge departe. Cum făceam fotografie de mulți ani mi-a fost ușor să fac tranziția de la scris la limbajul cinematografic.

Am început cu film documentar jurnalistic (master la Facultatea de Jurnalism), apoi am făcut un master la UNATC, pe regie documentar, unde m-am îndrăgostit de cinema. Aici am găsit un mediu și profesori care m-au inspirat să-mi pot întinde aripile cât aveam eu nevoie. Probabil că firea mea mai sensibilă și poetică își cerea drepturile.

Filmul documentar mi-a deschis un nou univers. Cred că este cel mai permisiv gen cinematografic pentru că îți permite să experimentezi în multe direcții. Încet-încet, documentarul începe să câștige și interesul publicului din România. Nu mai este privit ca o verișoară de la țară.

A face film documentar nu e deloc ușor. Pentru proiectul la care lucrez acum, m-am mutat în curte cu acea persoană, ca să pot să o filmez cât mai mult. La un moment dat, viața mea se contopește cu viața filmului. Documentarul nu este pentru oricine, îți trebuie o doză de nebunie să te implici la modul ăsta. Și multă răbdare. Una este să filmezi conform unui scenariu prestabilit și alta este să filmezi uneori poate și câțiva ani pentru un proiect.

Emilia Chebac: Definește-te în trei cuvinte.
Lidia Andreea Ilie: Contrast, paradox, sete de cunoaștere

Emilia Chebac: Care este calitatea pe care o apreciezi cel mai mult la o persoană?
Lidia Andreea Ilie: Noblețea spirituală.

Emilia Chebac: Ce personalitate admiri?
Lidia Andreea Ilie: Regizorul Werner Herzog. Îți relatez o întâmplare povestită de el într-un interviu. La un moment dat un producător i-a cerut să taie un moment lung de liniște, dintr-un montaj al unui film care urma să iasă pe piață, iar răspunsul lui a fost: „If I cut off this silence, I have lived in vain” („Dacă tai tăcerea asta, am trăit-o degeaba”)

Emilia Chebac: Consideri că festivalul IPIFF – prin premiile și recompensele oferite – sprijină producătorii de film independenți?
Lidia Andreea Ilie: Da, cred că ajută, (râzând) poate aș fi mai în măsură să văd cum mă ajută după ce câștig premiul. Acum serios, constituie un sprijin.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

 

Categorii
Cultură Interviuri

Cinci întrebări cu Alexandru Mironescu – interviu

Alexandru Mironescu

Film: Planuri de vacanță/SummerPlanning, regia Alexandru Mironescu – nominalizat la categoria Cel mai bun Producător Independent pentru un Film românesc de Școală
*
Emilia Chebac: De ce ai decis să devii regizor/producător?
Alexandru Mironescu: Inițial nu am fost interesat de o carieră de regizor. Prima mea legătură cu cinematografia a fost în calitate de actor figurant la producția „Cold Mountain” care s-a filmat în România. Pe atunci aveam 14-15 ani. În liceu am experimentat: cântam și dansam încercând să identific dacâ sunt bun la ceva. Profa mea de actorie de la vremea respectivă făcea și ea figurație în „Cold Mountain”. Așa am ajuns și eu pe set la filmul lui Minghella. Eram fascinat de Nicole Kidman, Jude Law și toată desfășurarea de forță care se întâmpla în fața unui puști de 15 ani. Atunci am decis că vreau să fiu actor. Mi-am dedicat 2 ani, în perioada liceului, pregătindu-mă să dau la o școală de actorie din Statele Unite, dar m-am răzgândit și am ajuns la Facultatea de Jurnalism în București. Câțiva ani mai târziu, după ce am lucrat în televiziune, la 26 de ani, m-am reîntors la cinematografie cu gândul de a ajunge în scaunul de regizor.

Emilia Chebac: Definește-te în trei cuvinte.
Alexandru Mironescu: Ambițios, încăpățânat și perfecționist.

Emilia Chebac: Care este calitatea pe care o apreciezi cel mai mult la o persoană?
Alexandru Mironescu: Calitatea pe care o apreciez s-a schimbat de-a lungul anilor. Când eram adolescent apreciam la o persoana charisma, pe la 25-30 de ani succesul, astazi apreciez naturalețea.

Emilia Chebac: Ce personalitate admiri?
Alexandru Mironescu: Am avut mai multe modele în diferite etape ale vieții mele. Cel mai mult m-a impresionat discursul lui Matthew McConaughey la Premiile Oscar (2014) cu care am rezonat. Spunea că persoana către care aspiră este el peste 10 ani. Niciodată nu va ajunge să-și prindă idolul din urmă pentru că tot timpul va exista un decalaj de 10 ani. Încercând permanent să vizualizeze unde va fi el peste 10 ani, reușește să aibă tot timpul o miză, nu se lase distras și rămâne fidel principiilor importante pentru el.

Emilia Chebac: Consideri că festivalul IPIFF – prin premiile și recompensele oferite – sprijină producătorii de film independenți?
Alexandru Mironescu: Consider că orice festival care se întâmplă, orice echipă de oameni care fac încă un efort să sprijine cinematografia, mai ales filmul independent, sunt niște eroi.

Premiile contează, dar până la premiu e minunat că există o scenă unde creațiile, oamenilor foarte tineri care sunt la debut, se întâlnesc cu reacția sălii. Momentul când primești premiul, chiar dacă e scurt și trece ca un meteorit pe cer (toată experiența durează câteva minute) este suficient să-ți asigure destul combustibil ca să mergi mai departe.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

Categorii
Cultură Interviuri

Cinci întrebări cu Manuel Cojocaru – interviu

Manuel Cojocaru

Film: The Land of Nod, regia Manuel Cojocaru – nominalizat la categoria Cel mai bun Producător Independent pentru un Film de Animație
*
Emilia Chebac: De ce ai decis să devii regizor/producător?
Manuel Cojocaru: Primul meu film l-am făcut acum 4 ani. Într-o zi am construit o mini machetă dintr-o cutie de carton și niște figurine din plastilină. Deși a ieșit ceva stângaci cred că atunci s-a declanșat pasiunea mea pentru animație. Consider că combină mai multe arte: pictura (Manuel este absolvent de liceu de artă), scenografia, muzică și scris. M-a prins pentru că pot crea o lume. Cum spunea Tarkovski „sculptez în timp” și cumva aceea creație rămâne nealterată în timp.

Emilia Chebac: Definește-te în trei cuvinte.
Manuel Cojocaru: Încăpățânat (atât în sensul bun cât și în sensul rău), ambițios și excentric.

Emilia Chebac: Care este calitatea pe care o apreciezi cel mai mult la o persoană?
Manuel Cojocaru: O combinație între disciplină și ambiție

Emilia Chebac: Ce personalitate admiri?
Manuel Cojocaru: Platon. L-am redescoperit recent pentru că în teza de doctorat scriu un capitol despre ce înseamnă la Platon nemurirea. M-a impresionat cât de mult a influențat Platon cultura europenă, dar în mod special metoda lui. Platon nu a pornit de la o doctrină, n-a încercat să construiască un sistem de gândire ci un mod prin care aborda orice problemă. Nu pornea la drum cu prejudecăți, cu teorii gata făcute ci le crea pe parcurs prin dialog și introspecție. O metoda care este eficientă în orice.

Emilia Chebac: Consideri că festivalul IPIFF – prin premiile și recompensele oferite – sprijină producătorii de film independenți?
Manuel Cojocaru: Adevărul este că nu știu în ce constau premiile, dar pentru mine simplul fapt că suntem băgați în seamă este mare lucru. Dacă ești independent și mai ales ești și singur (cazul meu) când faci un film este foarte ușor să te descurajezi. Te întrebi: Oare eu pentru ce fac toate lucrurile astea? Care-i miza? Prin nominalizare și premiu simți că valorezi ceva.

Emilia Chebac: Ce te face să mergi înainte când ești tentat să renunți?
Manuel Cojocaru: Cum am mai spus încăpățânarea mă definește. Nu vreau să accept că nu pot. Cred că mă alimentez cu ideea că, dacă aș renuța, ceilalți vor crede că nu sunt în stare. Merg înainte să-mi dovedesc în primul rând mie, apoi și celorlalți că se poate.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.