Categorii
Club de Carte Cultură

Clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea” aniversează 4 ani

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

Ce cărți am moderat în 2023 la clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea”:
• Ianuarie: „Athénée Palace”– R.G.Waldeck (traducere: Ileana Sturza)
• Februarie: „Serenadă pentru Nadia”– Zülfü Livaneli (traducere: Luminița Munteanu)
• Martie: „Theodoros”– Mircea Cărtărescu
• Aprilie: „Negustorul de antichități” – Stelian Tănase
• Mai: „Magicianul”– Colm Tóibín (traducere: Mihnea Gafița)
• Iunie: „Portofoliul fugi”– Julie Orringer (traducere: Alina Cârâc)

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

• Iulie: „Confiteor”– Jaume Cabré (traducere: Jana Balacciu Matei)
• August: „Să nu ne uităm la ceas”– Rodica Ojog-Brașoveanu
• Septembrie: „Simon”– Narine Abgarian (traducere: Luana Schidu)
• Octombrie: „Hanul lui Manuc” – Simona Antonescu
• Noiembrie: „Jurnal esențial” – Monica Lovinescu
• Decembrie: „Pallady. Ulise legat de catarg” – Anca Vieru

Credit foto: Emilia Nicolae

Scriitori români invitați la clubul de lectură Emilia,cărți&cafea
• Stelian Tănase cu „Negustorul de antichități” Găsiți aici ce m-a motivat să pun acest titlu pe lista clubului.
• Anca Vieru cu „Pallady. Ulise legat de catarg” Găsiți aici un interviu cu scriitoarea Anca Vieru.

Credit foto: Emilia Nicolae

Credit foto: Instagram Emilia Chebac„Theodoros” o experiență memorabilă
Sunt o cititoare feroce, de aceea invidiez persoanele care petrec mult timp cu o carte. „Theodoros” s-a dovedit însă, pentru mine, o experiență unică pentru că a reușit imposibilul. A metamorfozat cititorul sălbatic în cititor rafinat. Imediat ce am terminat „Theodoros”, am simțit nevoia să-l recitesc. Două luni nu m-am putut apropia de alta carte de ficțiune.

La club am realizat că nu eram un caz izolat. Dezbaterea romanului în loc să stopeze epidemia „Theodoros” a amplificat-o și mai mult. După club I. a visat că înalță zmeie, L. nu a putut să adoarmă încercând să-și amintească în ce carte a mai citit despre semnificația cifrei 7, mie mi-a luat ceva timp până am reușit să depășesc senzația de uimire&cutremur cu care am citit&moderat „Theodoros”. M. a scris o postare faină pe Instagram care exprima emoția&bucuria care ne-a cuprins pe toți. Așa cum am spus și la club, romanul „Theodoros” a fost primit, cu siguranță, în cer pentru că Mircea Cărtărescu se slujește de cuvânt și slujește cuvântul ca nimeni altul. Nu știu cum stă treaba cu alți cititori, dar la la „Emilia,cărți&cafea” cu siguranță romanul a fost primit.

Marele meu regret este că nu am avut curaj să-l invit pe Mircea Cărtărăscu la ediția din martie a clubului.

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

Anul Monica Lovinescu la clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea”
Pe 19 noiembrie 2023 s-au împlinit 100 de ani de la nașterea jurnalistei și scriitoarei Monica Lovinescu, motiv pentru care am decis să moderez la clubul de lectură Emilia,cărți&cafea „Jurnal esențial”.

Am dezbătut, împreună cu participanții, nu doar un jurnal valoros, ci și un mare caracter. A fost o ediție pe care o voi purta în suflet toată viața. O stare de grație care mi-a dat aripi să prioritizez întotdeauna valoarea. De aceea doamna Monica Lovinescu a format și continuă să modeleze caractere.

Secret Santa la clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea”
Aniversare club „Emilia,cărți&cafea”
În urmă cu 4 ani, pe 16 ianuarie 2020, am pus bazele clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea” Peste două luni când a venit pandemia ne-am mutat în online.

„Când lumea se închidea, tu te-ai deschis către lume.” Ana-Maria Negrilă

Cu Ana-Maria Negrilă

Celor care mi-au repetat obsesiv că încăpățânarea mea de a alege cărți de calitate și oameni faini (scriitorii invitați) se va solda cu un eșec le transmit că proiectele de calitate nu cresc peste noapte. Au nevoie de timp să prindă rădăcini. La ediția aniversară de 4 ani a clubului de lectură „Emilia,cărți&cafea” alegerea mea a fost romanul istoric „Cronica barbară” scris de Ana-Maria Negrilă. Găsiți recenzia aici. Puteam să fac un show (tort&surprize), dar am ales-o pe Ana.
• Pentru că împărțim aceeași scară de valori,
• pentru că își respectă cititorii,
• pentru ca știe să abordeze, ca nimeni alta, teme complexe (a se vedea în Cronică cum a redat atmosfera orașelor medievale în limbaj contemporan) în cuvinte simple,
• pentru că uneori pare desprinsă din alta epocă (mă refer la discurs și educație),
• pentru că atunci când face documentarea pentru o carte contactează, dacă e nevoie, pe cei mai buni specialiști ai lumii,
• pentru că este un om de caracter, nu doar o scriitoare talentată.

Aniversarea de 4 ani (Foto credit: Mihaela Petre)

Emilia Chebac: Din experiența ta ca scriitor, care cititor este tentat să critice o carte?
Ana-Maria Negrilă: Un cititor cu experiență știe ce să aleagă, iar când știi ce să alegi sunt puține șanse să nimerești cărți care nu îți plac. Când nu e timp să citești toate cărțile bune pe care ți le-ai dori, când să mai ai timp și să critici?

„Câte zile mai sunt până la bookclub?”
„Câte zile mai sunt până la bookclub?”

În urmă cu 6 luni la clubul de lectură Emilia,cărți&cafea a venit o mămică împreună cu o fetiță. Inițial am crezut că nu a avut cu cine să o lase acasă. A revenit și la următoarea ediție. N-am mai rezistat și am întrebat: Nu se plictisește? „Nu. Pedeapsa ar fi să nu o mai aduc. Când se apropie data clubului mă întreabă în fiecare zi cât mai avem până mergem la bookclub?” Între timp, A., micuta de 7 ani, a devenit asistenta mea. Copiii au o viziune curată. Nu sunt influențați de interese. Le plac sau nu te plac un proiect.

Mulțumesc tuturor (invitați și participanți) celor care țineți flacăra vie și nu lăsați literatura să moară! Într-o lume fără cărți, cluburile de carte sunt întâlniri ale oamenilor curajoși.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

Credit foto: Emilia Nicolae

 

Categorii
Club de Carte Cultură

Cronica barbară Ana-Maria Negrilă recenzie

Romanul Cele patru oglinzi ale adevărului, descoperit într-o seară de toamnă în Cărturești Verona, era atât de bine scris încât nu părea prima carte a Anei-Maria Negrilă. Atunci, de ce nu auzisem de această scriitoare? Ulterior, aveam să aflu că publicase literatură SF și fantasy, iar Cele patru oglinzi ale adevărului era primul ei roman istoric. Găsiți aici un interviu cu Ana-Maria Negrilă.

În Cele patru oglinzi ale adevărului, Ștefan, personajul principal, devine Stefano Moro. Această schimbare o plătește cu inocența sa. Își pierde libertatea, dar descoperă în el puteri de care nu se credea capabil: rezistența de a îndura și dorința de a supraviețui. În final, orfanul nimănui, căruia destinul îi juca periodic viața la ruleta rusească, își va găsi locul în lumea celor care stăpânesc.

Cronica barbară este continuarea romanului Cele patru oglinzi ale adevărului, dar poate fi citită și separat. Este o călătorie în sens invers din lumea civilizată spre locul de unde a plecat Ștefan. O călătorie nu doar fizică (Veneția, Cairo și Constantinopolul din perioada Evului Mediu) ci și una spirituală. O călătorie care îți crește pulsul de revoltă și neputință, dar în același timp îți îmbată simțurile cu parfumul și atmosfera unor vremuri apuse.

Legătura dintre cele două romane este făcută de trădare. Acest derapaj al oamenilor ocupă în cărțile Anei Maria Negrilă un spațiu important. La un eveniment, autoarea a mărturisit că defectul pe care îl detestă cel mai mult este trădarea, probabil de aici nevoia de reparație morală în romanele ei.

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

Când vei deschide Cronica barbară, vei da peste un jurnal scris de Ymar. Reține acest nume pentru că vei călători alături de el, vei suferi alături de el și vei identifica în Ymar părți deloc flatante din tine. Suntem în 1444, iar dacă până acum perioada Evului Mediu nu te-a atras, e vremea să-ți schimbi perspectiva.

Hamid este răpit dintr-o țară creștină, ajunge sclav printre musulmani, va avea „mai mulți stăpâni decât ar fi fost normal”, trece dintr-o mână în alta ca un obiect oarecare, este maltratat, iar ca să reziste, după cum mărturisește în jurnalul lui, „cu cât eram eu mai supus cu atât încercau ei să-mi facă rău, de aceea am devenit djinn.” Așa ajunge Hamid să se creadă posedat de un djinn de fiecare dată când este în pericol. Un djinn pe nume Ymar.

În Cronica barbară vei descoperi cum arătau în Evul Mediu nu doar Cairo, Veneția, Constantinopol etc, ci și un loc care îți va schimba optica asupra unui popor.

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

Cairo (1433-1441) era atunci unul dintre cele mai mari orașe ale lumii. Un oraș unde fiecare dintre cele 37 de cartiere avea moscheea și piața lui, un oraș în care cu cât omul era mai important, cu atât turbanul lui era mai mare, un oraș unde numai oamenii săraci umblau pe jos, un oraș unde „cine desfăcea o banană presăra sare ca să-i tempereze dulceața”, un oraș unde Hamid cu pielea lui albă, părul blond și ochii verzi era o marfă de lux, un oraș unde libertatea era greu de dobândit, dar nu și învățătura.

Cairo este orașul unde Hamid trădează pentru a supraviețui „N-a fost să fie, iar prietenia mea nu i-a adus decât necazuri. Atunci am învățat că nu este de ajuns să ții la cineva pentru a-i face viața mai ușoară, ci trebuie să înțelegi lumea în care trăiești dacă vrei ca soarta ta și a celor apropiați să fie mai bună.”

Veneția (1441-1443) era un „loc viu care respira asemeni unui plămân”. Orașul te uimea cu belșugul la vedere, cu podurile, piețele, fântânile publice, bisericile, magazinele și hanurile unde oamenii nu aveau astâmpăr. Strada era un spectacol unde locuitorii Veneției băteau ulițele de plăcere, nu cu un scop precis. Parada bărcilor și ținutele gondolierilor vrăjeau călătorii. Nimeni nu rezista în fața frumuseții statuilor, chiar dacă unele erau luate ca pradă de război din Constantinopol, cazul coloanele sfinților Marcu și Teodor.

Dar Veneția „nu era doar un oraș, ci mai multe într-unul”. Era și un oraș labirint de străduțe și pasaje întunecoase unde se ascundeau hoții și criminalii. Aici ajunge prima oară Hamid. Și la fel ca în Cairo, pentru a supraviețui, fură, minte și comite fărădelegi. Dar învață și limba, se familiarizează cu orașul, schimbă străduțele întunecate cu străzile principale, întâlnește prietenia, găsește dragostea și viața lui pare să capete un rost. Dar lăcomia își bagă coada, iar Hamid își pierde din nou libertatea.

Dacă în Veneția Stefano este o apariție fugitivă, după cum mărturisește Hamid „într-una dintre plimbările mele solitare, te-am văzut și pe tine pentru prima dată, plutind într-o gondolă pe unul dintre canalele de la periferie”, în Constantinopol întâlnirea dintre cei doi are loc la târgul de sclavi. Așa devine Hamid robul lui Stefano.

Constantinopolul (1443- 1444) era un oraș unde „nici Dumnezeu nu era ferit de tocmelile de tarabă ale negustorilor”, un oraș unde bizantinii erau foarte slobozi la gură, un oraș unde latinii nu erau iubiți, un loc în ruină unde se mai vedeau ici și colo splendorile unui oraș numit cândva de aur, un loc plin de trandafiri, un oraș unde doar Sf. Sofia își mai păstra puterea.

Harta Constantinopolului este creația artistului Ionuț Bănuță

Romanul are anexata o superbă hartă a Constantinopolul, creația artistului Ionuț Bănuță. Ce mult m-ar fi ajutat o asemenea hartă, în adolescență, când am citit Căderea Constantinopolului!

Ultimul popas în călătoria lui Hamid este… Pentru a nu vă strica plăcerea lecturii, vă invit să descoperiți singuri. Când am citit capitolul despre Constantinopol, am crezut că aici este vârful romanului. Nu știam atunci că finalul Cronicii barbare avea să vină cu o surpriză. Hamid ajunge într-un loc unde trădarea încetează, un loc unde suferința devine mai suportabilă, un loc unde, dacă i se va permite, poate își va găsi rostul. Acest loc este favoritul meu în carte. Despre acest loc Ymar (acum îmblânzit) mărturisește într-o scrisoare către Stefano „când îmi este dor de Cairo, Veneția și Constantinopol, de lumea civilizată în general, îmi amintesc că țara în care trăiesc acum mi-a dat un bun de preț pe care alții mi-l refuzaseră.”

Într-o lume a banilor unde totul e de vânzare Hamid și Stefano au fost salvați de oamenii cărților. Am început Cronica barbară convinsă că mă voi atașa de un personaj, dar am sfârșit iubind o parte a lui.

Citez din autograful oferit de Ana-Maria Negrilă „nu-l judeca prea aspru pe nefericitul Ymar.” Cum să-l judec? În fiecare dintre noi există un Ymar. Dacă îl ascundem, sunt șanse mari să ne trăim viața cum ne dictează alții, iar dacă îl lăsăm să preia controlul, ne-o poate ruina. Dar curajul lui Ymar (în doze echilibrate) ne poate inspira.

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

Ne vedem pe 25 ianuarie 2024 la clubul de lectură Emilia,carți&cafea unde vom dezbate Cronica barbară în prezența scriitoarei Ana-Maria Negrilă.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

Coperta romanului detaliu din Vanitas Still Life – Symonsz Potter Pieter

 

Categorii
Club de Carte Cultură

Top 10 cărți 2023

Sursa foto: Instagram Emilia Chebac

Top 10 Autori străini

1. 2066 – Roberto Bolaño, traducere: Eugenia Alexe Munteanu (Cartea anului 2023)
2. Cetatea cucului din nori – Anthony Doerr, traducere: Iulia Gorzo
3. Josef Anton: Memorii – Salman Rushdie, traducere: Dana Crăciun
4. Infinitul într-o trestie – Irene Vallejo, traducere: Silvia-Alexandra Ștefan
5. Poarta Cerului – Eric-Emmanuel Schmitt, traducere: Doru Mareș
6. O odisee – Daniel Mendelsohn, traducere: Bogdan‑Alexandru Stănescu
7. Atlasul norilor – David Mitchell, traducere: Mihnea Gafița
8. O mie de corăbii – Natalie Haynes, traducere: Ioana Filat
9. Piatra și umbra – Burhan Sönmez, traducere: Veronica D. Niculescu
10. Toata lumina pe care nu o putem vedea – Anthony Doerr, traducere: Iulia Gorzo
11. Ahile sau Despre forma absolută a prieteniei. Ariel sau Despre forma pură a libertății – Petru Creția
12. Ochiul și lucrurile – Andrei Pleșu

Sursa foto: Instagram Emilia Chebac

Ce caută Andrei Pleșu și Petru Creția în topul autorilor străini? Cum lista autorilor români (vezi mai jos) a fost întocmită pe 1 decembrie 2023, am adăugat ulterior ce am citit în decembrie: ,,Ahile” și „Ochiul și lucrurile”.

Scurtă vreme după ce a luat ființă Editura Humanitas, am scos în ediție bibliofilă Norii lui Petre Creția și Jurnalul de la Tescani a lui Andrei Pleșu. Am organizat o lansare, cu fastul care era posibil atunci, la Sala Dalles, urmată de o ședință de autografe. Cei doi autori au fost instalați la o masă comună. În dreptul lui Pleșu s-a născut rapid o coadă de nu-i vedeai capătul. În fața lui Creția apărea când și când, prizărit, câte un scriitor care lua semnătura dispărea și lăsa locul gol. Privirea lui Petru care aluneca o clipă pe coada de alături, apoi rătăcea prin sală neștiind pe ce anume să se așeze, îmi reapare periodic în minte. Era nedrept, era umilitor. (Declarație de iubire – Gabriel Liiceanu)

Sursa foto: Instagram Emilia Chebac

Top 10 Autori români

1. Chiajna din Casa Mușatinilor – Simona Antonescu
2. Cronica barbară – Ana-Maria Negrilă

Simona Antonescu mizează pe un roman cu multe pagini, foarte bine documentat, cu o scriitură devenită brand în literatura română contemporană. Punctul forte al Simonei Antonescu este că scrie romane mari (la propriu și figurat) într-o perioadă în care editurile pretind autorilor să se limiteze la 300-350 de pagini.

Ana-Maria Negrilă preferă un text mai concis, dar impecabil documentat. Nici ea nu respectă canoanele editurilor. Abordează teme grele, mai puțin cunoscute, pe care le salvează prin cuvinte simplu apropiindu-și astfel cititorul. Istoria plictisitoare din manualele de istorie în cărțile Anei devine o poveste fascinată. Ana-Maria Negrilă este o prezență recentă (în 2021 a publicat primul roman istoric) în peisajul romanului istoric ( în trecut a abordat genul fantasy și SF), dar recuperează rapid prin talent și cultură.

Simona Antonescu și Ana-Maria Negrilă sunt autoarele mele preferate de ficțiune istorică.

3. Zvonuri despre sfârșitul lumii – Stelian Tănase
4. Pallady – Anca Vieru La ediția nr.48, decembrie 2023, a clubului de carte pe care îl moderez am avut-o invitata pe Anca Vieru.
5. Luchian – Veronica D. Niculescu

Două cărți cu temă comună, despre pictori, dar cu abordare complet diferită. Anca Vieru a scris un volum restrâns unde reușește să capteze personalitatea lui Pallady în ciuda surselor reduse. Pallady este biografia (romanțata) preferată din tot ce am citit din această colecție. Vezi aici interviu cu scriitoarea Anca Vieru.

Veronica D. Niculescu a creionat un Luchian apropiat sufletului meu. Mi-a amintit cum mi-au dat lacrimile în fața autoportretul de la MNAR. Aceeași emoție m-a încercat citindu-i biografia. Nici că se putea o alegere mai bună a celor de la Polirom. Doar sensibilitatea Veronicăi D. Niculescu putea să-l dezvăluie pe Ștefan Luchian cu atâta delicatețe și explozie de culoare.

6. Podul Diavolului – Radu Paraschivescu
La prima vedere pare un roman de vacanță, dar aluzia la Chaucer, fraza repetitivă, cele șase capitole despre poduri (care sunt 100% rodul imaginației autorului), etc contrazic. Cartea îi este dedicată lui Dan C. Mihăilescu. Podul Diavolului mi-a amintit de Radu Paraschivescu care a scris Fluturele negru.  Fraza repetitivă pentru curioși: „Ziua-ntreagă mă pătrunde, noaptea-ntreagă mă ascunde.”

7. Sufletul Lumii – Camelia Cavadia
8. Negustorul de antichități – Stelian Tănase club 2023
9. Cartea ielelor – Andrei Ruse Aparent, pare un volum scris de o persoană cu experiență vastă de viață, în realitate, când scria și făcea documentarea, autorul abia trecuse de 35 de ani. Să nu vă imaginați o scriitură complicată, din contra, e ușor citit, iar ca bonus înmagazinează în ea toată înțelepciunea lumii. De citit când curajul ți se prăbușește și tristețea îți dă târcoale.
10. Blestemul podului – Mădălina Tanasă a fost pentru mine provocarea anului 2023. Un roman istoric de debut, o recenzie exaltată ( vezi aici) din partea mea (acțiunea se petrece la câțiva kilometri de locul unde m-am născut) au generat un proiect atipic. Un turneu național cu o autoare la început de drum  și eu un blogger literar despre care se spune că vede potențialul unei cărți. Un proiect care mi-a demonstrat că nu există nu se poate. Se poate dacă ai doza necesară de nebunie, dacă știi să te bucuri de oamenii pe care îi întâlnești, dacă treci cu eleganță peste momentele generate de stres și dacă atunci când crezi că nu poți, mai poți un pic.

Sursa foto: Instagram Emilia Chebac

Mi-am propus să nu fac doar un top al cărților citite. Industria cărții este mult mai mult. Lângă autor sunt oamenii mai puțini vizibili: editorii (nu aveți idee câte romane de debut au fost rafinate de acești oameni), traducătorii, cei care fac copertele (recunoaște de câte ori ai cumpărat o carte atras/ă de copertă?), oamenii din spatele evenimentelor de lansare și cei din umbră (o categorie care necesita un articol separat). Toți cei care au o doză masivă de nebunie și care să încăpăținează să nu părăsească această industrie pentru că iubesc cărțile mai mult decât se iubesc pe ei.

Top oameni din industria cărții:

Traducătorii anului:
Iulia Gorzo pentru Cetatea cucului din nori – Anthony Doerr cartea care a reușit să mă vindece de Theodoros. Timp de doua luni după ce am citit romanul domnului Mircea Cărtărescu nu m-am mai putut apropia de ficțiune. Cetatea cucului din nori a rupt vraja lui Theodoros.
Cristian Fulaș pentru traducerea seriei „În căutarea timpului pierdut”

Altădată mi-ai spus că traducătorul este agentul inconștient al Spiritului, că el este asemenea vântului care, purtând polenul, nu intră în jocul fecundării finale și nu poate fi văzut. De aceea traducătorul trebuie să fie întotdeauna o ființă resemnată. Petre Creția (Declarație de iubire – Gabriel Liiceanu)

Cea mai frumoasa copertă a anului 2023 Ochiul și lucrurile semnată Angela Rotaru. Sunt recunoscătoare pentru călătoria prin istoria artei oferită de detaliile alese de domnia sa pentru copertele Humanitas și Humanitas Fiction.
Cel mai emoționant eveniment al anului 2023 a fost (pentru mine) întâlnirea scriitoarei Camelia Cavadia cu cititorii. Așa ar trebui să arate lumea cărților și oamenii cărții.
Reeditarea anului 2023 Jurnal esențial – Monica Lovinescu (împreună cu restul volumelor) și toate evenimentele care au adus/readus în atenția publicului pe această doamnă curajoasă.

Doi oameni ( Monica Lovinescu&Virgil Ierunca) restabilind „binele” împotriva unui întreg stat organizând răul.” Imre Toth -1982

Sursa foto: Instagram Emilia Chebac

Postarea anului 2023 este textul scriitoarei și traducătoarei Veronica D. Niculescu. Nu numărul de like-uri m-a făcut să o menționez ci schimbarea generată de acestă postare. Un om sensibil, cu un text elegant, dar ferm, a reușit să facă mult mai vizibilă munca traducătorilor.

Dragă cititorule,
Mulțumesc pentru cuvintele frumoase la adresa operei mele. Îmi permiți să fac un comentariu elementar și anume că libertatea de a scrie este strâns legată de libertatea de a citi fără ca lecturile să-ți fie selectate, verificate și cenzurate de vreo tagmă de preoți sau de o Comunitate Indignată? De când e definită o operă de artă de cei cărora nu le place? Valoarea artei constă în iubirea, nu ura pe care o generează. Iubirea este cea care face cărțile se dăinuie. Te rog, continuă să citești. (Salman Rushdie)

Mulțumesc tuturor autorilor, traducătorilor și oamenilor din industria cărții. Fără voi aș fi un om mult mai sărac.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

 

Categorii
Club de Carte Cultură

Aniversare 3 ani – clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea”

Credit foto: Valentina Ario-Bălașa

Ce cărți am moderat în 2022 la „Emilia,cărți&cafea”:

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

• Ianuarie: „Între două lumi”– Suleika Jaouad.
• Februarie: „Memoriile lui Hadrian”– Marguerite Yourcenar.
• Martie: „Jurnalul unei fete greu de mulțumit”– Jeni Acterian
• Aprilie: „Între două fronturi” – Oana David
• Mai: „Cele patru oglinzi ale adevărului”– Ana – Maria Negrilă
• Iunie: „Prietenul visătorilor și al învinșilor”– Andrei Crăciun,

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

• Iulie: „Însemnări zilnice”– Regina Maria.
• August: „Jurnal”– Mihail Sebastian.
• Septembrie: „Jurnalele pariziene”–
• Octombrie: „Scriitor, marinar, soldat, spion” – Nicholas Reynolds.
• Noiembrie: „Portretul lui Dorian Gray” – Oscar Wilde
• Decembrie: „Singur” – Tatiana Niculescu

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

Pentru prima dată, am pus la club o carte cu care nu am rezonat. Am sperat că, auzind și alte păreri, o să-mi revizuiesc sentimentele. Dar la finalul ediției, jurnalul adolescentei sclipitoare care îl citea pe Proust și veșnic plictisite, tot nu s-a dovedit pe gustul meu.

Pe 30 iunie 1940 Jeni Acterian scria în jurnal „m-am plictisit teribil”. O admir pentru această detașare, dar nu pot să nu o condamn ca româncă. Cu două zile înainte de marea plictiseala a lui Jeni, pe 28 iunie 1940, România cedase Basarabia și Bucovina de nord rușilor. Probabil, nu sunt suficient de sofisticată ca să o înțeleg pe Jeni, dar empatizez, cu siguranță, cu atitudinea românilor din fotografiile vremii.

Sursă foto
Sursă foto

Las o lista cu alte evenimentele pe care J.A. le-a ignorat în jurnal:
• 27 noiembrie 1940 asasinarea lui Nicolae Iorga
• 27-30 iunie 1941 Pogromul de la Iasi
• Bombardamentul de la 4 aprilie 1944
• 23 august 1944 Lovitura de palat
• 28 august 1944 intrarea rușilor în BucureȘti
• 14 iulie 1947 înscenarea de la Tămădau
• 19-21 noiembrie 1947 fraudarea alegerilor de catre comuniști
• 30 decembrie 1947 abdicarea Regelui

Autori români invitați

Credit foto: Emilia Nicolae

Oana David (găsiți aici interviul pe care i l-am luat autoarei)

Credit foto: Emilia Nicolae

Ana-Maria Negrilă (găsiți aici interviul pe care i l-am luat autoarei) a participat la club nu doar în calitate de autoare ci și ca cititoare. Ulterior a postat pe site-ul personal unul dintre cele mai frumoase texte despre atmosferă și oamenii întâlniți la clubul de lectură „Emilia, cărți&cafea”

Să ne inspiram de la regina Maria (găsiți aici reel)
Toată lumea vorbește despre calitățile, arborele genealogic impresionant, viziunea politică și generozitatea Reginei Maria. Prea puțini însă amintesc de rolul pe care l-a jucat România în destinul reginei.

Dacă noi am avut noroc cu Regina Maria, ei bine, și Regina Maria a avut noroc cu noi.Țara asta atât de disprețuită i-a oferit posibilitatea să-și dezvolte potențialul. Dacă s-ar fi căsătorit cu prințul unui regat puternic (George V) ar fi devenit regina unei țări cu monarhie conservatoare unde totul mergea ceas. Probabil rolul ei s-ar fi limitat la moștenitori, gale de binefacere, evenimente culturale și ar fi strălucit în saloanele din toată Europa.

România i-a oferit șansa să se înalțe politic. Împreună cu Brătianu și Regele Ferdinand au înfăptuit Romania Mare. Regina unui stat mic a impresionat lumea întreagă prin excelentele abilități de negociator. Fără Regina Maria nu ar fi existat România Mare, dar nici Regina Maria nu ar fi existat fără România.

Dacă ea ne-a iubit, mă gândesc că poate n-ar strica să ne vedem și noi (ca nație) mai des calitățile nu doar defectele. Să le vedem și să le folosim.

Pe mine una mă apucă urticaria când aud „Noi romanii …” și încep insultele. Suntem o țară ca toate țările. Cu bune și rele. Istoria noastră a avut parte de trădări, ne-am disprețuit eroii naționali, dar am avut și momente remarcabile în care ne-au spălat din păcatele.

În anul 2022 am revenit la edițiile offline. De aceea, am rugat, oameni de vârste diferite, de pe plarforme diferite să-mi răspundă la o un chestionar.

Ce vă deranjează cel mai tare la un club de carte?
A. o persoană care monopolizează discuția
B. o opinie prea vocală
C. o persoană care nu vorbește niciodată
D. o persoană care, indiferent de subiectul cărții, conduce discuția spre viața personală

Varianta A a fost aleasă în proporție covârșitoare. Din experiență, pot spune că dacă un/o participant/ă în loc de 20 de cuvinte, vorbeste despre personajul principal/ carte, în 20 de minute inevitabil va amesteca opinii depre ce a citit cu propriile prejudecați& viața personală. Dacă pe scenă monologul poate fi interesant, la un eveniment, care dureaza 1:45 – 2:00 ore, unde fiecare participant vrea să-și spună părerea, plictisește.

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

Moment rar

La ediția cu „Jurnalele pariziene” am pus o întrebare: Cu ce floare l-ați asocia pe Ernst Jünger? Eu alesesem floarea de colț. Rară și rezistentă ca el.
Spre surpriza mea (fară să-mi cunoască opțiunea, eu o spun mereu la final) toată lumea a răspuns floarea de colț. Nu mi-a venit să cred. A fost unul din momentele acelea rare când am realizat că un mare autor poate „manipula” frumos cititorii.

Recenzia aici.

Cât de ușor putem uita de toleranță

La ediția din octombrie, pentru prima dată, n-am vrut să mai mediez disputele. Din contra, am aruncat voit o afirmație incendiară, iar apoi i-am invitat să o comenteze. A fost instructiv să-i observ pe cei care au combătut, cu eleganță, afirmația mea fără să se dezică de propriile opinii. A fost însă un șoc să aud replicile celor care au migrat de la toleranță spre intoleranță.

La final am punctat că a fost o simulare (nu o dispută reală) pentru a evidenția cât de ușor se poate aluneca spre extremism.

Cum m-am pregătit pentru club vezi video aici.  

Credit foto: Emilia Nicolae

După o ediție incendiară a urmat o ediție de excepție

La ediția din noiembrie a fost ceva în aer. Poate se simțeau sărbătorile, poate eu am reușit să-i fac pe participanți să se deschidă. I-am văzut mai dispuși (ca niciodată) să vorbească despre ce au simțit (legat de carte) în loc să facă paradă de cunoștințe. Poate participantele noi care au venit cu un aer proaspăt, poate L. care aseară a fost sclipitoare, poate A.M. care mereu ne uimește cu o poveste inedită, poate E. care nu ne-a lăsat să ratăm poza de final, poate D&S mari admiratori Sebastian.

Habar nu aveam atunci că printre noii înscriși se afla și Omul-Lumină (cum îmi place să o numesc pe L). O persoana pe care o prețuiesc nespus.

Credit foto: Emilia Nicolae

Daca e decembrie e Secret Santa – găsiți reel aici,

Să moderezi un club de carte singură e uneori solicitant, dar și provocator. 2022 a fost un an furtunos, dar care s-a încheiat minunat. Ca moderator sunt mai degrabă genul impresionat de șoapte decât de strigăte. Admir oamenii care își apără ferm, dar cu diplomație opiniile. Să ai măsură într-o perioada în care urlatul a devenit sport național spune ceva despre tine. Astfel de oameni sunt favoriții mei.

Cartea preferată (votata de participanți) a anului 2022 la clubul de carte #emiliacarticafea a fost
„Jurnalul” lui Mihail Sebastian. Cum am citit eu jurnalul vedeți aici.

Locul unde ne întâlnim să dezbatem cărțile este Seneca Anticafe. Cum arata puteți vedea aici.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

Categorii
Cultură Interviuri

Cinci întrebări cu Andrei Georgescu – interviu

Andrei Georgescu – producător și regizor
Film: 17 Aprilie/ April 17th
– nominalizat la categoria ” Cel mai bun Producător Independent pentru un Film Românesc de Scurtmetraj”

Emilia Chebac: De ce ai decis să devii regizor/producător?

Andrei Georgescu: M-am apucat de film datorită tatălui meu. El mi-a insuflat pasiunea pentru cinema. Când eram copil mă ducea săptămânal la film. Apoi, în adolescență am decoperit – la Cinematecă – filmele vechi. În liceu m-am apucat să fac filme de skate. Îmi filmam prietenii, în București, cum se dădeau pe skateboard. Ulterior am vrut să depășesc faza de amator și am dat la UNATC. Am intrat la regie de film, iar în 2012 am absolvit cu filmul „Dialoguri terapeutice” unde au jucat: Ioana Florea, Dragoș Bucur, Șerban Pavlu, Gabriel Spahiu, Gabriel Huian, Lucian Pavel. În 2015 am regizat scurtmetrajul „Candy Crush” cu Alec Secăreanu și Victoria Răileanu. După o pauză mai lungă, datorată unui accident grav de mașină, am reușit să produc cu ajutorul prietenilor și colegilor de facultate scurtmetrajul „17 Aprilie” care a avut premiera anul trecut la Festivalul de film de la Aubagne unde a fost nominalizat pentru cel mai bun scurt metraj internațional și cea mai bună coloană sonoră originală – Cristian Vieriu.

Emilia Chebac: Definește-te în trei cuvinte

Andrei Georgescu: Visător, creativ, perfecționist.

Emilia Chebac: Care este calitatea pe care o apreciezi cel mai mult la o persoană?

Andrei Georgescu: Devotamentul în tot, fie că este vorba de meserie, prieteni sau familie.

Emilia Chebac: Ce personalitate admiri?

Andrei Georgescu: David Fincher regizorul și producătorul meu favorit. Am crescut cu filmele lui și m-am regăsit în personajele lui rebele și neînțelese. Filmul preferat este „The Game” cu Michael Douglas, Sean Penn, Deborah Kara Unger. Aveam 7-8 ani când l-am văzut prima oară la cinema Studio. M-a impresionat foarte mult felul cum a dezvoltat povestea și cum a răsturnat apoi toată situația. Am revăzut filmul de peste 40 de ori.

Emilia Chebac: Consideri că festivalul IPIFF – prin premiile și recompensele oferite – sprijină producătorii de film independenți?

Andrei Georgescu: IPIFF mi se pare un festival necesar în peisajul de film românesc. Premiile pe care le oferă sunt substanțiale ținând cont că este un festival independent care nu e susținut de CNC, consiliii locale, primării. Oferă expunere pentru producătorii și regizorii care nu sunt afiliați diferitelor case de producție. Festivalul IPIFF funcționează ca un căutător de talente, ceva ce lipsește în România și de aici importanța lui.

Formatul interviului are 5 întrebări (vezi și titlul) de la care mi-am promis să nu mă abat, dar se pare că nu mi-a reușit. Andrei Geogescu m-a ajutat să înțeleg că skateboardingul dezvoltă răbdarea și abilitatea de a te descurca singur, două lucruri care i-au venit mănușă când s-a apucat de film independent. Nu e deloc simplu să te ocupi în același timp de scenariu, să produci, să faci castingul și să regizezi. Puțini au capacitatea de a gestiona așa de multe lucruri în paralel. De aceea pe lângă cele trei cuvinte menționate de Andrei că îl definesc aș mai adauga unul, curajos. Să faci film independent în Romania ai nevoie de curaj. Mult curaj.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

 

 

Categorii
Cultură Interviuri

„Despre cărți ” cu Floriana Jucan – interviu

Întâlnirea mea cu doamna Floriana Jucan – Directorul revistei Q Magazine – ține mai degrabă de un joc al hazardului. La fel și acest interviu. Într-o zi de februarie, pe o „vreme de lacrimi”, teribil de emoționată, sunam la ușa apartamentului ei. Când am intrat, primul lucru care mi-a atras atenția a fost biblioteca cu rafturi până în tavan. Cum în prezența cărților mă simt mereu protejată și devin mult mai curajoasă, am știut că acest interviu nu va fi unul obișnuit.

Mă așteptam să mă întâmpine jurnalista rece și riguroasă pe care o știam din mass-media, dar Floriana Jucan este o apariție grațioasă și mult mai tânără decât o țineam minte din aparițiile tv. Deși m-a izbit privirea pătrunzătoare capabilă să cântărească într-o secundă interlocutorul (efectul profesiei și al atâtor lecturi), ulterior, în timpul interviului, am sesizat tușe discrete de tristețe pe chipul ei. Am înțeles apoi, din discuția pe care o aveam, că în fața mea stătea un om sensibil, care a știut să dea sens tristeții. Suferința, pe care mulți o percepem ca fiind de ordin negativ, pe Floriana Jucan a ajutat-o să-și păstreaze sufletul viu, sensibil la emoții și generator de ele.

Mi-a plăcut vestimentația aleasă. A dorit să fie o prezență discretă. Strategia a fost, cred eu, să direcționeze atenția mea spre cărțile din bibliotecă. Purta o cămașa albă, blugi și pantofi sport. O piesă superbă (iubesc cărțile, dar sunt femeie), un inel cu perlă gri, mi-a atras nepermis de mult atenția când căuta într-o carte un citat subliniat. Ca să-l repereze mai ușor din noianul de fragmente subliniate și-a pus ochelarii. Impecabil aleși.

Dacă ar fi să găsesc un cuvânt pentru atmosfera din acea zi cred că armonie o definește perfect: camera în care predomină culoarea alb, piesele de mobilier – un mix de vechi și nou – menite să înfrumusețeze existența proprietarei nu să o complice, tablouri care ascund o poveste, un perete plin de icoane, serviciul de porțelan alb și aroma ceaiului de vanilie. Poate din acest motiv interviul a fost atât de lung. A durat aproape 7 ore.

Emilia Chebac: Ce carte ați lua pe o insulă?

Floriana Jucan: Un dicționar. Cred că este un Univers aproape infinit, îți prelungește curiozitatea și timpul pe care îl petreci în izolare.

Emilia Chebac: Un dicționar este o alegere neobișnuită. De unde această opțiune?

Floriana Jucan: Copilăria nu scuză nimic, dar explică multe. Pe vremea când învățam să citesc și să formulez clasice „de ce-uri”, buna mea mamă, singurul părinte pe care îl aveam, era destul de mult timp absentă, muncind din greu să ne întrețină, și pentru că nu era acolo să răspundă tututor curiozităților mele de copil care descoperă lumea, mi-a dăruit un DEX. Aveam vreo 6-7 ani și dicționarul acela a devenit pentru mine o carte de căpătâi.

I-aș sfătui pe toți părinții să dăruiască un dicționar copiilor. Dicționarul nu poate fi înlocuit vreodată cu Google. Eu sunt old school și am nevoie de tangibil. Ce nu ating, nu simt. Ce nu simt, nu trăiesc. Ce nu trăiești, nu rămâne.

Credit foto: Instagram Floriana Jucan

Emilia Chebac: Cum a descoperit Floriana Jucan cărțile?

Floriana Jucan: Datorez descoperirea cărților mamei mele și destinului. Locuiam într-un apartament mic cu două camere, dar cu o bibliotecă mare. În copilărie cărțile m-au vindecat de singurătate. Fiind un copil lipsit de iubire și răsfăț, în sensul plin și rotund al cuvântului, cărțile cred că m-au vindecat și de o viitoare tristețe în care aș fi căzut. Mi-au cultivat un tip de ataraxie și fără ele, sunt convinsă că m-aș fi dezvoltat altfel emoțional și psihic decât am făcut-o. Biblioteca era un Univers în care călătoream. Cărțile m-au ajutat să nu alunec într-o prăpastie afectivă.

Și pentru că mama era francofilă, majoritatea scriitorilor din biblioteca noastră erau francezi, motiv pentru care am debutat ca cititor cu Balzac, Flaubert, Verlaine, Hugo, Guy de Maupassant, Dumas, Baudelaire, iar la 12-13 ani recitam deja din Francois Villon.

Credit foto: Instagram Floriana Jucan

Emilia Chebac: Care este relația dvs. cu Franța?

Floriana Jucan: Am fost îndrăgostită de Franța cu mult înainte de a o vizita. Am însă nostalgia Franței de odinioară, nobile și elitiste, culte, rafinate. Admir Franța cultivată, nu pe cea de astăzi. Respect reperele înalte pe care le avea cândva. Cred într-o elită capabilă să conducă oameni mai puțin instruiți. Ce vine din istoria veche are un maximum de frumusețe și de calitate. Gândiți-vă la subtilitatea inteligentă a lui Molière când își satiriza contemporanii, comparativ cu frivolitatea și grosolănia umorului de acum. Eroul meu preferat este tot francez, Napoleon pe care l-am descoperit…tot în bibliotecă. Cred că nu aveam mai mult de 14 ani când i-am citit Memoriile lui Las Cases. Și Franța rămâne, practic, singura țară străină în care am avut un apartament ani de zile și în care am călătorit aproape weekend de weekend uneori doar pentru a vedea un spectacol la Comedie Francaise sau un balet la Garnier și a mă plimba singură prin Tuileries.

Emilia Chebac: Ce cărți citea Floriana Jucan în copilărie ?

Floriana Jucan: Paradoxal, citeam cărți pentru oameni mari. Privind retrospectiv, mă amuz pentru că am citit multe cărți pe care nu cred că le înțelegeam la acea vârstă. Nimic nu s-a pierdut însă. Multe din informațiile căpătate atunci m-au luminat mai târziu, dezvelindu-se ca atunci când se risipește ceața.

La 12-13 ani am citit „Olympio”, biografia lui Victor Hugo, de André Maurois. Pe atunci, nu știam cine e Hugo, dar am ales cartea pentru că mi-a plăcut coperta, chipul lui Hugo cu o barbă albă. Cred că atracția a fost generată involuntar de sindromul copilului fără figură paternă, sunt alegeri pe care le faci subconștient.

M-a impresionat legătura lui cu Juliette Drouet, marea lui iubire, care a durat 50 de ani. Cu vreo 8-9 ani în urmă s-a organizat la Paris, în casa scriitorului din Place de Vosges, o expoziție despre povestea lor de dragoste. Aveam un déjà vu. Peste ani, informații care păreau uitate într-un ascunziș al memoriei, brusc au ieșit la lumină.

Victor Hugo a făcut pentru Franța ce nu au făcut toți miniștrii de externe de la Revoluția din 1789 încoace, pentru că uneori diplomația culturală este mai puternică decât cea din cancelarii. „Mizerabilii” a devenit nu doar un roman al tuturor timpurilor, ci și un musical, de pildă, cu un succes atât de mare, încât nu doar că a atras sute de milioane de spectactori în teatrul din Londra în care se joacă de peste 40 de ani fără întrerupere, dar s-au făcut și documentare despre această longevitate artistică.

Întorcându-mă la cărțile pe care le citeam, una dintre ele a fost „Procesul de la Nurnberg”. Și ca să vedeți ce ironie a vieții, la 40 de ani, când am făcut încă o facultate, Studii iudaice, la Universitatea București, din pasiune pentru poporul evreu, am avut la unul dintre cursuri, de făcut ca temă un eseu din acest Proces.

Credit foto: Instagram Floriana Jucan

Parcă așa, cât ai spune „Sesam, deschide-te” mi-au apărut din memorie cifrele acestui proces istoric care a durat 218 zile de dezbateri, a avut un Proces verbal pe 16.000 de pagini, s-au folosit peste 20 de tone de hârtie pentru xeroxarea documentelor, s-au făcut aproape 800.000 de fotografii, s-au consumat 27 de km de bandă de magnetofon, 7000 de discuri, vreo 550 de birouri și-mi aduc aminte perfect că s-au tocit 22.000 de creioane.

Cred că nimic din ceea ce citim în copilărie nu se pierde. Uităm, mai degrabă, cărți pe care le-am citit ieri, din cauza asaltului informativ la care este suspus creierul nostru, dar nu ceea ce am citit mici fiind, când eram o foaie nescrisă pe care s-au imprimat amintirile primare din lecturile de început.

Emilia Chebac: O carte care v-a marcat?

Floriana Jucan: Am scris de câteva ori despre ea, mărturisind chiar că „este Biblia mea”, „Confesiunile” Sfântului Augustin.

Am citit-o acum vreo 25 de ani, cred. Era în decembrie și plecam împreună cu niște prieteni la Budapesta, să petrecem Revelionul. Țin minte aceste detalii pentru că am început să o citesc în mașină. Nu am simțit cum a trecut timpul. Am ajuns seara, ne-am cazat și am stabilit să ne vedem la 21.00 la cina festivă. Când am ajuns în cameră, mi-am zis, mai citesc juma’ de oră și apoi mă pregătesc să cobor. Eram atât de captivă, nu doar captivată, de această lectură încât pur și simplu nu mi-am dat seama cât timp trecuse, până când m-au sunat în cameră pe la 21.30 să-mi spună că totul e programat și că cina se servește doar până la ora 23.00 și dacă nu vin, rămân nemâncată. Am coborât cu puțin înainte de miezul nopții, doar din complezență pentru cei care mă însoțeau, să ciocnesc un pahar de șampanie, i-am îmbrățisat și m-am întors în cameră unde am citit până pe la 5 dimineața. Mi se-nchideau ochii de oboseală și nu mă puteam desprinde.

De altfel, fac, așa, o paranteză, prietenii mei știu că nu e prima dată când n-am mai ajuns la petreceri sau chiar revelioane pentru că am rămas prizoniera unei cărți pe care nici măcar argumentul logic că o puteam relua oricând nu mă făcea s-o abandonez. Cred că e și un soi de nebunie în asta!

„Confesiunile” au fost ca o prelungire a personalității mele. Dialogul acesta îndreptat către divinitate, toată emoția, toată mărturisirea, recunoașterea, întoarcerea în timp la tot ce am greșit din punct de vedere uman, acceptarea, teofania, drum al Damascului, asumarea și abandonarea ulterioară într-o dimensiune care transcede umanul, m-au și fermecat, dar m-au și izbăvit cumva. Mi s-a părut că această carte este despre mine.

M-am îndrăgostit de sinceritatea introspecției umane a Sfântului Augustin, de capacitatea lui de a se înălța peste tot ceea ce era cândva corporal și lumesc. Nu neapart în plutire, ci în transfigurare.
Oamenii cu har privesc spre Cer nu spre pământ, deși suntem învățați mai degrabă „să ne uităm pe unde mergem!”. Puțini sunt capabili de o asemenea desprindere, de o asemenea transcendență. Am mai întâlnit o astfel de transfigurare la sfinții închisorilor comuniste. Și ei au atins „everestul” acela al durerii fizice sau al degradării umane, încât numai spiritul și ascensiunea au făcut posibilă atingerea numinosului.

În noaptea aceea de Revelion am călătorit cu Sfântul Augustin de la pământ până la cer și cred că a fost un punct kairotic în interiorul meu.

Credit foto: Instagram Floriana Jucan

Emilia Chebac: Împrumutați cărți?

Floriana Jucan: Niciodată, pentru că sufăr în perioada în care le aștept. Mă încearcă o neliniște că nu se vor mai întoarce la mine și atunci, pentru a mă priva de această așteptare, prefer să le dăruiesc. Nu este doar autoprotecție este și bucuria de a dărui. Am întotdeauna în mașină o pungă cu cărți. Cred c-am dăruit zeci de exemplare ale „Confesiunilor”, deși nu este o carte simplă, ale „Intermitențelor morții”, ale „Evangheliei după Iisus Cristos”, a lui Saramago, o să zâmbiți dar dăruiesc deseori Poezii, de la Coșbuc și Arghezi la iubita și trista mea Emily Dickinson sau „În căutarea sensului vieții” a lui Frankl. Am dăruit multe exemplare din „Lettres a Anne” ale lui Francois Mitterand, publicate în urmă cu câțiva ani, pentru că am în jurul meu câțiva francofili.

Credit foto: Instagram Floriana Jucan

Emilia Chebac: Aveți un gen de carte preferat?

Floriana Jucan: Îmi plac mult scrisorile. În corespondență întâlnim și beletristică, și estetică, dar și mărturie personală. Scrisoarea este o formă foarte interesantă de introspecție, nu doar afectivă, emoțională, sentimentală, ci și intelectuală. De la Scrisorile dintre Culianu și Mircea Eliade, în care discipolul îi mărturisește profesorului atât de onest „am făcut ceea ce m-ați sfătuit, și mi-am urmat inima, în ciuda prudenței și a evidenței”, până la cele dintre Sophie Volland și Diderot, despre care Voltaire spunea că s-a născut pentru că era necesar lumii să o lumineze, care sunt cea mai efervescentă scriere intelectuală, după mine, a filosofului, pentru că găsești aici nu doar inteligența care generează idei, ci și curiozitatea pură pentru forme ale gândirii umane, găsești rațiune, dar și sensibilitate, gândiți-vă apoi la Scrisorile dintre Simone de Beauvoire și Nelson Algren! Lumea se oprește doar asupra relației cu Sartre, uitând că marea iubire a fost, de fapt, scriitorul american. De altfel, l-a iubit atât de mult, chiar continunând să fie partenera de viață și de luptă politico-literară cu Sartre, încât a vrut să fie îngropată cu inelul de logodnă primit de la Nelson Algren, primit în America, în timpul relației lor care a durat un an și ceva, pentru ca apoi să devină exclusiv epistolară.

Cât am ști despre calvarul sufletesc și psihic al lui Van Gogh fără scrisorile lui către Theo?

Gândiți-vă la Scrisorile lui Heidegger către Hannah Arendt, un filosof grandios, asociat unui regim politic care extermina evreii, îndrăgostit de o evreică!

Sau la Scrisorile dintre Camus și Maria Casarès. Am citit corespondența lor, o carte de o mie de pagini, în franceză, pentru că în română nu a fost tradusă, în vacanța de Revelion de acum un an. Deși eram înconjurată de prieteni, m-am autoizolat pe plajă cu această poveste de dragoste.
Ne vedeam dimineața la micul dejun și seara la cină, dar v-am spus că cei apropiați mă știu deja, nu-i mai surprinde.

Am petrecut o săptămână în Maldive cu această carte care ne dezvăluie nu doar dimensiunea intelectuală a protagoniștilor, ci și interogațiile lor despre regimurile politice, supraviețuirea în exil, cazul Mariei Casares care venise în Franța din Spania, și peste toate, ne permite accesul în intimitatea unei relații extraconjugale care a durat 12 ani, cu așteptări și renunțări. Mă tot întorc la ironiile vieții, pentru că ele chiar merită a fi amintite. Aceste scrisori, paradoxal, au fost publicate de fiica lui Albert Camus, după moartea mamei sale, soția scriitorului, considerând că o dragoste ca cea pe care tatăl său a nutrit-o în ultimii 12 ani ai vieții lui, până la accidentul în care și-a pierdut viața, nu trebuie să rămână necunoscută.

Am și tradus câteva dintre scrisori (le găsiți aici) și cred că am inspirat pe cineva să traducă corespondența lor. O așteptăm.

În Scrisorile dintre François Mitterrand și Anne Pingeot, avem o poveste de dragoste suprapusă peste două mandate de președinte al Franței, ceva ce nu mai există la acest nivel în vreo altă țară. Poate că la Washington cel mai bine păstrat secret este codul nuclear, la Paris, acesta a fost, timp de peste 30 de ani, relația dintre președintele țării și Anne, căreia îi datorăm măcar Musee D’Orsay. Imaginea lui Francois Mitterand, ultimul mare om de stat al Franței, cu fetița lor, Mazarine, pe când avea vreo trei ani, în Pantheonul în care tatăl său îi arăta iluminații culturii franceze, mă obsedează. Părinții de azi își duc copiii să vadă dinozauri și curse de mașini.

Tot în Scrisori am descoperit un alt Alecsandri decât cel pe care-l știam din poezii sau discursuri politice. Găsiți cartea aici.

Amintiți-vă ce ardere și ce întâlnire care schimbă destinul lui Panait Istrati este în corespondența lui cu Romain Rolland și ce complicitate literară găsim în scrisorile către Nikos Kazantzakis!

Credit foto: Instagram Floriana Jucan

Citesc foarte multă poezie. Cred că m-a ajutat să rămân umană, mi-a cultivat un lirism pe care l-am avut de mică. Îmi place mult Emily Dikinson, deși are o poezie fragilă pentru felul meu de a fi, care sunt un mix de Merkava (n.m. tanc israelian) și de păpădie.

Credit foto: Instagram Floriana Jucan

Citesc și cărți de artă. Vedeți că un sfert din cărțile din bibliotecă sunt de (și despre) artă.

Floriana Jucan la Biblioteca Națională a Austriei

Îmi plac cărțile care mă dor, care mă rănesc, care mă cutremură, cărțile care îmi produc un seism interior. Orice carte în care am descoperit o dramă, a devenit o trăire catarhică. Cărțile sunt lucrătoare în om.

Emilia Chebac: Autori preferați?

Floriana Jucan: Am cărți preferate, mai mult decât autori preferați.

Îl iubesc pe Camus, mai ales în „Primul om”, o carte biografică, pentru că-mi place să plonjez în viețile scriitorilor, ca și cum aș lua ceaiul cu ei.

Credit foto: Instagram Floriana Jucan

Kafka, deși eu nu sunt neaparat un om trist, din contră. Am însă o aplecare spre tragic, vibrez la dramă, nu la comedie.

„O zi din viața lui Ivan Denisovici” de Aleksandr Soljenițîn din care m-a izbit faptul că deținuții își construiau singuri gardul de sârmă ghimpată care le îngrădea libertatea. Și scena cu deținutul I-81, care se distingea cu singura coloană dreaptă printre toate celelalte gârbovite, și care duce lingura la gură mâncând o zeamă chioară, fără să se aplece ca toți ceilalți. Și ce frumos evidențiază Soljenițîn că fața lui era pecetluită de suferință, dar nu stoarsă până la slăbiciunea omului sfârșit, ci întărită până la „tărie de cremene cioplită, de piatră întunecată”. Mi-au rămas întipărite aceste cuvinte.

„Închisoarea noastră cea de toate zilele”, o mărturie fabuloasă despre tot ceea ce s-a întâmplat în celulele în care și-a pierdut viața elita intelectuală și politică a țării după instalarea regimului comunist, autorul, Ion Ioanid, fiind singurul care a trecut prin toate închisorile regimului, timp de 13 ani.

„Evanghelia după Iisus Hristos” , a lui José Saramago, o carte apocrifă ce descrie o prezumtivă poveste de dragoste între Iisus Hristos și Maria Magdalena. Altă ironie, mi-a fost recomandată de un călugăr bătrân, în timpul unei spovedanii. Aceasta carte m-a îndrăgostit de Saramago și i-am citit apoi mai toate cărțile dintre care „Eseu despre orbire” și „Intermitențele morții” cred c-am dăruit vreo 20.

Credit foto: Instagram Floriana Jucan

„Omul vieții” mi-a mărturisit într-o zi, după ani de tăceri, „ești singura femeie cu care aș putea să trăiesc o experiență ca cea din «Arhipelagul altei vieți»”. Atunci am citit cartea lui Andreï Makine să înțeleg ce mi s-a spus. A devenit una dintre cărțile care fac parte din biografia mea sentimentală, nu numai din cea intelectuală. De atunci nu am fost doar cea care eram, ci și Elkan. M-am născut din nou, pentru un alt drum, și mi-ar plăcea să am acel sfârșit.

E o lectură care te învață cum zice Makine, „diferența între a trăi și a exista”, este un univers care, vorba lui Andrei Pleșu, te face să îți pui marile întrebări ale sufletului rus.

Emilia Chebac: Dacă tot ați menționat sufletul rus: Tolstoi sau Dostoievski?

Floriana Jucan: Tolstoi este mai romantic, în timp ce Dostoievski este mai profund. De la el avem subteranele, iar mie îmi place nu doar să ating cerul cu fruntea, ci și să cobor în gropile mariane ale oamenilor, chiar și în genunea mea.

Credit foto: Instagram Floriana Jucan

Emilia Chebac: Ce carte ați recomandat în perioada pandemiei?

Floriana Jucan: „Intermitențele morții”- José Saramago, o distopie depre o regiune unde moartea nu mai vine și totul rămâne suspendat în viață. Unii sunt bolnavi și moartea le-ar fi fost izbăvirea, alții sunt între două alegeri și moartea le-ar fi eliberarea. Prim-ministrul țării, într-un discurs la radio, scoate în evidență ce ținut privelegiat este locul unde moartea nu vine niciodată. Cardinalul regiunii îl sună și-i spune: „Cum ați putut să vă declarați fericit că numai vine moartea? Nu știți că acolo unde nu există moarte nu există Înviere, iar unde nu există Înviere nu există Biserică?”. Mi s-a părut interesantă perspectiva.

Emilia Chebac: Cărțile și viața personală.

Floriana Jucan: Cărțile mi-au dat capacitatea de a înțelege când mi s-a spus „Ești, deci exist!”. Ce trist ar fi fost și pentru el și pentru mine ca o astfel de mărturisire să fi rămas neînțeleasă, doar pentru că n-am fi fost cartezieni amândoi, ci doar el. Câtă frumusețe s-ar fi risipit!

Emilia Chebac: Dacă ar fi să-i mulțumiți unei persoane.
Floriana Jucan: Tot ceea ce sunt datorez mamei mele și lui Dumnezeu. Mama mi-a oferit TOTUL cu o bibliotecă.

Sunt bogată prin tezaurul pe care l-am îngropat în mine, prin cărțile pe care le-am citit.

Credit foto: Instagram Floriana Jucan

Emilia Chebac: Acum când Dumnezeu nu mai este la modă, dvs. vă mărturisiți credința? (Răspunsul Florianei Jucan trebuie citit într-un anumit context. I-am lăsat posibilitatea să aleagă dacă vrea/nu să apară. Am observat că lumea celor care îl mărturisesc pe Dumnezeu este din ce în ce mai redusă. Destule persoane cărora le-am luat interviu mi-au spus că, deși cred în Dumnezeu, mărturisirea credinței ar dăuna imaginii lor profesionale.)

Floriana Jucan: Dacă minoritățile (homosexualii și lesbienele) sunt „proud to be LGBT”, de ce noi, cei care îl iubim pe Dumnezeu, nu am fi? M-am gândit foarte mult la asta, în ultima vreme, tocmai încurajată de voluptatea cu care transgenderii, de pildă, își afirmă orgoliul apartenenței lor la o minoritate. Sunt la fel de mândră să afirm apartenența mea la creștinism.

Contextul ultimilor ani, agresivitatea cu care ni se impun anumite minorități, m-a făcut mai vocală în a-l mărturisi pe Dumnezeu. Este fantastic acest efect de bumerang pe care discursul politically corect îl poate genera. Aproape că le sunt recunoscătoare acestor minorități care au venit avalanșă, agresiv și ostil, peste noi.

Dincolo de mărturisirea publică, eu chiar sunt un miracol, și nu am viață, și nici cuvinte, pentru a mulțumi suficient. Nu sunt doar un om pe care Dumnezeu îl iubește, ci și unul pe care l-a ales pentru a-și arăta iubirea față de alții, ori asta este o dublă „alegere divină”. Și dacă suntem ceea ce iubim, mărturisesc cu voce tare că îl iubesc pe Dumnezeu.

Emilia Chebac: Puteți detalia?

Floriana Jucan: M-am născut într-o familie absolut banală și săracă, am crescut într-un apartament modest, de două camere, într-un bloc comunist din Dristor. Și iată că un copil care și-a petrecut copilăria la căminul săptămânal până la 7 ani, mă ducea luni și mă lua vineri seara, uneori chiar sâmbăta, fără tată, cu o mamă absentă, la 20 ani ajungea la Casa Albă însoțindu-l pe prim-ministrul român, călătorea apoi de-a lungul și de-a latul lumii în vizite oficiale ca ziarist acreditat la Guvern sau la Președinție, ani de zile mai târziu era primit în audiență privată de Papa Francisc la Vatican, în aceeași sală, Clementină, unde a fost primit președintele Obama, era ales pentru a schimba destinele unor copii pe care i-a salvat de la moarte sau pentru a-i ține de mână și a-i trece dinspre disperare spre nădejde pe câțiva oameni pe care i-am întors de pe marginea sinuciderii, și aș putea continua… Nu este acesta un miracol?

Floriana Jucan la Public Library – New York
Floriana Jucan la Public Library – New York

Emilia Chebac: O bibliotecă de suflet?

Floriana Jucan: „Public Library” din New York. Este o bibliotecă construită din donații și nu se plătește intrarea. Iubesc totul acolo: atmosfera, pictura, faptul că am dat peste cărți pe care nu le-am găsit în altă parte, secția lor de scrieri ebraice. Au fost călătorii (la New York) în care am petrecut o zi întreagă în această bibliotecă. Și-n luna de miere am fost aici, la două zile după căsătorie.

În luna de miere în față la Public Library

În România, merg deseori la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” unde aleg să citesc pentru a mă bucura de atmosferă, în facultate mergeam aproape zilnic. Când sunt într-o bibliotecă închid ușa între mine și lume. E magic să fii într-un spațiu unde cărțile sunt respectate, nu există telefoane, calculatoare, decât cărți și sanctuarul lor. Prefer bibliotecile din clădirile vechi.

Emilia Chebac: Un loc de suflet?

Floriana Jucan: Un loc preferat, prea puțin cunoscut, este Muzeul Scrisorilor și Manuscriselor din Paris. Sunt acolo scrisori ale lui Napoleon către Josefine, ale lui Ludovic al XIV-lea, Anatole France, celebra „J’accuse” a lui Zola etc.

Emilia Chebac: Colecționați scrisori?

Floriana Jucan: Am scrisori ale lui Blaga în colecția mea, pe care nu le țin acasă, achiziționate de la o licitație. Găsiți aici și aici scrisorile.

Emilia Chebac: Ce carte v-a ajutat să puneți la punct o persoană prost crescută?

Floriana Jucan: Îmi amintesc că i-am spus cuiva „Miroși precum «Balada limbilor pizmașe» a lui Francois Villon. Simțeam nevoia să spun ceva tare. Cum nu știa despre ce e vorba, i-am trimis balada. Cărțile te învață să lezezi frumos.

Emilia Chebac: La 40 de ani ați început o a doua facultate. De ce?

Floriana Jucan: Facultatea de Studii Iudaice, adică studiul Bibliei Iudaice (Vechiul Testament) și disciplinele care derivă din ea. Pentru că am fost de când mă știu îndrăgostită de poporul evreu. Ca să-l citez pe Eugen Ionesco, „Dragostea mea pentru Israel s-a transformat într-una din rațiunile existenței mele.” Știam, citisem mult din literatura veterotestamentară, dar am simțit nevoia unei cunoașteri instituționalizate. În cei trei ani de studiu am facut o pauză de la lecturile obișnuite și am citit atât de mult cărți de specialitate încât, la final, pe lângă diploma de licență, m-am calificat cu succes și pentru ochelari de vedere.

Emilia Chebac: Ne recomandați câteva cărți despre Holocaust?

Floriana Jucan:
„Noaptea” lui Elie Wiesel, „Omul în căutarea sensului vieții” a lui Viktor Frankl – am răsfoit-o la Cărturești și cum nu aveam răbdare până acasă am început să o citesc în mașină când stăteam la semafor. O țineam pe bord și nu puteam să o las din mână. Mă claxona lumea să plec – „Mai este oare acesta un om?” de Primo Levi.

Credit foto: Instagram Floriana Jucan

De la aceste mărturii scrise de autori intelectuali ai cumva așteptări, dar cartea care m-a marcat a fost „The letters from Shoah”, o culegere de scrisori trimise familiilor de către deținuții evrei din lagărele de exterminare sau doar cu câteva zile înainte de a sfârși în ele. Au ajuns prin diferite metode la destinatari, unele după ani de zile, îngropate, date prin gard și expediate ulterior de persoane care au ajutat evreii, ofițeri și paznici care au făcut-o pentru bani etc. Scrisorile acestor oameni simpli m-au răvășit mai mult decât mărturiile unor scriitori renumiți. Recomand această carte celor care doresc să înțeleagă trauma și drama poporului evreu. Este o colecție de testamente, de ultime gânduri. Este întâlnirea fiecăruia cu moartea pe care și-o anticipa. Nu am citit ceva mai răvășitor toată viața mea. Niciodată.

„The letters from Shoah” a fost o carte care m-a îmbolnăvit la propriu. O zi nu m-am putut da jos din pat. Nu am fost capabilă să merg la birou și nici la facultate. Am fost copleșită la modul propriu al cuvântului.

Emilia Chebac: În titlul cărții care v-a marcat atât de mult „The letters from Shoah” apare un termen – Shoah. Care este diferența între Holocaust și Shoah?

Floriana Jucan: Când ne referim la exterminarea evreilor se folosește adesea termenul de Holocaust, dar termenul ebraic este Shoah.

Holocaust este folosit cumva greșit. De fapt, Holocaust însemnă un ritualul prin care se ardeau în întregime animale, o jerfă adusă lui Dumnezeu. Este însă atât de folosit și intrat în mentalul colectiv încât acum a devenit greu de corectat. De aceea și termenul de Holocaust este acceptat de evrei.

Shoah se referă la exterminarea la care au fost supuşi evreii de regimul nazist.

Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?

Floriana Jucan: E o bună întrebare, pentru că sunt ani de când nu am mai acordat un interviu. Sunt un om care preferă să îi pună pe alții în valoare și lumină. În ceea ce mă privește, QED de mult, și am trecut într-o fază în care prefer să mă uit la lume mai degrabă, decât să se uite lumea la mine.
Pentru că v-am descoperit din întâmplare, mi-au plăcut alte interviuri pe care le-ați realizat. Am văzut că sunteți îndrăgostită de cărți și că aveți un blog dedicat. A fost o decizie emoțională deși eu sunt un om destul de pragmatic în privința aparițiilor mele. Chiar i-am spus cuiva: „Uite ce întâmplare: Am întâlnit-o în virtual și o voi întâlni și real… și am invitat-o și la mine acasă, ceea ce nu fac în mod normal.” A fost o aliniere de sentimente, nu numai de planete!

Emilia Chebac: O provocare un interviu?

Floriana Jucan: Ambasadorul Israelului – David Saranga. Este mai mult decât un diplomat, este un om îndrăgostit de România, un excepțional comunicator și deși a participat la foarte multe interviuri, niciodată, nimeni nu l-a întrebat despre cărți. Mi-ar plăcea să aflu ce cărți iubește David Saranga, care sunt cele care l-au influențat, ce lecturi recomandă, care este relația lui, în general, cu cartea. Este un om despre care anticipez că are o relație excepțională inclusiv cu cărțile.

Emilia Chebac: Cu ce carte m-ați asocia?

Floriana Jucan: Cu ceva poetic. Mă duceți spre lirica engleză.

Credit foto: Instagram Floriana Jucan

Emilia Chebac: Cum ar fi o lume fără cărți?

Floriana Jucan: Antoine Gallimard spunea că un apartament fără cărți e ca și cum nu ar avea ferestre. Prin analogie, putem spune că ar fi o lume fără lumină. Sau o pandemie fără sfârșit în care oamenii ar trăi cu masca pe creier.

Credit foto: Instagram Floriana Jucan

După atâtea ore petrecute împreună am realizat că avem ceva puncte în comun: dragostea pentru Istrati și Proust, ambele am făcut a II-a facultate după 40 de ani și pasiunea pentru istorie. În timp ce eu citeam toate memoriile&jurnalele apărute cu ocazia Centenarului la o editura celebră, doamna Jucan punea bazele unui proiect romanidecentenar.ro. Tot un punct comun, interesul amândurora pentru un proiect despre Fenomenul Pitești a făcut să ne întâlnim.

Floriana Jucan cu care am vorbit despre cărți este o persoană deschisă, o femeie rafinată, un om care știe să piardă cu simțul umorului, să câștige fără să-și irosească măsura, să dăruiască fără să aștepte ceva la schimb, să iubească, să sufere și să lezeze frumos pe cei care știu doar să insulte. Și peste toate acestea, un mărturisitor al credinței care poartă altarul în ea însăși.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Categorii
Cultură Interviuri

Interviu cu Dragoș Butuzea depre Proust, Montaigne și Kafka

„Proust este omul care despică clipa”

Emilia Chebac: Când l-ai descoperit pe Proust?

Dragoș Butuzea: Am citit „Swann” la 19 ani. M-am cam chinuit. Proust nu este o lectură pentru un tânăr grăbit. Mi-am făcut însă o idee despre ce era vorba. Ulterior am citit mai mult despre Proust, nu ce a scris Proust. Dar cum aveam prieteni cărora le plăcea Proust, discuțiile cu ei m-au făcut să-i mai dau o șansă. Proust e Proust. Orice intelectual rafinat îl citește.

Nici volumul al II – lea „La umbra fetelor în floare” nu mi-a plăcut la început. Mi-am schimbat însă părerea când am dat de Balbec, Albertine și Elstir. De aici a început să mergă și apoi am citit tot.

Credit foto: Istagram Emilia Chebac

Emilia Chebac: Și te-ai împrietenit cu Proust…

Dragoș Butuzea: Da, în timpul facultății. Prima data am citit integral Proust în ediția veche de la Univers. După ce am avut o viziune de ansamblu asupra întregii opere am început să-l recitesc pe fragmente. Pentru că știam finalul acum puteam găsi o altă perspectivă asupra romanului. Mă cufundam în respectivele fragmente și le savuram. Din punct de vedere al plăcerii, găsesc acest gen de lectură mult mai folositoare.

Emilia Chebac: De ce crezi că nu se mai citește Proust?

Dragoș Butuzea: Unei capodopere dacăa nu-i acorzi o atenție deosebită îți pierzi interesul pentru ea. Din păcate treci la o altă carte care are un ritm mai rapid, care te prinde și pe care nu o poți lăsa din mână. După ce ai închis-o, realizezi că ai bifat-o și pe asta, dar nu te-a pus pe gânduri. A fost ca un film Netflix . A fost doar o evadare. Capodoperele îți dăruiesc mult mai mult. Îți oferă prilejul de a te gândi la tine, la lume, de a savura un anumit grad de rafinament al gândirii și creației literare. Capodoperele te dezvoltă.

Emilia Chebac: Cum e Proust în viziune ta?

Dragoș Butuzea: Proust este omul care despică clipa, care o ia cu încetinitorul. Am realizat că modul în care trăiesc eu nu mă face să despic fiecare clipă. Dacă m-ar întreba cineva care a fost momentul cel mai interesant al zilei de ieri, cu siguranță, aș sta pe gânduri înainte să răspund. Sub nici o formă nu m-aș apuca să disec clipa, să-i văd toate fațetele și să-i sesizez toate nuanțele.

Asta ne îndeamnă și Montaigne să facem. Să savurăm clipa.

Emilia Chebac: Care dintre cele 6 volume ale seriei „În căutarea timpului pierdut” ți-a plăcut cel mai mult”?

Dragoș Butuzea: Volumul II „La umbra fetelor în floare”, mai precis partea a II-a cu Balbec și întâlnirea cu Albertine. Apoi „Prizoniera”, „Albertine dispărută” și evident „Timpul regăsit”. Și mi-a mai plăcut ceva. De aceea vreau să atrag atenția asupra umorului lui Proust. Este atât de fin încât dacă nu ești atent îl pierzi.

Credit foto: Istagram Emilia Chebac

Care-i treaba cu Montaigne?

Cum știam că Proust a fost influențat (atunci când a scris „În căutarea timpului pierdut”) de Saint-Simons, Balzac, Flaubert, Bergson și Montaige am vrut să văd editurile care l-au publicat pe Montaigne. Singura ediție de care știam și pe care o avem și eu era cea de la Humanitas. Ulterior am mai găsit o ediție a eseurilor lui Montaigne la editura Herald. Am fost surprinsă când am văzut numele traducătorului: Dragoș Butuzea. La fel ca în cazul lui Proust, la început Dragoș nu a a avut o chemare specială pentru Montaigne. Și de acestă dată un prieten îl indeamnă să citească Montaigne. Și cum acest amic își condimenta discursurile cu trimiteri la Baudelaire, Montaigne și Pascal, Dragoș decide să vadă care-i treaba cu Montaigne.

Emilia Chebac: Cum te-ai apropiat Montagne?

Dragoș Butuzea: Am găsit la anticariat Montaigne – colecția BPT – în traducerea Mariellei Seulescu (în limbaj vechi). N-am înțeles nimic. Am vrut totuși să văd de ce toată lumea vorbește de Montaigne ăsta. Nu am vrut să-l abandonez. Am luat o variantă de pe net în franceză și am început încet-încet să traduc. Am realizat că este foarte interesant și am început să mă bucur de traducere și lectură. Înainte de a fi traducătorul lui Montaigne, am fost cititorul lui Montaigne. Pentru că trebuie șă știi am citit mult mai mult decât am tradus.

Am început cu capitolele importante, apoi din antologiile pe care le-am consultat am aflat ca sunt și alte capitole, nu la fel de celebre, dar la fel de atractive. Și așa timp de 5 ani m-am cufundat în Montaigne. În toată acestă perioada am renunțat la blog, la ieșiri cu prietenii și la călătorii. Cu alte cuvinte ajunsesm să trăiesc cu Montaigne.

Emilia Chebac: Cum îți explici că, în timp ce în străinătate este foarte apreciat, în Romania găsești cititorii lui Montaigne la microscop? De ce?

Dragoș Butuzea: În mentalul colectiv românesc nu e loc pentru Montaigne. În timp ce majoritatea filosofilor ne propun soluții, Montaigne ne invită să gândim. Mai mult, ia la mișto autori vechi (Platon), te învață autoironia și îți livrează mai multe puncte de vedere. Secretul este ca tu să alegi opinia care îți folosește. Iar ca să te încurce și mai mult, ceea ți se potrivește azi s-ar putea să nu te mai ajute mâine.

Montaigne nu are paragrafe și de aici tendința de a fugi de el. De fapt tocmai asta este plăcerea lecturii la Montaigne. Te poți opri unde vrei tu. Opera lui este un labirint pe care tu cititor poți să-l întorci cum vrei tu.

Emilia Chebac: Există cititori care ar vrea sa-l citească pe Montaigne, dar sunt intimidați de lungimea celor 3 volume. Ediția tradusă de tine este mult mai scurtă. Cum se numește și ce conține?

Dragoș Butuzea: „Eseurile despre relații, sexualitate și experiență” apărute la editura Herald. Este o ediție prietenoasă pentru începători. În același timp calitatea traducerii permite folosirea ei în lucrări de specialitate. Am ales 3 capitole de final – din cartea a III-a – care sunt fundamentale: despre relațiile lui femeile, cu cărțile și cu prietenii, despre sexualitate și despre experiență. Montaigne de la final (vol III) nu este Montaigne de la început (vol I), deși sunt tot Montaigne. Opiniile lui se schimbă. Și-a început eseurile la o vârsta și le-a terminat la alta. Între timp a fost primar al orașului Bordeaux, a călătorit mult și s-a maturizat. Cu cât înaintezi în opera lui Montaigne îți dai seama că de fapt Montaigne lasă posterității capitolele finale ale cărții a III-a. Care sunt și cele mai citate.

Emilia Chebac: Ce părere ai despre prietenia dintre Montaigne și Étienne de La Boétie?

Dragoș Butuzea: Relația lui Montaigne cu Étienne este ciudată. Și idealizată. Cum Étienne era mai citit decât Montaigne, prietenia lor era o relație spirituală foarte puternică, o relație maestru -discipol. În timp ce Montaigne era mai destrăbalat, Étienne era interiorizat și mai dedicat spre studiu. Motivul pentru care Montaigne a absolutizat această prietenie este moartea lui Étienne de La Boétie. Ulterior nu a mai întâlnit pe nimeni de nivelul lui Étienne de La Boétie.

Emilia Chebac: Ai menționat relația maestru – discipol. Ai căutat vreodată un maestru?

Dragoș Butuzea: Am avut un frate cu 9 ani mai mare (vezi dedicația cărții) – un cititor mult mai pasionat ca mine – care mi-a îndrumat lecturile. Pot spune că am avut oarecum un maestru apropiat, dar eu doream un maestru cu autoritate. O relație gen Eliade – Nae Ionescu. Se pare că și eu idealizez nevoia de maestru. Profit de asta ca să sublinez nevoia omului de a idealiza: o prietenie, o relație, căsnicia, copilăria etc – dar ar trebui să ne întrebăm dacă acesta e un lucru întotdeauna folositor pentru noi.

Credit foto: instagram Dragoș Butuzea

„Kafka e Kafka prin ce a scris nu prin ce a trăit.”

Dragoș s-a împrietenit cu Proust, l-a tradus pe Montaigne și mai nou a decis să citească toată opera lui Kafka. Știu din experiență că unui mare scriitor (de aproximativ 2 ani mă ocup de Proust) nu poate fi epuizat în câteva luni. E nevoie de timp și răbdare să ajungi la om și la subtilitățile operei sale.

Emilia Chebac: Ce ne poți spune de „relația” ta cu Kafka?

Dragoș Butuzea: Am în biblioteca cam tot ce s-a tradus la noi de Kafka. Mi-am zis că în loc de prostioare mai bine ar fi să citesc un scriitor mare. Prima oară am citit „Procesul” în adolescență, dar nu prea mi-a plăcut. M-am apropiat în schimb de „Metamorfoza”. După ce am descoperit cartea lui Walter Biemel cu 3 eseuri despre Kafka, Proust și Picasso am realizat ca Franz Kafka poate fi citit și în alte chei. Ca să mă apropii și de cărțile pe care nu le-am înțeles, am decis ca, pe lângă ficțiune să citesc „Jurnalul” și „Corespondența”. A trebuit să sap, pentru că am dat de mult fapt divers, ca să descopăr pepitele. A meritat, l-am descoperit pe omul Kafka. Acum sper ca recitirea operei să decurgă altfel.

Până la Kafka nu am mai citit în paralel opera cu biografia/corespondența/memoriile/jurnale autorului. Am descoperit un Kafka extrem de moral care spune că nu contează ce scrii ci cum ești ca om. Scrisorile din tinerețe mi-au dezvăluit un tânar intelectual evreu mult mai sociabil decât Kafka pe care îl știe toată lumea.

Mi-am apropiat omul ca să-mi apropii și mai bine ficțiunea. Kafka e Kafka prin ce a scris nu prin ce ce a trăit.

Credit foto: Instagram Dragoș Butuzea

Emilia Chebac: Să nu-mi spui că mai ai și un scriitor favorit?

Dragoș Butuzea: Da, Cehov. Pentru mine este combinație ideală om – operă. Am o admirație la fel de egală pentru omul, medicul Cehov și pentru opera lui. Sunt fan nuvelistică și povestiri, dar nu și dramaturgie. Asta pentru că montările pe care le-am văzut nu m-au atras. Cehov îmi place chiar mai mult decât Dostoievski. Păcat că Cehov – ca și Kafka – a murit destul de tânar.

Emilia Chebac: O situație amuzantă din viața ta de cititor?

Dragoș Butuzea: Aveam vreo 30 de ani când am avut acestă experiență. Îmi făcusem blogul și prin intermediul lui m-am conectat cu alți cititori. În parcul Titan s-a organizat o întrunire „schimb de cărți”. Era foarte frumos afară și am decis să merg. Am ieșit din bloc, m-am apropiat de parc și mi-am zis: Frate, nu mă știu cu nimeni. Ce fac? Mă duc și spun: Bună! Sunt cutare și-am venit și eu ca o floare. Poate fi ceva ridicol. Așa că m-am întors acasă. N-am avut curajul să particip. Apoi am văzut pe net că a fost organizat ca un picnic unde toată lumea s-a simțit bine. M-am ofticat pe mine însumi.

La următoarea ediție – care a avut loc într-un bar – mi-am facut curaj și am mers. Cred că era organizat de Bookblog și o fata de acolo m-a întâmpinat. M-a întrebat ce cărți am adus și așa teama de ridicol a dispărut.

Emilia Chebac: Ce obiective turistice ai vizitat inspirat de o carte/un autor?

Dragoș Butuzea:
Istanbul – inspirat de Pamuk am vizitat Muzeul inocenței cu cartea omonimă în mână și mi-a plăcut foarte mult
Barcelona – după ce am citit „Umbra vântului” de Carlos Ruiz Zafón, am mers cu o altă carte de-a lui, „Marina”, am ajuns chiar pe strada Marina și m-am plimbat pe străduțele cartierului gotic
Paris – pentru că am citit toată „Comedia umană” mi-am dorit să văd casa lui Balzac pe care am adorat-o.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Dragoș Butuzea: Pentru că e vorba de cărți și pentru că ești o cititoare pasionată. Am văzut apoi că ești o mare admiratoare Proust. Mai știu doi proustieni: Alex Leo Serban (pe care l-am cunoscut prin intermediul blogului meu pe care-l citea și comenta asiduu) și Ovidiu Nimigean (cu care-mi amintesc o tare plăcută plimbare prin București, vorbind despre literatură). Pregătește-te de o nouă ediție Proust. Cristian Fulaș lucrează la traducerea seriei „În căutarea timpului pierdut”.

Emilia Chebac: Un iubitor/o iubitoare de cărți căruia/căreia să-i iau un interviu?

Dragoș Butuzea: Pavel Nedelcu, instagramer poliglot, căruia tocmai o să-i apară primul roman.

Pasionații de cărți îl pot urmări pe Dragoș Butuzea pe blogul lui Chestii livrești și canalul youtube Cartea la minut.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Categorii
Club de Carte Cultură Viața mea

Club de carte – „Emilia, cărți&cafea”

Credit foto: Valentina Bălașa Ario

Cum am ajuns să moderez clubul de carte – „Emilia, cărți&cafea”? Nu eu am ales. Atașamentul meu pentru cărți a decis că e momentul să dau mai departe ceea ce primesc. Totul a pornit de la o carte cu o recezie deloc măgulitoare care m-a făcut să mă întreb: dacă tot există oameni care critică cărți, de ce să nu fie și apăratori?

Fie că ești critic sau cititor obișnuit, atunci când nu rezonezi cu o carte, nu strică puțină diplomație. Asta mă duce cu gândul la o replică dintr-un film care mi-a rămas în minte „Diplomația este arta de a spune cuiva să se ducă la dracu în așa fel încât să te întrebe singur cum ajunge acolo.” Julian Barnes dedică în „Papagalul lui Flaubert” un capitol întreg – Ochii Emmei Bovary – criticilor de carte.

Începe așa:
„Să vă spun de ce-i urăsc pe critici. Nu din motivele obișnuite: că ar fi creatori ratați (de obicei nu sunt; pot fi critici ratați, dar asta-i cu totul altceva), sau că ar fi, prin natura lor, cârcotași, invidioși și vanitoși (de obicei nu sunt; dacă pot fi acuzați de ceva, atunci e mai corect să fie trași la răspundere pentru exces de generozitate, pentru osanale cântate unor producții de mâna a doua, în așa fel încât propriile lor disociații fine să pară un produs și mai rar).”

Citiți capitolul lui Barnes. O să priviți cu alți ochi criticii de carte (o parte dintre ei).

De ce am adus în discuție criticii? Un critic care a scris ceea recenzie, deloc măgulitoare, mi-a dat ideea clubului de lectură „Emilia, cărți&cafea”. Pe 16 ianuarie 2020 la prima ediție a clubului, cu emoții cât Everestul, am pornit să fac dreptate unei cărți – „Eugenia” lui Lionel Duroy.

Am ales această carte pentru prima ediție a clubului „Emilia, cărți&cafea” din două motive :
• Înainte de apariția cărții publicasem un interviu cu dl. Iancu Zuckerman supraviețuitor al Pogromului de la Iași (interviul îl puteți citi aici). La lansarea cărții, la Humanitas Cișmigiu, acest domn i-a spus autorului: „Nu ştiu cum aţi putut scrie despre aceste zile ale pogromului ca şi cum aţi fi fost acolo“. Când validarea cărții vine de la un supraviețuitor al Pogromului restul comentariilor sunt de prisos.
• Lionel Duroy, un scriitor francez, ne-a reamintit ce spațiu ocupă Mihail Sebastian în literatura europeană (locul lui a fost acolo mereu, doar că noi am uitat).

Credit foto: Emilia Nicolae

În privința Eugeniei am mișcat lucrurile. Am simțit asta din reacțiile oamenilor care au participat la clubul de carte, dar și din mesajele pe care le-am primit pe parcursul anului. Multe persoane mi-au scris că au citit-o (și le-a plăcut) după ce au văzut-o la mine pe facebook sau instagram. Chiar zilele trecute am primit un mesaj de la o urmăritoare a contului de instagram. Citea Eugenia. Mi-a spus că asociază aceast roman cu mine. Nu personajul, cartea.

La prima ediție, 16 ianuarie 2020, când am văzut numărul de înscrieri am intrat în panică. Spațiul în care urma să se desfașoare clubul nu era foarte generos. Alesesem o cafenea micuță – Cascara Coffee Shop – pentru 12, maximun 15 persoane. Or lista se triplase. Degeaba îmi repetau prietenii că cei care s-au înscris nu vor veni toți. Locul s-a dovedit neîncăpător pentru cele 18 persoane. Atunci m-am necăjit că nu am ales un spațiu mai generos. Acum, când scriu articolul, mă bucur că ne-am înghesuit. Nimeni nu bănuia atunci că peste 2 luni aveam să ne vedem doar în online.

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

Lista cărților dezbătute în 2020 la clubul de carte „Emilia, cărți&cafea”
• Ianuarie: „Eugenia”– Lionel Duroy
• Februarie: „Regele și Duduia”– Tatiana Niculescu. A fost una dintre cele mai reușite ediții. Din păcate începând cu luna martie ne-am mutat în online
• Martie: „Un apartament la Paris”– Michelle Gable
• Aprilie: „La început a fost sfârșitul” a fost o editie memorabila (la fel și cartea)
• Mai: „Zaraza”– Andrei Ruse ( A participt Andrei Ruse. Cu stilul lui direct și relaxat a făcut ceva victime printre participanți) Puteți citi aici un interviu cu Andrei Ruse.
• Iunie: „Fluturele negru”– Radu Paraschivescu, iarăși o ediție reușită
• Iulie: „Ultima Romantică”– Hannah Pakula (puteți citi aici recenzia)
• August: „Gustul amar al ciocolatei”– Olimpia Zamfirescu
• Septembrie: „Hemingway și cu mine” – Paula McLaine
• Octombrie: „Fotograful curții regale” – Simona Antonescu (puteți citi interviul aici)

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

• Noiembrie: „Micul Saturnian” este cartea mea preferată din tot ce am citit în 2020. O carte cu care am înnebunit instagramul. Altfel care ar fi fost probabilitatea ca cineva să mă oprescă pe stradă și să mă întrebe: „Auzi, nu ești tu tipa de pe instagram cu Micul Saturnian?” Era firesc să-mi doresc un interviu cu Octavian Soviany – îl puteți citi aici. „Micul Saturnian” până la urmă nu s-a dovedit cea mai bună carte a anului 2020. Cu câteva zile înainte de Crăciun a apărut „Îmbarcarea către Cythera” (continuarea Micului Saturnian) care i-a smuls cu nerușinare locul I. În topul meu, în ultimile zile ale anului 2020 Octavian Soviany la detronat pe Octavian Soviany.

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

• Decembrie: „Mihai I Ultimul rege al românilor” – Tatiana Niculescu. Pentru a doua oara dna Tatiana Niculescu participa la clubul de carte „Emilia, cărți&cafea” acum nu numai cu cartea, dar și ca invitată. Cum sunt o mare admiratoare a memoriilor, biografiilor și jurnalelor nu puteam să ratez un interviu cu Tatiana Niculescu – îl puteți citi aici. În 2021 vom dezbate la club „Seducătorul domn Nae” o biografie interbelică scrisă de aceeași autoare.

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

Trecerea de la offline la online a fost o provocarea. Generatoare de stres pentru că nu eram familiarizați cu aplicația. Stresul a trecut și au rămas doar amintirile, unele extrem de hazlii. Cea mai amuzantă a fost o simulare cu o participantă careia nu i se deschidea camera. După ce am epuizat toate variantele am întrebat-o:
– Tu nu cumva ai laptop nou?
– Da, a venit răspunsul.
– Scoate folia de pe camera.

Aș vrea să vă povestesc despre atmosfera clubului de carte – „Emilia, cărți&cafea” . Nu suntem unul dintre grupurile acelea în care membrii se întâlnesc ca să piardă timpul, în căutatrea unui refugiu departe de partenerul/a nemulțumit/ă (în clubul de carte – „Emilia, cărți&cafea”sunt două cupluri) și de copiii mofturoși (nu știu câte cluburi se pot mândri cu o familie: mama, tata și fiica) purtând o discuție lejera despre ultimul best seller. Fiecare dintre ei au un fel unic de a se raporta la carte. Atât personal cât și profesional. Împărtașim pasiunea pentru literatură și intimitatea generată de conexiunea cu cartea aleasă.

Clubul de carte – „Emilia, cărți&cafea” este neobișnuit pentru că moderatoarea și cititorii sunt neobișnuiți. Întâlnirile noastre sunt o sărbătoare a ideilor. Văd oamenii din fața mea cum își dezvăluie visurile, fricile adânc îngropate, speranțele, empatia și bibliotecile (nu discutăm doar cartea lunii ci o conectăm cu lecturi mai vechi). Clubul este refugiul nostru unde dispar problemele de la job, însingurarea de lume și gândurile de peste zi.

În 2020 cărțile s-au dovedit scutul nostru împotriva anxietății. Ne-am refugiat în cărți și am căpatat putere. Clubul de carte – „Emilia, cărți&cafea”,cu notițele și cărțile alături, este locul unde  putem spune orice pentru că nimeni nu ne va respinge sau lua în râs.

O dispută a ideiilor (a nu se confunda cu o dispută a orgoliilor) mă atrage din doua motive.
• Părerile diferite ne testează toleranța și ne fac să plecăm mai îmbogățiți.
• Membrii clubului își dau examenul în arta diplomației. Eram pregatită să intervin dacă lucrurile ar fi escaladat. Dar nu a fost nevoie. Niciodată!

Credit foto: Emilia Nicolae

Comportamentul lor m-a încurajat să propun în 2021 o întâlnire proces: Nae Ionescu versus Mihai Sebastian. Fiecare membru își va aleage favoritul, iar apoi cu argumente bazate pe lecturile proprii (avantaj cititor experimentat) să conviga partea adversă că preferatul lui mai merită o șansă.

În preajma Crăciunului am organizat Secret Santa. A fost prima noastră întâlnire după 10 luni. La început nu ne prea placea onlineul, dar am mers mai departe. L-am considerat un popas. O perioadă de germinat idei. Când vom reveni la timpuri normale mă gândesc la o întâlnire offline+online. Așa cei din stăinatate se vor conecta cu cei aflați offline într-o cafenea din București.

Înainte să moderez acest club de lectură singura mea conexiune cu un astfel de proiect s-a limitat la statutul de participant. Și pentru că nu cred în rivalitate, ci în parteneri care împărtașesc aceleași pasiuni, vreau să menționez un club. Books, tea&more (pe care l-am frecvent o perioadă) este organizat și moderat de Irina Markovits și Veronica Ștefan. Irinei, consultant de stil, blogger și jurnalist de modă, i-am luat, cu ceva vreme în urmă, un interviu (îl puteți citi aici) în care mi-a mărturisit: „Degeaba ai o garderobă extraordinară, dacă tu nu ai nimic în bibliotecă”. Pentru cele care încă mai cred că stilul înseamnă doar ținute scumpe vă anunț că nu e deloc așa. Rafinamentul nu se bazează doar pe haine. Stilul înseamnă cărțile pe care le citești, maniere elegante, muzee, spectacole și călătorii care îți hrănesc creativitatea. Înseamnă conversație rafinată și emoție. Veronica și Irina fac echipa de peste 7 ani. Asta spune mult despre ele.

Eu, ca moderatoare, am încheiat anul 2020 exact cum l-am început. Cu un tsunami de emoții. La ediția din decembrie am avut-o invitată pe Tatiana Niculescu care este o mare fană a cluburilor de carte. Ne-a mărturisit că atunci când aude de un club de carte îi vine să fluture stegulețe și să strige: „Club de carte! Club de carte!”

Speranța mea pentru 2021 este că ne vom întâlni offline.

Cluburile de carte sunt efort de echipă. Meritul moderatorului este că atrage spre el ceea ce emite. Cei mai mulți dintre membrii clubului de carte- „Emilia, cărți&cafea” sunt urmăritori ai blogului emiliachebac.com, locul unde am ales să creez o lume a mea. De multe ori am simțit că discuțiile despre cărți nu-și gasesc locul în lumea oamenilor extrem de ancorați în realitate. De când moderez clubul am realizat că nu sunt deloc singura. Cărțile sunt confirmarea că mai este loc pentru bine și frumos, bun simț și aristocrație în gândire. Dar mai ales mai este loc pentru memorie. Tot ce citim ne influențează și ne schimbă ca oameni.

Le mulțumesc celor care au fost alături de mine, m-au susținut și m-au promovat. Fără voi, dragii mei, clubul de carte ”Emilia, cărti&cafea” nu ar fi existat. Voi sunteți dovada că lumea cu cărți nu va putea fi stăpânită niciodată de lumea fără cărți.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

 

Categorii
Club de Carte Cultură Viața mea

Top 10 cărți 2020

foto credit: Valentina Ario Bălașa

În 2020 firescul a fost răsturnat și distrus. A fost anul când existența mea măruntă, imperfectă, dar prețioasă, s-a clătinat. A fost anul în echilibrul emoțional a devenit prioritate.

Deși citesc de când mă știu, 2020 a fost primul an când alegerea cărților a fost o provocare. De aceea, lista cu cărțile selectate, în 2020, nu seamănă cu listele din anii anteriori. În anul când pandemia s-a jucat cu nervii mei, cărțile de ficțiune au preluat conducerea, iar nonficțiunea a avut o pondere mai redusă. Ficțiunea m-a ajutat să evadez din realitate concentrându-mă pe poveștile altora, apoi n-am avut încotro și am revenit în cotidian. Am asistat cum răul își facea de cap. Vedeam cum în jurul meu oamenii își pierdeau mințile și sufletele. Când dreptul la viață era hotărat de o ruletă rusescă, oamenii apropiați, dar și cei din online își scriau în direct propria poveste. I-am păstrat în suflet pe cei care au gestionat responsabil acest tsunami de emoții, pe cei care nu au propagat panica, pe cei care au vorbit cu măsură și pe cei optimiști. Și cu cărțile a fost la fel. În inimă am păstrat acele cărți care m-au ajutat pe mine și micul meu univers să nu ne pierdem normalitatea.

2020 a fost anul cu cele mai răvășitoare lecturi, dar și cu cele mai proaste alegeri. Sunt o cititoare care iubește librăriile. Am locuri preferate și librari favoriți. Dar închiderea librăriilor pe timpul stării de urgență m-a obligat să comand online. Cum nu am avut posibilitatea să le răsfoiesc înainte să le cumpăr am făcut destule alegeri proaste.

sursa: Instagram Emilia Chebac

Cartea preferată a anului 2020: Eram convinsă că voi vota Micul Saturnian cea mai bună carte a anului. Dar cum 2020 a fost un an unic, cu câteva zile înainte de Crăciun a apărut volumul II al seriei Lelian Îmbarcarea către Cythera. Exact la finalul anului l-am trădat pe Octavian Soviany cu Octavian Soviany. Asta pentru că Îmbarcarea către Cythera i-a smuls primul loc în „Top 10 cărți 2020” Micului Saturnian. Atunci de ce o fotografie cu „Micul Saturnian”? Pentru că la sfârșitul lui noiembrie când am făcut o sedință foto cu… cărți nu apăruse și volumul II.

sursa: Instagram Emilia Chebac

Editura preferată În starea de urgență i-am luat un interviu lui Andrei Ruse, directorul Hyperliteratura o editură mică care se luptă să răzbată onest pe piața cărții. Interviul cu Andrei îl puteți citi aici. Până în acest an editura favorită se alegea singură în funcție de numărul de cărți citite. În 2020 am ales editura favorită cu sufletul nu din procente.

Autorul preferat. Iarași 2020 este primul an când aleg 2 autori:
Octavian Soviany (găsiți aici interviul)
Tatiana Niculescu (găsiți aici interviul)

sursa: Instagram Emilia Chebac

Personalitatea anului 2020: Doamna Lucia Hossu Longin (găsiti aici interviul) Nu cred că am citit vreodată o carte de istorie (și am citit destule la viața mea) care să facă atât de onest și înălțător dreptate eroilor naționali. Oameni Mari care făcut Romania Mare este o carte care nu ar trebui să lipsescă din biblioteca niciunui român.Iar Reeducarea de la Pitești care a apărut în acest an este perla coroanei. Deși este cunoscută mai mult ca om de televiziune, în CV-ul dnei Lucia Hossu Longin ar trebui să figureze la loc de cinste și harul de povestitor. În cărțile domniei sale întâlnim istoria altfel: fără patimă, fără îndemn la răzbunare, fără cuvine mari, dar cu demnitate curaj și onoare.

sursa: Instagram Emilia Chebac

Două cărți „Oameni Mari care au făcut România Mare” și „Credința nepieritoare” mi-au fost de mare folos când am făcut documentarea despre viața episcopului Iuliu Hossu. Urma să apara filmul „Cardinalul” și mergeam să iau un interviu regizorului Nicolae Mărgineanu. Ce a ieșit puteți citi aici. Deși ne vedeam pentru prima data, se pare că am lăsat o impresie bună domnului Mărgineanu. Sunt conștientă că fără cărțile doamnei Lucia Hossu-Longin nu aș fi reușit. De aceea mă simt datoare să-i mulțumesc.Găsiți filmul pe Netflix.

Nu voi menționa cărțile comandate cu care nu am rezonat. Consider cărțile oglinzile cititorilor Ne plac cele în care ne regăsim. Cine sunt eu să dau verdicte? Cum să dau de pământ cu un autor care poate a muncit ani buni la o carte? Ai dreptul să nu-ți placă o carte. Dar fie că ești critic sau un cititor obișnuit nu strică puțină diplomație. Asta mă duce cu gândul la o replică dintr-un film care mi-a rămas în minte „Diplomația este arta de a spune cuiva să se ducă la dracu în așa fel încât să te întrebe cum se ajunge acolo.” Adică, în cazul nostru, autorul să ajungă să-i mulțumească criticului pentru recenzia în care a fost criticat. Ador genul asta de abordari.

Julian Barnes dedică un capitol – Ochii Emmei Bovary – în cartea sa „Papagalul lui Flaubert” criticilor de carte.

Începe așa:
„Să vă spun de ce-i urăsc pe critici. Nu din motivele obișnuite: că ar fi creatori ratați (de obicei nu sunt; pot fi critici ratați, dar asta-i cu totul altceva), sau că ar fi, prin natura lor, cârcotași, invidioși și vanitoși (de obicei nu sunt; dacă pot fi acuzați de ceva, atunci e mai corect să fie trași la răspundere pentru exces de generozitate, pentru osanale cântate unor producții de mâna a doua, în așa fel încât propriile lor disociații fine să pară un produs și mai rar).”

De ce am adus în discuție criticii? Pentru că în urmă cu ceva timp o recenzie, deloc măgulitoare, mi-a dat ideea clubului de lectură „Emilia, cărți&cafea”. Pe 16 ianuarie 2020 la prima ediție a clubului , cu emoții cât Casa Poporului, am pornit să fac dreptate unei cărți – Eugenia de Lionel Duroy.

Au fost două motive pentru care am ales acestă carte pentru prima ediție a clubului Emilia, cărți&cafea
• Înainte de apariția cărții publicasem un interviu cu dl. Iancu Zuckerman supraviețuitor al Pogromului de la Iași (interviul îl puteți citi aici). La lansarea cărții, la Humanitas Cișmigiu, acest domn i-a spus autorului: „Nu ştiu cum aţi putut scrie despre aceste zile ale pogromului ca şi cum aţi fi fost acolo“. Când validarea cărții este dată de un supraviețuitor al Pogromului restul comentariilor sunt de prisos.
• Lionel Duroy, un scriitor francez, ne-a amintit ce spațiu ocupă Mihail Sebastian în literatura europeană (locul lui a fost acolo mereu, doar că noi am uitat).

Un an de „Emilia cărți&cafea”

După această experiență nu am mai citit recenzii de carte. Merg în librarii răsfoiesc cartea și mă decid. Insist să citiți capitolul lui Barnes. O să priviți o parte dintre criticii de carte cu alți ochi.

În privința Eugeniei am mișcat lucrurile. Am simțit asta din reacțiile oamenilor care au participat la clubul de carte, dar și din mesajele celor care mi-au scris că au citit-o (și le-a plăcut) după ce au văzut-o la mine pe facebook sau instagram. Chiar zilele trecute am primit un mesaj de la o urmăritoare a contului de instagram. Citea Eugenia și mi-a spus că asociază această carte cu mine. Nu personajul, cartea.

sursa: Instagram Emilia Chebac

Top 10 carti 2020
Am făcut topul cu inima ghem. Urăsc topurile. Le consider subiective și am senzația că mereu rămâne cineva pe dinafara. Corect ar fi alt titlu: 10 cărți care m-au ajutat să-mi păstrez echilibrul emoțional în 2020

1. Micul saturnian + Îmbarcare către Cythera- Octavian Soviany (primele vol. ale seriei Lelian)
2. Exilul imposibil – George Prochnik
3. Istoria secreta – Donna Tart
4. Seducătorul domn Nae – Tatiana Niculescu
5. Iscoditorii – Anne Gisleson
6. Patria Fernando – Aramburu
7. 1913 Vara Secolului – Florian Iliies
8. America de peste pogrom -Cătalin Mihuleac
9. Bărbatul cu haină roșie-
10. Cele 7 vieți ale lui Felix K. – Jan Koneffke

sursa: Instagram Emilia Chebac

Pasionații de lectură mă pot urmări și pe contul de instagram unde postez fotografii cu cărțile citite peste an.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului.

Dacă sunteți interesați de topurile anilor anteriori puteți găsi 2017 (aici), 2018 (aici) și 2019 (aici)

Listă completa cu cărțile citite în 2020 – nu am inclus cărțile abandonate, neterminate sau cele care m-au făcut să regret banii investiți:
1. Așteptând veacul de apoi – Dinu Pillat
2. Felii de lămâie – Anca Vieru
3. Despre tristețea femeilor frumoase – Andrei Ruse
4. O mie de femei albe – Jim Fegus
5. Drumul Damascului – Doina Jela
6. Un Sherloc Holmes printre tablouri – Guy Isnard
7. Micul saturnian – Octavian Soviany
8. Exilul imposibil – George Prochnik
9. Casa din strada Sirenelor – Octavian Soviany
10. Lumea de ieri. Amintirile unui european – Stefan Zweig
11. Iubirile lui Hemingway – A E Hotchner
12. A 13-a poveste – Diane Setterfiled
13. Marele Gorsky – Vesna Goldsworthy
14. Viața după Auschwitz – Eva Schloss-Karen
15. Ultimile zile ale aristrocrației ruse – Douglas Smith
16. Cântecul lebedelor – Kelleight Greenberg Jephcott
17. Fură ca un artist – Austin Kleon
18. Logofătul de taină – Rodica Ojog-Brașoveanu
19. Ochii jupăniței – Rodica Ojog-Brașoveanu
20. Letopisețul de argint – Rodica Ojog-Brașoveanu
21. Din ce e făcut un măr – Amos Oz
22. Florile pierdute ale lui – Alice Hart Holly Ringland
23. Către frumusețe – David Foenkinos
24. Istoria familiei Sanson – H. Sanson
25. Istoria secreta – Donna Tart
26. Întâlnire la Elysee – Rodica Ojog-Brașoveanu
27. Zaraza – Andrei Ruse
28. Am fost un copil reușit – Octavian Soviany
29. Seducătorul domn Nae – Tatiana Niculescu
30. Prima dragoste a lui Fabien Bonnaire – Ralu Ana Avram
31. Mistica rugăciunii și a revolverului – Tatiana Niculescu
32. Viața lui Arsenie Boca – Tatiana Niculescu
33. Cerberus Marius – Albert Neguț
34. Memoriile unui bătrân crocodil – Tennesse Williams
35. Călătoria Cilkăi – Heather Morris
36. Napoleon – Alan Forrest
37. Maria Stuart – Stefan Zweig
38. Moartea lui Siegfried – Octavian Soviany
39. Troica amintirilor – Gh. Jurgea Negrilești
40. Operațiunea Autonomus – Ivor Porter
41. Minciuni pe canapea – Irvin D. Yalom
42. Fiecare moare singur – Hans Fallada
43. Riviera lui Chanel – Anne de Courcy
44. Patria Fernando – Aramburu

sursa: Instagram Emilia Chebac

45. Cantecul mării – Oleg Serebrian
46. Amintirile unui prițese rebele din familia Romanov – Olga Romanoff – Coryne Hall
47. O viață măruntă – Hanya Yanagihara
48. Între păduri și ape – Patrick Leigh Fermor
49. Drum întrerupt – Patrick Leigh Fermor
50. O autobiografie – Agatha Cristie
51. Scandalul Secolului – Gabriel Maria Marquez
52. Noapte la Lisabona – Erich Maria Remarque
53. Iscoditorii – Anne Gisleson

sursa: Instagram Emilia Chebac

54. Călatorii cu Charlie – John Steinbeck
55. Ecaterina cea Mare Robert – K.Massie
56. Miezul nopții la Pera Place – Charles King
57. Lungul zbor spre casa – Alan Hlad
58. Jurnal din anul ciumei – Daniel Defoe
59. Din amintirile Elencuței Văcărescu
60. Fata cu Leica – Helena Janeczek
61. 1913 Vara Secolului – Florian Iliies

sursa: Instagram Emilia Chebac

62. Sărbătoarea continuă – Ernest Hemingway
63. Maria Antoaneta – Stefan Zweig
64. America de peste pogrom – Cătalin Mihuleac
65. Constantinopol capitala Bizanțului – Jonathan Harris
66. Noaptea – Elie Wiesel
67. Dora și minotaurul – Slavenka Drakulic
68. Kitchen Confidential – Anthony Bourdain
69. La Belle Epoque – Mary McAuliffe
70. Jurnalul unui librar – Shaun Bythell
71. Reeducarea de la Pitești – Lucia Hossu Longin
72. Rugăciune pentru Cernobîl – Svetlana Alexsievici
73. Doamna de la Ritz – Melanie Benjamin

sursa: Instagram Emilia Chebac

74. Bărbatul cu haină roșie – Julian Barnes
75. Cele 7 vieți ale lui Felix K. – Jan Koneffke

sursa: Instagram Emilia Chebac

76. În căutarea timpului pierdut – Swann – Marcel Proust
77. Prometeu sau viața lui Balzac – Andre Maurois
78. Muzică pentru cameleoni – Truman Capote
79. În căutarea timpului pierdut – La umbra fetelor în floare – Marcel Proust
80. Îmbarcare către Cythera – Octavian Soviany

sursa: Instagram Emilia Chebac
Categorii
Cultură Interviuri

Interviu cu doamna Lucia Hossu-Longin despre ultima carte apărută la Hyperliteratura cea mai cuprinzătoare mărturie despre Pitești

Făra documentarul doamnei Lucia Hossu-Longin peste mulți eroi naționali s-ar fi așternut uitarea

Aproape jumătate de secol istoria noastră a hibernat. Transferul politic s-a făcut fără voia noastră. Locul vechii elite, educate la Paris și Berlin, a fost luat de noua clasă politică, care deși avea mari carențe la capitolul educație, a compensat prin vitalitatea ieșită din comun cu care s-a agățat de putere. Și uite așa noua „elită” cu orientare de stânga avea să ne țină captivi într-un vid moral ce amintea de Evul Mediu. Regele a fost obligat să abdice,România duhnea a disperare și frică, iar românii asistau neputicioși la umilirea eroilor naționali.

Fără documentarul „Memorialul Durerii” am fi rămas în memoria lumii ca o nație de lași. După 1989 se vorbea prea puțin despre rezistența din munți, din închisorile comuniste sau despre românii care odată evadați din iadul comunist încercau cu disperare să atragă atenția opiniei publice internationale despre abuzurile din țară. Făra documentarul Luciei Hossu-Longin toți acești oameni s-ar fi stins în uitare.

Amintiți-vă de prima Zi Națională  – 1 Decembrie 1990. Corneliu Coposu a fost huiduit, în timp ce președintele și prim-ministrul (de atunci) au fost ovaționați. Ce risipă de personalitate, inteligență și șansă am ratat atunci. Ne-a luat 30 de ani ca să ne înțelegem trecutul, iar dacă astăzi Seniorul este apreciat o contibuție majoră a avut și proiectului doamnei Lucia Hossu-Longin.

Emilia Chebac: Cum v-a venit ideea cărții „Oameni mari care au făcut România Mare”

Lucia Hossu-Longin: Era anul centenar. Dincolo de materialele propagandiste lipsite de conținut, mi-am dorit să fac o investigație în lumea unioniștilor. În primul rând, istoria, pentru că ea a avut cel mai mult de suferit. Toți cărturarii istoriei, care au avut în opera lor pagini despre Bucovina și Basarabia, ca părți de pământ românesc, au fost excluși brutal și definitiv din areopagul științei. Mă gândesc la Ioan Lupaș, Ion Nistor, Silviu Dragomir, Alexandru Lapedatu. Acesta a fost începutul.

Emilia Chebac: Aveți vreo personalitate preferată în această carte?

Lucia Hossu-Longin: Iuliu Maniu. Deși numărul oamenilor care au venit la Alba-Iulia au fost peste 100.000, pe jos, în căruțe, cu trenul, erau atât de mulți, era „ca și cum curge Mureșul”, dintre toți mi-a rămas întipărit în suflet tânărul politician al Partidului Național Român. Făcea parte din generația numită a „oțeliților”, care le-a cerut electorilor din Vințu de Jos, comitatul Alba, să voteze cu steagul sfânt al PNR, căci numai astfel Transilvania va deveni o țară românească, cu o limbă și cu o administrație națională.

Era în 1905 un tânăr politician care știa care este obiectivul nostru național, într-o Europă care se pregătea de schimbări.

Emilia Chebac: Ce ați simțit când ați scris-o? Ați făcut multă documentare despre marile personalități, oameni cu idealuri înalte, pe care comuniștii i-au scos din manualele de istorie. Mă gândesc că ați experimentat tot soiul de emoții.

Lucia Hossu-Longin: De la clipe de înălțare, la momente de mare tristețe, momente dramatice. Am revăzut casa din Bădăcin, de pe dealul Țarinei, unde și-a dorit să se retragă în amurgul vieții, lângă mormintele părinților, Ivan și Clara, lângă livezile și viile roditoare, apoi am rememorat trista soartă de care a avut parte. Bădăcinul a devenit cămin pentru bolnavii cu probleme psihice, părăsit și distrus, bucată cu bucată. S-a refăcut cu greu, în decenii, după decembrie 1989.

”De ce atâta batjocură la adresa marelui om?”, a scris un prieten din Bădăcin, căutând explicații: „E ceva morbid care lucrează în țara asta, în continuare, iar acel ceva se numește comunism”.

Și asta s-a întâmplat cu toți părinții fondatori ai României Mari, uriașa ingratitudine pe care statul român comunist, dar și cel de după 1989, au manifestat-o față de Alexandru Lapedatu, generalul Cihoski, Ilie Lazăr, Ioan Lupaș și față de toți cei care au lucrat la edificiul Marii Uniri.

Emilia Chebac: Recent ați scos, tot la Hyperliteratura, o altă carte „Reeducarea de la Pitești. Cerberii penitenciarelor” Deși tratează un  subiect extrem de dureros, cartea s-a bucurat de un mare succes. Cum s-au raportat cititorii la cartea dvs?

Lucia Hossu-Longin: Am avut până acum, deși nu i-am putut face lansarea, ecouri excepționale. Ultima carte tipărită la Hiperliteratura este cea mai cuprinzătoare carte despre Pitești, este un volum complet. Sunt mărturii pe care le-am acumulat de treizeci de ani, de la oameni care nu mai sunt, dar care, în anii ’90 au avut curajul să spună adevărul.

Poate și pentru că atunci se credea că vinovații de fenomenul Pitești ar mai putea fi anchetați și responsabilizați. Trăiau atunci și Tudor Sepeanu și Nicolschi și Crăciun și Negrea și Dulgheru.

Dna Lucia Hossu-Longin și Emanuel Iavorenciuc

Emilia Chebac: De ce ați construit cartea victime vs torționari?

Lucia Hossu-Longin: În toate episoadele „Memorialului” există victime și călăi, oameni și suboameni. Așa a fost peste tot în iadul carceral românesc, în bestiarul Pitești. Pușcăria politică a produs și demoni și sfinți.

Emilia Chebac: Va mai exista o continuare a cărții?

Lucia Hossu-Longin: Nu va mai exista un alt Pitești. A fost numit de Soljenițîn cea mai mare barbarie a lumii moderne. Unic prin amploare și sălbăticia schingiuirilor. Lumea făpturilor lui Hyeronimus Bosch n-ar putea să mai învie. De aceea, poate e important să vorbim despre atrocitățile săvârșite la Pitești, ca această lume să nu se mai repete.

O imagine cât 1000 de cuvinte

Emilia Chebac: În carte ați amintit-o pe Adriana Georgescu. Lui Nicolschi i-ați rezervat un capitol. Ea victimă – una dintre cele mai curajoase femei din România – el un torționar celebru pentru cruzimea lui. Ce îmi puteți spune de relația victimă – torționar?

Lucia Hossu-Longin: Adriana Georgescu n-a putut uita, ca, de altfel, nicio victimă, cruzimea irațională a lui Nicolschi. Ce gândea Nicolschi? Amintirile lui dureroase sunt legate numai de faptul că tribulațiile ideologice ale partidului comunist l-au scos din prim-planul puterii. A vrut chiar să se sinucidă. „Odată, în ’54, a plecat cu pistolul încărcat și a vrut să-și tragă un glonț”. N-ar fi suportat „dezonoarea” de a fie arestat de un regim în care a crezut și la a cărui fundamentare a contribuit. Dar miile de luptători pe care i-a trimis la zidul execuțiilor nu i-au clintit nicio clipă conștiința, nicio lacrimă și nicio căință nu l-au traversat.

Călăii n-au memorie. Victimele nu uită niciodată. Cât timp trăiesc cu această durere, simt nevoia să se vorbească despre durerea lor. Și noi simțim nevoia unor clarificări. Adică noi, oamenii care alcătuiesc societatea. Nu putem fi indiferenți, indolenți, la uitare.

Și iată, cartea mea a scos la lumină strădaniile unei generații de istorici: Mircea Stănescu, Marius Oprea, Alin Mureșan, oameni care au scris cărți despre adevărul celor petrecute la Pitești. După ce această carte e parcursă, n-ar mai putea exista nostalgia pentru comunism.

Emilia Chebac: Se spune că Piteștiul  a „strălucit” la capitolul torturi. Parcă nici Rusia boșevică nu ne-a egalat, deși ne-a inspirat. Sunt adevărate aceste afirmații?

Lucia Hossu-Longin: E adevărat. S-a spus că nici în lagărele rusești din Siberia nu s-au practicat ororile de la Pitești, deși „Poemul pedagogic” al lui Makarenco ne vorbea despre extirparea sentimentalismului, a întregului fond afectiv al tânărului. Ceva, ceva, s-a adus și din marele imperiu sovietic.

Emilia Chebac: Cu ce stare plecați după ce intervievați călăii?

Lucia Hossu-Longin: După interviul cu Nicolschi n-am dormit câteva zile. Eram înfricoșată, mi-aminteam toată discuția. Și mai ales, în momentele când nu mai aveam replică (interviul l-am realizat în 1992, când nu dețineam o documentare serioasă despre faptele lui), eram ca un om supus unei anchete și învins.

În plus, reușise marele temnicer să creeze în casa lui o atmosferă crâncenă. Nu putea admite că i se puneau întrebări atât de directe. Ar fi vrut să inverseze rolurile… Și să mai dețină, cumva, bara de fier cu care își lovea victimele.

Emilia Chebac: Am să insist tot asupra importanței surselor. De exemplu, părintele Calciu Dumitreasa figurează în Wikipedia în lista de torționari. Vă rog să spuneți cititorilor părearea dvs, după 19 ani de Memorial, despre acest om.

Lucia Hossu-Longin: Pe acest om, părintele Gh. Calciu Dumitreasa, l-am intervievat în America, la Los Angeles. Este singurul care, în Apelul către Înalta Curte de Justiție din 25 iunie 1957, a cerut casarea sentinței, pentru că nu victimele, ci autorii crimelor trebuie să răspundă pentru faptele lor.

La proces, s-a intenționat ca tot ceea ce s-a petrecut la Pitești să apară ca o acțiune comandată de conducătorii Mișcării Legionare.

Părintele Calciu a avut un moment de mare curaj, să se curețe de groază, de minciună, să se elibereze prin a spune adevărul. El a demonstrat totala nefondare a sentințelor. Wikipedia vorbește doar de perioada când părintele Calciu a fost obligat să torționeze, dar misiunea mai importantă era aceea de a divulga într-un proces – o înscenare comunistă – cine erau adevărații inițiatori și vinovați.

„Sunt nevinovat, îmi cer dreptul la viață, la libertate, la îngrijirea sănătății distruse la Pitești și în anchetele înscenătoare din 1955 – 1956.” Iată strigătul părintelui profesor care și-a salvat propria nevinovăție.

Pentru proiectul ”Memorialul Durerii” dna Lucia Hossu-Longi a fost decorata de Majestatea Sa Regele Mihai

Emilia Chebac: „Memorialul Durerii” a zgândărit oameni și evenimente care se voiau uitate. Ați fost intimidată sau amenințată ?

Lucia Hossu-Longin: Da.

Emilia Chebac: Care este cea mai josnică minciună care s-a spus despre dvs?

Lucia Hossu-Longin: Nu mi-o mai amintesc.

Emilia Chebac: Când credeți că s-a schimbat cu adevărat raportul de forțe. Momentul când „ei”( foștii securiști) s-au simțit amenitați. S-au recunoscut vreodată invinși? Mă refer cum s-au raportat la „Memorialul Durerii”.

S-au simțit amenințați puțin timp după decembrie 1989. Dar și-au revenit între timp.

Lucia Hossu-Longin și Radu Aldulescu

Emilia Chebac: O reacție a unui cititor care v-a impresionat?

Lucia Hossu-Longin: Primesc zilnic zeci de reacții. Toate îmi dau putere, sănătate și curaj.

Emilia Chebac: Turcanu era convins că nu vor exista mărturii. Spunea că nici o minte sănătoasă nu va crede ce s-a întâmplat la Pitești. Istoria îl contrazice: există „Memorialul Durerii”, cărți scrise de supraviețuitori, iar anul trecut (2019) apărut primul film artistic despre Fenomenul Pitești „Între chin  și amin”. Ați văzut filmul? Cum vi s-a părut?

Lucia Hossu-Longin: Filmul „Între chin și amin” este o realizare remarcabilă. Sunt roluri construite cu multă știință. L-am felicitat pe Toma Enache pentru modul în care a descris viața din penitenciar. Și ce e mai important. Nu se minte.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine? Pe cine mi-ați recomanda pentru un interviu?

Lucia Hossu-Longin: La Arnota, în Rm. Vâlcea, în satul Costești, există un martor al masacrului produs acolo, în 1949. Ion Rădescu avea 16 ani atunci. Se înroșiseră râurile de sânge. A fost ca la război. Un grup de 16 partizani dinamitați ca-n război. Poți să încerci.

Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?

Lucia Hossu-Longin: De ce am acceptat acest interviu? Pentru că am fost și eu un tânăr jurnalist și nu-mi refuz niciodată colegii jurnaliști.

Două cărți „Oameni Mari care au făcut România Mare” și „Credința nepieritoare” mi-au fost de mare folos când am făcut documentarea despre viața episcopului Iuliu Hossu. Urma să apara filmul „Cardinalul” și mergeam să iau un interviu regizorului Nicolae Mărgineanu. Ce a ieșit puteți citi aici. Deși ne vedeam pentru prima data, se pare că am lăsat o impresie bună domnului Mărgineanu. Sunt conștientă că fără cărțile doamnei Lucia Hossu-Longin nu aș fi reușit. De aceea mă simt datoare să-i mulțumesc.

Acum un an cărțile dnei Lucia Hossu-Longin m-au condus la regizorul „Cardinalului”, iar povestea „Cardinalului”, scrisă de Lucia Hossu-Longin, nu mi-a mai dat pace. Or fi rude? m-am întrebat.  Deși atunci nu aveam confirmarea că există o legătură de sânge între primul cardinal al nației române , Iuliu Hossu și dna Lucia Hossu- Longin, intuiția mea îmi spunea că da. Prea multe principii și valori aveau în comun. Timpul a dovedit că am avut dreptate.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Împreuna cu cei doi fii:Teodor, Emil și nepoata Lucia

 

Dna Lucia Hossu-Longin și nepoata Laetitia

 

 

 

 

Categorii
Diverse Interviuri

Interviu cu Raisa Beicu – Vulnerabilitate transformată în putere

Pe Raisa Beicu, om de PR și blogger, am descoperit-o pe instagram. Are un cont atipic cu amintiri din vacanțe cu locuri exotice, dar și fotografii de la țară cu bunica. Hoteluri și restaurante sofisticate, dar și imagini cu copii defavorizați. Vestimentație rafinată, cărți, evenimente culturale, inele, turcoaz, flori și emoții. Fiecare imagine postată dezvăluie sensibilitate, rafinament vestimentar și un simț estetic peste medie. Textele care însoțesc fotografiile livrează conținut original, calitate și dezvăluie un om care nu poate funcționa fără principii.

În acest interviu nu am mai întrebat-o pe Raisa Beicu despre întâlnirea miraculoasă cu Jonathan Franzen, despre lupta ei cu depresia sau despre implicarea în proiecte cu copiii defavorizați. Nu-mi place să insult inteligența intervievatului și să-l pun să repete lucruri pe care le-a tot spus. Am vrut să aflu cine este este cu adevărat omul din spatele contului de instagram. Cum mă consider mai degrabă un „iscoditor de suflete” decât un blogger avid să iscodească în viețile oamenilor, toate întrebările alese au rămas în această zonă. Nu multe persoane au curajul să se dezvăluie așa cum a făcut-o Raisa. Știu că nu i-a fost confortabil și totuși a făcut-o. De ce? Pentru că este printre puținii oameni capabili să transforme vulnerabilitatea în putere.

Emoție și rafinament

Emilia Chebac: Raisa este un nume destul de rar. Ascunde o poveste?

Raisa Beicu: Acum este un nume mai popular, dar când eram mică, în mediul rural unde am crescut, era destul de exotic. Este ales de mama, inspirată de o doamnă care se numea Raisa. Impresionată de eleganța, feminitatea și distincția ei, a spus că dacă va avea o fata o s-o numească Raisa. Mama pur și simplu se transformă când vorbește de acea Raisa.

Părinții Raisei

Emilia Chebac: Ai mai ținut legătura cu Raisa?

Raisa Beicu: A plecat în Japonia. Amuzant este că întâlnesc mulți oameni care cred că sunt asiatică. Îmi amintesc de primul meu internship la o agenție de PR, eram studentă și am fost întrebată: „Tu ai rude în Asia sau de ce arăți așa?” Eram consternată. Ce-i cu fața mea!? Nu mi se părea ceva admirativ, ci din contra, am luat foarte negativ totul. Acum îmi place că arăt așa. În timp, am înțeles că e bine să nu ai o față comună și niciun caracter comun. Sunt altfel pentru că simt lucrurile altfel, iar fizionomia e doar armonizată cu interiorul meu.

„Ploua infernal…”

Emilia Chebac: În momentul în care te-ai decis să urmezi facultatea cum a fost? Tu ai ales unde să studiezi sau facultatea te-a ales pe tine?

Raisa Beicu: Îmi plăcea foarte mult să citesc, așa că am decis să dau la Jurnalism. Am făcut meditații în București și m-am pregătit temeinic. Totuși, ca alternativă, am dat și la SNSPA la Comunicare, dar eu Jurnalism voiam. Am intrat la ambele. La SNSPA prima cu 10. Era ceva destul de rar, știu că atunci mi-au luat și un interviu. M-am gândit că o fi un semn și m-am hotărât să rămân la ambele. La SNSPA m-a atras calitatea oamenilor. Nu vreau să generalizez, dar asta a fost experiența mea. Am întâlnit oameni cu care sunt și acum prietenă. La Jurnalism erau persoane care își doreau să devină vedete tv. Eu nu voiam sa fiu prezentatoare, ci îmi doream partea romantică, idilică a scrisului. Am simțit că nu e locul meu acolo și așa am rămas la SNSPA.

Emilia Chebac: Ești om de PR. Cum i-ai explicat bunicii tale ce presupune jobul tău?

Raisa Beicu: În prima mea săptămâna la Groupe Renult m-am dus la IT să-mi iau laptopul. Este o compania cu 18.000 de angajați. Care era probabilitatea ca băiatul de la IT să mă întrebe: „Tu ești Raisa Beicu?” Ce faimoasă sunt, mi-am zis. De fapt: „Știi, noi suntem verișori.” Bunica lui aflase de la bunica mea că m-am angajat la Renault. Așa că Adrian abia aștepta să mă cunoască.

Bunica mea are 84 de ani. Vrei să știi ce a înțeles Bica despre jobul meu? Deși am încercat să-i explic: Reclamele alea de la tv, eu lucrez pentru ele. Articolele din ziare? Și acolo e intervenția mea. Bunica a spus despre mine în sat că sunt directoare de presă. Se pare că nici bunica lui Adi nu prea a înțeles: „Și al meu e director la calculatoare”. Cand am aflat, gândește-te că aveam 22 de ani și eram la primul job, am sunat-o și i-am zis: “Bica, nu sunt director și nici Adi nu este.” „Ei și ce, cum adică el să fie director și tu nu?!”. Ne-a amuzat foarte tare povestea pe amândoi.

Florile și cărțile – o constantă în viața Raisei

Emilia Chebac: O întâmplare memorabilă de la primul job?

Raisa Beicu: M-am angajat la Groupe Renault când abia absolvisem și mi-am dorit tare mult acea poziție, motiv pentru care la interviu, când m-au întrebat dacă am carnet, am spus că da. Luasem carnetul la 18 ani, dar cum am avut o experiență neplăcută cu condusul, am lăsat-o baltă. Teoretic conduceam, dar nu și practic.

Odată angajată, șefa mea mi-a spus că voi merge săptămâna următoare la Mioveni cu un proiect. M-am albit. Pentru că nu am avut curaj să-i spun adevărul, a urmat o săptămână de groază. Prietenul meu cel mai bun a ieșit cu mine și m-a învățat să conduc. Nopțile, de la 2 la până la 6 conduceam, iar apoi mergeam la birou. Când mi-a dat Dusterul, am realizat că aveam iar o problemă: schimbasem mașina. Șefa mea, care era lângă mine când am preluat mașina, s-a uitat lung la mine. Se vedea că nu prea știam să bag în marșarier pe acel model. Tot drumul mi-am spus: “Este prima mea săptămână la Renault și dacă fac vreun accident nu o să mai pot da ochii cu nimeni de rușine.” Acum nu aș mai proceda așa, dar atunci am preferat o săptămâna de tortură decât să dezamăgesc. Și în ziua de azi conduc foarte bine datorită acelei săptămâni, chiar dacă nu a fost calea corectă s-ajung acolo.

Turcoaz

Emilia Chebac: Contul de instagram dezvăluie cât de mult îți place turcoazul.

Raisa Beicu: Da, e culoarea mea preferată. Mi se pare caldă și expresivă. Am dezvoltat o relație cu această culoare în prima mea vacanță în care am plecat singură – în Malta. Mama chiar a suferit o dramă când i-am spus că vreau să merg singură, dar îmi doream o distanțare de câteva zile. Mi-am luat cărți și muzică de care nu m-am atins, în schimb am trăit pentru prima dată sentimentul de relaxare totală – am stat zile la rând gândindu-mă și uitându-mă la mare. De atunci, asociez turcoazul cu liniștea din Malta.

Bunica Eugenia – un personaj de roman

Emilia Chebac: Bica (bunica Raisei) este o prezență constantă în viața ta și pe contul de instagram. Ce reprezintă ea pentru tine?

Raisa Beicu: Trăiesc cu teama că va veni momentul în care o să plece de lângă mine. Doar când cei dragi dispar de lângă noi realizăm că nu ne-am făcut timp suficient pentru ei. Când a murit unul dintre bunicii mei, cu care aveam o relație destul de distantă, am văzut în camera lui poze lipite cu scotch pe perete. Erau toți nepoții lui acolo, mai puțin eu și sora mea. M-am supărat că nu sunt și eu acolo, apoi am înțeles că nu puteam să-l condamn numai pe el – și eu ar fi trebuit să mă apropii mai mult de el și să încerc să avem o conexiune.

Cu Bica, care este un personaj amuzant și foarte interesant, am avut grijă să nu repet povestea. Bica a avut și o viața atipică. Pe lângă iubirea pe care i-o port, am fost curioasă și de povestea ei. A rămas orfană la 10 cu 3 surori mai mici de crescut. S-a căsătorit abia la 27 de ani cu bunicul care era mai mare decât ea cu 17 ani. Ea foarte săracă, el bogat. Întâlnirea cu bunicul i-a schimbat total viața. A cunoscut o îmbunătățire finaciară, dar a rămas cu metehne din trecut. Pentru mine este foarte interesant de urmărit și analizat. Oricât de bine i-a fost ulterior, avea momente când se autosabota din lipsa unui start bun. Bica este un exemplu de reușită, dar reușită într-un context anume.

Vulnerabilitate transformată în putere

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Raisa Beicu: Problemele de sănătate cu care m-am confruntat în 2017. A fost o perioadă foarte lungă de spitalizare, am pierdut multe și am suferit cum nu credeam că poate un om suferi. În România mi s-a spus la vremea respectivă că nu prea mai au ce să-mi facă și așa am ajuns în Austria, unde am fost salvată. Am trăit câteva luni știind că o să mor, informație care la 27 de ani este cel puțin greu de dus. Este cea mai dură modalitate prin care poți să ajungi puternic, așa cum sunt eu acum. Privind în urmă, dacă ar fi să o mai iau de la capăt, aș prefera să ajung altfel la acest rezultat.

Cu Andreea Mitran

Prietenii apropiați care cunosc povestea îmi spun că sunt un erou pentru felul în care am luptat. Nu cred că ține de eroism, ci doar nu am avut alternativă. Am luptat disperată să nu dispar, am avut norocul să reușesc, iar asta m-a făcut acum puternică. Nu înseamnă că nu mă mai confrunt cu disconforturi și supărări și acum, dar am căpătat anduranță în problemele macro. De aceea în momente de criză, eu reacționez mult mai bine decât alți oameni. Când e vorba de lucruri grave, de obicei mă adun repede și caut soluții. N-aș fi primit forța asta dacă nu m-aș fi confruntat cu probleme astea cu adevărat grele. Acum am alte standarde și știu cât pot duce. Toată această experiență mi-a întărit firea foarte firavă, am primit un bonus de putere pentru care sunt realmente recunoscătoare.

Cincșor

Emilia Chebac: Care este relația ta cu cărțile?

Raisa Beicu: Pe mine literatura mă ajută să mă repar pentru că arta de calitate asta face. Am crescut într-o casa cu o sufragerie capitonată cu cărți. În locuința mea din Bucureși am foarte multe cărți. Nu citesc ebookuri, chiar dacă prietenii îmi spun să renunț la cărțile clasice. Deși sunt o persoană fresh și la curent cu tehnologia, pentru mine biblioteca fizică este sfântă.

Emilia Chebac: Știu ca i-ai luat un interviu lui Lionel Duroy autorul „Eugeniei”. Ce fel de om este?

Raisa Beicu: Domnul Duroy, pentru că nu pot să-i spun altfel, provine dintr-o familie nobilă franceză. A avut o viață fulminantă, a fost meșter, curier și jurnalist. Și eu, ca el, am o pasiune pentru Sebastian. Jurnalul lui Mihail Sebastian mi se pare absolut fascinant și am citit foarte mult despre decesul lui suspect și povestea de dragoste neîmplinită cu Leni Caler. Faptul că un scriitor francez a fost atras de Sebastian și a scris o carte despre el mi s-a părut captivant.

Cei de la Humanitas Fiction urmau să scoată o carte despre Mihail Sebastian și cunoscând pasiunea mea pentru el m-au contactat. Mi-au trimis cartea, care se numea „Eugenia”, și așa am ajuns să îi iau un interviu lui Lionel Duroy.

Când ne-am întâlnit la Humanitas, am avut o chimie foarte bună. Poate și datorită numelui meu, al doilea meu nume este Eugenia, după Bica pe care o cheamă Eugenia. Unde mai pui că la vremea respectivă eram foarte apropiată de un băiat pe care îl cheamă Sebastian. Așa ca Eugenia i-a cerut un autograf lui Lionel Duroy pentru Sebastian, pe care numită Eugenia. Ne-am întâlnit la București pentru interviu, iar peste 2 zile ne-am revăzut și la Iași la Filit, unde era invitat. I-am mărturisit că pentru mine „Eugenia” reprezintă ceea ce ar fi fost dacă Leni Caler ar fi răspuns iubirii lui Sebastian. Am simțit că a punctat în carte foarte bine sacrificiile pe care le poți face din iubire. Mi-a spus: “Wow nu m-am gândit la așa ceva.” Nu voi uita eleganța lui, este un adevărat domn. Deși am anumite reproșuri asupra modului în care a fost scrisă, mi-a plăcut mult cum a adus problema antisemitică în contemporan și cum a intersectat poveștile.

Emilia Chebac: Ce părere ai despre cei care desființează o carte pe rețelele de socializare?

Raisa Beicu: Ca să critici îți trebuie o cultură extraordinară. Când nu-mi place o carte nu scriu despre ea. Aleg cărțile cu care rezonez și pe care le recomand. Eu nu cred că sunt superioară omului care a scris-o. Deși pot fi condamnată că nu am curaj, de fapt nu am curaj să dau de pământ cu un om care s-a documentat ani întregi pentru o carte. Mă deranjează foarte tare agresivitatea unor oameni care nu au nici o poziție. Una este să spui că nu îți place o carte, alta să devii agresiv.

Viața la hotel

Emilia Chebac: Ce poți să-mi spui despre pasiunea ta pentru hoteluri?

Raisa Beicu: Visul meu cel mai mare este să trăiesc jumătate de an într-un hotel. Cred că mi se trage de la filmele lui Wes Anderson – Hotel Grand Budapest, mai ales. La hotel mă simt foarte protejată și că nu am nici o grijă: mic dejun servit, halat proaspăt, papuci – totul e sub control, eu doar mă bucur de viață. Simt că acolo mi s-au luat greutățile, efectiv.
Când vreau să iau o pauză și să mă detașez de toate merg o noapte la hotel. Îmi place sentimentul de a fi turist în propriul oraș. Ce poate fi mai relaxant decât să citești o carte în halat și papuci făra să te apese nici o grijă?

Emilia Chebac: O amintire dintr-un hotel?

Raisa Beicu: Experiența mea la hotel Capitol. Fix în noaptea în care mi-am luat cazare la Capitol a fost festivalul de lumini, Spotlight. Eu nu mă dau în vânt după astfel de evenimente pentru că am o fobie de mulțimi. Până atunci citisem în cameră, dar la un moment dat m-am plictisit și am coborât în halat la recepție – așa cobor și la mic dejun. Era 22:00, recepția luminată, iar eu în halat și papuci. Am stat pe pervaz câteva ore și totul a devenit un experiment social. Oamenii îmbracați de festival, turiștii din recepție îmbrăcați elegant și eu în halat. Eram la festivalul de afară, dar de fapt nu eram pentru că ne despărțea un perete de sticlă (la parter la Capitol sunt acele geamuri mari de sus pâna jos, fix pe colțul străzii care duce spre Control, iar eu stăteam în vitrină). În halat eram în intimitatea mea, dar participam și la viața lor. Mi se părea o metaforă a întregii mele vieți, căci par un om extrovert, dar în realitate sunt introvertă și cel mai mult iubesc liniștea într-un halat, departe de gălăgia de după geam.

Inelele Raisei

Emilia Chebac: De unde pasiunea ta pentru inele?

Raisa Beicu: Sunt fascinată de mâini. Cu mâinile te ștergi de lacrimi, cu mâinile scrii mesaje de împăcare sau de despărțire. Pentru mine, într-o relație, momentul când ne luăm de mână în public este gestul maxim de apreciere, asumare și intimitate. Gestul de a lua de mâna mi se pare de o mie de ori mai intim decât primul sărut sau oricare alt semn de apropiere. Dacă iau de mână un bărbat în public înseamnă că există un mare potențial să-l iubesc în viitor. Mâinile spun foarte multe despre un om, iar inelul este forma de a împodobi acea mână. Prin urmare, colecția mea de inele este exteriorizarea acestei conexiuni.

Inelele Raisei

Emilia Chebac: Un inel de suflet?

Raisa Beicu: De 3 ani port un inel pe care nu l-am dat jos niciodată. Mi-a fost dăruit de părinți într-un moment dificil din viață, promițându-mi că o să mă protejeze și o să-mi poarte noroc. Pentru că am ieșit cu bine din acea experiență, am superstiția că inelul mă protejează. Uneori port rochii care nu se asortează deloc, dar nu vreau să renunț la el.

La mâna dreaptă un inel de suflet

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Raisa Beicu: Ana Rubeli mi-a spus că vrei să-mi iei un interviu și mi-a spus că ești un om care trebuie cunoscut, iar dacă a spus Ana asta, am acceptat. Am foarte mare încredere în ea.

Emilia Chebac: O provocare?

Raisa Beicu: Valeria Stoica.

Cu Cătălin Georgescu

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Raisa Beicu: Admir și apreciez foarte mulți oameni din preajma mea.
Valeria Stoica pentru feminitate, vulnerabilitate și atmosfera pe care o creează în jurul ei. În societatea actuală, e greu să mai găsești atâta diafan.
Răzvan Exarhu pentru că pe cât de amuzant, pe-atât de profund este. Deși pare că ia totul la mișto, în realitate are un nivel foarte ridicat de empatie și înțelegere. Îl apreciez pentru cum a scris „Fericirea e un ac de siguranță” și pentru modul în care împachetează dramele cu umor – am învățat multe de la el și îi mulțumesc.
Marius Manole mi se pare o combinație foarte bine echilibrată de geniu în teatru, cu umor (vezi emisiunea online pe care o face cu Ilona Brezoianu) și spirit civic. Fascinant cum într-un singur om s-au adunat atâtea talente.
Cătălin Georgescu pe lângă talentul fotografic pe care nici nu mai este nevoie să-l precizez, este un om vertical, care niciodată nu m-a dezamăgit. În cei 11 ani de când suntem prieteni, nu s-a schimbat deloc – are aceeași integritate și aceleași principii. El este unul dintre foarte puținii oameni de la care caut confirmări.
Alex Gâlmeanu pentru modul în care vede lumea. Un fotograf foarte talentat, cu o cultură generală pe care uneori sunt invidioasă.
Vlad Troncea – un prieten pe care țin foarte mult să-l includ în această categorie de oameni pe care îi apreciez și care mă inspiră. Era student la ASE, beam un vin sus La Motoare, când mi-a mărturist că este nefericit și vrea să facă altceva cu viața lui. La vârsta aia, cu toții aveam drame, dar spre deosebire de mulți alții, el s-a reinventat. A renunțat la lumea finanțelor și cum era foarte pasionat de artă și cultură, astăzi este actor și dansator. A ajuns atât de departe, încât acum joacă în Faust la Royal Opera House în Londra (încă am emoții când spun asta). În ciuda tuturor, nu a renunțat și a luptat pentru visul lui. Este un model de urmat și sunt foarte fericită că l-am cunoscut in real life.

Emilia Chebac: Ai un motto?

Raisa Beicu: Un vers dintr-o melodie:
„Să fugim care încotro
Cântând pe gheaţa crăpată
Să ne luăm viaţa la mişto.”

Versurile sunt scrise de Andrei Robin Proca, solistul trupei „Robin and the Backstabbers”, care este un poet desăvârșit. Din muzica românească, mesajul lui este cel mai aproape de sufletului meu.
Dacă ți se întâmplă lucruri grave și te adâncești în mocirlă, acolo rămâi. Dar dacă iei viața la mișto, înseamnă că faci tot ce poți să trăiești. Versul asta m-a ajutat oricând am disperat. M-am uitat la gheața crăpată și nu m-am scufundat. Arta bună asta face: ajută oamenii în momente de criză. Arta pur și simplu te repară.

Și pe Andrei Robin Proca îl includ în lista oamenilor pe care îi admir pentru cât de bine scrie și pentru cum face oamenii să cânte (pe gheața crăpată).

„Arta bună asta face: ajută oamenii în momente de criză.”

Mi-am dorit un interviu cu Raisa Beicu pornind de la contul ei de instagram. Nu vă imaginați acum că voi lansa o rubrica nouă pe blog despre conturi de instagram. L-am ales pe al Raisei pentru că spune o poveste. Și pentru o doză zdravănă de autenticitate. Mi-aș dori tare mult să văd mai multe astfel de conturi.

Și dacă tot vorbim de autenticitate, interviul cu Raisa o să rămână memorabil pe blogul meu. Ne-am „întâlnit” pe zoom. Când a căzut netul, am închis reportofonul spunându-mi că îl voi deschide când revenim în online. De conectat ne-am conectat, destul de repede, dar am uitat complet de reportofon. Așa că am pierdut vreo 20 de minute din răspunsurile Raisei. Aș fi putut să revin, dar am renunțat. Prefer spontaneitatea pentru emoții trăite în direct.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

În mijlocul copiilor de la Vizurești
Celebra întâlnire cu Jonathan Franzen

Fotografii din arhiva personală a Raisei Beicu

Categorii
Locuri Povești

Nicuța Enache -„Eu mi-am găsit drumul. N-aș mai pleca niciodată din Romania.”

La restaurantul Ciao Niki am ajuns absolut întâmplător. Veneam de la un eveniment, împreună cu 2 prietene, și căutam un loc unde să mâncăm. Cum V&I fac mereu alegeri bune îmi era indiferent unde mergeam. Verificam cu coada ochiului ecranul telefonului să nu depășesc ora de masă (fac insulină), de aceea, cuvintele Valentinei mi-au trecut vag pe la ureche: „O să-ți placă, plus că Niki are o poveste de viață interesantă. S-ar încadra perfect pe blogul tau.” Chestia asta că X are o poveste de viață spectaculoasă mi se spune atât de des încât am devenit imună. Chiar dacă venea din partea Valentinei, una din cele mai obiective persoane pe care le cunosc, nu i-am dat importanță.

Pe la începutul lui ianuarie, am intrat într-o clădire veche, unde se simțea în tot atenția la detalii. De la bradul și aranjamentele de Crăciun care te întâmpinau la intrare, la alegerea mobilierului, a corpurilor de iluminat și terminând cu fețele de masă impecabile. M-am topit ca o înghețată, într-o zi toridă de vară, când am văzut fotoliile în nuanțe deschise de muștar. Apoi am observat spațiul generos dintre mese și am realizat că acel loc este ceva aparte în peisajul restaurantelor din București.

M-am topit când am văzut fotoliile în nuanțe deschise de muștar.

A II-a zi puneam o fotografie și un mesaj pe instagram pe care îl puteți citi aici.

Despre Nicuța Enache (Niki), proprietara Osteriei Ciao Niki și a restaurantului Ciao Niki, despre afacerea ei și  proiectele în care este implicată s-a tot scris. Eu am vrut însă să-mi povestească despre perioada de început, când visa prea sus, și nimeni nu o susținea, iar cei apropiați au fost primii care i-au spus că nu se poate.

Ca orice fată de vârsta ei Nicuța Enache a terminat liceul și s-a înscris la facultate. Cum în jurul ei toată lumea se lamenta a decis că singura șansă să realizeze ceva în viață este să meargă la muncă în Italia. A renunțat la facultate, s-a măritat, și a plecat într-o țară în care singurele cuvinte pe care le înțelegea erau :„buongiorno” și „buona sera”.

Italia, cotată drept una dintre cele mai frumoase destinații de vacanță, pentru Niki s-a dovedit cea mai urâtă țară. Când a ajuns ploua, iar faptul că a stat apoi 2 luni fără să lucreze a dezechilibrat și mai mult balanța.

Primul job

Nu va uita niciodată prima zi de muncă. A plecat singură, fără să știe italiana, spre primul job care i s-a oferit. Nici acum nu-și explică cum s-a descurcat cu metroul și trenul. Pe lângă handicapul limbii la întoarcerea acasă a mai intervenit ceva. I se stricase telefonul și cum nu mai știa drumul spre casă s-a dus la un român și i-a spus: „Te rog frumos dă-mi telefonul tău! Nu vreau să-ți consum banii, pot folosi cartela mea, dar lasă-mă să-mi sun sora. E prima mea zi de muncă, aici în Italia, și nu știu să mă întorc acasă.”

Nicuța Enache a început ca femeie de serviciu într-un restaurant mare, cu peste 500 de locuri, aflat la 3 minute de Vatican. Inteligentă, implicată, caldă și binevoitoare nu se dădea în lături, fără să i se ceară, să-și ajute colegii atunci când aceștia erau copleșiți de numărul mare de clienți. Așa s-a făcut remarcată de patron și de la curățenie a început să răspundă de tot ceea ce însemna partea de desert, apoi a devenit ajutor la bucătarie pentru ca în final să ajungă să lucreze pe sală.

„În Italia mentalitatea nu este ca aici. Treaba mea este doar să duc farfuriile la masă. Asta încerc să implementez și la restaurantul meu. Nu te angajez să lucrezi doar ca ospătar, trebuie să înveți de toate. Nimeni nu trebuie să stea o viață să lucreze pentru altul.”

I-a fost destul de greu să învețe italiana pentru că mulți angajați erau români. Nu înțelegea instrucțiunile de folosință de pe etichetele produselor de curățenie și avea nevoie de ajutor. Colegii români trecuseră prin tot soiul de experiențe și nu erau dispuși să ofere informații cu ușurință. Fiecare își apăra spatele și jobul. „Se pregătea prânzul și nimeni nu venea să mă cheme la masă. Nu vrei să știi câte nopți am adormit plângând.”

A mers mai departe pentru că se simțea apreciată de patroni care erau interesați să le meargă afacerea. După 9 ani în acel loc a ajuns în punctul în care avea cheile de la restaurat pe mână. Lucra pe sală (echivalentul unui ospătar), știa să gătească și să facă aprovizionarea. Se descurca chiar și să managerizeze afacerea.

Restaurantului Ciao Niki

Demisia

În Italia nu ai voie să pleci când vrei sau când ai nevoie ci doar când îți dă concediu patronul. Nicuța Enache mi-a spus, cu tristețe, că erau tratați ca niște sclavi. În aceea perioadă a avut ceva de rezolvat în România. „Am anunțat cu un an înainte. M-au lăsat să plec dar, cu toate aprecierile, în lipsa mea mi-au schimbat contractul de muncă.” Avea de suportat singura chiria, între timp divorțase, și de plătit rate la bancă. Patronii au fost convinși că forțată de credite Niki va acepta fără să comenteze noua situație impusă de ei.

Deși nu avea nimic de rezervă, a plecat. Le-a pus cheile pe birou și le-a dat un preaviz de 15 zile. Nu le venea să creadă, dar nu au făcut nimic s-o oprească. Din această experiență a învățat un lucru. „Când stai prea mult într-un loc și simți că nu ești respectat e bine să pleci. E semn că locul tău este în altă parte.”

După 9 ani de muncă era complet în aer și simțea că nu se va mai ridica niciodată. Era exact în același punct ca atunci când pusese pentru prima dată piciorul în Italia. În plus pe lângă lipsa banilor se mai adăugase ceva… eșecul.

Noi începuturi

Pe lângă jobul de baza la restaurantul de unde își dăduse demisia, dimineața la prima oră Niki făcea curățenie la 2 scări de bloc. În același timp, mai mergea la un alt restaurant, la curățenie doar atunci când era solicitată. Le-a spus proprietarilor de aici că a rămas fără job.

Se pare însă că atunci când soarta închide o ușă, Dumnezeu deschide o fereastră. Nicuța Enache a plecat din restaurantul unde era tot universul ei și a început să lucreze la o osterie (tot în apropierea Vaticanului). Era un loc mic, o afacere de familie, dar cu o altă energie. Nu se mai pierdea într-o mare de angajați, iar asta a fost un caștig pentru ea. Pentru că patronii au ajuns să o cunoască, au îndrăgit-o nu doar pentru plusvaloarea pe care o aducea afacerii lor ci și pe Nicuța Enache ca om. Proprietarii erau din Sardinia. De la ei a învățat să gătească paste ca italienii, să asorteze vinul cu mâncarea și să vină în întâmpinarea dorințelor clienților – personalizat nu la grămadă. Deși a stat doar un an și jumătate în acel job a ținut ca ospitalitatea care a găsit-o acolo să o aducă și în România.

Fotografia mea preferată – Repatriot Alba Iulia 2017

O zi din viața Nicuței Enache în Italia

La prima oră a dimineții, când italienii încă dormeau, Nicuța Enache făcea curațenie la cele 2 scări de bloc „silențios” să nu derajeze. La prânz mergea la osterie. Printr-o cunoștință a ajuns să lucreze și la un restaurant cu mulți turiști unde pregătea micul dejun. Aici toți erau tineri și niște colegi minunați. Nu-i venea să credă că se poate lucra așa.

Cum seara era liberă, atunci când a apărut o altă oportunitate, și-a mai luat încă o slujbă. La un restaurant de lux în afara Romei. Acest job avea să fie tușa finală care i-a rafinat considerabil tehnica de a lucra într-un restaurant.

La fiecare din cele 3 restaurante purta o altă uniformă. Când ajungea acasă, noaptea la 1:00 – 2:00, băga uniformele la mașină, dimineața le călca și o lua de la capăt. Realizez cât de greu trebuie să-i fi fost. Culmea ironiei era că după o zi istovitoare, seară când se instala oboseala, la restaurantul de lux, Niki trebuia să arate impecabil. Radioasă, cu o mină odihnită și cu o uniformă ca scoasă din cutie. Era un mediu în care nu-și permitea să lase nici un detaliu la voia întâmplării.

„Voi pleca acasă, în România, și voi deschide un restaurant” După cum se vede s-a ținut de cuvânt
Niki este acum proprietara a 2 restaurante
Restaurantului Ciao Niki

Încolțește idee afacerii

Nicuța Enache a reușit să câștige încrederea patronului care, văzând-o că vrea să învețe de toate, i-a propus să-l ajute cu managerierea afacerii. Se pare că nu-și mai dorea să treacă în fiecare zi pe la restaurant, iar Niki era persoana potrivită care să-i țină locul. Acela a fost momentul în care a început să se gândească serios la propria afacere. „Dacă omul asta a avut încredere că pot face față, de ce să lucrez pentru el când pot lucra pentru mine? Le spunem tuturor cunoscuților: Voi pleca acasă, în România, și voi deschide un restaurant. Nimeni nu mă credea. Mai rău, nimeni nu-mi dădea nici o șansă.”

Înapoi acasă – în România

După 12 ani de muncă în Italia când, în sfârșit, ar fi putut să se bucure de rezultate Nicuța Enache decide să se întoarcă în România. Se săturase să muncească pentru visurile altor oameni, iar pe ale ei să le pună mereu în așteptare. Își dorea restaurantul ei în Romania. Simțea că doar acasă putea să prindă aripi. Și-a pus hainele în mașină și cu doar 3000 de euro a plecat spre România. „Îmi doream să merg acasă să deschid poarta și să o știu pe mama că mă așteaptă. Îmi doream să aud un colid de Crăciun. În primii 5 ani de Italia când auzeam românește, de dor, îmi dădeau lacrimile.”

A ajuns acasă (lângă Focșani) s-a odihnit câteva zile, apoi a venit în București, a închiriat o cameră la hotel și a început să bată agențiile în cautare unui spațiu pentru restaurant. De la hotel s-a mutat câteva zile la o prietenă, iar apoi a închiriat o garsonieră. S-a întors în Italia unde avea încă un contract de muncă bun care îi permitea să obțină un credit avantajos. Seara lucra la restaurantul de lux, iar ziua colinda băncile pentru obținerea unui credit. Când l-a dobândit o parte din sumă a lăsat-o garanție în banca italiană (acoperea ratele pe un an) iar cu diferența a venit în România.

Primul restaurant – Osteria Ciao Niki

Nicuța Enache și-a dat termen un an să pună afacerea pe picioare. Dacă va merge bine, dacă nu, se va întoarce în Italia și va munci toată viața pentru visurile altor oameni. Dar nu putea face asta până nu-l încerca și pe al ei.

În prima săptămâna de România mergea doar cu taxiul. „Deși ador să conduc îmi era groază de traficul din București.” Între timp s-a împrietenit cu o doamnă care lucra în sistemul bancar și care a ajutat-o teribil. Nu numai cu informații bancare ci și cu sfaturi atât de necesare pentru a supraviețui în jungla lui: „Nu se poate, aici ești în România!”

”Când am început renovarea spațiului mergeam singură la Dedeman. Mă rugam de oamenii de acolo să mă aștepte la ieșire și să mă ajute cu materialele de construcție.”

Ea care ajunsese să managerieze o afacerea în Italia, în România nu știa să calculeze un preț. Plângea non – stop. Dar viața avea să-i scoată în cale un om providențial. Un domn care avea să-i „traducă” din limba română în limba română cum stă treaba cu partea legislativă, autorizațiile și actele necesare. Da, ați citit bine din română în română!

Când simțea că lucrurile s-au mai așezat acest domn face un preinfarct „Stăteam cu domnul X în telefon și plângeam. El în spital și eu singură la osterie. Îi spunem că nu pot deschide pentru că îmi lipsește o autorizație și habar n-aveam să fac prețurile la marfă. Omul asta minunat m-a pus să-i trimit poze pe whatsapp cu factura de vinuri și mi-a explicat cum să calculez prețurile.” Un alt moment în care s-a panicat, crezând că nu va putea deschide la timp, a fost când i-a fost livrată mobila sub formă de… pachete. Niki, în naivitatea ei, a crezut că mobila va veni cum era expusă la Ikea. Iarăși s-a rugat de un paznic dintr-o clădire alăturată să o ajute să asambleze mobilierul noaptea.

Osteria Ciao Niki începe să funcționeze

După multe peripeții Nicuța Enache deschide, pe 27 noiembrie 2014, primul restaurant Osteria Ciao Niki. La început a avut 2 angajați. Era un flux continuu de personal. La o săptămâna plecau și veneau alții. „Nu-mi venea să cred ce se întâmplă. Găteam singură, făcem aprovizionare și nu-mi vedeam capul de treabă”

Lucrurile se mișcau, începuse să prindă mersul lor. Era greu, dar nu se plângea. „Apoi s-a îmbolnăvit tata. Necunoscând pe nimeni mă gândeam că în lumea asta mare doar dacă ai relații te descurci. M-am luptat să-l duc pe tata într-un spital unde să aibă parte de un tratament bun.” Atât că spitalul era la Iași și de fiecare dată când mergea să-și viziteze tatal închidea restauranul. Niki mi-a mărturisit că „Numai Dumnezeu a ținut atunci Osteria”. Ajunsese să se împrumute de peste tot. Tratamentul costa, iar chiria trebuia plătită chiar dacă restaurantul nu-i aducea venituri.

„Timp de 2 luni în fiecare sâmbată după ce terminam munca la 1:00 – 2:00 noaptea mă urcam în mașină, treceam pe la Focșani să o iau pe mama și plecam mai departe spre Iași. Stăteam cu tata câteva ore, o lăsam pe mama la Focșani și veneam spre București unde ajungeam luni la 3:00 – 4:00 dimineața.”

După moartea tatalui, pe care Niki l-a adorat, s-a refugiat în muncă. Avea Osteria de 1 an când o jurnalistă de la Ziarul Financiar i-a spus că șefii ei ar vrea să scrie despre Osteria Ciao Niki. „Vrea să fii mai cunoscută pentru că te-ai întors acasă”. După acel articol lumea ei s-a schimbat, dar nu și Niki. Cum a rămas, în continuare, aceeași persoana cu picioarele pe pământ Nicuța Enache mi-a dezvăluit: „Când succesul vine oamenii năvalesc, dar la început când ai nevoie de ajutor e gol în jurul tau.”

Deschide al II-lea restaurant Ciao Niki

Pe 19 iunie 2019, Nicuța Enache a deschis al II-lea restaurant Ciao Niki. Anii au trecut, iar fata care la întoarcerea în țară părea că se luptă cu morile de vânt, acum tot aici, în România, a ajuns să inspire oameni. S-a alăturat echipei Repatriot și își spune povestea. Pentru ea a funcționat să lupte, din greu, pentru visul ei acasă, decât să muncească printre străini. În prezent ajută copii și bătrâni. Se împlică în acest ajutor cu același profesionalism ca pentru propria afacere. Merge prin orfelinate și vede de ce au nevoie copiii. Niki nu va trimite niciodată, de Craciun, cizme mărimea 37, 38 unor copii care poarta 32, 33. Într-un cămin de bătrâni Niki nu va plăti geamuri, când este nevoie de uși. M-a amuzat teribil când mi-a povestit ca la un eveniment unde trebuia să înmâneze un premiu, deși a uitat numele câștigătorului, la final nu a uitat să ia microfonul prezentatorului și spună unei săli întregi că mai are nevoie de 12 uși pentru un cămin de bătrâni. Acolo pe unde trece Nicuța Enache lasă urme.

Alături de echipa Repatriot astăzi Niki inspiră oameni
Ajută copiii

Ajută bătrânii

Niki deși plângea, la propriu, atunci când îi era greu, niciodată nu și-a pus problema să renunțe. Pentru mine este, de departe, una dintre cele mai puternice femei pe care le cunosc. Nicuța Enache care în prima zi de muncă, în Italia, nu știa drumul spre casă, după 12 ani printre străini și-a găsit calea. Aici, acasă, în România. Ultimile ei cuvinte înainte de a ne despărți au fost: „Eu mi-am găsit drumul. N-aș mai pleca niciodată din Romania.” Vocea îi tremura, avea lacrimi în ochi, iar modul cum mi-a spus-o nu cred că-l voi uita prea curând.

„Eu mi-am găsit drumul. N-aș mai pleca niciodată din Romania.”

În general, oamenii preferă să vorbescă doar despre succes. Despre greutăți, respingeri și lipsă de susținere a celor din jur omit să spună. De ce? Pentru că societatea noastră validează succesul, faima și oamenii cu bani. Dacă nu faci parte din categoria asta nu ai drepul să visezi. Eu prefer poveste ei. Clădită pe renunțări, lacrimi și munca titanică.

Indiferent cine ești tu cel care vei citi acest articol, dacă îți dorești ceva, iar cei din jur te descurajează… îndrăznește numai visurile care te sperie sunt cu adevărat mari. Nu te lăsa modelat de societate, forțeaz-o să-ți recunoască valoarea. La fel cum a făcut și Nicuța Enache. A vrut un resturant în România, iar acum are două.

Este chemată să-și spună povestea…
Îndrăznește numai visurile care te sperie sunt cu adevărat mari

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Sursă fotografii: arhiva personală a Nicuței Enache

 

 

Categorii
Cultură Viața mea

O săptămână la DoR

Ideea acestui articol mi-a venit în timp ce citeam #36 DoR – Decât o Revistă. Mai precis reportajul Nicoletei Rădăcină, Butonul roșu, despre greva muncitorilor de la fabrica Electrolux. Pentru a se documenta Nicoleta a mers de 2 ori la Satu Mare unde, de fiecare data, a stat câte o săptămână. M-am întrebat cum ar fi dacă aș petrece și eu o săptâmâna în redacția DoR, să-i cunosc pe reporteri și editori pentru ca apoi să scriu despre ei.

Repede, să nu mă părăsească curajul, am scris un mesaj Nicoletei, am închis ochii și am dat click pe send. Acum că dorința mea era transmisă, nu-mi rămânea decât să aștept răspunsul. Din fericire au rezonat cu propunerea mea așa că, în perioada 27-31.01.2020, aveam să respir același aer cu editorii și reporterii de la DoR. Puteam, în sfârșit, să-i întâlnesc pe oamenii care au contribuit (și contribuie) substanțial la ridicarea calității jurnalismului în România.

Iată-mă într-o dimineață de ianuarie parcurgând același traseu pe care am mers ani de zile. Diferența era că acum abia așteptam să ajung, în timp ce în trecut pe măsură ce mă apropiam de un loc, aflat în vecinătatea redacției DoR, simțeam cum muream în fiecare zi câte puțin. Acealași drum, dar cu o altă perspectivă.

Echipa DoR (aproape completă – e cam greu să strângi 25+ de oameni la poză) Credit foto: Cătălin Georgescu

Am ajuns și timp de câteva minute, cât au durat prezentările, nu știam ce să cred. Era o glumă sau pur și simplu coincidență? Aproape toate numele erau dublate, unele chiar triplate: Andreea, Oana, Carla, Cătălina, Nicoleta, Anca. Mă simțeam ca într-un carusel, ceea ce nu mi se mai întâmplase până atunci. Singurele nume pe care le-am reținut au fost Nicoleta Rădăcină și … Irina. Cei care mă urmăresc cunosc obsesia mea pentru acest nume. Nu am putut să o identific nici măcar pe Andreea Vrabie, deși podcastaul ei Pe Bune îl ascult de peste 2 ani.

Eram în „laboratorul” unde se fabrică poveștile cu miză umană pe care le citesc cu atâta plăcere. Luni ora 10:00 – începe ședința editorială moderată de Sorana Stănescu cu întrebarea: Ce ați consumat în weekend? (întrebarea variază la fiecare ședință). Au venit spre mine o avalanșă de informații. Despre cărți, filme, cafenele, evenimente DoR din țară, am aflat chiar și de existența unui excelent patinoar în Cișmigiu. Mă mai relaxasem când mi-am auzit numele. Am dedus că era rândul meu să spun ce consumasem: Bizanț – o carte și un serial pe Netflix.

Sorana Stănescu (credit foto: Cătălin Georgescu)

După acest intro discuțiile au luat o turnură mult mai serioasă.
• Am aflat că articolul despre Brădetu „s-a dus până la cer” și a devenit un fenomen.
• Că vorbitul la evenimente duce la o creștere sănătoasă a brandul personal.
• Cum stă publicația DoR cu evoluția datelor de trafic.
• S-a vorbit despre întâlnirile din țară cu cititorii. La Iași, Facultatea de Litere, reporterii DoR au discutat cu studenții dacă se mai merită să faci jurnalism în ziua de azi? În Vaslui au dezbătut, cu peste 50 de oameni: de ce vor să plece din țară, dar și dacă se gândesc să se mai întoarcă ? În ambele locuri, reporterii DoR, au fost asaltați cu întrebări de unde concluzia lor că oamenii din alte orașe își doresc aceste întâlniri.
• Am sesizat o preocupare aparte pentru economia rurală și satul românesc. Dacă în 2019 au ales o destinație bine țintită – un loc în jud. Suceava, în 2020 au schimbat abordarea. Un membru al echipei a pus degetul pe harta. În martie – aprilie vor pleca să facă predocumentare pentru un viitor articol în jud. Buzău – Lopătari/ Beceni.
• S-a discutat despre calitatea aerului din atâtea unghiuri încât la plecare, în drum spre casă, elaboram strategii și căutam pe net care este cel mai performant purificator de aer (de apartament) pentru aerul poluat. Se pare că traficul nu este cea mai mică problemă, altele sunt problemele reale. Reporterii DoR care vor scrie articole pe această temă, cu siguranță, nu se vor rezuma doar la experți (excelenți teoreticieni) ci vor discuta și cu grupuri civice care încearcă să facă lucruri în comunitatea lor (partea practică).

Marți, miercuri și joi sunt zilele în care reporterii DoR merg pe teren. Oricât de mult aș fi vrut să merg cu ei peste tot nu puteam să mă împart, așa că am decis să mă limitez doar la evenimentele din redacție. În timp ce ei își documentau viitoarele articole, eu am reușit să iau interviu unei actrițe din România care, în prezent, studiază la Londra. A jucat rolul principal într-un film pe care îl consider un fenomen – „Între chin și amin”. Venită acasă pentru 2 săptămâni (să filmeze la un proiect) singura ei zi liberă era marți exact în ziua în care eu ar fi trebuit să fiu în redacția DoR.

Fotografie de grup la Alba Iulia (credit foto: Cătălin Georgescu)

Joi seara ora 19:00 înapoi în redacție. În timp ce în apartamentul 3 (sediul DoR) se desfășura întâlnirea cu o parte din oamenii care au împlinit 30 de ani odată cu Revoluția, în apartamentul 4 am participat la Meet the Reporter cu Școala 9. Acela fost momentul în care mi-aș fi dorit să am o clonă.

În fiecare joi reporterii DoR se întâlnesc cu cititorii revistei. A fost rândul Nicoletei Coșoreanu să povestească despre experiența ei de când scrie la Școala9 și DoR. Deși în prezent este reporter la Școala9, o publicație jurnalistică dedicată educației preuniversitare, nu a uitat să mărturisească cât de mult și-a dorit să lucreze la DoR.

În timp ce pe ecran se derulau imagini cu Nicoleta, eram atentă la modul cum ne introduce în povestea ei. Nu sunt genul care să mă las sedusă doar de un discurs bine articulat. Limbajul non verbal și bucuria din privirea o deconspirau – fata asta chiar arde frumos pentru fiecare articol. Mă tem că am cam „hărțuit-o” cu întrebări: cum își face documentarea, dacă s-a regăsit în povești pe care le-a scris și cum reușește să-și păstreze concentrarea și obiectivitatea? Mi-a plăcut că, pe parcursul discuției, în timp ce cititorii aveau tendința să conducă discuțiile spre experiențe personale, Nicoleta și-a păstrat echilibrul. Empatiza cu cititorii și problemele lor, dar întorcea cu eleganță discuția pentru ca tema prezentării să nu fie trimisă în exil.

Nicoleta a menționat un nume, pe care l-am auzit de foarte multe ori la studente și absolvente de jurnalism – Emilia Șercan. Cred că exprimarea ei a fost ceva de genul: „Această profă minunată, Emilia Șercan!” Un nume care parcă mă urmărește. Încep să mă întreb dacă nu se impune un interviu?

La un moment dat pe ecran a apărut draftul articolulul – „Acasă nu încape într-un bagaj” scris de Nicoleta în care se vedeau corecturile lui Cristian Lupșa – editor DoR. Cum povestea documentată de Nicoleta avea un mare potențial emoțional, Cristi, prin completările făcute, îi sugera să scoată în prim plan acest aspect. Știe el de ce mizează pe aceste reacții afective. Emoțiile autentice, subliniez autentice, sunt cele care conectează cu adevărat oamenii.

Cred că era ora 21:30 când am plecat de la Școala9. Alături la DoR continua întâlnirea, celor care au împlinit 30 de ani odată cu Revoluția, deși începuse la 6:00. Ușa era deschisă și vedeam chipurile participanților. Nu aveam nevoie de prea multă intuiție să realizez că acolo era un eveniment special. Plutea în aer ceva ce nu vezi în fiecare zi.

O parte din echipa DoR la Perugia, la Festivalul Internațional de Jurnalism

Am început săptămâna mea la DoR luni cu o ședință săptămânală și am încheiat cu o ședință lunară vineri ora 15:30 – Stare de DoR. Dacă în prima zi nu cunoșteam pe nimeni, acum puteam să indentific fiecare membru al echipei. Fiecare Andree (sunt 3) cu numele de familie, fiecare Oană etc. Ați prins ideea. Sedința lunară a fost moderată de Cristian Lupșa – editor DoR. Cristi e genul de persoană care intimidează, dar cum ascultasem podcastul Andreei Vrabie (îl puteți asculta aici) să spunem că mi-a fost ceva mai ușor să mă raportez la omul Cristian Lupșa și nu editorul Cristian Lupșa.

Cristian Lupșa (credit foto: Alex Gâlmeanu)

În fiecare an au ales un cuvânt care să-i definească. Pentru DoR 2020 este Siguranță și Impact. În relații, în comunitate și societate. O centrare pe ce fac și pe ce lucrează. Trăim într-o lume în care, cu toții, alergăm după like-uri și share-uri în număr cât mai mare. Deși uneori ne erodeză emoțional, vrem notorietate și vrem expunere. Cristi a punctat un lucru pe care în ultima vreme l-am simțit pe propria piele: „Impactul offline rămâne pe când cel online, deși are și el rolul lui, se pierde.”

Planificări, strategii și calendarul lunii februarie. Totul era acolo pe ecranul din fața mea. Transparență totală. Am văzut până și grila de salarizare. Toți oamenii care lucrează la DoR și Școala9 au contracte part-time. Am înțeles că în spatele unor reporteri care produc conținut de valoare, există un om care a realizat cât de valoroasă este resursa umană cu care lucrează.

La un moment dat Cristi a întrebat: Ce aveam de sărbătorit? (o realizare a ta sau a echipei?) Așa am aflat că întâlnirea celor de 30 de ani fost un succes. Oamenii aproape că refuzau să mai plece. De departe, cel mai reușit eveniment la capitolul întâlniri cu comunitatea. Un proiect coordonat de Nicoleta Rădăcină – îngerul blond ( roz sau mov) care m-a conectat și pe mine cu cei de la DoR. Felicitări, Nicoleta! S-a vorbit despre întâlnirea cu comunitatea din Iași despre care au spus că ar trebui clonată și despre fenomenul Brădetu. Când mi-a venit rândul am spus: Faptul că sunt aici cu voi.

Nicoleta Rădăcină, îngerul blond de la DoR (foto credit:Cătălin Georgescu)

Când pe ecran au apărut imaginile cu noul sediu am putut să le văd entuziasmul, dar mai ales să-l aud. Au fost extrem de vocali. Începând cu 1 martie echipa DoR se mută în casa nouă. O clădire mai mare și mai potrivită cu nevoile lor. În timp ce pe ecran se derulau imagini cu amplasarea birourilor pe etaje, locul de fumat, sălile de ședințe și terasa, Jo (Georgiana Ilie) a punctat că noul sediu beneficiază de finisaje excelente. Acela a fost momentul în care am realizat cu câtă grijă a fost ales acest loc.

Georgiana Ilie (foto credit: Cătălin Georgescu)

Nu vă închipuiți că totul e perfect. Când a apărut slideul cu zilele libere și jumătate din ele erau tăiate le-au cam căzut fețele. Cea mai spinoasă zi s-a dovedit 1 Iunie – Ziua Copilului. Ca părinte e frustrant să pice într-o zi în care trebuie să fii prezent la job. Și cum o parte din zilele libere date de Guvern au picat, în 2020, în zile în care toți editorii și reporterii trebuie să fie prezenți (sedința săptămânală de luni, sedința lunară plus altele evenimente) e normală să apară discuții.

Lui Cristi Lupșa i se pune deseori întrebarea: „Tu cum de nu-ți iei lumea în cap?”. E greu de lucrat în echipă când coordonezi 25 de oameni, de aceea subliniază că: „ce face DoR este mai important decât ce face fiecare individual”, dar și că „Din fericire suntem cea mai bună echipă pe care o știu.” Nu cred că greșesc dacă afirm că o spunea cu mândrie. Cum fiecare vrea mai mult, mai diferit decât mediul în care funcționează, Cristi îi încurajează să spună de ce au nevoie. Să vorbească despre lucrurile care le produc griji. Așa înțelege el forță în comunicare la nivel de echipă.

Ce m-a impresionat cel mai tare la prezentare lui Cristi Lupșa? Transparența. Am avut acces la informații la fel ca fiecare membru al echipei. Într-o țară în care lipsa încrederii a devenit brand național, el este dovada ca se poate și altfel.

După Starea de DoR a urmat o pauză și apoi a început la 17:00 – Storytime. Pornind de la articolul ei din ultimul nr. DoR „Acasă nu încape într-un bagaj” Nicoleta Coșoreanu a construit conceptul prezentarii în jurul unui cuvânt – acasă. În timp ce pe ecran se succedau imagini cu apartamentul unde a copilărit și locurile unde a locuit în București am înțeles că pentru Nicoleta acel acasă, de bază, nu e un loc care se transformă și devine tot mai rafinat. Acasă este despre emoții și oameni dragi. Acasă poartă în el suficientă dragoste încât să o protejeze pe tânăra care a plecat în lume cu visurile într-o valiză. În prezent pentru Nicoleta, acasă este locul unde s-a stabilit cu omul iubit. Acasă a devenit, prin poveștile pe care le spune, și redacția în care lucrează. Acasă va fi mereu locul unde se simte iubită, în sigurață, unde îi cresc aripi și visurile îndelung ocrotite devin realitate.

La finalul prezentării Nicoleta a punctat: „Nu vreau să plec din Romania, deocamdată cred că mai multe lucruri de făcut aici”.

Irina Tacu (credit foto: Cătălin Georgescu)

La începutul acestui articol, am menționat că singurul nume pe care l-am reținut a fost Irina. De ce? E numele meu preferat. Așa o cheamă pe fiica mea, așa o cheamă pe mama și așa aș fi vrut să mă cheme și pe mine. Mulți mi-au recomandat să-mi schimb numele, dar eu am decis să am o rubrică pe blog – Irina. Firește că nu aveam cum să ratez un interviu cu Irina Tacu – reporter DoR.

Era în jur de 8:30 p.m când am plecat din redacția DoR. Le-am lăsat acolo pe Sorana, Nicoleta și Irina. Eram îngrijorată. Când am înțeles câtă documentare, câtă muncă și câtă pasiune înmagazinează un articol până apare print și online m-a luat amețeala. Asta fără să mai pun la socoteală oamenii care se ocupă de site, fotografii și toți oamenii care în redacția DoR fac lucruri care mie îmi scapă. Așa că vineri seara când bucureștenii erau oficial în weekend, undeva într-un mijloc de transport îmi spuneam: Doamne în ce m-am băgat?!

Nu vreau să minimizez ceilalți membrii ai echipei, doar că în saptămâna pe care am petrecut-o la DoR anumiți editori și reporteri au fost mai vizibili prin evenimentele pe care le-au moderat și organizat.

The Power of Storytelling (credit foto: Vlad Cupsa)

Săptămâna mea la DoR a zburat. Am depășit de mult timp faza că un reporter bun este prototipul Veronicai Guerin, deși cu ce probleme se confruntă România avem nevoie de 10 Guerin nu una. Nu toți jurnaliștii au ADN de erou. Dar în meseria asta nu e nevoie numai de eroi. Este nevoie și de oameni care caută soluții. Acest tip de jurnalism îl fac cei de la DoR.

Pentru ca vocea lor să fie din ce în ce mai auzită jurnaliștii buni au nevoie de cititori generoși. Atunci când îți place ceva nu ține doar pentru tine. Ca binele să răzbească mai ușor este nevoie să fie propagat. Un film, un spectacol, o carte, o revistă care îți bucură sufletul există prin cei care le consumă. Îți place – spune, povestește și recomandă. Dar mai ales cumpără. Conținutul de calitate nu e gratis. Tu ai produce, la infinit, ceva care chiar dacă te împlinește sufletește, nu îți poate achita rata la mașină sau casă?

După săptămâna mea la DoR sunt mai convinsă ca niciodată că jurnalismul este vocație. De aceea mulți chemați puțini aleși.

DoR Live, iulie 2018 (credit foto: Cătălin Georgescu)

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Îmi place teribil fotografia asta făcută de Cătălin Georgescu
10 ani de DoR – de la întâlnirile cu comunitatea – (foto credit: Mihai Ciobanu)
DoR… (credit foto: Mihai Ciobanu)

 

Categorii
Diverse Interviuri

Emilia Chiscop o jurnalistă puternică precum cristalul

În clasa a V-a ne-a venit o colegă nouă – Emilia Chiscop (vezi biografie final articol). O priveam pe fata micuță, cu ochi albaștri și cu o doză substanțială de inocență care parcă îmi transmitea: „Pe mine răul nu mă atinge!”. Am decretat, pe loc, că îmi place Emilia. O perioadă am fost și colege de bancă. Ne-am amuzat teribil că aveam același prenume. O simțeam că este altfel, dar nu-mi era clar de ce. La 11ani, nu eram deloc specialistă în inițierea unei conversații care să-mi lămurească curiozitățile pe loc. Nu mai spun de capacitatea mea de analiză care lasă tare mult de dorit. Unde mai pui că eram timide amândouă așa că ne-a luat ceva vreme să ne împrietenim. Îmi placea să merg acasă la ea. Părinții Emiliei mă făceau să mă simt specială. Îi căutam mereu compania și știam că mă pot baza pe ea. Astăzi pot exprima, mult mai bine, ce gen de om este Emilia. Aparține unui club elitist, unde sunt admiși doar cei care nu-și negociază principiile.

Cu Emilia aveam în comun o pasiune – lectura. Deși trăiam într-o casă plină de cărți, îmi doream acces și la o altă bibliotecă. Cum părinții Emiliei erau profesori de română m-am bucurat că, în sfârșit, găsisem un loc de unde să împrumut tot ce nu aveam acasă.

De obicei, ne petrecem timpul în camera ei. Îmi amintesc că într-o zi căutam o carte pe care nu o găsisem nicăieri. Mi-a spus că o are. Ne-am îndreptat spre sufragerie și am început să scotocim în toate rafturile. Nu cred că o ai! i-am zis. „Ba da!Stai un pic!” A început să deschidă, pe rând, toate ușile, din bibliotecă, despre care, până atunci, eram convinsă că sunt doar dulapuri care au rol de a camufla lucruri. Am rămas fără suflare. Erau acolo ediții princeps, multe carți din perioada interbelică și chiar mai vechi. M-am uitat la ea. Ai voie să-mi arăți asta? „Ție, da. Ai mei au văzut cât de mult îți place să citești. Te poți uita, dar n-am voie să ți le dau acasă.” Erau multe cărți, în română și franceză, apărute la edituri interbelice.

Nu-mi mai aduc prea bine aminte pentru că am fost sedusă de o colecție de reviste. Dintre toate comorile alea, eu am ales să citesc reviste Cinema din perioada interbelică. Eram vrăjită de Greta Garbo și Marlene Dietrich. Dar cum aș fi putut să rezist? Erau anii ’80. Cenușii, triști și plini de lipsuri. Presă comunistă înterzicea luxul, starurile îmbrăcate de cele mai celebre case de modă, rivierele de briliante, blănurile scumpe, mașinile cu șofer și reședințele opulente. Era de neconceput ca vedeta favorită să fie așteptată și ovaționată de sute și mii de admiratori. Toată strălucirea aceea mă năucea. Acolo am citit despre amploarea fenomenului „Pe aripile vântului”, despre povestea de dragoste dintre Vivien Leight și Laurence Olivier. Acolo am văzut că Olivia de Havilland nu era ștearsă ca personajul ei Melanie ci absolut superbă.

Este o amintire pe care o voi purta în suflet toată viața. În acea zi, Emilia a deschis ușile de la biblioteca părinților și mi-a permis să pătrund într-o lume mult mai frumoasă decât realitatea în care trăiam atunci.

Fata cu ochi albaștri a terminat istoria și a devenit profesoară. Apoi a intrat în presă pentru că se cam săturase de viața eroică din învățământ. În România a scris ani buni pentru diverse publicații. Fata timida s-a transformat într-o jurnalistă cu păreri bine argumentate. Într-o zi a câștigat o bursă Rosalynn Carter pentru Jurnalism în Sănătate Mintală și a plecat peste ocean. În Statele Unite și-a întâlnit viitorul soț și a rămas acolo pentru totdeauna.

Emilia Chebac: Cum a fost trecerea de la istorie la jurnalism?

Emilia Chiscop: S-a petrecut după 2 ani de profesorat, o carieră pe care mi-o alesesem mimând cariera părinților, profesori de română, amândoi foarte respectați și împliniți prin munca lor temeinică. Un an am predat ca suplinitoare la școala de la CUG, din Iași. Aveam 24 de ani și aveam câțiva elevi de clasa a VIII-a care se apropiau de…18. Aceștia ridicau mâna politicos să îmi pună întrebări, iar când le ofeream cuvântul întrebau „Aveți prieten?” În al doilea an, am devenit profesor titular la Liceul din Târgu Frumos. După un trimestru de trezit la 4 dimineața ca să prind trenul personal care avea gheață pe culoar, și după ce inflația anilor 96-97 făcuse ca din primul meu salariu de titular să îmi cumpăr doar un pulover (portocaliu cu dungi) și abonament de tren – rămânând ca de mâncare și chirie să îmi plătească părinții – am ajuns ca în fiecare dimineață, în timp ce mă pregăteam de o nouă zi, să îmi promit că voi pleca din învățământ. Mulți profesori au rămas, trăind vieți eroice.

Mergeam într-un weekend la părinți, iar în ziarul Monitorul de Iași, pe care îl luasem de la tonetă, era un anunț pentru înscrieri la școala de presă. Culmea e că nu eu, ci mama mea a văzut anunțul…Trecerea adevărată de la istorie la jurnalism a fost însă trecerea de la fata timidă și oarecum neîncrezătoare în abilitatea ei de a face presă, într-o jurnalistă virulentă. Mi-a folosit sfatul comun din manualele de jurnalism – când ți-e frică să abordezi un om important, imaginează-ți-l în momentul său cel mai intim… pe scaunul din baie.

Emilia Chebac: Îmi poți descrie evoluția carierei tale de jurnalist?

Emilia Chiscop: Nu mă caracterizează debuturile intempestive. Încep de obicei timid, explorând. Am început să scriu știri de coloană, în vacanța școlară de vară din 1997, când nu eram sigură dacă voi fi angajată după școala de presă. Știri gheboase și mici. După vreo 6 luni am inițiat o campanie despre nepotismele din viața universitară din Iași, unul din primele proiecte de acest gen de atunci.

În 1999 am luat Premiul BBC România și al Ambasadei SUA pentru o anchetă intitulată Fabrica de Cancer, o poveste cruntă despre muncitori din Pașcani care s-au îmbolnăvit din cauza expunerii la substanțe chimice periculoase în fabrica patronului, în absența oricăror reglementări – un decupaj din capitalismul sălbatic din România post-comunistă.

În septembrie 2000 am devenit șefa Departamentului Învățământ. Eram editor, dar am continuat să scriu, explorând genuri noi, reportaje de personaj și interviuri.

În 2007 am fost laureata primei ediții a Concursului pt Excelență în Jurnalism Vanda Condurache, care a însemnat foarte mult pentru mine.

În iulie 2008 am câștigat una din cele două burse ale Centrului Prezidențial Jimmy Carter (Bursele Rosalynn Carter pentru jurnalism în sănătate mintală), cea de-a doua fiind câștigată de Vlad Mixich.

Iar în octombrie 2009, am fost laureata primei ediții a Premiul Comisiei Europene pentru Jurnalism în Sănătate. Chiar la finalul bursei, la Conferința Anuală a Centrului Carter, unde am fost pentru a-mi prezenta proiectul, l-am cunoscut pe actualul meu soț. Așa a început trecerea la a doua mea viață, cea americană, la care nu visasem niciodată.

Emilia împreună cu părinții, sora și fiica Maya

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă din perioada de început ca jurnalist?

Emilia Chiscop: Prin 1997, am primit un telefon la redacție să merg să documentez un subiect de la Institutul de Cercetări Biologice, unde era un conflict între directorul de atunci (care m-a și dat în judecată mai tîrziu) și un grup de cercetători care îl acuzaseră de niște lucruri, în opinia lor, incorecte. Am bătut la ușă și am intrat în sala unde se desfășura o ședință. Am adresat întrebări în plen pentru că știam că dacă nu o fac nu voi avea șansa de a lua declarații oficiale pentru articolul de a doua zi. Nu am putut lua notițe din cauza precipitării lucrurilor. Când a apărut articolul, directorul a sunat la redacție să reclame că am înregistrat pe furiș – acuzând că reprodusesem cu exactitate declarațiile fără să fi luat notițe. Realitatea e că nu aveam reportofon…

Emilia Chebac: Un om care te-a susținut și ți-a rămas în suflet?

Emilia Chiscop: Profesoara mea de istorie Elena Puiu, din Tecuci. Dumneaei mi-a insuflat pasiune pentru o disciplină pe care o detestasem, Istoria. Această femeie frumoasă și deșteaptă, cu ochi măslinii și pomeți semeți, cu păr ondulat și zâmbet cald a predat istoria ca pe o sumă de povești adevărate despre oameni care, în epoci diferite, au făcut ceva cu viața lor, au lăsat ceva în urmă. Această perspectivă asupra istoriei, care a îmbinat cronologia cu povestea m-a cucerit. A învăța la istorie era pentru mine a învăța despre acei oameni în scopul de a-i cunoaște și a mă raporta și eu la ei. Performanțele mele la olimpiadele județene și naționale au reprezentat prima oportunitate de a realiza ceva în viață și prima cale către mine. Doamna Puiu mi-a spus o dată, în contextul unei zile dificile, la o conferință școlară, că sunt puternică precum cristalul. O metaforă care m-a ajutat de multe ori când mi-a fost greu.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Emilia Chiscop: Decizia de a lucra în presă a fost o măsură izvorâtă din disperarea de a găsi o ieșire dintr-o situație dificilă. Dar, de fapt, nu a fost o ieșire, ci o intrare în ceva ce a devenit viața mea. Fără depășirea zonei de comfort nu ne putem descoperi potențialul ci ne mulțumim să înotăm în ape căldicele.

Emilia Chebac: Ce înseamnă pentru tine România?

Emilia Chiscop: Părinții și sora mea. Destinație a vacanțelor anuale. Un acasă primordial. Sentimentul amestecat de aproape, departe și dor. Un loc unde pot funcționa cotidian fără a fi un accesoriu al automobilului. Și unde pot să comunic cu prietenii fără a fi un accesoriu al facebook-ului.

Emilia Chebac: Cum ai ajuns să te muți în SUA?

Emilia Chiscop: Cum spuneam, mi-am cunoscut soțul la finalul ultimei călătorii în SUA ca bursieră Carter. Iar peste vreo 2-3 luni, cu totul independent de întâmplarea de a-l fi cunoscut pe fostul jurnalist și scriitor John Head (care m-a cucerit prin scrisori – căci ne despărțeau atunci un ocean și două continente), o distinsă profesoară de la Case Western Reserve University, pe care nu o cunoscusem până atunci, și care participa la o conferință la Universitatea de Medicină și Farmacie Gr.T.Popa din Iași, m-a întrebat dacă nu aș fi interesată să aplic la un master în SUA, în Bioetică.

Nu a fost ușor, dar oportunitatea a contat enorm. De aici s-au legat toate, de unde sentimentul că așa a fost să fie. Nu știu dacă așa a fost să fie. Înțelepții spun că lucrurile se leagă atunci când primim cu inima deschisă oportunitatea. Iar eu aș adăuga că, pentru ca asta să se întâmple, trebuie pe de o parte să se muleze pe un fond de așteptare, iar pe de altă parte să nu intre în conflict cu propriul sistem de valori. Fondul meu de așteptare atunci se lega de dorința de a-mi întemeia o familie și de a face o schimbare în carieră la standarde ridicate. Sistemul meu de valori mă împiedica să fac compromisuri pentru împlinirea acestor aspirații.

Emilia Chebac: În America în ce ce proiecte ești implicată?

Emilia Chiscop: După Case Western Reserve University, am venit la Duke unde am urmat un program de master în politici de dezvoltare internațională. Am rămas aici, iar astăzi lucrez ca asociat cu integritatea cercetării științifice în cadrul unei organizații care servește întreaga universitate, The Duke Office of Scientific Integrity.

Împreună cu colegii mei inițiem și implementăm programe pentru dezvoltarea unei culturi de cercetare care pune pe prim plan integritatea, între care cursuri de educare continuă a cercetătorilor și administratorilor de proiecte de cercetare pe teme privind etica și integritatea cercetării.

La Duke sunt reguli foarte stricte privind modul cum cercetarea trebuie să se desfășoare pentru a avea integritate și rigoare. Aceste reguli privesc modul cum se conduc studiile de cercetare, cum datele sunt colectate, stocate, procesate, analizate și comunicate. Fără integritate, cercetarea nu poate fi credibilă.

O universitate ca Duke, una din cele mai bune instituții de învățământ superior din lume, care are doi laureați Nobel, nu poate risca să nu acorde atenție acestei componente a activității științifice, întrucât ar risca să irosească prestigiu, bani, și studenți. După două scandaluri care au costat instituția sute de milioane de dolari, Duke a instituit obligativitatea educației continue a cercetătorilor în probleme de integritate științifică.

Lansare carte – În căutarea autenticității. Dezvăluiri și portrete din orașul meditației active

Emilia Chebac: Ce îți place cel mai mult la America?

Emilia Chiscop: Mă regăsesc în peisajul eclectic american. Pentru mine, diversitatea nu e o cale spre pierzanie, ci o oportunitate de căutare a autenticității și de testare a rădăcinilor. Admir capacitatea americanilor de a descoperi o oportunitate în fiecare dificultate – ca să-l parafrazez pe Churchill. “If you feel stuck reinvent yourself” – este titlul unei cărți relativ recente care sugerează acest mod de gândire.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Emilia Chiscop: Dan Petrescu, scriitorul ieșean și disidentul anti-comunist, împreună cu soția sa, Tereza Petrescu Culianu, pentru puterea și demnitatea de a fi vorbit atunci când toată România tăcea și de a protesta parcă și acum, tăcând, când toată România vorbește. Din punctul meu de vedere, Dan Petrescu, liderul Grupului Disident de la Iași a fost cel mai important disident intelectual al Iașului și printre cei mai mari ai României, iar mișcarea sa, una dintre cele mai semnificative dizidențe din Europa comunistă.

Emilia Chebac: Ce îmi poți spune de Adrian Cuba? Colaborarea voastră știu că datează din perioada când scriai pentru Casa Lux. Când ai lansat cărțile tot el ți-a făcut fotografiile.

Emilia Chiscop: Adrian Cuba este un fotograf foarte talentat și un profesionist integru. Ne respectăm reciproc din perioada când corespondam pentru revista bucureșteană Casa Lux – un proiect frumos, de timp liber care mi-a plăcut mult. În acea perioadă el a fotografiat și atelierul pictorului ieșean Ioan Gânju, care l-a complimentat pentru cunoștințele de compoziție pe care le aplica în compunerea cadrelor sale fotografice. Nu oricine primea complimente de la marele, regretatul pictor Gânju. A fost un privilegiu să îl am pe Adrian la lansarea cărților mele.

Lansarea cărții – Presa ieşeană de informaţie (1890-1910)

Emilia Chebac: Știu că ai publicat două cărți. Ce teme ai ales?

Emilia Chiscop: Prima, Presa ieșeană de informație (1890-1910), Junimea, 2018 este varianta publicată a tezei de doctorat. A doua, În căutarea autenticității. Dezvăluiri și portrete din orașul meditației active, Junimea 2019, reunește portrete ale unor personalități importante din România, realizate în vremea când eram angajată la Ziarul de Iași. Jurnalismul va fi totdeauna identitatea mea profesională primordială.

Emilia Chebac: Un proiect care ți-a rămas în suflet sau unul care ți-a schimbat viața.

Emilia Chiscop: Bursa Carter pentru Jurnalism în Sănătate Mintală mi-a deschis o poartă spre o nouă lume, în toate sensurile posibile. Mi-a schimbat viața.

Emilia Chebac: Oameni speciali pe care i-ai întâlnit?

Emilia Chiscop: Am o apreciere profundă pentru președintele SUA, Jimmy Carter. Un mare înțelept, un om de o mare modestie, un om care a rămas adevărat sieși și celorlalți. A avut un mandat scurt, de 4 ani. Dar este unul din cei patru președinți ai SUA laureați Nobel pentru Pace pentru crearea Centrului Carter, ONG cu impact mondial prin programe de apărare a democrației, de sănătate publică, de soluționare a conflictelor.

Soția sa din 1946 până azi, Rosalynn Carter, a creat un program de sănătate mintală care, de decenii, a contribuit la destigmatizarea sănătății mintale în SUA și în lume. Mi-l amintesc pe președintele Carter, intrând în sala de conferințe unde mă aflam și, la cei 85 de ani atunci, cărând un un scaun pe umeri, să fie sigur că are unde să stea… Sau pe prima sa Doamnă care trimite bursierilor an de an felicitări de Crăciun, semnate personal, cu mâna sa.

Emilia Chebac: O provocare. Despre cine ți-ar plăcea să scriu pe blogul meu?

Emilia Chiscop: Ioana Avădani, Director al Centrului pentru Jurnalism Independent. Ioana a fost un important mentor al meu, iar întâlnirea cu ea a condus la schimbări de substanță în viața mea. Este un om de cultură și un reprezentant de ONG care a contribuit enorm la consolidarea societății civile în România prin educarea spațiului media și a jurnaliștilor. Ioana a tradus cărți ale lui Andrei Codrescu pentru Polirom și sper că se va dedica scrisului. Îmi amintesc delicioasele sale eseuri din Dilema Veche.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Emilia Chiscop: De ce nu?

Emilia Chebac: Ai vreo amintire cu mine?

Emilia Chiscop: Eu, în careul din curtea școlii, în prima zi de școală din clasa a V-a. Singurică, mititică, fără prieteni. Doamna dirigintă Martenciuc, pe care am iubit-o mult, m-a prezentat unei fete cu pistrui, îmbrăcată în roșu ori bleu (sau visez?). Îmi mai amintesc frânturi din vizitele la apartamentul alor tăi. Zâmbetul părinților tăi. Comfortul dat de prietenia cu tine și de prietenia noastră cu o fetiță mai înaltă ca noi, Camelia. Căreia i-am recomandat niște cărți, iar ea a concluzionat că îi plac cărțile pe care le recomand eu și le va citi. Oh! M-am simțit ca o autoritate în materie atunci. Secrete sunt căile memoriei! Ce detalii reține memoria mea!

Emilia Chebac: Ce gen de cărți citești în prezent? O recomandare.

Emilia Chiscop: Acum în mod sigur nu mă mai simt ca o autoritate în materie de lectură, din cauza timpului redus. Aș putea recomanda mai degrabă cărți pentru școlari, căci îi citesc fiicei mele Maya, care e în clasa zero. Ultimele lecturi pentru adulți: Yuval Noah Harari, Homo Deus. Benjamin Moser, Sontag: Her Life and Work.

Emilia Chebac: Daca ar fi să alegi ce preferi parc sau muzeu?

Emilia Chiscop: Parc și Muzeu.

Ultimele articole ale Emiliei Chiscop pe care le puteți citi aici și aici.

Despre profesoara de istorie, dna Puiu, pe care Emilia Chiscop o menționează în interviu am scris, cu ceva timp în urmă, un articol pe care îl puteți citi aici.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Biografie – Emilia Chiscop

După o carieră de 14 ani în jurnalism, încununată cu distincții internaționale, Emilia Chiscop lucrează în prezent la Duke University, în SUA, unde a promovat recent în postul de asociat cu integritatea cercetării științifice, din cadrul Duke Office of Scientific Integrity.

Absolventă a studiilor de licență și master de la Facultatea de Istorie din cadrul Universității “Al I Cuza” din Iași, și a Școlii Economice Postuniversitare din cadrul aceleiași universități, Emilia Chiscop a fost reporter și apoi editor și șefa Departamentului Educație – Cultură – Social de la “Ziarul de Iași”.

În 2008, ea a fost unul din cei doi jurnaliști români selectați pentru Bursele Rosalynn Carter pentru Jurnalism în Sănătate Mintală, acordate de Centrul Prezidențial Jimmy Carter din Atlanta, SUA. Unul dintre articolele realizate în timpul bursei a reprezentat România la Prima Ediție a Premiului Comisiei Europene pentru Jurnaliștii de Sănătate, în 2009, obținând locul al treilea european. În 2007, fusese laureata primei ediții a Premiului pentru Excelență în Jurnalism “Vanda Condurache”, lansat în memoria jurnalistei ieșene de televiziune. Aceste două distincții fuseseră precedate de premii de la începutul carierei – al Școlii BBC și Ambasadei SUA în 1998, și o mențiune la Tânărul Jurnalist al Anului în 2003.

În perioada când a fost jurnalistă la Monitorul și Ziarul de Iași (1997 – 2010), Emilia Chiscop a realizat zeci de reportaje, investigații jurnalistice, analize, interviuri și comentarii pe teme de educație, sănătate, cultură, social. A inițiat investigații pe teme ne-explorate până atunci, precum corupția în mediul academic, nepotismul din învățământ, reforma universitară, istoria evreilor din Iași, discriminarea rasială și etnică, stigmatizarea asociată cu problemele de sănătate mintală. Pe parcursul mai multor ani a realizat pagina lunară Interviuri cu Personalitățile Iașului. Între 2004 – 2010 a fost membră în colegiul editorial al Suplimentului de Cultură, fondat de Ziarul de Iași și Editura Polirom, unde a ținut o perioadă rubrica Damele Gazetiere – rubrică de eseuri inspirate de subiecte din presa ieșeană a perioadei pe care o studia pentru dizertația doctorală care constituie cartea de față. În același interval de timp a scris analize pentru Revista 22 și Dilema veche. În 2006-2007, Emilia Chiscop a fost invitată să țină seminarul de Jurnalism și politici publice la Specializarea Jurnalism și Științele Comunicării de la Universitatea Al I Cuza. Pasiunea pentru istorie și pentru jurnalism au motivat interesul său pentru istoria presei din Iași concretizat în înscrierea sa la programul de studii doctorale din cadrul Academiei Române, cu tema Opinie Publică, Politică și Societate în România la sfârșitul sec. al XIX și începutul sec. XX. Presa ieșeană de informație.
În 2010, a fost admisă la programul de master în Bioetică din cadrul Școlii de Medicină de la Case Western Reserve University, în Statele Unite, fiindu-i acordată prestigioasa bursă a Centrului Fogarty, din cadrul Institutelor Naționale Americane de Sănătate Publică. Proiectul de absolvire, o lucrare științifică despre aspectele etice privind cercetarea din România pe subiecți umani diagnosticați cu probleme de sănătate mintală , a fost publicat în Revista Română de Bioetică.

Emilia Chiscop a fost membră a comitetului editorial și al celui de evaluatori științifici din cadrul Revistei Române de Bioetică, unde a și publicat două articole științifice care sintetizează două proiecte academice din timpul celor două masterate la universitățile americane. De asemenea, ea a contribuit cu un studiu de caz la un capitol despre stigma asociată cu sănătatea mintală în mass-media, pentru volumul Eliot Sorel, Editor, 21st Century Global Mental Health, Jones and Bartlett Learning.

În 2012, Emilia Chiscop a absolvit programul de master în politici de dezvoltare internațională de la Sanford School of Public Policy, Duke University, instituție clasată între primele 10 școli de politici publice din SUA. Această specializare și experiența sa în comunicare publică și media au recomandat-o pentru rolul de consultant într-un proiect al Băncii Mondiale cu guvernul român, în 2013-2014.

Emilia Chiscop este autoarea volumului „Presa ieșeană de informație (1890-1910)”, apărut la Editura Junimea în 2018. A mai publicat și „În căutarea autenticității. Dezvăluiri și portrete din orașul meditației active”, Junimea 2019. Cartea reprezintă o colecție de interviuri și reportaje apărute în Ziarul de Iași între 2001 și 2007.

Emilia Chiscop s-a născut în Tecuci, jud. Galați, pe 10 mai 1971.

Fotografii: Adrian Cuba și arhiva personală a Emiliei Chiscop