Categorii
Cultură Interviuri

Interviu – Zece întrebări cu actrița Simona Mihăescu

Emilia Chebac: Spectacolul „Regina Maria – Jurnal de război” va împlini în curând 4 ani de la premieră. Care a fost cel mai tulburător mesaj primit în această perioadă?

Simona Mihăescu: Da, spectacolul „Regina Maria – Jurnal de război” împlinește, pe 2 decembrie 2022, 4 ani de la premieră. L-am conceput în Anul Centenarului Unirii și uite, constat cu bucurie, că am ajuns în Anul Centenarului Încoronării. Am primit foarte multe mesaje care m-au impresionat, atât public, cât și în privat. Mi-au scris, aproape la fiecare spectacol, cunoscuți, dar și necunoscuți. Toate mesajele mi-au adus bucurie pentru că trădau emoția împărtășită și reflectau o confirmare a dăruirii mele. A fost unul, care m-a surprins în mod special, de la o spectatoare, formator de opinie cu foarte mulți urmăritori, care a descris în detaliu tot ce a impresionat-o. Mi s-a părut fantastic.

Emilia Chebac: Ce a schimbat în tine acest rol?

Simona Mihăescu: Acest rol mi-a adus mai multă încredere în mine, putere de muncă mai mare, voință de a mă antrena mai mult înainte de reprezentație, m-a dus la un alt nivel de cunoaștere și control al propriilor mijloace artistice și al emoțiilor. Am înțeles că menirea artistului este aceea de a spune ceva cu adevărat important, iar slujirea acestui lucru se face cu smerenie. În plan personal, am învățat să-mi exprim propriile opinii cu mai mult curaj, să nu-mi fie teamă, că nu voi fi acceptată, dacă opinia mea e diferită. Am învățat că atunci când nu suntem întotdeauna de acord, e necesar să renunțăm la tendința de a lua personal lucrurile și să mergem mai depare. Am învățat să fiu mai tolerantă, dar și să pun limite. Aș putea să vorbesc ore întregi despre ce am învațat. Da, acest spectacol m-a ridicat, în toate planurile, la un alt nivel.

Emilia Chebac: Acest spectacol este creația ta. Știu cât de mult te-ai documentat pentru proiect. Te-ai gândit vreodată să pornești un proiect de educație legat de Regina Maria?

Simona Mihăescu: Da, mi-ar plăcea să fac ceva în sensul acesta. Regina Maria este un reper și noile generații au nevoie de modele autentice. Vom vedea.

Emilia Chebac: Un om cu care te-a „conectat” Regina? Sau oameni dacă vrei să spui mai mult.

Simona Mihăescu: M-am „conectat” cu foarte mulți oameni datorită acestui spectacol.

  • Și tu ești unul dintre ei.
  • Cei care au venit să vadă de mai multe ori piesa și m-au așteptat după spectacol. Ne-am împrietenit, iar acești spectatori bucuroși au adus cu ei și alți spectatori.
  • Cea mai fidelă spectatoare și prietenă este Emilia Nicolae, un fel de înger păzitor al spectacolului.
  • Cabiniera mea, Nicoleta Radu, care, la acest spectacol, după ce se asigură că totul este în ordine, mă ajuta să mă îmbrac, vine în culise mă îmbrațisează și apoi se duce în sală. A văzut toate spectacolele. Este ca o soră pentru mine.
  • Am cunoscut și multe personalități datorită acestui spectacol. Una dintre ele este doamna Academician Georgeta Filliti pe care o admir. Îi sunt recunoscatoare pentru susținere și cuvintele neprețuite pe care mi le-a spus după spectacol.

Emilia Chebac: Dacă ai avea un buget nelimitat în ce proiect ți-ar plăcea să joci?

Simona Mihăescu: Sunt destul de spontană în alegeri, nu vorbesc prea mult despre proiecte. Atunci când simt cu adevărat impulsul să fac ceva, încerc să pun cât mai rapid în aplicare. Am niște dorințe, dar prefer să fiu discretă pentru că ideile se… hai să zicem, împrumută.

Emilia Chebac: Descrie-te în 3 cuvinte?

Simona Mihăescu: Sinceră până la pericol, empatică, iertătoare. Astea sunt doar calități, dar am și defecte.

Emilia Chebac: Care este secretul unei relații de durată?

Simona Mihăescu: Răbdarea este secretul unei relații de succes, iubirea, generozitatea de a face în fiecare zi ceva și pentru ceilalți. Sinceritatea. Să nu minți. Acolo unde este minciună, lucrurile se desfac mai devreme sau mai târziu. O relație de succes presupune sacrificii.

Emilia Chebac: Ce te ajută să depășești un moment dificil?

Simona Mihăescu: Mă ajută rugăciunea. Rugându-mă sincer, am depășit multe momente dificile din viața mea.

Emilia Chebac: Cea mai amuzantă întâmplare în cei 4 ani de când joci acest spectacol?

Simona Mihăescu: Au fost multe întâmplări mai mult sau mai puțin amuzante, dar am să-ți povestesc una pe care am asociat-o cu o minune de la Dumnezeu. Într-o seară când aveam spectacol, la restaurantul de vizavi de teatru s-au adunat oameni să vadă un meci de fotbal. Cu exact 5 minute înainte de a începe spectacolul, am auzit primele strigăte de bucurie provocate de un gol. Am încremenit crezând ca așa va fi tot spectacolul. M-a luat brusc cu transpirații. L-am întrebat pe regizorul tehnic dacă e ceva de făcut. A dat din cap că nu prea. M-am rugat, m-am liniștit și m-am pregătit să fac față. Deși meciul ținea mai mult decât spectacolul, în timpul cât am jucat nu s-a mai auzit niciun strigăt, absolut nimic, deși meciul se derula. Am considerat atunci acest fapt, ca pe o minune de la Dumnezeu, m-am simțit protejată.

Emilia Chebac: Dacă te-ai întâlni cu Regina Maria ce i-ai spune?

Simona Mihăescu: Dacă aș întâlni-o i-aș spune doar atât: MULȚUMESC!

Scriu pe emiliachebac.com.  Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

Sursă foto: Arhiva personală Simona Mihăescu

 

 

Categorii
Cultură Interviuri

Interviu cu Tatiana Niculescu despre aventura în lumea interbelică a biografiilor

Totul a început de la „Regele și Duduia”, cartea Tatianei Niculescu, pe care am dezbătut-o la ediția din februarie a clubul de lectură pe care îl moderez. Se pare că biografia lui Carol al II-lea a avut așa un impact asupra participanților, încât la câteva zile o membră fidelă a clubului m-a sunat să-mi spună: „Auzi, tu de ce nu-i iei un interviu Tatianei Niculescu? Am întâlnit-o la un eveniment și i-am zis că ai pus cartea ei la „Emilia, cărți&cafea”.

Știu că e profi să fii relaxată sau măcar să pari, dar eu am mereu emoții când iau un interviu. Diferă doar intensitatea: mici, medii sau foarte mari. Fără, nu se poate. Dar când am auzit-o pe Tatiana Niculescu spunând: „Ce punctuală sunteți!” s-au volatilizat într-un minut. Îi sunt extrem de recunoscătoare pentru asta, mai ales în condițiile în care tot mai mulți dintre contemporani considera exotică acestă rigoare a mea.

Deși a scris până acum șase biografii interbelice, Tatiana Niculescu nu este istoric. La baza este filolog. „Am asupra istoriei perspectiva cuiva care vrea să descopere, nu perspectiva unui istoric!” A absolvit Facultatea de Litere, iar apoi, grație unei burse Konrad-Adenauer, și-a continuat studiile la Bruxelles, la Institutul European de Jurnalism. Experiența belgiană îi va schimba complet viața, propulsând-o către o carieră la BBC, care a durat 14 ani. Apoi a revenit la meseria de bază: literatura și scrisul. Așa a apărut Tatiana Niculescu, scriitoarea de biografii, care a introdus o nouă specie literară, pe piața de carte românească.

Șase biografii interbelice

Emilia Chebac: Ați scris biografii, dar și cărți de ficțiune. Care se scriu mai greu?

Tatiana Niculescu: Pentru mine, este mai greu de scris o biografie. De fiecare dată când te apropii de o epocă și de o personalitate istorică trebuie să deschizi un fel de șantier de arheologie însoțit de (un soi de) dosar de detectiv. E o muncă tare amănunțită în care depinzi de cele mai mici detalii care apar pe măsură ce avansezi în acest „șantier”.

Emilia Chebac: Pentru cine și de ce scrieți aceste biografii?

Tatiana Niculescu: Încerc să mă detașez de tot ce am învățat cândva la orele de istorie. Nu pentru că aș disprețui sau că aș avea un complex de superioritate față de discursul istoricilor, dar eu nu scriu pentru specialiști, experți, sau intelectuali rafinați. Eu povestesc istoria. Merg cumva în răspăr cu discursul istoric și jargonul de specialitate. E modul meu de a ajuta la întreținerea memoriei noastre istorice și colective. Găsesc în asta o misiune civică.

Emilia Chebac: Cum a apărut acestă pasiune pentru biografii?

Tatiana Niculescu: Scriitura de radio este foarte diferită de scriitura de presă sau televiziune. Îți dă niște deprinderi și rigori care sunt foarte folositoare atunci când scrii orice altceva. Cât am locuit în Anglia, unde există o îndelungată și solidă tradiție a scrierii de biografii ( contemporane, istorice, antice etc), m-am împregnat cu pasiunea britanicilor pentru viețile personalităților istorice. Cum m-am întors de acolo „suferind” de aceasta pasiune, mi-am dorit să explorez și istoria României din acest punct de vedere.

Emilia Chebac: Nu vi se pare că românii sunt mai deschiși către istorie în ultima perioadă?

Tatiana Niculescu: Observ în ultimii 10 ani o mare deschidere către recuperarea trecutului și o mare foame de personalități istorice care au construit Romania, dar despre a căror viața nu știm mare lucru. Cu siguranță pofta de istorie a fost deschisă de cărțile lui Neagu Djuvara și ale lui Lucian Boia. Ei au fost cei care au fertilizat această apetență a publicului pentru un nou mod de a înțelege și de a privi istoria: fără complexe, fără mitomanii, făra spaime că am fi mai buni sau mai răi decât alții. Acești oameni, pentru care am un respect extraordinar și pe care îi iubesc enorm pentru ceea ce au făcut în schimbarea modului de a vorbi despre istorie, mi-au netezit într-un fel drumul.

„Am asupra istoriei perspectiva cuiva care vrea să descopere, nu perspectiva unui istoric!”

Emilia Chebac: Care este diferența între o biografie scrisă de Tatiana Niculescu și una scrisă de un istoric?

Tatiana Niculescu:
• Un istoric scrie despre fenomene mari, evenimente care au configurat harta omenirii în diverse perioade. Stabilește perspective, epoci, cataloghează personalități politice, publice, istorice.
• Eu povestesc vieți de oameni, personalități istorice și culturale. Speranța mea este că încercând să mă apropii de Regina Maria, Regele Mihai, Zelea Codreanu, Nae Ionescu, Arsenie Boca ori Carol al II-lea să-i înțeleg și poate cei care-mi citesc cărțile vor face și ei o experiență asemănătoare.

Emilia Chebac: Cum procedați când ajungeți într-un punct în care nu aveți suficiente documente, dar peste care nu vreți să treceți cu ușurință?

Tatiana Niculescu: La fel se întâmplă și când există documente, dar nu sunt încă făcute publice și nu pot avea acces la ele. Recurg la un principiu de detectiv, făcând observații pe marginea documentelor existente deja. Frazele sau capitolele bazate pe deducții sunt semnalate ca atare prin timpul verbelor. Nu folosesc prezentul istoric sau imperfectul istoric în aceste cazuri ci condiționalul-optativ. Spun „poate că ar fi fost…” sau „Dacă lucrurile stau într-adevăr așa înseamnă că…” Este o chestiune de onestitate să procedez așa, atât față de cititor, cât și față de personalitatea istorică despre care scriu. La totdeauna porți deschise unor noi descoperiri.

Prima biografie – Regina Maria, ultima dorință (2016)

Emilia Chebac: Prima biografie publicată a fost despre Regina Maria. Mie îmi place să spun că este o biografie scrisă în jurul unei inimi. De unde acestă ideea atât de originală?

Tatiana Niculescu: Nici măcar nu a fost ideea mea. La începutul lui 2015, familia regală a anunțat că va muta, cu ocazia a 140 de la nașterea Reginei Maria, inima ei de la Muzeul de Istorie București, la Sinaia, la Pelișor, în odaia în care s-a sfârșit. Atunci m-am întrebat: oare ce știu oamenii despre povestea acestei inimi?

Dintre toți domnitorii României, Regina Maria a fost singura care a cerut ca inima să-i fie desprinsă din piept după moarte, dăruită țării și depusă într-un loc anume, la Balcic. În jurul acestei inimi era o poveste întreagă care nu provenea din spațiul românesc, vedea dintr-un spațiu mai curând medieval, britanic cu o încărcătură mitologică literaro-religioasă. Ca un omagiu adus Reginei Maria și acestui moment al mutarii inimii am scris Regina Maria, ultima dorință. Cartea a apărut cu 2 sau 3 zile înainte de momentul în care a avut loc ceremonia de mutare a inimii de la București la Pelișor. Cu povestea inimii a început aventura mea în lumea interbelică a biografiilor.

Emilia Chebac: După ce am citit biografia Reginei Maria v-am etichetat drept o persoană romantică. Sunteți o persoană romantică?

Tatiana Niculescu: Nu știu dacă sunt romantică pentru ca eu îmi cenzurez drastic romantismele, dar sunt sentimentală.

A doua biografie – Mihai I, ultimul rege al românilor (2017)

Emilia Chebac: Un an mai târziu publicați o a doua biografie cea despre Regele Mihai? Ce v-a inspirat în alegerea subiectului?

Tatiana Niculescu: Și aici a fost o alegere care nu a venit din senin. În 2016 a început să se deterioreze starea de sănătate a Regelui. Când a fost făcut anunțul că se retrage din viața publică, am simțit nevoia să scriu o biografie a Regelui Mihai, de la naștere până la abdicare (1947), dedicată vieții lui în Romania.

Emilia Chebac: O biografie a Regelui Mihai care v-a plăcut?

Tatiana Niculescu: „Mihai I al României. Regele și țara” scrisă de Ivor Porter

Emilia Chebac: L-ați cunoscut pe Regele Mihai?

Tatiana Niculescu: L-am întâlnit în 1997 cred. Venisem de la Londra la biroul BBC de la București pentru o documentare. Am participat la un dineu dat de Rege. Era de un 10 mai. Cu acea ocazie, am dat mâna cu Regele și am stat în prejma lui, printre alți invitați. E tautologic ce spun, dar mi-a făcut o impresie regală, de o mare simplitate, de o mare eleganță și demnitate.

Sursă: instagram Emilia Chebac

A treia biografie – Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codreanu (2018)

Emilia Chebac: Anul și cartea. În 2018 ați trecut de la regalitate la o personalitate politică, deopotrivă admirată și detestată. Cum vă explicați impactul lui Corneliu Zelea Codreanu asupra politicii interbelice?

Tatiana Niculescu: Zelea Codreanu nu este o apariție ieșită din spuma mării. El apare într-un context. Este întruparea unei tendințe a epocii lui, apare într-un anumit mediu familial, cultural, politic, religios care a făcut ca în jurul lui să se construiască o anumită ideologie. Scriind această biografie am încercat să văd cum l-a privit lumea atunci pe Zelea Codreanu, dar și cum a perceput el epoca în care a trăit.

Emilia Chebac: Este singura biografie în care nu apar fotografii. De ce?

Tatiana Niculescu: Atunci când am publicat-o ne aflam într-un context destul de tensionat în legatură cu moștenirea legionarismului. Internetul este plin de poze, dar care nu pot fi atribuite unei surse clare. Din rațiuni de copyright neidentificabil, nu am putut să le folosesc. Poate într-o următoare ediție voi adăuga fotografii de la arhivele naționale. Pe coperta este însă o super fotografie a lui Codreanu. Zici că e un actor american interbelic, un fel de Humphrey Bogart.

Sursă: instagram Emilia Chebac

A patra biografie – Ei mă consideră făcător de minuni. Viața lui Arsenie Boca (2018)

Emilia Chebac: Un act de mare curaj să scrieți biografia lui Arsenie Boca, o personalitate de neatins pentru români. Ce reacții ați primit?

Tatiana Niculescu: De unii cititori a fost percepută, din păcate, ca un fel de amenințare. Se așteptau să fie scrisă într-un alt registru. Eu am scris despre omul Arsenie Boca, asta mă interesează în biografii, nu despre imaginea altora despre omul respectiv.

Sursă: instagram Emilia Chebac

A cincea biografie – Regele și Duduia. Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee (2019)

Emilia Chebac: Ajungem și la biografia mea preferată pe care am pus-o în februarie, deloc întâmplător, la clubul de lectură pe care îl moderez „Emilia, cărți, cafea”. (Pentru Carol II Și Elena Lupescu, 14 februarie 1925 este „ziua întemeietoare a dragostei lor”) La club, Regele si Duduia s-a bucurat de mare succes. Aveți o slăbiciune pentru Carol II?

Colțul „istoricilor” la clubul de lectură „Emilia, cărți& cafea” (credit foto: Emilia Nicolae)

Tatiana Niculescu: Nu cred că am o slăbiciune pentru Carol II. Opinia generală este că a fost o personalitate detestabilă. Când cineva vine cu o părere mai nuanțată, pare că ar avea o slăbiciune pentru Carol. În același timp, este adevărat că admir foarte mult politicile lui culturale, care nu au fost egalate de nimeni altcineva. Îl socotesc din punct de vedere intelectual și al intențiilor politice, chiar dacă a făcut diverse greșeli pe care istoria le-a consemnat și le va consemna, unul dintre cei mai străluciți reprezentanți ai familiei noastre regale.

Emilia Chebac: Ați simțit că după această biografie cititorii au fost mai îngăduitori cu Regele Carol II?

Tatiana Niculescu: Sper că da. Simplificând, există cred două mari categorii de cititori :
• Cei care caută într-o carte să-și legitimeze punctele de vedere și să-și recunoască opiniile. Dacă textul nu le satisface această așteptare consideră că nu este o biografie valabilă.
• Și cititori care își păstreaza vie curiozitatea. Aceștia vor să afle lucruri noi, indiferent dacă acele lucruri le contrazic sau nu părerile despre un personaj istoric sau despre o epocă.
De aceea, eu cred că cititorii din ultima categorie vor fi bucuroși să afle din acestă biografie și un alt mod de a descoperi istoria, pe când cei total și definitiv supărați pe Carol II nu vor putea să găsească nimic interesant într-o altă perspectivă care diferă de a lor. E dreptul lor.

Sursă: instagram Emilia Chebac

A șasea biografie – Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu (2020)

Emilia Chebac: În 2020 în plină pandemie a apărut ultima dvs biografie. Ce sens are pentru dvs. cuvântul seducător din titlu?

Tatiana Niculescu: Seducător de minți și de inimi. Seducătorul este un om care atrage către el oamenii: femei și bărbați. Îi atrage prin discurs spectaculos, interesant, spumos, îi atrage prin prezență, umor, prin modul de a fi și de a se purta. În sensul ăsta Nae Ionescu era un om care atrăgea spre el curiozitatea, atrăgea interesul și pasiunile feminine și atrăgea dorința de cunoaștere a studenților. Acest cuvânt mi s-a părut cel mai potrivit pentru anvergura lui Nae Ionescu.

Emilia Chebac: Dacă s-ar face un film după biografia dvs pe ce actor (român sau străin) l-ați vedea în rolul lui Nae Ionescu?

Tatiana Niculescu: Pe Joaquin Phoenix.

Sursă foto Joaquin Phoenix

Emilia Chebac: Un numitor comun pentru personalitățile din biografiile dvs?

Tatiana Niculescu: Sunt atrasă de personalitățile care deși controversate, sunt clasate, au etichete, se crede că se știe totul despre ele și nimic nu ne mai poate surprinde. Tocmai aceste personalitați mă atrag pentru că pe cât par de cunoscute, pe atât de necunoscute sunt de fapt.

„Este ca și când aș mai fi trăit și alte vieți”

Emilia Chebac: Cum este pentru Tatiana Niculescu să răscolească atât de frumos trecutul?

Tatiana Niculescu: Este ca și când aș mai fi trăit și alte vieți, ca și când m-aș îmbogați, de fiecare dată când scriu o biografie, cu câte o noua viață.

Emilia Chebac: La ce proiect lucrați acum?

Tatiana Niculescu: Tot o biografie interbelică.

Emilia Chebac: Un mesaj de suflet de la un cititor?

Tatiana Niculescu: La un târg de carte, după o lansare, o doamnă a venit către mine și mi-a spus: „Vă mulțumesc pentru aceste cărți. Fiul meu de 17 ani, căruia nu-i plac cărțile, a descoperit biografia regelui Mihai și nu a mai lăsat-o din mână. Mă bucur că acum fiul meu citește.” Asta a fost cred cea mai frumoasă veste pe care putea să mi-o dea un cititor. Mi-ar fi plăcut să-l întalnesc pe tânărul respectiv.

Emilia Chebac: Cititori temperamentali?

Tatiana Niculescu: Un domn care mi-a scris așa: „Ați scris o carte groaznică. N-am citit-o și nici n-am s-o citesc!” Uneori mă gândesc dacă n-ar fi un motto bun pentru această serie de biografii…

E hazliu cum uneori se produc adevarate dezbateri despre o carte între oameni care de fapt nu au citit-o. Au găsit niște informații pe net, au mai auzit diverse păreri, dar asta nu-i împiedică să înceapă o discuție aprinsă și să dea verdicte. La final îți dai seama că de fapt ei nu au citit cartea respectivă.

Emilia Chebac: O coincidență. Dumneavoastră să scrieți o biografie, despre o personalitate, și să întâlniți pe cineva împlicat într-un proiect exact cu personajul cărții la care lucrați?

Tatiana Niculescu: Tocmai terminasem cartea despre Carol al II-lea. Cineva m-a rugat să găsesc un actor care urma să citească un fragment dintr-un poem la o lansare la Humanitas Cișmigiu. Nu mi-a venit nimeni în minte pe moment, dar o prietenă care cunoaște mulți actori mi l-a recomadat pe Anghel Damian.

Am vorbit cu el, m-am dus să-l prezint la lansarea respectivă unde urma să citească. După eveniment am mai rămas puțin de vorba cu el. Când m-a întrebat ce mai scriu i-am spus că tocmai am terminat biografia lui Carol al II-lea. „Ce coincidență și eu tocmai am terminat filmările la Mary Queen of Romania, în care l-am jucat pe… Carol al II-lea.” Când ne-am mai întâlnit ne-am confruntat experiențele. Eu cum l-am văzut scriindu-i biografia, el cum l-a văzut interpretând rolul. A fost foarte interesant. Anghel Damian este un actor studios și profund care își ia foarte în serios meseria.

Anghel Damin – sursă foto Queen Marie Of Romania

Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?

Tatiana Niculescu: Nu refuz nici un interviu dacă este vorba de oameni care sunt realmente interesați de cărțile mele.

Emilia Chebac: O provocare de interviu?

Tatiana Niculescu: Monica Pillat.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Tatiana Niculescu: Când am luat decizia să mă întorc în țară din Anglia. Am fost nevoită să mă hotărăsc rapid, deoarece de asta depindea participarea sau neparticiparea mea la un concurs în România. Ca să pot participa la respectivul concurs trebuia să mă repatriez. A fost o decizie pe care am luat-o îndoită în sinea mea și pe care ulterior am regretat-o timp de un an și mai bine. Din ce în ce mai mult în ultimii ani mă bucur însă că am făcut-o pentru că altfel nu aș fi scris niciodată cele șase biografii și n-aș mai fi trăit încă șase vieți…

Mereu când citesc o carte și îmi place foarte mult, îmi doresc un interviul cu autorul. Pentru povestea din spatele povești. Am revăzut cele cinci biografii citite, am comandat și pe a șasea (cea cu Arsenie Boca, singura necitită atunci), mi-am făcut curaj și i-am trimis un mesaj Tatianei Niculescu. Secretul ca cel intervievat să-ți spună lucruri pe care nu le-a mărturisit altor jurnaliști este să știi atât de multe despre activitatea lui încât să nu mai fie nevoie să-i iei un interviu. Este nevoie de multă documentare, dar îl faci să aibă încredere în tine și discuția poate deveni extrem de interesantă.

Biografia poate deveni un mediu inflexibil mai ales pentru un autor care vine cu o abordare nouă. Mulți cititori încă nu știu unde să încadreaze biografiile Tatianei Niculescu. Nu par a fi nici monografii istorice, nici ficțiune istorică și nici biografii romanțate. Și atunci ce sunt? În România sunt o nouă specie literară, deși în literaturile cu tradiție se pare că așa se scriu biografiile, adică povestea vieții unei personalități istorice sau culturale bazată pe documente existente.

Cărțile Tatianei Niculescu sunt scrise într-un stil extrem de fluid, de aceea se citesc ușor. Vă rog să nu emiteți judecăți de valoare. Acest stil, aparent simplu, este cel mai greu de realizat. Se pare că Tatianei Niculescu această provocare i-a reușit: de la un tânăr de 17 ani care nu era tocmai prieten cu cărțile, o împătimită de biografii, memorii și jurnale (subsemnata), participanții unui club de carte seduși fără milă de „Regele și Duduia”, până la un rafinat senior în a cărui bibliotecă te poți rătăci (și care l-a frecventat pe Neagu Djuvara).

Ca să putem rămâne cu mințile întregi, într-o lume care se degradeaza pe zi ce trece, este nevoie de harul de povestitoare al Tatianei Niculescu. Îmi place acestă scriitoare de biografii care nu ține să-și impună propria părere, din contra lasă cititorul să evalueze și să interpreteze singur povestea.

Foarte rar citesc toate cărțile unui autor. Am un principiu: viața este prea scurtă să insist pe o carte care nu-mi place. Chiar și marii autori nu pot avea doar momente de excelență. Tatiana Niculescu m-a făcut să încalc acest principiu. Și tare mi-e frică că, dacă continuă în același stil, am să ajung să citesc și despre cele mai detestabile personalități interbelice. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi să scrie despre A.C. Cuza.

În rolul părintelui Arsenie Boca eu îl văd pe Vali V. Popescu, actorul care a jucat în filmul lui Toma Enache „Între chin și amin”.

Sursa foto: arhiva personală a actorului Vali V. Popescu

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Fotografii: arhiva personală a scriitoarei Tatiana Niculescu

 

Categorii
Cultură Interviuri

Interviu cu Roxana Lupu despre „Maria, Regina României”

În urmă cu un an, în timp ce luam un interviu actriței Roxana Lupu (îl puteți citi aici) atmosfera devenise atât de relaxată încât i-am destăinuit două dorințe. Îi spuneam că vreau un interviu cu prima actriță româncă care o va juca pe Regina Maria într-un film și un alt interviu cu primul regizor român care va lua Oscarul.

O văd că începe să râdă și îmi spune „Cu Oscarul nu te pot ajuta, dar prima actriță româncă care o joacă pe Regina Maria se află în fața ta” Am simțit că rămân fără aer. Cred că am scos o exclamație de încântare care a întors toate capetele de la mesele din jur. Dacă la primul interviu nu a putut vorbi despre Regina Maria (lucra la proiect, iar Roxana este un om de onoare care își respectă contractele), iată că a venit, în sfârșit, acel momentul când pot publica, pe blogul meu, un interviu cu Roxana Lupu – prima actriță româncă care a jucat-o pe Regina Maria într-un film.

Cei care au ales-o să joace un rol atât de puternic i-au intuit la fix potențialul. Asta nu i-a împiedicat pe critici să-i cântărească talentul, iar interpretarea ei să fie răsucită pe toate părțile. A muncit din greu să dovedească că a meritat rolul. Sălile de cinema au fost luate cu asalt, iar la final reacția publicul a validat prestația Roxanei Lupu. Într-o lume care se bălăcește în impostură se pare că a devenit tot mai greu să recunoaștem adevărata valoare. Dar un proiect de esență, ca „Maria, Regina României” nu poate fi ignorat. Iar dacă actrița principală pe lângă talent și frumusețe mai are și principii atunci ne cucerește definitiv. Trăim într-o lume în care e atâta nevoie de bine și frumos încât doar dacă ești de piatră poți rămâne imun la mesajul acestui film.

Să o interpreteze pe Regina Maria, în Anul Centenarului, ar fi erodat emoțional actrițe mult mai experimentate. Despre șansa, dar și presiunea acestui rol, despre valorile în care crede, dar și despre familie, despre „Între chin și amin” proiectul lui Toma Enache, dar și despre ținuta purtată la premiera filmului ne vorbește actrița Roxana Lupu în acest interviu.

Emilia Chebac: Ce ai simțit când ai aflat că o vei juca pe Regina Maria?

Roxana Lupu: Evident că am fost bucuroasă, dar am simțit și multă panică. Eram conștientă de responsabilitatea acestui rol, de aceea, m-am întrebat constant dacă o să-l pot duce până la capăt. Nu numai în timpul filmărilor, dar și după ce s-au încheiat. Cred că autosuficiența nu este deloc benefică. Trebuie să lucrezi neîncetat. Întotdeauna e loc de mai bine. Fricile însă m-au ajutat să construiesc un personaj uman. Și regina avea slăbiciunile ei.

Emilia Chebac: Cum te-ai pregătit pentru rol?

Roxana Lupu: Am citit jurnalele ei, mărturii istorice, m-au uitat la documentare și chiar la The Crown (pentru accent). Nu m-am limitat doar la personajul Regina Maria. Am vrut să știu ce s-a întâmplat în perioada respectivă. Am citit despre toate personajele. Îmi făcusem fișe cu Woodrow Wilson, Clemanceau, Lloyd George, Mae, George al V-lea. Le aveam pe perete. A fost nevoie de o muncă minuțioasă să pot înțelege nu numai personajul meu, dar și contextul epocii respective. Regina când a plecat la Paris cunoștea foarte bine cine sunt acești oameni. Din film se vede lucrul asta.

Roxana și Nicholas Lupu

Emilia Chebac: Cine au fost oamenii care te-au suținut?

Roxana Lupu: Am avut o mare susținere de la soțul meu (Nicholas Lupu), agenta mea, Jonas Grimas un regizor cu care am lucrat la Londra, câștigător al premiului Bafta, profesorul meu Liviu Lucaci și prietena mea din copilărie, Mirela. Oameni aștia m-au sprijinit atât profesional cât și personal. A fost un rol solicitant, iar fără ajutorul lor mi-ar fi fost mult mai greu. De la fiecare dintre ei am primit sfaturi extrem de valoroase.

Jonas Grimas mi-a povestit că lucra la un proiect cu o actriță care era tot tipul bine dispusă. A întrebat-o cum reușește. Aceea actriță i-a spus că nu-și permite ca oamenii, cu care lucrează, să o vadă obosită. Echipa este convinsă că ea are toate motivele să fie fericită. Dacă o văd pe ea nemulțumită, restul oamenilor de pe platou care nu beneficiază de avantajele ei, vor fi și mai nemulțumiți. Când regizorul și actorii din rolurile principale au o energie bună, automat și echipa se va comporta în consecință. Pe durata filmărilor la „Maria, Regina României” am fost tot timpul încrezătoare.

Emilia Chebac: Un moment când ai simțit că Regina Maria e cu tine?

Roxana Lupu: Am încercat să stau departe de legende. Prefer să-mi fac bine temele și să fiu cât mai prezentă în scenă. Dar momentul în care am conștientizat mai puternic, a fost a II-a întâlnire cu Lloyd George (filmată la Cercul Militar). Mă gândeam că Regina Maria chiar i-a spus i-a spus acele cuvinte. (În această scenă este și replica preferată a Roxanei: „I am Queen Victoria’s granddaughter.”)

Emilia Chebac: Ce poți spune despre condițiile de lucru la „Maria, Regina României”?

Roxana Lupu: Mi-au oferit condiții foarte bune: am avut spațiul meu, asistenta mea personală, o persoana care s-a ocupat numai de machiajul și părul meu. Din start pentru mine fost o atmosferă relaxată. Iar eu m-am putut concentra pe rol. La „Maria, Regina României” totul a fost la nivel european. Atât Alexis (Alexis Sweet Cahill – regizorul filmului) cât și Cristi (Cristi Ciurea – first Assistant Director – mâna dreapta a regizorului) m-au protejat. Nu mi-au pus într-o zi doar scene dramatice. Dacă nu mi s-ar fi permis această flexibilitate m-aș fi epuizat psihic și nu ar fi ieșit atât de bine.

Emilia Chebac: Cum te-a schimbat acest rol?

Roxana Lupu: În continuare încerc să mă țin departe și să nu o idolatrizez pe Regina Maria. Sunt foarte recunoscătoare că am făcut acest rol. Eu nu cred însă că rolurile te schimbă. Îți aduc anumite experiențe. Am învățat însă de la Regină că atunci când vrei un lucru te duci după el. Eu am un bun simț care mă ține pe loc. Nu-mi place să mă bag în față, prefer să las munca mea să vorbească. Urăsc tupeul. Dar jucând-o pe Regina Maria am înțeles determinarea și dârzenia ei. Asta m-a inspirat, ca pe viitor, să fiu mult mai decisă. Deși credeam că sunt, am realizat că e nevoie să fiu și mai hotărâtă.

„Figura lui Brătianu este la fel de mare, pentru noi românii, ca și cea a Reginei Maria.”

Emilia Chebac: Între Regina Maria și Brătianu a existat un parteneriat politic de excepție. Cum ai colaborat tu cu Adrian Titieni ( interpretul lui Brătianu) în acest film?

Roxana Lupu: Am simțit că Adrian Titieni este pe aceeași lungime de undă cu mine. Este un om discret cu foarte mult bun simț, extrem de respectuos și foarte atent la oamenii din jur. Eu apreciez enorm aceste calitați. Încă de la început, a fost o simpatie între noi.

Nu vreau să vorbesc în numele lui, dar și să-l joci pe Brătianu este o mare responsabilitate. Cred că amândoi ne-am regasit în povestea asta și de aceea eram focusați să facem o treabă cât mai bună. Figura lui Brătianu este la fel de mare pentru noi românii ca și cea a Reginei Maria. De aceea de multe ori ne-am susținut din priviri în timpul filmărilor.

Emilia Chebac: Am observat că ești o prezență extrem de activă pe pagina de facebook a filmului „Între chin și amin”. De ce?

Roxana Lupu: Mi-a plăcut foarte mult când am văzut trailerul filmului „Între chin și amin”. Cred că este un proiect care trebuia făcut de multă vreme. Bravo lui Toma Enache că la făcut la 30 de ani de la revoluție. Nu aveam cum să nu susțin așa ceva. Mă bucur că este un proiect atât de bun și atât de bine primit. Reacția publicului și sălile pline dau mărturie. Mulți încă nu știu ce s-a întâmplat în închisorile comuniste. Alexandr Soljenițîn considera că experimentul de la Pitești este „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”. Atâția supraviețuitori au dat mărturie despre ce s-a întâmplat la Pitești, iar noi habar n-avem.

Iubirea mea a început când l-am descoperit pe Petre Țuțea. La Aiud, de Crăciun, a citit, în picioarele goale, o pledoarie despre diferențele dintre Socrate și Hristos. Cum unul este mărturisire și celălat nemântuitor. După 2 ore a căzut, iar apoi toată lumea l-a numit „episcopul de Aiud”. Prin Petre Țuțea am descoperit închisorile comuniste, apoi am început să mă documentez mai mult.

Un străbunic al meu a fost închis la Poarta Albă. Deși victimă colaterală a stat închis 7 ani. Ca român nu ai cum să nu știi despre asta. De aceea devenim din ce în ce mai nesimțitori pentru că nu ne cunoaștem istoria.

Emilia Chebac: Crezi că un actor ar trebuie să accepte orice proiect i se propune?

Roxana Lupu: Eu nu cred că un actor trebuie să facă de toate. De aceea, la finalul fiecărui proiect mă întreb: Oare o să mai lucrez? Mă întreb asta pentru că am anumite convingeri. Dacă simt că mă vând sau fac ceva sub demnitatea mea pentru un proiect nu cred în el. Avem o viață și e foarte important să o trăim cu demnitate. Am fost implicată în mici chestii care nu au avut sens și a fost absolut sinistru.

Când vezi marasmul de filme, oameni și mentalități păguboase – antiumane, antiromanești, antifrumos – e foarte greu să ai încredere ca va veni un proiect care să te reprezinte. Mulțumesc lui Dumnezeu că știu engleză și franceză.

Ținuta purtată de actrița Roxana Lupu la premiera filmului „ Maria, Regina României”
Roxana are un stil bine conturat (Bluza dramatică de la premieră și cea din această imagine au aceeași croiala de bază)

Emilia Chebac: Ai avut o ținută care ne trimite cu gândul la Regina Maria, dar în același timp ți-ai păstrat și stilul tău. Cum ai ales-o?

Roxana Lupu: Am vrut ori ceva de inspirație tradițională, ori o rochie de Oscar stilul anilor ’50 cu mănuși trei sferturi, gen Carolina Herrera. Dar cum era prea costisitor să-mi cumpăr o asemenea rochie doar pentru o seară am rămas pe prima variantă. Îmi doream ceva autentic, vechi de 100 de ani. Costumul popular românesc e atât de frumos încât merită promovat. Dar ceva nu s-a legat.

Așa am ajuns, printr-o recomandare, la cele 2 fete de la IE Clothing, Emilia Tudoran și Iulia Ghenea, care fac ținute contemporane inspirate din portul nostru popular. Când am pășit în atelirul lor am realizat că este exact ce îmi doream. Voiam ceva dramatic care să transmita un mesaj. Am ales o bluză cu mâneci ample și accesorii din perle în zona gâtului. Mă bucur că am putut sa le promovez pe fete. Fac o treabă extraordinară.

Emilia Chebac: Cât de importantă este autenticitatea pentru tine?

Roxana Lupu: Ca actriță am responsabilitatea să spun anumitor lucruri pe nume și să nu renunț la autenticitate. Așa am luat audiția pentru „Maria, Regina României” și în continuare dacă nu renunț la autenticitate sper să mai am și alte proiecte care îmi vor înșela așteptările.

Emilia Chebac: Cum te-ai raportat la reacțiile oamenilor?

Roxana Lupu: Când a ieșit trailerul în decembrie (2018) îmi era foarte frică de reacția publicului. La început au fost reacții de genul: „Cine-i fata asta?”, „Nu are ochii albaștrii!”, „De ce se vorbește atât de mult în engleză?” Nu mi-au picat deloc bine și m-au făcut să mă aștept la ce e mai rău. Între timp am născut (Roxana are un băiețel de 4 luni), iar fiul meu m-a ajutat să mă detașez de genul asta de reacții. Atunci m-am eliberat și mi-am spus: Gata, de acum ce-o fi o fi!

De aceea, mesajele pozitive pe care le primesc mă bucură foarte mult, dar sunt o bucurie așezată (nu vreau să par arogantă). Ele sunt mărturie că filmul are sens pentru oameni.

Emilia Chebac: Ce înseamnă familia pentru tine?

Roxana Lupu: Totul. Așa am crescut. Sunt apropiată de părinții și bunicii mei. Pentru mine asta înseamnă un om împlinit. Restul vin și pleacă. Ai văzut și tu cum a fost premiera la Ateneu. Aplauze, flori și gata! S-a dus ca un fum. E foarte periculos să nu ai ceva de care să te ancorezi.

Eram în primele zile de filmare și soțul meu a trebuit să plece, la Londra, pentru un proiect. Ajungeam acasă, după 14 ore epuizante, și nu găseam pe nimeni. La filmări când toata lumea stătea după mine: mă îmbrăcau, mă machiau și îmi făceau părul, erau momente când mă simțeam ca un obiect. Îmi doream atât de mult să mă privească cineva ca pe un om și eu eram singură. Atunci am realizat că n-aș putea să fac meseria asta fără soțul meu lângă mine. Împlinirea nu se caută doar în meserie. Când ai familie nu prea e timp să ți se urce succesul la cap.

Să joci rolul Reginei Maria în anul Centenarului te poate dezechilibra. Dar toată nebunia cu premiera, turneele de promovare prin țară, aparițiile tv și avalanșa de interviuri nu au schimbat-o pe Roxana Lupu.

Fata care îmi vorbea cu admirație de Petre Țuțea

Îmi amintesc de prima noastră întâlnire. Comandase un tricou cu Petre Țuțea pe care l-a scos febril dintr-o sacoșă. Numai avea răbdare până acasă. Era atât de bucuroasă de parcă câștigase Oscarul.

A trecut un an și acum strălucea la premiera filmului „Maria, Regina Romaniei”. În mintea mea cele 2 momente se suprapuneau. Nu știu care mă atrăgea mai mult: fata care îmi vorbea cu atâta admirație despre Petre Țuțea sau actrița care a acolo pe scena Ateneului Român narcotiza o sală întreagă lăsând-o înmărmurită de admirație.

Pe scena Ateneului Român la premiera filmului „Maria, Regina României”

Actrița Roxana Lupu e total atipică: de la modul onest în care și-a construit cariera, la valorile sănătoase în care crede, până la ținuta aleasă pentru premieră. Într-o lume în care rochiile sunt despicate până la indecent, ea nu a lăsat nici un milimetru de piele la vedere.

Roxana Lupu împreună cu soțul ei, Nicholas sunt fondatorii Arttis Academy – o academie de învățare creativă care organizează cursuri de dezvoltare personală prin actorie și muzică pentru adulți, cât și pentru copii, workshopuri pentru publicul larg, traininguri corporate, team-building-uri și seminarii pe diverse teme. (Detalii despre Arttis Academy găsiți aici)

Înainte de acest interviu, am mai mers încă o dată la film, a III-a oara, doar ca să simt pulsul sălii. M-a impresionat o doamnă de o vârstă venerabilă care urca scările sprijinindu-se de brațul nepotului ei. S-a așezat pe același rând cu mine. La final am întrebat-o dacă i-a plăcut filmul. „Foarte mult!” mi-a răspuns, iar nepotul ei a adăugat: „ Este a II-a oară când îl vede.” Acestă doamnă citise toate interviurile, văzuse toate aparițiile tv și știa totul despre Roxana. Am rugat-o să facem împreună o fotografie ca să i-o trimit Roxanei. În timp ce eu mă așezam lângă Regina Maria știți ce a făcut? Întâi a mângait ușor fotografia Roxanei și apoi s-a așezat cu sfială lângă ea. Iar eu am stat acolo lânga ea, gândindu-mă că actrița care joacă în rolul Reginei Maria, deși nu are ochii albaștrii, a adus atâta bucurie în sufletul bătânei doamne. Asta într-o țară în care din ce în ce mai mulți oameni nu știu sau nu vor să-și respecte seniorii.

Am văzut în sală fete de 10-12 ani și adolescente căzute în admirație pentru Roxana, tineri care au venit ținându-se de mână, cupluri tinere cu copii destul de mici, oameni maturi ajunși în acel moment critic al vieții când blazarea preia comanda, români stabiliți în alte țări, persoane singure, dar și grupuri de peste 10 persoane, bunici cu nepoți, chiar și 3 generații: bunici, părinți și nepoți. La finalul filmului pe chipul tuturor se citea bucuria.

Roxana, România te iubește!

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Fotografii: Abis Studio + arhiva personală a actriței Roxana Lupu

Maria, Regina României
Categorii
Cultură Interviuri

O idee care a transformat o carte într-un spectacol unic – Interviu cu Simona Mihăescu

Interviul cu actrița Simona Mihăescu nu a fost ceva programat. A fost mai degrabă un joc al hazardului, pentru care sunt extrem de recunoscătoare. O întâmplare pe care aș asocia-o mai degrabă cu o aripă de înger decât cu un zar norocos. Simona mi-a atras atenția la un eveniment, organizat de Moara de Hârtie, unde a interpretat un scurt fragment din spectacolul Regina Maria – Jurnal de Război. A fost atât de convingătoare, încât la numai o săptămnă eram la teatru. Câteodată, destul de rar, așteptările noastre și realitatea se armonizează perfect. Într-o seara de februarie (2019), în sala Studio a Teatrului Mic, am trăit un astfel de moment. Cum altfel aș putea explica de ce, acolo pe scenă, în fața mea stătea… Regina Maria.

Pentru energia înaltă cu care am plecat de la spectacol și pentru felul cum m-a făcut să mă simt, am postat un mesaj pe facebook. Actrița Simona Mihăescu l-a văzut și mi-a mulțumit. Iar eu în loc să mă bucur, mi-am pierdut brusc liniștea. Îmi doream nespus un interviu cu ea.

Spectacolul Regina Maria – Jurnal de Război

Emilia Chebac: Cum a intrat Regina Maria în viața ta?

Simona Mihăescu: După 1989. Mereu am fost atrasă de regalitate. Consider că monarhia a dat modele de care societatea noastră are nevoie. La început am văzut, în presă, fotografii mai mult pe partea de glamour. Mă uitam cu admirație, dar nu știam prea mult. Apoi am început să citesc cărți scrise de și despre Regina Maria. Dacă vrem cu adevărat să o cunoaștem pe Regina Maria îi citim jurnalele. Asta o face specială! Nu a fost numai regină ci și om de litere. Am rezonat cu foarte multe din lucrurile pe care le-a scris în Jurnalul de Razboi. Și am învățat foarte mult. Eu mi-am schimbat atitudinea, în multe situații, raportându-mă la ce-am citit în jurnalele ei.

Emilia Chebac: Cum a apărut ideea acestui spectacol?

Simona Mihăescu: Totul a pornit de la Jurnal de război scris de Regina Maria pe care l-am răsfoit într-o librărie. Nu l-am cumpărat, dar cumva mă obseda așa că m-am întors după el. Ideea s-a conturat foarte limpede, într-o dimineață, în timp ce îl citeam. N-am să uit niciodată! Ce-ar fi să scriu un text după jurnal și să fac un spectacol? A fost o idee nebunească, dar atunci am simțit că pot să o fac și nu mi-a fost deloc teamă. M-am pus pe treabă și am făcut o primă selecție. Textul l-am gândit cronologic și într-un crescendo. Ulterior, am revenit de mai multe ori asupra lui. Selectarea materialului este 100% contribuția mea.

Cu forma finală m-am dus la directorul teatrului, Gelu Colceag. A deschis dosarul, a văzut doar titlul și a spus „Foarte frumos! Ideea este foarte bună! Chiar aș putea să te las să faci asta!” Eram anul Centenarului. La teatru exista deja un spectacol la care se lucra. Asta se întâmpla în primăvara. Mi-a spus să îl pregătesc pentru 2 decembrie 2018. Vara a fost destul de agitată. Proiectul era mereu în mintea mea. În toamnă am început să pregătesc spectacolul.

Emilia Chebac: Cine a citit textul pentru prima dată?

Simona Mihăescu:
• Prima dată, l-am dat soțului meu să-l citească, iar eu am plecat la plimbare (fac de 2-3 ori pe săptămână, singură, un traseu pe jos). Când am văzut că nu dă nici un semn, l-am sunat eu. S-a scuzat că a avut ceva urgent de făcut. Și textul?! am întrebat nerăbdătoare. „Textul… am plâns tot timpul! E foarte bun!”
• Apoi l-am dat unui coleg mult mai tânăr. La fel „Am plâns! E foarte bun!”

Emilia Chebac: Cum ai ales regizorul?

Simona Mihăescu: Am găsit un regizor minunat, Ștefan Lupu cu care sunt colegă la teatru. El a mai regizat, dar în cu totul altă zonă, unde a mers mult pe mișcare și pe dans. Am colaborat extraordinar de bine.

Emilia Chebac: Ai simțit vreodată în acest proiect sprijinul Reginei?

Simona Mihăescu: În plimbările mele săptămânale am cerut ajutorul Reginei. Acum să nu credeți că sunt o exaltată, dar acest rol presupune o deschidere foarte mare a inimii. Dovadă întâlnirile de care am avut parte ulterior. Sunt deschisă de când joc în acest spectacol, iar asta atrage în viața mea tot felul de oameni și situații.

La fiecare interpretare acolo pe scenă rămân fâșii din sufletul Simonei Mihăescu

Emilia Chebac: Cum este să joci într-o piesă, timp de 1 oră și 15 minute, singură, fără pauză?

Simona Mihăescu: Aceeași întrebare mi-o pun și adolescenții. „Cum reziști numai tu pe scenă? Cum reușești să ții minte atâta text?” Textul este partea cea mai ușoară a meseriei mele. Memoria se exersează. Aici fiind mai mult text, nu a fost la fel de ușor ca de obicei. Textul trebuie să-l visezi, să devină un fel de automatism. Abia atunci poți deveni liber să-l spui cu surpriza ca și cum e pentru prima data. Una este să împarți emoția și oboseala cu alți colegi și alta este să fii singur. Ești expus tot timpul fără nici o pauză. E greu, dar atât de frumos!

Emilia Chebac: Reacții după spectacol?

Simona Mihăescu: Reacția oamenilor este foarte puternică. Unii care au posibilitatea scriu, alții mă așteaptă după spectacol să-mi spună, alții trimit mesaje pe facebook sau în privat. Simplu fapt că oamenii din sală își sterg lacrimile este pentru mine un semn că i-a atins, că mesajul meu a fost înțeles. Mă bucur enorm când oamenii îmi trimit mesaje.

Emilia Chebac: De ce crezi că nu reușim să identificăm adevăratele valori?

Simona Mihăescu: Avem nevoie de istorie. Cred că ar trebui să o cunoaștem mai bine. Așa ne-ar fi mai ușor să identificăm valorile adevărate. Suntem într-un moment mai superficial al existenței noastre. Avem nevoie de cultură. Lăsăm un spectacol, o carte pentru o terasă, un parc. Chiar și oamenii care ar avea deschidere. Ne scuzăm că avem joburi solicitante și nu ne mai găsim suficientă energie pentru un ceea ce merită, nici timp…

Emilia Chebac: Câteva motive pentru care oamenii ar trebui să citească Jurnalul de război al Reginei Maria (sursa care a stat la baza acestui spectacol)?

Simona Mihăescu: Deși cartea are 3 volume, se parcurge ușor.
• Găsim modelele de care avem nevoie.
• Dacă înțelegem contextul politic al acelor ani, vom înțelege cu ușurință și perioada actuală. Nimic nu este nou sub soare!
• Este o cronică a acelor vremuri din perspectiva Reginei, care știa foarte bine realitatea de atunci.
• Învățăm despre atitudinea pe care ar trebuie să o avem în viață: să fim curajoși în ceea ce facem, să ne asumăm lucrurile până la capăt, să luptăm atunci când credem în ceva, să facem totul în credință și adevăr.
• Descoperim în Regina Maria un foarte mare român care a promovat cultura romană, costumul popular și tradițiile.
Trebuie să cunoaștem toate acestea pentru a deveni mai puternici.

Emilia Chebac: Mi-ai spus că ești atrasă de monarhie. Ce ai simțit atunci când ți-ai luat rămas bun de la Regele Mihai?

Simona Mihăescu: Îmi amintesc că era o dimineață friguroasă. Știu pentru că îmi era teamă să nu răcesc. În meseria noastră o răceală nu este de dorit. Apoi am realizat că dacă nu o fac, voi regreta toată viața. În fiecare zi în plimbările mele vedeam cum se acumulează lumânări și flori în fața Palatului Regal. Era un freamăt în tot orașul, în aer plutea o emoție puternică cum numai trăisem până atunci. Trebuia să merg. Am fost cu o colegă și cu soțul ei și am stat la coadă 6 ore. Atunci am rămas uimită de atitudinea oamenilor. Pentru prima oară cuvinte precum mulțumesc, vă rog să mă scuzați deveniseră normale. Oamenii, prin comportament, își doreau să se apropie de modelul lor.

Pe regele Mihai l-am văzut, pentru prima și ultima oară, când s-a inaugurat piațeta Regelui Mihai de pe Kisseleff. Știu că atunci am rugat-o pe învățătoarea fiului meu să îl învoiască de la ore. Am vrut să îl vadă pe Rege.

 Fotografia mea preferată

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Simona Mihăescu: Îți sunt recunoscătoare pentru felul atât de frumos în care ai scris, despre spectacol, pe facebook. M-a impresionat foarte tare. Pentru mine este important când cineva lasă un mesaj. M-am uitat pe blogul tău și am văzut că sunt lucruri de calitate. Consider că un om, care face ceva bun și din suflet, merită tot respectul. Ce motiv aș fi avut să te refuz când am văzut felul în care scrii?

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre cine ți-ar plăcea să scriu pe blogul meu?

Simona Mihăescu: Colegul meu Rareș Florin Stoica. Este foarte talentat și deștept!

Putere
Vulnerabilitate

Nu mă pretind un specialist, dar cred, cu convingere, că Regina Maria este un rol care îi vine mănușă. O personalitate cu care va fi identificată mult timp de acum încolo. În prezent, pe scena Teatrului Mic, Simona Mihăescu primește validarea talentului ei, din partea spectatorilor, după fiecare spectacol. Sala vibrează alături de ea deoarece reușește să redea admirabil atât emoțiile, empatia cât și forța Reginei Maria. Are până și aceeași culoare a ochilor cu Regina. Iar pe scenă, singură fiind, ochi îi sunt un aliat de nădejde. Fie că sunt în lacrimi, fie că aruncă flăcări de indignare, sau sunt transfigurați de bucurie. Și mai cred ceva, acest spectacol a pregătit-o pentru roluri din ce în ce mai complexe.

Lângă mine, în seara spectacolului, 3 adolescente nu-și lua ochii de la Simona. Cei care sunt părinți știu cât este de greu să le stârnești admirația. Dar actrița Simona Mihăescu, în rolul reginei Maria, a atins această performanță.

Mesajul scris de mine pe facebook (care a făcut posibil acest interviu cu Simona Mihăescu):

Am văzut-o pentru prima oară la un eveniment organizat de Moara de hartie. A început să vorbească. În câteva minute electrizase sala. Era așa o liniște încât, între pauzele dintre cuvintele rostite de Simona Mihaescu, puteai simți cum păianjenii își țes pânza.

Degeaba am în casă toate cărțile scrise de Regina Maria. Eu nu am reușit în atâția ani, ce a reușit aseară într-o ora și 15 min actrița Simona Mihăescu. Fiica mea a intrat în sala de spectacol pregatită pentru o seară agreabilă, dar a plecat de acolo schimbată. I-a plăcut tare mult ce s-a petrecut pe scenă, dar i-a plăcut în primul rând actrița. „Cred că e tare greu sa joci de una singură într-o piesă! Și știi ceva, acum chiar înțeleg obsesia asta a ta cu Regina Maria.”

Apropo de frumos! Pe lângă tematica piesei și muzica (Eugen Doga cred că Waltz of Roses) pe care am auzit-o aseară în „Regina Maria -Jurnal de razboi” m-a facut să plec acasă cu altă energie. Acel gen de muzică care pur și simplu îți amesteca gândurile și începi să zâmbești non stop.

Cât de ușor se poate atinge uneori bucuria! Suficient să te pastrezi în granițele binelui, frumosului și adevărului.

Din piesa de aseară:
„Nu vreau un Brătianu prea puternic pentru că eu cred că politica care ține de un singur om sau de o singură familie poate să fie un dezastru total pentru țara” (Regina Maria)

Cărțișor evenimentul organizat de Moara de hârtie

Pe Simona Mihăescu o puteți urmări pe facebook și pe instagram.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

Fotografiile sunt din arhiva personală a Simonei Mihăescu(foto credit: Emilia Nicolae, Steluța Popescu).

Categorii
Diverse Interviuri

Arttis Academy o comunitate de oameni bazată pe valoare

Roxana și Nicolas Lupu

Fondatorii Arttis Academy http://arttisacademy.com sunt Roxana și Nicholas Lupu. Activitatea lor profesională, desfășurată în Marea Britanie, are în spate proiecte de succes.

Ea este actriță, cunoscută mai ales pentru rolurile regale.

• A jucat rolul Reginei Elisabetei a II-a într-un documentar Channel 5: Inside Buckingham Palace care a continuat apoi cu Inside Windsor Palace.
• A fost distribuită în serialul Private Life în rolul Prințesei Margaret.
• A părăsit „Curtea Marii Britanii mutându-se în Rusia țaristă”, unde a dat viață Tatianei Romanov, fiica țarului Nicolae al II-lea, în proiectul Royal Murder Mysteries.
• În Anul Centenarului, în România, a jucat-o pe Regina Maria. Premiera filmului va avea loc în 2019.
Adevărata măsura a talentul i-a fost validată de criticul de teatru Michael Attenborough, care a remarcat-o la Londra, unde a jucat în piesa BU21, pe West End la Trafalgar Studios.

Roxana Lupu

El este actor, muzician și dirijor.

Ca actor are în palmares pelicule internaționale
• Rolurile din filmele: Mission Impossible – Rogue Nation.
• A fost distribuit în Mars 1001, considerat a fi cel mai bun documentar SF (despre prima misiune spațială pe Marte ce va avea loc în 2033).
• Rolul lui Yakov Yurovsky în Royal Murder Mysteries.
• Rolul lui Vincent Tetulior în filmul educational Richard III W. Shakespeare.

Ca și muzician nu s-a limitat doar la operă, ci s-a lansat și în pop opera și music-hall
• A dirijat orchestra de la Opera din Viena, în timp ce Tom Cruise, în rolul personajului Ethan Hunt, a oprit asasinarea cancelarului Germaniei în cea de-a cincea serie a filmului Mission Impossible.
Musical, Khogatal, Marco Polo: An Untold Love Story, Shaw Theatre, Londra
Producții de operă, musical și operetă în teatre din București și din țară: „Bărbierul din Sevilla”, „Rebecca”, „Romeo și Julieta”, „Liliacul”, „Văduva Veselă„ și „Silvia”.

Nicholas Lupu

Am reușit să stau de vorbă doar cu Roxana. Ne-am întâlnit cu câteva zile înainte de lansarea Arttis Academy. Nicholas a fost imposibil de prins, era ocupat cu ultimile detalii pentru site-ul oficial.

Lansare Arttis Academy

Emilia Chebac: Cum v-a venit ideea înființării acestei academii?

Roxana Lupu: Ideea clară s-a concretizat vara trecută. Eram în vacanță, la mare, după o perioadă destul de solicitantă. Am realizat că avem multe de spus și nu vrem să ne limităm doar la proiecte legate de actorie și muzică. Eu am un doctorat în pedagogie teatrală, Nicholas a ținut mult timp workshopuri, atât în Marea Britanie cat și în Romania. Ne-am gândit să aducem tot ce știm într-un concept care să ne reprezinte. Mereu eram întrebați: „Cum este industria acolo?” Primeam frecvent întrebări legate de viața și mentalitățile din acest mediu. Cum am reușit și ce pași am urmat? Răspunsul conducea la aceeași idee: este vorba de un mod de a gândi.

Emilia Chebac: Cum ați ales numele?

Roxana Lupu: Numele vine de la artă la care nu am vrut să adăugăm ceva concret. Ne-am gândit la un univers de creativitate. Un univers care să le includă pe toate: actorie, muzică, dezvoltare personală și ce va mai urma. Am pornit de la artă pentru că ea ne face viața mai frumoasă. În rest suntem deschiși.

Emilia Chebac: Mai precis ce oferă Arttis Academy ?

Roxana Lupu: Arttis Academy este, un concept de învățare continuă, născut din inspirația multiculturalității culturii britanice îmbinate cu valorile și tradițiile culturii românești. Rezultatul acestei fuziuni, împreună cu ideile inspirante ale celor mai înțelepte minți internaționale, au creat un concept de învățare revoluționară care prezintă un nou mod de a vedea viața și de a înțelege lucrurile. Această idee a evoluat până vara trecută, când am simțit nevoia să o aducem în Romania. Astfel am creat o punte culturală între București și Londra.

Academia prezintă cursuri de dezvoltare personală prin actorie și muzică pentru adulți, cât și pentru copii, workshopuri pentru publicul larg, traininguri corporate, team-building-uri și seminarii pe diverse teme. În perioada imediat următoare vom avea invitați internaționali: regizori, muzicieni, speakeri și mulți alții. Ne bazăm pe creativitate, motivație și depășirea perfecționismului. La Arttis Academy construirea unui brand personal se bazează pe valoare și autenticitate, iar aceasta pornește, în primul rând, din interior.Suntem flexibili și deschiși la minte. Știm că acesta este doar începutul. Lucrurile vor evolua pentru că avem în plan mult mai multe idei decât cele prezentate până în acest moment.

Andi Alexandru Antemia

Emilia Chebac: Cu ce experiență veniți din Marea Britanie?

Roxana Lupu: Și eu și Nicholas, pe lângă actorie și muzică, în Marea Britanie, am lucrat și în mediul corporate. Printre altele, am fost business developer, senior sales manager, superviser. Activând în astfel de joburi, am văzut cum gândesc oamenii acolo, ce lipsește aici și cum se poate învăța dintr-o cultură pentru a aplica în alta. Am ținut workshopuri corporate pe care le-am îmbinat cu partea de actorie și muzică. Un trainer te învață întotdeauna partea tehnică, iar noi la Arttis Academy venim în plus cu partea de creativitate, de joc și improvizație. Nu este un curs, ci un mod de a vedea lucrurile altfel, creând în jurul Academiei o comunitate de oameni, idei și valori.

Emilia Chebac: Poți dezvolta?

Roxana Lupu: O comunitate, în timp, se dovedește o investiție mult mai mare decât numărul de like-uri. Dacă noi atragem oameni care sunt entuziasmați de ideea noastră, automat o vor vinde mai departe. Cel mai puternic marketing vine din entuziasmul omului. Și pentru a stârni etuziasmul, dincolo de experiența noastră teoretică și practică, punem mare accent pe valoare. Cursurile noastre își propun să adauge valoare cursanților. Noi, ca oameni, suntem mult mai mult decât ce se vede pe social media.

Emilia Chebac: Ce recomandări ai pentru viitorii cursanți ?

Roxana Lupu: Dacă noi ne deschidem mintea și lumea va fi pregătită să se deschidă pentru noi.

Emilia Chebac: Mereu spui că suntem datori să dăm mai departe. Practic, cum se va materializa la Arttis Academy?

Roxana Lupu: Noi, la Arttis Academy, vrem să oferim burse pentru elevi și studenți. La workshopurile cu publicul larg vom oferi 2 locuri gratuite pentru tineri. În primul rând ne dorim să oferim. Când oferi, vine și câștigul financiar. Când ești bogat sufletește ești și bogat financiar.

Ryan Letheran

Emilia Chebac: Cum alegeți trainerii?

Roxana Lupu: Ne propunem să aducem traineri care să rezoneze cu viziunea Arttis Academy. Oameni deschiși la dialog, care își doresc să evolueze și care investesc în dezvoltarea lor personală. Oameni care nu se poziționează pe un soclu, ci împărtășesc cu cursanții. Noi suntem profesori facilitatori. Ajutăm și dăm mai departe, învățăm și ne dezvoltăm împreună. Vom aduce traineri din străinătate urmând să colaboram și cu cei din Romania.

Ryan Letheran va ține împreună cu noi cursurile de public speaking și body language. Cursurile vor fi ținute atât în engleza cât și în româna. Ryan este cetățean britanic și a lucrat la Camera de Comerț din Marea Britanie. S-a mutat în România de care este îndrăgostit fără scăpare. Este un om extraordinar cu care avem multe în comun.

Emilia Chebac: Și acum despre diviziunea muncii. De ce domeniu vă ocupați fiecare dintre voi?

Roxana Lupu: Ne completăm unul pe celălalt. În general, avem proiecte variate care ne solicită diferit. Arttis Academy este primul proiect care ne solicită pe amândoi în egală măsură. Nicholas se ocupă de partea tehnică: site, editează clipuri și poze, gestionează emailurile. E foarte bun pe partea asta. Eu merg mai mult pe partea de socializare și creativitate. Sunt inspirată la scris texte, intuiesc unghiul favorabil pentru un nou concept. Nicholas este mult mai logic. Site-ul Arttis Academy din punct de vedere tehnic este 100% creația noastra, vreau să menționez asta. Ne-am dorit ceva diferit pe piața românească. Și cred că ne-a reușit.

Nicholas, Mihai Manciu și Roxana

Închei acest articol cu un scurt fragment, din discursul Roxanei la evenimentul de lansare a Arttis Academy.

„Pentru că merităm! Merităm să aducem toate cunoștințele pe care le-am acumulat în alte țări înapoi acasă. Uneori, când suntem departe, ni se induce sau poate uităm că facem parte de aici. Dar nu uităm niciodată! Și cum noi am primit
• suntem datori să dăm mai departe, dincolo de toate,
• suntem datori să aducem ceea ce am acumulat,
• suntem datori să spunem că avem valoare,
• suntem datori să spunem că noi români suntem extrem de fascinanți.”

Un discurs un pic prea patriotic? Pentru ea nu. Când fac această afirmație mă bazez pe două indicii. Primul – idolul ei este Petre Țuțea. Al II-lea – Roxana Lupu este prima actriță româncă care a jucat rolul Reginei Maria într-un film (exact în Anul Centenarului). Se știe că Regina Maria era o femeie de acțiune care făcea lucrurile să se întâmple. La numai un an de la încheierea filmărilor, Roxana și Nicholas vin pe piața românească cu un concept nou Arttis Academy. Coincidență sau nu, doar timpul va putea decide…

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului și pe contul meu de instagram.

Lansare Arttis Academy
Anta Agavriloaie
Lansare Arttis Academy
Lansare Arttis Academy
Categorii
Cultură Interviuri

Andreea Tănăsescu: La blouse roumaine este opera Reginei Maria din punct de vedere al comunicării și acțiunii

Washington D.C. 24 iunie 2018 / credit foto: Ioana Buliga

Pe facebook se declanșase o adevărată isterie. Comentariile curgeau și multe persoane și-au pierdut atunci controlul. Să ripostezi împotriva unor derapaje morale este în regulă, dar să folosește un limbaj care pică în derizoriu nu ajută cu nimic. Nu agreez lipsa de respect pentru limba româna. Pentru a fi mai explicită, valul de ostilități era declanșat de coperta unei reviste glossy cu Elena Udrea însărcinată. Din acest motiv, am refuzat să mai intru pe facebook, dar am fost mai prezentă, în acele zile, pe Instagram, unde era mai multă decență. Mă preocupa articolul pe care voiam să-l public pe 1 Decembrie 2018. Îmi doream un om al prezentului. Un om care a reușit prin proiectele lui să schimbe ceva. Un om care să iubescă, cu adevărat, România și oamenii ei. Căutând inspirație, pierdeam vremea pe instagram și deodată o postare mi-a atras atenția. În plin scandal cu coperta „buclucașă”, pe pagina de instagram La blouse roumaine, Andreea Tănăsescu își îndemna urmăritorii să vină cu propuneri pentru o… copertă. Căuta o fată sau o femeie care să fie imaginea La blouse roumaine pentru primul numar al revistei. Am fost atât de entuziasmată, încât atunci pe loc, i-am trimis un mesaj. Găsisem persoana perfectă pentru articolul de 1 Decembrie 2018. Am așteptat emoționată un semn din partea ei. Mi-a răspuns, iar restul este deja istorie. Acum după ce am cunoscut-o, aflând cât este de ocupată, am realizat cât de norocoasă am fost.

Andreea Tănăsescu

Emilia Chebac: Ce îmi poți spune despre geneza proiectului La blouse roumaine?

Andreea Tănăsescu: În 2012, pe 7 noiembrie a fost lansată pagina de Facebook La blouse roumaineEste o poveste magică de social media și pleacă, de fapt, de la un film. În 2006, am dezvoltat un Proiect Transmedia colaborativ pentru copii, prin care învățau cum să facă singuri filme și să creeze conținut. Oamenii au fost reticenți la tipul acesta de producție. Nu credeau că elevii de școală ar fi putut produce video-uri, ceea ce azi e o normaliatate. Deși am lucrat intens timp de 2 ani, proiectul nostru a eșuat. Interesele televiziunilor din România erau altele, nu educația copiilor.

Am luat foarte personal faptul că nu am reușit să continui acel proiect. Avem sentimentul că am pierdut pe cineva drag. Tocmai din această cauză, nu l-am abandonat într-un sertar și ca să renască cândva l-am împărțit în pagini de facebook. Așa a devenit un proiect viu, organic.

Queen Marie of Romania, pentru că și povestea Reginei Maria era în producția proiectului dedicat copiilor. Pagina facebook era atunci pentru mine un instrument prin care puteam să transmit cunoaștere, informație și inspirație. Dacă privim în urmă, vedem cât de multe s-au construit, din 2009 până acum, datorită acestor articole.
• În 2012 am realizat că nu creasem nici o pagină cu costumele filmului. Într-o discuție cu o prietenă foarte apropiată, în care îi mărturiseam că nu mai vreau să stau în România, pentru că nu se întâmplă lucruri și doresc să mă întorc în Anglia, am luat decizia să lansez La blouse roumaine. A avut prioritate pentru că am intuit că este un proiect de social media în care oamenii pot contribui.

Mecanismul paginii Queen Marie of Romania funcționa ca un spectacol. Transmiteam conținut, iar oamenii aplaudau la final, dar rareori veneau cu o contribuție. Era încă în modelul internetului 1.0 în care eram doar consumatori și nu producători de conținut.

La blouse roumaine este expresia internetului 2.0, o formă total participativă de interacțiune cu conținutul. Fiecare avea acasă o poveste. Am continuat ce aș fi vrut să fac în filmul cu copiii și am adus povestea iei românești în contemporan. Când am descoperit că pe fiecare costum, ie este narată o viziune despre lume și viață a unei comunități, am realizat că ia este conectorul nostru. Apoi totul s-a legat atât de frumos și organic, iar rolul meu a fost de a ghida informațiile și poveștile frumoase care veneau în număr foarte mare. Acest proiect a presupus o participare a oamenilor, ei nu se rezumau să fie doar spectatori. La blouse roumaine a promovat și generat o mulțime de inițiative.

Emilia Chebac: Un exemplu de astfel de promovare?

Andreea Tănăsescu: Blogul Semne Cusute m-a inspirat enorm și l-am susținut. Ioana Corduneanu lucra singură, fără audiență, dar ce dezvolta era fabulos. M-a ajutat foarte mult și un atu profesional. Munca mea în cinema era să descopăr talente, oameni și idei, care apoi erau promovate și intrau în procesul creativ al unei producții de film. Mutându-mă în social media am operat la fel. Am descoperit oameni și idei pe care le-am pus cap la cap.

Emilia Chebac: Cum ai gestionat avalanșa de mesaje venite spre tine când ai început proiectul La blouse roumaine?

Andreea Tănăsescu: În primele 4 luni de existență ale comunității scrisorile de dor, de durere, de depărtate de țară m-au făcut să lucrez cu lacrimi în ochi în fiecare zi. „Nu plânge, ai o treabă de făcut!”, îmi spuneau cei din jur.

Emilia Chebac: Andreea observ că militezi pentru exprimarea emoției, deși am fost setați că este un sentiment ce trebuie reprimat. De ce?

Andreea Tănăsescu: Emoția, sensibilitatea prevalează. Dacă noi încercăm să o reprimăm nu este în regulă, este bine să o exprimăm și să o canalizăm spre lucruri pozitive și frumoase.

Emilia Chebac: Cine au fost oamenii care te-au încurajat cu acest proiect?

Andreea Tănăsescu: Era o lume pe care o purtam în mine, iar când am început producția de film, spuneam povestea României străinilor din echipele de filmare. Lumea oamenilor de film, a actorilor, e un mediu propice. Ei sunt mult mai deschiși decât alte categorii de oameni. Unul din artiștii care m-a încurajat să spun povestea României a fost actorul Andy Garcia. Când am lucrat cu el la Modigliani, era fascinat de România, inclusiv de figurația care venea la film. Îmi spunea: „Aveți aur aici, oamenii acestei țări sunt aur, expresivitatea lor, ce faceți voi este este fantastic!” Am avut o discuție cu el la finalul filmului și mi-a spus: „Trebuie să-mi promiți că vei face ceva pentru oamenii acestei țari. Promite-mi!” I-am spus că nu este nevoie să-i promit deoarece este în natura mea să fac asta. Andy Garcia mi-a dat aripi. Cuvintele unui om și susținerea lui pot fi fundamentale în evoluția altui om. Andy Garcia și regizorul filmului Modigliani, Mick Davis m-au susținut enorm, mental, în tot ce am dorit să fac și asta a fost pentru mine un factor determinant.

„Era o lume pe care o purtam în mine” /credit foto: Dragoș Cristescu

Emilia Chebac: Înainte de proiectul La blouse roumaine ai lucrat în cinematografie. 1-2 întâmplări care te-au făcut să realizezi că luai decizii bune?

Andreea Tănăsescu: Succesul care l-am avut cu filmul The Fall în regia lui Tarsem Singh. Am găsit-o pe Catinca Untaru – Alexandria, fetița din rolul principal , în condițiile în care toată lumea îmi spunea că nu voi reuși. A fost primul rol principal al unui copil, din România, într-un film internațional. Avea doar 7 ani.

Așa am găsit-o pe Ana Maria Marinca, o actriță de teatru, care în Sex Traffic avea să joace primul ei rol într-un film. Și nu oricum. Ana Maria a câștigat pentru debutul său premiul BAFTA, fiind prima româncă căreia i s-a acordat această distincție. Lucram împreună cu doamna Amalia Spălățelu, mentorul meu în lumea cinematografiei, la studiorile MediaPro de la Buftea. Prin mâna ei au trecut toți marii actori, realiza castinguri încă de pe vremea lui Sergiu Nicolaescu. Îmi amintesc cum o întrebam:
– Ce ne facem, doamnă Amalia, că n-am găsit actrița?
– Andreea, ar trebui să căutam la Piatra Neamț.
În acele timpuri, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, acum 10 ani, era o pepineră extraordinară de tineri actori. Așa am găsit-o pe Ana Maria Marinca, o actriță de teatru, care în Sex Traffic avea să joace primul ei rol într-un film.

În mijloc Adele purtând bluza Tom Ford – inspirată după o ie românească

Emilia Chebac: Marii creatori se inspiră, nepermis de mult, din costumul popular românesc. Genială viziunea ta de a folosi pozitiv toată povestea. Cum te-ai gândit să legi numele lui Adele de România?

Andreea Tănăsescu: Eram la Londra, când Adele a apărut, pe coperta revistei Vogue, într-o bluză creată de Tom Ford care avea la bază o ie românească. Atunci pentru mine La blouse roumaine a fost #GiveCredit. Am realizat că putem trece de la “uite ce ne-a făcut Tom Ford, ne-a luat ia”, la situația de a folosi pozitiv aceast moment. Ok, ia noastră este valorizată de Tom Ford, este prezentată de Adele care este vocea mileniului, atunci hai și noi lângă ea. O modalitate prin care putem arăta străinilor de unde vine ia. Mecanismul a fost să creeăm content în așa fel încât hastagurile să ducă spre România. În 2012 imaginea cu Adele nu ducea nicăieri, astăzi dacă dai Adele și Tom Ford apare La blouse roumaine, apare România.

Emilia Chebac: Te desparți vreodată de acest proiect sau îl porți permanent cu tine?

Andreea Tănăsescu: Sincer, proiectul La blouse roumaine este cu mine oriunde și oricând. Sunt multe nopți nedormite. Este o testare permanentă ca și cum ai coase. Mai pui ceva, iese altceva și continui modelul. Au fost campanii de Ziua Iei, de #GiveCredit în care am dormit și câte 2 ore pe noapte.

Emilia Chebac: Unde îți găsești inspirația ?

Andreea Tănăsescu: Vine din atâtea direcții încât trebuie să am grijă. Am fost nevoită să învăț să calibrez, pentru că altfel riscam să mă confrunt cu un tzunami de emoții. Iar asta nu este în regulă, deoarece emoția poate să năvălească și să distrugă tot ce am creat.

„Sânzienele au îmbrăcat Planeta în ie” – București 2013 / credit foto Mihaela Noroc

Emilia Chebac: Cum ai ales Ziua Iei?

Andreea Tănăsescu: Ideea de Ziua Universală a Iei a venit în decembrie 2012 – ianuarie 2013. Oscilam între Sf. Marie și Sânziene. Crescând în Ardeal, Sântă Mărie era ziua în care toată lumea poartă haine de sărbătoare. Prietena mea, Diana Năstase m-a sunat pe 7 ianuarie 2012 și mi-a spus: „Te văd atât de preocupată de Ziua Universală a Iei, uite astăzi doctorul mi-a recomandat sânziene și e Sfântul Ion de iarnă. Sânzienele sunt la Sfântul Ion de vară. Ce zici? Rămâne 24 iunie?” Pentru mine a fost un argument extraordinar. Mi-am imaginat atunci că Sânzienele erau îmbrăcate în ii. Tot Diana mi-a scris despre povestea unei tradiții din Țara Oașului unde este obiceiul ca dimineața, în ziua de Sânziene, fetele să meargă la o apă curgătoare, să intre în ea, apoi să culeagă florile cu rouă și să le pună pe cămașă. Probabil așa s-au născut iile. Probabil că acest factor magic a determinat succesul Zilei Universale a Iei care se sărbătorește pe 24 iunie. Sânzienele au îmbrăcat Planeta în ie. Acum este recunoscută oficial în SUA, dar nu și în Romania.

Emilia Chebac: Cum explici succesul proiectului La blouse roumaine ?

Andreea Tănăsescu: A avut succes pentru că a fost un proiect liber, care nu a avut în el nici o miză financiară și nici o restricție. Noi nu am avut site mult timp, site-ul este de dată recentă. La început am lucrat exclusiv pe social media: facebook, twiter, instagram. Proiectul a crescut organic. Ne-am bazat discursul pe o imagine extrem de puternică și elocventă, opera lui Henri Matisse, La blouse roumaine, prin care arta modernă recunoaște originea unui simbol al feminității românești universale.

„Te așteaptă o mare dragoste, dar nu o iubire în sensul unei relații, ci o altfel de dragoste” – Peleș 1923

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Andreea Tănăsescu: Bineînțeles Regina Maria. Am descoperit-o în 1990, când am cumpărat prima carte scrisă de ea „Povestea vieții mele”. Nu am am citit-o pe toată, doar primul volum. Aveam 14 ani și nu înțelegeam prea bine contextul. Apoi, am avut o experiență specială în 2009 la Noaptea Muzeelor, la Muzeul de Istorie al României, unde erau expuse fotografii cu Regina Maria și Principesa Ileana. Imaginile mi-au transmis o așa emoție, de parcă erau vii și voiau să îmi spună ceva. Am căutat cărțile, am reînceput să citesc și am realizat că generația noastră nu știe nimic de Regina Maria și Principesa Ileana.

Apoi s-a întâmplat ceva extraordinar, visul cu Regina Maria. Eram în 2010 la Londra. Lucram, împreună cu un grup din mai multe țări, la un proiect de documentare. Era chiar în ziua nunții prințului William cu Kate Middleton și tot Regatul sărbătorea. Deși era liber, m-am dus la birou împreună cu o colegă japoneză care era înebunită să-i povestesc despre Regina Maria. În noaptea dinaintea acestei întâlniri am a avut un vis cu Regina Maria atât de puternic, încât aș putea să scriu o carte în jurul lui. Dimineață când m-am trezit, pagina Queen Marie of Romania avea 10 000 de likeuri. Am visat-o pe Regină în Hotelul Majestic din Sinaia, hotel construit în 1920 și transformat în spital pentru răniții din Al Doilea Război Mondial, spunându-mi că mă așteaptă o mare dragoste, dar nu o iubire în sensul unei relații, ci o altfel de dragoste. Probabil că marea dragoste este de fapt La blouse roumaine. Am simțit că, momentul acela în care eu m-am întâlnit cu Regina Maria în vis, a fost ca o sudură a legăturii dintre mine și ea. Dimineață i-am povestit la birou Harunei. Era atât de încântată încât îmi spunea: „Angels, angels! Regina e cu noi!” Eram tare de fericită că am primit un semn. Am înțeles atunci că există o conexiune între mine și Regina Maria. Practic este mentorul meu! Din punct de vedere al acțiunii, al comunicării pot spune că La blouse roumaine este opera ei. De fiecare dată când am o dilemă, mă duc și caut în cărți să văd cum ar fi acționat Regina Maria.

Emilia Chebac: Ai o ie preferată?

Andreea Tănăsescu: Îmi este greu să aleg pentru că le iubesc pe toate tare mult. În fiecare zonă găsesc o poveste extraordinară de frumos, de armonie, de creativitate. Sunt mai atașată de ia de Gorj, încă nu-mi dau seama de ce. Port însă cu mare drag ia bunicii, din Țara Făgărașului, de acolo de unde ea s-a născut.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Andreea Tănăsescu: Pentru că mesajul, pe care l-am primit de la tine, era foarte bune scris, cu respect pentru limba română. Modul cum te-ai adresat, modul în care mi-ai pus întrebările și spațiul pe care mi l-ai dat, fără presiune, pentru mine a însemnat foarte mult. Merg pe intuiție. Am simțit că pui preț pe ceea ce faci și acest aspect este foarte important.

Emilia Chebac: O provocare, o persoană despre care ai vrea să citești pe blogul meu?

Andreea Tănăsescu: Aș vrea să citesc despre o femeie pilot.

Emilia Chebac: O personalitate care a purtat cu cinste ia ?

Andreea Tănăsescu: Smaranda Brăescu la întâlniri, conferințe și atunci când era premiată purta costum popular. Spunea „Eu reprezit România și mă port ca atare!”

Emilia Chebac: Când ai început proiectul știai că vei ajunge la un asemenea nivel?

Andreea Tănăsescu: Îmi doream. Scopul proiectului a fost să devină internațional. Nu m-am așteptat să se întâmple atât de repede. Emoțional este ceva copleșitor, care foarte greu se poate descrie în cuvinte. E nevoie de ani, să pot spune ce mi s-a întamplat din 2012 până acum.

Emilia Chebac: De unde îți vine puterea pentru tot ceea ce faci?

Andreea Tănăsescu: De la bunica mea. Lângă ea am avut șansă să trăiesc, la sat, într-o lume a rosturilor. Asta mi-a dat un fundament extraordinar și o tărie în fața oricărei provocări. Când o sunam și o întrebam: „Ești bine, ești singură?” mereu îmi răspunea: „Nu, sunt cu îngerul păzitor și cu Dumnezeu. Eu nu sunt singură niciodată!” Legătura cu ea este legătura mea cu tradiția. Și mă ajută și acum, din alte sfere.

 „E firesc să dăruiești din ceea ce ai, dar să dăruiești din ce ești e ceva special”

Emilia Chebac: O persoană care te-a susținut emoțional?

Andreea Tănăsescu: Emoțional m-a susținut doamna profesor Ioana Sanda Avram, creatoarea Etno-Designului, un proiect extraordinar similar cu La blouse roumaine, dar creat cu mult înainte. M-a ajutat enorm pentru că a dăruit generos. A dăruit cunoaștere. E firesc să dăruiești din ceea ce ai, dar să dăruiești din ce ești e ceva special. Doamna Ioana Sanda Avram asta a făcut.

Emilia Chebac: Am ajuns la tine impresionată de postarea de pe instagram, cea în care cereai ajutorul comunității să găsești persoana care urma să apară pe coperta primului număr al revistei La blouse roumaine? Ai găsit-o?

Andreea Tănăsescu: Da. Comunitatea a ales-o pe Regina Maria, iar noi am completat cu o imaginea viitorului, o elevă din Alba Iulia. Ambele vor fi pe coperta revistei. Cum? Vom vedea în Noaptea de Sanziene, pe 23/24 iunie 2019, atunci când vom dărui lumii noua poveste La blouse roumaine.

De la Andreea Tănăsescu am învățat un lucru pe care nu am de gând să îl trec cu vederea. Oricât ai fi de rănit, nu îți strigi nemulțumire în online fără nici o finalitate. Este de preferat să întorci povestea în favoarea ta, agățându-te, uneori, chiar de ceva care te irită. Astăzi dacă dai căutare Adele și Tom Ford apare La blouse roumaine, apare România.

Stând de vorbă cu Andreea, am realizat că prin temperament, se aseamănă foarte mult cu Regina Maria. Ambele sunt opusul unei femei pasive. Așa cum în plin război Regina Maria a știut să îndeplinească idealul acestui neam, la fel și Andreea Tănasescu a știut să transforme un un proiect eșuat într-o binecuvântare. Pentru că, în prezent, proiectul La blouse roumaine se dovedește o binecuvântare pentru România, atât pentru cei de aici, cât și pentru cei care sunt departe de țară.

Chiar dacă Ziua Universală a Iei, nu este recunoscută oficial în România, an de an o purtam în număr din ce în ce mai mare, în „ilegalitate”. Pe 24 iunie, postările pe facebook și instagram ating o frenezie rar întâlnită, online-ul este pur și simplu luat cu asalt de imagini în care apare ia. De la fetițe de câteva luni până la doamnele din politica românească. Mai nou și domnii sunt din ce în mai deschiși la acestă sărbătoare. Toți cei care o poartă își dau tacit acordul și recunosc că acolo se declanșează ceva. Ceva care ne face să ne îndreptăm spatele și să pășim cu… demnitate, ceva care ne alungă frică și ne face să privim înainte cu… curaj, ceva care nu are nevoie de binecuvântarea unui stilist pentru a ne înobila pe toți, fără nici o excepție. Ia se poate purta oriunde, oricând și de oricine. Un simbol care vine din negura timpurilor, dovadă prezența ei pe Columna lui Traian și pe care suntem datori să-l ducem mai departe. Ia este legătura noastră sacră cu trecutul.

N-am reușit niciodată să-i înţeleg pe oamenii care distrug lucrurile vechi și frumoase înlocuindu-le cu altele noi. Nu sunt oare conștienți că-și dau astfel acordul să trăiască fără rădăcini și fără valoare? Fără rădăcini te poate smulge orice adiere de vânt, fără rădăcini ai tendința să te agăți de orice şi oricine… iar orice şi oricine nu-ți va oferi niciodată stabilitate, armonie și valori pe care să le duci mai departe. Renunțând la rădăcini și valori nu poți avea un viitor. Vorbesc de un viitor durabil și de calitate.

Andreea a pornit de la un proiect „eșuat” care s-a metamorfozat, începând cu 2012, în Ziua Universală a Iei. Și de atunci, în fiecare an, pe 24 iunie, ia reușeste ceva incredibil, unește România.

Fotografiile aparțin arhivei personale a Andreei Tănăsescu.

Categorii
Cultură Interviuri

Simona Antonescu este dovada că visurile ocrotite pot deveni realitate

foto credit Ema Cojocaru

Recunosc, am descoperit-o în 2017, mult mai târziu decât ar fi meritat. Își lansa prima carte exact în perioada în care eu începeam a II-a facultate, motiv pentru care îmi propuneam atunci să citesc, timp de 3 ani, doar cărți despre istoria artei, artă bizantină și istoria Imperiului Bizantin. Doi ani am reușit să nu mă abat, dar într-o zi am văzut în vitrina unei librării „Hanul lui Manuc. Sedusă fără scăpare de acuarela de pe copertă, am cumpărat-o. Cea care m-a făcut să nu-mi respect obiectivul preconizat, ați ghicit, este scriitoarea Simona Antonescu. Cu cartea ei, am deschis o „cutie a Pandorei” și din acel moment, am decretat oficial anul 2017 eliberat de… arta bizantină. Îmi era dor și de alt gen de cărți.

Pe Simona am declarat-o, într-un articol mai vechi pe blog, revelația anului 2017. Prietena mea, Loredana, o cititoare împătimită a cărților ei, mă întreba tot mai des în ultima vreme: „Când o să citesc pe blogul tău un interviu cu Simona Antonescu?” Încercam să îmi fac curaj să o contactez, dar apoi am recitit Hanul lui Manuc și m-am panicat. Ca să înțelegeți amploarea fenomenului: eu am un blog, iar ea scrie cărți care îți fură inima. Dar Loredana a insistat, a insistat și… a învins.

foto credit Andrei Batori

Simona mi-a specificat, încă de la începutul întâlnirii noastre, că nu se cenzurează când dă interviuri. „Oamenii simt când spui adevărul și nu-l înfrumusețezi. Sunt surprinși și mesajul ajunge la ei. ”

Emilia Chebac: Când ai început să scrii?

Simona Antonescu: La 8 ani am început cu poezii, pe care, nu avea răbdare să le asculte decât bunicul meu. De atunci, am scris tot timpul. Aveam caiete întregi. Inițial, părinții mei erau încântați. Pe vremea aceea, se lua curentul seara. Bunica aprindea lumânări, ca să ne putem vedea, iar eu decretam seară de cenaclu și le citeam din povestiri. Nu cred că m-au luat în serios până în casa a VII-a. Se punea problema la ce liceu dau. Trăiam cu impresia că toată lumea știe, din moment ce de atâția ani făceam cenaclu. Am spus că eu o să fiu profesoară de română, învățătoare, jurnalist sau avocat ca să pot să-mi scriu cărțile. De aici, a început o adevărată poveste.

Emilia Chebac: Să înțeleg că părinții tăi s-au opus?

Simona Antonescu: La liceu nu am reușit să-i conving. La fel am pățit și la facultate. Mă loveam de un zid. Credeau că, urmând o specializare legată de limba română, am să ajung într-un sat la sute de km de oraș, iar lor le va fi greu să mă ajute. Cu chimia (Simona a urmat cursurile Facultății de Chimie din cadrul Institutului Politehnic București) aveau deja harta marilor combinate care erau toate în orașe. Nici eu nu am avut suficientă încredere în mine,ca să mă opun, pentru că nu știam dacă voi avea succes cu romanele. Mă gândeam că aș vrea să-mi petrec viața scriind. La facultate, chiar m-am supărat. Foarte bine, nu o să mai scriu până la pensie, când o să am timp suficient! Și mi-am văzut de viață. Mi-am crescut copilul, din nefericire, singură.

Emilia Chebac: N-ai așteptat pensia. De ce te-ai întors la scris?

Simona Antonescu: M-am hotărât să mă întorc la scris, când fiul meu a terminat liceul și nu mai avea nevoie de mine. Nu mai voia să meargă cu mine în concediu, iar eu m-am trezit cu vacanțe libere. Așa m-am reapucat de scris, la început despre mine, ca o rezolvare a rănilor din copilăria mea. Vreo 400 de pagini. Inițial nu m-a preocupat stilul, dar spre final deja îmi plăcea să cizelez fraza. M-am oprit la vârsta de 10 ani.

Emilia Chebac: Te-ai remarcat de la primul concurs de manuscrise?

Simona Antonescu: Am găsit pe net un concurs de manuscrise – povestire scurtă. Nu m-am evidențiat deloc. Asta m-a speriat, am crezut că m-am apucat prea târziu de scris. Și iarăși, am avut o perioadă când m-am supărat pe toată lumea. Am renunțat și să mai intru pe net. M-am reîntors găsind 2 fotografii vechi (care apar și în „Fotograful Curții Regale”) despre care am scris 2 povestiri. Când au fost gata le-am postat pe un site și am stârnit un pic de vâlvă.

Emilia Chebac: Când ai terminat prima carte, Fotograful curții regale, cum ai procedat?

Simona Antonescu: Recunosc, am făcut un lucru pe care lumea m-a sfătuit să nu-l fac. Am trimis manuscrisul la mai multe edituri. Am intrat pe net și mi-am scos primele 5 edituri. Editura Cartea Românească a decis: romanul câștigător al Concursului de Debut este „Fotograful Curții Regale”. Eram la serviciu când m-au sunat și exact așa mi-au spus. Mă gândeam că va avea nevoie de 4-5 ani să apară pe piață. După 4 luni am primit un telefon. După „bună ziua”, primul lucru a fost: „veniți să semnăm contractul pentru că o să se publice.”

Prietenii care i-au fost alături la prima lansare

Emilia Chebac: Cum a fost la prima lansare?

Simona Antonescu: Prima lansare a fost la librăria Humanitas Kretzulescu. A devenit un loc foarte drag pentru mine și simt că îmi aparține, de aceea am căpătat un sentiment de proprietate față de el. A fost prima lansare din viața mea și nu am cum să uit așa ceva.
Doamne cât de frică îmi era! Căutam pe youtube lansările de carte. De teamă, cred că am vorbit foarte tare. Atunci când îmi este frică sunt  foarte curajoasă. Eu vorbesc în public, dar în fața oamenilor cu care lucrez. Cel mai tare îmi era frică de cititori, nu de criticii literari. Părerea unui critic aș accepta-o spusă în public, dar să-mi zică un cititor că nu i-a plăcut cartea… asta m-ar dărma. După ce s-a terminat lansarea, cred că mi s-a vărsat în sânge o cantitate mare de adrenalina, pentru că îmi tremurau genunchii foarte tare, la fel și vocea. Am avut noroc, atunci la prima lansare, au venit toți prietenii din București. S-au organizat și au stat în sală în puncte diferite, în așa fel încât, oriunde mă uitam să văd pe unul din ei.

Emilia Chebac: Inspirată alegere pentru coperta ultimei cărții, Hanul lui Manuc. O acuarelă a artistului Corneliu Drăgan-Târgoviște pe care am înțeles că tu ai ales-o. Ai văzut originalul?

Simona Antonescu: Originalul este acum la mine. L-am primit cadou. Să îi cauți tablourile pe net să vezi cât de frumos pictează. Doamne, o să rămâi impresionată!

Emilia Chebac: E adevărat că ai un ritual al scrisului?

Simona Antonescu: Poate că unii vor râde de ce voi spune, dar mi se întâmplă, câteodată, ca personajele să nu mă primescă printre ele și atunci stau la ușă și aștept până când le trece supărarea pe mine. Acopăr ceasurile pentru că mă ajută să mă rup de prezent. Nu am nevoie să fac asta când scriu un articol în care folosesc un limbaj contemporan, dar dacă renunț la limbajul contemporan le acopăr și mă înconjor de fotografii din perioda respectivă. Îmi creez tot cadrul, care ar putea să-mi potolească un pic conștientul, să mă cred eu pe mine că am ajuns în 1802. În momentul în care decretez că mă apuc de o carte, anunț familia și prietenii pentru că nu mai sunt de găsit. Când scriu îmi închid telefonul.

Emilia Chebac: E greu să te izolezi?

Simona Antonescu: Nu-mi este greu, pentru că îmi place să stau în cartea pe care o scriu. Foarte mult îmi place! N-am avut concedii. Le folosesc pentru scris și pentru a merge în turnee cu cartea. O fac cu mare drag! Nici nu mă așteptam să fiu atât de dorită de cititori și să rezist 4 ani fără nici o rupere de ritm. După ce am terminat „Hanul lui Manuc”, am simțit că numai pot, de aceea, tot anul trecut am stat degeaba. Mi-am vizitat familia, prietenii și am citit.

Emilia Chebac: Te-ai gândit vreodată că vei ajunge la un așa succes?

Simona Antonescu: Nu. Nici acum nu realizez că sunt printre scriitorii țării, de aceea, scriu în continuare pentru mine. Eu duc povestea așa cum mi-ar plăcea mie să o citesc, nu cum aș fi învățat la cine știe ce facultate. Am avut parte de recenzii apreciative, iar cei care m-au criticat nu m-au afectat foarte tare, pentru că domnii respectivi nu mi-au fost profesori. Țin cont de critica cititorilor.

Emilia Chebac: Cum ai defini relația ta cu cititorii?

Simona Antonescu: Cea mai mare bucurie, chiar de la prima carte, a fost faptul că oamenii m-au căutat pe facebook în privat și mi-au vorbit. Asta a ridicat facebook-ul foarte mult în ochii mei. Este un mod, prin care interacționez cu oameni pe care nu am cum să-i întâlnesc. O doamnă din Germania, o doamnă din Paris mi-au vorbit exact așa cum ar trebui să vorbească un cititor autorului preferat. Cel mai mult mă interesează în discuțiile cu cititorii, ce a stârnit în sufletul lor un anumit deznodământ. Omul întotdeauna se identifica cu personajul și are niște așteptări. Dacă îi sunt îndeplinite asta îmi spune ceva, dacă nu, iarași îmi transmite ceva. Asta mă ajută să realizez cum mă receptează. Dacă de la mine pleacă mesajul, iar în cealaltă parte nu e cineva care să-l recepteze, nu are nici o valoare. O carte are 2 autori: unul care o scrie și unul care o receptează. Dacă autorul care o recepționează nu reușeste să înțeleagă corect mesajele, cartea este ca și cum nu a fost scrisă.

foto credit Cătălin Olteanu

Emilia Chebac: Mai timp de alte pasiuni?

Simona Antonescu: Nu. De abia am timp să scriu. Scriu doar în weekend-uri pentru că ajung acasă foarte târziu. Lucrez în Bucureși, dar locuiesc în Ploiești. Până acasa fac o oră și jumătate. Stau foarte mult în trafic. Ajung acasă la 7:30, iar puținul timp rămas îl petrec cu soțul meu.

Emilia Chebac: La 14 ani citeai Dostoievski, acum mai timp de citit? Cum citește scriitoarea Simona Antonescu?

Simona Antonescu: Nu mai am timp să citesc atunci când scriu. Recent am citit „Viață după viața” de Kate Atkinson. Mi-a plăcut foarte mult. Caut într-o carte modul în care este scrisă, nu acțiunea. Dacă tu ca scriitor reușești să amesteci cuvintele, în așa fel încât să mă faci pe mine, cititor, să trăiesc sentimente, atunci m-ai cucerit. Este cel mai interesant lucru din lume, cum prin niște cuvinte scrise pe o bucată de hârtie, pentru că inflexiunile vocii te fac să ai mai ușor trăiri, autorul reușește să scoate din tine sentimente. Citești și este ruptă orice barieră dintre tine și scriitor. Asta mi se pare fabulos! Mă farmecă subiectul acesta. De aceea, când îmi place foarte mult o carte, nu mai reușesc să o termin, pentru că rămân pe o pagină foarte mult timp.

foto credit Sorin Petculescu

Emilia Chebac: Fiecare dintre noi avem momente grele, tu cum le depășești ?

Simona Antonescu: Pe mine, mă ajută foarte mult în momentele grele, să mă gândesc că sigur am ceva de învățat din această experiență. În loc să mă concentrez „pe vai de mine ce viață grea am și uite altul ce viață frumoasă are”, mă concentrez pe „ce ar trebui să învăț de aici de îmi este atât de greu”. Imediat senzația de autocompătimire dispare.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Simona Antonescu: Regina Maria este și pusă în valoare de conjunctură, dar și avem ce să scoatem în evidență. Ea nu s-a sfiit, să-și arate părțile acelea pentru care toată lumea o critica. Chiar și acum sunt oameni care încă o mai judecă. A știut foarte bine care este misiunea ei. Se tragea dintr-o familie (nepoata a Reginei Victoria) care nu era obișnuită să piardă, care atunci când își propunea ceva obținea. În momentul în care și-a propus să aibă o țară, a avut o țară și a făcut-o cât a vrut-o ea de mare! Cred că se răsucește în mormânt, că noi sărbătorim România Mare și nu avem Basarabia și Balcicul. Dar cel puțin, a stabilit un precedent pentru niște granițe corecte ale țării, iar noi știm acum ce vrem. Eu știu ce vreau: vreau Balcicul și Basarabia.

Cu Alexia Udriște-Olteanu (foto credit Cătălin Olteanu)

Emilia Chebac: Oameni care au intrat în viața ta prin intermediul cărților publicate?

Simona Antonescu:
Alexia Udriște – Olteanu mi-a fost prezentată de Laura Câlțea și a fost omul potrivit pentru un proiect la care lucram. Îmi place felul în care vorbește despre cărțile citite, are o intransigență amuzantă. Chiar dacă nu îi place cartea, parcă îl înțelege pe om. Ilustrațiile ei au foarte mult umor. Când am început să lucreaz cu Alexia pe carte, a fost pentru prima data când cineva îmi arăta o ilustrație. Personajele ei au gest, un ceva care stârnește râsul. Reușește dintr-o tușă să transmită asta.
Laura Câlțea este un om care a intrat în viața mea prin „Fotograful Curții Regale”. Când am văzut semnalul la ea pe blog, mi s-a părut că am atins maxim-ul celebrității posibile, atunci pentru mine Laura Câlțea și blogul ei erau ceva de neatins. A venit la mine la Bookfest-ul din 2015. Nu vorbisem deloc cu ea, nici măcar pe net. Credeam că este mult prea sus, ca să mă trezesc eu dintre 50 000 de debutanți, să o caut pe net. A venit la Bookfest, m-a tras de mânecă, mi-a spus că „Fotograful Curții Regale” este o carte nemaipomenită, că i-ar plăcea să stăm de vorbă și am devenit prietene foarte bune.
Mădălina Ghiu (pe vremea aceea era redactor-șef la Cartea Românească, ținea Concursul de Debut) am empatizat una cu cealaltă de la prima întânire, iar apoi relația a trecut în zona personală. Ne înțelegem foarte bine.
• Și sunt foarte mulți oameni. În 4 ani am cunoscut o lume întregă.

 Laura Câlțea, Eli Bădică, Simona Antonescu și George Neagoe

Emilia Chebac: Să presupunem că aș avea o agenție de turism și doresc să fac un tur cultural după cartea ta, Hanul lui Manuc. Recomandă-mi 3 locuri de vizitat.

Simona Antonescu:
Rusciuc – actualul Ruse
Istanbul – fostul Constantinopol
Conacul Hâncești – Basarabia Am înțeles că a fost restaurat. Trebuie văzut. Se știe că intrând în spațiul geografic al unui om îi simți vibrațiile. Îmi doresc să ajung acolo. Aș descoperi lucruri despre Manuc, fără să citesc nimic, doar umblând prin locurile prin care el s-a plimbat. Eu știu ce planuri avea acolo, voia să facă un fel de megalopolis. Poate sperii lumea, dar cred că planurile lui plutesc deasupra zonei, iar dacă m-aș plimba cu siguranță le-aș simți.

Emilia Chebac: De ce ai aceptat acest interviu?

Simona Antonescu: Nu am refuzat nici un interviu până acum. Îmi place foarte mult să vorbesc cu oamenii. Pe mine discuțiile cu un cititor, pentru că tu ești în primul rând un mare cititor al cărților mele, mă ghidează într-un fel în care nu prea pot să explic.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre cine ți-ar plăcea să scriu pe blogul meu?

Simona Antonescu: Cristina Andrei a scos acum o carte la Nemira. Matriarhat – 8 femei, 8 povești, 8 vieți – proză scurtă. Mie îmi place cum scrie.

Emilia Chebac: Ți-ai ocrotit visul, nu ai renunțat la el și l-ai realizat la 45 de ani. Un îndemn pentru persoanele trecute de 40 de ani care au o pasiune, dar nu au curajul să o facă publică?

Simona Antonescu: Nu știu dacă e bun sfatul meu. Personal, mi-a fost greu să încep cu grupul de prieteni. Ei nici nu au știut că scriu. În momentul în care îți deschizi tu singur perspectivele și îi cauți pe cei mai buni în domeniul tău, lucrurile se schimbă. Unei persoane pasionate de un anumit domeniu, îi recomand să meargă să caute pe cel mai bun și să ceară un sfat, pentru că astfel dispare orice teamă de eșec. Orice feedback îi va da, să-l primească cu brațele deschise.

În vara asta, am fost invitată să țin un scurt curs de scriere creativă. Am avut surpriza ca jumătate din cursanți să-mi spună: „eu nu scriu ca să arăt cuiva, eu scriu pentru mine”. Dar atunci de ce scrii? Ca artist, indiferent care este arta ta, ai nevoie de un feedback, nu se poate să nu îți dorești să fie receptată de cineva. Pe mine m-a surprins lucrul asta. (cursanții care au dat acest răspuns aveau peste 40 de ani.)

Emilia Chebac: Și totuși, talentul este suficient?

Simona Antonescu: Nu, este nevoie de foarte multă muncă. Dacă scopul este publicarea unei cărți, cred că 30% este talent și restul de 70% este muncă. Iarăși mă întorc la cursul de scriere creativă, primesc foarte multe mesaje pe facebook: „Îmi place să scriu, ce-aș putea să fac.” Cel mai bun sfat. Scrie o carte! Cei care sunt foarte tineri, nu au o carte scrisă. Trebuie să sacrifici un an din viața ta și să scrii o carte. Nimeni nu-ți va spune că ai talent, dacă tu dai 5 pagini. Într-o populație normală sunt 50% talentați, dar câți merg mai departe? Dacă ai tăria ca un an de zile, să stai lipit de scaun și să scrii o carte, atunci se trezește și talentul și spune: „o, stai că am treabă!”

Emilia Chebac: Într-o viitoare carte, acțiunea va fi amplasată în prezent sau tot în trecut?

Simona Antonescu: Am primit multe provocări să scriu o carte despre prezent. Consider că am mult mai multă treabă de făcut cu istoria noastră și nu cred că a venit momentul să mă apuc de prezent. Să scriu despre prezent, mi se pare o pierdere de vreme. O poveste ușoară cu un domn și o doamnă face să dispară o mare parte din miză cărții. Recunosc, îmi doresc ca lumea să știe care este istoria, fiindcă mi-e frică că o să ne ia și cealaltă parte din Moldova, mi-e frică că nu o să ne-o dea nici pe asta pe care ne-au luat-o. Mă tem că dacă vine cineva să ne atace verbal: pământul asta nu este al vostru, noi nu știm că este al nostru. Vreau ca oamenii să aibă argumente. Noi altă putere nu avem, decât să ne cunoaștem foarte bine istoria.

Emilia Chebac: Mi-a plăcut foarte mult un personaj, Despina Agopian, din Fotograful Curții Regale. Cine te-a inspirat?

Simona Antonescu: În Despina, am pus multe din sentimentele care mă încercau atunci când eram copil și familia se opunea planurilor mele de a deveni scriitoare.

Într-un moment în care nu mai voiam să aud de literatură română contemporană, cărțile Simonei Antonescu m-au convins să-i mai dau o șansă. Și cum nu poți să ai o conversație despre cărți, fără ca cineva să-i amintească numele, încep să-i dau dreptate Loredanei (prietena mea care m-a rugat forțat să fac acest interviu) care este de părere că romanul, „Hanul lui Manuc”, are toate atributele pentru a fi introdus în manualele de limba şi literatură română din licee.

Simona Antonescu a mai scris și „Darul lui Serafim” și cărți pentru copii

Fotografiile sunt din arhiva personală a Simonei Antonescu.

Categorii
Cultură Interviuri

Georgeta Filitti – Recurs la memorie

Sursa foto: Ziarul Metropolis

Cu doamna Georgeta Filitti m-am întâlnit la Biblioteca Academiei Române. Eram tare emoționată să cunosc un istoric de talia domniei sale, o priveam și am uitat unde mă aflu. Totul în jur începe să se etompeză, disting doar figura doamnei Filitti și vocea. Este suficient să-și exprime gândurile, de orator rafinat, și admirația mea atinge cote îngrijorătoare. Poveștile capătă viață și mă țin captivă într-o lume pe care mi-aș dori-o mult mai prezentă în memoria românilor de astăzi. Evocările domniei sale mă plimbă de la oamenii care i-au fost alături la Institutul Iorga, pentru a poposi apoi în apropierea Regelui Mihai și a Reginei Ana, dar și în lagărele rusești și pușcăriile comuniste. Indiferent că îmi vorbește de o lume dipărută sau despre prezent, tratează totul obiectiv, cu bune și rele, cu frumos și urât. Atunci când relatează despre întâmplări dureroase nu disting ură, ci doar regretul că România refuză să-și asume și să facă pace cu trecutul, adică să-și recunoască greșelile și să cinstească suferința unor oameni care au plătit cu prețul vieții credința în demnitate, onoare și adevăr.

Q: Ce a însemnat pentru dumneavoastră întâlnirea cu profesorul Victor Slăvescu?

A: Eram proaspăt angajată la Institutul Iorga. În 1961 când am terminat facultatea am fost repartizată acolo. Trăiam o mare emoție pentru că era un institut al Academiei și eram înconjurată în majoritate de oameni cu doctorate luate în străinătate și care au fost ani de zile profesori universitari la București, Cernăuți și Cluj. Toți acești oameni au avut o caracteristică: bunăvoință față de mine, o tânără cercetătoare foarte emoționată, foarte curioasă și dispusă să învețe.

La secția de Manuscrise era un domn care stătea impresionant de drept la masă. Era în stare să rămână nemișcat și câte 3-4 ore. Uitându-mă la prof. Slăvescu, m-am gândit că e cazul să-l imit. Probabil că nu i-am rămas nici domniei sale indiferentă pentru că, într-o zi, îl văd cum se uită în condica unde iscăleam ca să-mi vadă numele, s-a apropiat de mine și mi-a spus: „ Ai bosă de cercetător! Să ții la preț!” Sigur, am sărit ca un diavol din cutie „Mulțumesc, domnule profesor!” Știam vag cine este.

Prof. Slăvescu a stat 7 ani în pușcărie pentru că a fost Ministrul Înzestrării Armatei în timpul războiului, prin excelență un ministru carlist. Eu am avut ocazia să-i public jurnalul. Încă mai lucrez la ultima parte. Îl transcriu și este foarte greu să te deprinzi cu scriitura profesorului. Istorisește în amănunt relația lui tensionată cu Ion Antonescu. Mareșalul era un om care nu admitea replică. Avea întodeauna dreptate. Or, nu puteai să-l învinovățești pe un ministru, care cheltuia miliarde pentru înarmare, pe motiv că este membru a Jockey Club, Rotary Club sau că este mason.

Q: Cum era atmosfera și echipa de cercetători pe care i-ați găsit la Institutul Iorga?

A: În primii mei ani de cercetare am fost confruntată cu o realitate care astăzi pare istorie, pe care mulți nici nu vor să o asculte. A fost contactul cu oamenii veniți din pușcărie. Poate nu aș fi avut ocazia să cunosc așa mulți dacă nu s-ar fi aglutinat câteva zeci la Institutul Iorga. Autoritățile comuniste, după ce s-au răfuit, ani de zile, cu asemenea oameni au început să-i scoată din pușcării (scoaterea masivă s-a produs în 1964). Erau oameni extrem de informați în domeniul lor, oameni cu lecturi extraordinare, foarte mulți cu condei. Au realizat potențialul lor și au fost angajați la Institutul Iorga.

Atmosfera pe care am găsit-o în primii ani de cercetare la Institutul Iorga a fost salutară pentru formarea mea ca cercetător. A fost o deschidere din partea acestor oameni, a fost o bună voință în a ghida și a arăta niște lucruri care pot să pară astăzi banale: cum să faci o fișă, o notă, un subsol. Cum să iei de bună o afirmație, dar să citești și altă sursă. Să gândești! Acești colegi mai în vârstă s-au purtat admirabil cu mine. Era și ceva nou pentru ei. Unii au stat și 19 ani la pușcărie; acum, contactul, într-o bibliotecă civilizată, cu o femeie tânără care absoarbe ca un burete toate spusele lor, care le punea întrebări, îi silea și pe ei să gândească și să formuleze răspunsuri pe înțelesul meu. Mediul ăsta mi-a fost extrem de prielnic, așa că am învățat cu mare osârdie. Cei tineri plecam de la Institutul Iorga și veneam în Biblioteca Academiei să rezolvăm precizările care ni se cereau. În ce an a apărut cartea X? Cum era scris într-o lucrare Blaj sau Blasiu? Precizări care astăzi nu mai contează dacă privim ce se întâmplă pe net, unde toată lumea pare necunoscătoare de cuvinte elementare.

Q: La 10 ani de la absolvire, în 1971, v-ați luat doctoratul. Ce temă ați abordat?

A: Poate l-aș fi luat și mai repede, fiind șefă de promoție nu era nevoie de un stagiu preliminar de pregătire, dacă nu exista un element burlesc. Nu știam cu ce se mănâncă acest institut, eram foarte mândră când am primit repartiția. Am fost înștiințată că sunt convocată într-o anumită zi la ora 8 la o întâlnire cu directorul. S-a întâmplat chiar în acea dimineață să deraieze tramvaiul. Am întârziat, prima și ultima oară, iar asta i-a dat apă la moară directorului: „Vedeți, am știut de ce nu o vreau pe asta!” Când a trebuit să dau niște examene a fost foarte sever, pot zice chiar nedrept, dar m-au ajutat ceilalți colegi și lucrurile s-au desfășurat până la urmă bine.

Titlul tezei de doctorat a fost: Les foires de la Valachie pendant la période 1774-1848. Trebuie să vă mărturisesc: am fost puțin în situația lui Jourdain, personajul lui Molière, nici nu am știut că fac proză. Pentru că la București bâlciurile erau percepute ca niște adunări unde se mânca gogoașa infuriată și lumea se dădea în bărci. Mi-am trecut doctoratul la Cluj, un oraș serios, ancorat la adevăratele valori europene, care a intuit rolul acestei instituții fundamentale în formarea pieței interne. Fiind scrisă în franceză, lucrarea a fost bine primită în străinătate. Americanii mi-au propus să o traducă în engleză. Totul a rămas la acest stadiu. Nu am primit niciodată aviziul celor de la Comitetul Cental.

În timp, m-am lămurit de unde succesul cărții. Spațiul românesc era o pată albă în ceea ce privește acest subiect. Și a mai fost un element important pe care toți îl căutau: continuitatea. Aceste bâlciuri, despre care nu aveam informații mai vechi de sec. XVIII funcționau după niște principii juridice care se găsesc în Imperiul Roman. Lucrarea a fost propusă pentru premiul Academiei, dar iarăși Comitetul Cental, care nu agrea termenul de bâlci, a considerat că nu e cazul. A trebuit să mai aștept câțiva ani până să-l primesc, dar pentru altă lucrare.

Q: De unde și-au găsit resurse elitele intelectuale să supraviețuiască în pușcărie?

A: Oamenii din pușcăriile comuniste au rezistat datorită educației: prin discuțiile pe care le-au purtau și prelegerile pe care le țineau în funcție de specialitatea fiecăruia. Nu aveau nici un instrument, nu existau biblioteci, doar cu o coajă de săpun pe care scrijeleau 3 litere. Au trebuit să-și pună mintea la contribuție, să-și rânduiască toate informațiile în așa fel încât să le transmită și celoralți. Unii au învățat limbi străine în pușcărie. Oamenii aștia erau cu școală. Și când ai ceva în cap, te gândești la lucrurile pe care le cunoști. Deși am tot respectul pentru o categorie teribil de persecutată de comuniști, chiaburii, ei au suportat cel mai greu pușcăria. Pentru că erau învățați să trăiască în spațiu larg și să facă muncă fizică. Acești oameni se mai duceau ei la biserică, mai citeau câte o carte de rugăciuni, dar nu erau cărturari. Nici nu era treaba lor! De aceea chiaburii au suportat foarte greu recluziunea, în vreme ce elitele intelectuale și-au pus gândurile în ordine, iar dacă au avut șansa în celulă să mai dialogheze cu cineva, nu pot spune că a fost o adevărată plăcere, dar a fost singura salvare.

Acum câțiva ani mă aflam la sindrofia unor prieteni și era un domn care avea o cruce la gât, legată foarte stâns deasupra cămășii și a cravatei. Era crucea lui de identificare cu care a făcut războiul. Era inginer, fusese ofițer și mi-a adăugat ceva care mi-a stârnit imediat interesul. A fost multă vreme prizonier la ruși. Mi-a spus unde și imediat am avut subiect de conversație pentru că avusesem niște prieteni ai familiei acolo. Dormise ani întregi în același pat cu un bun prieten, care la rândul lui îmi povestise tot. Am putut să coroborez perfect lucrurile spuse de cei 2. Imaginați-vă să fii într-un lagăr rusesc și să faci o orchestră care să cânte Mozart! Toate instrumentele au fost făcute de prizonerii români și străini din tot ce puteau găsi acolo: lemn, mațe de câine… Numărul prizonerilor era foarte mare, printre ei s-au găsit muzicieni de excepție și dacă unul uita partea a III-a din Simfonia Haffner a lui Mozart, și-o amintea altul. Oamenii ăștia făceau o muncă fizică epuizantă, rușii nu-i cruțau. Găseau însă puterea să-și ungă mâinile, să facă o anumită gimnastică ca să poată ține arcușul și să poată cânta la pian. Este forța extraordinară pe care ne-o dă Dumnezeu să putem îndura și să nu pierim ca oameni, dincolo de a fi români, ruși sau nemți. Dacă în lagărele rusești a fost posibil așa ceva, în pușcăriile românești n-a fost cu putință.

La noi a fost un experiment, cel de la Pitești, care nu este acceptat de instanțele juridice internaționale. Nu se admite că oamenii au ajuns într-un asemenea hal de dezumanizare până acolo încât să-și tortureze bestial semenii. Am citit cu ani în urmă o carte în care un personaj din spațiul românesc este dus în Rusia. Stă într-un lagăr, la Magadan, și la un moment dat este eliberat și repatriat în Romania. Cartea se încheie cu o frază: „M-am întors în România, am fost arestat din nou și ce-am îndurat aici a fost mai cumplit decât în lagărele rusești.” Sunt experiențe care modelează, dar sunt și experiențe care distrug. Pentru că au devastat mii de oameni și prin extensie și familiile lor: copii care n-au mai putut studia, femei care au fost obligate să divorțeze și care din niște burgheze onorabile au ajuns femei de serviciu și au făcut tot felul de munci umilitoare.

Q: Un astfel de om a fost Corneliu Coposu, prieten cu soțul dumneavoastră, Manole Filitti.

A: Corneliu Coposu a avut o recluziune aproape incredibilă. Să stai închis complet singur timp de 7 ani la Râmnicu Sărat, fără să vorbești cu nimeni, oricât ți-ai plimba gândurile, oricât ți le-ai ordona, oricât ai vrea să numeri de la 1 la 1 milion înainte și înapoi este aproape supraomenesc să reziști. Când a ieșit din pușcărie și-a dat măsura valorii lui, adică de trasmițător a unor principii de organizator și conducător. Corneliu Coposu avea un doctorat la Paris, era un om foarte cultivat, toată viața, până la intrarea în pușcărie, îl recomandă ca fiind unul din juriștii de valoare ai acestei țări. Iuliu Maniu a fost unul din oamenii pe care comuniștii l-au urmărit cu o furie dementă. Dovadă că Maniu a murit în condiții penibile în pușcăria Sighet, iar Corneliu Coposu, care era secretarul lui, a rămas să ispăsească. Între eliberarea totală și pușcărie a avut domiciliu obligatoriu în Băragan, în satul Rubla care ulterior a fost ras de pe fața pământului. Orice popor cu bun simț ar fi vrut să păstreze memoria acelor locuri cu atâtâta încărcătură emoțională. Noi băgăm buldozerele!

Aici venea mama lui și îl reînvăța să scrie. Mi-a povestit că în momentul în care a plecat din Gara de Nord spre Bărăgan era însoțit de un colonel, iar acesta, magnanim, l-a întrebat dacă nu vrea să fumeze. Corneliu Coposu a rămas în gară, iar atunci când colonelul s-a intors cu pachetul de țigări tocmai treceau niște femei. Uitase cuvântul, nu mai știa cum se spune așa că a arătat cu degetul. Vă dați seama ce blocaje trebuia să îndepărteze acest om cu 17 ani de detenție. Pentru ce? Pentru că era de altă părere decât conducătorii de atunci!

Q: În 2012 ați fost decorata de Majestatea Sa, Regele Mihai I cu Medalia „Crucea Casei Regale a României”. Cum era Regele Mihai?

A: Chiar dacă regele Mihai era o fire rezervată, avea așa o căldură încât atunci când te aflai în preajama lui te simțeai bine. Avea și o distanță! Era un adevărat suveran. Noi nu ne dăm seama ce am pierdut! Impunea prin ținută, felul cum răspundea, felul cum vorbea, prin splendida limbă română pe care o folosea. Eu mi-am îngăduit să-l întreb cum este posibil să se exprime așa? Mi-a răspuns: „Tot timpul am gândit românește!” Rămâne o figură emblematică, nu numai pentru istoria noastră, ci și pentru istoria lumii. Dar noi nu l-am prețuit, cum nu l-a prețuit nici restul lumii. Culmea ironiei – este ultimul suveran participant la al II-lea Război Mondial, este omul prin decizia căruia s-a scurtat războiul cu 6 luni, decizie pe care a luat-o împreună cu staful său (era normal pentru că nu era dictator) și în ciuda acestui fapt cel care a luat premiul Nobel pentru pace este Yasser Arafat. Regele Mihai a fost dat la o parte pentru un terorist!

Am pierdut un om deosebit, un om a cărui viață poți să o cercetezi și despre care poți să faci un curs pe seama atitudinii lui în diverse împrejurări. Unele lucruri sunt cunoscute, altele nu, iar altele continuă să se afle. Întâmplarea a făcut ca eu să o cunosc bine pe doctorița Reginei Elena, care l-a cunoscut pe Regele Mihai când era copil. Mi-a povestit o sumedenie de lucruri legate de reacția acestui copil sfâșiat între dragostea aprigă pentru mamă și intruziunea în viața lui a femeii impuse de Regele Carol al II-lea. A mers până acolo încât a cerut să-i spună mamă, ceea ce micuțul nu putea să conceapă. Mămica lui era una singură chiar dacă era departe. E suficient să-i vezi fotografiile și chipul intristat, toată disperarea acestui copil care nu are pe nimeni, deoarece personalul din jurul lui era fidel Regelui Carol al II-lea.

Q: Ce a însemnat Regina Ana pentru Regele Mihai?

A: Deși se spune că regele Mihai a fost un om fără noroc, căsătoria cu Regina Ana contrazice această afirmație. Regina Ana era o femeie puternică, dar avea o calitate care o făcea fermecătoare. Era un om extrem de simplu! Astăzi în societatea noastră întâlnești femei cu țâfne, care știu ele cum să se poarte, cum să se îmbrace, să se coafeze și care au tot felul de idei și fasoane. Or, Regina Ana era o femeie de un firesc dezarmant și care se uita chiar cu dispreț la poveștile legate de obsesiile vestimentare. Noi, oamenii obișnuiți din jurul ei, care mai știam niște lucruri despre viața normală, am fost luați prin surprindere de atitudinea Reginei.

Odată, aflată la noi în vizită, în grădina casei din str. Icoanei, i-am servit cea mai banală prăjitură cu vișine. Mi-a cerut rețeta cu un firesc la care nu mă așteptam. Era Regină, făceam o reverență politicoasă, pentru ca apoi să înceapă o discuție atât de normală și caldă încât imediat erai cucerit. Îmi amintesc când a iscălit o carte, după ce o iscălise și Regele, semnând Nan în loc de Ana. „A, te rog să mă ierți, dar mie în casă așa mi se spune!” Asta o făcea atât de caldă, de apropiată, o simțeai ca o pavăza împotriva răului. Rar am mai întâlnit o persoană care să placă atât de repede și care să emane atâta încredere, atâta forță, păstrând totuși o distanță față de noi, ceea ce mi se părea firesc pentru că familiarismul îi era străin. Nu numai în ceea ce îi privea pe străinii de casă, dar și în propria gospodărie făcea ordine imediat și toată lumea o asculta cu bunăvoință, și cu încântare aș spune.

La început nu vorbea românește, dar prin gesturi, prin zâmbete se înțelegea fără cusur cu toată lumea. După vreo 2-3 ani ne cerea celor care aveam privilegiul, din vreme în vreme, să îi fim în preajmă: „Te rog să-mi răspunzi în românește”! Îmi era greu. Realizam că nu poate să aibă vocabularul bogat al unui român din naștere și căutam să folosesc cuvinte cât mai apropiate și uzuale. Îmi aduc aminte că odată mi-a atras atenția: „Prea cauți cuvinte! Dă-i drumul!” Și pe Regina Ana cred că nu am știut să o prețuim suficient.

Q: De ce este considerată Regina Maria un model?

A: Consider că este interesantă promovarea unui personaj în măsura în care înveți ceva de la el. Or, ce rămâne de la Regina Maria este această fantastică forță englezească. Englezii sunt niște adevărate stânci. În timpul războiului a fost convinsă că victoria este până la urmă de partea noastră. Regele Ferdinand a fost un om slab, a fost un om de cabinet, un om dornic să citească, să învețe limbi străine mai ciudate, să-și alcătuiască ierbarele lui, iar ca om politic era nehotărât. De aceeia au avut discuții foarte serioase. Apropierea ei de un bărbat sau altul (pe care golănia românilor tinde să o ducă într-o zonă vulgară) s-a produs tocmai pentru că avea nevoie să discute cu un om de inițiativă.

Chiar ea scrie în jurnal că este fericită că Joe Boyle există. Acest bărbat curajos i-a rezolvat o sumedenie de lucruri. În timpul refugiului de la Iași a stat lângă ea. A fost în Rusia în 1917 și obține de la guvernul bolșevic restituirea unor fonduri de arhivă ale Ministerului Afacerilor Externe și rezerve de bilete de bancă ale Băncii Naționale a României, care fuseseră trimise împreună cu o parte din bijuteriile Coroanei la Moscova în apropierea invaziei Bucureștiului în 1916. În 1918 a contribuit la eliberare unor ostateci români din Odesa, Feodosia și Sevastopol care au fost dați la schimb pentru militari ruși deținuți de armata română.

Țăranul român e splendid, e minunat, e unic, dar e puturos peste fire! De la Boyle a înțeles că trebuie învățat să se descurce singur. Ai nevoie de oameni puternici! Dacă ai tot timpul lângă tine o fire nedecisă este greu. Eu nu spun că regelui Ferdinand i-a fost ușor! Dar în momentele acelea de disperare, când noi eram anihilați, când jumătate din țară era liberă și jumătate ocupată, când la Iași exista un guvern progerman, unde mai era Romania? În astfel de momente Regina Maria a crezut tot timpul că vom răzbi. Cu oameni ca Joe Boyle și Barbu Știrbei, mai puțin cu regele.

După război, până în 1927, a fost o perioadă activă pentru ea. S-a dus la toate cimitirele unde zăceau soldați români, între care Soultzmatt – Alsacia. Sigur, s-ar fi așteptat să facă parte din Regență, dar în curând va veni Carol și acest lucru nu se va întâmpla. Era o femeie econoamă, chibzuită. În 1919 este trimisă de Brătianu la Paris care cunoștea popularitatea de care se bucura, iar croitorii parizieni năvălesc știind că e grozav să fii croitor al Majestății Sale. „N-am bani!” spune Regina Maria. Și-a luat cu ea doar o cusătoreasă care să-i modifice și să-i adapteze la moda zilei rochiile. „Țara mea este în mare lipsă, nu pot să-mi permit să fac cheltuieli!” Așa a fost tot timpul.

Regina Maria a arborat costumul popular, în timpul războiului aproape continuu. Stând la Iași, pe urmă la Bicaz, zi de zi, se ducea și ajuta: o bătrână, un bolnav, un olog, un demobilizat. Ducea bomboane, zahăr, biscuiți, cumpăra un porc. În continuu făcea ceva, încât în mentalul colectiv s-a păstrat ideea de Mama Regina. Și când te gândești că nu vorbea românește foarte bine, dar asta nu a împiedicat-o să se descurce teribil și toată lumea să fie încântată.

La Fundația Calea Victoriei

Q: Un regret legat de Regina Maria?

A: Regina Maria a fost o personalitate absolută. Cu toate astea, astăzi se întâmplă lucruri care nu pot să nu te nemulțumească. A fost membră de onoare a Academiei Române. La un moment dat s-a pus problema omagierii ei (în 2017), dar Academia a refuzat. Există un Dicționar al Scriitorilor Români. Sunt acolo sute de persoane onorabile, dar absolut mediocre care figurează printre scriitorii români. Regina Maria, pe lângă literatura extraordinară pe care ne-a lăsat-o, a mai lăsat ceva: jurnalul ei absolut fantastic; este viață cotidiană, viață politică, creionări de oameni politici, de personalități, de mersul vieții, de protocol, de ce se întâmpla în societatea noastră. Și nu-și găsesc loc 30 de rânduri să se vorbească despre această Regină Maria a românilor, un remarcabil scriitor.

Q: Mereu v-am apreciat onestitatea. Ce-mi puteți spune despre Regele Carol al II-lea, cu bune și rele?

A: Carol al II-lea a umilit-o cât a putut pe Regina Maria: îi asculta conversațiile telefonice, îi controla bugetul, nu îi permitea să meargă într-un loc sau altul. Statutul Casei Regale impunea plata unor doamne de onoare. Unele au primit salarii, dar unele nu. Irina Procopiu, deși i-a stat Reginei alături din 1914 până în 1938 nu a primit pensie. Simki Lahovary a avut, Adela Cantemir a avut, dar ea nu. Acolo a fost ceva! Îi plătea toate reproșurile întemeiate pe care Regina i le-a făcut. Ziua de 31 august 1918, în calendarul ei intim, e însemnată cu negru când a aflat de fuga fiului ei la Odessa. E stare de război, e moștenitorul tronului, e ținut la adăpost să nu se expună în linia întâi, dar conduce Vânătorii de Munte. Și el nu găsește altceva de făcut decât să fugă cu Zizi Lambrino care, lipsită de scrupule, a acceptat o căsătorie morganatică. A apărut și un băiețel, dar Carol se satură repede de Zizi. Statul român este cel care o despăgubește, pentru că Principele Carol al II-lea nu se va interesa niciodată de copil. Eu am publicat o scrisoare al lui Zizi Lambrino foarte cominatorie: „Să nu spun eu tot ce știu despre tine!” Regina Maria a stat de vorbă cu el, i-a explicat: „Dragă, chiar dacă ți-ai pierdut într-adevăr mințile și nu poți fără ea, dar, pentru Dumnezeu, așteaptă să se termine războiul! Noi suntem acum într-o situație îngrozitoare și ție îți arde de așa ceva! Practic ai dezertat! Ce exemplu dai tu?”

În schimb pe plan cultural ce a făcut Regele Carol al II-lea pentru cultura românească, rămâne unic în istoria noastră. A dat dispoziție atașaților culturali să participe la toate licitațiile din Europa și dacă sunt lucruri legate de România să le achiziționeze. Dacă noi am face inventarul acestor obiecte, cărți, manuscrise, fotografii, tablouri, steaguri aduse de personalul nostru diplomatic atunci ne-am da seama de dimensiunea culturală a epocii lui. O să se spună: el dădea dispoziție și statul plătea! Nici acum nu i s-ar cere ministrului X să plătească din leafa lui, dar nu se întâmplă. A fost o licitație de peste 3000 de obiecte ale Ghiculeștilor, acum câteva luni, la Paris. Am aflat și am anunțat Ministerul de Externe. Răspuns: „Nu e treaba noastră! ”

Am ieșit în soarele orbitor de afară. Interviul cu doamna Georgeta Filliti mă încărcase de frumos și normal. Despre ce povestește doamna Georgeta Filitti poți scrie o carte, nu un interviu de câteva pagini. Mi-ar fi plăcut să-mi mai spună de Belle Époque, despre manuscrisele medievale rare de la Mânăstirea Văcărești, despre care se spune că erau râvnite de regii Franței, despre înfricoșătorul „Vin rușii”, poate și despre frivolele cronici ale lui Claymoor (Mișu Văcărescu). Aș fi vrut să aflu despre altfel de „târguri”, nu cele care apar în lucrarea de doctorat, talciocurile din perioada comunistă unde se vindea „inventarul unei case normale” și poveștile celor care recurgeau la astfel de metode pentru a supraviețui.

Binecuvâtată cu o vitalitate care umilește și o persoană de 40 de ani, doamna Filitti este o prezență dorită și care dă valoare peisajul cultural din Romania. Conferințele domniei sale au trecut la un alt nivel, prin umorul fin cu care abordează subiectele, umor șlefuit în timp de întâlnirea cu oameni deosebiți. Doamna Georgeta Filitti imprimă în conștiința publicului cunoașterea temeinică a țării, a istoriei, a tradiției și a conducătorilor trecuți (dar și prezenți). Neîntrecută în alegerea amănuntelor subtile care imprima poveștilor savoare dânsa este acum cercetător freelancer (cum îi place să-și spună). Un amănunt care spune mult despre deontologia profesională a acestei doamne minunate: deși a editat mii de pagini de memorii și jurnale nu își pune numele pe coperta. Asta într-o lume în care, de cele mai multe ori, editorul își pune pe coperta cărții numele cu caractere mai mari decât autorul memoriilor.

Și cum visez la o a II-a întâlnire, în care să ascult povești care să mă năucească de frumos, nu pot decât să-i mulțumesc pentru amabilitatea cu care s-a desprins din lumea memoriilor și jurnalelor pentru a sta de vorba cu mine.

Fotografiile mi-au fost puse la dispoziție de Fundația Calea Victoriei.

Categorii
Cultură Interviuri

Oameni descoperiți în online: marie_of_romania

Castelul Corvinilor 2016

Unul din avantajele online-ului este că poți interacționa ușor cu persoane cu care împărtășești pasiuni identice. Așa am descoperit-o pe Ioana Găurean, fata care a pus bazele contului de Instagram marie_of_romania.

Ne-am întâlnit la Cărturești-Carusel. Purta o pereche de ochelari cat eyes, top alb din dantelă și o fustă roz din voal. Nu știam unde să o încadrez. Părea coborâtă dintr-un basm cu zâne, dar ochelarii mă aduceau în actualitate. Apoi manierele mă purtau în trecut, pentru ca discursul ei presărat cu expresii în limba engleză să mă aducă iarăși în prezent. Grația din gesturile Ioanei s-a dovedit o prelungire a grației cu care își tratează gândurile. A început să vorbească și am fost cucerită de abordarea ei. La început a aruncat o vrajă folosindu-se de expresii firești, normale, pentru ca la final să realizez profunzimea subiectelor tratate. M-a cucerit definitiv!

Deși Ioana este foarte tânără, am rămas plăcut impresionată de cât timp dedică pasiunii ei. Este prima persoană, de vârsta ei, care a reușit asta. Astfel de revelații am, de obicei, cu persoane mai mature. Deși a absolvit un liceu de matematică-informatică, a lăsat pasiunea ei pentru istorie să-i decidă destinul. A urmat  o facultate de Istorie și Studii Politice și un master în Studiile Războiului la University of Glasgow. Din dragoste pentru Regina Maria a revenit în țară la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj unde este anul I la doctorat. Tematica lucrării este, cred că ați ghicit, despre Regina Maria.

  1. De când ai contul și cum ți-a venit ideea înființării lui?

Contul are 1 an și jumătate. Ideea unui cont de Instagram a apărut din necesitatea de a introduce un element de rutină în viața mea. Bineînțeles am pornit de la pasiunea mea pentru Regina Maria. Făceam masteratul, în Marea Britanie, iar în paralel aveam și un job. În G.B. masteratul este foarte intensiv. Învățam și lucram, iar asta mi-a dezvoltat un program haotic. Nu mai aveam timp de nimic. În viața mea nu mai exista nici o structură, nu mai știam când e zi și când este noapte. Lucram ca translator. Interpretam pentru oamenii care nu cunoșteau limba engleză. Lucram cu poliția și spitalele. De multe ori lucram și noaptea. Având acest program mi-am dorit să introduc un element de obișnuință în viața mea. Am ajuns în punctul în care nu mai puteam scrie în jurnal. Pentru prima dată pățeam așa ceva. Nu îmi mai găseam timp. Așa am decis să îmi fac contul de Instagram. Voiam să văd câte zile pot să nu renunț la acestă rutină. Nu l-am intrerupt. Întotdeauna mi-a plăcut social media, cred că îi înțeleg destul de bine regulile, cum și când să targetez audiența, cum să postez. Dacă sunt săptămâni în care am de finalizat proiecte, nu am timp de cont. De aceea îmi pregătesc postările în săptămânile mai libere. Uneori le postez cu text lung, alteori numai cu hastag-uri.

  1. Trei lucruri care îți plac?
  • Să citesc. Studiez istorie și științe politice, ar fi greu să fac asta dacă nu aș citi.
  • Regina Maria.
  • Cățelul meu Sherlock un shar pei de 11 luni. Mereu am iubit animalele. Deși instinctiv îmi este frică de câini, atunci când m-am născut familia mea avea un câine. Dacă nu s-ar fi întâmplat așa cred că aș fi genul care sare pe masă când vede un câine. Mi-am educat frica, am învins-o. Dacă un câine este mai agresiv nu pot spune că mă simt foarte confortabil.
Ioana și Sherlock

     3. Oameni pe care îi admiri?

  • Regina Maria, primeam întrebări de la cei care îmi urmăreau contul – de când pasiunea mea pentru R.M? Îmi doream să le răspund. M-am întors la cărțile mele, pe care le semnez și le datez și la jurnalele unde mi-am notat impresii despre lecturi. Am făcut o minicercetare. În 2008 am primit de Crăciun o carte despre Carmen Sylva, iar tata una despre Regina Maria. Pe care am furat-o și am citit-o. O perioadă le-am urmărit în paralel pe cele 2 regine, dar cum Regina Maria este un fenomen m-am axat doar pe ea. La asta a contribuit și preferința pentru Primul Razboi Mondial. Este perioada mea istorică preferată.

De când mă știu am fost atrasă de monarhie, în special de monarhia britanică și românească. Primele mele contacte cu cărțile de istorie au început cu Egiptul Antic, Cleopatra, dinastia Tudorilor, Anne Boleyn și Henric al VIII-lea. Eram fascinată de toate reformele și întorsăturile de situații din perioada respectivă, modul cum a ajuns Elisabeta I pe tron. Am continuat cu istoria medievală străină. Am avut o mică pasiune pentru Maria-Antoneta, o foarte mare pasiune pentru Elisabeta a Austriei (oare cine nu a avut o pasiune pentru Sissi?) De la Sissi am trecut la Carmen Sylva și ulterior la Regina Maria. Așa a fost traiectoria. Și am rămas la Regina Maria definitiv.

  • Mama mea pe care o admir foarte mult.
  • Diriginta din generală. Eu, mama și fosta mea dirigintă (profesoară de română) suntem prietene bune acum. În clasa a V-a ne-am apropiat foarte repede și foarte mult pentru că sunt vorbăreață și mă trezeam comentând la ore. Mama făcea parte din Consiliul Părinților și venea cu noi la toate activitățile pentru a ne supraveghea. Mama și fosta dirigintă sunt similare, iar asta a facilitat această prietenie.
  • Tarja Turunen prima solista de la Nightwish (acum cei de la Nightwish sunt la solista numărul 3). În liceu eram pasionată de muzica metal. Nu ratam nici un concert din Romania și din afară. Îmi place că este o femeie tonică, pozitivă și extrem de frumoasă. Este o soprană cu o voce deosebită. Cântă rock, dar și muzică clasică. Concertele ei de Crăciun sunt o încântare. În ultima vreme o urmăresc doar on-line, nu am mai avut timp de concerte.
  1. O întâmplare amuzantă din viața ta?

În vacanțele din timpul facultății mergeam la Arhivele Naționale, din pasiune, fără un scop final. Apoi a devenit un obicei. La Arhive înainte de renovare erau 2 săli: una pe dreapta și una pe stânga. Eu mergeam la cea din dreapta. De obicei cercetez documente, dar nu studiez la Arhive pentru că nu am timp, mă limitez la fotografii și îmi continui munca acasă. După renovare sălile s-au inversat. Când ceri documente o faci pe baza unor registre. Sunt 4 volume de registre de index cu Regina Maria din care majoritatea sunt scrisori (arhiva personală a Reginei). Anul asta când m-am dus, pentru prima data pentru cercetare doctorat, am fost redirecționată în sala a II-a. Eram într-o sală nouă așa că am început să mă uit în jur destul de confuză. Doamna din sală mi-a zâmbit și mi-a spus: „Hmmm..registrele cu Regina Maria sunt acolo!” M-a reținut că eu eram aia cu Regina Maria. „Mulțumesc după ele mă uitam!”

Ioana mi-a vorbit cu multă căldură de personalul care lucreaza la Arhivele Naționale. Și cum am o slăbiciune emoțională pentru astfel de oameni cu siguranța am să ajung acolo. Deja mi-a încolțit în minte un viitor subiect de articol.

Ultima scrisoare trimisă de Martha Bibescu Reginei Maria
  1. Ce te-a convis să-mi acorzi acest interviu?

Întotdeauna am fost deschisă să cunosc oameni noi. De mică mi-a plăcut să cunosc persoane de pe internet. Mai ales oameni cu care pot avea discuții frumoase.  Am prieteni și prietene pe care i-am cunoscut pe diverse site-uri și platforme. Nu mă gândesc prea mult. M-am uitat pe contul tău de Instagram. Mie îmi plac mult conturile de Instagram cu cărți.

Iarăși cărțile, se pare că ele au fost cele care m-au recomandat Ioanei.

  1. Ce gen de cărți preferi?

Când lucrez pentru un eseu, un articol sau o cercetare nu pot să citesc altceva decât istorie. Citesc și câte 3-4 cărți în același timp. Din păcate, timp să citesc o carte doar pentru mine am destul de rar. Îmi plac cărțile despre Regina Maria, nu numai cele scrise de ea. Pentru că îmi place să aflu informații noi pe care nu le-am mai găsit în alte cărți. De aceea consider Ultima Romantică o carte foarte bună. Ce mă deranjează este că nu este făcută cu cea mai mare rigoare academică. Are citate la care nu li se dă sursa completă. Cu toate acestea, nu există o biografie mai bună. ( Și eu cred asta, dovadă o recenzie scrisă de mine despre această carte găsiți aici)

  1. Ai un motto preferat:?

Din păcate un motto nu apare când vrem noi, „out of thin air” cum se zice în engleză . Un motto  trebuie să fie ca o revelație, să îl simți și să crezi în el. Și totuși a apărut pe neașteptate chiar ieri, când într-un final fericit am avut timp să termin „Marthe Bibescu și Vocile Europei”.  Am găsit o scurtă propoziție, într-o scrisoare a Abatelui Mugnier, pe care am simțit-o ca scrisă pentru mine – Abatele îi spunea Marthei (și mie): „Scrie o carte în care să fixezi ce e mai bun din trecut.” Cred că ar fi un motto chiar bun!

  1. Ceva ce îți place în Romania?

Cred că Universitatea Babeș-Bolyai este cea mai bună din România. De aceea am ales-o, deși iubesc tare mult Bucureștiul.

Rusalii 2018, costum popular primit cu ocazia centenarului de la bunica (Prundu Bârgăului)
  1. Când scrii un eseu ce te inspiră?

Când încep să scriu un eseu pornesc întotdeauna de la un citat. Deși una din regulile de bază învățate la cursul de Academic Writing spune ca nu e bine să începi introducerea cu un citat. Asta nu înseamnă că pun întotdeauna citatul. Pornesc de la o idee, apoi eseul crește organic, pentru ca în final să renunț de cele mai multe ori la citat. La mine introducerea este cea mai dificilă deoarece, de regulă, încep să scriu de la A și termin la Z. Nu pot completa capitolele și subcapitolele în ordine aleatorie, ceea ce pentru scrieri scurte e în regulă, dar devine problematic pentru lucrările mari care cer flexibilitate în scriere și gândire. Îmi place să îmi notez toate ideeile, fac structura eseului și apoi încep cu prima propoziție din introducere. Care este cea mai grea, de aceea recurg la trucul cu citatul. Apoi frazele curg de la sine, până la ultima propoziție din concluzie.

La un articol pentru unul din cursuri, despre Regina Maria și relația ei cu familia imperială din Rusia, n-am știut cum să încep. Am pornit de la un citat din jurnalul Marthei Bibescu 1915, în care apare soția împăratului Napoleon al III-lea la Londra, de unde rezultă că împărăteasa era o persoană cu fler politic care râvnea la poziția soțului ei. Pornind de la acest citat am făcut o comparație cu Regina Maria. Și ea a fost o Regină cu fler politic care a râvnit la poziția soțului ei Regele Ferdinand.

  1. Pasiuni?

CărțileMulte cărți au avut impact asupra mea – de la Harry Potter la Cronicile din Narnia, de la Discursurile lui Machiavelli, la Sfaturile unui diavol bătrân de C.S. Lewis, sau Ioana lui Anton Holban. Fiecare a fost reprezentativă la un moment dat, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Evident, cărțile de și despre Regina Maria au avut o mare importanță în viața mea – cum zice vorba românească: „că dacă n-ar fi nu s-ar povesti”.

Dar dacă e să mă opresc asupra unei cărți, pe care să o recomand în acest moment, aleg „The War That Ended Peace”, de Margaret MacMillan (tradusă în limba română ca „Războiul care a pus capăt păcii”). Prietenele mele spun că această carte este „Biblia mea”. Prima ediție (cea pe care o am eu) e foarte mare, are coperți negre, o port adesea cu mine și îmi stă de ani de zile pe noptieră.  Este o carte splendid scrisă, care te poartă pas cu pas pe drumul care a dus la izbucnirea Primului Război Mondial.  E o descriere sistematică a deciziilor care au dus la marea catastrofă mondială. MacMillan susține că războiul nu a fost inevitabil – nimic nu este „inevitabil”, a fost vorba de o serie de decizii politice, diplomatice, militare conștiente; decizii calculate, dar calculate prost, decenii la rând.

Titlul este de asemenea inspirat, cu un mesaj puternic și profund – Primul Război Mondial a fost numit la vremea sa „războiul care să pună capăt tuturor războaielor”. MacMillan demontează această idee absolut stupidă: NU, războaiele nu sunt în măsură să pună capăt altor războaie, tot ce sunt în măsură războaiele să facă e să pună capăt păcii. În epilog, MacMillan se întreabă: „cum a putut Europa să-și facă asta sieși și lumii?” Adevărat… cum a putut? Aceasta este întrebarea care mă macină și pe mine mereu, care face acestă perioadă istorică să fie preferata mea.

Regina Maria

Muzica – nu pot să învăț, citesc sau să scriu fără muzică. Obligatoriu îmi trebuie muzică pe fundal.

Călătoriile, dar în anumite contexte. Nu sunt genul care să îmi iau un rusac în spate și să umblu hai -hui. Sunt mai degrabă un turist citadin care își dorește să afle lucruri noi. Când plec într-o călătorie am un program bine stabilit. În urmă cu 2 ani au venit, pentru prima dată, prietenele mele din Scoția în Romania. Au stat 2 săptămani. Programul era făcut din momentul în care au aterizat până în momentul în care au decolat. Cât ne duce tata cu mașina, cât mergem cu trenul, ce tren luăm, unde ne cazam, obiective turistice de vizitat. Le-a plăcut tare mult Romania, în special: Castelul Corvinilor, Palatul Peleș, Mănăstirea Curtea de Argeș, Parlamentul și Transfăgărășanul.

Într-o zi programul nu a mai fost respectat cu strictețe. Au apărut evenimente care l-au destabilizat. Eram la Sibiu când, brusc, tata mi-a luat telefonul. Nu am dat importanță. Aveam aparatul foto, iar una din prietene avea un telefon mult mai performant. Fotografiile erau asigurate. Seara am primit telefonul și vestea. Murise Regina Ana, asta a fost motivul pentru care tata a preferat să nu mai fiu conectată la evenimentele zilei. Știa ce înseamnă Regina Ana pentru mine și a vrut să mă bucur de acea zi împreună cu fetele. A II-a zi am ajuns la Peleș unde era deschisă cartea de condoleanțe. Le-am explicat prietenelor mele, ce a însemnat Regina Ana pentru România.

  1. Cum treci peste o perioadă proastă?

Am un mecanism interior, obsesiv, de a duce la capăt un lucru. Când încep un proiect nu pot dormi dacă știu că am lăsat pe altă zi. Dacă apar blocaje care nu țin de mine evadez o vreme într-o altă lume. În adolescență citeam mult literatură fantasy și SF. Acum mă relaxează seriale catalogate drept „ușurele”. Mă concentrez pe problemele altor persoane și așa mă eliberez de gândurile mele.

  1. Chiar și fenomenala Regina Maria era om! Ceva care să ne arate asta?

Dintre toate ideile la care m-am gândit am ales-o pe cea legată de frumusețe. Este un lucru arhicunoscut, Regina Maria a iubit frumosul și frumusețea în toate sensurile ei. Pentru ea, frumosul era un adevărat crez. Ceea ce este poate mai puțin cunoscut este modul în care se raporta la propria-i frumusețe. Frumusețea feminină cu farmecul și puterea ei aparte și-a descoperit-o și înțeles-o, relativ târziu, după nașterea primilor doi copii. Însă frumusețea în sensul ei estetic, dacă pot spune așa, a înțeles-o de la o vârstă fragedă. I-a fost subliniată prin educație. Tânăra Principesă de Coroană Maria a urcat în trenul care o ducea spre România cu ideea că frumusețea ei fizică era una dintre principalele sale îndatoriri regale. Adolescentă de 17 ani a fost educată să fie atentă la ce rochie îmbrăca în public și la modul în care se aranja. Dar nu știa nimic despre viața de cuplu, nu i se pomenise vreodată despre datoria ei de a procrea. De aceea, pentru inocenta Principesă, vestea primei sarcini a fost un șoc și o umilință. A plecat din Coburg cu convingerea că trebuia să fie o făptură frumoasă care să placă românilor. Însărcinată fiind, îngrășându-se tot mai mult cu fiecare zi, nu reușea să înțeleagă de ce lumea era fericită în ciuda suferinței ei. Această problemă existențială ușor ridicolă, ușor hazlie, a fost tratată cu amuzament, mai târziu, chiar de Regina însăși.

În spatele acestui prim episod, în care viitoarea Regină se teme și suferă crunt la ideea pierderii proprie-i frumuseți, se află un sâmbure de adevăr care nu va dispărea niciodată. Avea să fie accentuat odată cu înțelegerea mai amplă, mai matură, a rolului pe care frumusețea fizică poate să îl joace în viața unei femei. În timpul Marelui Război, activitatea neîncetată, suferințele personale, îngrijorarea continuă pentru soarta țării și-au pus amprenta pe trupul și chipul Reginei. Această trivialitate nu a interesat-o în acei 2 ani de război. Un adevărat șoc s-a produs atunci când războiul s-a încheiat și a  realizând efectele lui. În ciuda afecțiunii cu care a fost înconjurată de popor, în adâncul său, Reginei Maria i-a fost mereu teamă că prin știrbirea frumuseții sale va pierde și iubirea românilor. Un gând absurd, dar o realitate pentru femeia ce afirma cu nostalgie: „am iubit mereu frumusețea, iar pe zi ce trece o iubesc tot mai mult”.

Cărturești Carusel
  1. Ai avut posibilitate să studiezi multe documente personale. O greșeală a Reginei Maria din punctul tău de vedere?

Faptul că s-a opus căsătoriei dintre Principele Nicolae și prințesa Irene a Greciei (sora Reginei Elena), motivând că erau prea mulți greci căsătoriți cu români. Regina Maria și-a dorit să devină „Soacra Balcanilor” inspirată de un proiect al Reginei Victoria denumită „bunica Europei”. E trist pentru că sunt multe poze cu Nicolae și Irene în care sunt tot timpul împreună. Ea a stat mult în Romania anii ’20. Irene apare în multe fotografii în costum popular românesc.

  1. Colecționezi ceva?

Da, lucruri dubioase: pietre, nisip, scoici. Îmi place marea. Visul meu este să am o căsuță de vacanță la mare, albă la interior și exterior. Să se numească „Vânturile, valurile”, după una din vilele de la Balcic din perioada interbelică.

Când am plecat la studii în Scoția, eu, mama și tata, aveam 6 valize. Un singur bagaj, cel mai mic, era cu lucrurile părinților, pentru puținele zile, cât au stat cu mine să mă instaleaze. Când am desfăcut bagajul și am început să-mi scot  pietrele, nisipul și scoicile am simțit cum lui tata îi crește tensiunea. Îmi sunt dragi de aceea am luat o parte cu mine.

  1. Spune-mi ceva superficial despre tine!

Am 2 guilty pleasures (din păcate costisitoare). Îmi plac ojele albastre și verzi. 90% din ojele mele au aceste culori. Ca o semnătură personală la o mână am unghiile vopsite în albastru, iar la cealaltă în verde. Niciodată aceiași culoare. Sunt înnebunită după păpuși. După mine „Barbie nu este superficială, Barbie este drăguță!” Acum îmi plac și păpușile Funko Pop, le colecționez pe cele reprezentând personaje din Harry Potter, Doctor Who și filmele Disney.

Barbie transformată în… Regina Maria

Ce pot să spun despre o fată tânărâ și frumoasă? Ce stil vestimentar adoptă? Ce cosmetice folosește? Viață sentimentală? Am să vă demagesc. Iar dacă aș fi chestionat-o despre așa ceva, mă tem că s-ar întreba dacă sunt în toate mințile.

Stând de vorbă cu Ioana, am realizat că ea a ales o modalitate inteligentă de a o face cunoscută pe Regina Maria. Prin contul ei de Instagram Regina Maria ajunge ușor la multe persoane. Pentru cei care știu să vadă și dincolo de aceste fotografii, din viața Reginei Maria mereu va răzbate credința în bine (a ales întotdeauna binele, iar pentru asta a plecat omagiată și iubită de poporul român), credința în frumos (iubea marea, florile, pictura, călătoriile, echitația, înfrumusețarea locuințelor și bijuteriile),  credința în loialitate ( când a depus juramantul ca regină prioritatea ei a devenit… România) și credința în oameni (și-a păstrat credința în oameni indiferent cum au fost interpretate acțiunile ei).

Întâlnirea cu Ioana m-a făcut să redescopăr focul acela interior și forța cu care Regina Maria și-a tratat viața. O combinație care poate fi fatală, dar care poate atinge excelența atunci când este asociată cu fler politic. Și Regina Maria a atins excelența în 1918 când împreună cu Regele Ferdinad și oamenii politici din acea vreme au înfăptuit Romania Marea.

Interviul cu Ioana a fost unul din cele mai solicitante. Nu a fost deloc un material ușor de urmărit, dar a fost în schimb… fascinant. Exista o schemă a interviului, dar amândouă divagam destul de mult de la ea. Suntem genul… poveste în poveste în poveste…  O fi de vină faptul că suntem guvernate de același semn zodiacal?

Ioana a fost una din cele mai punctuale, serioase și interesante persoane cu care am colaborat pe acest blog. Pentru asta să o felicit pe ea ? Pe părinți sau bunici? Nu am discutat prea mult de familia ei. Cu toate astea, indiferent despre ce îmi povestea, le simțeam în permanență prezența. Erau acolo, undeva, în spatele Ioanei. Ocrotind-o, veghind-o, iubind-o.

Regina Maria cu Principele Mihai
Categorii
Cultură

„Ultima Romantică” – Hannah Pakula (cartea lunii ianuarie 2018)

RM7
Regina Maria – lucrare Maria Parascan

Hannah Pakula (soția faimosului regizor Alan J.Pakula) a descoperit-o pe Regina Maria în anii liceului cînd a tradus un poem despre ea. Mai târziu o descriere citită într-un roman a făcut-o să se îndrăgostească de această personalitate legendară. Între timp a studiat literatura comparată. Fiind dotată cu talent scriitoricesc, dar și ambiție și răbdare pentru a cerceta ani întregi surse din arhive și biblioteci, a scris Ultima Romantică, o biografie care l-a sedus până și pe marele scriitor Graham Greene.

RM2
Principesa Maria

La sfârșitul secolului al XIX-lea, în 1875, se naștea Maria de Edinburg, nepoata reginei Victoria și a țarului Alexandru al II-lea, care se va căsători cu prințul moștenitor al unui regat tânăr, România. Principesa Maria odată ajunsă la București va fi nevoită  să învețe să trăiască într-o altă lume decât cea cu care fusese obișnuită. Va ajunge să iubească țara adoptivă cu atâta patimă, încât odată devenită regină va face orice îi va sta în putință pentru a ajuta România și poporul său.

În anii dificili ai Primului Război Mondial, acolo unde era Regina Maria încolțea speranța. Pentru ea, soldații mergeau la lupta cu gândul la victorie. A fost cel mai bun om de PR al Romaniei. Împreună cu  Ionel Brătianu a avut o implicare majora la constituirea României Mari. O femeie pasională, o regină cu o viața care a cunoscut triumful dar și declinul, o mamă care a pierdut un fiu, o scriitoare de succes. Frumoasă, spectaculoasă și excentrică cu o puternică forță de seducție asupra oamenilor obișnuiți, a moharhilor, a oamenilor politici, dar și asupra presei internaționale, a rămas pentru eternitate în istoria mare a acestei țări. Cei 50 de ani de comunism nu au putut șterge din memoria românilor pe Regina Maria. Marile personalități nu pot fi uitate.

Acomodarea în România nu a fost ușoară. Cea mai frumoasă principesă a Europei vine într-o țară nesigură cu o societate groaznică și un popor barbar ( părerea de atunci a aristocrației europene despre România). Împăratul Franz Josef spunea: Ați trimis ceva mult prea frumos în România. Nimic nu îi place. Găsește apartamentele personale întunecoase, pompoase, reci și neospitaliere. Recepțiile oficiale date în cinstea ei îi displac. Nu este învățată să se supună. Regele Carol I controla permanent tânărul cuplu. Odată cu venirea copiilor apar dispute între principesa Maria, Regele Carol I și Regina Elisabeta. I se cerea să nască prinți și să fie decorativă, nu era lăsată să facă nimic. Singurul care i-a văzut potențialul și s-a purtat în consecință a fost Ionel Brătianu.

Principesa este contrariată de clasa superioară din România. Nobilimea română era foarte inteligentă. Spre deosebire de descendenții aristocrației europene care s-au evidențiat prin curaj, nobilii români s-au evidențiat prin abilitatea de a supraviețui. Înjosindu-se în fața turcilor, mituindu-i, experți în arta disimulării și țeserea intrigilor, românii au procedat așa pentru a-și păstra capetele și averile. Apoi melanjul, prin căsătorie, dintre boierimea română și fanarioți a sporit și mai mult duplicitatea și avariția. Dacă mai adăugam și o mândrie dusă la extrem față de originile romane și imitarea servilă a francezilor avem portretul unei aristocrații unice în Europa. În acest climat a „aterizat” tânăra  englezoica de numai 17 ani Maria de Edinburg.

Autoarea cărții are o abordare diferită asupra vieții Reginei Maria. Mută centrul de interes pe  aspecte care nu au fost exploatate suficient în alte biografii și omite altele care au fost prea mult expuse. N-am să povestesc cartea, dar am să punctez câteva direcții cu care am rezonat. Altcineva cu siguranța va avea alte preferințe. Cartea are 526 de pagini, un scris mult prea mărunt pentru gustul meu, în concluzie suficient material care să satisfacă toate gusturile. Nu conține fotografii.

RM3
Semnătura Reginei Maria

Nu este un secret pentru nimeni că regina Maria era pasionată de scris. A început cu publicarea basmelor pentru copii. Scria într-un ritm alert, ideile îi curgeau spontan. Mai târziu trece la lucruri mai serioase. Unii au  acuzat-o că a pus prea mult patos în descrierea calvarului prin care a trecut România în timpul războiului. Alții i-au spus că nu ar fi stricat o a II-a revedere a materialului scris. Indiferent de lipsurile literare, Regina Maria a știut întotdeauna să găsească acel detaliu emoționant care anula aceste neajunsuri.

Scria dimineața foarte devreme. La ora 8 era deja pe drum pentru îndeplinirea obligațiilor regale. Vizita spitale unde stătea de vorbă cu răniții, călătorea pe front unde ridica moralul sodaților, avea în permanența mașina plină cu provizii. Aceste provizii ajungeau la țărani, soldați, prizonieri de razboi și evreii înfometați din Iași. Pentru ea toți erau oameni în suferința și trebuiau ajutați. Nu făcea diferențe. După 1918, când războiul s-a terminat, Regina Maria scria câte 2 ore în fiecare dimineață, iar după amiezile vizita satele sărace unde mergea cu alimente și îmbrăcăminte. Ajungea acasă târziu, de multe ori după lăsarea întunericului. Drumurile erau proaste. Mașinile se împotmoleau în noroi. Iarna era și mai greu. Regina ajungea la Cotroceni înghețată și udă.

După 1934 este invitată la Londra cu ocazia publicării primul volum al autobiografiei The story of My Life / Povestea vieții mele. S-a bucurat de recenzii bune din partea prietenilor. Recenziile criticilor au fost aproape la fel de bune. A fost lăudată pentru arta cu care a știut să creioneze portrete precum și descrierea unei lumi care dispăruse. I se reproșează lipsa de penetrare psihologică și absența adâncimii în interpretarea datelor istorice. Chiar și cu aceste minusuri,  memoriile reginei au fost decorul perfect pentru o romantică incurabilă cum a fost Regina Maria.

Seara lua foarte rar masa cu Regele Ferdinad și copiii. De obicei, rămânea în apartamentele ei unde mânca singură în timp ce citea.  Era la curent cu ultimele apariții literere. Citea foarte mult. Pachete cu cărți din Franța și Anglia îi soseau regulat.

Stăpânea arta conversației dublată de o extraordinară empatie. Regina Maria avea o calitate aparte, știa să trateze cu oamenii. Oficialitățile României, trimise la Conferința de Pace (1919) din Paris, erau într-un impas. Negocierile nu ajungeau la nici o finalitate. Tratatul de alianța părea că nu va fi respectat. Brătianu intră în dispută cu liderii Conferinței. Ministrul francez în România contele de Saint-Aulaire văzând cum Brătianu își pierde credibilitatea are o idee genială. Regina Maria este trimisă la Paris, în misiune neoficială, pentru a pleda cauză României. Tratatul a fost un triumf. Suprafața țării s-a dublat. Am primit Transilvania, aproape toată Bucovina, Basarabia, sudul Dobrogei și două treimi din Banat.

Românii mei au o încredere aproape mistică în puterile mele, asta mă flatează și îmi dă curaj, dar, în același timp, mă sperie. Cuvântul unei femei nu poate schimba fața unor evenimente atât de importante. La încoronarea țarului Alexandru al II-lea a văzut, pentru prima dată, ce influență are asupra oamenilor importanți. La Paris era ultima speranță a României și nu avea de gând să piardă. Cuvântul ei a modificat cursul evenimentelor și a configurat harta Romaniei. A făcut o echipa extraordinară cu Ionel Brătianu, care a pregătit-o foarte bine pentru acest rol.  I s-au pus la dispoziție cifre, i s-au explicat detaliat fapte și ce este mai important i s-a cerut să profite de înrudirea cu monarhiile europene.

RM4
Regina Maria

Încoronarea de la Alba Iulia – 15 octombrie 1922. După agonia războiului a venit și timpul victoriei. Se înfăptuise Romania Mare. Regina Maria vroia o încoronare pe măsură. Și-a dorit o procesiune medievală și asta a avut. A folosit ca sursă de inspirație încoronarea lui Nicolae al II-lea și a Alexandrei. Le-a cerut doamnelor din familia regală care au participat la procesiune să poarte auriu, restul doamnelor au purat mov (culoarea preferată a reginei) și argintiu. Regina Maria s-a îmbrăcat într-un veșmânt auriu-roșiatic, peste care a purtat o mantie aurie brodată cu emblemele tuturor provinciilor și snopi de grâu (principala bogăție a României). La gât purta un colier extravagant din diamante terminat cu un safir gigantic, de la Cartier. A fost darul de încoronare primit de la regele Ferdinand.

Coroana, purtată la procesiune, era o copie după cea purtată de doamna Despina Milița soția lui Neagoe Basarab. Concepută de Costin Petrescu, în stil bizantin, realizată de casa Falize, confecționată din aur din munții României, cântărea 2 kilograme. Pietrele alese arată latura romantică a reginei: opal, ametist, turcoaz, granat, calcedonit și turmalin. Este plină de simboluri: motive florale și crucea gamată. Inedite pentru o coroană sunt cele două pandantive: unul are gravat pe el stema Regatului României, cel de al 2-lea cu simbolul ducatului de Saxa-Coburg și Gotha. Regina Maria a purtat coroana în stil bizantin, peste un văl fin din fir aurit. A fost o apariție care a lăsat audiența fără suflare.

RM5
Coroana Reginei Maria este expusă la Muzeul Național de Istorie al României

Funeraliile Reginei Maria. A murit pe 18 iulie 1938. Este partea din acestă carte care a avut cel mai mare impact asupra mea. Am citit-o de Crăciun. Aveam încă proaspătă în minte o altă înmormântare, cea a regelui Mihai I. Fără să vreau am făcut comparații. Regina Maria și Regele Mihai au fost cei mai iubiți monarhi ai României. Carol I a fost temut, Ferdinad a fost admirat, dar nu au fost iubiți. Regina Maria a pus umărul la făurirea României Mari, a fost pe front alături de soldați era nomal ca romanii s-o iubescă. Regele Mihai a fost promotorul actului de la 23 August 1944, dar a fost alungat de comuniști și a lipsit din țara 50 de ani. Cu toate astea romanii l-au iubit pentru existența de martir de care a avut parte. Cred că reginei i-ar fi plăcut să scrie despre omul care a devenit nepotul ei. Talentul reginei ar fi găsit cu siguranța zeci de detalii care să emoționeze. Sensibilitatea ei ar fi exploatat cu succes personalitatea Regelui Mihai.

La 20 iulie este adusă la București și expusă pe catafalc la Palatul Cotroceni. 4 ofițeri din Regimentul 4 Roșiori au stat permanent de gardă . Timp de 3 zile, mii de oameni s-au perindat la căpătaiul reginei. Spre sfârșitul celei de-a treia zi, palatul a fost deschis muncitorilor. Maria a cerut ca la înmormântarea ei nimeni să nu poarte negru ci mov, iar florile să fie roșii. În acele zile Bucureștiul a fost mov. Drapele și stegulețe mov au fost arborate pe tot traseul pe unde a trecut cortegiul. Sicriul a fost drapat în mov purtând steagul și corona reginei.

În ziua înmormântării, după o slujbă privată pentru familie, ieșirea din palat s-a făcut pe muzica lui Wagner. 6 ofițeri din Regimentul 4 Roșiori au purtat sicriul sub un acoperământ din mătase mov. A fost așezat pe un afet de tun drapat în mov, tras de 6 armăsari negri.

Garda  a dat onorul, drapelele au fost coborâte în bernă, au răsunat trâmbițele, orchestra  armatei a intonat imnul național și cortegiul a pornit încet, în dangătul clopotelor de la toate bisericile din București și însoțit de zgomotul avioanelor care zburau la mică înălțime. Procesiunea a fost condusă de membrii Regimentul 4 Roșiori al reginei, care purta săbii cu panaș mov, și de 100 de veterani invalizi, însoțiți de surori ale Crucii Roșii, îmbrăcate în alb. În urma lor venea preoțimea ortodoxă, înveșmântată în spectaculose straie bizantine și 100 de preoți cu potcapuri negre, cu lumânări aprinse și cădelnițe cu tămâie. Regele Carol i-a adăugat cortegiului și pe cavalerii Ordinului Mihai Viteazul, care-și purtau mantiile albe drapate spectaculos pe un umăr. În fața catafalcului mergea ministrul Curții Regale, care purta, pe o pernă de catifea mov, coroana medievală pe care Maria și-o concepuse pentru propria încoronare. Afetul de tun era însoțit de 4 foști prim-miniștrii, care purtau concarde mov.

In gară, sicriul a fost amplasat pe un vagon deschis și a pornit spre Curtea de Argeș. Un drum de 2 ore a fost parcurs în 6 ore. Trenul a oprit de multe ori ca românii să își poată lua rămas bun de la Regina Maria. Mii de țărani, cu lumânări în maini, împreună cu preotii satelor de unde proveneau stăteau îngenuchiați de-a lungul căii ferate. Se spune că s-au aruncat atâtea flori încât soldații din garda de onoare riscau să moară sufocați. De la gara din Curtea de Argeș pâna la biserică, pe o distanță de 9 kilometri, erau delegații de țărani din toată țara îmbrăcați în costume populare. Un vizitator englez povestea că, dacă n-ar fi văzut lacrimile de pe chipurile oamenilor, ar fi crezut că asistă la o sărbătoare triumfală.

RN6
Regina Maria (detaliu) – Maria Parascan

În 1899, într-un moment zbuciumat, cam asta gândea principesa Maria despre romani… Sunt anglo-saxonă, iar voi sunteți latini. Sunt din fire încrezatoare, cred în Bine, în Dumnezeu, în Dreptate, în Dragoste și în Mila. Voi sunteți sceptici, cinici, la voi nimic nu e sfânt, vă bateți joc de toate, peste tot vedeți urâțenie și trădare, nu credeți într-o inimă curată. Voi vedeți latura urâtă și întunecată a oricărui lucru, pe când eu o văd pe cea luminoasă. Eu cred în idealuri, în fidelitate, în onoare, în bunăvoință.

La finalul vieții sentimentele Reginei Maria se transformă într-o declarație de dragoste… Țării mele și Poporului meu… Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veșnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima data mâinile pentru o binecuvantare. Te îmbrățisez iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută. Am credința că v-am priceput: n-am judecat, am iubit…

Niciodată  nu mi-au plăcut formele și formulele, nu prea luam uneori seama la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul și am visat să traiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăiește cum poate, nu cum ar dori. Dar când îți vei aminti de mine, Poporul meu, gândește-te ca la una care a îndragit viața și frumusețea, care a fost prea cinstita ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingatoare, prea iubitoare ca să judece. (Joi 29 iunie 1933)

Între cele două mărturii s-au scurs 34 de ani și un destin de excepție care rămâne un model și astazi.

Admir la Regina Maria:

  • credința în BINE: a venit la 16 ani într-o țară straină unde a trebuit să se adapteze la o alta cultură, la o altă tipologie umană. Pentru credința pe care și-a păstrat-o în bine a plecat omagiată și iubită de poporul român;
  • credința în FRUMOS: iubea marea, florile, pictura, călătoriile, echitația, înfrumusețarea locuințelor, bijuteriile. În urma ei a rămas Balcicul, Pelișorul, Cotroceniul, stilul neoromanesc, memoriile, jurnalele și coroana (deși făcută la o casa de bijuterii din Paris a folosit aur din… Munții Apuseni);
  • credința în LOIALITATE: Când a depus juramantul ca regină nimic nu a mai avut prioritate… doar România. A făcut tot ce i-a stat în putință ca Romania să devină Romania Mare. S-a angajat într-o campanie diplomatică pentru recunoașterea internaționala a noului stat român fără precedent;
  • credința în OAMENI: pe care și-a păstrat-o indiferent cum au fost interpretate acțiunile ei.

Odihnește-te în pace, frumoasă regină! Chiar dacă nu ai trăit mereu în lumina soarelui, prin tot ce ai făcut ai adus lumina soarelui peste… Romania! Ne-ai învățat să credem în valori, ne-ai făcut să aspirăm către „idealuri, fidelitate și onoare!”

Categorii
Diverse

Atelierul Mariei

20170819_134705
Atelierul Mariei

E un drum lung din Flămânzi până în Bucureştiul de astăzi. Poate locul naşterii (acolo unde a izbucnit răscoala din 1907) a amprentat atât de puternic asupra Mariei curajul. O constantă care nu o va părăsi întreaga viaţă.

Mereu a iubit frumosul. Prima dragoste a fost muzica şi drumul ei părea că se îndreaptă spre asta. A urmat 2 ani cursuri de canto. Apoi a renunţat, viaţa a purtat-o spre alte căi. Dar muzica nu a mai părăsit niciodată sufletul Mariei. Este o mare iubitoare de muzică simfonică. Asta ajutat-o în momentele grele. I-a dat echilibru, i-a fost poliţa de asigurare pentru a putea merge mai departe şi o sursă de inspiraţie. Maria este nelipsită de la concertele Ateneului Român.

2006 Îi moare mama, mama cu care a avut o legătură specială. După înmormântare, pentru a fi pentru ultima oară împreună, a simţit nevoia să doarmă în patul mamei. A avut un vis…un vis în care se vedea pictand un tablou – o mama cu 2 copii. Atât că ea nu picta. Aşa i se strecoară în minte un gând, care ajunge să nu îi mai dea pace. Ce-ar fi să mă apuc de pictat? Când m-am hotărât să fac asta, nu mi-a trecut niciodata prin cap că nu o să reușesc  mi-a spus. Mai tarziu acesta va fi primul ei tablou. Avea să descopere în arhiva familiei o fotografie identică cu tabloul din vis.

2011 Primul curs de pictură – durează 3 luni. Își dă seama că are nevoie de un profesor numai al ei. Bineințeles că îl găsește. Cu tenacitate, cu credință în ea, în ce vrea să facă și unde vrea să ajungă se dedică cu adevarat picturii. Începe să expună la Cercul Militar Național – Sala Rondă, la Uniunea Artiștilor Plastici – Constanța, la Galeria Irecson din Calea Victoriei. Tablourile ei ajung în colecții particulare din țara și străinătate. Canada, USA, Egipt, Dubai, Iordania, Austria, Italia, Germania. În paginile revistei Turkish Airlines din aprilie și iulie 2013 apar și lucrările Mariei. Așa va pătrunde în lumea arabă, o lume cu o cultură total diferită de a noastra, dar care îi va aprecia tablourile.

2013 Începe cursurile la FTOUB – Secția pictură. Și începe asta la…50 de ani. Un curaj nebun pe care eu îl asociez cu energia dată de locul nașterii. Dacă ar fi să menționez cea mai mare calitate a Mariei, cu siguranță ar fi curajul, asta înainte de talent. Curajul care a împins-o să aspire cât mai sus și să fie sigură pe ea. Când am întâlnit-o acum un an, la un curs de estetică, cuvintele ei, forța cu care le-a rostit m-au urmărit mult timp: Nimic să nu te abată de pe un drum în care tu crezi. Alţii nu ştiu ce este bine pentru tine. E viaţa ta, nu le permite să o stăpâneasă. Doar tu ai acest drept!

Tablourile se adunau. A ajuns la acel stadiu în care îi trebuia un spaţiu numai al ei. Un spaţiu în care tablourile, culorile, şevaletul, pensulele şi…muzica să guverneze. Un spaţiu care să o inspire, un spaţiu în care să poată fi creativă, un spaţiu în care să poată găzdui oameni dragi care să-i vadă tablourile. Şi a reuşit. Acum are spațiul pe care și l-a dorit.

Într-o zi mi-a telefonat şi mi-a propus să începem împreună un proiect. Am acceptat să ne vedem, dar ca proiectul să poată lua naştere trebuia să văd locul unde pictează. Aşa am ajuns în atelierul Mariei, într-o dimineaţă de sâmbătă. În drum spre ea, mă întrebam cum reuşeşte să picteze, pentru că era poziţionat într-una din cele mai aglomerate şi efervescente zone ale Bucureştiului. Din artera principală se desprinde însă o straduţă care avea să mă poarte către un loc magic. Aşa am pătruns într-o încapere complet alba cu foarte multe tablouri expuse. Am experimentat o stare de admiraţie pentru că frumuseţea din jurul meu îmi rănea retina. Pereţii tapetaţi cu tablouri de sus până jos, şevalete, pânze goale, palete cu culori, pensule, tablouri în lucru şi mirosul…miros specific, pentru că tehnica preferată a Mariei este pictura în ulei. Tabloul la care lucra acum, Nicolae al II-lea, ultimul ţar al Rusiei. Și muzica care niciodată nu lipsește. Nu poate picta fără ea.

22497622_2018309905079674_1799939673_n
Ultimul  țar al Rusiei
22497471_2018309848413013_1892551124_n.jpg
Regele Ferdinand

Conversaţia s-a legat repede, poate şi pentru că e o lume pe care eu o iubesc. Vroiam să ştiu tot. Cum a început, cum şi-a ocrotit, ridicat şi înălţat acest talent deoarece unde a ajuns…vedeam şi singură. Mi-a răspuns răbdătoare la toate întrebările. Acum face zeci de tablouri pe an, expune în ţară şi străinătate, multe din ele ajung în colecţii particulare. Despre talentul, tehnica pe care o folosește, marii maeştrii care au influenţat-o cred că am sa fac un alt articol.

IMG_0311
Reproducere după Rembrand

Acum am să spun despre omul Maria Parascan. Omul care la 47 de ani a pătruns într-o lume în care este destul de greu şi tânăr să reziști. La 47 de ani când cei mai mulţi dintre noi suntem plafonaţi de job, rutinaţi în relaţia cu partenerul de viaţă, demotivaţi pentru tot ce e în jurul nostru, înrăiţi de loviturile primite de la semeni, pe Maria… am găsit-o pictând, făcându-şi planuri de viitor, plină de pasiune, îngăduitoare (îngăduinţa aceea pe care numai o lume a frumosului ţi-o poate da) şi dornică să lege prietenii. Am întrebat-o ce reprezintă pictura pentru ea. E viaţa mea, cred că nu pot trăi fară ea şi… nici nu vreau să traiesc altfel. În timp ce spunea asta i-am privit ochii… Ochii care i s-au luminat brusc, iar trăsăturile feţei aratau o relaxare pe care nu am mai văzut-o la multe persoane. Statea acolo în faţa mea, în soarele amiezii care îi măngâia parul şi brusc am realizat un lucru. Niciodată nu a menţionat câtă muncă e în spate, nu a spus cât este de obositor, sau la câte a trebuit să renunţe ca brusc la 47 de ani să porneşti pe drum nou…Un drum în care pentru câteva minute de glorie, munceşti pe brânci ani de zile.

Cei care îmi citesc articolele, au observat cu siguranță că fiecare om despre care aleg să vorbesc pe blog are înainte de anumite merite profesionale și o pronunțată latură umană. O latură umană pe care o consider vitală ca să poți trece testul timpului. Prin ce faci și cum faci, să îți dorești să influențezi oamenii în bine, doar așa poți lăsa cu adevărat ceva în urmă. Binele se propagă mai greu, poate face mai puțin zgomot, dar în timp câștiga teren și este singurul care durează. Indiferent de domeniu. Binele capătă valoare în ani și ne place tuturor, chiar și celor care nu vor să recunoască asta.

IMG_0274.JPG
Atelierul Mariei
IMG_0287
Atelierul Mariei

Mariei îi place la nebunie și să predea pictura copiilor. Le împărtășește din tot ce știe. Are un crez. Elevul trebuie să-și depășească maestrul. Nu sunt vorbe în vânt. În decembrie va avea o expoziție personală la Ateneul Român, locul pe care îl iubește atât de mult.  Pe viitor își dorește o expoziție  personală unde să expună alături de elevele ei. Maria dă din suflet, dă mai ales la timp și dă atunci când este nevoie. Dă acestor copii încredere că pot și ei. Alexandra, una dintre elevele ei va participa cu un tablou la o expoziție din New York. În timp ce puneam la punct ultimile detalii pentru acest articol, îmi citea mesaje primite de la părinți. Cât de încântați sunt micuții elevi, dar mai ales cu cât drag vin în atelier. Un copil simte când dai cu dragoste, dar mai ales când dai la timp.

22537896_1966149363411958_191311250_n
Maria Parascan

Pe Maria Parascan o puteți găsi:

https://www.facebook.com/maria.parasc

https://www.facebook.com/ContemporaryArtistz/

https://www.facebook.com/Maria-Parasc-ART-231754473644544/

De la data când am scris acest articol s-au scurs 6 luni. În prezent am revăzut-o pe Maria la vernisajul ultimei ei expoziții la Biblioteca Academiei Române. A ales un titlu care îi dezvăluie atât de frumos sensibilitate de artist O sută de clipe de culoare. Este o expoziție pe care o pregătește de mult timp, dedicată Centenarului Marii Uniri de la 1918.

Un an care ne-a marcat puternic istoria. Anul în care Romania a pendulat de la disperare la euforie. După Pacea de la Buftea-București încheiată în condiții atât de dramatice pentru țara noastră, 1918 se va încheia triumfător cu Marea Unire. În acele momente agonizante pentru România au existat remarcabili oameni politici și de cultură, „regina bărbat”- Regina Maria și loialul Rege Ferdinand care visau la România Mare. Iar visul lor a devenit realitate. Artista Maria Parascan omagiază acest eveniment prin tablourile sale. Alături de portretele Reginei Maria, Regelui Ferdinand găsim tablouri cu Arcul de Triumf, Catedrala Marii Uniri de la Alba Iulia, Castelul Peleș și clădiri interbelice. Alături de peisaje desprinse din lumea țăranului român de altădată, stau portretul Regelui Mihai… dar nu vă deconspir mai mult. Vă invit să îi vizitați expoziția.

Coroana Reginei Maria, Regina Maria, Regele Mihai, Catedrala Marii Uniri de la Alba Iulia

O recomand celor care iubesc istoria acestui neam atât de încercat, celor care iubesc monarhia, celor care iubesc pictura și celor care iubesc frumosul. Opriți-vă să îi vedeți tablourile chiar și pentru o jumătate de oră.

Maria Parascan, alături criticul de artă dr. Marius Tița
Arcul de triumf, Regina Maria, Regele Ferdinand, Palatul Peleș

Tablourile cu portretul Reginei Maria, al Regelui Ferdinad și coroana Reginei Maria vor rămâne permanent la Academia Română. Monarhii care au înfăptuit România Mare vor veghea din acest loc generațiile viitoare. Un îndemn să ne ridicăm la înălțimea lor. O lecție de patriotism, cum să nu renunți la vise nici în cele mai negre momente, dar și cât de repede poți trece de la agonie la extaz atunci când se îndeplinesc.