Categorii
Club de Carte Cultură

„Castelul din orașul meu” de Ioana Bâldea Constantinescu – recenzie

Am început „Castelul din orașul meu”  într-un moment în care mă sufocam de neputință. Pe măsură ce înaintam cu lectura, realizam că lumea creată de Ioana Bâldea Constantinescu îmblânzea lumea din care aterizasem. O îmblânzea, dar nu-i ignora derapajele. De aceea în „Castelul din orașul meu” s-au împrietenit fraze delicate ca niște stampe japoneze cu fraze necruțătoare și fraze verdict. Scriitoarea a ales să aducă în prim-plan lucruri incomode, să nu-și menajeze personajele, uneori până la dezagreabil, dar și să tulbure prin firesc și sensibilitate. A mizat pe o scriitură stratificată care răsplătește din plin rabdarea cititorului.

Am citit „Castelul din orașul meu” folosind cod de culori pentru citate, adnotari și post-it-uri.

Despre castel
Castelul este o creație arhitecturală interbelică „cu zidăria amintind de o coajă de lămâie siciliană”, sufocat de hortensii, care reprezintă puntea între Lumea Veche și Lumea Nouă. Cele două lumi își dau întâlnire prin Sebastian, un băiețel care așteaptă, în spatele ferestrei lui, mereu la aceeași oră să iasă din castel Hanno, un bătrân care plimbă un cățel. În urma celor doi, din Lumea Veche vine o „copilă-taină”, Martha.

Despre personaje
Clara Liebmann este pentru mine cel mai drag personaj din carte. Puterea ei nu vine din resurse emoționale și materiale, puterea ei vine din disperare. Un copil neiubit care se transformă într-un adult capabil să-și iubească fiica chiar dacă este rezultatul unei relații abuzive. Clara nu este eroina principală a romanului, este un personaj „care nu trăiește decât ca să dea replica și să poarte pe umeri dezamăgirile altora”. Rar am mai întâlnit o prezență așa fascinantă, ca această femeie-copil, în literatura română contemporană. Clara nu se ia la trântă cu nimeni, nu vrea să demonstreze nimic, dar oricât de crudă este viața cu ea, nu-și aruncă la coș personalitatea pentru a-și netezi parcursul. A se vedea cum gestionează relația cu tatăl fiicei ei. Îl tolerează de nevoie, dar niciodată acesta nu va reuși să-i supună sufletul.

Foarte sugestivă este alegerea numelui. Clara înseamnă cea luminoasă. Personajul cel mai oropsit de viață din roman, sfidează destinul și luminează. Atât de puternic încât restul personajelor preiau și ele din aura ei. În mod special Hanno. După ce terminați cartea, faceți un exercițiu de imaginație și închipuiți-vă cum ar fi arătat „Castelul din orașul meu” fără Clara Liebmann.

Hanno, personajul principal este compus din lumini și umbre. Dacă profesional face parte dintre intelectualii de elită ai Europei, pe plan uman nu este la fel de evoluat. Este empatic, dar se pune mereu pe primul plan, este visător, dar este admirabil ancorat în realitate.

Numele meu este Johannes Schell. Am 74 de ani. Sunt un impostor. Un îngâmfat. Un dinozaur. Sufăr de singurătate, de diverse alte boli care mă interesează prea puțin. Sunt posac. Sunt uscat ca un vreasc.

Într-o zi decide că e timpul să emigreaze. Consideră că nu merită să rămână lângă o fetiță ciudată și mama ei. Judecă gestul iubitei, dar asta nu înseamnă că nu profită de banii obținuți de ea într-un mod care îl deranjează. Acel moment când Hanno a cântărit prea mult și a simțit mai puțin, i-a marcat destinul. Ajunge în lumea liberă, devine un superstar academic mondial și un scriitor iubit. Dar la ce-i folosește atâta minte dacă s-a lăsat manipulat și a renunțat la marea dragoste? De aceea, pentru el va veni o zi când regretele vor depăși realizările. Dacă Clara este o victimă a contextului familial, apoi a unui bărbat care profită de acest dezechilibru, Hanno este o victimă a contextului politic.

Acum sunt Johannes Schell și am lumea literară la degetul mic. O țin de coamă ca pe armăsarii din poveste și ea-mi mănâncă din palmă. Sunt Johannes Shell și nu am nimic al meu. Mi-am bătut joc de tot ce am iubit.

Dieter Wolf este, la vedere, profesor universitar, dar, în profunzime, este diavolul reîncarnat. Din nefericire, această tipologie a fost și este des întâlnită în societate. Comportamentul lui Wolf, disecat fără milă de scriitoarea Ioana Bâldea Constantinescu, mă tem ca va fi o probă de rezistență psihică pentru multe cititoare.

Theo, este o jurnalistă din Lumea Nouă care „are soarele pe dinăuntru și vocea ei ține lumea în aer” până într-o zi când „durerea devine un companion de fiecare zi”. Suferința provocată de un diagnostic dur o va apropia de Lumea Veche atunci când începe să documenteze un material despre demolările din cartierul Uranus din anii ’80.

Ioan, deși ocupă un spațiu restrâns în roman, este ancora lui Theo.

„Castelul din orașul meu” abundă de personaje copii: Sebastian și Martha. Hanno și Clara, copii în Lumea Veche.

Despre cărți&muzică
Mi-au plăcut trimiterile la cărți: poeziile lui John Donne, o istorie ilustrată a Artei Islamice, trei volume de simboluri (de aici ideea de la finalul recenziei de a scrie despre unul dintre simbolurile cărții) albumul cu palatul Pitti, operele complete ale lui William Shakespeare, Cummings, Graves, Aventurile lui Dyl Ulenspegel, basmele italiene ale lui Italo Calvino etc. Am apreciat cât de frumos a construit Ioana Bâldea Constantinescu povestea fraților Grimm.

Muzica este o prezență pe care nu o poți ignora, indiferent că ești consumator rafinat sau amator. „Castelul din orașul meu” m-a dus cu gândul la dragul meu Proust și la celebra lui fraza muzicală (Vinteuil) din seria „În căutarea timpului pierdut”.

Despre capitolul preferat
„Theo. Vedere din lumea nouă” pentru paginile superbe cu călătorii imaginare în care gastronomia, cărțile și filmele devin personaje. Pagini care dovedesc că Ioana este călătoare, nu turistă și cititoare care pariază pe calitate, nu pe cantitate. Altfel cum i-ar fi ieșit acest capitol în care ea a scris despre culori, arome și mirosuri, iar la noi au ajuns amintiri și emoții?

Despre stilul romanului „Castelul din orașul meu”
Ioana Bâldea Constantinescu scrie admirabil despre urât. Poate construi un personaj cu instincte josnice fără să folosească un vocabular primitiv. Mereu am asociat limbajul vulgar cu torționarii. Când îl întâlnesc într-o carte, în scene normale, de zi cu zi, îl suspectez pe autor că vrea să le aducă un elogiu. Părere subiectivă, dar așa simt. „Castelul din orașul meu” se situează la polul opus și este dovada că șoaptele pot transmite mai mult decât stridența. Poate tocmai de aceea, romanul Ioanei Bâldea Constantinescu, care emană atâta fragilitate, a reușit să transforme lumea din care aterizasem într-un loc mai frumos. Dacă ai disponibilitate, uneori speranța se poate ascunde într-o carte.

Despre copertă
Ilustrația este creația Irinei Neacșu, care este nu doar o artistă talentată, ci și o cititoare atentă la detalii. A ales să deseneze două simboluri din roman, vulpea și hortensiile, cu tușe delicate la fel ca textului Ioanei. Minunată conexiune!

Ce simbolizează vulpea:
• Conform Dicționarului de simboluri acest personaj este „independent, dar mulțumit că este așa; activ, inventiv, dar în același timp distrugător; îndrăzneț, dar temător; neliniștit, șiret și totuși dezinvolt, el încarnează contradicțiile naturii omenești”
• Erou creator, dar și mesager al infernului. Simbol al fertilității, dar și Don Juan. Este capabil să trăiască în mijlocul oamenilor fără să le atragă atenția și „este reflexul din oglindă căci sunt mulți oameni-vulpoi sub soare”.

Pentru ca Lumea Nouă să facă pace cu Lumea Veche, nu-l judeca prea aspru pe Hanno. A greșit, dar și-a răscumpărat greșelile cu suferință. Încercă să o ții de mână pe Clara în timp ce citești romanul. E atât de singură. Caută să vezi lumea prin ochii unui copil și o să capeți o altă perspectivă asupra vieții. În loc să fii turist prin romanele momentului, călătorește cu personajele din „Castelul din orașul meu”.

Dacă ți-a plăcut cartea, chiar dacă nu ai timp de o recenzie, pune o fotografie pe conturile tale de Social Media. Merită să ajungă la cât mai mulți cititori pentru că este creația unei om cu conștiință socială. Scriitoarea Ioana Bâldea Constantinescu și-a încheiat misiunea, acum e rândul tău să dai mai departe ce ai primit. Pentru ca lumea cărților să nu fie înghițită de lumea celor fără cărți este nevoie nu doar de scriitori buni, ci și de cititori buni. Adică cititori care conștientizează că frumosul trebuie dat mai departe.

Ioana Bâldea Constantinescu scrie pe ioanabaldea.com

O puteți urmări și pe #CuVoceTare – Podcast

Autoarea acestei recenzii moderează clubul de lectură Emilia, cărți&cafea și scrie pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

Categorii
Club de Carte Cultură

Falsificatorii – Laney Salisbury, Aly Sujo – recenzie

Falsificatorii” este o carte inspirată dintr-o poveste reală. Cei doi autori Laney Salisbury și Aly Sujo au documentat desăvârșit despre cea mai mare fraudă cu obiecte de artă din secolul XX pusă la cale de John Drewe (escroc și creierul acestei înșelătorii) și John Myatt (falsificator de opere de artă). În plus, au scris pe înțelesul tuturor cititorilor, aproape cinematografic, despre un domeniu greu înțeles pentru cei care nu au studii de arta, falsul în lumea artei.

Personajele:

Credit foto: Daily Mail

John Drewe aparent este profesor, fizician și o minte sclipitoare. Se plimbă într-un Bentley cu șofer, ia masa la cele mai exclusiviste restaurante în compania elitei artistice mondiale și achită note de plată care dacă ar fi fost deconspirate ar fi devenit știri naționale. Se spunea că este proprietarul unei impresionante colecții de artă. Nimeni nu bănuia că John Drewe nu terminase liceul, dar asta nu l-a împiedicat să pună la cale o escrocherie de proporții. Totul a plecat de la o intuiție simplă, cine are destule reședințe, mașini și iahturi are nevoie și de alte domenii în care să-și plaseze banii.

Credit foto: The Independent

Asociatul lui John Myatt este un pictor sărac și un tată singur. Fost cântăreț de muzică pop, spre deosebire de rafinatul John Drewe are o figură de țăran și poartă costume parcă luate de la second hand. Se prezintă drept istoric de artă la întâlnirile în lumea bună, dar în realitate este falsificator de tablouri.

Contextul: Atunci când guvernanții (din întreagă lume) taie fonduri de la cultură practic invită escrocii să pătrundă pe intrarea principală în lumea artei. Din acest motiv apar colaborări de tip marketing de brand cu anumite companii pentru a ține colecțiile muzeelor pe linia de plutire, administratorii și directorii muzeelor sunt forțați să dea mâna cu orice potențial donator, iar uneori orice potențial donator se dovedește a fi un colecționar escroc care urmărește plasarea unui fals într-o expoziție a unui muzeu renumit.

În timp ce guvernații reduc fonduri de la cultură, poliția poliția încurajează și ea escrocii repartizând fonduri doar departamententelor serioase (crima, droguri etc) considerând infracțiunile legate de artă ,,ceva de domeniul comediei, un fel de material de umplutură pentru segmentul de divertisment al știrilor BBC.”

La final campaniile publicitare agresive și itinerante ale operelor de artă contribuie și ele cu bună știință la marginalizarea rolul civilizator al artei. Din neprețuită devine doar extrem de scumpă și tot mai mult o marfă.

Tipsuri să recunoști un escroc de opere de artă:
• Se arată prea puțin preocupat de aspectul unei persoane, ceea ce-l interesează cu adevărat sunt doar vulnerabilitățile ei.
• Se poziționeză întotdeauna în poziția de expert.
• Excelează în abilitatea de a-l face pe interlocutor să își piardă șirul gândurilor.
• Este un maestru al prefăctoriei. Pentru că o lucrare de artă cu o istorie bogată valorează întotdeauna cu cel puțin 10.000 de dolari mai mult, nimeni nu-l egalează la născocirea un istoric elaborat.
• Este un mitoman care se află în căutarea unui câștig psihologic interior nu neapărat a unei recompense tangibile
• „Acolo unde se află un fals, sigur vei mai găsi încă unul” de cele mai multe ori asortat cu un dosar penal.
• Poate fi enervant de slugarnic, mieros și insistent când este în interesul lui.
• Un e-mail trimis de un escroc este redactat ciudat, are un ton care oscilează între umilință și amenințare.
• De obicei e arogant și îi place să riște.
• Vorbește mult și repede și este un adevărat cameleon.
• Majoritatea victimelor sunt flatate de atitudinea politicoasă a escrocului, iar aerul de expert este întotdeauna un magnet pentru negustorii de visuri.
• Patologia escrocului este o combinație de sociopat și narcisist.
• Nu uită niciodată că dovada demonstrării vinovăției cade pe umerii acuzatorului, de aceea când se simte în pericol atacă primul.
• Vrea să pară rafinat și cultivat pentru ca știe că este lipsit de orice valoare.
• O trăsătură care se regăsește la majoritatea escrocilor este ranchiună față de establishment.

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

Să pătrundem în culisele procesului lui John Drewe. „Acuzarea n-a trebuit să depună prea multe eforturi pentru a-l ataca pe Drewe, deoarece el a fost cel mai înverșunat dușman al său. Degaja dispreț față de martorii Coroanei și părea incapabil să se conecteze emoțional cu membrii juriului. Într-o încercare nereușită de a fi amuzant, l-a corectat pe judecătorul Rivlin care făcuse o greșeală de gramatică, iar apoi l-a lăudat pentru abilitățile juridice.”

La proces Drewe a vorbit enorm. Se adresează doamnelor și domnilor din juriu folosindu-se de un limbaj plin de înflorituri, punctându-și uneori performanța actoricească printr-un hohot de râs prin care își arăta disprețul față de acuzare. „La un moment dat, un jurat a vrut să-i adreseze o întrebare, prin intermediul unui unei notițe pe care i-a dat-o judecătorului Rivlin. După ce Drewe a perorat un răspuns timp de 10 minute, același jurat l-a implorat pe judecător să retragă întrebarea.”

Ca să înțelegeți ce misiune grea au avut acești oameni, la finalul procesului judecătorul „Ca răsplată pentru răbdarea dovedită, i-a scutit pe viață de îndatorirea de jurați”.

Pe cine nu poate păcăli un escroc „șarlatanii profesioniști spun că un om total onest este imposibil de păcălit și că escrocii se bazează de obicei pe lăcomia victimei”

Și pe cine poate păcăli. De ce oare colecționarii bogați nu-și plasează banii în construcția unui spital, în ajutorarea refugiaților sau a săracilor lumii? Pentru că sunt plasamente cu care nu se pot lăuda. În fond satisfacția unei vieți privilegiate constă în invidia pe care o stârnește. Ce haz are sa investești în lucruri care nu-ți aparțin?

Între valoare și scandal ce alegem? De cele mai multe ori, interesul societății pentru un om este dictat de notorietate, nu de valoarea acelei persoane. Pictorul necunoscut, John Myatt până să devină falsificator murea de foame. După vâlva stârnită de proces, unul dintre judecători îi cere să picteze un tablou. Tabloul este apreciat, comenzile curg, iar Myatt își face o firmă și va aplica pe tablouri o ștampilă prin care certifică că lucrarea este o copie. A fost nevoie de celebritatea câștigata printr-o escrocherie (Myatt spre deosebire de Drewe a impresionat jurații) pentru ca acest om să își găsească rostul în societate. Lucrurile cinstite nu atrag, dar senzaționalul prinde și mai ales vinde. În prezent Myatt e un om prosper.

Credit foto: Daily Mail

Și ca să complicam și mai mult lucrurile e bine să știți că:
„În anii ’40, un negustor l-a întrebat pe Picasso dacă dorește să-și pună semnătura pe o pictură a lui, rămasă nesemnată și deținută de un client. Picasso a fost de acord, dar când a văzut lucrarea și-a dat seama că, de fapt, nu îi aparține.
– Cât de bun client îți este proprietarul? l-a întrebat el pe negustor.
– Unul dintre cei mai buni.
– În cazul acesta, pictura e a mea, a spus Picasso și a semnat-o.”
Morala acestei cărți se vrea o atenționare că „lumea artei să se trezească și să admire arta pentru ce este, nu pentru cât valorează.”

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

Categorii
Club de Carte Cultură

„Chiajna din Casa Mușatinilor” – Simona Antonescu recenzie

Doamna Chiajna în viziunea istoricilor

Mărturiile unor istorici ne-au indus că Doamna Chiajna a fost un personaj malefic, o femeie fără scrupule, excesiv de ambițioasă și obsedată de putere. Alții, mai îngăduitori, au prezentat-o ca o mamă minunată, capabilă de orice sacrificiu pentru a-și proteja copiii. Se pare că în echipa de PR a Doamnei Chiajna (cronicarii vremii) au fost destui amatori, dacă reputația de monstru e mult mai cunoscută decât faptul că a fost singura femeie din istoria României care a condus o oaste în luptă.

Până la scriitoarea Simona Antonescu nimeni nu a avut curajul, să treacă peste legende și mărturii subiective și să propună, într-un roman istoric, o viziune rezonabilă asupra acestui personaj.

Doamna Chiajna în viziunea Simonei Antonescu

Romanul „Chiajna din Casa Mușatinilor” este o frescă din perioada Evului Mediu centrată pe viața Chiajnei, fiica lui Petru Rareș, domnul Moldovei și nepoata lui Ștefan cel Mare.

La început Chiajna este un ghilimoț din cetatea Sucevei care își ascunde mâții, refuză să poarte căiță și cerșește povești. Apoi copila pleacă în pribegie în Cetatea Ciceului, unde se metamorfozează în fata care va lega mereu rânduiala femeilor „de trădătorii ce pretind prin înșelăciune tronul țării și de planuri de răzbunare.” Chiajna rămâne cu familia în Cetatea Ciceului de unde va reveni la Suceava atunci când Petru Rareș redobândește tronul Moldovei. Tânăra domniță atinge vârsta măritișului și este cerută în căsătorie de Mircea-Vodă Ciobanul, domnul Valahiei.

Chiajna Rareș Mușatina, fiica lui Petru Rareș Vodă, domnul Moldovei devine soția lui Mircea Basarab din casa Drăculeștilor, domnul Valahiei. Ajunsă în Târgul Bucureștilor, asaltată de provocări și necazuri, dar gustând și din potirul puterii, Chiajna își va descoperi și valorifica potențialul. Va înțelege că în politică curajul fără diplomație și viclenie nu valorează mare lucru. Toată viața ei, Chiajna se va ghida după o carte: Il Principe, viața lui Cesare Borgia.

Credit foto Polirom

10 motive pentru care merită să citești „Chiajna din Casa Mușatinilor”

1. În umbra unui om puternic se află mereu un personaj ascuns care îl inspiră. Pentru Chiajna acest personaj este grădinarul Lăcustă. Un suflet mare încătușat într-un trup hidos, împărățind peste o grădină cu plante care prin știința lui se transformă în leacuri ori otrăvuri. Lăcustă știe să prepare o vopsea azurie care robește privirile fiicei de domn, ori de câte ori o vede, vopsea pe care a realizat-o cu gândul la „albastrul ochilor doicii a doua a Chiajnei.”, vopsea cu care se va zugrăvi Voronețul. Există o scenă în carte, despre salvarea unui om, atât de bine scrisă de Simona Antonescu încât cruzimea și splendoarea ei te copleșește. Salvatorul este nimeni altul decât grădinarul schilod.

2. „Țara are domn și acela sunt eu” este capitolul cu cele mai sfâșietoare pagini ale romanului, dar și un excelent studiu despre trădare, lașitate, demnitate și curaj. Îl vedem pe cel care fusese voievodul Moldovei trădat și părăsit de boieri. Îl vedem pe Petru Rareș, stăpânul cetății Ciceu, lăsat să aștepte în fața porții. Îl vedem pe bărbatul puternic doborât și salvat în cele din urmă „de o copilă de lumină”. Vedem un domn care știe să piardă, știe să treacă peste umilințe, știe că trebuie să se întoarcă, știe că țara are un domn chiar dacă o perioadă este nevoit să se dea la o parte. Petru Rareș nu a fost crescut să renunțe. Când situația era mai dramatică sângele moștenit de la Ștefan cel Mare intră în acțiune. Ia drumul Constantinopolului pentru că nu era pregătit, nu putea și nu știa cum să renunțe la Țara Moldovei.

3. Life style la Curtea Sucevei

Paginile despre alegerea rochiei de mireasă a Chiajnei vor fi o încântare chiar și pentru cele mai pretențioase fashioniste. O fiică de domn nu putea fi îmbrăcată de oricine. Chiajna primește „trei sipete stacojii din lemn moale și parfumat de cedru” de unde se revărsau desene cu rochii de toate culorile. Sub fiecare schiță erau menționate materialele și numele atelierului de croitorie. Desenele sunt supuse evaluării doamnelor Curții și după o aprigă dezbatere asupra culorii (în epocă alb purtau doar fetele sărace) decid ca rochia de mireasă a domniței să fie o combinație de albastru și alb. Cum pe atunci nu se comanda online, de la Veneția este adusă croitoreasa Caterina care scandalizează Cetatea de Scaun a Sucevei prin comportamentul direct, vestimentație și culoarea scandaloasă a părului.

Pentru gurmanzi recomand paginile despre „mieii copți o zi întreagă în pământ”. Un dezmăț de arome care o să pună în pericol dieta multor cititoare.

4. Asemănări între Regina Franței, Caterina de Medici și Doamna Chiajna

• Regele Franței moare în același an cu Mircea Ciobanu (1559)
• Caterina de Medici domnește în locul fiului său minor. La fel și Chiajna.
• Renato Florentinul este parfumierul, dar și cel care prepara otrăvurile Caterinei de Medici. Chiajna îl are pe grădinarul Lăcustă.

5. Vremuri grele, oameni puternici.

Într-o țară în care tronul se pierdea ușor, la fel și capul, abilitatea Chiajnei de a rezista la conducerea Valahiei este de lăudat. Chiajna a domnit 9 ani alături de soțul ei, iar după moartea lui, a domnit 7 ani pentru fiul ei. Niciodată curajul, intrigile și răbdarea nu au făcut un parteneriat mai profitabil decât în cazul Chiajnei.

„Puterea nu vine din lucrurile pe care le obții, ci din cele pe care nu le obții.”

6. Documentarea din spatele unui roman istoric

Scrisorile trimise de către Soliman Magnificul (de la Balcic) femeii iubite, Roxelana stau mărturie în acest sens. Poetice, pline de informații politice, iar la final sultanul (astăzi pare amuzant) enumera, nici mai mult, nici mai puțin decât pe 8 rânduri, toate titlurile.

• Soliman Magnificul era educat. Atunci când voia știa să se comporte ca un prinț al Renașterii. A se vedea introducerea din scrisorile sultanului.
• Dacă vă închipuiți că Roxelana era doar o favorită cu rol sexual înseamnă că nu sunteți familiarizați cu viața femeilor otomane. Femeile din haremul sultanului erau educate și nu erau deloc străine de ambițiile politice. Dovada că sultanul îi scrie Roxelanei despre planurile viitoare.
• Titlurile din final au și ele o explicație. După ce și-a creat un renume, Soliman se confruntă cu următorul aspect. Trebuia să dea explicații pentru averea amețitoare, puterea politică și succesul militar. Nu putea să justifice noul statut prin bunicul și tatăl său. De aceea, soluția a fost să se folosească termeni absoluți atunci când cineva îl descria. Ca să întărească acest statut, însuși Soliman folosește acești termeni la sfârșitul scrisorilor.

Dacă o scrisoare de dragoste presupune să cunoști atâtea despre un personaj istoric (plus altele despre care eu nu m-am prins) faceți un exercițiu de imaginație și vizualizați câtă documentare presupune un roman de peste 700 de pagini.

7. Cel mai zguduitor destin din această carte este cel al Domniței Ruxandra, sora mai mică a Chiajnei. Când Alexandru Lăpușneanu pune ochii pe Ruxandra, ea avea 14 ani, iar el 53 de ani. Chiajna e atât de revoltată că „făptura aceasta făcută din miresme tămâiate și lumină” e umilită de Lăpușneanu, un smintit care „azi o cere de soție, mâine spune că nu are nevoie de soție.” încât declanșează o discuție aprigă.

„- Toți regii și ducii Europei îl văd cu ochi buni, vorbi Mircea, fără să mai surâdă de data aceasta. Sultanul îl place, Papa îl place pentru că are mână de fier, iar ei toți văd în el puterea de a păstra echilibrul. Ucide boieri, câteva duzini deodată? Nu asta am făcut și eu? Dorește prunci de la un vlăstar tânăr de-al Mușatinilor? Nu asta am vrut și eu? Ce face el și nu am făcut și eu?
– Tu m-ai cerut cu bunăvoință de la părinții mei și am venit apoi singură, de bunăvoie, răspunse Chiajna, fulgerându-l cu privirea, pentru că alăturarea lui Mircea de Lăpușneanu i se părea cea mai sfruntată înșelăciune, nu exista nici cea mai mică asemănare între soțul său și sălbaticul de la Suceava. Eu am fost mai întâi mireasă și abia după aceea am rămas grea. Asta ai făcut tu și nu face el.”

8. Dragoste sau parteneriat politic între Chiajna și Mircea Ciobanul?

În realitate, nu avem de unde să știm dacă între Chiajna și Mircea Ciobanul, a fost dragoste sau un parteneriat politic. În romanul Simonei Antonescu întâlnim un soț care ar privi disprețuitor la workshop-urile care te învață comunicarea în cuplu. Mircea nu a avut nevoie să fie înștiințat. A priceput singur. „Porți prunc, Chiajna. Pielea ta miroase a rumeguș umed și măr copt. ”

9. Despre femei într-o epocă când erau invizibile

Fie că este vorba despre Chiajna, despre Roxelana, despre Marula, despre doicile Chiajnei, doamne, domnițe sau femei obișnuite, toate capătă voce în cartea Simonei Antonescu.

Există o modă în care romanele (inclusiv cele inspirate de mitologia greacă) se scriu prin perspectivă feministă. Simona Antonescu arată importanța pe care aceste femei au avut-o în istorie, dar nu dezechilibrează. Mircea Ciobanul se sfătuia cu Chiajna, Soliman cu Roxelana, Marula cu Anghel. În „Chiajna din Casa Mușatinilor” aceste perechi funcționează ca parteneriate, nu ca un cuplu în care o persoană domină și alta se supune.

Simona Antonescu (fotografie din arhiva personală)

10 „Chiajna din Casa Mușatinilor” este o carte a curajului

Să alegi Chiajna ca personaj pentru un roman istoric echivalează cu o misiune imposibilă. Să documentezi o perioadă neprietenoasă în surse despre femei, să cântărești ce merită păstrat, apoi să construiești un personaj fără a lăsa fantezia să zburde ai nevoie de curaj. Să respecți datele istorice, dar și să reții interesul cititorului. Să scrii cu delicatețe ca să nu lezezi istoricii, dar în același timp, cu forță ca să afirmi un personaj fără nici o șansă.

Mai mult, într-o vreme când editurile impun autorilor cărți care să nu depășească 350 de pagini, Simona Antonescu scrie romane impertinent de lungi.

Pentru că a încălcat reguli, iar apoi le-a întors în favoarea ei consider „Chiajna din Casa Mușatinilor” o carte a curajului care va trece proba timpului.

„Uneori adevărul se află în povești, nu în cronici. Îi cunosc eu pe cronicari. Fiecare este plătit de câte un domn.”

Să citesc „Chiajna din Casa Mușatinilor”, într-o perioadă în care oamenii nu mai găsesc timp pentru nimic, a fost un mod de a întoarce spatele prezentului, un mod de a răsturna timpurile, un mod de a pleca în căutarea timpului trecut. Am revenit apoi în prezent, cu o perspectivă mai luminoasă și mai tolerantă asupra țării imperfecte în care trăiesc.

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

Cu „Chiajna din Casa Mușatinilor” și scriitoarea Simona Antonescu ne vedem joi, 21 martie, ora 19:00 la Seneca Anticafe. Link eveniment aici. Este al III-lea roman al autoarei pe care îl moderez la clubul de lectură „Emilia, cărți&cafea”. A fost o bucurie să dezbatem „Fotograful Curții Regale” și „Hanul lui Manuc ”, dar în „Chiajna din Casa Mușatinilor” simt o concurentă aprigă ca personajul care a inspirat-o.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

Categorii
Club de Carte Cultură

Cronica barbară Ana-Maria Negrilă recenzie

Romanul Cele patru oglinzi ale adevărului, descoperit într-o seară de toamnă în Cărturești Verona, era atât de bine scris încât nu părea prima carte a Anei-Maria Negrilă. Atunci, de ce nu auzisem de această scriitoare? Ulterior, aveam să aflu că publicase literatură SF și fantasy, iar Cele patru oglinzi ale adevărului era primul ei roman istoric. Găsiți aici un interviu cu Ana-Maria Negrilă.

În Cele patru oglinzi ale adevărului, Ștefan, personajul principal, devine Stefano Moro. Această schimbare o plătește cu inocența sa. Își pierde libertatea, dar descoperă în el puteri de care nu se credea capabil: rezistența de a îndura și dorința de a supraviețui. În final, orfanul nimănui, căruia destinul îi juca periodic viața la ruleta rusească, își va găsi locul în lumea celor care stăpânesc.

Cronica barbară este continuarea romanului Cele patru oglinzi ale adevărului, dar poate fi citită și separat. Este o călătorie în sens invers din lumea civilizată spre locul de unde a plecat Ștefan. O călătorie nu doar fizică (Veneția, Cairo și Constantinopolul din perioada Evului Mediu) ci și una spirituală. O călătorie care îți crește pulsul de revoltă și neputință, dar în același timp îți îmbată simțurile cu parfumul și atmosfera unor vremuri apuse.

Legătura dintre cele două romane este făcută de trădare. Acest derapaj al oamenilor ocupă în cărțile Anei Maria Negrilă un spațiu important. La un eveniment, autoarea a mărturisit că defectul pe care îl detestă cel mai mult este trădarea, probabil de aici nevoia de reparație morală în romanele ei.

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

Când vei deschide Cronica barbară, vei da peste un jurnal scris de Ymar. Reține acest nume pentru că vei călători alături de el, vei suferi alături de el și vei identifica în Ymar părți deloc flatante din tine. Suntem în 1444, iar dacă până acum perioada Evului Mediu nu te-a atras, e vremea să-ți schimbi perspectiva.

Hamid este răpit dintr-o țară creștină, ajunge sclav printre musulmani, va avea „mai mulți stăpâni decât ar fi fost normal”, trece dintr-o mână în alta ca un obiect oarecare, este maltratat, iar ca să reziste, după cum mărturisește în jurnalul lui, „cu cât eram eu mai supus cu atât încercau ei să-mi facă rău, de aceea am devenit djinn.” Așa ajunge Hamid să se creadă posedat de un djinn de fiecare dată când este în pericol. Un djinn pe nume Ymar.

În Cronica barbară vei descoperi cum arătau în Evul Mediu nu doar Cairo, Veneția, Constantinopol etc, ci și un loc care îți va schimba optica asupra unui popor.

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

Cairo (1433-1441) era atunci unul dintre cele mai mari orașe ale lumii. Un oraș unde fiecare dintre cele 37 de cartiere avea moscheea și piața lui, un oraș în care cu cât omul era mai important, cu atât turbanul lui era mai mare, un oraș unde numai oamenii săraci umblau pe jos, un oraș unde „cine desfăcea o banană presăra sare ca să-i tempereze dulceața”, un oraș unde Hamid cu pielea lui albă, părul blond și ochii verzi era o marfă de lux, un oraș unde libertatea era greu de dobândit, dar nu și învățătura.

Cairo este orașul unde Hamid trădează pentru a supraviețui „N-a fost să fie, iar prietenia mea nu i-a adus decât necazuri. Atunci am învățat că nu este de ajuns să ții la cineva pentru a-i face viața mai ușoară, ci trebuie să înțelegi lumea în care trăiești dacă vrei ca soarta ta și a celor apropiați să fie mai bună.”

Veneția (1441-1443) era un „loc viu care respira asemeni unui plămân”. Orașul te uimea cu belșugul la vedere, cu podurile, piețele, fântânile publice, bisericile, magazinele și hanurile unde oamenii nu aveau astâmpăr. Strada era un spectacol unde locuitorii Veneției băteau ulițele de plăcere, nu cu un scop precis. Parada bărcilor și ținutele gondolierilor vrăjeau călătorii. Nimeni nu rezista în fața frumuseții statuilor, chiar dacă unele erau luate ca pradă de război din Constantinopol, cazul coloanele sfinților Marcu și Teodor.

Dar Veneția „nu era doar un oraș, ci mai multe într-unul”. Era și un oraș labirint de străduțe și pasaje întunecoase unde se ascundeau hoții și criminalii. Aici ajunge prima oară Hamid. Și la fel ca în Cairo, pentru a supraviețui, fură, minte și comite fărădelegi. Dar învață și limba, se familiarizează cu orașul, schimbă străduțele întunecate cu străzile principale, întâlnește prietenia, găsește dragostea și viața lui pare să capete un rost. Dar lăcomia își bagă coada, iar Hamid își pierde din nou libertatea.

Dacă în Veneția Stefano este o apariție fugitivă, după cum mărturisește Hamid „într-una dintre plimbările mele solitare, te-am văzut și pe tine pentru prima dată, plutind într-o gondolă pe unul dintre canalele de la periferie”, în Constantinopol întâlnirea dintre cei doi are loc la târgul de sclavi. Așa devine Hamid robul lui Stefano.

Constantinopolul (1443- 1444) era un oraș unde „nici Dumnezeu nu era ferit de tocmelile de tarabă ale negustorilor”, un oraș unde bizantinii erau foarte slobozi la gură, un oraș unde latinii nu erau iubiți, un loc în ruină unde se mai vedeau ici și colo splendorile unui oraș numit cândva de aur, un loc plin de trandafiri, un oraș unde doar Sf. Sofia își mai păstra puterea.

Harta Constantinopolului este creația artistului Ionuț Bănuță

Romanul are anexata o superbă hartă a Constantinopolul, creația artistului Ionuț Bănuță. Ce mult m-ar fi ajutat o asemenea hartă, în adolescență, când am citit Căderea Constantinopolului!

Ultimul popas în călătoria lui Hamid este… Pentru a nu vă strica plăcerea lecturii, vă invit să descoperiți singuri. Când am citit capitolul despre Constantinopol, am crezut că aici este vârful romanului. Nu știam atunci că finalul Cronicii barbare avea să vină cu o surpriză. Hamid ajunge într-un loc unde trădarea încetează, un loc unde suferința devine mai suportabilă, un loc unde, dacă i se va permite, poate își va găsi rostul. Acest loc este favoritul meu în carte. Despre acest loc Ymar (acum îmblânzit) mărturisește într-o scrisoare către Stefano „când îmi este dor de Cairo, Veneția și Constantinopol, de lumea civilizată în general, îmi amintesc că țara în care trăiesc acum mi-a dat un bun de preț pe care alții mi-l refuzaseră.”

Într-o lume a banilor unde totul e de vânzare Hamid și Stefano au fost salvați de oamenii cărților. Am început Cronica barbară convinsă că mă voi atașa de un personaj, dar am sfârșit iubind o parte a lui.

Citez din autograful oferit de Ana-Maria Negrilă „nu-l judeca prea aspru pe nefericitul Ymar.” Cum să-l judec? În fiecare dintre noi există un Ymar. Dacă îl ascundem, sunt șanse mari să ne trăim viața cum ne dictează alții, iar dacă îl lăsăm să preia controlul, ne-o poate ruina. Dar curajul lui Ymar (în doze echilibrate) ne poate inspira.

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

Ne vedem pe 25 ianuarie 2024 la clubul de lectură Emilia,carți&cafea unde vom dezbate Cronica barbară în prezența scriitoarei Ana-Maria Negrilă.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

Coperta romanului detaliu din Vanitas Still Life – Symonsz Potter Pieter

 

Categorii
Club de Carte Cultură

Recenzie „Clara citește Proust”- Stephane Carlier

Titlul romanului „Clara citește Proust” (găsiți cartea aici) te duce cu gândul la o intelectuală rasată, dar eroina lui Stephane Carlier este coafeză la un salon din Chalon, un orășel din Saône-et-Loire. Cum a ajuns o fată de doar 23 de ani la această performanță? Vă invit să pătrundem, alături de Clara, în lumea lui Proust.

În prima parte a romanului, Cindy Salon, nu se întâmplă nimic spectaculos în viața Clarei, până într-o zi când un client uită la salon o carte din colecția „Livre de poche” – „Swann” de Marcel Proust.

Privește titlul și coperta. O femeie într-o rochie frumoasă de muselină și un băiețel cu obrajii trandafirii. Un detaliu dintr-un tablou vechi. O deschide, o răsfoiește, observă o pagină cu colțul de sus îndoit. O frază fusese subliniată cu un pix albastru. „Ai un suflet frumos, de o calitate rară, o fire de artist, nu o lipsi de ceea ce îi trebuie.”

Variantele în franceză ale romanului „Clara citește Proust + Cartea din colecția „Livre de poche” – „Swann” de Marcel Proust

Partea a II-a, Marcel este, de departe, preferata mea. Timp de câteva luni, Clara nu este interesată de romanul uitat la salon, abandonându-l în bibliotecă în compania unor titluri scandalos de jenante. Într-o duminică de martie, fiind singură acasă, din plictiseală deschide cartea. Cum nu este deloc impresionată de textul cărții „tipul asta are o problemă, trebuie să se caute”, o închide și o aruncă. Și totuși, stările de confuzie ale autorului le-a experimentat și ea, motiv pentru care e decisă să-i mai dea o șansa lui Proust. Redeschide cartea și când se oprește din citit vede că este ora unu noaptea.

Astăzi a început să citească o carte scrisă în urmă cu peste 100 de ani de către un bărbat care nu s-a dat niciodată jos din pat, o carte cu fraze interminabile despre care ea simte, dintr-un motiv care îi scapă din nou, că o va face mai puternică.

Ilustrație Marcel Proust (credit foto: Pinterest)

Proust, tipul cu probleme, intră cu pași ușori, dar siguri în viața Clarei bulversând-o total. În autobuz, în drum spre salon, dă peste un pasaj atât de captivant încât ratează coborârea (tema madlenei). Aflată în vizita la părinți se preface bolnavă ca să poată citi, discuțiile cu iubitul încep să o plictisească, iar treburile casnice devin o corvoadă. Este atât de absorbită de Proust, încât va tunde o clientă fidelă, mult mai scurt ca de obicei. Patroana salonului, doamna Habib, o sfătuiește să nu mai discute cu clientele despre Proust pentru că ori le complexează, ori le plictisește. Cu fiecare pagină citită, lumea lui Proust capătă putere și domină lumea Clarei.

Această carte cere un anume angajament, creează o relație atât de puternică, exclusivă cu cititorul ei, încât acesta din urmă poate avea cu ușurință impresia că toți din jurul lui s-au coalizat pentru a-i strica plăcerea.

Marcel Proust (credit foto: Pinterest)

Până la întâlnirea cu Proust, niciodată, Clara nu mai citise atât de mult. Parcurge câte 30 de pagini pe zi (o performanță pentru o persoană activă), subliniază acolo unde dă peste un pasaj care o impresionează, adaugă o inimioară când se topește după un citat. Călătoria Clarei în lumea lui Proust durează deja de peste nouă luni, de aceea își notează impresiile de lectură într-un caiet roz. Pune pe contul de Instagram o fotografie cu cartea, dar este dezamăgită de reacția urmăritorilor. Primește doar 10 like-uri, spre deosebire de cea mai populară fotografia a ei, cu motanul care a avut 193 like-uri. Cu sau fără aprecieri, Clara știe că „Timpul petrecut citind Proust este timp câștigat, furat de inteligență și nu de la ea.”

Dacă oamenii de pe Instagram sunt imuni la „farmecele” lui Proust, la salon o cunoaște pe Claudie Hansen. În timp ce-i aranja părul, clienta vede pe etajera postului de lucru „La umbra fetelor în floare”. „Cartea asta mi-a salvat viața” exclamă Claudie, iar Clara bucuroasă să cunoască, în sfârșit, pe cineva pasionat de Proust simte că nimic nu o va opri să ducă până la capăt seria „În căutarea timpului pierdut”.

Totul mi-a vorbit imediat. Acea delicatețe, acel simț al frumosului. Acel om pe care fragilitatea sa l-a forțat să trăiască în izolare, care a dedicat paginii întregi momentelor când adormea sau descrierii unui tufiș de păducel. El avea la fel de puțin loc în lume ca și mine. Nu mai eram singură eram salvată.

Ilustrație Marcel Proust (credit foto: Pinterest)

De ce nu se simțea Claudie acceptată? Pentru că nu este ceea ce pare, nu spun mai mult ca să nu vă răpesc plăcerea lecturii. Claudie decretează ca vocea Clarei este „ca parfumul de păducel” și îi propune un proiect. Să citească Proust, de 3 ori pe săptămanâ, doamnei Renaud.

Partea a III-a a romanului reprezintă transformarea Clarei. Marea schimbare, în viața Clarei, se va produce la un festival de vară. Dacă vă închipuiți că, prin lectura unor fragmente din Proust, Clara va cunoaște celebritatea peste noapte o să va dezamăgesc. Lumea nu se înghesuie deloc să o asculte, doar un trecător, care nu se oprește nici el, o încurajează din mers „Ca să-l citești pe Proust pe stradă, trebuie să ai cojones!”

Clara citește unele fraze și de 5 ori ca să le înțeleagă. Dacă în trecut, faptul că nu pricepea de prima dată un fragment o enerva, acum din contra îi face plăcere. Adoră ritmul pe care îl impune Proust „lentoare și vigilență, relaxare și concentrare.” Când închide ochii înainte să adoarmă vede flori. Visele Clarei sunt atât de influențate de proza lui Proust, încât lumea ei se colorează intens.

Se hotărăște să rămână acasă, unde redeschide Guermantes, iar Marcel își face din nou apariția. Inteligența lui luminoasă, finețea revin, se întreabă cum s-a putut descurca fără el și începe să citească cu aviditate. Aceste pagini au o putere consolatoare echivalentă sau chiar superioară celei a soarelui sau a ciocolatei, și ea parcurge 150 de pagini în trei zile.

Întoarsă în dormitor, îndreaptă pernele, se așază în pat, își ia sacoșa de unde scoate „La umbra fetelor în floare.” În clipa aceea, îi scapă un oftat lung de plăcere.

Citind aceste pagini, s-a întâmplat ceva puțin magic care, pentru prima dată, a făcut-o să creadă că romanele ar putea fi mai bune decât viața.

Marcel nu are egal în a-și îmbărbăta cititorul părăsit.

Ilustrație Marcel Proust (credit foto: Pinterest)

De ce mi-a plăcut „Clara citește Proust”:

• Este o carte despre puterea lecturii. Romanul este un omagiu cărților, dar mai presus de toate este un omagiu adus lui Proust.
• Să citești Proust poate fi chinuitor, dar dacă perseverezi o lume la care puțini au acces ți se dezvăluie. Cine se împrietenește cu Proust, îl va purta în suflet întreaga viață. Iar când lumea reală se clătina e suficient să deschizi „În căutarea timpului pierdut ” – o carte scrisă în singurătate care alungă singurătatea – și simți cum prinzi curaj.
• Suntem programați să credem că doar ambiția contează. Acum când totul se uzează moral atât de rapid, când răbdarea este limitată, în compania romanul lui Stephane Carlier, cititorul capătă o altă perspectivă asupra renunțării. Uneori, în viața marile și profundele schimbări vin și de la acțiuni cu impact mic, ignorate de cei din jur.
• Este o carte care te îndeamnă să nu abandonezi, nici pasiunile și nici curajul de a trăi altfel. Nu contează că preferi Proust, Dostoievski sau oricare alt autor pus la index de dictatura cărților care promovează nimicul. Hitler și acoliții lui ardeau marile cărți. Astăzi există o altă modalitate, mai puțin malefică, de a ignora marii autori, dar la fel de periculoasă pentru creierele tinere. Se numește ignoranță.

Închei acest articol povestind despre întâlnirea mea cu Proust. Fără prea multe detalii pentru a nu transforma această recenzie în Emilia citește Proust (citit integral în pandemie) în loc de „Clara citește Proust”. Curioșii pot găsi pe Instagram un hastag dedicat lui Proust (aici) și pe Facebook (aici).

Țin să vă avertizez că este o recenzie nesimțit de subiectivă. Am o pasiune smintită pentru Proust, motiv pentru care m-am regăsit în multe dintre trăirile Clarei. Spre deosebire de ea, nu pot spune că Proust mi-a schimbat viața, dar cu siguranță mi-a salvat-o. Fac insulină de peste 27 de ani. Când a debutat pandemia, de fiecare dată când deschideam televizorul sau intram pe conturile mele de Social Media, pe lista decedaților, invariabil, primele locuri erau deținute de diabetici. Proust a apărut în viața mea în momentul în care panica cucerea și ultima redută a rațiunii. Sensibilul Marcel nu a eradicat virusul, dar i-a anihilat (în cazul meu) forța. Așa că, timp de 8 luni cât Emilia a citit Proust, virusul malefic a făcut anticameră, încercând fără succes, să se infiltreze în viața ei.

Nu a reușit, dovada că astăzi, scrie acest articol-omagiu pentru Marcel Proust, omul care a excelat, ca nimeni altul, în arta de a transforma fragilitatea în putere.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

Categorii
Club de Carte Cultură

Recenzie ,,Câine negru, porumbel rătăcitor” – Radu Găvan

Dacă vezi ,,Câine negru, porumbel rătăcitor”  într-o librărie, ești tentat să spui, din cauza mărimii, că nu are stofă de roman spectaculos. Iar dacă îl răsfoiești superficial și vezi că răul își face de cap, jucându-se cu destinele personajelor, iar dreptatea și lumina sunt pilde vechi de care nimănui nu-i mai pasă, ești tentat să îl ignori și să treci mai departe. Nu face asta, cititorule!

La început, nu am rezonat deloc cu unele dintre personajele construite de Radu Găvan, în schimb, pe măsură ce avansam cu lectura, am realizat că îmi place teribil modul în care scrie.

,,Câine negru, porumbel rătăcitor” este un roman despre lupta dintre bine și rău, dintr-un loc uitat de lume „un orășel liniștit unde oamenii zâmbesc și nimeni nu se grăbește.” Într-o zi, când o fată este ucisă, banalul cotidian se transformă în infern.

„era o persoană creativă, ceva atât de rar în ziua de azi, când toți copiază de la unul și de la altul. Trăim într-o lume plină de vulgaritate, nu credeți? Atât de vulgară și superficială, încât mi se face silă doar când mă gândesc la asta. Dar ea nu era așa, nici vorbă. Era o făptură plină de compasiune și dorința de cunoaștere. Vă dați seama, conducea în fiecare zi o oră dus și una la întors ca să participe la cursurile de la universitate. Așa ceva nu e la îndemâna oricui. O priveam în timpul cursului și părea așa singură în marea aia de studenți, singură și strălucitoare, ca o lebădă plutind pe un lac negru printre broaște urâte și zgomotoase. Era o ființă plină de grație, supraviețuit cumva într-o lume dizgrațioasă.”

Cine a ucis-o pe Clara? Dar pe David? Există un criminal sau sunt mai mulți? De ce mărturiile martorilor și suspecților sunt atât de diferite? De ce copiii sunt doar victime, nu și parteneri de dialog? Ca să nu vă stric plăcerea lecturii, povestind romanul, prefer să mă axez pe scriitura autorului.

Construcția romanului ,,Câine negru, porumbel rătăcitor” este o provocare. Autorul se joacă cu mintea cititorului. Deși scris într-un limbaj abordabil, dacă tratezi textul prea sumar, poți pierde mesajul cărții. Întâmplările și scenele de o cruzime revoltătoare par să dețină controlul. În realitate, sensul este camuflat subtil în fraze de o sensibilitate tulburătoare care transmit că imperiul răului se bazează pe forță, nu pe putere. Forța distruge. Puterea clădește.

„Câine negru, porumbel rătăcitor” m-a făcut să mă sufoc de indignare la paginile bogat asezonate cu trivialități, pentru ca apoi, să rămân mută de admirație citind povestea vântului, ploii, lunii, lacului, scândurii, mesei de la morgă, ciotului de cretă etc. În mărturiile lor am descoperit atâta umanitate, încât am ajuns să mă întreb dacă lumea asta nu este complet întoarsă pe dos. În cartea lui Radu Găvan, natura și lucrurile simt, pe când oamenii au pierdut acest dat.

„Răul își desface aripile ca un fluture negru și atingerea lui lasă urme ce nu vor dispărea.”

Dacă personajele cărții te coboară în infern, Radu Găvan, printr-o scriitură de o sensibilitate rară (în special, capitolele 71 și 74), te ghidează să privești spre cer. Pentru cititor, este un roman greu de dus emoțional, dar în același timp, călăuzit de un porumbel rătăcitor, este o poveste care îl va bântui multă vreme.

,,Câine negru, porumbel rătăcitor” este romanul taților îndurerați, pentru că răul distruge orice plan de fericire oricât de modest.

De ce reușește răul să domine? Pentru că un martor, care de 3 ori ar fi avut ocazia să stopeze răul, a tăcut. Pentru că adulții nu mai înțeleg limbajul copiilor. Pentru că cine ar fi trebuit să descopere criminalul, a ignorat desenul Clarei. Pentru că în instituțiile statului se petrec abuzuri la fel de abominabile ca în lumea interlopă. Pentru ca societatea preferă să judece victimele și să le învinovățească. Pentru că diavolul este respectat. Pentru că în viața reală nu exista porumbel rătăcitor care să indice criminalul, violatorul sau manipulatorul. Pentru că răul seduce și binele plictisește.

Credit foto – Karmen Florea

,,Câine negru, porumbel rătăcitor” este un roman rafinat, deși personajele cărții aparțin lumii interlope, iar scriitura abundă în scene violente, sex și expresii triviale. Marea artă a lui Radu Găvan constă în alternanța dintre răul absolut și binele diafan, dintre fragmentele de o vulgaritate șocantă, care insultă urechea cititorului, și pagini de o sensibilitate care te fac să lăcrimezi de prea mult frumos.

Citate care mi-au plăcut:

„Apoi a venit noaptea și ploaia a spălat trotuarul, și o dată cu desenul s-au pierdut și bărbatul și femeia, și viața a părăsit casa, și stelele cerul.”

„Din întuneric, trecutul spune o poveste:
În adâncimea nopții, în abisul minții, ca o pădure neagră, printre arborii contorsionați, printre umbrele fără nume și fiarele fără formă, un suflet slab s-a rătăcit și acum se ascunde, așteptând din noaptea fără de sfârșit să își găsească o scăpare, alergând prin întuneric, degetele o rază să întâlnească, să o prindă ca pe o sfoară și urmând lumina, din noaptea fără de sfârșit o scăpare să își găsească.
Dar o umbră printre umbre, acoperind tot, sufocând lumina, spulberând lumina, o umbră între umbre se înalță între sufletul plăpând și sclipirea de o clipă, ca un munte, ca un zid nesfârșit, un bărbat înalt, cu râs hain și ochii reci, șoptindu-i spaimele în noapte, un păpușar din cel mai hâd coșmar, spiritul îi frânge.”

„Am știut-o, da, dar ce puteam face? Eu observ și uneori pot scoate arborii din rădăcini, pot dărâma case și pot asmuți valurile, dar atunci nu aveam ce face.”

„Fata lumina grota aia nenorocită și ne făcea pe mine și pe Leo mai buni. Scotea divinul din noi la iveală sau ceva de genu’.”

„M-au dus într-o cameră cu tot felul de aparate și o tipă drăguță în halat alb și-a pus niște mănuși de cauciuc și m-a pus sub un soi de lupă, apoi a luat o pensetă și m-a pipăit de zici că se îndrăgostise de mine. Apoi mi-a dat cu un soi de pudră de îmi venea să strănut non stop și a plecat. S-a întors cu Miss Tutungerie și a spus că eu eram arma crimei. Mare descoperire, ce să spun!”

„Ideea sinuciderii, spune bărbatul, e ca un vânt răcoros într-o după-amiază înăbușitoare de vară.”

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

Categorii
Club de Carte Cultură

Recenzie „Portofoliul fugii” – Julie Oringger

„Portofoliul fugii” este povestea lui Varian Fry și a rețelei lui marsilieze. A rămas în istorie drept omul care a reușit să-i scoată din Franța ocupată pe: Hannah Arendt, Victor Brauner, André Breton, Marc Chagall, Marcel Duchamp, Max Ernst, Lion Feuchtwanger, Franz Werfel, Alma Mahler-Gropius-Werfel, Golo Mann, Victor Serge, Valeriu Marcu etc.

Varian Fry (credit foto)

Varian Fry s-a născut la New York într-o familie înstărită. Elev strălucit, termină limbi clasice la Harvard și ajunge un jurnalist de succes.

În 1935 aflat la Berlin, în calitate de corespondent pentru un ziar american, face „cunoștință” cu fața adevărată a nazismului.

În 1940, când se înființează asociația „Comitetul de Intervenție de Urgență”, americanul dichisit și fără grija zilei de mâine, pleacă în misiune în Franța – Marsilia – unde devine organizatorul unei rețele de salvare a refugiaților.
Are ca asociați pe:
• Mary Jayne Gold,
• Raymond Couraud, poreclit Killer,
• Charles Fawsett,
• viceconsulul Hiram Bingham.
• Miriam Davenport
• Alfred Barr
• Din echipa lui Fry a făcut parte și un român – Marcel Verzeanu.
Împreună au salvat peste 2500 refugiați evrei și luptători antinaziști.

Rețeaua lui Fry nu avea cum să nu atragă atenția. În sept. 1941, cu acordul tacit al autorităților americane, este expulzat. Rețeaua își va continua activitatea în clandestinitate.

Marginalizat, la întoarcerea în Statele Unite, cu cariera în declin, sfârșește ca profesor de latină undeva la țară. Omul care s-a luptat să salveze lumea, moare, abandonat, în 1967, la 59 de ani în urma unei hemoragii cerebrale.

În ultima parte a vieții, F. s-a confruntat cu tulburări emoționale care au dus în cele din urmă la depresie maniacală.

Cartea Juliei Oringger se centrează doar pe misiunea lui Fry în Franța, adică salvarea evreilor din Marsilia. Deși multe dintre personaje au existat în realitate Julie Oringger scrie un roma de ficțiune.

Nu poți să nu te întrebi: oare de ce un om înstărit, aparținând minorității WASP, a rezonat atât de intens cu situația refugiaților din Europa?

Răspunsul îl găsiți în carte. Recomand să citiți „Portofoliul fugii” împreună cu „Călătoria lui Walter Benjamin” – Jay Parini. Walter Benjamin este un personaj care apare în „Portofoliul fugii”.

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

Voi modera romanul „Portofoliul fugii” joi, 22.06.2023 la clubul de lectură #emiliacarticafea

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

 

Categorii
Club de Carte Cultură

Recenzie „Magicianul” – Colm Tóibín

Am intenționat să fac o recenzie cărții lui Colm Tóibín, dar am sfârșit cu un elogiu pentru Thomas Mann.

Ca să vă faceți o idee despre Magicianul lui Colm Tóibín (care este biografia ficțională a lui Thomas Mann) cred că cea mai potrivită prezentare pentru acest roman tulburător ar fi cam așa:

Putea să se mulțumească cu o existență confortabilă burgheză, dar Thomas Mann a ales să-și dedice viața scrisului. Un drum anevoios pe care puțini au tăria să-l ducă până la căpăt.

Putea să viziteze nepăsător mozaicul cu Nilul, dar Thomas Mann „cu ochii ațintiți asupra Nilului ” a vizualizat romanul – Casa Buddenbrook.

Putea să păstreze tăcerea asupra unui aspect al intimității sale, dar Thomas Mann a ales să se deconspire într-o carte. L-a creat pe Hanno, o prelungire a personalității sale, și Hanno avea să rămână pentru cei apropiați.

Putea să se laude cu succesul primei cărți, dar Thomas Mann a realizat că „succesul cărții îi masca eșecul în alte privințe” și a continuat.

Putea să strălucească în saloanele privilegiaților vremii, dar Thomas Mann a preferat elita marii literaturii.

Putea să fie unul din marea de turiști care vizita anual Veneția, dar Thomas Mann a ales orașul ca fundal pentru o povestire inspirată de Mahler – „Moarte la Veneția”

Putea, odată ce a atins celebritatea, să se bucure de roadele ei, dar Thomas Mann a devenit finanțatorul unei familie cu multe probleme, care în loc de recunoștință îl critica constant.

Putea să se dezică de fratele mai mare care nu i-a iertat niciodată celebritatea, dar Thomas Mann a făcut tot ce i-a stat în putință ca să-l scape din Franța ocupată de naziști.

Putea multe pentru că s-a născut un om cu resurse, s-a căsătorit cu o femeie foarte bogată și a câștigat enorm din vânzarea cărților, dar Thomas Mann a ales Golgota scrisului.

Putea multe, dar nu a vrut. Stii de ce? Pentru că undeva, cândva, în loc de o existență confortabilă, dar plicticoasă, Thomas Mann a ales, prin cărțile sale, să fie magician.

Sursa foto: Instagram Emilia Chebac

Am moderat romanul „Magicianul” la clubul de lectură #emiliacarțicafea  

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

 

Categorii
Club de Carte Cultură

Recenzie „Blestemul Podului” – Mădălina Tanasă

De fiecare dată, când treceam cu trenul (perspectiva îmi acutiza starea), dar și cu mașina podul peste Siret, mă încerca un sentiment de teamă. Nu înțelegeam atunci că podul își spunea povestea. Încerca să ajungă la mine povestea soldaților&civililor care au murit&suferit la Cosmești, dar eu nu o auzeam. Nu știam atunci că pământul pe care călcam era hrănit cu sânge.

Până într-o zi, când am deschis „Blestemul podului”. O carte pe care am citit-o în două zile, m-a făcut să trec de la uimire la cutremur, am plâns în hohote, uneori de durere, alteori de frumos și într-un final am contactat autoarea. Ne-am apropiat printr-o carte, autor&cititor, și povestind, am realizat că în istoriile noastre personale coincidențele curg precum Siretul.

Despre carte:
• E credibilă, atât de autentică încât nu am putut să o las din mână, deși personajele nu ar fi fost tocmai favoritele mele în mod normal. Ulterior aveam să înțeleg ce m-a fascinat. Multe întâmplări din carte sunt inspirate din fapte reale.
• Personajele sunt oameni simpli, cu o viața măruntă, dar tocmai de aceea prețioasă.
• Remarcabile paginile în care Regina Maria este văzută prin ochii unei țărănci.
• Un citat memorabil despre Regele Mihai „era tânăr, prea tânăr pentru a face parte din acel grup de conducători de război, prea blând pentru povara morții unui neam.”
• Personajul secundar favorit, profesorul Radu un om luminos într-o lume întunecată.
• În timpuri dramatice oamenii oameni se unesc, nu se dezbină (restaurarea relației noră-soacră).
• Zguduitoare cina cea de taină de la pag. 322.
• Mereu spun la club de lectură pe care îl moderez #emiliacarticafea că generalizarea nu este o gândire sănătoasă. În cartea Mădălinei, Ivan, un soldat rus, salvează de la moarte lentă doua fete, apoi le protejează împotriva abuzurilor confraților săi. Abuzurile adică violurile în grup practicate de soldații ruși.
• Apare și iubirea cu majuscule. Femei tinere care își așteaptă bărbații să se întoarcă de pe front sau din lagăr. Comportamentul acestor femei m-a dus cu gândul la vorbele Apostolul Pavel către Corinteni „Dragostea nu cade niciodată”. Vezi relația Petru-Ana.
• Un suflet destrămat își găsește sprijin într-o terapie care astăzi poate părea ciudată. „Vrăbiuțele, le-a hrănit în fiecare zi la fereastră, și-a găsit în ele un sprijin, o motivație să lupte.”
• Personajul negativ, jandarmul Ilie, care în carte a fost edulcorat. În realitate, trădarea a venit de foarte aproape, nu de la distanță ca în roman.
• Povestea familiei Golea și a familiei Bălan. Istoria copiilor lor, Petru și Ana, având ca fundal perioada celui de al Doilea Război Mondial, nemții, rușii, foametea, viața de zi cu zi, cu bune și rele sunt descrise de M.T cu tușe delicate, dar puternice. Cu atenție de a nu răni inutil cititorul, dar în același timp să nu treacă indiferent peste carte. Să afle, să fie inspirat de curajul personajelor, să acționeze în loc să urască din neputință.
• Locul acțiunii: Cosmești (județul Galați).
• Dacă ar fi să rezum într-o frază „Blestemul Podului”: să îndrepți, să clădești și să ierți.

Este un roman scris în pandemie. Ca tot ce s-a scris atunci, are vibrație, are forța și mai presus de toate transmite emoție.

„Podul străjuiește și astăzi intrarea în satul Cosmești, iar autoarea cărții l-a traversat de zeci de ori ascultându-i povestea.”

Mulțumesc, Mădălina că prin cartea ta povestea podului a ajuns și la mine!

„Blestemul podului” ar merita un film. Aș incepe cu un prim-plan cu un pom în floare, din care apare chipul Anei, apoi al lui Petru, aș largi ulterior perspectivă, aș prinde râul Siret, podul, apoi satul Cosmești deal&vale. M-aș retrage discret și aș lasă personajele să-și spună povestea.

Finalul, deși Madălina Tanasă descrie multe momente dramatice, e luminos. O carte care îți întărește credința, dacă o ai, dacă nu, s-ar putea să o capeți. Un roman care, în momentele de îndoială, are menirea să te facă să mai acorzi vieții imperfecte o șansă. Dar cel mai frumos lucru, în „Blestemul podului”, este că îți amintește delicat să nu uiți niciodată fii Om. Ca rostul tău, cât trăiești pe acest pământ, este să slujești Binele.

Ce dor mi-a fost de o astfel de carte! M-am săturat de lumi apocaliptice care promovează răzbunarea, m-am săturat ca dragostea să fie redusă la câteva acrobații sexuale, m-am săturat de autori care se răfuiesc permanent cu cineva și care preamăresc imperiul răului pentru că asta se vinde.

Binele și Lumina din sufletele personajelor au învins Răului, în măsura în care s-a putut în acele vremuri. Repet, personajele sunt inspirate din fapte reale.

Zbor frumos cărții, Mădălina!

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

 

 

Categorii
Club de Carte Cultură Interviuri

Cărți pe gustul meu în 2019 – Anul Cărții

Anul Cărții – 2019, pentru mine a fost generos și cu multe cărți pe gustul meu. De aceea, îmi este greu să fac un top. Deși sunt o cititoare împătimită, asta nu mă transformă într-un expert. Prefer îmi place în loc de recomand. Prefer să scriu despre cărți care îmi rămân în suflet decât sa critic făra milă. Am citit atâtea cărți bune desființate de experți, dar și cărți recomandate de cititori experimentați pe care le-am aruncat după 2 pagini. Validarea unei cărți are o mare doză de subiectivism. Indiferent cât mă atrage o recenzie nu cumpăr cartea dacă nu o răsfoiesc înainte.

Deși pare că nu am curaj să-mi susțin opiniile, am un motiv întemeiat pentru care nu vreau să desființez fără milă o carte. Poate părea o abordare ciudată, mai ales într-o cultură ca a noastră unde să critici a devenit ceva normal, anormal este să încurajezi. Am luat un interviu unei scriitoare, acum bine cotată, și mi-a explicat cât rău poate face o recenzie ostilă. Îmi mențin părerea că oamenii cresc atunci când sunt apreciați. Am și eu destule cărți care nu-mi plac, dar prefer să le ignor. Timpul oricum va decide dacă o carte este cu adevărat valoroasă sau este doar un foc de paie menținut cu un marketing agresiv.

Din lista cu cărți citite în 2019 – Anul Cărții puteți accesa linkurile cărților care mi-ai plăcut cel mai mult:

1. Povestea mea – Michelle Obama
2. Adolf H. Două vieți – Eric Emmanuel Schmitt
3. Femeia în fața oglinzii – Eric Emmanuel Schmitt
4. Notaras. Istoria unei vechi familii levantine – Paltin Nottara
5. Viața mea – Charles Chaplin
6. Lecții de magie – Elisabeth Gilbert
7. Pe aripile vinului – Bianca Bosker
8. Însemnări zilnice – Regina Maria
9. Orele îndepărtate – Kate Morton
10. Scrisori din insula Guernsey – Mary Ann Schaffer, Annie Barrows
11. Casa de la Riverton – Kate Morton
12. Jurnal 1938-1945. Povestea unei fete care a supraviețuit Holocaustului – Helga Weissova
13. Piramida – Cristian Englert
14. Hemingway și cu mine – Paula McLain
15. Fiica ceasornicarului – Kate Morton
16. Un gentlemen la Moscova – Amor Towles
17. La început a fost sfârșitul – Adriana Georgescu
18. Expert în vin – Jancis Robinson
19. București. Praf și sânge – Margo Rejmer

20. Sindromul Stavroghin – Alina Pavelescu
21. Misterul Henri Pick – David Foenkinos
22. În intimitatea secolului 19 – Ioana Pavelescu
23. Românce văzute de străini – Vasile Panopol
24. O femeie iubită – Andrei Makine
25. Gustul amar al ciocolatei. Jurnalul unei supraviețuitoare – Olimpia Zamfirescu
26. Măștile fricii – Camelia Cavadia
27. Shalom, Israel! – Claudia Motea
28. Vina – Camelia Cavadia
29. Cum să eliberezi artistul din tine – Julia Cameron
30. Purgatoriul îngerilor – Camelia Cavadia
31. Regele și Duduia – Tatiana Niculescu

32. Asta înseamnă marketing – Seth Godin
33. Povestea generației noastre – Matei Cazacu, Ioana Crețoiu
34. Cum să înveți să scrii ficțiune pas cu pas – Anne Lamott
35. Cum să scriem bine – William Zinsser
36. Pachinko – Min Jin Lee
37. Trilogia transilvană vol I – Miklós Bánffy
38. Trilogia transilvană vol II – Miklós Bánffy
39. Trilogia transilvană vol III – Miklós Bánffy
40. Confidentul – Hélène Grémillon
41. Fiul – Jo Nesbø
42. Maniere digitale – Victoria Turk
43. Adio, nobili! – Christine Gräfin von Brühl
44. Case, străzi și oameni din Ploieștiul de altă dată – Oana Purice și echipa
45. Fluturule negru – Radu Paschivescu

46. Umbre în vie – Maximillian Potter
47. Beau deci exist – Roger Scrutton
48. Memoriile unui pașoptist model – Iancu Bălăceanu
49. Ultima vară în Bretania. Istoria unui exil – Ada D’ Albon
50. Negustorul de manuscrise – John Grisham
51. Carol al II-lea al României regele trădat – Lilly Marcou

52. Eugenia – Lionel Duroy
53. Evadare de la Auschwitz – Joel C. Rosenberg
54. Ultima cruciadă – Simona Antonescu
55. Dulcele Bar – J.R. Moehringer

56. Ghidul scriitorului începător – Liviana Tane
57. Misterul regelui (despre scris) – Stephen King
58. Septembrie poate aștepta – Susana Fortes
59. Monsieur Karenin – Vesna Goldsworthy
60. Am fost secretarea lui Goebbels – Brunhilde Pomsel
61. Vorbește-le despre bătălii, regi, elefanți – Mathias Énard
62. Grădina uitată – Kate Morton
63. Hoinar prin România – Gregory Rateau
64. Maria Tănase – Stejărel Olaru
65. Maria Tănase – Simona Antonescu
66. Credința nepieritoare – Lucia Hossu Longin
67. Oameni mari care au făcut România Mare – Lucia Hossu Longin
68. Cele mai frumoase reportaje – Viorel Ilișoi
69. Pianistul – Władysław Szpilman

70. Al șaptelea licorn – Kelly Jones
71. Soția aviatorului – Melanie Benjamin
72. Zbor în jurul soarelui – Paula McLain
73. Zmeie de hârtie – Romain Gary
74. A fost odată un râu – Diane Setterfield
75. Pe firul de păianjen al memoriei – Cella Serghi
76. Jurnal: 1935-1944 – Mihail Sebastian
77. Liniște în octombrie – Jens Christian Grøndahl

O perioadă am încercat să țin pe blog o rubrică lunară cu cărțile citite. Scopul era să-mi strâng o comunitate pasionată de cărți. Am renunțat. Simțeam că nu mă citește nimeni. Pe viitor am să revin la recenzii. Mai ales că prima mea recenzie pe blog – „Muza” (pe care o puteți citi aici) îmi rezervă mereu surprize. Atrage în viața mea, în fiecare an, un om frumos obsedat (pasionat ar fi prea puțin spun) de cărți.

În 2019 – Anul Cărții nu am un top 10, dar am o carte preferată: Fluturele negru – Radu Paschivescu. Cartea asta, tulburător de bine scrisă, mi-a dezvăluit pictura lui Caravaggio într-un fel în care cursul de istoria artei din facultate și muzeele nu au reușit.

Editura preferată în 2019 – Anul Cărții: Humanitas Fictions. Dar nu numărul de cărți citite (vezi titlurile: 2, 3, 8, 12, 13, 38, 50, 56, 57, 60, 67, 68, 69, 70, 71, 72) m-au făcut să o prefer, ci Eugenia romanul lui Lionel Duroy. Autorul a amplasat acțiunea într-un context istoric întunecat din istoria României – Pogromul de la Iași/29-30 iunie 1941. Anii ’40 sunt renumiți, în România, prin actele de cruzime și exterminarea a evreilor. Deși este o carte de ficțiune, Lionel Duroy pornește de la un personaj real Mihail Sebastian pe care l-a descoperit citindu-i Jurnalul.

Prima recenzie citită despre Eugenia desființa cartea, iar asta m-a făcut extrem de curioasă. Cu câteva luni în urmă tocmai publicasem un interviu cu dl. Iancu Zuckerman supraviețuitor al Pogromului de la Iași (interviul îl puteți citi aici). Cum subiectul mă pasiona am aștept cu nerabdare apariția cârții. Îmi amintesc perfect. La Carturești Carusel am deschis Eugenia și timp de 1 oră nu cred că m-am mișcat. Nu am putut să o las din mână. Da, sunt pro Eugenia! La lansarea cărții, la Humanitas Cișmigiu, dl. Iancu Zuckerman i-a spus autorului: „Nu ştiu cum aţi putut scrie despre aceste zile ale pogromului ca şi cum aţi fi fost acolo“. Când validarea cărții este dată de un supraviețuitor al Pogromului restul comentariilor sunt de prisos.

O editură căreia îi sunt extrem de recunoscătoare este Hyperliteratura. Cele 2 cărți ale dnei Lucia Hossu Longin: Credința nepieritoare și Oameni mari care au făcut România Mare au fost principalele surse de documentare care m-au ajutat pentru 2 articole. Interviul cu regizorul Nicolae Mărgineanu (aici) și actorul Radu Botar (aici) care l-a jucat pe episcopul Iuliu Hossu în Cardinalul.

Autori români descoperiți în 2019 – Anul Cărții:

Camelia Cavadia declarată de mine revelația anului 2019. Consideram subiectele alese de Camelia prea dure, de aici rezistență pentru cărțile ei. Un interviu (care mai degrabă el m-a ales pe mine, decât eu pe el) mi-a dezvăluit un om care a știut să transforme vulnerabilitatea în putere (îl puteți citi aici).

Alina Pavelescu este singura autoare din România care a reușit peformanța să mă facă să citesc o carte – Sindromul Stavroghin – la ședința cu părinții. Acum când scriu articolul nu-mi mai amintesc toate detaliile cărții, dar nu voi uita niciodată felul în care m-a făcut să mă simt atunci când i-am citit cartea. Alina Pavelescu nu este numai scriitoare ci și editoarea unor cărți care mi-au plăcut teribil: Martha Bibescu și vocile Europei, Nebiruita flacără a vieţii – Anna Kretzulescu-Lahovary. Un motiv în plus să-mi doresc un interviu cu ea (îl puteți citi aici).

Claudia Motea este singura scriitoare, alta nu cunosc, care a scris o carte, Shalom, Israel!, o reparație morală. Povestea acestei cărți o puteți citi aici. Una din cele mai tulburătoare istorii despre care am scris până acum pe blog.

Genul preferat în 2019 – Anul Cărții: tot memorii&jurnale (vezi titlurile: 1, 7, 10, 23, 46, 47, 58, 73) și cărți de istorie, deși lecturile din 2019 nu prea reflectă asta. Cărțile despre scris (vezi titlurile: 9, 11, 12, 32, 33, 54, 55) și despre vinuri (vezi titlurile: 6, 16, 44, 45) se pare că au preluat conducerea.

În 2019 – Anul Cărții am descoperit la Cărturești Verona cel mai frumos raft cu cărți din viața mea de cititoare. Pentru pasionații de cărți despre lumea artei (ficțiune nu albume de artă) puteți citi aici interviul luat Aureliei Drăgan (unde veți găsi și o listă 100 de titluri).

Mi se spun că în offline sunt mult mai mai convingatoare decât în online atunci când scriu despre cărți. Iar când oameni, care nu se cunosc între ei, îți tot repetă: „Rar am întâlnit o persoană care să vorbească cu atâta pasiune despre cărți. Fă ceva cu talentul asta!” normal că începi să te gândești la un proiect. La sfârșitul lui 2019, exact în Anul Cărții, am hotărât să vreau să moderez un club de lectură – Emilia, cărți, cafea. Iubesc cărțile, îmi place să interacționez cu oameni care citesc și nu mă dau în lături nici de la discuții contradictorii, chiar admir oamenii care luptă pentru cartea preferată.

Pentru că Lionel Duroy, un scriitor francez, ne-a amintit ce spațiu ocupă Mihail Sebastian în literatura europeană (locul lui a fost acolo mereu, doar că noi… am uitat) cartea lui Eugenia este alegerea mea pentru prima ediție a clubului de carte în ianuarie 2020.

Cărți care m-au dezamăgit în 2019:
• Fiica ceasornicarului – Kate Morton
• Un gentlemen la Moscova – Amor Towles
• Misterul regelui (despre scris) – Stephen King

Nu ar fi trebuit să le cumpăr, dar m-am lăsat sedusă de reduceri :
• Asta înseamnă marketing – Seth Godin
• Fiul – Jo Nesbø
• Negustorul de manuscrise – John Grisham

2019 a fost Anul Cărții. Citesc din curiozitate, dar și din dorința de a evada dintr-o lume în care mă regăsesc din ce în ce mai puțin. Cărțile se dovedesc un bun barometru care mă atenționează când mă aflu în locul nepotrivit. Dacă mă întreb la un eveniment: Ce caut eu aici, când aș putea să-mi petrec timpul citind? e clar că e momentul să plec. Știți de câte ori mi-am pus întrebare asta în Anul Cărții?

Voi încheia cu răspunsul Ioanei Găurean, viitor istoric, la întrebarea mea: Cum crezi că ar arăta lume fără cărți?

Din păcate, nu trebuie să fac un exercițiu mare de imaginație pentru a-mi da seama cum ar arăta lumea fără cărți. Știu cum arată lumea fără cărți – lumea în care trăim e în vasta sa majoritate chiar asta! Este destul să deschizi televizorul sau – Doamne ferește! – să citești commenturi online pentru a vedea cum arată lumea fără cărți. Lumea fără cărți e peste tot și înghite încet „lumea cu cărți”.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Categorii
Cultură

O femeie din Berlin. Însemnări de jurnal din 20 aprilie până în 22 iunie 1945 – Anonima (cartea lunii iunie 2018)

La Bookfest 2018, standul Humanitas a fost favoritul meu. Firesc pentru o devoratoare de jurnale, memorii și biografii. La un târg de carte, într-o librarie sau într-un anticariat, îmi place să privesc cititorii. Să urmăresc emoția cu care deschid cărțile, cum se pierd în textul unui volum abia descoperit, dar mai ales, să surprind secunda aceea în care fac alegerea. Bazându-mă pe aceste observații, am ajuns la concluzia că, la Bookfest 2018, la editura Humanitas am întâlnit cei mai rafinați cititori. Un bibliofil este atras „ca fluturele la lumânare” atunci când merge la un Târg al Anticarilor. Ei bine, la fel se comportau cititorii editurii Humanitas cu noile publicații!

Nu cumpar o carte fară să o răsfoiesc. Nu mă las atrasă de bestseller-urile momentului, dar recunosc că mă las sedusă de coperți. Chiar dacă titlul sau autorul nu-mi spun nimic, dacă coperta unei cărți îmi place, o cumpăr. De cele mai multe ori intuiesc dacă coperta rezoneză cu textul. Am însă o slăbiciune pentru coperțile indiciu. După ce termini cartea privești iarăși coperta și perspectiva ta se schimbă. Descoperi mesaje ascunse pe care le-ai ignorat înainte. Iar asta te face să găsești și mai inspirată ilustrația coperții.

Cartea O femeie din Berlin are pe copertă o fotografie de la sfârșitul celui de al II-lea Război Mondial. Un soldat rus smulge bicicleta unei tinere femei germane. M-a șocat lipsa de reacție a oamenilor care asistau la această scenă (am să revin la această fotografie). În spate lor se profila un oraș dezolant, în ruine. Am cumpărat cartea și nu i-am mai dat drumul până nu am terminat-o! Încerc să nu fac, imediat, recenzia unei carți care îmi place. Las să treacă 2-3 săptămani. Dacă euforia momentului nu dispare în timp, atunci mă apuc să scriu recenzia. Dacă efectul emoțional se estopează rapid, renunț.

O femeie din Berlin – Anonima este jurnalul unei femei germane puțin trecută peste 30 de ani. Începe să-și noteze, începând cu 20 aprilie până în 22 iunie 1945, pe caiete școlare vechi, grozăvia acelor zile. În iulie 1945, transcrie aceste însemnări bătându-le la mașină. Ceea ce era notat la întâmplare, începe să capete conturul unui jurnal bine scris.

Scriitorul Kurt W.Marek a cunoscut-o personal pe autoare și a considerat că acest document merită publicat. Anonima provenea dintr-o familie burgheză, unde a primit o educație aleasă. Știa să scrie, era pasionată de desen și de fotografie. A călătorit în Europa în 12 țări, printre care și Rusia răsăriteană unde a deprins limba rusă de bază.

Jurnalul apare în 1954 în New York, apoi în Marea Britanie, Suedia, Norvegia, Olanda, Danemarca, Finlanda, Italia, Japonia și Spania. Dincolo de experiența autoarei, acest jurnal este un document al acelei perioade. Deși în Germania apare mult mai târziu, 2003, cea care a scris acest jurnal nu vrut să-și dezvălui numele. Cartea este cronica unor timpuri de coșmar, văzute prin prisma unei femei. Până la ea mărturiile despre acele vremuri au fost relatate doar de bărbați.

Armata Roșie intră în Berlin. Locuitorii trăiesc, în adăposturi, într-un oraș în ruine. Deși mulți au plecat, au mai rămas 4 milioane de locuitori. Autoarea jurnalului a fost angajata unei edituri. Într-o zi găsește un afiș pe ușă: „Până la noi dispoziții”. Nici până atunci nu o ducea grozav, dar începând cu acea zi este condamnată să moară de foame. Oamenii nu mai aveau curent electric, apă curentă, mâncare, haine. Trăiau permanent cu moartea în jur, cu spaima de nu ajunge la timp la adăpost, cu disperarea de a nu găsi alimente. Moartea împresiona doar atunci când atingea o cifră record. Trei morți nu însemnau nimic raportat la un raid aerian. Pretutindeni atmosfera era încordată. Germanii pierduseră nu numai războiul, dar și cea mai elementară educație. Foamea și sărăcia îi transformase pe oameni în animale.

În adăpost, anonima scrie totul în jurnal. Cum vorbea limba lui Pușkin, în timp ce aștepta sosirea rușilor, era ferm convinsă că pentru ea asta va fi un avantaj.

27 aprilie 1945 – Rușii pătrund în adăpost. Are loc prima întâlnire între germani și ruși, între învinși și învingători. La întrebarea ei: „Șto vî delaite?” (Ce doriți?), a primit răspunsul în germană: „Schnaps” ( rachiu). Cum nimeni nu le oferă de băut, soldații pleacă. Anonima își face curaj și împreună cu 2-3 femei iese afară din adăpost. Pe stradă rușii se plimbau cu bicicletele furate. În aer plutea un miros de grajd. Caii își făceau nevoile peste tot. Acum aude pentru prima dată întrebarea: „Aveți soț?”, care i se va repeta obsesiv fiecărei femei. Indiferent de răspuns, după un flirt dezgustător, finalul este întotdeauna același.

Rușii revin în adăpost, le lasă în pace pe femei, dar confiscă ceasurile. Anonima face imprudența să iasă din adăpost ca să verifice dacă au plecat. O prind 2 soldați ruși și… am să vă scutesc de detalii. A învățat atunci că nu e bine să te aventurezi singură. De acum, nu mai este niciodată în siguranță. Se consideră norocoasă când, dintr-un grup de 4 ruși, poate negocia să fie violată doar de unul singur. Singura modalitate de a supraviețui, era să-și găsească un protector. Un ofițer superior care să o ferească de barbaria celoralți. Dar nu este atât de simplu cum pare. Nu avea pe cine se baza. Erau femei singure, înconjurate de bărbați mutilați de război. Restul au murit pe front sau erau dați dispăruți pe Frontul de Est.

„Mi se pare că bărbații noștri trebuie să se simtă și mai murdari decât noi, femeile spurcate. O femeie a povestit la coada de la pompă cu apă cum un vecin din adăpostul ei i-a strigat în timp ce rusnacii trăgeau de ea: Da’mergeți, doamnă, cu ei, că ne puneți pe toți în pericol!”

Nici o femeie nu mai era protejată: tânără, bătrână sau desfigurată. În toată cartea povestește de un singur bărbat, în acele 2 luni, care a avut curaj să îi înfrunte pe ruși. Un librar (un om care iubea carțile), scund și bondoc, începe să urle în momentul în care un rus vrea să îi ia soția din fața locuinței. Când femeia a început să țipe, soțul și-a adunat tot curajul și a strigat: „Porc de câine blestemat! Nenorocitule!” A funcționat pentru că rusul a văzut că omul este în stare de orice dacă îi ia soția.

„Sunt convinsă că soția librarului nu va uita niciodată această pornire curajoasă – dacă vreți, de dragoste – a soțului ei.”

Violul devine o experiență colectivă, un lucru obișnuit. Femeile sunt complet fără apărare în fața acestei agresiuni. Singurul lucru pe care îl puteau face era ca o femeie să o ajute pe alta. Încercau să își ia una alteia din povara de pe suflet. Dar asta nu înseamnă că vor putea uita!

„Trei bătai de inimă, în care trupul ei s-a contopit cu trupul străin de deasupra ei. Unghiile ei s-ai încleștat în părul lui, din gâtlejul ei țâșneau strigăte și ea auzea vocea străină șoptind cuvinte fără înțeles. Un sfert de oră mai târziu era singură. Prin geamurile sparte, soarele cădea în snopi mari. Ea se întinsese, încântată de greutatea membrelor ei, apoi își îndepărtă șuvițele încâlcite de păr de pe frunte. Dintr-odată simți nefiresc de concret, cum o altă mână i se plimbă prin păr, mâna iubitului ei din depărtare, care probabil e mort demult. Simți cum crește ceva în ea copleșind-o. Izbucni în plâns. Se zvârcoli încolo și-ncoace, lovi pernele cu pumnii, își mușcă mâinile și brațele, până îi apărură semne vișinii cu urmele dinților. Plângea în hohote cu fața îngropată în perne și dorea să moară.”

Anonima poate părea de un un cinism virulent, când de fapt, sentimentele ei sunt paralizate de frică, iar când se întâmpla acest lucru devine aproape imposibil să mai urăști. Fiecare zi e o luptă pentru supraviețuire. Învață că rusa nu îi folosește la nimic. Învață să se prefacă că nu înțelege ce spun sodații. Învață să zâmbească atunci când aude comentariile lor dezgustătoare.

12 mai 1945 – Se face curățenie generală peste tot în Berlin, femeile vor să curățe urmele rușilor. Dar ei nu au plecat încă. Pentru prima dată, anonima, în 3 săptămâni deschide o carte „Hotarul din umbră” de Joseph Conrad. „Am înaintat greu cu lectura, am încă prea multe imagini proprii în cap.”

13 mai 1945 – În Berlin bat clopotele vestind sosirea Aliaților.

Autoarea jurnalulul, ne dă de înțeles că a fost mult mai ușor să fie singură în mijlocul fricii și a sărăciei. Pentru mama sau tatăl unei fete agresate a fost cel mai greu. Pentru ea, rușii, s-au împărțit în 2 categorii: „Vino-ncoa, femeie! și excremente în cameră și a II-a categorie tandrețe și plecăciuni. Violurile nu lasă numai urme psihice ci și fizice: sarcina nedorită. La spital, se înființează o secție specială pentru femeile violate. Sunt cozi… interminabile și fiecare are o poveste.

După 2 luni își face curaj și se duce la o prietenă.
Bat și strig, îmi spun numele. Aud înăuntru un strigăt de bucurie. Apoi mă îmbrățișez cu o femeie cu care de obicei cel mult dădeam mâna. Soțul ei exclamă:
– Doamne! Uite cum vine în pași de dans, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic! Ilse și cu mine schimbăm în grabă primele fraze:
– De câte ori ai fost violată, Ilse?
– De 4 ori, tu?
– Habar n-am, a trebuit să prestez de la gradul cel mai mic până la maior.”

3 iunie 1945 – Anonima, Ilse și soțul ei, cunosc un ungur care vrea să editeze un ziar. Se agață cu disperare de munca pentru a nu se mai gândi la trecut.

6 iunie 1945 – Aliații negociază între ei. „Eu înțeleg doar că noi, germanii, suntem terminați, suntem o colonie, suntem la cheremul lor.” Când are acces la o bibliotecă, Anonima citește Polikușca de Toltoi, apoi un volum cu tragediile lui Eschil. „Vaietele învinșilor se potrivesc foarte bine cu înfrângerea noastră – și totuși nu se potrivesc. Nenorocirea noastră germană are un gust amar – a scârbă, boală și nebunie, și nu poate fi comparată cu nici un alt eveniment istoric.”

16 – 22 iunie 1945 – Apare Gerd, iubitul Anonimei, care nu a mai ajuns pe Frontul de Est. A fugit și a stat ascuns împreună cu alți camarazi de arme. Aflând ce s-a întâmplat, odată cu venirea rușilor, îi reproșează că este o nerușinată (el folosește un termen mult mai dur). Anonima îi dă să citească jurnalul.
– Ce înseamnă asta, de exemplu? M-a intrebat și mi-a arătat „schdg”. Eu am râs.
– Păi, Schändung – viol, bineînțeles. El m-a privit de parcă aș fi fost nebună, dar n-a mai spus nimic.
Autoarea nu are prea mult timp să se ocupe de sufletul ei, pentru că trebuie să supraviețuiască și să meargă mai departe.

Acum, după ce am citit cartea, privesc altfel fotografia de pe copertă. Pe femeia curajoasă care nu vrea să cedeze bicicleta soldatului rus. Văd ura din privirea femeilor. Ele găsesc puterea să se uite la soldatul rus, deși au avut cel mai mult de suferit. O parte din bărbați refuză să privească scena, dar nu poți să nu observi la toți o apăsare, o aplecare a umerilor, chiar și la cei foarte tineri. Înainte de lectura carții eram revoltată de lipsa de reacție a celor din jur. Nici un bărbat și nici o femeie nu săreau în ajutorul celei care se lupta cu soldatul rus. Acum am înțeles că frica îi adusese în acel stadiu. Învingătorii (rușii), scoteau armele la cel mai mic gest de nesupunere.

Acum, nu pot să nu mă întreb oare cu ce drept am judecat oamenii din fotografie?
„În fața unui destin colectiv, oare cine este îndreptățit să stabilească norma morală care să fie aplicată doar acelui individ în parte? În nici un caz un bărbat! Fiincă au existat prea mulți bărbați care, sub amenințarea mitralierei, au fost nevoiți să spună soției sau fiicei: „Du-te cu ei!” Iar cine nu s-a aflat niciodată în fața unei mitraliere, acela să tacă. Dar nici o femeie! Atâta timp cât ea n-a fost nevoită să înfrunte măcar o dată un destin colectiv. E ușor să judeci când te afli în siguranță, într-un loc ferit de pericole.” (Kurt W.Marek, august 1954 cel care a convins-o pe anonimă să publice jurnalul)

În privința identității autoarei nu m-am putut abține să nu fac niște cercetări. Este vorba de Marta Hillers. Cum în prefața și postfața cărții nu se menționează nici un nume nu știu cât de sigură este sursa.

După cartea „O femeie din Berlin” s-a făcut în 2008 și un film.

Fotografiile sunt făcute la Muzeul Național de Artă a Romaniei.

Categorii
Cultură Diverse Păreri

„Și tu poți să zbori” – Seth Godin (cartea lunii mai 2018)

Cărțile de dezvoltare personală nu sunt pasiunea mea. Ani întregi am fost o consumatoare împătimită a genului, apoi m-am îndepărtat, încet-încet, de acest tip de literatură. Și a venit o zi în care am renunțat definitiv. Acum citesc memorii, cărți de istorie, am o slăbiciune pentru Bizanț, pentru cărțile despre viețile pictorilor, lumea anticarilor, tablouri și manuscrise medievale dispărute. Nu urmăresc să vă arăt cât de „cultă” sunt. Îmi doresc să înțelegeți că printre toate aceste cărți și-a făcut loc o carte de… dezvoltare personală. Dacă am renunțat la „Însemnări din ultima parte a vieții”, „Martha Bibescu și vocile Europei”, „Șapte ani în Provence” și am ales să fac o recenzie la o carte de dezvoltare personală, cu siguranță subiectul este unul aparte.

Volumul „Și tu poți să zbori” l-am răsfoit în urmă cu 2 săptămâni într-o librărie. M-a captivat! Am spus „de ce nu”? E momentul să mai dau o șansă literaturii motivaționale. Iar „de ce nu?” m-a ținut ocupată tot weekend-ul. „De ce nu?” mi-a schimbat perspectiva, „De ce nu?” chiar merită o recenzie. Poate peste un an am să mă amuz de alegerea făcută. Sau poate nu! Până atunci o declar cartea lunii.

În „Și tu poți să zbori” am găsit opinii pe care și eu încercam să le exprim. De fiecare dată când făceam asta, cei din jur mă făceau să mă simt ciudat. Citind-o am realizat că sunt pe drumul cel bun, dar nesiguranța mea venea din faptul că nu mă adresam auditorului potrivit.

Oamenii din jurul meu se împart în 2 categorii: prima cea mai numeroasă care îmi spune că am făcut o alegere neinspirată și a II-a mult mai mică, dar și ea departe de adevăr. Sunt cei convinși că îmi beau în fiecare dimineață cafeaua în tihnă, îmbrăcată în pijamale de mătase, întinzându-mă leneș în așternut și întrebându-mă „oare despre ce voi scrie astăzi?” Sunt încredințați că inspirația bate în geam odată cu primele raze de soare, articolele stârnesc aplauze la scenă deschisă și totul culminează cu notorietatea.

Realitatea cu care mă confrunt este cel mai bine descrisă în cartea lui Seth Godin. Entuziasmată de un blogger? N-aș fi crezut asta niciodată! Modele mele sunt Neagu Djuvara, Regina Maria și Martha Bibescu. Până acum un an nici nu știam că există, deși activează în domeniu de peste 10 ani, are vreo 18 bestseller-uri publicate și a stărnit destul de multă vâlvă. Cineva mi-a spus pe acest blog că „Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus”- John Gray, nu îi lipsește de pe noptiera. Cred că e momentul să am și eu o carte motivațională care să mă inspire, dacă nu pe noptieră, măcar pe birou.

Cartea se adresează celor care aleg să renunțe la prudență, la regulile stabilite de alții, la supunere și la un serviciu stabil. Este pentru cei care se împrietenesc cu riscul, pentru cei care îndrăznesc să viseze și au curaj să zboare. Este pentru cei care își transformă munca în artă.

Dupa ce te familiarizezi cu termeni ca: economia conexiunii, muncă emoțională, artă, conexiune cartea este ușor de urmărit. Termenul de artă în acceptiune lui Seth: „asumarea responsabilității de a lucra la ceva personal, ceva ce necesită curaj și are potențial să schimbe totul. Arta este actul prin care o ființă umană depune o muncă generoasă, creând ceva nou și influențându-i pe cei din jur.”

Munca emoțională și conexiunea sunt resurse fără de care nu poți crea artă. Mai ai nevoie și de curaj. Acum nu vă închipuiți că aveți nevoie de un ADN de erou? Oricine îndrăznește poate face asta. Apoi de răbdare pentru a câștiga încrederea publicului. Toate astea devin eficiente numai pe termen lung. Munca emoțională poate duce la rezultate spectaculoase. Dar nu te aștepta să le obții imediat.

 

Pe scurt despre ce este vorba:

Scopul este să ai impact pozitiv asupra celorlalți, să ajungi să inspiri și să fii apreciat.
• Când munca/arta ta începe să fie apreciată, apar și conexiunile care îți deschid perspective mai bune decât aplauzele. Interacționezi cu publicul tău.
• Nu alege popularitate de moment din rândul maselor (nu sunt un public fidel, vor migra când va apare ceva mai la modă, mai superficial, mai ușor de digerat), rămâi cu publicul tău cel pentru care care contezi cu adevărat, care duce dorul muncii tale.
• La început recompensele vor fi inexistente. Ceea ce faci devine artă în momentul în care stabilești o conexiune sau impresionezi pe cineva. Când ești la început activezi într-o lume închisă. Nu te poți baza pe nimeni, decât pe pasiunea ta. Pe măsură ce apar conexiunile lumea ta se va deschide.
• O persoana pasionată va depăși încet-încet opoziția și va trece peste cinismul celor din jur. Înțelege că a crea artă nu e o corvoada ci face parte din procesul de creație. Obstacolul este perceput ca ceva din care ai ce să înveți.
Ferește-te de cei care nu cred în tine! Dacă îți irosești emoțiile și arta pe oameni care nu te înțeleg, riști să renunți la jumătate din potențialul tau. Îți pierzi sufletul pentru cineva care nu contează.
• Referitor la public. Daca ții neaparat să ai un public extins asumă-ți că nu poți mulțumi pe toată lumea. Rămai la publicul tău, la cei care rezoneză cu arta ta. Obsesia de a extinde publicul-țintă atrage după sine oameni care te vor urî.
Să nu te preocupe rezultatele! Arta făcută în anticiparea rezultatului îți va afecta munca de creație. Singura voce care merită să o asculți este inspirația.
Există lucruri pe care doar tu poți să le faci!

6 obiceiuri zilnice pentru artiști (Seth Godin):

• Fă-ți timp să stai singur, în liniște.
• Învață ceva nou, aparent fără nici un beneficiu practic.
• Cere fiecărei persoane cu care interacționezi o reacție sinceră; ignoră ceea ce auzi de la mase.
• Petrece-ți timpul încurajând alți artiști.
• Învață-i pe alții, cu scopul de a genera o schimbare.
• Distribuie ceva creat de tine.

Obiceiuri ale artiștilor de succes (Seth Godin):

• Învață să vinzi ceea ce ai creat.
• Spune mulțumesc, în scris.
• Vorbește în public.
• Greșește adesea.
• Privește lumea așa cum este.
• Anticipează
• Învață-i pe alții.
• Scrie zilnic.
• Creează legături.
• Condu un trib.

De obicei, stabilim conexiuni cu oamenii ai căror povești de viață ne inspiră, cu cei care ne surprind într-un mod pozitiv. Dacă ai capacitatea de a capta magia poveștii unui astfel de om ți-ai înțeles menirea. Când reușești asta chiar poți produce o schimbare asupra celor care te citesc.

Dacă ai suficientă pasiune, energie și răbdare să faci asta atunci ești pe drumul cel bun. Indiferent că ai ales să scrii sau ești ilustrator, trainer, fotograf, va veni o zi în care arta ta va ajunge să schimbe oameni. Poate că ești la început, dar dacă nu renunți ușor, vor aparea conexiunile. Primele sunt cele mai greu de obținut.

Pentru cel care își dorește să înceapă, nu mai sta pe gânduri „dă-i drumul”! Nu maine, nu mai târziu! Citește „Și tu poți să zbori”, cu siguranța te va motiva.

Îmi place să cred că oamenii care aleg să facă muncă/artă sunt cei care au lumină în ei. Restul rătăcesc în întuneric toată viața. Unii o găsim în scris, alții în pictură, unii motivând oameni, alții spunând povești narative vizuale, alții trăind frumos. Doar în lumină ne simțim cu adevărat inspirați. Pentru că doar atunci respirăm cu adevărat, ne simțim puternici, fericiți și vii. Fără acești oamenii „luminoși” lumea noastră nu ar mai evolua! Și mai cred că agresivitatea este primul simptom al celor care aleg să trăiască în întuneric.

Daca ai zărit lumina, fă-ți o favoare, renunță definitiv la cei care te trag înapoi! Pune un afiș mare pe ușă „ Nu mă deranjați, sunt ocupat să-mi îndeplinesc visurile!”. Unii aleg lumina, alții întunericul. Sunt lumi total opuse. Nu ai nici un motiv să mai privești înapoi! În lumină visele înfloresc, întunericul le ucide!

„Arta este o șansă să creezi magie acolo unde nu există!” Seth Godin

Mulțumesc fetiței întâlnite în Grădina Botanică. Și mamei care mi-a permis să îi public fotografia împreună cu acest articol.

Categorii
Cultură

„Romanovii (1613-1918)” – Simon Sebag Montefiore (cartea lunii martie 2018)

IMG_2690 1

Rusia țaristă a fost o țară a contrastelor. Pe de o parte nobilimea care trăia într-o opulența de neimaginat adoptând un stil de viață occidental, iar la cealaltă extremă țărănimea, pătura cea mai numeroasă, care mult timp a trăit ca în Evul Mediu. Pe scena politică își fac loc bolșevicii, iar Imperiul Țarist este înlocuit cu comunismul. Se instaurează o autocrație mult mai insolentă și odiosă. Dinastia Romanovilor este de domeniul trecutului.

Am primit cartea Romanovii – Simon Sebag Montefiore în dar de 8 martie. Sunt genul care primește cărți nu flori. Eram hotărâtă să renunț la recenzie. Înspirația refuza să mă viziteze. Mi-am aruncat ochii pe geam. E primăvară și afară ninge ca în povești. Când se lasă noaptea fantezia mea o ia razna. Îmi imaginez un convoi de sănii care traversează Sankt Petersburgul acoperit de zăpadă. E clar trebuie să mă apuc de recenzie, altfel cartea asta o să mă bântuie mult timp de acum încolo.

Romanovii au transformat un principat divizat de lupte într-un imperiu care l-a învins pe Napoleon, au înfăptuit o civilizație de o cultură monumentală și o frumusețe fără seamăn, au impresionat prin fast și strălucire, au cucerit Siberia și Ucraina, au capturat Berlinul și Parisul dar mai presus de toate au schimbat lumea. Cartea cuprinde istoria dinastiei și poveștile de viață a 20 de țari și țarine. Este un studiu al caracterului uman  care analizează cum poate transforma puterea absolută personalitatea oamenilor. Aflăm despre iubirile, căsătoriile, adulterele, moștenitorii, bastarzii, paradele de mirese (un fel de concurs de miss din ziua de azi cu o miză mult mai mare pentru câștigătoare și familia ei). Avem acces la lumea secretă a Romanovilor: intrigi de palat, excese sexuale, ménage à trois, corupție, rivalități, asasinate, torturi extreme, bautură în exces. În jurul țarilor gravitau aventurieri, poeți, artiști, demnitari străluciți și revoluționari.

Să fii țar nu era ușor. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea Imperiul Țarist stăpânea o șesime din suprafața globului pământesc. Țarul trebuia să fie venerat de țărani, să inspire încredere și respect curtenilor, să soluționeze disputele între clanurile nobililor, politicieni și personalități și să păstreze sprijinul armatei. Avea un program extrem de încărcat: recepții de curte, ceremonii religioase, solemnități de trecere în revistă a unităților militare. La asta se adăuga rezolvarea conflictelor pe plan intern și extern. Autocrația se pare că nu era atât de simplă cum o vedem noi astăzi.

Cartea lui Simon Sebag Montefiore este prima istorie a Romanovilor care îmbină aspectele politice cu cele personale. Ca să o citești trebuie să fii preocupat de subiect, altfel te poți pierde cu ușurință în arborele genealogic al Romanovilor și în cele 856 de pagini. S.S.M. mărturisește că istoria cărții s-a intersectat cu istoria lui. Sir Moses Montefiore, strămoșul autorului, i-a cunoscut pe țarii  Nicolae I și Aleksandru al II-lea.

Cartea este structurată pe 3 părți: ascensiunea, apogeul și declinul Romanovilor. Nu am să povestesc despre fiecare țar în parte. Am să sintetizez doar ce mi s-a părut mai important.

Ascensiunea Romanovilor începe în anul 1613 cu primul țar Mihail I un adolescent care s-a trezit dintr-o dată copleșit de grandoarea unei puteri absolute. Lua naștere o dinastie care va domni timp de 305 ani.

Apogeul Romanovilor, dinastia a dat 2 genii politice: Petru cel Mare și Ecaterina cea Mare.

r1
Țarul Petru cel Mare – Sir Dodfrey Kneller

Petru cel Mare (1682-1725).

  • Țarii care au domnit înaintea lui au încercat zadarnic alianțe cu familiie regale europene. Erau respinși fiind considerați barbari. Petru nu s-a lăsat intimidat și a luat măsuri pentru a mărita fetele din dinastia Romanovilor cu prinții Europei.
  • Începe înfrumusețarea Sankt Petersburgului, pe baza proiectelor lui, folosind o echipă de arhitecți multinațională. Rușii plătesc această modernizare cu un preț cumplit. Noul oraș va fi construit de oameni osândiți de țar la muncă silnică adică ocnași. După ce a vizitat Versailles l-a luat ca model în tot ce a construit ulterior. Așa apare Peterhof-ul ( resedința de vară a țarilor ruși).
  • Propaga progresul prin teroare. Visează la o societate civilizată. Dă petreceri selecte unde toți erau nevoiți să stea cât vroia țarul. Punea soldați la ușă și nimeni nu putea pleca. Cine nu respecta regulile risca să fie pocnit cu bastonul țarului. Permite și accesul femeilor, dar le obligă se se îmbrace după moda apuseană. Este întocmit un regulament pentru comporament în societate. Cei care nu îl respectau erau aspru pedepsiți.
  • Încuraja serviciul în slujba lui ca un criteriu de preeminență în societate. Favoriza competiția pentru onoruri. Militarizează nobilimea.
  • Războaiele și fastul erau costisitoare. Pune un nou bir pe cap de locuitor care a sporit și mai mult povara șerbilor (adică 93% din populație). De asemenea erau obligați să servească în armată 25 de ani.
  • A fost nepermis de crud. Era adeptul unor metode de tortură ieșite din comun, nu conta dacă victimele erau bărbați sau femei, nobili sau oameni de rând. Una din victime o fostă amantă, Mary Hamilton, a fost schingiuită în fața lui, iar apoi condamnată la moarte.
r3
Împărăteasa Ecaterina cea Mare – atribuit lui Virgilius Eriksen

Ecaterina cea Mare (1762-1796) Sophie prințesă Anhalt-Zerbst este convertită la ortodoxie sub numele de Ecaterina. Este soția țarului Petru al III-lea. Căsatoria lor se va sfârși cu un omor.

  • Programul împărătesei: Se scula în fiecare dimineață la ora 6, înaintea servitorilor. Își făcea singură cafeaua și se apuca de lucru, apoi primea în audiență miniștri și demnitari. La 11 își făcea toaleta, mergea la plimbare însoțită de ogarii ei și 2 doamne de companie. Prânzul la ora 13, apoi lucra până la ora 18 în apartamentul ei. Urma „ora amantului”, iar apoi se pregătea pentru diverse obligații sociale. Recepție de curte (duminica), teatru (lunea și joia), bal mascat (sâmbăta). Aparițiile publice erau un prilej de a-si afișa grandoarea în fața Europei. Contemporanii susțin că era mai mult „impozantă decât frumoasă”.
  • Suferea de „grafomanie” scria foarte multe scrisori, „anglomanie” – este celebră pasiunea ei pentru picturi și grădinile englezești, „plantomanie”– iubea clădirile neoclasice și colecționa obiecte de artă.
  • A construit un pavilion special la Palatul de Iarnă pentru a-și depozita colecția de picturi, numit micul Ermitaj – denumire franțuzească (adică loc de pace și meditație). A fost și o formă de a-și promova achizițiile făcute.
  • Ecaterina ura sclavia. Știa că în spatele fațadelor opulente ale palatelor existau robi închiși în temnițe mizerabile. Cu toatea astea nu a avut nici o problemă să dăruiască mii de șerbi favoriților.
  • A avut o viață sentimentală tumultoasă. Din multitudinea de amanți mai importanți sunt cei 2 Grigori: Orlov cel care a ajutat-o să confiște puterea și Potemkin cel care a ajutat-o să o păstreze. Pe măsură ce îmbătrânea Ecaterina își alegea parteneri din ce în ce mai tineri.
  • Când a simțit că tronul i se clatină trimite o scrisoare unui ofițer care era ocupat cu asedierea unei fortărețe otomane. Așa intră Potemkin în viața împărătesei. Între cei 2 va începe o mare iubire, dar mai ales un parteneriat politic de excepție. Erau personalități total diferite, dar aveau aceleași pasiuni: literatura, arhitectura neoclasică, grădinile englezești și plăcerile trupești. Erau colecționari împătimiți de bijuterii și obiecte de artă, iubeau luxul și puterea. A fost singurul amant la fel de inteligent ca ea.
  • „În mod uimitor, uzurpatoarea de origine germană, instigatoare a asasinării țarului care era și soțul ei, a ajuns să fie celebră nu numai ca țarină a Rusiei și conducătoare de succes a imperiului, ci și ca monarh absolut al Epocii Luminilor, fiind interlocutoarea preferată a filozofilor francezi.”
  • A murit la 68 de ani, domnise 35.

Declinul Romanovilor

Aleksandru al II-lea (1855-1881). Despre idila dintre el și „Katia” (prințesa Ecaterina Dolgorukaia) a scris Martha Bibescu. S-a făcut și un film cu Danielle Darrieux în rolul Katiei. Realitatea acestei povești de dragoste o găsiți în Romanovii. O relație deloc romantică, bazată mai degrabă pe pasiune. Scrisorile lor de dragoste stau mărturie. Acte sexuale detaliate, nume de cod pentru anumite părți anatomice. Scrisorile țarului sunt considerate cea mai explicită corespondență scrisă vreodată de un șef de stat. Regina Maria a României a fost nepoata lui Aleksandru al II-lea, mama sa era unica fiică a țarului Aleksandru al II-lea.

Caz unic în istoria Romanovilor Aleksandru al III-lea (1881-1894) și soția lui „Minnie” (născută Dagmar a Danemarcei) au avut o căsătorie fericită și au fost credincioși unul altuia. Sunt părinții ultimului țar al Rusiei, Nicolae al II-lea.

22497622_2018309905079674_1799939673_n
Țarul Nicolae al II-lea/Maria Parascan

Nicolae al II-lea (1894-1917) Un sfert din acestă carte este dedicată domniei lui Nicolae al II-lea. Pagini întregi îl descriu pe el și Alix de Hessen (împărăteasa Alexandra). Nu poți să nu fii impresionat de destinul ultimului țar al Rusiei. Născut în mijlocul unei bogății orbitoare, sortit să domnească peste un imperiu imens va avea parte de un un sfârșit cumplit. Chiar și ziua încoronării a fost una tristă. În aer plutea încă fantoma fostului țar. „Alexandra era mai palidă și mai delicată decât de obicei, ca o victimă sortită sacrificiului.” Nicolae îmbrăcat în tunică roșie de husar a făcut eforturi mari să nu izbucnească în plâns în biserică în timpul ceremoniei. Simțea acut lipsa tatălui. Nu se simțea pregătit să fie țar. Cu toate astea dragostea dintre Nicolae și Alexandra compensa totul. Vor avea 5 copii: 4 fete și un baiat. Rușii (atât nobilii cât și poporul) nu au iubit-o pe Alexandra. Se pare că ea nu a vrut să facă nici un efort să și-i apropie, iar asta l-a costat mai târziu pe țar abdicarea. Apropierea Alexandrei și a țarului de Rasputin le-a atras ura nobilimii.

r4
Încoronarea lui Nicolae al II-lea și a Alexandrei 

Pe 17 iulie 1918, în Casa Ipatiev din Ekaterinburg, în munții Ural (la 1450 km de Moscova), țarul împreună cu întreaga familie vor fi asasinați. Trecuseră 305 ani de când în 13 martie 1613, la Mănăstirea Ipatiev de lângă Kostroma un orășel de pe malul Volgăi (la 340 km de Moscova), Mihail Romanov, în vârsta de 16 ani, a fost trezit din somn și obligat să meargă de urgență în capitală. Ipatiev un nume cu care a început și s-a sfârșit dinastia Romanovilor.

r2
Vulturul bicefal – Peterhof

Am preferat să mă axez pe viața personală a Romanovilor. Despre arborele genealogic, războaiele purtate, ani de domnie nu are rost să detaliez. Se pot găsi aceste informații la o simplă cautare pe net. Îmi place să citesc despre oameni și viața lor, așa voi ințelege mai ușor și deciziile țarului/țarinei. Lucruri aflate din cartea Romanovii pe care nu le știam:

  • Vulturul bicefal simbolizează Roma și Constantinopolul, capitala Imperiului Bizantin, cu Moscova în postura de a III-a Romă.
  • Pentru că nobilimea deținea în propritate alte ființe umane (șerbi) asta a stat la  baza unui tipar de comportament în Rusia: „slugărnicie față de cei de deasupra, tiranie față de cei de dedesupt”  
  • Gannibal a fost unul din pajii negri ai lui Petru cel Mare. Deosebit de înzestrat pentru limbi străine și matematică este trimis de țar să studieze în Europa. Va deveni primul general negru din Europa și este bunicul poetului Pușkin.
  • Ecaterina cea Mare detesta extravaganța rococo. Adora simplitatea neoclasicismului. Arhitectul ei preferat era scoțianul Charles Cameron.
  • Fiodor Dostoievski a fost închis și interogat luni de zile, iar Nicolae I l-a condamnat la moarte. În fața plutonului de execuție în timp ce își aștepta moartea, ordinul se revocă. Țarul Nicolae I pusese la cale această farsă sadică. Dostoievki este iertat și trimis la muncă silnică în Siberia, timp de 4 ani. Scriitorul s-a dovedit un obsevator extraordinar al psihologiei umane. Este considerat cel mai mare scriitor din toate timpurile.
  • Aleksandru al III-lea considera romanul Război și pace o capodoperă, însă vedea în autor „un nihilist fără nici un Dumnezeu”. Cum Lev Tolstoi devine ostil regimului, țarul se transformă în cenzorul operelor lui.
  • Ce poți să dăruiești unei femei care are totul? Așa apar celebrele ouă Fabergé. Aleksandru al III-lea, în 1885, comandă lui Peter-Carl Fabergé, un bijutier german din Sankt Petersburg primul ou. Făcut din aur și piere scumpe se desface și conține în interior o surpriză. Pe durata domniei lui Aleksandru al III-lea și a lui Nicolae al II-lea s-au comandat 50 de ouă Fabergé.
  • Țarul Aleksandru al III-lea era vânat de teroriști. Pe 1 martie 1887, în timp ce se plimba cu familia sa, sunt arestați 3 teroriști care aveau bombe asupra lor. Cel care confecționase bombele Aleksander Ulianov în vârsta de 19 ani este spânzurat. Era fratele mai mare a lui Lenin. O faptă peste care Lenin nu va putea trece niciodată.
  • Ucigașii lui Rasputin s-au bucurat de o celebritate senzațională. Marele Duce Dimitri Pavlovici fuge la Londra, apoi la Paris unde devine amantul lui Coco Chanel. Prințul Felix Iusupov împreună cu soția sa, Irina, pleacă din țară cu 2 tablouri de Rembrand și multe bijuterii. Înființeaza la Paris o casă de modă. Își scrie memoriile care devin bestseller.

IMG_2994 1

Cartea nu este una obositoare. Marea arta a lui Montefiore constă în faptul că a putut să transforme un subiect arid în unul atrăgător și ușor de parcurs. Atât ca nu am putut-o citi în paralel cu alte cărți cum fac de obicei. Simțeam că pierd șirul. Era nevoie să urmăresc multe personaje și momente care se legau între ele. Plus că unele nume de țari se repetau. Minus, trebuia să fie tipărită în 2 volume. Este greu de manevrat în timpul lecturii. Sincer mă dureau mainile. Mă limita să citesc doar acasă. Plus, mi-am comandat Ecaterina cea Mare & Potemkin tot de  Simon Sebag Montefiore. Cartea „Romanovii” m-a făcut să îmi doresc să aflu mai multe despre cea care a pus bazele Ermitajului, unul dintre cele mai celebre muzee din lume.

Categorii
Cultură Locuri Viața mea

„Poporul cărții” și Muzeul Hărților

HS9
„Poporul cărții” la Muzeul Hărților

Hanna Heath, personajul principal din „Poporul cărții”, este o restauratoare de manuscrise medievale. Sosește într-un Sarajevo mutilat de război (1996) pe urmele unei cărți rare, Hagada din Sarajevo.

Poporul-cartii-Hagada-expusa
sursa imaginii: http://sarajevo.travel/en/text/sarajevo-haggadah/34

Ce este Hagada? Este o carte care se așează pe masa în jurul căruia se adună familia ebraică de Paște. Relatează despre fuga din Egipt și eliberarea din sclavie a evreilor. Conține text scris. De ce este atât de specială Hagada din Sarajevo? Este atipică, pe lânga textul scris are și anluminuri (pictură de manuscrise medievale).

Poporul-cartii-Hagada-doua-miniaturi
sursa imaginii: http://sarajevo.travel/en/text/sarajevo-haggadah/34

„ Hagada din Sarajevo, creată în Spania medievală, era o carte rară și renumită, un manuscris ebraic, bogat ilustrat, scris într-o vreme când credința mozaică se opunea cu tărie oricărui fel de ilustrații. Se credea că porunca din Exodul – << Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui lucru >> nimicise arta figurativă la evreii Evului Mediu. Când cartea a apărut la Sarajevo, în 1894, paginile ei cu anluminuri au dat peste cap această credință și au determinat rescrierea textelor de istorie a artei.”

Primul capitol al cărții te familiarizează cu profesia Hannei. Cu ajutorul lui înțelegi activitatea desfășutată de un restaurator. O profesie care presupune pasiune, cunoștințe de istoria artei, stăpânirea tehnicilor folosite în perioade diferite de timp, multă muncă și fler de… detectiv. Când se restaurează un obiect se folosesc materiale compatibile cu cele din vremea în care a fost realizat, se intervine doar acolo unde se cunoaște cu exactitate modelul original. Un restaurator nu se poate lasă influențat de imaginație pentru că el nu este un artist. Nu creează ceva nou, restaurează ceva vechi pe bază de documentație. O imaginație scăpată de sub control poate transforma un obiect vechi valoros într-un fals. Restauratorul este egalul unui artist. Fără restauratori, fără munca lor, lumea asta ar fi mult mai săracă. Trecutul ar dispărea încetul cu încetul. Imaginați-vă  cum ar arăta lumea noastră fără marile muzee?

Hagada din Sarajevo există cu adevărat. Deși „Poporul cărții” este o lucrare de ficțiune, granița dintre imaginar și realitate este destul firavă. Cartea ne plimbă pe urmele unei cărți rare. Povestea ei surprinde perioade diferite de timp. Prezent și trecut. Trecutul se defășoară pe parcursul câtorva secole. Geraldine Brook a gândit acțiunea în sens invers. Așa suspansul este ținut până la final. A dozat subtil desfășurarea evenimentelor și descoperirea treptată a secretelor.

  • Sarajevo 1940, Serif Kamal un bibliotecar musulman ascunde cartea pentru nu a ajunge în mâinile naziștilor,
  • Viena anului 1894, perioda Belle Époque, copertele manuscrisului sunt restaurate grosolan,
  • Veneția renascentistă 1609, Inchiziția ardea cărțile altor culte, dar Hagada este salvată chiar de cel care ar fi trebuit să o distrugă,
  • În Tarragona anului 1492 este scris manuscrisul,
  • În Sevilia 1480, Spania maurilor, sunt realizate acele minunate anluminuri. De o persoana la care nu te-ai fi așteptat.

Hanna vrea să pătrundă tainele acestui obiect misterios. Adună probe și analizează tot ce  poate elucida misterul: o aripă de insectă, o pată de vin, niște cristale de sare, un fir de păr alb. Fiecărei probe îi este dedicat în carte, un capitol. O reprezentare cu o femeie maură într-o rochie de culoarea șofranului la masa de Paște a unei familii de evrei sefarzi este total neobișnuită. Încă o enigmă pe care Hanna va trebui să o descopere.

Hagada din Sarajevo se dovedește o carte vie, atemporală, care a tulburat și tulbură în continuare. De aceea, a fost dorită, disputată, salvată de oameni care și-au sacrificat viața pentru ea. Într-o lume în care, mulți dintre noi, ne piedem atât de ușor sufletul există oameni care din dragoste pentru cărți își riscă viața. Mi-aș dori tare mult să cunosc un astfel de om, să-mi explice ce îl determină să facă asta. Cum anume îi răvășește sufletul pasiunea pentru cărți ca el să nu mai pună preț pe viața? Iar Hagada din Sarajevo, o carte mozaică, a fost salvată de 2 ori de… musulmani. Se pare că iubirea pentru cărți are o religie universală.

„Poporul cărții” este unul din acele romane care îți dă senzația că aparții unui club elitist. Prin el poți pătrunde și tu în lumea oamenilor care iubesc cărțile rare, apreciază cultura și arta. Poți  înțelege miracolul întreținut de frumusețea unei cărți vechi. Poți păși timid într-o lume care te așteaptă să o cunoști. O lume care nu are cum să le lase indiferent, care te va transforma și te va ghida spre frumos.

HS2
Prima Sală a Muzeului

Mă întrebam cum ar trebui să arate fotografia pentru acest articol? Cred că Muzeul Național al Hărților și Cărților Vechi este cadrul perfect. Fotografia nu a fost una prea reușită, dar vizita la muzeu da. De ce am avut parte acolo mi-a întrecut cu mult așteptările. Doamna care este ghidul muzeului mi-a răspus cu răbdare la toate întrebările. Am fost fermecată de pasiunea cu care povestea. Muzeul Hărților este un muzeu care are vizitatori, întâlnești părinți cu copii, adolescenți, foarte mulți tineri și străini. Mi-a plăcut ușurința cu care ghidul trecea de la engleză la romană și eleganța cu care trata fiecare vizitator. Așa ceva eu văd destul de rar în Romania. Pe o scară de la 1 la 10 i-aș fi dat 10+.

Muzeul are hărți care sunt datate după anul 1500. Cea mai veche este din anul 1525, alb-negru. Hărțile sunt originale. La acea vreme se realizau prin tehnica gravurii în metal (sunt predominante) sau lemn. Pe lângă vechime, valoarea hărților este dublată de valoarea artistică. În ziua de astăzi suntem obișnuiți ca hărțile să aibă legendă. Legenda este semnul că au devenit mult mai tehnice. Pănă să apară legenda hărțile aveau un cartuș bogat ornamentat.

HS4
Harta Daciei. În dreptunghiul verde este marcat locul comorii. În colțul din stânga – jos se observă prezența cartușului.

În muzeu există o hartă a Daciei, făcută de celebrul cartograf Abraham Ortelius, în care este semnalată o comoară. Este singura de acest gen din muzeu. Abraham Ortelius este creatorul primului Atlas Modern Geografic.

HS1
Una din hărțile cerești

Plafoanele muzeului sunt de o frumusețe aparte. Pe ele sunt pictate hărți cerești inspirate după cele realizate de cartograful și astronomul Hevelius. Sunt redate numeroase constelații: Ursa Mare (Ursa Major), Ursa Mică (Ursa Minor), Lira (Lyra), Corbul (Corvus), Andromeda precum și constelații zodiacale, toate având câte o reprezentare artistică. Aceste hărți cerești sunt rezultatul unei munci de echipă coordonată de primul director al muzeului, artistul Octavian Ioan Penda.

hs7
Vitraliu

Vitraliile prezintă reprezentări heraldice și cartografice și sunt imaginate de domnul Marcel Aciocoiței, artist plastic care este și astăzi restaurator în cadrul muzeului.

La începuturile cartografiei autorii de hărți nu mergeau pe teren și nu făceau măsurători. Foloseau sursele istorice, geografice și jurnalele de călătorie. Prima hartă pe baze științifice (nu există în acest muzeu) este harta Franței la care au lucrat 3 generații Cassini, de aceea se numește Harta Cassini și a fost publicată în anul 1789.

Pentru iubitorii de topuri  Muzeul Național al Hărților și Cărților Vechi este:

  • singurul muzeu din România de profil cartografic,
  • singurul din Europa de SE,
  • unul dintre puținele muzee de acest de acest gen din lume. Restul muzeelor de pe mapamond au, în general, secții de cartografie. Destul de rar se găsește un muzeu de sine stătător.

Cladirea muzeului a fost construită în anii ’20 și îmbină stilul gotic (arcele frânte) cu cel mediteranian (logiile). Casa a aparținut unui negustor de origine armeană.

hs8
Un suvenir…

Muzeul stă bine și la capitolul suveniruri. Există replici după hărțile expuse în muzeu. Imprimate pe hârtie manuală, cu atenție la detalii, pot constitui o alternativă originală de cadou. Mi-am promis să revin pentru frumusețea exponatelor, pentru arhitectura rafinată și pentru poveștile și amabilitatea ghidului.

Fotografiile sunt din arhiva personală cu excepția celor care fac trimitere la sursă.

HS3

Între timp am ajuns să-i cunosc pe cei care au făcut hărțille vândute la magazinul de suveniruri. Despre echipa Morii de hârtie puteți citi în articolul de aici.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.