Categorii
Diverse Interviuri

Lumea la 17 ani – un interviu cu Ada Zaharia

Urma să mă întâlnesc, pentru un interviu, cu Ada Zaharia o fată de 17 ani pasionată de desen. Pentru prima oară, interacționam pe blogul meu cu acest segment de vârstă. Cum Ada s-a dovedit o revelație, am vrut să postez pe contul personal de facebook câteva cuvinte despre ea. Un lucru pe care îl fac rar. De cele mai multe ori, prefer să fiu rezervată și să las euforia momentului să se domolească. Acesta este și motivul pentru care interviurile mele apar după 2-3 luni. Un interval de timp în care materialul se așează, în vreme ce factorul surpriză continuă să acționeze.

Pe 28 martie 2019 postam pe facebook: Ce te faci când o puștoaică de 17 ani îți dă lumea peste cap? Când am decis să-i iau un interviu, știam că are talent la desen. Dar nu mă așteptam să fie atât de profundă.

Mi-a povestit cu recunoștința despre cei care i-au deschis drumul spre frumos. Mi-a vorbit cu atâta bucurie despre desen, pictură și benzi desenate încât ochii ei pur și simplu luau foc. M-a lăsat mută de admirație când mi-a spus despre personalitățile care o inspiră.

Acum 8 ani și-a descoperit marea pasiune, iar de atunci refuză să-și mai piardă vremea cu lucruri care nu contează. Spune că singurătatea și creativitatea pot fi uneori foarte bune prietene, iar lumea o sursă inepuizabila de inspirație.

Si pentru ca tot este la moda sa spui ce ai în geantă, ce credeți ca poartă mereu cu ea? Caiet de schițe și creioane…

Nu este genul de introducere cu care v-am obișnuit, dar cum Ada Zaharia apreciază la un om în primul rând autenticitatea cred că este cea mai bună alegere.

Studiu după marii maeștri

Emilia Chebac: Când ai început să desenezi?

Ada Zaharia: Eu nu-mi mai amintesc, dar mama mi-a povestit că de la 3 ani am început să desenez. Făceam asta tot timpul. Serios m-am apucat însă în clasa a III-a când am început cursurile la Galeria Basil. Deși desenul mă fascina, atunci îl tratam doar ca pe un hobby. Nu mă gândeam că va deveni ceva serios.

Emilia Chebac: Când ai realizat că este drumul pe care vrei să mergi?

Ada Zaharia: În clasa a VIII-a am fost într-o tabără de vară unde a venit o profesoară din Suedia. M-am văzut pe mine în viitor. Ne-a vorbit de concept art (design de personaje pentru jocuri) și benzi desenate. Trăisem cu ideea că aceste lucruri sunt doar pasiuni care niciodată nu se vor transforma într-un un job în sine. Când am realizat că se poate, am știut că asta îmi doresc să fac în viitor. Oricum nu mă vedeam într-un birou.

Emilia Chebac: Un profesor și o metodă care ți-au plăcut?

Ada Zaharia: Un student al profesoarei din Suedia a venit să ne predea, 1 an, la Galerie. El m-a motivat să-mi dezvolt partea de tehnică, dar și mentalitatea de artist. Îmi plăcea că mă pot baza pe opinia lui.

Se întâmplă frecvent ca un profesor să-ți desființeze lucrarea, dar fară să-ți spună unde ai greșit. Ori el ne spunea punctele tari, dar și punctele slabe. Nu-mi place să să fiu încurajată degeaba, dar nici criticată fără să mi se spună de ce.

Încurajarea excesivă dă naștere la artiști superficiali. În legătura cu critica, mai degrabă mă apropii de un profesor care îmi dă notă proastă, dar îmi argumentează de ce a făcut-o, decât să primesc un 4 pentru că nu mă suporta. Admir profesorii corecți care vor să educe, nu pe cei care vor să demonstreze că sunt superiori.

Emilia Chebac: Cum te simți când desenezi?

Ada Zaharia: Nu e legat de faptul că desenez, ci mai degrabă de momentul când se conturează ideea poveștii. Ajung să creez o lume a mea. Am senzația că trăiesc o altă realitate. E fascinant să vezi cum ideea ta prinde viață.

Emilia Chebac: Talentul este suficient?

Ada Zaharia: La desen talentul ocupă o proporție mult mai mică decât s-ar crede. Există foarte puține persoane, atât de talentate, încât să facă lucruri extraordinare fără să muncească. Michelangelo era talentat, dar a și muncit din greu.

Emilia Chebac: Ce mesaj ai vrea să transmiți prin lucrările tale?

Ada Zaharia: Cred că arta modernă, tocmai pentru că nu poate veni cu nimic nou, încearcă să șocheze până la un punct care uneori poate deveni chiar dezgustător. Nu mai spun că de multe ori nu transmite nici un fel de mesaj.

Arta influențează oamenii și reprezintă oamenii în același timp. Mesajul pe care vreau eu să-l transmit: să fim mai toleranți, să renunțăm la superficialitate pentru profunzime, să nu mai punem etichete. Arta are și ea o vină că lumea a devenit atât de violentă. O artă superficială formează un public superficial. O pictură complet neagră cu o zgârietură poate fi numită arta? Ce mesaj crezi că transmite ea publicului?

Nu-mi este foarte clar ce iubește mai mult fetița din fotografie: desenul sau pe Ada?

Emilia Chebac: Ești tare matură pentru vârsta ta. Acum înțeleg de ce ai primit ok-ul celor de la Galeria Basil să predai la grupele mici. Ce copii îți vin la cursuri?

Ada Zaharia:
• Am copii care vin și îmi pun întrebări despre artiști, artă și tablouri. E o mare bucurie când îi simt atenți.
• Am copii care se panichează atunci când greșesc. Jumătate de an i-am explicat un copil că e nevoie să se relaxeze, în arta nu există greșeli. Abia acum se văd rezultatele, dar este un proces destul de greu.
• Am și copii care nu-și doresc să deseneze, dar vin obligați de părinți.

Emilia Chebac: Cum te-au influențat cursurile de la Galeria Basil?

Ada Zaharia: E o atmosferă foarte frumoasă la Galerie. Suntem ca o familie. Continuăm să ne vedem și după terminarea cursurilor din timpul anului școlar. Galeria organizează tabere în vacanțele de vară. Aceste tabere nu înseamnă numai să desenezi. „Vai ce frumos! Acum duceți-vă în cameră!” După orele de curs vedem filme vechi și le comentam. Mă îndoiesc că m-aș fi uitat vredată din propria inițiativă la „Singing in the rain”. Ascultăm și muzică. Aici am învățat textele cântate de Abba. Le-am auzit de foarte multe ori. Oamenii de la Galerie mi-au influențat personalitatea.

Emilia Chebac: Cum gestionezi concurența?

Ada Zaharia: Marii maeștrii nu mă sperie, oricum sunt acolo sus pe un piedestal. Când vedeam artiști contemporani sau colegi care se descurcau foarte bine, îmi era greu să depășesc acel moment. De ce el poate și eu nu? Apoi am înțeles că în loc să mă roadă invidia, mai bine îmi consum energia muncind din greu.

Orice artist se inspiră din mediul în care trăiește

Emilia Chebac: Ce te inspiră?

Ada Zaharia: Orice artist se inspiră din mediul în care trăiește. Nimeni nu vine cu idei peste noapte, cum lasă unii să se înțeleagă. Călătoriile mă inspiră foarte mult. Cum de cele mai multe ori călătoresc cu un grup mai mare, atunci când îmi place ceva, prefer să fotografiez nu stau să schițez.

Anumite locuri mă fac să-mi imaginez cum ar trăi personajele mele de benzi desenate acolo. Dacă întâlnesc oameni care se aseamănă cu personajele mele îi asociez și construiesc o poveste pornind de la o conversația reală.

Vedeam prințesa, rochia ei, cavalerii

Emilia Chebac: Un exemplu?

Ada Zaharia: Eram la Alhambra. Coboram niște scări și mi-am imaginat cum prințesa din povestea mea ar coborî pe aceleași scări în drum spre un proces. Vedeam prințesa, rochia ei, cavalerii. Povestea se contura foarte clar.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Ada Zaharia: Freddy Mercury pentru energia și fericirea pe care o avea când era pe scenă. Deși lumea, la început, l-a crezut nebun, el nu s-a lăsat schimbat. A rămas în continuare cine a vrut el să fie și nu a renunțat.
Freddy nu era un personaj de scenă (cum se întâmplă azi cu mulți artiști), el chiar așa era. Astăzi se caută extravaganța pentru că aduce faimă.

Emilia Chebac: Un artist care te inspiră?

Ada Zaharia:
• Mă fascinează Van Gogh. Am citit viața lui. Este singurul artist care a știut să transforme, în lucrările lui, suferința în frumusețe și fericire.
• Îmi place, din arta contemporană, Sergio Toppi pentru ilustrațiile și benzile desenate. Ca tehnică așa îmi doresc să ajung.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Ada Zaharia: Am fost curioasă. Am ratat multe șanse pentru că mi-a fost frică. Puteam să mă bucur de multe lucruri frumoase, dar pentru că nu am avut suficient curaj le-am lăsat să treacă pe lângă mine. Mai nou, spun da provocărilor!

Emilia Chebac: Te mai pasionează ceva pe lângă desen?

Ada Zaharia: Actoria. Am făcut primul curs în clasa a VII-a, apoi am renunțat. Și deși pauza a fost destul mare și uneori nu credeam că o să mă mai reapuc, mi-am depășit teama și de ceva timp am reluat cursurile.

Organizatorii Galeriei Basil: Luminița și Bogdan Vasile

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Ada Zaharia: Să scrii despre organizatorii Galeriei Basil: Luminița și Bogdan Vasile. Nu știu dacă neaparat legat de galerie, deși tot ce se întâmplă acolo este interesant, cât mai mult despre ei. Te asigur că au multe povești interesante care merită auzite.

Emilia Chebac: Ce ai vrea să le transmiți oamenilor?

Ada Zaharia: Prin micile lucruri pe care le facem, fără să ne dăm seama influențăm lumea din jur, în bine sau în rău.

Emilia Chebac: De la cine ai moștenit talentul la desen?

Ada Zaharia: În familia mea nu desenează nimeni. Amândoi parinții mei au însă o latură creativă. Tata scria poezii, iar mama e pasionată de actorie. Dar nu trăiesc din pasiunile lor, au joburi serioase.

Emilia Chebac: Cine te-a susținut cel mai mult?

Ada Zaharia: Mama, de aceea, țin să îi mulțumesc. M-a încurajat tot timpul. M-a dus la toate cursurile la care îmi doream să merg. Voiam pian, mă ducea la cursuri de pian. Am vrut dans, apoi chitară. Toate îmi plăceau, dar când venea vorba să muncesc serios și să obțin rezultate renunțam.

Când i-am cerut să mă ducă la desen, după ce încercasem o groază de cursuri, nu a venit cu o replică gen: „O să renunți la desen cum ai făcut cu toate! Mi-a spus doar: „Foarte bine, dar să știi că aici va trebui să muncești”. A fost realistă. Pentru că a avut răbdare și nu m-a descurajat, am găsit, în sfârșit, ceva care să mă fascineze. Iar de atunci nu am mai renunțat.

Câteva din lucrările Adei 

Corpul uman studiu
Și cum apare în benzile desenate ale Adei

Sunt sigură că Ada Zaharia, în drumul ei spre afirmare, nu va alege niciodată să deseneze pentru un public superficial. Mesajul ei va fi suficient de inspirator pentru a-și provoca audiența să se ridice la nivelul ei. Drumul spre succes nu va fi plătit cu anihilarea personalitații. Iar principiile sănătoase, adânc înrădăcinate în ea, îi vor fi scut atunci când va fi sfătuită să aleagă scurtăturile în viață.

Ada arde pentru fiecare proiect. Trăim timpuri în care tot mai mulți oameni își doresc să devină celebri pentru orice fleac. La 17 ani, Ada a înțeles că redarea frumuseții, în artă, este ceva care se construiește în timp. Și pentru că are răbdare și a fost înzestrată cu toate atributele necesare (este talentată, nu fuge de munca și crede în visul ei) sunt convinsă ca va reuși în tot ce și-a propus.

Propun un exercițiu de imaginație. Dacă la 17 ani Ada Zaharia gândește și acționează așa, oare cum va fi la 27, dar la 37?

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

 

Categorii
Diverse Interviuri Irina

Interviu cu Vali Irina Ciobanu: Hai să nu le mai retezăm aripile!

Pentru interviul cu Vali Irina Ciobanu ne-am dat întânire în atelierul ei unde conversația noastră a fost monitorizată, de la distanță, de pisica Zoe. Așa cum îi stă bine unei muze nu a coborât printre noi muritorii de rând. La un moment dat, plictisită că subiectele nu se ridicau la înălțimea standardelor ei a adormit. Cu siguranță și muzică de jazz care se auzea discret în fundal a ajutat-o. Oare ce-or avea toți oamenii talentați cu pisicile? Fie că desenează, scriu sau fac ceva creativ au mereu în preajma lor o pisică. Mă gândesc foarte serios să-mi achiziționez și eu una. Să intru și eu, domnule, în rândul lumii creative!

Emilia Chebac: Când ai realizat că vrei să devii pictor?

Vali Irina Ciobanu: Eu m-am născut la Valea Popii unde nu am întâlnit nici un pictor. Nu știam că există pictori, dar știam că există scriitori. Îmi plăcea să citesc foarte mult. Scriam mici povestioare la care făceam ilustrații. Cu timpul scrisul a trecut în plan secund, în timp ce desenele au început să ocupe un spațiu din ce în ce mai mare. Mătușa mea a păstrat niște desene de atunci. Să știi că erau mega complexe! Desenez de când mă știu. Puteam sta ore în șir în fața unui desen și nu mă plictiseam niciodată.

Am realizat că există pictori la 15 ani când o prietenă de familie, Oana Belu, m-a dus în vizită în atelierul maestrului Dan Botezan. Era într-o marți după amiaza. S-a uitat pe desenele mele. Atunci am realizat că a fi pictor este o meserie. În momentul acela mi-am spus: eu pictor vreau să mă fac!

Emilia Chebac: Ce a însemnat pentru tine întâlnirea cu maestrul Dan Botezan?

Vali Irina Ciobanu: De la 15 ani, timp de 5 ani de zile, am mers regulat în atelierul maestrului Botezan. Am fost ucenic în toată această perioada. Ani de zile am pregătit suporturi pentru pictură și am mojărit culori. Au fost ani de studii intense. Toți marii maeștri au început cu studii, au făcut reproduceri. Nu am sărit nici o etapă. Acum toată lumea vrea direct să picteze. Chiar dacă ești talentat nu e suficient. Trebuie să pornești cu începutul.

La 22 de ani am considerat că sunt pregătită să am primul meu atelier. Deși era un demisol, relativ întunecos, undeva prin Cotroceni am fost tare fericită acolo.

Emilia Chebac: Ce ți-ai cumpărat din primul tău salariu?

Vali Irina Ciobanu: Un Casio mic cu căști. Apoi mi-am cumpărat o pereche de căști imense. O achiziție destul de scumpă pentru acele timpuri. Făceam naveta cu trenul și mă cunoștea toată lumea după căști. În tren, în timp ce ascultam muzică, desenam. Căram tot timpul după mine un caiet cu schițe. Mă cunoște toată lumea ca pe un cal breaz. Făceam portrete oamenilor pe care îi întâlneam în tren.

Tati, mă fac pictor!

Emilia Chebac: Cum au primit părinții tăi această pasiune?

Vali Irina Ciobanu: Am avut foarte mare noroc. Nimeni nu s-a opus visului meu. Când am venit de la maestrul Botezan îmi amintesc că i-am spus tatălui meu:
– Tati, mă fac pictor!
– Cum măi tată să te faci pictor? Știi tu să pictezi?
– Sigur că știu! i-am răspuns sigură de mine.
A decupat din calendar o Maica Domnului cu pruncul și a spus:
– Ia și pictează!
– Pe ce să pictez?
Tata era un om tare creativ. Mi-a găsit un placaj pe care să-mi dovedesc talentul.
– Bine, dar nu am pensule
– A, nu-i problemă!
A făcut imediat 10 pensule de mărimi diferite: din părul meu, al lui și al porcului din curte. Mi-a creat condiții să-i dovedesc că pot. M-am chinuit o săptămână să pictez icoana. Am plâns de ciudă că nu-mi ieșia. Dar după o săptămână de chinuri m-am dus cu lucrarea (care și acum există la Valea Popii) la el.
– Ia uite tati!
Mânca-o-ar tata! Ce frumusețe! Pictor să te faci!

Oamenii au încercat să-l influențeze: „E greu să trăiești din pictură, pune-o să facă ceva serios. Uite ce note mari are la școală.” Irina era pe atunci elevă la un liceu de mate – fizica. Tata le spunea la toți: „Dar ei îi place să picteze!” Tata nu a cedat și a devenit cel mai bun om de PR al meu. Arăta la toată lumea ce pictez. Din momentul în care s-a convins că știu să pictez m-a sprijinit 100%.

Am avut noroc. Am eleve care ajung la mine după vârsta de 30 de ani și care spun: „mama, tata nu m-au lăsat!!!” Acum vin la mine să le ajut să-și împlinească visul.

În fundal… Harta Vinului Românesc

Emilia Chebac: În afară de talent și voință ce crezi că a mai contat?

Vali Irina Ciobanu: Generozitatea oamenilor. Am avut parte de ea atunci când m-am format. Mulți oameni au fost dispuși să mă învețe și să mă îndrume. Apoi persoanele care, la început, mi-au cumpărat tablourile. Oricât ar fi de bune lucrările, dacă oamenii nu le cumpăra, e greu să mergi mai departe.

Emilia Chebac: Ce a fost cel mai greu de gestionat?

Vali Irina Ciobanu: La inceput stăteam și 16 ore/zi în atelier. Nu aveam suficientă experiență să-mi iasă cum îmi doream. Stricam. Există un mare dezavantaj în pictură: dușmanul binelui este mai binele. Pe atunci chiar dacă-mi plăcea ce a ieșit, îmi spuneam: ce-ar fi să iasă și mai bine! Reușeam să stric lucrarea, să o îmbâcsesc din ce în ce mai tare. Asta mă umplea de nervi, iar la final nu aveam ce să mai fac decât să o joc în picioare. Asta după ce muncisem la ea 3 săptămâni.

A fost foarte greu să învăț să mă opresc. Să reușesc să las lucrarea la stadiul mai bine și să nu mă arunc după foarte bine.

Dar există și un avantaj când strici. O lucrare la care inițial am muncit 3 săptămâni, când am reluat-o de la zero, am teminat-o într-o săptămână și mi-a ieșit colosal.

În concluzie, strică cu cât strici mai mult cu atât evoluezi mai mult.

Emilia Chebac: Folosești o tehnică anume sau îți place să experimentezi?

Vali Irina Ciobanu: Sunt deschisă la orice. Îmi place să experimentez, să schimb tehnicile. Cu cât provocarea este mai grea, cu atât mă entuziasmez mai tare. De aceea sunt iubită de oamenii de la magazinele de pictură. Știu că sunt dispusă să cumpăr și să încerc materiale noi. Nu mă pot abține. Am experimentat până acum:
• pictură în ulei pe pânză/ cupru / sau orice alt suport permite.
• acuarelă, tempera, tempera cu ou pe piele, acrilic.
• tuș, guașe,
• pictură pe sticlă, mătase, bumbac.

Irina a pictat etichetele pentru vinurile Recaș

Emilia Chebac: Un pictor preferat?

Vali Irina Ciobanu: Când eram puștoaică îmi plăcea Dali, apoi a urmat perioada Klimt, Egon Schiele. Van Gogh este artistul care mă mișcă extraordinar de tare, artistul care mă face să am o reacție fizică la lucrările lui, atât de intensă este emoția pe care mi-o provoacă. Acum îmi place foarte mult rafinamentul lui Leonardo da Vinci. În ultima vreme îl redescopăr. Am citit mult despre viața lui, dar și despre tehnicile lui pe care le-am experimentat.

Emilia Chebac: În vacanță renunți la desen?

Vali Irina Ciobanu: Nu, am tot timpul caietul cu schițe la mine. Desenez în fiecare zi, nu pot să mă abțin. Mă trezesc mai devreme decât iubitul meu, îmi iau o cană de cafea, caietul de schițe și mă pun pe desenat.

Emilia Chebac: Desen sau culoare?

Vali Irina Ciobanu: Îmi place culoarea. Sunt pictor! În creion gândesc schițele de compoziție. Structura e mult mai clară în creion. În culoare pun impresii. Nu gândești o impresie, gândești o compoziție.

Emilia Chebac: Ce hobbiuri ai?

Vali Irina Ciobanu:
Citesc. În vacanțe recuperez cu beletristica. Și în timpul anului citesc mult, dar mai mult pentru documentare, mai puțin pentru păcerea mea.
• Și mai am o pasiune: dansez tango. Mă amuză teribil și îmi dă o stare de bine.

Emilia Chebac: O perioadă din istoria omenirii în care ți-ar păcea să trăieși?

Vali Irina Ciobanu: În prezent. Ca pictor este cea mai norocoasă perioadă din toate timpurile. În trecut multe din culori erau toxice, era greu să călătorești pentru inspirație, și nu știu câtă libertate aveai dacă erai pictor la curtea regală.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Vali Irina Ciobanu: Mi-a plăcut din prima fotografia ta. Apoi am citit un paragraf din prezentarea ta pe blog și m-a convins. Mi-a dat Georgeta un link la blogul tău. Arată foarte serios, nu este o pițiponceală.

Emilia Chebac: O provocare. Despre cine ți-ar plăcea să citești pe blogul meu?

Vali Irina Ciobanu: Gheorghe Coman.

Hărțile Irinei la Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Vali Irina Ciobanu: Marele meu eșec așa cum îl vedeam atunci a fost faptul că am picat la Facultatea de Arte. Am picat prima sub linie. Pe atunci erau 5 locuri/ an. A fost tragedia vieții mele. Muncisem ca un sclav. Pentru că nu am intrat, am fost un an audient la facultate. Crescând de la 15 ani în atelierul unui pictor eram obișnuită să cer păreri. Am făcut bine? Nu am făcut? De ce nu am făcut bine? Pictorii printre care m-am format erau obiectivi cu lucrările mele. Mă îndrumau. La facultate, în acel an, am descoperit că nu așa stau lucrurile, că oamenii nu-ți oferă suportul. Puneai o întrebare și ți se răspundea cu o altă întrebare.

Am hotărât să dau la filosofie, deși aveam lucrări în galerii și aveam propriul meu atelier. Am realizat că Facultatea de Arte nu este locul care să mă facă fericită. Mă frustra îngrozitor! Eram la curs desenam toți același studiu, profesorul venea, se strâmba, dar niciodată nu spunea ce nu-i place. Trecea mai departe la cel de lângă mine și spunea că este superb. Nici acum nu știu de ce nu m-am încadrat în mediul academic de la arte. Pentru că am crescut ucenic într-un atelier, eram obișnuită de la egal la egal. Nu am înțeles de ce toată clasa admira ce a hotărât profesorul că e superb. Nimeni nu știa să-mi argumenteze alegerea făcută.

Mi-a luat vreo 10 ani să înțeleg că asta a fost marele meu noroc. Când am aruncat un ochi la toți colegii din generația mea cu care mă pregăteam atunci, am realizat că sunt singurul pictor. Toți s-au angajat. E drept că s-au dus în direcții creative, dar eu sunt singura care am propriul meu atelier și trăiesc din pictură.

Emilia Chebac: Cum a apărut proiectul cu hărțile desenate pe piele?

Vali Irina Ciobanu: A început acum 8-9 ani. A fost o comandă. Mi s-a cerut o hartă cu istoria tutunului pentru un pasionat de trabuc. Era un cadou, de casă nouă, pentru fumoarul unei reședințe din străinătate. Fiind prima lucrare de acest gen, inițial nu am știut foarte clar forma finală, dar apoi lucrarea s-a conturat din aproape în aproape. M-am hotărât să o pictez pe piele deoarece era mult mai ușor de transportat.

Emilia Chebac: Pentru cei care nu știu îmi poți vorbi despre tehnica picturii pe piele?

Vali Irina Ciobanu: Această tehnică nu am căutat-o. Ea ma găsit pe mine. A ieșit din paginile unei cărți „La Bella Principessa” de Martin Kemp și Pascal Cotte unde este o descriere a unei tehnici vechi de pictură pe suport de piele, o tehnică folosită și de Leonardo da Vinci. Pictez pe piele folosind atât tempera cu ou cât și acuarelă. Pielea o întind pe un sașiu, apoi o prepar câteva zile cu mare grijă pentru a asigura un suport flexibil. Este o tehnică complexă, dar când ajungi să o stăpâneșrti îți oferă o satisfacție imensă. Hărțile mele, în timp, au devenit din ce în ce mai complexe.

Hărțile Irinei expuse la Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi

Emilia Chebac: Ce hărți ai pictat până acum?
Vali Irina Ciobanu:
• Istoria Tutunului – a fost prima, apoi a urmat
• Istoria Medicinei – pentru biroul unui avocat
• Istoria Velierelor – pentru un colecționar de veliere vechi
• Istoria Șahului – pentru un pasionat de șah
• Istoria Deltei Dunării
• Istoria Vinului Românesc
• Istoria Cailor din Întreaga Lume
• Istoria Cafelei
• Istoria Automobilului

În 2017 hărțile ei au fost expuse la Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi. (Un articol mai vechi despre acest muzeu am scris pe blog aici.)

Emilia Chebac: Dacă ai putea, ce ai schimba în Romania?

Vali Irina Ciobanu: Aș schimba sistemul de educație. Eu nu am copii, dar îi iubesc tare mult. Simt că ceva nu este în regulă când stau de vorbă cu cei care îmi vin la meditații. Îi descopăr frustrați. Școala nu încurajează creativitatea. Din punctul meu de vedere, creativitatea este cel mai important lucru la un om. Un copil pe care îl lași să fie creativ, îl incurajezi și îi dezvolți creativitatea va fi bun indiferent de ce domeniu va alege în viață. Creativitatea se extinde în multe domenii nu numai în artă.

Nu-l obliga să deseneze într-un pătrățel, nu-l obliga să gândească într-un pătrățel. Lasă-l! Sunt atât de minunati când sunt mici. Sunt fericiți! Au atâta imaginație! Sunt absolut colosali! Pe măsură ce cresc devin din ce în ce mai timorați. Hai să nu le mai retezăm aripile!

Emilia Chebac: Un exemplu concret. Cum distruge școală românească creativitatea?

Vali Irina Ciobanu: Meditez elevi pentru Faculatea de Arte din Marea Britanie, dar și elevi care rămân aici. Este o mare diferență și se observă ușor din modul cum își pregătesc portofoliul.

Portofoliul pentru un elev care vrea să meargă afară se bazează în special pe creativitate: pregătește câteva lucrări în care arăta că știe să construiască, că știe să facă studiu draperie, portret. Apoi restul lucrărilor au legătură cu domeniul ales de viitorul student. Portofoliul reflectă personalitatea elevului, căutările, nevoile lui și ce își dorește să facă.

Portofoliul unui elev care rămâne aici: studii de natură statică, aceeași compoziție cu personaje, aceeași valorație. Pe care trebuie să le faci perfect și nu cumva să ai inițiative și să vii cu altceva. Nu interesează pe nimeni. Creativitatea nu este deloc încurajată.

Emilia Chebac: În ultima vreme reclamă la cafeaua Kafune a făcut valuri pe facebook. Ce legătură ai tu cu acest spot publicitar?

Vali Irina Ciobanu: Lucrările care apar în acest reclamă sunt pictate de mine.

Pe parcursul interviului Vali Irina Ciobanu mi-a repetat de nenumărate ori cât a fost norocoasă: la început că a întâlnit oameni generoși care au învățat-o și sprijinit-o, apoi că are șansa să facă ce și-a dorit. M-a molipsit și pe mine entuziasmul Irinei. În compania ei ai senzația că fericirea e un lucru foarte ușor de atins. Probabil că generozitatea primita la timp o face să vadă lucrurile așa. În atelierul ei m-am detașat complet de lumea de afară, de nervi needucați, de urât și de lipsă de inițiativă. La ea totul pare frumos și armonios. Nu mai spun de curajul de a spune da provocărilor. Cu siguranță are și ea destule momente proaste, dar m-a făcut să înțeleg că sunt parte din procesul creator. Important este ce rămâne. Lucrările semnate: Vali Irina Ciobanu.

Interviul cu Vali Irina Ciobanu nu m-a făcut să mă reapuc de pictat, deși niciodată să nu spui niciodată. Conversația cu ea mi-a reamintit că indiferent de ce faci:
• Luptă pentru ceea ce crezi, nu contează ce zic cei din jurul tău. Nu renunța!
• Înarmează-te cu răbdare, nu te aștepta ca validarea valorii să apare peste noapte. De obicei, este un proces care durează cam… 10ani.
Acolo în atelierul Irinei până și Zoe m-a învățat ceva. Deloc interesată de mine, m-a ignorat complet însă a făcut-o  cu… eleganță.

Mă țin de cuvânt și continui pe blog categoria Irina.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

Cum pentru Irina lumea artei și literatura se intersectează, o recomandare de carte: Bucuria vieții – Irving Stone (viața lui Van Gogh).

Firește că Irina a pictat-o pe Regina Maria.
Categorii
Cultură Interviuri

Simona Antonescu este dovada că visurile ocrotite pot deveni realitate

foto credit Ema Cojocaru

Recunosc, am descoperit-o în 2017, mult mai târziu decât ar fi meritat. Își lansa prima carte exact în perioada în care eu începeam a II-a facultate, motiv pentru care îmi propuneam atunci să citesc, timp de 3 ani, doar cărți despre istoria artei, artă bizantină și istoria Imperiului Bizantin. Doi ani am reușit să nu mă abat, dar într-o zi am văzut în vitrina unei librării „Hanul lui Manuc. Sedusă fără scăpare de acuarela de pe copertă, am cumpărat-o. Cea care m-a făcut să nu-mi respect obiectivul preconizat, ați ghicit, este scriitoarea Simona Antonescu. Cu cartea ei, am deschis o „cutie a Pandorei” și din acel moment, am decretat oficial anul 2017 eliberat de… arta bizantină. Îmi era dor și de alt gen de cărți.

Pe Simona am declarat-o, într-un articol mai vechi pe blog, revelația anului 2017. Prietena mea, Loredana, o cititoare împătimită a cărților ei, mă întreba tot mai des în ultima vreme: „Când o să citesc pe blogul tău un interviu cu Simona Antonescu?” Încercam să îmi fac curaj să o contactez, dar apoi am recitit Hanul lui Manuc și m-am panicat. Ca să înțelegeți amploarea fenomenului: eu am un blog, iar ea scrie cărți care îți fură inima. Dar Loredana a insistat, a insistat și… a învins.

foto credit Andrei Batori

Simona mi-a specificat, încă de la începutul întâlnirii noastre, că nu se cenzurează când dă interviuri. „Oamenii simt când spui adevărul și nu-l înfrumusețezi. Sunt surprinși și mesajul ajunge la ei. ”

Emilia Chebac: Când ai început să scrii?

Simona Antonescu: La 8 ani am început cu poezii, pe care, nu avea răbdare să le asculte decât bunicul meu. De atunci, am scris tot timpul. Aveam caiete întregi. Inițial, părinții mei erau încântați. Pe vremea aceea, se lua curentul seara. Bunica aprindea lumânări, ca să ne putem vedea, iar eu decretam seară de cenaclu și le citeam din povestiri. Nu cred că m-au luat în serios până în casa a VII-a. Se punea problema la ce liceu dau. Trăiam cu impresia că toată lumea știe, din moment ce de atâția ani făceam cenaclu. Am spus că eu o să fiu profesoară de română, învățătoare, jurnalist sau avocat ca să pot să-mi scriu cărțile. De aici, a început o adevărată poveste.

Emilia Chebac: Să înțeleg că părinții tăi s-au opus?

Simona Antonescu: La liceu nu am reușit să-i conving. La fel am pățit și la facultate. Mă loveam de un zid. Credeau că, urmând o specializare legată de limba română, am să ajung într-un sat la sute de km de oraș, iar lor le va fi greu să mă ajute. Cu chimia (Simona a urmat cursurile Facultății de Chimie din cadrul Institutului Politehnic București) aveau deja harta marilor combinate care erau toate în orașe. Nici eu nu am avut suficientă încredere în mine,ca să mă opun, pentru că nu știam dacă voi avea succes cu romanele. Mă gândeam că aș vrea să-mi petrec viața scriind. La facultate, chiar m-am supărat. Foarte bine, nu o să mai scriu până la pensie, când o să am timp suficient! Și mi-am văzut de viață. Mi-am crescut copilul, din nefericire, singură.

Emilia Chebac: N-ai așteptat pensia. De ce te-ai întors la scris?

Simona Antonescu: M-am hotărât să mă întorc la scris, când fiul meu a terminat liceul și nu mai avea nevoie de mine. Nu mai voia să meargă cu mine în concediu, iar eu m-am trezit cu vacanțe libere. Așa m-am reapucat de scris, la început despre mine, ca o rezolvare a rănilor din copilăria mea. Vreo 400 de pagini. Inițial nu m-a preocupat stilul, dar spre final deja îmi plăcea să cizelez fraza. M-am oprit la vârsta de 10 ani.

Emilia Chebac: Te-ai remarcat de la primul concurs de manuscrise?

Simona Antonescu: Am găsit pe net un concurs de manuscrise – povestire scurtă. Nu m-am evidențiat deloc. Asta m-a speriat, am crezut că m-am apucat prea târziu de scris. Și iarăși, am avut o perioadă când m-am supărat pe toată lumea. Am renunțat și să mai intru pe net. M-am reîntors găsind 2 fotografii vechi (care apar și în „Fotograful Curții Regale”) despre care am scris 2 povestiri. Când au fost gata le-am postat pe un site și am stârnit un pic de vâlvă.

Emilia Chebac: Când ai terminat prima carte, Fotograful curții regale, cum ai procedat?

Simona Antonescu: Recunosc, am făcut un lucru pe care lumea m-a sfătuit să nu-l fac. Am trimis manuscrisul la mai multe edituri. Am intrat pe net și mi-am scos primele 5 edituri. Editura Cartea Românească a decis: romanul câștigător al Concursului de Debut este „Fotograful Curții Regale”. Eram la serviciu când m-au sunat și exact așa mi-au spus. Mă gândeam că va avea nevoie de 4-5 ani să apară pe piață. După 4 luni am primit un telefon. După „bună ziua”, primul lucru a fost: „veniți să semnăm contractul pentru că o să se publice.”

Prietenii care i-au fost alături la prima lansare

Emilia Chebac: Cum a fost la prima lansare?

Simona Antonescu: Prima lansare a fost la librăria Humanitas Kretzulescu. A devenit un loc foarte drag pentru mine și simt că îmi aparține, de aceea am căpătat un sentiment de proprietate față de el. A fost prima lansare din viața mea și nu am cum să uit așa ceva.
Doamne cât de frică îmi era! Căutam pe youtube lansările de carte. De teamă, cred că am vorbit foarte tare. Atunci când îmi este frică sunt  foarte curajoasă. Eu vorbesc în public, dar în fața oamenilor cu care lucrez. Cel mai tare îmi era frică de cititori, nu de criticii literari. Părerea unui critic aș accepta-o spusă în public, dar să-mi zică un cititor că nu i-a plăcut cartea… asta m-ar dărma. După ce s-a terminat lansarea, cred că mi s-a vărsat în sânge o cantitate mare de adrenalina, pentru că îmi tremurau genunchii foarte tare, la fel și vocea. Am avut noroc, atunci la prima lansare, au venit toți prietenii din București. S-au organizat și au stat în sală în puncte diferite, în așa fel încât, oriunde mă uitam să văd pe unul din ei.

Emilia Chebac: Inspirată alegere pentru coperta ultimei cărții, Hanul lui Manuc. O acuarelă a artistului Corneliu Drăgan-Târgoviște pe care am înțeles că tu ai ales-o. Ai văzut originalul?

Simona Antonescu: Originalul este acum la mine. L-am primit cadou. Să îi cauți tablourile pe net să vezi cât de frumos pictează. Doamne, o să rămâi impresionată!

Emilia Chebac: E adevărat că ai un ritual al scrisului?

Simona Antonescu: Poate că unii vor râde de ce voi spune, dar mi se întâmplă, câteodată, ca personajele să nu mă primescă printre ele și atunci stau la ușă și aștept până când le trece supărarea pe mine. Acopăr ceasurile pentru că mă ajută să mă rup de prezent. Nu am nevoie să fac asta când scriu un articol în care folosesc un limbaj contemporan, dar dacă renunț la limbajul contemporan le acopăr și mă înconjor de fotografii din perioda respectivă. Îmi creez tot cadrul, care ar putea să-mi potolească un pic conștientul, să mă cred eu pe mine că am ajuns în 1802. În momentul în care decretez că mă apuc de o carte, anunț familia și prietenii pentru că nu mai sunt de găsit. Când scriu îmi închid telefonul.

Emilia Chebac: E greu să te izolezi?

Simona Antonescu: Nu-mi este greu, pentru că îmi place să stau în cartea pe care o scriu. Foarte mult îmi place! N-am avut concedii. Le folosesc pentru scris și pentru a merge în turnee cu cartea. O fac cu mare drag! Nici nu mă așteptam să fiu atât de dorită de cititori și să rezist 4 ani fără nici o rupere de ritm. După ce am terminat „Hanul lui Manuc”, am simțit că numai pot, de aceea, tot anul trecut am stat degeaba. Mi-am vizitat familia, prietenii și am citit.

Emilia Chebac: Te-ai gândit vreodată că vei ajunge la un așa succes?

Simona Antonescu: Nu. Nici acum nu realizez că sunt printre scriitorii țării, de aceea, scriu în continuare pentru mine. Eu duc povestea așa cum mi-ar plăcea mie să o citesc, nu cum aș fi învățat la cine știe ce facultate. Am avut parte de recenzii apreciative, iar cei care m-au criticat nu m-au afectat foarte tare, pentru că domnii respectivi nu mi-au fost profesori. Țin cont de critica cititorilor.

Emilia Chebac: Cum ai defini relația ta cu cititorii?

Simona Antonescu: Cea mai mare bucurie, chiar de la prima carte, a fost faptul că oamenii m-au căutat pe facebook în privat și mi-au vorbit. Asta a ridicat facebook-ul foarte mult în ochii mei. Este un mod, prin care interacționez cu oameni pe care nu am cum să-i întâlnesc. O doamnă din Germania, o doamnă din Paris mi-au vorbit exact așa cum ar trebui să vorbească un cititor autorului preferat. Cel mai mult mă interesează în discuțiile cu cititorii, ce a stârnit în sufletul lor un anumit deznodământ. Omul întotdeauna se identifica cu personajul și are niște așteptări. Dacă îi sunt îndeplinite asta îmi spune ceva, dacă nu, iarași îmi transmite ceva. Asta mă ajută să realizez cum mă receptează. Dacă de la mine pleacă mesajul, iar în cealaltă parte nu e cineva care să-l recepteze, nu are nici o valoare. O carte are 2 autori: unul care o scrie și unul care o receptează. Dacă autorul care o recepționează nu reușeste să înțeleagă corect mesajele, cartea este ca și cum nu a fost scrisă.

foto credit Cătălin Olteanu

Emilia Chebac: Mai timp de alte pasiuni?

Simona Antonescu: Nu. De abia am timp să scriu. Scriu doar în weekend-uri pentru că ajung acasă foarte târziu. Lucrez în Bucureși, dar locuiesc în Ploiești. Până acasa fac o oră și jumătate. Stau foarte mult în trafic. Ajung acasă la 7:30, iar puținul timp rămas îl petrec cu soțul meu.

Emilia Chebac: La 14 ani citeai Dostoievski, acum mai timp de citit? Cum citește scriitoarea Simona Antonescu?

Simona Antonescu: Nu mai am timp să citesc atunci când scriu. Recent am citit „Viață după viața” de Kate Atkinson. Mi-a plăcut foarte mult. Caut într-o carte modul în care este scrisă, nu acțiunea. Dacă tu ca scriitor reușești să amesteci cuvintele, în așa fel încât să mă faci pe mine, cititor, să trăiesc sentimente, atunci m-ai cucerit. Este cel mai interesant lucru din lume, cum prin niște cuvinte scrise pe o bucată de hârtie, pentru că inflexiunile vocii te fac să ai mai ușor trăiri, autorul reușește să scoate din tine sentimente. Citești și este ruptă orice barieră dintre tine și scriitor. Asta mi se pare fabulos! Mă farmecă subiectul acesta. De aceea, când îmi place foarte mult o carte, nu mai reușesc să o termin, pentru că rămân pe o pagină foarte mult timp.

foto credit Sorin Petculescu

Emilia Chebac: Fiecare dintre noi avem momente grele, tu cum le depășești ?

Simona Antonescu: Pe mine, mă ajută foarte mult în momentele grele, să mă gândesc că sigur am ceva de învățat din această experiență. În loc să mă concentrez „pe vai de mine ce viață grea am și uite altul ce viață frumoasă are”, mă concentrez pe „ce ar trebui să învăț de aici de îmi este atât de greu”. Imediat senzația de autocompătimire dispare.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Simona Antonescu: Regina Maria este și pusă în valoare de conjunctură, dar și avem ce să scoatem în evidență. Ea nu s-a sfiit, să-și arate părțile acelea pentru care toată lumea o critica. Chiar și acum sunt oameni care încă o mai judecă. A știut foarte bine care este misiunea ei. Se tragea dintr-o familie (nepoata a Reginei Victoria) care nu era obișnuită să piardă, care atunci când își propunea ceva obținea. În momentul în care și-a propus să aibă o țară, a avut o țară și a făcut-o cât a vrut-o ea de mare! Cred că se răsucește în mormânt, că noi sărbătorim România Mare și nu avem Basarabia și Balcicul. Dar cel puțin, a stabilit un precedent pentru niște granițe corecte ale țării, iar noi știm acum ce vrem. Eu știu ce vreau: vreau Balcicul și Basarabia.

Cu Alexia Udriște-Olteanu (foto credit Cătălin Olteanu)

Emilia Chebac: Oameni care au intrat în viața ta prin intermediul cărților publicate?

Simona Antonescu:
Alexia Udriște – Olteanu mi-a fost prezentată de Laura Câlțea și a fost omul potrivit pentru un proiect la care lucram. Îmi place felul în care vorbește despre cărțile citite, are o intransigență amuzantă. Chiar dacă nu îi place cartea, parcă îl înțelege pe om. Ilustrațiile ei au foarte mult umor. Când am început să lucreaz cu Alexia pe carte, a fost pentru prima data când cineva îmi arăta o ilustrație. Personajele ei au gest, un ceva care stârnește râsul. Reușește dintr-o tușă să transmită asta.
Laura Câlțea este un om care a intrat în viața mea prin „Fotograful Curții Regale”. Când am văzut semnalul la ea pe blog, mi s-a părut că am atins maxim-ul celebrității posibile, atunci pentru mine Laura Câlțea și blogul ei erau ceva de neatins. A venit la mine la Bookfest-ul din 2015. Nu vorbisem deloc cu ea, nici măcar pe net. Credeam că este mult prea sus, ca să mă trezesc eu dintre 50 000 de debutanți, să o caut pe net. A venit la Bookfest, m-a tras de mânecă, mi-a spus că „Fotograful Curții Regale” este o carte nemaipomenită, că i-ar plăcea să stăm de vorbă și am devenit prietene foarte bune.
Mădălina Ghiu (pe vremea aceea era redactor-șef la Cartea Românească, ținea Concursul de Debut) am empatizat una cu cealaltă de la prima întânire, iar apoi relația a trecut în zona personală. Ne înțelegem foarte bine.
• Și sunt foarte mulți oameni. În 4 ani am cunoscut o lume întregă.

 Laura Câlțea, Eli Bădică, Simona Antonescu și George Neagoe

Emilia Chebac: Să presupunem că aș avea o agenție de turism și doresc să fac un tur cultural după cartea ta, Hanul lui Manuc. Recomandă-mi 3 locuri de vizitat.

Simona Antonescu:
Rusciuc – actualul Ruse
Istanbul – fostul Constantinopol
Conacul Hâncești – Basarabia Am înțeles că a fost restaurat. Trebuie văzut. Se știe că intrând în spațiul geografic al unui om îi simți vibrațiile. Îmi doresc să ajung acolo. Aș descoperi lucruri despre Manuc, fără să citesc nimic, doar umblând prin locurile prin care el s-a plimbat. Eu știu ce planuri avea acolo, voia să facă un fel de megalopolis. Poate sperii lumea, dar cred că planurile lui plutesc deasupra zonei, iar dacă m-aș plimba cu siguranță le-aș simți.

Emilia Chebac: De ce ai aceptat acest interviu?

Simona Antonescu: Nu am refuzat nici un interviu până acum. Îmi place foarte mult să vorbesc cu oamenii. Pe mine discuțiile cu un cititor, pentru că tu ești în primul rând un mare cititor al cărților mele, mă ghidează într-un fel în care nu prea pot să explic.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre cine ți-ar plăcea să scriu pe blogul meu?

Simona Antonescu: Cristina Andrei a scos acum o carte la Nemira. Matriarhat – 8 femei, 8 povești, 8 vieți – proză scurtă. Mie îmi place cum scrie.

Emilia Chebac: Ți-ai ocrotit visul, nu ai renunțat la el și l-ai realizat la 45 de ani. Un îndemn pentru persoanele trecute de 40 de ani care au o pasiune, dar nu au curajul să o facă publică?

Simona Antonescu: Nu știu dacă e bun sfatul meu. Personal, mi-a fost greu să încep cu grupul de prieteni. Ei nici nu au știut că scriu. În momentul în care îți deschizi tu singur perspectivele și îi cauți pe cei mai buni în domeniul tău, lucrurile se schimbă. Unei persoane pasionate de un anumit domeniu, îi recomand să meargă să caute pe cel mai bun și să ceară un sfat, pentru că astfel dispare orice teamă de eșec. Orice feedback îi va da, să-l primească cu brațele deschise.

În vara asta, am fost invitată să țin un scurt curs de scriere creativă. Am avut surpriza ca jumătate din cursanți să-mi spună: „eu nu scriu ca să arăt cuiva, eu scriu pentru mine”. Dar atunci de ce scrii? Ca artist, indiferent care este arta ta, ai nevoie de un feedback, nu se poate să nu îți dorești să fie receptată de cineva. Pe mine m-a surprins lucrul asta. (cursanții care au dat acest răspuns aveau peste 40 de ani.)

Emilia Chebac: Și totuși, talentul este suficient?

Simona Antonescu: Nu, este nevoie de foarte multă muncă. Dacă scopul este publicarea unei cărți, cred că 30% este talent și restul de 70% este muncă. Iarăși mă întorc la cursul de scriere creativă, primesc foarte multe mesaje pe facebook: „Îmi place să scriu, ce-aș putea să fac.” Cel mai bun sfat. Scrie o carte! Cei care sunt foarte tineri, nu au o carte scrisă. Trebuie să sacrifici un an din viața ta și să scrii o carte. Nimeni nu-ți va spune că ai talent, dacă tu dai 5 pagini. Într-o populație normală sunt 50% talentați, dar câți merg mai departe? Dacă ai tăria ca un an de zile, să stai lipit de scaun și să scrii o carte, atunci se trezește și talentul și spune: „o, stai că am treabă!”

Emilia Chebac: Într-o viitoare carte, acțiunea va fi amplasată în prezent sau tot în trecut?

Simona Antonescu: Am primit multe provocări să scriu o carte despre prezent. Consider că am mult mai multă treabă de făcut cu istoria noastră și nu cred că a venit momentul să mă apuc de prezent. Să scriu despre prezent, mi se pare o pierdere de vreme. O poveste ușoară cu un domn și o doamnă face să dispară o mare parte din miză cărții. Recunosc, îmi doresc ca lumea să știe care este istoria, fiindcă mi-e frică că o să ne ia și cealaltă parte din Moldova, mi-e frică că nu o să ne-o dea nici pe asta pe care ne-au luat-o. Mă tem că dacă vine cineva să ne atace verbal: pământul asta nu este al vostru, noi nu știm că este al nostru. Vreau ca oamenii să aibă argumente. Noi altă putere nu avem, decât să ne cunoaștem foarte bine istoria.

Emilia Chebac: Mi-a plăcut foarte mult un personaj, Despina Agopian, din Fotograful Curții Regale. Cine te-a inspirat?

Simona Antonescu: În Despina, am pus multe din sentimentele care mă încercau atunci când eram copil și familia se opunea planurilor mele de a deveni scriitoare.

Într-un moment în care nu mai voiam să aud de literatură română contemporană, cărțile Simonei Antonescu m-au convins să-i mai dau o șansă. Și cum nu poți să ai o conversație despre cărți, fără ca cineva să-i amintească numele, încep să-i dau dreptate Loredanei (prietena mea care m-a rugat forțat să fac acest interviu) care este de părere că romanul, „Hanul lui Manuc”, are toate atributele pentru a fi introdus în manualele de limba şi literatură română din licee.

Simona Antonescu a mai scris și „Darul lui Serafim” și cărți pentru copii

Fotografiile sunt din arhiva personală a Simonei Antonescu.

Categorii
Cultură Interviuri

Roxana Lupu: „Munceam pentru visurile altor oameni, iar pe ale mele le lăsam la ușă”

Nu era fardată, avea părul strâns într-un coc simplu care îi punea admirabil în valoare linia gâtului, iar ochii verzi atrăgeau atenția mai mult decât și-ar fi imaginat. Purta o vestimentație lejeră și o poșeta care mi-a făcut inima să suspine (nu brandul, ci cartea și revista tezaurizate acolo). Așa arăta Roxana Lupu în ziua în care ne-am cunoscut. Cum am reușit să-i iau acest interviu? Am primit un mesaj de la ea pe instagram. Mă felicita pentru blog.

Este actriță și deși este implicată în mai multe proiecte, este cunoscută mai ales pentru rolurile regale. După ce și-a finalizat studiile în România (licență, master, doctorat la UNATC), Roxana a ales să plece la Londra, unde a experimentat mai multe joburi până să ajungă să facă doar actorie. Cum a izbutit să joace rolul Reginei Elisabetei a II-a într-un documentar BBC? A câștigat audiția pentru Inside Buckingham Palace alegând un discurs de Crăciun al Reginei, dar nu unul oarecare ci unul de impact care comemora eroii celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru că documentarul s-a bucurat de succes a continuat cu Inside Windsor Palace.

Regina Elisabeta a II-a
Regina Elisabeta a II-a

În timp ce juca rolul Reginei Marii Britanii, i-a spus actriței care o interpreta pe Prințesa Margaret „tu ai partea cea mai amuzantă!”. Și la ceva timp, a ajuns să fie distribuită în serialul Private Life în rolul… Prințesei Margaret. O provocare interesantă având în vedere că Regina Elisabeta a II-a și Prințesa Margaret sunt personalități total opuse.

„A părăsit” Curtea Marii Britanii mutându-se în Rusia țaristă, unde a dat viață Tatianei Romanov, fiica țarului Nicolae al II-lea, în proiectul Royal Murder Mysteries.

Tatiana Romanov

La Londra a jucat și teatru pe West End la Trafalgar Studios. BU21 este povestea unor supraviețuitori ai unui atac terorist.

În prezent, în România lucrează la un film artistic (coproducție) în rolul principal.

Emilia Chebac: De mică ai vrut să fii actriță?

Roxana Lupu: Nu. De mică mi-am dorit să cânt și să dansez. Îmi plăceau foarte mult musichall-urile.

Emilia Chebac: Un proiect preferat?

Roxana Lupu: Îmi este greu să aleg. Dacă nu le iubești, nu ai cum să lucrezi la ele. Fiecare rol e unic. E drept că unele presupun mai multă muncă și introspecție. Sunt recunoscătoare pentru fiecare rol pe care l-am avut.

Emilia Chebac: Cum vezi tu actoria?

Roxana Lupu: Refuz să mă las definită de rolurile mele și meseria asta. Am terminat cu faza când idealizam actoria. Când făceam asta aveam parte de tristețe și nemulțumire. Nu poți să-ți faci un idol dintr-o meserie, dintr-o carieră și nici din oameni. Noi ca oameni suntem mult mai complecși.

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă de la filmări?

Roxana Lupu: Când am filmat Private Life, proiectul cu Prințesa Margaret. Eu nu am studiat pianul. A trebuit să joc într-o scenă în care Prințesa Margaret cânta la pian. Regizorul dădea indicații. Cântam sinistru, iar el spunea: „și acum îți imaginezi că plutești pe aripile muzicii.” Publicului din scena respectivă la fel: „și acum când o ascultați sunteți emoționați până la lacrimi.” Toată echipa a murit de râs când am filmat scenă. Trebuia să transform ceva sinistru în ceva sublim, iar sunetele pe care le scotea pianul nu mă ajutau deloc.

Emilia Chebac: Lucrezi cu un agent?

Roxana Lupu: Da. Am avut 4 agenți în Anglia, dar am decis să merg cu cineva din Germania de un an.

Emilia Chebac: Actori preferați?

Roxana Lupu: Marlon Brando îl admir pentru modul cum a reușit să transpună credința pe care o avea vis-a-vis de actorie, roluri și teatru. Așa ceva nu mai întâlnești în ziua de astăzi. A avut nebunia în sensul bun să refuze un Oscar. Susținea că este o tâmpenie să faci concursuri pentru a vedea ce actor este mai bun.

Stella Adler – I-am citit cartea și-i urmăresc cursurile de actorie pe internet. Era o femeie care nu venera meseria asta. În ziua de astăzi venerăm statutul de actor pe care îl asociem cu faima și vedetismul. Stella credea în muncă, atât!

Emilia Chebac: Cu ce regizor ți-ar plăcea să fimezi?

Roxana Lupu: Quentin Tarantino și Woody Allen. Actrițele care lucrează cu ei au dat la o parte faima, frumusețea și carisma. Se implică și muncesc din greu în aceste proiecte.

Emilia Chebac: Un motto?

Roxana Lupu: „Îmbunătățirea continuă este mai bună decât perfecțiunea amânată” Mark Twain

Emilia Chebac: Cât de important este să nu renunți la visuri?

Roxana Lupu: Terminasem UNATC-ul în Romania. Licență, masterat și un doctorat în pedagogie tearală: „Triada: persoană, personaj și public”. Cu toatea astea, când am ajuns în Londra, am lucrat în alte domenii. Dar dacă nu ai o pasiune în viață și te gândești numai la bani, ajungi să trăiești degeaba. Câștigam, aveam confort, dar simțeam că îmi pierd sufletul. Era oribil. Munceam pentru visurile altor oameni, iar pe ale mele le lăsam la ușă.

Iubește cărțile…

Emilia Chebac: Mai timp de alte pasiuni?

Roxana Lupu: Eu nu ființez unifuncțional. Când lucrez la un film sau o piesă de teatru am nevoie de ocupații secundare. Alerg, merg cu bicicleta, cu rolele. Îmi place să citesc:
• cărți de dezvoltare personală – Jordan Peterson un clinician psiholog de la Universitatea din Toronto este eroul meu în ultima vreme. Recomand o carte: 12 reguli de viață
• cărți de teatru: Nașterea actorului – Liviu Lucaci
• acum citesc Jurnalul Fericirii – Nicolae Steinhardt

Emilia Chebac: Știi despre pușcăriile comuniste?

Roxana Lupu: Da. M-a fascinat fenomenul din perioada respectivă. Am început să citesc Petre Țuțea și am aflat despre fenomenul Pitești și ce a însemnat reeducarea. Este bine să cunoaștem despre regimurile totalitare și să nu mai repetăm greșelile. Fie că suntem aici sau în străinătate, sâmburii totalitarismului sunt în orice timp și în orice loc.

Emilia Chebac: Ce rol ocupă Dumnezeu în viața ta?

Roxana Lupu: Tot ce am realizat a fost cu ajutorul Lui. Chiar dacă nu ajung prea des la biserică, îi simt permanent prezența și nu pot trăi în lipsa Lui. Am modele ca: Petre Țuțea, Constantin Noica, Nae Ionescu, Nicolae Steinhard, oameni care aveau o credință în Dumnezeu asumată și documentată.

Emilia Chebac: Ce reprezintă pentru tine România?

Roxana Lupu: Acasă. Oriunde m-aș duce, orice aș face, cu oricine aș interacționa aici e sufletul meu, aici mă încarc. Nu aș fi putut face nimic în străinătate dacă nu aș fi avut experiențele de aici.

Emilia Chebac: Colegi pe care îi admiri?

Roxana Lupu: Vlad Vîlciu lucrează mult teatru. Este un om tare fain, deschis cu dorință de a cunoaște, fără prejudecăți și un partener de scenă foarte bun.

Șerban Pavlu este om de cultură care nu-și idolatrizează meseria. Muncește din greu își face treaba 100%, dar are timp și de familie și copii. Îl iubesc din tot sufletul. Nu am lucrat foarte mult, dar asta nu m-a împiedicat să am niște discuții foarte interesante cu el.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre cine ți-ar plăce să citești pe blogul meu?

Roxana Lupu: Șerban Pavlu

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Roxana Lupu: În viață e bine să te întâlnești cu cât mai mulți oameni, din medii cât mai diverse și să nu te gândești constant la ce câștigi. Din ce am citit pe blogul tău și ce am văzut pe pagina de instagram mi s-a părut că ai niște ocupații foarte interesante legate de cultură. E un domeniu care mă interesează. Nu sunt axată pe comercial, iar genul de proiecte ca cele pe care le ai tu au nevoie să fie susținute.

Emilia Chebac: Cum se înțeleg 2 parteneri care activează în același domeniu?

Roxana Lupu: Cred că este mai ușor, pentru că te poate înțelege mai repede. În meseria asta ai proiecte și grade de ocupare diferite. Cel care este mai liber îl susține moral pe celălalt. Încercăm să nu aducem acasă proiectul și să dormim cu el. Ne detașăm pe cât se poate.

Emilia Chebac: Un proiect comun?

Roxana Lupu: Arts Now este un centru europen de arte creative, cu workshopuri/ateliere în Londra și București. Este fondat de mine și soțul meu, Nicholas Lupu muzician, actor și trainer. Mottoul nostru este „Îmbunătățirea continua este mai bună decat perfecțiunea amânată” – Mark Twain. Workshopurile sunt dedicate mediului corporate, oamenilor obișnuiți, elevilor și studenților. În general ne axăm pe life coaching si dezvoltare personală, dar avem și cursuri de actorie și muzică. În Londra lucram cu Learning Performance, am ținut workshopuri pentru Rotary Londra, Capgemini, Nespresso. (care s-au bucurat de mult succes)

Din nou… Regina Elisabeta a II-a

Emilia Chebac: Fiind actriță, mesajul tău ajunge automat la mai mulți oameni. Cum crezi că te responsabilizează asta?

Roxana Lupu: Când ești cunoscut și transmiți anumite mesaje ai o mare responsabilitate. Să folosești ce ți s-a oferit. Nu ți s-a dat ca să te bucuri doar tu de glorie și atât. Ți s-a dat să transferi mai departe. Ai învățat lucruri, ai trăit niște experiențe, nu este normal să le ții doar pentru tine. Fluxul asta de energie trebuie să circule. Informația este putere. Este important ca tot mai mulți oamenii să înțeleagă acest lucru. Eu așa văd normalitatea în lumea mea.

Emilia Chebac: O personalitate care te-a marcat?

Pentru acest rol Michael Attenborough a vrut să o cunoască…

Roxana Lupu: Michael Attenborough. A venit să vadă BU21, piesa pe care o jucam la un teatru independent. Abordarea rolului meu era diferită comparativ cu cea a colegilor britanici. Personajul era imobilizat într-un scaun cu rotile. Piesa avea și un umor negru, pe care eu nu prea îl puteam exprima și eram frustrată din acest motiv. Toată presa vorbea de colegii mei, îi lăuda. La finalul proiectului, producătoarea a venit la mine și mi-a prezentat pe cineva :
– El este Michael Attenborough.
– Am venit să te felicit personal, este extraordinar ce ai făcut, ești una din cele mai bune actrițe pe care am văzut-o în ultima vreme, ai o putere extraordinară să captezi audiența și o naturalețe aparte. (Iar eu nici măcar nu știam cine era, mi-a mărturisit Roxana.)
– Multumesc, dar toată lumea mă întreba dacă sunt actriță?
– Ce știu ei !?
Omul asta atât de simplu, prietenos și inteligent a reușit să-mi dea în 5 minute încredere cât pentru toată viața. A venit special la mine să mă felicite, or asta nu fac britanicii decât dacă le place cu adevărat ceva. Am rămas prieteni, mi-a dat recomandări, îmi răspunde imediat când îl caut. Sunt flatată de atenția lui.

Cu Roxana am colaborat extrem de ușor. Când am ajuns la întâlnirea cu ea nu eram în cea mai bună formă, dar la plecare situația era complet diferită. Începea să se întunece. Am decis să fac o plimbare. Bucureștiul parcă era altul. Nu mai simțeam tensiunea aceia care atinge niveluri amețitoare în timpul zilei. Poate chiar în momentul acela, când luminile începeau să se aprindă la ferestre, cineva a hotărât că nu mai vrea să muncească pentru visul altor oameni. Cineva despre care o să aflăm peste ceva ani! Ajunsă acasă, înainte de culcare am recitit câteva pagini din cartea lui Seth Godin „Și tu poți să zbori”.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Categorii
Diverse Interviuri

Dans pe marginea prăpastiei și scrimă

Începi cu estetica în gânduri și sfârșești cu estetica în gesturi

Este destul de greu să ai o întâlnire cu Ivona Greceanu. Pentru că este complicat să ajungi la ea. Călătorește mult, își cultivă pasiunile și mai nou este hotărâtă să renunțe la un job sigur pentru a-și dezvolta o afacere. Face parte din categoria rară a oamenilor care aleg să danseze pe marginea prăpastiei. Așa că totul a fost atipic: Ivona, locația aleasă pentru interviu și conversația.

În timp ce îmi răspundea la întrebări o priveam. La ea timpul parcă acționează în sens invers. În timp ce noi restul acumulăm ani, ea întinerește. Îi dai cu 10 ani mai puțin decât are în realitate, iar cine o vede crede că activează în zona de fashion. În momentul în care începe să vorbească te bulversează total și îți vine să spui „uite un om care chiar știe să trăiască frumos cu ce îi oferă viața!”. Un talent cu care Ivona s-a născut. Vine din generozitate, deschiderea cu care învață lucruri noi, puterea de a ierta și dorința de a face bine.

Ivona purta o pereche de blugi negri, un tricou cu o explozie de printuri galbene cu lămâi (nu e greșeala ați citit bine), un sacou clasic din in cu o tăietura perfectă și o pereche de pantofi Oxford din piele întoarsă galben-muștar. Haine normale, dar care pe ea cădeau impecabil. O postură desăvârșită, un păr cu terminații blonde și o silueta grațioasă. Ca și cum nu ar fi suficient adaugați un curaj nebun, pasiuni care te cutremură de frumos, simțul umorului, capacitatea de a vedea partea frumoasă peste tot în jur și refuzul de a renunța când destinul a provocat-o.

Viața Ivonei este în continuă transformare. Am spus că este atipică. Voi cum ați defini pe cineva care alege să încalce toate regulile după care se conduc majoritatea oamenilor? Să fii prudent, să ții capul plecat, să nu ai inițiative, să zici mersi că ai un job, să nu ai curaj să visezi sunt un mod de viața pe îl preferă cei mai mulți dintre noi. La Ivona totul funcționează pe dos. Aflată la vârsta când ar putea să culeagă relaxată roadele muncii de până acum, ea alege să facă o schimbare de carieră și să o ia de la zero. Alege riscul, dar la pachet cu libertatea. Alege presiunea, dar și satisfacțiile pe măsură. Alege „să muncescă ca un cazac” convinsă că de data asta rezultatele îi vor aparține în totalitate. Știe că dacă va rezista suficient, visul ei va deveni realitate. A renunțat la o viața liniară pentru una sinusoidală.

În societatea noastră „nu” este o zona sigură, iar „da” una periculoasă (nu face probleme, nu-ți contrazice șeful, nu-ți convine, dar e obligatoriu să te adaptezi, nu îndrăzni să visezi, nu ești special, nu ești important). Ivona a renunțat la siguranță și a pus pe primul plan dorința de a realiza ceva care să conteze cu adevărat. Deși în curând viața ei se va schimba total, pare persoana cea mai lipsită de griji din lume. Cei care o cunosc știu că funcționează după o disciplină interioară draconică. Are în spate un parcurs, bazat pe bune dar și pe rele, care a contribuit la șlefuirea personalității ei de astăzi. Mereu a învățat ceva nou. A experimentat pasiuni cu care aș putea umple o carte, nu un articol. Am să mă limitez la una singură, bineințeles atipică… cum alfel! Cea fără care nu poate trăi! Scrima!

De la balet la… scrimă

E.C.: Cum ai ales scrima?

I.G.: Simțeam nevoia să fac și altceva decât balet (de aici silueta grațiosă). Am rugat un amic, de la birou, să-mi spună unde aș putea să mă mai duc. A venit, a doua zi, cu o carte de vizită pe care scria Alexandru Radu, antrenor scrimă. „Scrimă?… pe bune?! Eu fac balet!” Cartea de vizită a zăcut abandonată 1 lună și jumătate. Tot acel amic, văzând rezistența mea la acest sport, mi-a spus „Du-te odată și vezi cum e!” Și ce bine că m-am dus!
Pentru că am descoperit ceva extraordinar, ceva care mă definea, ceva care era parte din mine. În seara aia am crezut că plutesc până acasă. A devenit greu să jonglez între birou, balet, scrimă și o viața personală. Timpul nu îmi mai permitea să le fac pe amândouă. Am ales să sacrific baletul.

E.C.: Ce ți-a plăcut? Rapiditatea, modul cum ți-a lucrat reflexele?

I.G.: Scrima este unul dintre sporturile cele mai rapide. Momentele pe care le petreci acolo sunt maximum de adrenalină. Nu ai cum să nu fii concentrat, pe ce faci, pentru că altfel pierzi. Este un sport care m-a învățat mult despre mine, mai mult decât m-a învățat orice. Din felul în care mă apăr, din felul în care atac îmi dau seama că așa reacționez și cu oamenii. În scrimă țelul este să-ți atingi adversarul. În trecut, când porneam la atac, mă opream un pic. Asta mă facea să pierd prioritatea, celălalt avea dreptul să atace, iar eu pierdeam punctul. Am realizat că așa făceam și în viața reală. Acum am depășit această fază, dar încă mai am momente în care mă reîntorc la vechiul reflex. După 2 ani de antrenamente mă duc spre adversar și rar mă mai opresc.

E.C.: Ce fel de oameni ai întâlnit acolo?

I.G.: Oameni total diferiți. Avem în comun doar pasiunea pentru scrimă. Am întâlnit acolo un preot (catolic) care venea la antrenamente „călare” pe motor, un arhitect, un jurist, o tipă care face teatru, un project manager într-o multinațională și lista poate continua.
Cei 2 antrenori sunt niște pedagogi excelenți. Sunt foști sportivi de performanță și au temperamente total opuse. Unul este liniștit și calm, iar celălalt este ca un „pepsi agitat”. Cred că asta îi ține împreună și îi face să se înțelegă atât de bine. Se echilibrează perfect.

E.C.: Ți-a fost greu la început?

I.G.: Da și încă mă mai lupt și acum cu niște lucruri. Să nu-ți închipui că sunt un as în ale scrimei! Dar îmi place atât de mult încât nu mai contează!

E.C.: Această abordare nu crezi că îți va folosi în schimbarea pe care ai decis să o faci? 

I.G.: Sunt genul care, atunci când am luat o hotărâre, merg tot înainte, nu mai privesc înapoi. Unul dintre antrenori chiar mi-a spus că, dacă la scrimă mai am de îmbunătățit, cu mentalul stau excelent. Am observat că în scrimă nu există cale de mijloc. Persoanele care vin la club se împart în 2 categorii: cei care renunță după 2 ședințe și cei care sunt perseverenți ani de zile.

E.C.: Unde ți-ai propus să ajungi cu scrima?

I.G.: Îmi doresc să ajung cât de bună pot să fiu. Cea mai bună variantă a mea. Asta mi-a demonstrat că nu este niciodată prea târziu să-ți întâlnești acea pasiune cu care să rezonezi. Eu am descoperit scrima la 38!

E.C.: Prima competiție?

I.G.: Prima competiție a fost în Bulgaria, după 6 luni, cred că la Nessebar. Am luat locul 2 și a fost o experiență uluitoare. Parcă m-am transformat. Am realizat cât de competitivă pot să devin. Nu mi-aș fi imaginat! Apăruse instinctul de luptător care până atunci zăcuse în stare latentă. Nu vrei să știi câte satisfacții mi-a adus scrima! O să înțelegi când o să descoperi asta prin blogul tău. Fiecare articol îți va aduce ceva nou.

E.C.: Recomandări pentru cei care, încă, nu și-au descoperit o pasiune de suflet?

I.G.: Aud tot mai des în jurul meu ”sunt nefericit”, „mă plictisesc”, mă enervează”! Nu știu cum e asta! Mie nu-mi sunt suficiente 24 de ore pentru câte aș vrea să fac. Pasiunea pentru scrimă m-a făcut să trăiesc unul din acele momente rare, de care puțini au parte în viața. De fapt îl consider un moment de grație. Începând cu seara magică când am descoperit scrima și continuând cu antrenamentele. Faptul că am rezistat atât timp demonstreză asta. La club sunt singura femeie care a reușit o astfel de performanță.

E.C.: O parte mai puțin frumoasă a acestui sport?

I.G.: Nu vrei să știi câte bătăi mi-am luat de la băieți. Nici câte vânătai am. Fac scrimă – sabie. Când parez defectuos sabia se duce în picior și automat apare o vânătaie. Loviturile trec dincolo de echipamentul de protecție pentru că bărbații au mai multă forță. Iar adversarii mei sunt bărbați. (Imaginați-vă o fostă balerina duelându-se cu un barbat. Ivona nu cred ca are cu mult peste 50 de kilograme la 1,70 înălțime)

Am cunoscut-o într-o excursie de studii pe vremea când eram studente (în ani diferiți). Ea venise din pasiune pentru Istoria Artei, eu din pasiune pentru pictura bizantină și Bizanț. (Pentru că se știe, nu-i așa, a II-a facultate o faci întotdeauna din pasiune!). Mereu o voi asocia pe Ivona cu o întâmplare amuzantă. Aveam în program, de vizitat, mai multe mănăstiri pentru a ne familiariza cu pictura frescelor din Moldova. Iar noi eram îmbrăcate în blugi, deloc corespunzător. De aceea când am oprit la un hipermarket, pentru aprovizionare, am decis să cumpăram un șal care să remedieze onorabil situația. Am văzut exact ce ne trebuia, unde mai pui că prețul era extrem de atractiv? Foarte încântate de achiziția noastră am mers spre casa să achităm… unde am constatat că prețul era dublu. Cum nu puteam ține un autocar întreg după noi, am plătit și am plecat. Ne consolam singure. A costat dar… măcar cineva va fi très chic! Asta pentru că noi nu eram dispuse să purtam fustele care se dădeau turiștilor la intrarea în mănăstire. Și de fiecare data când ne pregăteam „look-ul” în autocar, pentru a ne face intrarea prezentabil, leșinam de râs. Iar eșarfa din acea excursie a devenit un personaj cu viață proprie și o scenografie pe măsură! La fiecare ieșire a Ivonei din țară comentam pe facebook: Eșarfa este cu tine? Nu știu cum se făcea, dar rămânea acasă !

O admir pe Ivona Greceanu. Dacă ai curajul să îți dorești altceva, întotdeauna vor apărea mai mulți oameni dispuși să îți critice greșelile începutului și prea puțini să te incurajeze. Eu cred în tine! Așa că îți spun „Dă-i drumul!” Ești rebelă, ai o disciplină de fier (mai degrabă de… diamant, dar nu există expresia disciplină de diamant, așa că rămânem la fier), rezistență să nu renunți, inteligență, manieră pozitivă de a privi viața și curaj. Nu este prima dată când te confrunți cu riscul, presiunea și neîncrederea. E normal să alegi valoarea, să țintești spre mai bun și cât mai sus. La finalul acestei bătălii epuizante, ce contează va fi doar ce va rămâne în urma ta.

Mi-aș dori ca peste ani să ne reîntâlnim, tot pe acest blog, pentru un interviu. Iar acest articol să ne smulgă hohote de râs. Amintindu-ne de timpurile de început când, fiecare din noi, dansam pe marginea prăpastiei. Un curs de Istoria Artei ne-a învățat ca partea estetică este vitală dacă vrei să evoluezi frumos. Începi cu estetica în gânduri și sfârșești cu estetica în gesturi. Indiferent că este ușor sau greu, fie că zbori, cazi sau te ridici, este obligatoriu să o faci cu grație și eleganța. Așa momentele bune vor atinge excelența, iar piedicile care te așteaptă vor deveni mai suportabile.

Categorii
Diverse Păreri

Visătorii schimbă lumea

photo-1505330622279-bf7d7fc918f4

Mulți considerăm că a fi freelancer în România este o nebunie. De aceea, le spunem celor care vor să apuce pe drumul asta, să revină la realitate. Nu încurajam oamenii să-și urmeze visele, deși pretindem că ne place creativitatea și frumosul. Suntem de acord cu asta, dar nu ca o activitate de bază, doar ca ceva auxiliar. Nu pot să ignor realitatea și să nu realizez un fapt. Mulți din cei care au avut curajul să viseze au schimbat lumea, pentru că au modificat mentalități. Realiștii nu au curajul nici măcar să-și schimbe jobul. Și mai realizez ceva, creativitatea nu a omorât pe nimeni, pe când un job care te sufoca reușește asta. Poate nu fizic, dar spiritual cu siguranță te anihilează. În continuare voi povesti despre oameni obișnuiti, care au îndraznit să își protejeze visele și să le facă să devină realitate.

Ina Țăranu-Hofnar este preferata mea. Paradoxal, este singura pe care nu am descoperit-o eu. Blogul ei mi-a fost recomandat de o prietenă. O să-ți placă! Aveți multe în comun. Nu m-am uitat atunci, dar numele blogului a refuzat să dispară din mintea mea. Interesant pentru că dacă nu-mi notez uit! Am început să renunț încet-încet la blogurile care se îndreptau într-o direcție cu care eu nu rezonez. Din curiozitate am intrat pe Inoza. Mi-a plăcut, atât de mult încât nu l-am mai părasit. Micul ritual care mi-a schimbat viața cred că este cel mai cunoscut articol al ei, iar dacă ai în tine o licărire de creativitate nu ai cum să-l ignori. Mie însă mi-a plăcut 100 de respingeri. L-a publicat pe 22.09.2017 în ziua în care eu mi-am deschis blogul. Un articol inspirator. M-a motivat să-mi testez curajul. Să contactez persoane despre care doream să scriu pe blogul meu. Fără articolul Inei nu aș fi acționat imediat. Surprinzător au fost oameni care au acceptat colaborari, fără să ceară prea multe asigurări. Normal că am avut parte și de respingeri. Lucrurile nu stăteau extraordinar în cazul meu. Este un blog la început de drum, nu sunt cunoscută, iar cei contactați sunt neîncrezători. La asta se mai adaugă ceva. Îmi doresc colaborări cu un anumit tip de persoane. Oameni pe care să-i plac, oameni care prin ceea ce fac dovedesc că înțeleg ce putere poate avea exemplul unui om de caracter. Oameni care luptă pentru visele lor, care nu renunță la ele, oameni care încearcă să fie cea mai bună versiune a lor, care au grijă cu ce și cine își asociază numele. Ce șanse am punând asemenea condiții? Timpul o să decidă. Pe Ina o urmăresc pentru curajul cu care își exprimă emoțiile, pentru umanitatea de care dă dovadă, pentru modul cum știe să motiveze și încurajeze alte persoane. Și pentru că iubește animalele. Are o cățelușă Lily.

Liana Popa, dacă ar fi să o definesc într-un cuvânt, originală ar fi cel mai potrivit. I-am descoperit blogul, Aveți și pe roz, într-o seară de vară. Cred ca am stat ore bune pe el. A doua zi la birou eram moartă de somn, dar extaziată de ce descoperisem. Zâmbeam non-stop. Colegele se uitau ciudat la mine. Admir la Liana că nu este disperată să iasă în față, că propune o vestimentație cu accente din zona ludicului, că militează pentru o întoarcere la lucrurile simple, alături de fantezia debordantă cu care și-a decorat casa. În spatele acestui stil de viața  stă un om care a studiat Istoria Artei. Îmi place la nebunie că își protejeză unicitatea. Când intru pe blogul ei, sunt sigură că nu am să găsesc variațiuni pe aceeași temă. Acum pe bune de ce trebuie să scrie toată lumea despre același subiect? Eu o găsesc sofisticată. Cred că vrea să fie apreciată pentru ce face, nu pentru cum arată. Liana mixează pantofi sport, asimetrii, sacouri bine structurate, rezultând un look casual care o detașează clar din mulțime. Unele din fustele ei mă duc cu gândul la Catherine Denueve în Umbrelele din Cherbourg. Bineînțeles, reinterpretate nu copy-paste. Mă amuză modul cum își alege poșetele. O geantă cu un print floral. Cei de la Musette parcă au creat-o special pentru ea! Îmi plac persoanele originale, iar la capitolul asta Liana e leader. Original e și numele câinelui ei… Igor.

Pe Laura Câlția o ador. Scrie recenzii despre cărți. Sunt dependentă de rubrica ei de noutăți literare. Așa aflu ce cărți au mai scos editurile, pentru ca apoi să mă axez pe cele care mă interesează. Recunosc că nu îi urmăresc blogul, Blogul unei cititoare de cursă lungă, la fiecare postare, dar când am timp intru și recuperez. Nu-i ratez contul de Facebook și Instagram. În timp ce fac asta îmi induce o stare de fericire (da ați citit bine), pentru că Laura trăiește pentru cărți, respiră cărți și vrea să împărtășească acestă dragoste cu alții. Normal că îmi aleg ce mă pasionează. Poate nu avem mereu aceleași gusturi sau păreri, dar îmi ușurează enorm viața. Îmi plac fotografiile, de pe Instagram, unde văd colțul în care citește, agendele unde își notează citate, cartea momentului, ritualul lecturii. Poate fotografiile nu sunt perfecte, unghiurile nu sunt cele mai potrivite, dar tocmai asta le dă autenticitate. Mă gândesc că niște poze perfecte nu s-ar potrivi. Ar pica în comercial. Contul de Instagram m-a cucerit cu cartea Adinei Nanu – „Călătorie în jurul casei mele”. Mă inspiră ce carte să citesc. O termin și apare o altă postare. Și povestea se repetă. Datorită ei am descoperit-o pe Simona Antonescu în 2017. Prin blogul ei, Laura îmi face viața mult mai frumoasă.

Irina Markovits, este jurnalist de modă și consultant de stil. Acum ceva ani, sursele de informare erau revista Elle și blogurile de modă. Așa am descoperit Style Diary. In blogroll-ul ei am regăsit o mare parte a blogurilor pe care le urmăream atunci. Citindu-i articolele am realizat că are în spate o bună documentare și că face totul la un nivel profesionist. Folosește un limbaj elegant din care este vizibil exercițiul cititului. Cu trecerea timpului, articolele Irinei deveneau tot mai atractive. A început să combine vestimentații cu povești, emoții, stări și trimiteri spre lectură. Te face să înțelegi că degeaba obții un look sofisticat, dacă nu ai și o minte sofisticată. Irina nu m-a inspirat numai vestimentar. La ea pe Instagram am văzut Arta interviului – Lawrence Grobel pe care o citesc acum. Nu mai știu de câți ani o urmăresc. Cu toate astea nu m-am plictisit. Trebuie să recunosc, am intrat pe blogul ei datorită numelui. Irina este numele meu preferat.

Andreea Balaban. Este mai cunoscută pentru canalul de youtube, deși are și blog. Instagramul ei se bucură de multă popularitate. Să stau 45-50 minute să uit la un video? Nu. Dar „niciodată să nu spui niciodată”. La canalul ei se uită fiica mea. Și am început și eu să o urmăresc. Andreea are o relație specială cu camera de filmare, crește spectaculos ca atitudine, stil și în cam tot ce face în ultima vreme. Multe persoane care o urmăresc spun că atunci când erau cu moralul la pământ, Andreea le-a ajutat să meargă mai departe. Are acel ceva care seduce audiența… și o face iubită de oameni. Este posesoarea a 2 pisici negre: Rumburak și Poirot. Despre Andreea găsiți un articol scris de mine Ce poate face o scrisoare?

Scena 9 este o platformă care te ține la curent cu viața culturală din România. Multe dintre articole, ating subiecte care îți fac sufletul să vibreze. M-am axat pe câțiva jurnaliști pe care îi urmăresc constant. Consider că se face jurnalism de calitate. Scena9 favorizează emulația prin numărul mare de jurnaliști care scriu aici. Mă inspiră stilul în care sunt redactate articolele. Ultimile favorite: Toate fotografiile Regelui (îl consider cel mai original scris în acel moment), Cel mai bun sfat – de la 21 de jurnaliști, (te determină să vezi jurnaliștii cu alți ochi), Fotoreportaj: Aici a fost o farmacie (un loc care te face să visezi, mie mi-a deschis apetitul să caut în ziarele vremii cum se trăia atunci în România), Artă și muncă: 9 artiști vorbesc ce nu merge în meseria lor. Sunt multe articole, pe toate gusturile. Trebuie numai să cauți.

Irina Radu e nou intrată în preferințele mele. Blogul ei Coffentropy are o grafică aparte. O urmăresc pe insta story. Mă amuză, are un vibe pozitiv, chiar și atunci când are zile proaste, o cheamă… Irina, citește și este din Cluj. Deși am înțeles că este medic veterinar, pare mai apropiată de zona graficii. Cred că ar fi și o bună actriță. Irina este fermecătoare. Câți oameni fermecători mai vedeți în ziua de azi? De aceea consider că este o mare calitate. Cum să nu o placi? Voi fi atentă la evoluția ei și la… Poca.

Alexia Udriște are nişte ilustrații… un deliciu. Te plimbă într-o lume plină magie. Răzbate o sensibilitate aparte din modul în care desenează, sensibilitate pe care nu ai cum să o ignori. Sub fragilitatea ei intuiesc un caracter puternic. Dacă arunci o privire pe blogul ei realizezi asta. Alexia desenează, citește mult și mai nou brodează. Nu mă pricep, dar când vezi cu câtă pasiune se dedică noului hobby parcă îți vine să te apuci și tu. Peste proiecte, desene și cărți guvernează pisicile. Nu înțeleg cum se întâmplă, dar un ilustrator talentat are întotdeauna pisică. Alexia are… 4. Alexia are talentul de a face lumea asta mai frumoasă.

Octav Drăgan fotografie. Îmi place că este nelipsit din punctele fierbinți, acolo unde se întâmplă evenimente importante. Îi urmăresc contul de Facebook și Instagram. Fotografiile de la funerariile Regelui Mihai au fost, de departe, cele mai reușite din tot ce am văzut. Surprinde fața necosmetizată a Bucureștiului. Este prezent la parade, la manifestații și ceremonii. Îmi plac emoțiile pe care le generează fotografiile lui. Îți induc o stare de grație, în lumea asta care devine pe zi ce trece tot mai nebună.

Categorii
Povești

Tati, e foarte serios!

22627595_2019131618330836_815546968_n
Sursa: Pinterest

Aseară, într-un mijloc de transport am auzit o voce de copil: „Tati, e foarte serios, doamna mi-a spus că aș fi mai bună pentru dans contemporan!” Ceva legat de conformația picioarelor nu îi permitea să urmeze dansul clasic cu aceleași rezultate. Citeam, așa că nu am prins dialogul de la început. Acel „tati, e foarte serios!” mi-a atras atenția. Sunt adultul tipic al societății contemporane, ajuns la acel nivel de blazare încât rar mă mai impresionează ceva. Cartea putea să mai aștepte. Îmi doream cu disperare să văd fetița care a rostit cuvintele de mai sus. Vocea venea de undeva din spatele meu. Era destul de aglomerat. Și-a atenționat tatal că ar fi momentul să se îndrepte spre ușă. Nu că tatăl nu era atent, dar ea părea genul de copil care își asumă responsabilitățile unui adult. În timp ce aștepta cuminte să coboare, am urmărit-o cu privirea. Micuță, cu părul strâns în cocul de „balerină”, fragilă și totuși atât de puternică. Chipul ei mai păstra încă rotunjimile de copil.

Cineva care are fiica balerină îmi spunea că nu suportă să o vadă la repetiții. Orele acelea istovitoare când din cauza efortului, transpirația i se prelinge până în vârful degetelor. Fata îi spune mamei că este în regulă atât timp cât ea își trăiește visul din copilărie. Mama nu e convinsă nici în ziua de azi că fiica ei și-a ales cariera potrivită.

Nu pot să nu mă întreb? Oare ce le curge copiilor ăstora prin vene, de unde își iau forța pentru a rezista la orele draconice de repetiții? De unde își iau puterea pentru a nu lăsa garda jos niciodată? Câteva zile dacă renunți la poante îți pierzi din grație, balans și simetrie. Se vede imediat. În balet nu poți trișa. Nu se poate să nu mergi la repetiții, iar pe scenă să transmiți magie.

Cum poți să iubești cu atâta pasiune dansul, cum poți să i te dedici cu atâta patimă? Cum? Balerinele și prim-balerinele se adresează unui auditoriu restrâns, cei drept și foarte elitist. Nu popularitatea le determină, cred că pasiunea pură pentru arta dansului. Chiar dacă aleg baletul clasic, neoclasic sau contemporan muncesc la fel de mult. Trăim cu impresia că balerinele clasice au o aură de noblețe. Posibil. Acum sunt mai  atentă cu aprecierile. Micuța balerină m-a făcut să-mi revizuiesc optica asupra baletului. Aș fi vrut să am curajul să-i spun că Mihail Barysnikov este un dansator strălucit de dans… contemporan. Și să-i mai spun că pe noi cei din fața scenei baletul clasic ori contemporan, ne emoționează, ne spune o poveste, ne duce într-o lume guvernată de grația dansului.

Aseară am crezut iarași în frumos. Pentru mine nu contează dacă sunt oameni, fapte sau cuvinte. Aseară a fost un copil frumos.

Important este să crezi în frumos, în toate formele de frumos!

Categorii
Diverse

Atelierul Mariei

20170819_134705
Atelierul Mariei

E un drum lung din Flămânzi până în Bucureştiul de astăzi. Poate locul naşterii (acolo unde a izbucnit răscoala din 1907) a amprentat atât de puternic asupra Mariei curajul. O constantă care nu o va părăsi întreaga viaţă.

Mereu a iubit frumosul. Prima dragoste a fost muzica şi drumul ei părea că se îndreaptă spre asta. A urmat 2 ani cursuri de canto. Apoi a renunţat, viaţa a purtat-o spre alte căi. Dar muzica nu a mai părăsit niciodată sufletul Mariei. Este o mare iubitoare de muzică simfonică. Asta ajutat-o în momentele grele. I-a dat echilibru, i-a fost poliţa de asigurare pentru a putea merge mai departe şi o sursă de inspiraţie. Maria este nelipsită de la concertele Ateneului Român.

2006 Îi moare mama, mama cu care a avut o legătură specială. După înmormântare, pentru a fi pentru ultima oară împreună, a simţit nevoia să doarmă în patul mamei. A avut un vis…un vis în care se vedea pictand un tablou – o mama cu 2 copii. Atât că ea nu picta. Aşa i se strecoară în minte un gând, care ajunge să nu îi mai dea pace. Ce-ar fi să mă apuc de pictat? Când m-am hotărât să fac asta, nu mi-a trecut niciodata prin cap că nu o să reușesc  mi-a spus. Mai tarziu acesta va fi primul ei tablou. Avea să descopere în arhiva familiei o fotografie identică cu tabloul din vis.

2011 Primul curs de pictură – durează 3 luni. Își dă seama că are nevoie de un profesor numai al ei. Bineințeles că îl găsește. Cu tenacitate, cu credință în ea, în ce vrea să facă și unde vrea să ajungă se dedică cu adevarat picturii. Începe să expună la Cercul Militar Național – Sala Rondă, la Uniunea Artiștilor Plastici – Constanța, la Galeria Irecson din Calea Victoriei. Tablourile ei ajung în colecții particulare din țara și străinătate. Canada, USA, Egipt, Dubai, Iordania, Austria, Italia, Germania. În paginile revistei Turkish Airlines din aprilie și iulie 2013 apar și lucrările Mariei. Așa va pătrunde în lumea arabă, o lume cu o cultură total diferită de a noastra, dar care îi va aprecia tablourile.

2013 Începe cursurile la FTOUB – Secția pictură. Și începe asta la…50 de ani. Un curaj nebun pe care eu îl asociez cu energia dată de locul nașterii. Dacă ar fi să menționez cea mai mare calitate a Mariei, cu siguranță ar fi curajul, asta înainte de talent. Curajul care a împins-o să aspire cât mai sus și să fie sigură pe ea. Când am întâlnit-o acum un an, la un curs de estetică, cuvintele ei, forța cu care le-a rostit m-au urmărit mult timp: Nimic să nu te abată de pe un drum în care tu crezi. Alţii nu ştiu ce este bine pentru tine. E viaţa ta, nu le permite să o stăpâneasă. Doar tu ai acest drept!

Tablourile se adunau. A ajuns la acel stadiu în care îi trebuia un spaţiu numai al ei. Un spaţiu în care tablourile, culorile, şevaletul, pensulele şi…muzica să guverneze. Un spaţiu care să o inspire, un spaţiu în care să poată fi creativă, un spaţiu în care să poată găzdui oameni dragi care să-i vadă tablourile. Şi a reuşit. Acum are spațiul pe care și l-a dorit.

Într-o zi mi-a telefonat şi mi-a propus să începem împreună un proiect. Am acceptat să ne vedem, dar ca proiectul să poată lua naştere trebuia să văd locul unde pictează. Aşa am ajuns în atelierul Mariei, într-o dimineaţă de sâmbătă. În drum spre ea, mă întrebam cum reuşeşte să picteze, pentru că era poziţionat într-una din cele mai aglomerate şi efervescente zone ale Bucureştiului. Din artera principală se desprinde însă o straduţă care avea să mă poarte către un loc magic. Aşa am pătruns într-o încapere complet alba cu foarte multe tablouri expuse. Am experimentat o stare de admiraţie pentru că frumuseţea din jurul meu îmi rănea retina. Pereţii tapetaţi cu tablouri de sus până jos, şevalete, pânze goale, palete cu culori, pensule, tablouri în lucru şi mirosul…miros specific, pentru că tehnica preferată a Mariei este pictura în ulei. Tabloul la care lucra acum, Nicolae al II-lea, ultimul ţar al Rusiei. Și muzica care niciodată nu lipsește. Nu poate picta fără ea.

22497622_2018309905079674_1799939673_n
Ultimul  țar al Rusiei
22497471_2018309848413013_1892551124_n.jpg
Regele Ferdinand

Conversaţia s-a legat repede, poate şi pentru că e o lume pe care eu o iubesc. Vroiam să ştiu tot. Cum a început, cum şi-a ocrotit, ridicat şi înălţat acest talent deoarece unde a ajuns…vedeam şi singură. Mi-a răspuns răbdătoare la toate întrebările. Acum face zeci de tablouri pe an, expune în ţară şi străinătate, multe din ele ajung în colecţii particulare. Despre talentul, tehnica pe care o folosește, marii maeştrii care au influenţat-o cred că am sa fac un alt articol.

IMG_0311
Reproducere după Rembrand

Acum am să spun despre omul Maria Parascan. Omul care la 47 de ani a pătruns într-o lume în care este destul de greu şi tânăr să reziști. La 47 de ani când cei mai mulţi dintre noi suntem plafonaţi de job, rutinaţi în relaţia cu partenerul de viaţă, demotivaţi pentru tot ce e în jurul nostru, înrăiţi de loviturile primite de la semeni, pe Maria… am găsit-o pictând, făcându-şi planuri de viitor, plină de pasiune, îngăduitoare (îngăduinţa aceea pe care numai o lume a frumosului ţi-o poate da) şi dornică să lege prietenii. Am întrebat-o ce reprezintă pictura pentru ea. E viaţa mea, cred că nu pot trăi fară ea şi… nici nu vreau să traiesc altfel. În timp ce spunea asta i-am privit ochii… Ochii care i s-au luminat brusc, iar trăsăturile feţei aratau o relaxare pe care nu am mai văzut-o la multe persoane. Statea acolo în faţa mea, în soarele amiezii care îi măngâia parul şi brusc am realizat un lucru. Niciodată nu a menţionat câtă muncă e în spate, nu a spus cât este de obositor, sau la câte a trebuit să renunţe ca brusc la 47 de ani să porneşti pe drum nou…Un drum în care pentru câteva minute de glorie, munceşti pe brânci ani de zile.

Cei care îmi citesc articolele, au observat cu siguranță că fiecare om despre care aleg să vorbesc pe blog are înainte de anumite merite profesionale și o pronunțată latură umană. O latură umană pe care o consider vitală ca să poți trece testul timpului. Prin ce faci și cum faci, să îți dorești să influențezi oamenii în bine, doar așa poți lăsa cu adevărat ceva în urmă. Binele se propagă mai greu, poate face mai puțin zgomot, dar în timp câștiga teren și este singurul care durează. Indiferent de domeniu. Binele capătă valoare în ani și ne place tuturor, chiar și celor care nu vor să recunoască asta.

IMG_0274.JPG
Atelierul Mariei
IMG_0287
Atelierul Mariei

Mariei îi place la nebunie și să predea pictura copiilor. Le împărtășește din tot ce știe. Are un crez. Elevul trebuie să-și depășească maestrul. Nu sunt vorbe în vânt. În decembrie va avea o expoziție personală la Ateneul Român, locul pe care îl iubește atât de mult.  Pe viitor își dorește o expoziție  personală unde să expună alături de elevele ei. Maria dă din suflet, dă mai ales la timp și dă atunci când este nevoie. Dă acestor copii încredere că pot și ei. Alexandra, una dintre elevele ei va participa cu un tablou la o expoziție din New York. În timp ce puneam la punct ultimile detalii pentru acest articol, îmi citea mesaje primite de la părinți. Cât de încântați sunt micuții elevi, dar mai ales cu cât drag vin în atelier. Un copil simte când dai cu dragoste, dar mai ales când dai la timp.

22537896_1966149363411958_191311250_n
Maria Parascan

Pe Maria Parascan o puteți găsi:

https://www.facebook.com/maria.parasc

https://www.facebook.com/ContemporaryArtistz/

https://www.facebook.com/Maria-Parasc-ART-231754473644544/

De la data când am scris acest articol s-au scurs 6 luni. În prezent am revăzut-o pe Maria la vernisajul ultimei ei expoziții la Biblioteca Academiei Române. A ales un titlu care îi dezvăluie atât de frumos sensibilitate de artist O sută de clipe de culoare. Este o expoziție pe care o pregătește de mult timp, dedicată Centenarului Marii Uniri de la 1918.

Un an care ne-a marcat puternic istoria. Anul în care Romania a pendulat de la disperare la euforie. După Pacea de la Buftea-București încheiată în condiții atât de dramatice pentru țara noastră, 1918 se va încheia triumfător cu Marea Unire. În acele momente agonizante pentru România au existat remarcabili oameni politici și de cultură, „regina bărbat”- Regina Maria și loialul Rege Ferdinand care visau la România Mare. Iar visul lor a devenit realitate. Artista Maria Parascan omagiază acest eveniment prin tablourile sale. Alături de portretele Reginei Maria, Regelui Ferdinand găsim tablouri cu Arcul de Triumf, Catedrala Marii Uniri de la Alba Iulia, Castelul Peleș și clădiri interbelice. Alături de peisaje desprinse din lumea țăranului român de altădată, stau portretul Regelui Mihai… dar nu vă deconspir mai mult. Vă invit să îi vizitați expoziția.

Coroana Reginei Maria, Regina Maria, Regele Mihai, Catedrala Marii Uniri de la Alba Iulia

O recomand celor care iubesc istoria acestui neam atât de încercat, celor care iubesc monarhia, celor care iubesc pictura și celor care iubesc frumosul. Opriți-vă să îi vedeți tablourile chiar și pentru o jumătate de oră.

Maria Parascan, alături criticul de artă dr. Marius Tița
Arcul de triumf, Regina Maria, Regele Ferdinand, Palatul Peleș

Tablourile cu portretul Reginei Maria, al Regelui Ferdinad și coroana Reginei Maria vor rămâne permanent la Academia Română. Monarhii care au înfăptuit România Mare vor veghea din acest loc generațiile viitoare. Un îndemn să ne ridicăm la înălțimea lor. O lecție de patriotism, cum să nu renunți la vise nici în cele mai negre momente, dar și cât de repede poți trece de la agonie la extaz atunci când se îndeplinesc.