• Iulie: „Confiteor”– Jaume Cabré (traducere: Jana Balacciu Matei)
• August: „Să nu ne uităm la ceas”– Rodica Ojog-Brașoveanu
• Septembrie: „Simon”– Narine Abgarian (traducere: Luana Schidu)
• Octombrie: „Hanul lui Manuc” – Simona Antonescu
• Noiembrie: „Jurnal esențial” – Monica Lovinescu
• Decembrie: „Pallady. Ulise legat de catarg” – Anca Vieru
Credit foto: Emilia Nicolae
Scriitori români invitați la clubul de lectură Emilia,cărți&cafea
• Stelian Tănase cu „Negustorul de antichități” Găsiți aici ce m-a motivat să pun acest titlu pe lista clubului.
• Anca Vieru cu „Pallady. Ulise legat de catarg” Găsiți aici un interviu cu scriitoarea Anca Vieru.
Credit foto: Emilia Nicolae
Credit foto: Instagram Emilia Chebac„Theodoros” o experiență memorabilă
Sunt o cititoare feroce, de aceea invidiez persoanele care petrec mult timp cu o carte. „Theodoros” s-a dovedit însă, pentru mine, o experiență unică pentru că a reușit imposibilul. A metamorfozat cititorul sălbatic în cititor rafinat. Imediat ce am terminat „Theodoros”, am simțit nevoia să-l recitesc. Două luni nu m-am putut apropia de alta carte de ficțiune.
La club am realizat că nu eram un caz izolat. Dezbaterea romanului în loc să stopeze epidemia „Theodoros” a amplificat-o și mai mult. După club I. a visat că înalță zmeie, L. nu a putut să adoarmă încercând să-și amintească în ce carte a mai citit despre semnificația cifrei 7, mie mi-a luat ceva timp până am reușit să depășesc senzația de uimire&cutremur cu care am citit&moderat „Theodoros”. M. a scris o postare faină pe Instagram care exprima emoția&bucuria care ne-a cuprins pe toți. Așa cum am spus și la club, romanul „Theodoros” a fost primit, cu siguranță, în cer pentru că Mircea Cărtărescu se slujește de cuvânt și slujește cuvântul ca nimeni altul. Nu știu cum stă treaba cu alți cititori, dar la la „Emilia,cărți&cafea” cu siguranță romanul a fost primit.
Marele meu regret este că nu am avut curaj să-l invit pe Mircea Cărtărăscu la ediția din martie a clubului.
Anul Monica Lovinescu la clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea”
Pe 19 noiembrie 2023 s-au împlinit 100 de ani de la nașterea jurnalistei și scriitoarei Monica Lovinescu, motiv pentru care am decis să moderez la clubul de lectură Emilia,cărți&cafea „Jurnal esențial”.
Am dezbătut, împreună cu participanții, nu doar un jurnal valoros, ci și un mare caracter. A fost o ediție pe care o voi purta în suflet toată viața. O stare de grație care mi-a dat aripi să prioritizez întotdeauna valoarea. De aceea doamna Monica Lovinescu a format și continuă să modeleze caractere.
Secret Santa la clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea” Aniversare club „Emilia,cărți&cafea”
În urmă cu 4 ani, pe 16 ianuarie 2020, am pus bazele clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea” Peste două luni când a venit pandemia ne-am mutat în online.
„Când lumea se închidea, tu te-ai deschis către lume.” Ana-Maria Negrilă
Cu Ana-Maria Negrilă
Celor care mi-au repetat obsesiv că încăpățânarea mea de a alege cărți de calitate și oameni faini (scriitorii invitați) se va solda cu un eșec le transmit că proiectele de calitate nu cresc peste noapte. Au nevoie de timp să prindă rădăcini. La ediția aniversară de 4 ani a clubului de lectură „Emilia,cărți&cafea” alegerea mea a fost romanul istoric „Cronica barbară” scris de Ana-Maria Negrilă. Găsiți recenzia aici. Puteam să fac un show (tort&surprize), dar am ales-o pe Ana.
• Pentru că împărțim aceeași scară de valori,
• pentru că își respectă cititorii,
• pentru ca știe să abordeze, ca nimeni alta, teme complexe (a se vedea în Cronică cum a redat atmosfera orașelor medievale în limbaj contemporan) în cuvinte simple,
• pentru că uneori pare desprinsă din alta epocă (mă refer la discurs și educație),
• pentru că atunci când face documentarea pentru o carte contactează, dacă e nevoie, pe cei mai buni specialiști ai lumii,
• pentru că este un om de caracter, nu doar o scriitoare talentată.
Aniversarea de 4 ani (Foto credit: Mihaela Petre)
Emilia Chebac: Din experiența ta ca scriitor, care cititor este tentat să critice o carte? Ana-Maria Negrilă: Un cititor cu experiență știe ce să aleagă, iar când știi ce să alegi sunt puține șanse să nimerești cărți care nu îți plac. Când nu e timp să citești toate cărțile bune pe care ți le-ai dori, când să mai ai timp și să critici?
„Câte zile mai sunt până la bookclub?”
În urmă cu 6 luni la clubul de lectură Emilia,cărți&cafea a venit o mămică împreună cu o fetiță. Inițial am crezut că nu a avut cu cine să o lase acasă. A revenit și la următoarea ediție. N-am mai rezistat și am întrebat: Nu se plictisește? „Nu. Pedeapsa ar fi să nu o mai aduc. Când se apropie data clubului mă întreabă în fiecare zi cât mai avem până mergem la bookclub?” Între timp, A., micuta de 7 ani, a devenit asistenta mea. Copiii au o viziune curată. Nu sunt influențați de interese. Le plac sau nu te plac un proiect.
Mulțumesc tuturor (invitați și participanți) celor care țineți flacăra vie și nu lăsați literatura să moară! Într-o lume fără cărți, cluburile de carte sunt întâlniri ale oamenilor curajoși.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebooka blogului sau pe contul meu de Instagram.
La început, n-am vrut să aud de „Jurnalul lui 66”. Cunosc sistemul medical din România. Fac insulină de 27 de ani și consideram că îmi este deajuns suferința&neputință mea. Ce rost avea să mai deschid o altă cutie a Pandorei?
Am realizat, apoi, că protejându-mă astfel (egoist) făceam front comun cu Răul din cartea Alexandrei: cu personalul medical lipsit de empatie, cu politicienii corupți, cu toți cei care călcau în picioare suferință persoanelor rănite în incendiul din Colectiv.
În jurnalul său, o radiografie a suferinței, Alexandra face mărturisiri asemenea supraviețuitorilor Holocaustului. Fără detalii înfiorătoare (pentru a menaja pe cei care nu au trăit experiențe extreme), fără răzbunare și fără ură. Spune Adevărul cu măsură.
În noaptea în care a ars Alexandra Furnea scăpase din Infern. Trăia, dar Golgota ei nu se sfârșise. Continuă în „spitalul nevindecării” unde începe lupta ei (de supraviețuire) cu un sistem care declara „Avem tot ce ne trebuie”.
Totul era sub „control”, dar rănile Alexandrei se contaminau cu bacterii, trupul ei ceda și emoțional se prăbușea. Doar sufletul, în care credința nu se stinsese, mai pâlpăia. Vezi relația Alexandrei cu Divinitatea.
Apare și Diavolul În jurnal. Las aici niște reprezentanți de top:
• Dormiți bine domnule profesor X ?
• Dar tu care ai etichetat unui om ars drept monstru?
• Dar tu, asistenta, care ai țipat la o pacientă care agoniza de durere „te p… pe tine ca o nesimțită”
• Dar tu, vedeta, care te folosești fără jenă de suferința Alexandrei ca să câștigi capital de imagine.
• Dar voi, preoți nepăsători, care ați uitat ce înseamnă alinarea.
• Și voi toți cei care zilnic îi spuneați că e mofturoasă, sensibilă, că nu știe să râdă și că nu se vindecă din vina ei.
Cât poți sa reziști în astfel de condiții? Normal că a urmat căderea. Apoi a ajuns în Germania. Acolo, unul dintre medicii care au tratat-o i-a spus „A fost o plăcere să te am ca pacientă. De fapt pe voi toți”.
După „Jurnalul lui 66”, nimeni, niciodată, nu va mai putea estompa adevărul despre persoanele rănite în incendiul din clubul Colectiv.
• Dacă nu aș fi sedusă de copertele frumoase, cu siguranță, m-ar fi atras titlul „Dante Enigma”
• Dacă nu aș fi pasionată de Evul Mediu, cu siguranță, aș fi ales cartea pentru documentarea de excepție a autorului. (vezi dedicația)
• Dacă nu aș fi iubit poezia medievală, cu siguranță, aș fi dorit să aflu cum se trăia în timpul lui Dante.
• Dacă nu m-aș fi desprins de curând din lumea Eneidei, cu siguranță, aș fi dorit să o întâlnesc – prin Matteo Strukul – în lumea lui Dante.
• Dacă nu aș fi adorat poemele lui Homer, cu siguranță, prin visul lui Dante (cu Homer) tot aș fi ajuns să citesc Illiada&Odysseia.
• Dacă nu aș avea o slăbiciune pentru scriitorii cu boli cronice (Proust-astm, Dostoievski, Flaubert-epilepsie), cu siguranță, după „Dante Enigma” m-aș fi aplecat cu mai multă atenție asupra operei lor. (Dante suferea de epilepsie).
• Dacă nu aș fi știut cât de puternice erau femeile Evului Mediu, aș afla prin personajul Gemmei, soția lui Dante, și cel al Capuanei de Panico.
• Dacă n-aș fi asociat barbații Evului Mediu cu onoarea și cavalerismul, aș fi descoperit prin contele Ugolino della Gherardesca cât prețuiește demnitatea (personajul meu preferat).
• Dacă n-aș prețui prietenia&devotamentul, aș fi învățat de la Gherardao Upezzinghi, cel mai luminos personaj al cărții, să cred.
Cartea este centrată pe bătălia de la Campaldino – un eveniment marcant al Evului Mediu italian – care a schimbat cursul istoriei, dar și al literaturii. Dante atât de pasionat de poezie și pictură (un domeniu familiar poetului, de aici prietenia cu Giotto imaginată de autor) este chemat să participe la un conflict în care nu se regăsea (înfruntarea dintre guelfi și ghibelini). Deși scăpa cu viața, experiența războiului lasă urme adânci. Va fi bântuit de coșmaruri pe care noi cititorii le regăsim în viziunile apocaliptice din Divina Comedie.
Londra 1941. O dactilografă este solicitată ca translator la o întrevedere dintre Churchill și De Gaulle. Rose nu și-a imaginat niciodată cum îi va schimba viața această întâlnire. Cum de știa o englezoaică atât de bine franceza vă las să aflați din roman. Tânăra fragilă, care părea că nu va face față provocărilor de zi cu zi, se va dovedi cea mai rezistentă psihic din grupul parașutat în Franța ocupată.
Alan Hlad prin Rose ne povestește despre operațiunea Jericho, despre arestarea, în 1942, a mii de evrei, luptele duse de Rezistența Franceză și despre dragostea în vreme de război.
Cartea este un omagiu adus femeilor și bărbaților curajoși din SOE și Rezistența Franceză. Este înspirată din realitate. În 1942, SOE a început să recruteze femei pentru misiunea de agent secret. Rose este un mix între: Pearl Witherington, Nancy Wake și Odette Sansom.
Lazare cel care îi fură inima Rosei are și el o poveste captivantă. Cultivat, cu moral de fier și curajos, deși fizic nu părea deloc genul capabil de fapte mărețe. Dar ura fața de naziști (găsiți în carte de ce) și forță dragostei dintre cei doi le vor da putere să reziste până la eliberarea Parisului. Cu ce preț o să descoperiți în roman.
Am rezonat cu povestea de dragoste. O iubire care nu abdică, o iubire care rezistă la orice, o iubire care luptă, o iubire care crede și o iubire care așteaptă. Dacă prima carte scrisă de A.H. „Lungul zbor spre casă” mi-a amintit ca sunt binecuvântată cu o prietenă unicorn, „Mesagerul secret al lui Churchill” mi-a amintit că iubirea din carte chiar există.
Din acest motiv e posibil să fiu subiectivă cu carțile lui A.H.
L: „Armata franceză m-a respins. Rezistența m-a primit”.
R: „Pot să mă dea afară, dacă vor, dar eu n-o să renunț niciodată.”
M-a impresionat: descrierea Parisul ocupat, arestarea evreilor (vezi razia Vel d’Hiv) și cartea pe care o citea Lazare ascuns în catacombele Parisului. Mi-a amintit ce rol terapeutic poate avea Proust. #iloveproust
R: Ce citești?
L: „În cautarea timpului pierdut” de Marcel Proust
R: E o carte buna?
L: Te inspiră.
Nu este o capodoperă, dar merită citită. Te convinge că adevărata iubire exista.
Am citit-o cu un nod în gat. Am plâns de bucurie, dar și de neputință. Puțini oameni (străini, dar și români) sunt dispuși să vadă dincolo de aparențe. Și mai puțini sunt înzestrați cu limpezime de vederi și empatie. Să descoperi România a fost&este un act de voință.
10 motive să citești „De la Rin la Dunăre și înapoi”:
• Ajunge în țara noastră în primăvara anului 1974, iar „din acel moment, nu am mai putut să mă despart de România”.
• „Câțiva colegi de liceu m-au declarat apt de balamuc când le-am povestit că vreau să urmeaz studiile de limbă și cultură română”
• În 1978 primește o bursă în cadrul acordului cultural între România și Olanda. O să vă distreze, dar și tulbure peripețiiile unui student străin în România lui Ceaușescu. Se îndrăgostește de Cornelia. Cea care îi va deveni ulterior soție, venise din U.S.A să studieze&cunoască țara în care s-a născut. Familia ei părăsise România după venirea comuniștilor (Cornelia avea atunci câteva luni).
• Apropo de Ceaușescu, nu ratați fragmentul cu Laura (fiica autorului). Încredibil cum reacționa micuța când auzea numele dictatorului.
• Țara fără libertate, în care se stătea cu orele la cozi, fără curent, fără apa caldă este înnobilată în ochii autorului prin oamenii pe care îi cunoaște: ospitalieri, primitori și curajoși. Vezi fragmentul: Doru și securitarea, tăierea porcului etc.
• Sunt multe pagini dedicate cărților. Literatura universală, dar și română: Camil Petrescu, Anton Hoban, M.Sadoveanu, Eminescu…
Las la final ce m-a cucerit definitiv:
• Este pasionat de opera lui Sorin Titel. „Din păcate, S.T. nu se bucură de renumele meritat în ziua de azi. Scriitorul a fost în mare parte uitat.”
• A tradus în neerlandeză #craiidecurteaveche – o carte de care sunt obsedată.
• Descrierea evenimentelor din 1989 și poveștile despre refugiații români.
Dacă în ultima perioadă ți-ai tratat țara cu indiferența cartea lui J.W.B te va pune pe gânduri.
Cum romanul oferă o perspectivă extrem de empatică asupra suferințelor, bucuriilor&iubirilor eroinelor am fost convinsă că este creația unei femei. Am dat o căutare pe net și autoarea s-a dovedit a fi… autor. Asta a crescut și mai mult cota cărții. Un bărbat care înțelege femeile. Zülfü Livaneli nu este doar scriitor ci și compozitor. Ca să înțelegeți de unde această sensibilitate.
Personajul principal Maya Duran, 36 de ani, se ocupă de oaspeții străini care vizitează Universitatea din Istanbul. Viața i se schimbă total când îl întâlnește pe Maximilian Wagner un fost profesor (87 ani).
Prin el Maya își descoperă trecutul (originea celor două bunici: Ayșe și Mari) și face cunoștință cu protagoniștii unei povești de dragoste (Nadia – Maximilian) pe care nici moartea nu a putut-o stinge.
În peisajul literar contemporan să scrii frumos despre intimitatea răului nu e pentru oricine. Să creionezi o poveste despre prigoana armenilor, tătarilor din Crimeea și evreilor pe care cititorul nu o poate lasă din mână ține de har. Ca să vă „îndrăgostesc” de carte adaug: Struma și România. Una dintre cele 3 femei: Ayșe, Mari și Nadia este originară din România.
„Serenada pentru Nadia” este una dintre cele mai valoroase cărți publicate la #raftuldenisei. Genul de ficțiune care nu te relaxează, dar care te ajută să descoperi lumea&viața.
În loc de recenzie am să spun cum m-am simțit când am citit „Căzuți din junglă”
La început a fost uimire (un explorator care citește ➡ cititor rafinat), apoi s-a instalat bucuria (de la „Micul Saturnian” a lui Soviany n-am mai trăit așa ceva ➡ excelent povestitor) și am sfarșit în admirație pentru A.L. (știu că nu se mai poarta admirația, dar o să înțelegeți de ce)
Îl asociez pe A.S. cu Patrick Leigh Fermor. Doar în cartea autorului englez am mai întâlnit așa pasiune pentru păsări (vezi episodul cu berzele migratoare care întunecă cerul balcanic. Nimeni nu cred ca a mai descris o acvila cum a facut-o PLF). Pentru mine cărțile lui PLF sunt Everestul cărților de călătorie.
Ce mai au în comun?
• Dragostea pentru cărți. La 19 ani PLF pleacă în călătorie cu „Odele” lui Horațiu în rucsac. (vezi în foto 2o parte din cărțile care se regăsesc în „Căzuți din junglă”)
• Empatie, candoare, dragoste pentru natură, curaj, recunoștință pentru ce primesc, dar și vulnerabilitate, episoadele de depresie și dorul de casă.
• Talentul de povestitor. Am văzut că a studiat pe lângă biologie, teologie și filosofia. Cred ca programul de formare în psihoterapie pozitivă și-a pus și el amprenta asupra cărții.
„Căzuți din junglă” este o carte despre aventură și creștere spirituală, despre mai puțin care înseamnă de fapt mai mult, despre conexiuni, sentimente care zac în fiecare dintre noi și despre… vrăjitori.
Probabil acum când scriu aceste rânduri un puști de 15 ani citește cartea lui A.S. Un viitor explorator.
Câteva motive să citești jurnalul lui Radu Vancu:
• seara dostoievskiană când Mircea Ivănescu se cearta cu Dumnezeu,
• trimiterile la citate urmate apoi de opiniile autorului (și ce opinii),
• despre infinitului lui Sebastian (pag 23) – când apare în jurnal fiul lui R.V. își pune în umbră tatăl,
• paginile sfâșietoare despre „România splendidă ieșită în stradă” la manifestații: „Adevărul&frumusețea acestor mulțimi ne vor face liberi”,
• folosește obsedant cuvântul frumusețe,
• oferă iubitorilor de #memoriijurnale o informație extrem de valoroasă – o să apară jurnalul lui Negoițescu (eu una abia îl aștept),
• dureroasele pagini despre Eugen Ciurtin și Horia Patapievici,
• menționează locuri pe lângă care, în goana noastră spre nicăieri, trecem zilnic nepăsători.
Peste 50 de ani „Răul” – jurnalul lui Radu Vancu va fi o frescă despre România splendidă (ignorată momentan). Despre românii care au ieșit în stradă la manifestații, despre oamenii de cultură care vor trece proba timpului, despre oameni care refuză să-și negocieze principiile, dar și despre cei înfranți de sistem, despre valori, despre Bine și Frumos, despre ce contează cu adevărat.
Ca să concluzionez, jurnalul lui Radu Vancu este pentru mine ➡Răul îmblânzit în Bine.
„Frumusețea va salva lumea, însă nu va salva iadul.” Un jurnal de citit, recitit și dăruit.
De ce mi-a plăcut „Impudoare”:
• Pentru că promovează discursul filozofic pe înțelesul tuturor. Gânduri înalte în formă simplă. Cum „pe înțelesul tuturor” nu este pentru oricine încă ne plictisim cu sârg ascultând „vedete culturale” vorbind „pe neînțelesul tuturor”.
• Pentru că ne permite să-i simțim sufletul scăldat în emoție atunci când îl evocă pe Petru Creția. „Omul cel mai împlinit cultural al momentului” în opinia lui C. Noica. Devastator să afli că Petru Creția, dezamăgit de miopia oamenilor și derapajul vieții culturale, „sângera ca un erou ignorat.”
• Pentru magistrala pledoarie în slujba Binelui (paginile mele favorite). M-au dus cu gândul la un citat din Istrati. „Bunătatea unui singur om e mai puternică decât răutatea a mii de oameni.”
• Pentru că în cartea domniei sale dedică un capitol genului meu preferat – jurnalul. „Orice jurnal presupune curajul de a te înscrie la un «concurs de umanitate»”.
• Pentru subtila observație despre „libertatea de exprimare”. „Nu trebuie mai întâi să faci dovada că ai dreptul la cuvânt?” Cu cât o persoana este mai neinformată cu atât simte nevoia să-și expună părerea în orice privință.
• Pentru fragmentul sfâșietor despre „mâna de oameni care își dezbracă sufletul în fața semenilor lor” și „trec prin lume în chip esențial ignorați, adică necitiți.” Ne-am făcut un obicei din a ignora valorile adevărate și ne dam în vânt după personaje care scriu. Personalități marginalizate, personaje promovate.
• Pentru fermecătorul omagiu adus cărților (vezi fragmentul în care domnul Liiceanu compară peretele unei biblioteci cu scena balului din „Război și Pace”)
• Pentru imaginea deloc cosmetizată despre frumusețea vieții. Cum se compune din lumini, dar și din umbre poate că e mai bine să suferim de un surplus de simțire decât să sfârșim goliți de emoții.
• Împreună cu Mircea Eliade (au fost prieteni) întemeiază în 1959 revista Antaios.
• De Valeriu Marcu, (evreu român stabilit în Berlin) îl leagă o prietenie aparte. Deși E.J. era ofițer în armata germană, se oferă să-l ajute când începe prigoana împotriva evreilor.
• Celebrul roman a lui Camil Petrescu „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” are ca sursă de inspirație cartea lui E.J. „În furtuni de oțel”
➡ Rar am mai întâlnit un jurnal în care sublimul și urâtul să se armonizeze atât de bine. Deși are ca fundal ororile din perioada celui de Al Doilea Război Mondial, cititorul rămane cu convingerea că lumina e mai puternică decât întunericul.
Modul cum sunt scrise aceste jurnale vin să întărească credință că omenirea mai are o șansă chiar și în mijlocul dezastrului. Omul se salveză prin frumos. Cultura va rămane mereu un scut împotriva barbariei.
➡ În septembrie 2022, am moderat „Jurnalele pariziene” la clubul de lectură #emiliacarticafea după „Jurnalul” lui M. Sebastian (august 2022). Jurnalul unui evreu urmat de jurnalul un ofițer al Wehrmachtului. Cei 2 gândeau la fel în multe privințe.
➡ Cartea recomandă cartea: Ernst Jűnger m-a convins să-mi cumpăr primele două volume ale Bibliei.
„Visul celtului” este povestea lui Sir Roger Casement. A fost consul britanic (1895 – 1911) în: Mozambic, Angola, Congo și Brazilia.
➡ Congo
Dobândește faimă internațională după ce dezvăluie, prin intermediul unor raport extrem de bine documentat, cruzimea atroce a exploatatorilor albi îndreptată împotriva populației băștinașe.
➡ Amazonia
Dacă în Congo a crezut că a văzut tot ce poate fi mai rău în Putumayo/Peru avea să întâlnească iadul. Cum era considerat cel mai bun „specialist în atrocități” este trimis să investigheze crimele din Putumayo. Raportul memorabil pe care l-a intocmit este rezultatul unei munci supraomenești care îi va zdruncina sanătatea fizică și psihică. Amenințat cu moartea, trăind cu spaima că notițele îi pot fi furate R.C.a fost supus unei presiuni dincolo de limitele omenești. Pentru acest raport, Regatului Unit l-a investit cu titlul de cavaler.
➡ Irlanda
După viața petrecută în Africa (din cauza sănătății precare) este forțat să se retragă în Irlanda. Deși provenea dintr-o familie protestanta R.C. simpatizează cu naționaliștii irlandezi catolici. În loc sa vă povestesc aventura lui irlandeză (aș deconspira conținutul cărții) las câteva citate.
„Nu dragostea față de Germania te face să vorbești așa, ci ura fața de Anglia.”
„Lipsa de popularitate nu e întotdeauna un indiciu corect pentru a decide dacă o cauza e dreaptă sau nu”.
Dacă în Congo&Amazonia a ajutat dezinteresat și nu a fost implicat politic, în Irlanda lucrurile se schimbă. Proiectează soarta băștinașilor din Africa pe cea a irlandezilor. Acționează uneori sub impulsul urii. Deși scopul era nobil, modul cum îl pune în practică îi grăbesc declinul. Plus o iubire dezastruoasa. Plus Jurnalele negre. Plus neînțelegerea idealurilor lui de către contemporani.
Știu că pare o recenzie ciudată, dar dacă dau un amănunt (toată intriga cărții este înlănțuită) spulber plăcerea lecturii.
Timpul i-a spălat păcatele acestui om și a diminuat mult din patima cu care a fost judecat în timpul vieții. Astazi R.C. este considerat unul dintre marii martiri irlandezi care au luptat împotriva dominației britanice.
În cartea lui Llosa am descoperit un om (imperfect) care a schimbat lumea. Nici măcar acele jurnale (care au fost puse în circulație pentru a-l discredita) nu au reușit să schimbe percepția oamenilor (mai puțin a celor carora le plac calomniile) despre acest el. Binele a învins scandalul. Și-a ruinat sănătatea luptând pentru drepturile băștinașilor din Congo și Putumayo care pentru restul europenilor nu existau (deși exploatarea lor le aduceau averi fabuloase).
În loc să-și continue cariera de consul a ales să lupte pentru Irlanda. Funcționa însă cu sănătatea pe avarie și inamicul era prea puternic (Regatul Unit). Dar jertfa lui nu a fost în zadar. „Visul Celtului” a prins aripi pentru că R.C., un om deasupra timpurilor, le-a arătat irlandezilor că independență nu e ceva imposibil.
Făra scriitură magică a lui Llosa n-aș fi aflat niciodată de R.C. În carte apar momentele de grație și agonie din viața lui R.C. Detaliile de tabloid nu intră în preocupările unui autor rafinat ca M.V.L.
Când am început cartea, am crezut că va fi o lectură lejera, dar m-am înșelat. Ca vibrație emoțională aș asocia-o cu „Portofoliul fugii”. Tot un caz real. Și Sir Roger Casement și Varian Fry fac parte din clubul exclusivist al oamenilor care au vocația Binelui.
Recomand cartea tuturor celor care le plac oamenii „în răspăr”. Decât invizibil în turmă mai bine singur în slujba Binelui. Un astfel de om a fost Roger Casement.
„Paradisuri pierdute” – Éric-Emmanuel Schmitt găsiti aici un interviu pe care l-am luat autorului
Citesc noutăți, cărți vechi achiziționate din anticariate și clasici. Am selectat o singură carte din fiecare categorie:
• ceva nou– „Theodoros” pentru mine cartea anului 2022. Singura carte (scrisă de un autor contemporan) pe care odată ce terminat-o am reluat-o. A fost ca o vrajă. A trecut o lună și încă nu am pus-o în biblotecă. A se vedea cum am citit-o aici.
• ceva vechi „Cele 40 de zile de pe Musa Dagh” – dacă căutați pe Instagram #cartiignorateo să vedeți că am o aplecare pebtru cărțile care descriu genocidul armean. Cartea lui Franz Werfel este una dintre marile cărți ale secolului XX
• ceva clasicaici– „Anna Karenina” pe care nu mai știu de câte ori am recitit-o. Îl admir pe Dostoieski, dar îl iubesc pe Tolstoi. Pentru lumina care radiază din cărțile lui. Pentru speranța care merge cu mine mai departe după ce am închis cartea. Chiar dacă eroina se sinucide, când e razboi sau prințul Andrei moare. Daca ar fi să-l rezum pe Tolsoi cu un citat din Tostoi „Varietatea, farmecul și frumusețea vieții se compun mai mereu din umbre și lumini.” Oamenii nu pot suporta prea multă umbră, dar nici prea multă lumină. I-ar orbi.
Mi-aș dori ca recenziile mele să vă inspire nu să vă influențeze. Sunt și cărți despre care nu am scris, dar pe care le-am dezbătut la clubul de lectură pe care îl moderez „Emilia,cărți&cafea”
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Ideea unui interviu cu Mihaela Preda mi-a încolțit la ultima ediție a clubului de lectură, Emilia, cărți &cafea, pe care îl moderez.
Când a intrat la Cascara Coffee Shop, gazda clubului de carte, am fost impresionată de naturalețea ei. Purta o ținută minimalistă: cămașă de culoarea cârtiței și un pantalon negru cu talie înaltă. Mijlocul, extrem de zvelt, era încins cu o eșarfa roșie. Mărgele barbare, un machiaj lejer și inconfundabila tunsoare franțuzească. Sunt atrasă de outfiturile cu identitate, care semnalează creativitate și o doză subtilă de visare, dar fără a face rabat de la comoditate. Eram uimită. În fața mea stătea librareasa Emma Valentini din „Libraria iubirii”.
La întrebările mele, Mihaela a fost printre curajoșii care s-au înscris imediat la cuvânt, nu înainte de a puncta „Mi-ar plăcea ca toată lumea să poată să-și exprime părerea, să nu existe cineva care să monopolizeze conversația.” Apoi aruncându-și discret privirea pe o pagină plină de însemnări a început să vorbească. Dacă la început am apreciat că militează pentru egalitate de șanse, când i-am zărit notițele m-a cucerit definitiv.
Cu ceva timp în urmă am scris o recenzie pe blog care începea așa: „Dacă aş fi psiholog, când ar intra un pacient, pentru prima oară, în cabinet l-aş ruga să îmi spună ce cărţi a citit în ultimul an. Nu neaparat titluri, nu toţi sunt obsedaţi de liste ca mine, mai degrabă genul pe care îl preferă. Aş vrea să înţeleg omul din faţa mea prin intermediul cărţilor şi cum evoluează cu ajutorul lor. Alegerea unei cărţi spune foarte multe despre un om.” (Recenzia o puteți citi aici.) Nu bănuiam atunci că peste ceva timp îi voi lua Mihaelei Preda, un psiholog îndragostit de cărți, un interviu.
Mihaela Preda este psiholog clinician şi psihoterapeut (psihoterapie cognitiv-comportamentală) la Spitalul Clinic CF2 Bucureşti. În paralel profesează și în practică privată. Cum interviul cu Mihaela Preda nu se adreseaza unei publicații de specialitate, am rugat-o să răspundă în așa fel încât conținutul acestui articol să ajungă la cât mai multe persoane. Am provocat-o să vorbească despre afecțiunile care macina în prezent omenirea (anxietatea și depresia), despre întâmplări amuzante petrecute în cabinetul de terapie, despre cărți, dar și despre lucruri mai puțin cunoscute din viața ei.
Despre anxietate pe înțelesul tuturor
Emilia Chebac: Deseori oamenii confundă frica cu anxietatea. Cum le putem deosebi?
Mihaela Preda:
• Frica este un răspuns emoțional la un pericol real. (Îmi este frica de câini.)
• Anxietatea este o stare patologică caracterizată prin teamă făra un obiect bine precizat. ( Îmi este teamă că se va întâmpla ceva rău cu mine.) Omul construiește niște scenarii care anticipează starea de rau. Anxietatea este însoțită de încordare musculară, senzație de slăbiciune, deranjament la stomac, nod în gât foarte prezent, transpirații reci-calde etc.
Emilia Chebac: Există o legătură între anxietete și atacurile de panică?
Mihaela Preda: Anxietatea duce la atacuri de panică, dar acestea nu apar la o teamă obișnuită.
Atacurile de panică:
• Câteodată apar din senin fără un factor declanșator – mă trezesc în toiul nopții cu senzația că nu am aer și că o să mi se întâmple ceva rău.
• Pot aparea și predispuse situațional. Dacă ai făcut un atac de panică trecând printr-o intersecție mare vei tinde să îl repeți dacă treci iarăși prin zona respectivă.
De multe ori un atac de panică este confundat cu un atac de cord sau AVC. Pacientul ajunge la Urgență sau la specialist, este consultat și i se spune că este ok. De cele mai multe ori totul se oprește aici. Când i se recomandă să mergă la psiholog sau la psihiatru pacientul dezvoltă o rezistență. Abia după ce ajunge la medic de 5-6 ori și realizează că nu se mai poate, în final, tot la psiholog ajunge.
Ascunderea și nerecunoașterea anxietații, creează un cerc vicios, generând o doză și mai mare de anxietate.
Emilia Chebac: Ce rezultat are camuflarea anxietații?
Mihaela Preda: Evitarea de către o persoană a tuturor evenimentelor care îi declașeză anxietatea o izolează social, îi afectează calitatea vieții și cariera profesională. Nu poate face o prezentare cu 30 de persoane pentru că asta îți va declanșa o criză. Dacă totuși o face se bâlbâie, tremură, iar feedbackul pe care îl primește este ceva de genul: „Uite nu e în stare de nimic!”
Depresia este un diagnostic pe care îl pune specialistul, nu te etichetezi singur în online.
Emilia Chebac: Tot mai mulți oameni vorbesc despre depresie. Oare nu se confundă tristețea cu depresia?
Mihaela Preda:
• Tristețea este o emoție absolut normală care durează de la câteva ore la câteva zile și descrește de la o zi la alta.
• Depresia este o stare patologică care durează minim 2 săptămani și se poate agrava progresiv.
Tristețea este o stare normală, toată lumea trece prin asta, pe când depresia nu.
Emilia Chebac: Ce consecințe are depresia netratată?
Mihaela Preda: Depresia netratată diminuează funcțiile intelectuale. Se ajunge la tot soiul de dependențe – alcool, droguri, jocuri de noroc etc. Apar tentative de suicid. Creierul se uzează în timp și se poate ajunge la boli deteriorative grave cum ar fi demența.
Emilia Chebac: Acum din ce în ce mai multe persoane dezvaluie în online că se luptă cu depresia. Ca specialist ce părere ai?
Mihaela Preda: Cred că se spune prea des: „Sunt depresiv/ă”. E la modă și oferă beneficii secundare. Devine o formă de a atrage atenția online pentru ca alții să te compătimească. Una este să te etichetezi online și alta este să fii cu adevărat depresiv și să te lupți cu această afecțiune.
În depresie orice efort este epuizant. Nu ai energie nici să te dai jos din pat. Depresia este un diagnostic pe care îl pune specialistul, nu te etichetezi singur în online.
Există o triadă cognitivă a depresiei. Cei care se luptă cu acestă afecțiune psihică au o apreciere subiectivă (sumbră) asupra:
– imaginii despre sine: nu sunt bun de nimic,
– lumii: nimeni nu mă iubește,
– viitorului: nu mă aștept la nimic bun.
Emilia Chebac: Există factori care „programează” la depresie?
Mihaela Preda: Există factorii declanșatori pentru depresie:
– Factori constituționali – ne naștem cu o anumită zestre genetică care predispune la depresie (încarcare afectivă negativă)
– Factori biologici (un dereglaj al neurotransmițătorilor – dopamina, serotonina și noradrelina în cantități reduse) Depresia nu ține de voința omului, ea apare îi urma unor dereglaje chimice.
– Factori de mediu: abuz în copilărie, insecuritate, mediu familial conflictual, pierderea mamei la vârste mici.
– Factori sociali: mediu tensionat la job, insecuritate financiară, timp liber scăzut, pierderea locului de muncă.
– Factori psihologici – capacitatea scăzută de reziliență. (Capacitate scazută de adaptare, într-o manieră pozitiva, la situații nefavorabile de viața.)
Emilia Chebac: Pentru cei care doresc să aprofundeze mai mult despre cele 2 afecțiuni (anxietate și depresie) ce cărți recomanzi? Mă refer aici nu la cărți de specialitate ci cărți pentru publicul larg.
Mihaela Preda:
• „Anxietatea” – Scott Stossel
• „Demonul amiezii„ – Andrew Solomon (prezintă depresia prin prisma unui om care a suferit toata viata de acestă afectiune psihică)
• „De ce fac zebrele ulcer?” – Robert M. Sapolsky
Mihaela Preda omul din spatele terapeutului
Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă?
Mihaela Preda:Primesc un telefon și o voce educată, la final, după ce am stabilit sedința, mă întreabă: „Și cu plata cum procedeam? Înainte ca la prostituate sau după?” În momentul acela m-am blocat. Nu îmi era clar în ce zonă vrea să o ducă. M-am adunat și i-am răspuns: E drept că este tot un serviciu către populație, dar să știți că vorbim de studii diferite. Din dialogul care a urmat m-am lămurit. Domnul a încercat o glumă pentru că era teribil de tensionat. Nu mai fusesese niciodată la terapie. Povestea datează de acum 20 de ani când terapia era în fază embrionară în România.
Emilia Chebac: Un caz care te-a impresionat?
Mihaela Preda: Sunt multe cazuri, dar am să mă rezum la un caz, în care m-am implicat foarte mult, cel al unei tinere studente. După o vacanță de vară, în care lucrase în străinătate (SUA), pentru a face fața mediului de acolo a încercat diferite droguri recreaționale. Revenirea acasă i-a produs mari schimbari în viața socială. Făcea atacuri de panică, dar cum credea că este o suferință fizică a consultat diferiți specialiști. S-a investigat inima, s-au făcut analize generale, a consultat și un urolog, dar cum totul era în regulă a fost îndrumată către un psiholog.
Avea o tulburare obsesiv-compulsivă cu diferite ritualuri. Totul trebuia să decurgă într-o anumită ordine, după un anumit tipic. Nu mai mergea la facultate și refuza să mai iasă din casă. Părinții o aduceau la terapie și tot ei veneau după ea. Am lucrat la acest caz câteva luni. Dar câteodată terapia nu este suficientă. Persoana trebuie sa beneficieze și de tratament psihiatric și aici intervine o mare rezistența. Ea acceptase să vină la psiholog și acum eu o trimiteam la psihiatru. Îi mai spuneam și că este nevoie de tratament cu pastile. Deja era prea mult.
I-am prezentat toate modificările din organismul ei, cum o afectează și cum o va ajuta tratamentul. A durat mult până am convins-o, dar s-a dus. S-a simțit din ce în ce mai bine. A citit toate cărțile recomandate de mine. „Demonul amiezii” în engleză. Și-a făcut exercițiile pentru acasă. A rezolvat problema, a terminat facultatea și a rămas în învățământul universitar. Într-o zi am primit un mesaj de la ea: Nu aș fi ajuns niciodată aici, dacă nu existați dumneavoastră. Pe diploma mea ar trebui să fie și numele dumneavoastră.
Emilia Chebac: De ce se tem oamenii de terapie ?
Mihaela Preda: Mulți cred că terapeutul îi forțează să facă ceva împotriva voinței lor. E greșit. Terapia este despre tine și ce vrei tu, cu resursele tale, pentru a merge mai departe.
În orice loc a fost Mihaela Preda a lăsat o urmă
Emilia Chebac: Până să devii terapeut ai fost, o scurtă perioadă, profesor. Cum te-a ajutat această experiență în evoluția ta ca om?
Mihaela Preda: După terminarea facultății am fost 4 ani profesor (suplinitor) de științe sociale la liceu. O consider o experiență extrem de interesantă pentru evoluția mea personală. La început a fost stresant. Eram doar cu 6-7 ani mai mare decât elevii mei. Nu vrei să știi cum au fost primele zile. Veneam acasă și mă puneam pe plâns. Îi spuneam soțului meu că eu nu o să mă descurc. Am învățat însă 2 lecții extrem de importante atunci:
1) Când viața te conduce într-o încăpere intri și îți găsești locul. Dacă nu te simți confortabil, fă în așa fel încât, să nu se observe asta. Învinge-ți mintea și corpul te va asculta. Eram singură, foarte tânără, în fața a 30 de elevi care mă intimidau grozav.
2) Poartă-te cu toți, cei cu care interacționezi, cum ai vrea să se poarte ei cu tine. Îi ascultam, le vorbeam frumos și nu ridicam niciodată tonul la ei. Am fost dirigintă 3 ani. Nu mi s-a dat o clasa cu elevi pe care să-i modelez eu. Am preluat o clasă unde diriginta se prăpădise. Adolescenții erau speriați și supărați. O combinație explozivă care ar fi pus la grea încercare și un pedagog cu experiență. Încet – încet însă m-au acceptat. Le-am impus reguli clare de disciplină, dar nu am fost rigidă la nevoile lor emoționale.
După experiența din învățământ nu am mai avut niciodată probleme cu vorbitul în public.
Emilia Chebac: Ai mai ținut legătura cu elevii care atunci te intimidau?
Mihaela Preda: Am păstrat legătura. M-au invitat la întâlnirea de 10 ani deși eu plecasem din învățămant. La fel și la cea de 20 de ani. Și acum după atâta timp mă sună să mă felicite de sărbători.
Pe Mihaela Preda am cunoscut-o la clubul de carte „Emilia, cărți& cafea”
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?
Mihaela Preda:Ți-am descoperit blogul citind o recenzie de carte (o puteți citi aici). Mi-au plăcut interviurile cu Sandra Ecobescu (aici), dna Georgeta Filitti (aici și aici), Irina Markovits (aici) și actrițele care au jucat-o pe Regina Maria: Simona Mihăescu ( teatru – aici), Roxana Lupu ( film – aici și aici) Apreciez că alegi oamenii din domenii profesionale variate și de vârste diferite. Îmi place teribil diversitatea. Asta reflecta gradul tău de cultură. Puține persoane pot trece cu ușurința de la un domeniu la altul așa cum faci tu.
Mihaela Preda: Te urmăream pe instagram și am văzut că deschizi un club de carte. Mi s-a părut foarte interesant. Recunosc că am venit la clubul tău și în scop profesional. Am multe paciente care citesc și vreau să le recomand un club testat de mine. N-aș putea să le recomand un loc de unde să se întoarcă și mai depresive. Moderezi extraordinar. Atunci când subiectul alunecă spre pesimism, fără a minimiza mesajul cărții, nu știu cum faci, dar duci totul într-o notă optimistă. Am rezonat cu clubul tău. Dovadă că vin de la prima ediție.
Emilia Chebac: Ce te-a convins să revii?
Mihaela Preda: Oamenii de calitate, discuțiile inițiate de tine care deschid niște pârghii de reflecție captivante, dar și răspunsurile participanților. Interesant mi s-a părut că toți acești oamenii care au venit la club au fost atrași de blogul tău. Livrezi conținut de calitate, iar asta a atras o comunitate pe măsură.
Emilia Chebac: O carte pe care nu ai fi citit-o dacă nu ai fi venit la clubul meu de carte?
Mihaela Preda: „Eugenia” mi-a plăcut foarte mult. Am apreciat rigoarea cu care s-a documentat Lionel Duroy despre Pogromul de la Iași și modalitațile absolut minunate care s-au deschis, intervenția ta și a participanților. Întrebările tale, contextul istoric, poveștile domnului Ș. și ale lui S. Am primit informații de care nu știam și puncte de vedere la care nu m-aș fi gândit.
Emilia Chebac: O poveste de suflet legată de o carte?
Mihaela Preda:Am o carte de care mă leagă o amintire dragă. Eram studentă. Îmi doream cu disperarea „Comedia umană” de John Galsworthy. O prietenă a vânat-o luni de zile prin anticariate. Era de negăsit. O citisem, dar o voiam în bibliotecă. În final a reușit să o cumpere și mi-a dăruit-o. De atunci, acea carte asta a mers cu mine în fiecare casă unde am stat.
Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?
Mihaela Preda: Gabriela Urda
Recomandări pentru cei interesați de terapie
Emilia Chebac: Un exercițiu pe care îl recomanzi pacienților tăi?
Mihaela Preda: Un exercițiu care se numește: da, acum, mâine, mulțumesc.
• Spui da pentru acceptare. Lasă să vină spre tine tot ce s-a petrecut de-a lungul zile, oamenii cu care ai interacționat. Acceptă -le fără să judeci. Bune sau rele.
• Spui acum, te liniștești, reflectezi, dar nu analizezi pe toate părțile. Renunță la uite ce a zis cutărică despre mine!
• Spui mâine și te gândești ce vrei să faci a II-a zi cu aceste reacții. Mâine e o altă zi și mă bucur de ea. Ideea este să nu mergi la culcare cu problema în gând.
• Spui mulțumesc pentru orice moment plăcut din ziua respectivă. Un mic exercițiu de gratitudine că cineva ți-a zâmbit, că a ieșit soarele sau că ai citit câteva pagini dintr-o carte interesantă.
Este o modalitate care te ajută să-ți asiguri o igienă a vieții psihice.
Emilia Chebac: Cum căutăm un terapeut?
Mihaela Preda: Alegerea unui terapeut este ca în amor. Chiar dacă este frumos și are toate calitățile dacă nu este pentru tine degeaba.
• Pentru început cere informații de la medicul de familie și de la cunoscuți care merg la terapie. Intra pe siteul de specialitate – Colegiul Psihologilor – unde există un registru al psihologilor și forma de terapie pe care o practică fiecare.
• La prima întâlnire vezi dacă poți să comunici cu terapeutul, dacă te ascultă și dacă crezi că te ajută. La prima ședintă apare aceea ventilație emoțională, ai senzația că te simți un pic mai bine, dar dacă după 2-3 ședințe realizezi că nu poți merge mai departe schimbă-l. Oricât ar fi de recomandat un terapeut dacă simți că nu te ajută renunță la el.
Sunt bucuroasă că un om ca Mihaela Preda a acceptat acest interviu. Și onorată că a ales clubul meu de lectură. Cred că intuiți rolul ei în dezbaterea unei cărții. Cu cât un personaj are mai multe probleme cu atât mai dificile devin întrebările pe care moderatoarea, adică eu, i le adreseză Mihaelei. Aș fi vrut să puteți vedea intervenția ei la prima ediție e clubului. Când a vorbit despre Mihail Sebastian mă uitam la ea, adevărul e că mai degrabă mă holbam, magnetizată de ce îmi era dat să aud. A încheiat cu o confesiune: „Recunosc că l-am dus pe Sebastian într-o zona mult prea profesională, dar nu m-am putut abține sunt… terapeut.” M-am relaxat. Începusem să mă simt, țineti cont că era prima ediție și aveam emoții cât Casa Poporului, exact cum s-a simțit Mihaela în primele zile în fața elevilor. Eram în fața unor adulți, care aveau așteptări de la mine, dintre care unul era terapeut. Mi-am dorit un club de carte cu oameni de calitate. Ei bine, îi aveam.
O să închei acest interviu cu Mihaela Preda cu o concluzie, deși nu mă dau în vânt după genul asta de final. Depresia nu este un oaspete căruia să-i servești băutura preferată sau să-i oferi cel mai confortabil fotoliu. Depresia este un dușman. Nu o subestima. Cere ajutor!
Un articol scris de Mihaela Preda în Dilema Veche puteți citi aici.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Ideea acestui articol mi-a venit în timp ce citeam #36 DoR – Decât o Revistă. Mai precis reportajul Nicoletei Rădăcină, Butonul roșu, despre greva muncitorilor de la fabrica Electrolux. Pentru a se documenta Nicoleta a mers de 2 ori la Satu Mare unde, de fiecare data, a stat câte o săptămână. M-am întrebat cum ar fi dacă aș petrece și eu o săptâmâna în redacția DoR, să-i cunosc pe reporteri și editori pentru ca apoi să scriu despre ei.
Repede, să nu mă părăsească curajul, am scris un mesaj Nicoletei, am închis ochii și am dat click pe send. Acum că dorința mea era transmisă, nu-mi rămânea decât să aștept răspunsul. Din fericire au rezonat cu propunerea mea așa că, în perioada 27-31.01.2020, aveam să respir același aer cu editorii și reporterii de la DoR. Puteam, în sfârșit, să-i întâlnesc pe oamenii care au contribuit (și contribuie) substanțial la ridicarea calității jurnalismului în România.
Iată-mă într-o dimineață de ianuarie parcurgând același traseu pe care am mers ani de zile. Diferența era că acum abia așteptam să ajung, în timp ce în trecut pe măsură ce mă apropiam de un loc, aflat în vecinătatea redacției DoR, simțeam cum muream în fiecare zi câte puțin. Acealași drum, dar cu o altă perspectivă.
Echipa DoR (aproape completă – e cam greu să strângi 25+ de oameni la poză)Credit foto: Cătălin Georgescu
Am ajuns și timp de câteva minute, cât au durat prezentările, nu știam ce să cred. Era o glumă sau pur și simplu coincidență? Aproape toate numele erau dublate, unele chiar triplate: Andreea, Oana, Carla, Cătălina, Nicoleta, Anca. Mă simțeam ca într-un carusel, ceea ce nu mi se mai întâmplase până atunci. Singurele nume pe care le-am reținut au fost Nicoleta Rădăcină și … Irina. Cei care mă urmăresc cunosc obsesia mea pentru acest nume. Nu am putut să o identific nici măcar pe Andreea Vrabie, deși podcastaul ei Pe Bune îl ascult de peste 2 ani.
Eram în „laboratorul” unde se fabrică poveștile cu miză umană pe care le citesc cu atâta plăcere. Luni ora 10:00 – începe ședința editorială moderată de Sorana Stănescu cu întrebarea: Ce ați consumat în weekend? (întrebarea variază la fiecare ședință). Au venit spre mine o avalanșă de informații. Despre cărți, filme, cafenele, evenimente DoR din țară, am aflat chiar și de existența unui excelent patinoar în Cișmigiu. Mă mai relaxasem când mi-am auzit numele. Am dedus că era rândul meu să spun ce consumasem: Bizanț – o carte și un serial pe Netflix.
Sorana Stănescu (credit foto: Cătălin Georgescu)
După acest intro discuțiile au luat o turnură mult mai serioasă.
• Am aflat că articolul despre Brădetu „s-a dus până la cer” și a devenit un fenomen.
• Că vorbitul la evenimente duce la o creștere sănătoasă a brandul personal.
• Cum stă publicația DoR cu evoluția datelor de trafic.
• S-a vorbit despre întâlnirile din țară cu cititorii. La Iași, Facultatea de Litere, reporterii DoR au discutat cu studenții dacă se mai merită să faci jurnalism în ziua de azi? În Vaslui au dezbătut, cu peste 50 de oameni: de ce vor să plece din țară, dar și dacă se gândesc să se mai întoarcă ? În ambele locuri, reporterii DoR, au fost asaltați cu întrebări de unde concluzia lor că oamenii din alte orașe își doresc aceste întâlniri.
• Am sesizat o preocupare aparte pentru economia rurală și satul românesc. Dacă în 2019 au ales o destinație bine țintită – un loc în jud. Suceava, în 2020 au schimbat abordarea. Un membru al echipei a pus degetul pe harta. În martie – aprilie vor pleca să facă predocumentare pentru un viitor articol în jud. Buzău – Lopătari/ Beceni.
• S-a discutat despre calitatea aerului din atâtea unghiuri încât la plecare, în drum spre casă, elaboram strategii și căutam pe net care este cel mai performant purificator de aer (de apartament) pentru aerul poluat. Se pare că traficul nu este cea mai mică problemă, altele sunt problemele reale. Reporterii DoR care vor scrie articole pe această temă, cu siguranță, nu se vor rezuma doar la experți (excelenți teoreticieni) ci vor discuta și cu grupuri civice care încearcă să facă lucruri în comunitatea lor (partea practică).
Marți, miercuri și joi sunt zilele în care reporterii DoR merg pe teren. Oricât de mult aș fi vrut să merg cu ei peste tot nu puteam să mă împart, așa că am decis să mă limitez doar la evenimentele din redacție. În timp ce ei își documentau viitoarele articole, eu am reușit să iau interviu unei actrițe din România care, în prezent, studiază la Londra. A jucat rolul principal într-un film pe care îl consider un fenomen – „Între chin și amin”. Venită acasă pentru 2 săptămâni (să filmeze la un proiect) singura ei zi liberă era marți exact în ziua în care eu ar fi trebuit să fiu în redacția DoR.
Fotografie de grup la Alba Iulia (credit foto: Cătălin Georgescu)
Joi seara ora 19:00înapoi în redacție. În timp ce în apartamentul 3 (sediul DoR) se desfășura întâlnirea cu o parte din oamenii care au împlinit 30 de ani odată cu Revoluția, în apartamentul 4 am participat la Meet the Reporter cu Școala 9. Acela fost momentul în care mi-aș fi dorit să am o clonă.
În fiecare joi reporterii DoR se întâlnesc cu cititorii revistei. A fost rândul Nicoletei Coșoreanu să povestească despre experiența ei de când scrie la Școala9 și DoR. Deși în prezent este reporter la Școala9, o publicație jurnalistică dedicată educației preuniversitare, nu a uitat să mărturisească cât de mult și-a dorit să lucreze la DoR.
În timp ce pe ecran se derulau imagini cu Nicoleta, eram atentă la modul cum ne introduce în povestea ei. Nu sunt genul care să mă las sedusă doar de un discurs bine articulat. Limbajul non verbal și bucuria din privirea o deconspirau – fata asta chiar arde frumos pentru fiecare articol. Mă tem că am cam „hărțuit-o” cu întrebări: cum își face documentarea, dacă s-a regăsit în povești pe care le-a scris și cum reușește să-și păstreze concentrarea și obiectivitatea? Mi-a plăcut că, pe parcursul discuției, în timp ce cititorii aveau tendința să conducă discuțiile spre experiențe personale, Nicoleta și-a păstrat echilibrul. Empatiza cu cititorii și problemele lor, dar întorcea cu eleganță discuția pentru ca tema prezentării să nu fie trimisă în exil.
Nicoleta a menționat un nume, pe care l-am auzit de foarte multe ori la studente și absolvente de jurnalism – Emilia Șercan. Cred că exprimarea ei a fost ceva de genul: „Această profă minunată, Emilia Șercan!” Un nume care parcă mă urmărește. Încep să mă întreb dacă nu se impune un interviu?
La un moment dat pe ecran a apărut draftul articolulul – „Acasă nu încape într-un bagaj” scris de Nicoleta în care se vedeau corecturile lui Cristian Lupșa – editor DoR. Cum povestea documentată de Nicoleta avea un mare potențial emoțional, Cristi, prin completările făcute, îi sugera să scoată în prim plan acest aspect. Știe el de ce mizează pe aceste reacții afective. Emoțiile autentice, subliniez autentice, sunt cele care conectează cu adevărat oamenii.
Cred că era ora 21:30 când am plecat de la Școala9. Alături la DoRcontinua întâlnirea, celor care au împlinit 30 de ani odată cu Revoluția, deși începuse la 6:00. Ușa era deschisă și vedeam chipurile participanților. Nu aveam nevoie de prea multă intuiție să realizez că acolo era un eveniment special. Plutea în aer ceva ce nu vezi în fiecare zi.
O parte din echipa DoR la Perugia, la Festivalul Internațional de Jurnalism
Am început săptămâna mea la DoR luni cu o ședință săptămânală și am încheiat cu o ședință lunară vineri ora 15:30 – Stare de DoR. Dacă în prima zi nu cunoșteam pe nimeni, acum puteam să indentific fiecare membru al echipei. Fiecare Andree (sunt 3) cu numele de familie, fiecare Oană etc. Ați prins ideea. Sedința lunară a fost moderată de Cristian Lupșa– editor DoR. Cristi e genul de persoană care intimidează, dar cum ascultasem podcastul Andreei Vrabie (îl puteți asculta aici) să spunem că mi-a fost ceva mai ușor să mă raportez la omul Cristian Lupșa și nu editorul Cristian Lupșa.
Cristian Lupșa (credit foto: Alex Gâlmeanu)
În fiecare an au ales un cuvânt care să-i definească. Pentru DoR2020 este Siguranță și Impact. În relații, în comunitate și societate. O centrare pe ce fac și pe ce lucrează. Trăim într-o lume în care, cu toții, alergăm după like-uri și share-uri în număr cât mai mare. Deși uneori ne erodeză emoțional, vrem notorietate și vrem expunere. Cristi a punctat un lucru pe care în ultima vreme l-am simțit pe propria piele: „Impactul offline rămâne pe când cel online, deși are și el rolul lui, se pierde.”
Planificări, strategii și calendarul lunii februarie. Totul era acolo pe ecranul din fața mea. Transparență totală. Am văzut până și grila de salarizare. Toți oamenii care lucrează la DoR și Școala9 au contracte part-time. Am înțeles că în spatele unor reporteri care produc conținut de valoare, există un om care a realizat cât de valoroasă este resursa umană cu care lucrează.
La un moment dat Cristi a întrebat: Ce aveam de sărbătorit? (o realizare a ta sau a echipei?) Așa am aflat că întâlnirea celor de 30 de ani fost un succes. Oamenii aproape că refuzau să mai plece. De departe, cel mai reușit eveniment la capitolul întâlniri cu comunitatea. Un proiect coordonat de Nicoleta Rădăcină – îngerul blond ( roz sau mov) care m-a conectat și pe mine cu cei de la DoR. Felicitări, Nicoleta! S-a vorbit despre întâlnirea cu comunitatea din Iași despre care au spus că ar trebui clonată și despre fenomenul Brădetu. Când mi-a venit rândul am spus: Faptul că sunt aici cu voi.
Nicoleta Rădăcină, îngerul blond de la DoR (foto credit:Cătălin Georgescu)
Când pe ecran au apărut imaginile cu noul sediu am putut să le văd entuziasmul, dar mai ales să-l aud. Au fost extrem de vocali. Începând cu 1 martie echipa DoR se mută în casa nouă. O clădire mai mare și mai potrivită cu nevoile lor. În timp ce pe ecran se derulau imagini cu amplasarea birourilor pe etaje, locul de fumat, sălile de ședințe și terasa, Jo (Georgiana Ilie) a punctat că noul sediu beneficiază de finisaje excelente. Acela a fost momentul în care am realizat cu câtă grijă a fost ales acest loc.
Georgiana Ilie (foto credit: Cătălin Georgescu)
Nu vă închipuiți că totul e perfect. Când a apărut slideul cu zilele libere și jumătate din ele erau tăiate le-au cam căzut fețele. Cea mai spinoasă zi s-a dovedit 1 Iunie – Ziua Copilului. Ca părinte e frustrant să pice într-o zi în care trebuie să fii prezent la job. Și cum o parte din zilele libere date de Guvern au picat, în 2020, în zile în care toți editorii și reporterii trebuie să fie prezenți (sedința săptămânală de luni, sedința lunară plus altele evenimente) e normală să apară discuții.
Lui Cristi Lupșa i se pune deseori întrebarea: „Tu cum de nu-ți iei lumea în cap?”. E greu de lucrat în echipă când coordonezi 25 de oameni, de aceea subliniază că: „ce face DoR este mai important decât ce face fiecare individual”, dar și că „Din fericire suntem cea mai bună echipă pe care o știu.” Nu cred că greșesc dacă afirm că o spunea cu mândrie. Cum fiecare vrea mai mult, mai diferit decât mediul în care funcționează, Cristi îi încurajează să spună de ce au nevoie. Să vorbească despre lucrurile care le produc griji. Așa înțelege el forță în comunicare la nivel de echipă.
Ce m-a impresionat cel mai tare la prezentare lui Cristi Lupșa? Transparența. Am avut acces la informații la fel ca fiecare membru al echipei. Într-o țară în care lipsa încrederii a devenit brand național, el este dovada ca se poate și altfel.
După Starea de DoR a urmat o pauză și apoi a început la 17:00 – Storytime. Pornind de la articolul ei din ultimul nr. DoR „Acasă nu încape într-un bagaj”Nicoleta Coșoreanu a construit conceptul prezentarii în jurul unui cuvânt – acasă. În timp ce pe ecran se succedau imagini cu apartamentul unde a copilărit și locurile unde a locuit în București am înțeles că pentru Nicoleta acel acasă, de bază, nu e un loc care se transformă și devine tot mai rafinat. Acasă este despre emoții și oameni dragi. Acasă poartă în el suficientă dragoste încât să o protejeze pe tânăra care a plecat în lume cu visurile într-o valiză. În prezent pentru Nicoleta, acasă este locul unde s-a stabilit cu omul iubit. Acasă a devenit, prin poveștile pe care le spune, și redacția în care lucrează. Acasă va fi mereu locul unde se simte iubită, în sigurață, unde îi cresc aripi și visurile îndelung ocrotite devin realitate.
La finalul prezentării Nicoleta a punctat: „Nu vreau să plec din Romania, deocamdată cred că mai multe lucruri de făcut aici”.
Irina Tacu (credit foto: Cătălin Georgescu)
La începutul acestui articol, am menționat că singurul nume pe care l-am reținut a fost Irina. De ce? E numele meu preferat. Așa o cheamă pe fiica mea, așa o cheamă pe mama și așa aș fi vrut să mă cheme și pe mine. Mulți mi-au recomandat să-mi schimb numele, dar eu am decis să am o rubrică pe blog – Irina. Firește că nu aveam cum să ratez un interviu cu Irina Tacu– reporter DoR.
Era în jur de 8:30 p.m când am plecat din redacția DoR. Le-am lăsat acolo pe Sorana, Nicoleta și Irina. Eram îngrijorată. Când am înțeles câtă documentare, câtă muncă și câtă pasiune înmagazinează un articol până apare print și online m-a luat amețeala. Asta fără să mai pun la socoteală oamenii care se ocupă de site, fotografii și toți oamenii care în redacția DoR fac lucruri care mie îmi scapă. Așa că vineri seara când bucureștenii erau oficial în weekend, undeva într-un mijloc de transport îmi spuneam: Doamne în ce m-am băgat?!
Nu vreau să minimizez ceilalți membrii ai echipei, doar că în saptămâna pe care am petrecut-o la DoR anumiți editori și reporteri au fost mai vizibili prin evenimentele pe care le-au moderat și organizat.
The Power of Storytelling (credit foto: Vlad Cupsa)
Săptămâna mea la DoR a zburat. Am depășit de mult timp faza că un reporter bun este prototipul Veronicai Guerin, deși cu ce probleme se confruntă România avem nevoie de 10 Guerin nu una. Nu toți jurnaliștii au ADN de erou. Dar în meseria asta nu e nevoie numai de eroi. Este nevoie și de oameni care caută soluții. Acest tip de jurnalism îl fac cei de la DoR.
Pentru ca vocea lor să fie din ce în ce mai auzită jurnaliștii buni au nevoie de cititori generoși. Atunci când îți place ceva nu ține doar pentru tine. Ca binele să răzbească mai ușor este nevoie să fie propagat. Un film, un spectacol, o carte, o revistă care îți bucură sufletul există prin cei care le consumă. Îți place – spune, povestește și recomandă. Dar mai ales cumpără. Conținutul de calitate nu e gratis. Tu ai produce, la infinit, ceva care chiar dacă te împlinește sufletește, nu îți poate achita rata la mașină sau casă?
După săptămâna mea la DoR sunt mai convinsă ca niciodată că jurnalismul este vocație. De aceea mulți chemați puțini aleși.
DoR Live, iulie 2018 (credit foto: Cătălin Georgescu)
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Îmi place teribil fotografia asta făcută de Cătălin Georgescu10 ani de DoR – de la întâlnirile cu comunitatea – (foto credit: Mihai Ciobanu)DoR… (credit foto: Mihai Ciobanu)
Cum poți începe intro-ul unui articol la un interviu cu Alexia Udriște? O ilustratoare de numai 22 de ani, talentată, scandalos de sinceră, cu o frumusețe care nu te agresează, dar pe care nu o poți ignora și care sub aparența de fragilitate ascunde o voință de fier. A desenat de când se știe. Deși familia a încercat să o îndrume spre lucruri practice, arhitectură, îi convinge să o lase să meargă la liceul de artă din Craiova. Proaspăt absolventă a secției de design industrial, realizează că singurul lucru pe care știe, cu adevărat, să îl facă bine este desenul. Era pasionată și de fotografie, dar l-a cunoscut pe Cătălin Olteanu (fotograf profesionist, care ulterior îi va deveni soț) și cum nu a simțit nevoia de competiție în cuplu s-a orientat spre ilustrație. Ce desena punea pe net, iar după o lună a venit și primul proiect. Teatrul Ion Creangă căuta un ilustrator pentru o piesă. Inițial a fost convinsă că râd de ea, dar s-a dus la întâlnire și acela a fost punctul de unde a pornit totul.
Deși a avut șansa să întâlnească oamenii potriviți în momentele potrivite, la început nu a fost simplu. Primul email a venit cu multe lacrimi deoarece nu știa ce să răspundă. A trebuit să se descurce singură. Fiind la debut nu se înghesuia nimeni să-i ofere sfaturi și trăia permanent cu impresia că nu stăpânește nimic. Mai adăugați și o vârstă fragedă, fără studii în domeniu, pe scurt o persoană care se apucase de ilustrații după cum o tăia capul. Mărturisește că a fost teribil de greu, provizoratul a durat vreo 3 ani, apoi oamenii din industrie au început să-i răspundă la întrebări. A învățat să-și aprecieze corect munca și nu a acceptat oferte sub prețul pieței, chiar dacă abia pornise pe acest drum.
În primii ani de activitate, funcționa după principii stricte: nu lași un email 3 ore fără răspuns, nu poți întârzia un deadline, eventual să fie gata cu 3 zile înainte. Treptat a înțeles că munca în exces se poate transforma într-un dezavantaj, dacă nu-ți introduci și momente de relaxare. A mai înțeles că nu lezezi calitatea proiectelor dacă în timp ce îți citești emailurile savurezi și un ceai. A învățat, că este important, să-și alinieze programul cu al soțului pentru a se putea bucura de timp liber și de vacanțe petrecute împreună. Fiecare zi a fost un joc de organizare continuu. În timp, a ajuns să-și gestioneze din ce în ce mai bine programul.
Emilia Chebac: Cum ai defini stilul unui ilustrator?
Alexia Udriște: Chestia cu stilul este ciudată pentru că nu o faci gândit. Există mentalitatea că dacă te apuci de ilustrație trebuie să ai un stil recognoscibil. Acest mod de a gândi creează presiune. Realizez că toți ilustratorii se confruntă cu acest neajuns, deoarece este ceva ce am simțit și eu la început.
Îmi place să spun că stilul unui ilustrator este fix ca stilul unui scriitor. Cu cât scrii mai mult cu atât devii mai bun. Stilul se conturează în timp. Dacă alegi un stil ușor de recunoscut de la început, acest aspect te limitează. Stilul nu este ceva pe care ți-l impui, este ceva ce construiești în timp.
O ilustrație și o carte. Ce au în comun? Ambele îți taie respirația… foto credit: Cătălin Olteanu
Emilia Chebac: Cum și-a construit stilul Alexia Udriște?
Alexia Udriște:La mine a venit în timp. Dacă privesc în urmă, în primii 2 ani, se vedea că nu aveam suficient curaj. Din școală pleci cu niște reguli, iar tu ca ilustrator și om care vrea să facă ceva trebuie să te scuturi de toate aceste cutume. La început mergeam pe principiul să fac ilustrații cu imagini accesibile pentru copii. Nu gândeam mai departe și nu îmi impuneam provocări. Într-o zi m-am întrebat: ce pot să aduc în plus la fiecare ilustrație? Ce aș putea schimba ca să provoace pe cineva vizual? Acum așa procedez, dar așa ceva nu se întâmplă peste noapte. Privind în urmă sunt proiecte de care mă simt stânjenită. Fac ilustrație de 4 ani. În spate este un volum foarte mare de lucru. În primii 2 ani, fiecare proiect nou genera plânsete, uneori venea și cu panică. Știam ce vreau să fac, dar aveam senzația că nu îmi iese. Nu știam cum să merg mai departe din lipsă de exercițiu. Dar nu m-am sustras de la nici o provocare. Nu știam cum se face o carte și a venit cineva și mi-a cerut o carte. Nu știam cum se face un poster și a venit cineva și mi-a cerut un poster. Lucram mult și prost. Un proiect care acum îl fac în 3 zile, dura atunci și 2 luni.
Emilia Chebac: Un interviu care te-a făcut să te simți inconfortabil?
Alexia Udriște: Am avut un interviu și mă simțeam tare prost, deoarece părea că nu dădeam nici un răspuns satisfăcător. Cine îmi lua interviul se aștepta la o persoană boemă, genul care stă în pat, își bea ceaiul, toate ideile curg și le picteză. Există viziunea că ilustratorii sunt toți niște artiști zburători.
Emilia Chebac: Cea mai mare provocare cu care te confrunți?
Alexia Udriște: Cea mai mare provocare pe care mi-o aduce acest job este partea de management din spate. Sunt zile când desenez 30% și fac email-uri și brief-uri 70%, iar acest aspect este cel mai stresant. Dacă în afară sunt oameni care se ocupă de această parte, aici ești pe cont propriu.
foto credit: Cătălin Olteanu
Emilia Chebac: Dacă ai putea, ce ai schimba în România?
Alexia Udriște:Sistemul educațional, dar ca să faci asta trebuie să fii super erou. De aceea, o apreciez enorm pe Adina Horga – Grădinița Bergmancare a plecat din Arad cu un concept foarte fain de grădiniță, pe care l-a implementat în Sibiu și în București. Copiii sunt urcați în autocar și merg să învețe în pădure. Mi se pare un curaj demențial să faci așa ceva în România. Dacă îi crești astfel de la 2 ani, clar o să iasă niște oameni altfel.
Emilia Chebac: Ai fost vreodată tentată să pleci din țară?
Alexia Udriște: În fiecare zi. Prima dată am vrut să plec în clasa a XI-a la facultate. Visurile mele nu s-au aliniat deloc cu realitatea. Acela era momentul potrivit. Astăzi am lângă mine un om care, timp de 12 ani, și-a construit o carieră aici și să-l pun să o ia de la zero, după atâția ani de muncă, în altă parte nu este o abordare sănătoasă.
Emilia Chebac: Unde ți-ar plăcea să trăiești?
Alexia Udriște: Bucureștiul este un oraș în care dacă ies din casă la o întâlnire mă enervez de 10 ori și-mi stric ziua, unde nu poți să respiri în intersecții și care mă face constant nefericită. Cred că aș alege Oradea. M-aș muta și mâine. Mi-ar plăcea să trăiesc și la țară, dar acolo ai o comunitate de oamenii cu care clar nu ai nimic în comun (Râde). Nu mai spun dacă ai o urgență și ai nevoie de o ambulanță.
Emilia Chebac: Ce îmi poți spune despre proiectele tale? Le-ai căutat sau ele au venit spre tine?
Alexia Udriște:Am fost norocoasă. Niciodată nu am căutat proiecte. Ele au venit spre mine. A contat, foarte mult, faptul că eu am avut o comunitate, cu mulți oameni, la început adunată în jurul fotografiei. Când m-am mutat în București, oamenii aceștia mă știau ca Alexia Udriște de pe net, dar nu știau prea bine cu ce mă ocup, doar că puneam poze drăguțe cu cărți. Pentru început a fost necesar să-i fac să înțeleagă că eu fac ilustrație, apoi că eu sunt Alexia Udriște și nu prietena lui Cătălin Olteanu. Persoanele pe care le aveam la friends au devenit comunitatea cu care am început să interacționez și așa au început să mă cunoască. A fost un proces ciclic în care a trebuit constant să conving că fac lucruri.
Emilia Chebac: Ai un hobby?
Alexia Udriște: Broderia, am învățat să brodez de la mama. Se simțea nevoia de ceva care să mă relaxeze. Acum 2 ani am realizat că nu am nici un hobby. Pentru mine desenul nu este un hobby, este un job. Lectura s-a transformat și ea într-un task, în momentul în care am început să primesc tot mai multe cărți de la edituri. Nu obișnuiesc să pun pe net o carte pe care nu am citit-o. Din acest motiv, amân mereu cărțile din listă mea, deoarece încerc să citesc ce primesc.
După 1 an de brodat a apărut… un proiect de păturici cu Somnmic. Sunt desenele mele imprimate pe textil, bumbac natural, cusute de Alexandra Druță, apoi brodate de mine.
Fotografie nuntă, foto credit: Cătălin Georgescu Fotografie nuntă, foto credit: Cătălin Georgescu
Emilia Chebac: Fotografiile de la nunta ta sunt atipice. Cine le-a realizat?
Alexia Udriște:Au fost realizate de Cătălin Georgescu, fotojurnalist care face fotografii la evenimente. Știam ce o să abordeze, s-a ținut după noi, cu excepția a 4-5 fotografii care au fost înscenate, pentru restul nu am pozat.
Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre cine ți-ar plăcea să citești pe blogul meu?
Alexia Udriște: Adina Harga mi se pare un spirit de antreprenor și de mamă care vrea să schimbe lucruri și încearcă să o facă într-o societate care este împotriva ei.
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?
Alexia Udriște: Mi-ai spus la un moment dat, printr-un mesaj, că ai vrea un interviu. Am văzut că ai făcut unul cu Simona (scriitoarea Simona Antonescu), apoi mi-a scris Simona și am avut confirmarea că este ok. M-am gândit că dacă îți faci curaj să îmi scrii, voi accepta.
foto credit: Cătălin Olteanu
Emilia Chebac: Ai un tatuaj. Are o poveste?
Alexia Udriște: Tatuajul a fost cadoul meu de 18 ani. Mi-am zis că este bine să pornesc de la început cu un principiu: nu te lua prea în serios. Zic că-mi reușește. Este un soi de post-it pe care îl am chiar pe piele.
Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?
Alexia Udriște:Mi-e tare greu să răspund, fiindcă nu am oameni pe care-i admir pe de-a-ntregul. Am mereu rezerve când trebuie să răspund la o astfel de întrebare. Îmi plac o groază de oameni, dar cred că admir lucruri diferite la fiecare. Nu cred că există cineva care să poată bifa toate cerculețele.
Emilia Chebac: 3 persoane pe care le urmărești în on-line?
Alexia Udriște: Oana Botezatu, Marius Comper,Veronica Soare și nu pot să nu-l menționez și pe Vlad Eftenie aici. I-am făcut 4… și mai am!
Emilia Chebac: Refuzi proiecte?
Alexia Udriște: Da.
• Refuz din start dacă nu-mi place cum îmi scrii și cum mă abordezi, deoarece îmi indică cum vor funcționa raporturile dintre noi.
• Refuz dacă simt că o persoană vrea să lucreze cu mine, doar pentru că mă cheamă Alexia Udriște, dar nu mi-a văzut portofoliul și nu știe ce fac. Atunci când se poate, prefer să recomand o altă persoană.
• Refuz și atunci când pare că am o conexiune foarte bună cu cineva, dar ajungem într-un punct al proiectului în care nu există consens. Uneori aparențele înșeală.
Ilustrațiile Alexiei sunt o încântare. A ajuns aici pentru că nu a lăsat panica, care o mai încearcă uneori, să îi stea în drum. Deși este revoltător de tânără, Alexia este o sursă de inspirație pentru oricine. Dincolo de ilustrație, Alexia citește enorm. Un atu care a cântarit foarte mult atunci când mi-am dorit un interviu cu ea. Nu leagă prietenii de dragul de a se împrieteni, evită cercurile cu oameni care nu îi transmit o stare pozitivă, argumentându-mi că sănătatea ei mentală este mai importantă decât apartenența la un anumit grup.
Un lucru mi-a fost foarte clar la finalul interviului cu Alexia Udriște. Ea alege să fie altfel. De aceea, nu am putut să nu mă întreb: oare dacă tot mai mulți oameni ar alege să fie altfel, în loc să fie trași la xerox și încolonați, nu ne-ar fi mai bine?
Ilustrațiile Alexiei le puteți vedea și pe contul ei de Instagram.
Timp de 15 ani, am fost clienta fidelă a unui brand românesc renumit pentru produsele sale. Fiind genul obsedată de genți, nu ratam nici o ocazie să-mi cumpăr același model în mai multe culori. Calitatea produselor este, în continuarea, foarte bună, designul poșetelor și pantofilor a evoluat în timp, dar compartamentul personalului, în ultima perioadă, lasă foarte mult de dorit. Am decis să renunț la acest brand în momentul în care repararea unei genți a durat… 2 luni. Nu intru în detalii, se rătăcise produsul, iar persoanele responsabile, depășite de situație, nu mai răspundeau la telefon sau atunci când o făceau mințeau. Produsele brandului sunt minunate în continuare, dar eu nu am mai fost dispusă să tolerez lipsa de maniere pentru o poșetă. Episodul povestit nu a fost singurul și cum piața oferă alternative, venise timpul să le spun la revedere. Am un principiu: viața e prea scurtă să-ți irosești energia în controverse care îți erodează timpul, nervii și banii.
Am descoperit, pe instagram, tot un brand romanesc, YVY. Produsele arătau foarte bine în fotografii, dar se „impunea” o cercetare la fața locului. În showroom am fost întâmpinată de Sorina. Nu voiam să cumpăr, voiam doar să mă conving de calitatea produselor, iar ulterior să mă decid. „Cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”, captivată de amabilitatea și pasiunea pe care Sorina o punea în prezentarea fiecărui produs, am plecat acasă cu o poșetă. După ce am purtat-o vreo câteva luni, m-am întors la YVY să cumpăr același model, dar în altă culoare. I-am spus, la telefon, Sorinei ce îmi doresc și când îi explicam că eu îi vizitasem cu ceva timp în urmă și-a amintit de mine și a exclamat: „ A, sunteți doamna… ” și mi-a redat semnalmentele, plus modelul pe care îl achiziționasem. De atunci le-am mai trecut pragul de vreo câteva ori. Între timp am rămas fără una din genți, mi-a confiscat-o mama. Și cum am nevoie să fiu consolată pentru această pierdere, acum sunt în așteptarea unui anumit model, de o anumita culoare, și cu o anumita textură a pielii.
De fiecare dată când ajungeam în showroomul de la YVY, Sorina mă întâmpina zâmbind iar produsul dorit de mine, mă aștepta. Asta nu înseamnă că nu mă topeam în fața altor poșete expuse! Mă făcea să mă simt, de fiecare dată, de parcă aș fi fost cea mai importantă clientă. Știam că nu este așa, dar e măgulitor să ți se vorbească frumos, să ți se răspundă la întrebări și … vă asigur că eu nu pun întrebări obișnuite. Mă interesa de la procesul de fabricație până la tipurile de piele folosite. Deja avem un ritual. Când doresc să-mi achiziționez un produs, îi telefonez și mi-l pregătește. Aș putea să-mi comand și online, dar cred că am devenit dependentă de conversațiile cu ea. Într-o zi am realizat că vreau să scriu, pe blogul meu, despre Sorina. Îmi doream să știu cine este, cu adevărat, această fata cu un comportament atât de încântător?
Sorina Știrbua absolvit Facultatea de Drept. În prezent este Marketing Manager la YVY. Dar până să ajungă în acest punct al carierei, a lucrat 7 ani în televiziune, la Chișinău, în Moldova. Părinții sunt profesori de istorie, de aceea Sorina a fost crescută în spiritul „noi suntem români” și familiarizată cu noțiunea de România Mare. Din acest motiv, de mică a știut că va veni în România. În urma unei decizii chibzuite, din 2016 s-a stabilit în București, unde se simte ca acasă.
Emilia Chebac: Comportamentul tău, te trădează că provii dintr-o familie echilibrată. Mă poți contrazice?
Sorina Știrbu:Nu. Am avut o copilărie fericită pentru că am avut șansa să cresc într-o familie care trăiește în armonie. Ambii părinți sunt un exemplu pentru mine. Au 33 de ani de căsătorie. Doresc tuturor să-și găsească aceea persoană care să le fie alături până la pensie și chiar după (cum îmi place mie să spun), care să-i înțeleagă și să-i susțină. Îmi iubesc părinții foarte mult.
Emilia Chebac: Care consideri că este cel mai mare talent al tău?
Emilia Chebac: În afara familiei, de la cine ai mai învățat că este bine să tratezi cu amabilitate oamenii cu care interacționezi?
Sorina Știrbu: Când am fost în America, în hotelul în care lucram, la prima oră supervizorul organiza un meeting cu angajații și ne dădea taskurile pentru ziua respectivă. Aveau 10 reguli de aur, dar una mi-a rămas impregnată în minte în mod deosebit. „Noi astăzi trebuie să zâmbim, nu avem dreptul să fim triști, avem voie la zâmbete și bună dispoziție.” Clientul trebui tratat împărătește ca să mai revină la noi la hotel.
Emilia Chebac: O întâmplare care te-a marcat?
Sorina Știrbu:America pentru mine a fost o experiență minunată. Am lucrat cu o doamnă și regret foarte mult că nu am mai putut ține legătura cu ea. Era perioada când socializam prin emailuri, nu era facebook și whatsapp. În piața mi-a fost furat portofelul, iar eu aveam toate datele de contact în el. Am plâns tare mult atunci. Nu pentru acte și bani ci pentru că am pierdut orice urmă de conexiune cu acei oameni, pe care probabil nu o să-i mai văd niciodată în viața asta.
Emilia Chebac: Destinații de vacanță la care visezi?
Sorina Știrbu: Sunt omul mării, îmi place marea și îmi place să înot. Este o dragostea care a apărut din lipsă. În Moldova nu avem mare, de aceea veneam cu ai mei în România, la Constanța.
• Aruba să hrănesc păsări flamingo
• Țările nordice: Norvegia, Suedia, Finlanda
• Brazilia să înot cu delfinii roz
Emilia Chebac: Facebook sau Instagram?
Sorina Știrbu:Instagram. Urmăresc conturi de fashion, stil, travel și food.
• chiara ferragni este acel model de fată care și-a construit un imperiu bazat pe social media pornind de la zero.
• sincerelyjules o tipă din America latină care îmi place maxim.
• camille callen se îmbracă cool și îmi place cum își face instastoriurile.
Toate 3 sunt tipe cu piciorele pe pământ.
Emilia Chebac: Rețelele de socializare ne trădează pasiunile. Din postările tale am dedus că ești dependentă de muzica, nu? Cântăreți preferați?
Sorina Știrbu: Da, îmi place foarte mult. După ce mă trezește alarma, îmi încep fiecare zi cu o piesă muzicală. Preferințe:
• Justin Timberlake– un artist cu o evoluție spectaculoasă.
• Jack Savoretti este un artist fenomenal. Am o obsesie pentru vocile gtrave.
• Jay Bernard genul indie-pop-rock. În România am fost la ambele lui concerte.
Emilia Chebac: Ce îți place mai mult în România?
Sorina Știrbu: Îmi place limba foarte mult. Tot timpul am crescut cu un complex de inferioritate, pentru că noi în Modova vorbim o română infectă, rusificată. Noi între noi ne înțelegem, dar când venim aici oamenii parcă nu ne înțeleg.
Emilia Chebac: De ce ai acceptat interviul cu mine?
Sorina Știrbu: Îmi place foarte mult să cunosc oameni. De mică am avut încredere în oameni. De aceea am acceptat, chiar dacă atunci când ai spus că vrei să scrii despre mine m-am întrebat: oare de ce? De ce sunt eu deosebită? N-am scris cărți, n-am jucat în filme, n-am luat premii sau medalii.
Emilia Chebac: O provocare? Despre cine ți-ar plăcea să citești pe blogul meu?
Sorina Știrbu:Andreea Răducan. Nu am să uit niciodată Olimpiada din 2000 de la Sydney. Aceea imagine când pe podium erau 3 gimnaste și toate 3 românce. Eram tare mândră.
Emilia Chebac: În ce perioadă ți-ar plăcea să trăiești?
Sorina Știrbu: În Anglia lui Henric al VIII-lea. Mi-a plăcut filmul „Dinastia Tudorilor”. M-a fermecat moda și actorul din acest film. Acesta este motivul pentru care am ales acestă perioadă.
Emilia Chebac: O personalitate pe care ți-ai fi dorit să o cunoști?
Sorina Știrbu: Cleopatra, regina Egiptului. Toată lumea spunea desprea ea că era extraordinar de frumoasă. Aș vrea să știu ce însemna frumusețea pentru acele vremuri.
Emilia Chebac: Ai un secret pentru cei care doresc să lucreze la capitolul amabilitate?
Sorina Știrbu:Fundamentul îl datorez familiei, dar am și educat-o. Mi-am cultivat-o interacționând cu oamenii și observând tot felul de comportamente.
Emilia Chebac: Ai un motto?
Sorina Știrbu:Dream until your dreams come true – Visează până visurile tale vor deveni realitate.
Emilia Chebac: De la tine am aflat că produsele de la YVY sunt confecționate din piele nappa, bizon, saffiano și elephant? Am o slăbiciune pentru saffiano, tu?
Sorina Știrbu:Pielea nappa (pielea netedă) și elephant.
Sorina și… Céleste
Emilia Chebac: Un produs preferat?
Sorina Știrbu: Le iubesc pe toate. Pot însă spune ce preferă clientele. Modelul Cinderellaeste cel mai bine vândut produs al nostru, apoi Celeste.
Emilia Chebac: Vă trec pragul și domni? Cum aleg produsele?
Sorina Știrbu: Da. Nu prea aleg, cei mai mulți vin direct cu fotografia și cumpără produsul. (Râde) Mai bine așa decât o surpriză… neplăcută!
Emilia Chebac: Un eșec care s-a dovedit în timp o binecuvântare?
Sorina Știrbu: Deși am terminat Facultatea de Drept eu îmi doream, de fapt, să fac jurnalism. Așa am ajuns să fac un internship la Radioul Național. Am început sub tutela unei doamne consacrate, celebră în Moldova. La final mi-a spus „jurnalismul nu e de tine du-te și fă justiție în țară.” Cu această replică a reușit contrariul, m-a motivat și mai mult să-i demonstrez că pot să fac jurnalism. Știam că mi se potrivește această profesie și sunt bună. Deși „jurnalismul nu era de mine”… am ajuns să fac 7 ani de televiziune, iar un an am făcut în paralel și radio și televiziune.
Sorina și… Ami
Emilia Chebac: Ce gen de mesaj alegi să postezi pe rețelele de socializare?
Sorina Știrbu: Îmi place să transmit mesaje pozitive. E foarte trist ce se întâmplă în jur. De aceea, aleg să transmit oamenilor un gând bun, un zâmbet, o piesă muzicală care să îi ajute să se simtă mai bine. Mă doare sufletul să primesc de la cineva pe facebook o postare tragică care să mă șocheze. Asta nu înseamnă că refuz să mă informez, dar postările nu trebuie puse într-un context care să urmărească să uzeze emoțional.
Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă de la începutul activității tale la YVY?
Sorina Știrbu:Pe vremea când făceam genți pe comandă, clienta alegea, ce își dorea, din eșantioanele din piele, îi arătam vizualul cu produsul și ne confirma dacă e ok. Fiind la început am greșit capacul cu fața și cu părțile laterale (erau culori diferite pe fiecare parte și le-am încurcat). Era o doamnă care prefera culorile intense: galben, fucsia și verde. Spre marele meu noroc doamnei i-a plăcut poșeta. Atfel, nu știu care era probabilitatea să vindem acel produs ulterior. I-am explicat ce s-a întâmplat, a înțeles și a spus că ei îi place și așa. Nu-ți poți închipui prin câte procese de conștiință am trecut! Mă întrebam neîncetat: Cum a fost posibil așa ceva?
Zâmbește mereu și oferă bună dispoziție. Sorina nu aplică această regulă doar în relațiile profesionale, la ea este un principiu de viață după care interacționează cu oamenii. Din dialogurile cu ea un lucru mi-a fost clar. Sorina nu a căpătat mai multă valoare pentru că a venit în Romania, România capătă valoare prin oameni ca ea. Ar trebui să ne simțim fericiți că ne-a ales. Ca să vă convingeți că nu sunt vorbe mari, vă invit să mergeți să o cunoașteți. Cred că cei de la YVY realizează ce norocoși sunt că face parte din echipa lor.
Și cum mereu îmi place să public pe blog articole despre oameni care aleg să trăiască între granițile binelui, frumosului și adevărului cred că alegerea Sorinei a fost una extrem de inspirată. Ok, binele și frumosul îl înțelegem, în urma răspunsurilor din interviu veți spune, dar care e faza cu adevărul? Răbdare… imediat clarificăm dilema. Sorina poartă numai produsele brandului unde lucrează. Mi-a mărturisit că le iubește. Aceasta o fi explicațiea de ce Sorina, atunci când poartă o poșetă YVY arată atât de chic. Dacă intrați pe instagramulei o să realizați că am dreptate.
Într-un tur al reședințelor nobiliare muntene, am întâlnit 2 oameni. O familie absolut fermecătoare, un exemplu pentru cei care doresc să-și trăiască maturitatea frumos. La prânz, am stat la aceeași masă cu dumnealor. Am fost fascinată de poveștile partizanilor din munți care au luptat împotriva comuniștilor, spuse de domnul Valentin. De obicei, sunt zgârcită cu părerile proprii, când întâlnesc pentru prima dată o persoana. Cu doamna Steluța am început să-mi expun, fără nici o reținere, punctul de vedere. Îi argumentam, destul de vehement, că fiecare om poate schimba ceva la nivelul lui. Îi spuneam, că sunt tare nemulțumită, văzând câtă energie investesc oamenii atunci când aleg să se lamenteze, și nu înțeleg că ar fi mult mai benefic dacă toată cantitatea aceea de energie ar fi canalizată în ceva constructiv. Această confesiune a mea, a determinat-o atunci pe doamna Steluța să-mi vorbească despre fiica dumneaei. Un om care a ales să acționeze și să se implice pozitiv în comunitatea din care face parte.
În timp ce îmi povestea, am realizat că este exact tipul de persoană pe care mi-o doream pe blogul meu. Prinsă în poveștile doamnei, am uitat să îi iau numărul de telefon. Din fericire, dumneaei nu a uitat numele blogului meu. Într-o zi, m-a contactat Cristina Ștefănuț, fiica doamnei. M-a felicitat pentru blog și mi-a spus că i-ar face plăcere să ne cunoaștem.
Nu am să scriu un istoric despre asociația Cristinei, și nici date statistice pe care le puteți citi la o simplă accesare pe linkul Asociației ,,Noi Orizonturi – Familia”. Acest articol este despre omul Cristina Ștefănuț, despre drumul ei, cum a început și unde a ajuns după 21 de ani de voluntariat. Cum i-a schimbat viața și mai ales cum i-a aliniat scara de valori. Cristina are una din cele mai impresionante povești de viață de când scriu pe acest blog. Dacă aș dispune de mijloacele necesare aș face un documentar despre ea și Asociația ,,Noi Orizonturi – Familia.” Dar cine știe, poate cineva citind acest articol, va pune în practică.
„Acolo unde sunt, îmi doresc să clădesc o Citadelă a Binelui.”
Emilia Chebac: Motivul care te-a determinat să alegi drumul voluntariatului?
Cristina Ștefănuț:Totul a pornit de la niște căutări interioare. Cine sunt? Ce vreau să fac pe acest Pământ? Ce vreau să las după mine? Deși aveam doar 23 de ani, am avut curajul să-mi las sufletul să aleagă. Nu am vrut să-l las prizonier mentalităților societății în care trăiam. Îmi doream să ajut oamenii. Era pasiunea mea. Când m-am conectat cu Dumnezeu și am găsit răspunsul la aceste întrebări s-a produs o trezire spirituală. Din acel moment totul a devenit mult mai frumos.
Drumul meu a fost greu. Oamenii nu prea înțelegeu ce vreau eu să fac. În anii ’94 – ’ 97 voluntariatul nu făcea parte din cultura noastră, era în fază embrionară. „Cum adică să dăruiești fără să primești nimic în schimb? Ești idealistă, o să te trezești și o să realizezi ce greșeală ai făcut.” Pe atunci, eram studentă la medicină. „De ce nu vrei să fii medic și să te dedici muncii voluntare în timpul liber?” Am conștientizat, la timp, că în această afirmație era o mare capcană. Sunt foarte rare cazurile în care medicul își profesează, cu adevărat, meseria și mai are timp și de voluntariat. M-am luptat cu o presiune mare din toate părțile, îndrăzneam să merg împortiva curentului, iar asta nu era ceva normal atunci.
Primul semn, al schimbării mele, a fost faptul că am simțit o dragoste profundă pentru oameni. Am conștientizat atunci cât de important este să văd sufletul omului, nu exteriorul. Să fiu tolerantă, să nu etichetez, să mă străduiesc să-l înțeleg pe omul din fața mea, chiar dacă nu-i împărtășeam alegerile de viață. Să realizez că și el, ca și mine, are o poveste de viață și că aș face bine să o ascult înainte de a mă grăbi cu propriile concluzii. Atunci, am înțeles de ce unii martiri au reușit să-și ierte torționarii când au ieșit din nebunia închisorilor. Ei vedeau sufletul.
Victor – Florin Cinpianu și cei 2 prieteni blănoși: Oli și Mira, partenerii săi
Emilia Chebac: Unde ai făcut pentru prima dată voluntariat?
Cristina Ștefănuț:Am început, în 1997, la secția copiilor cu HIV din actualul Institut Național de Boli Infecțioase „Prof. Dr. Matei Balș”. Eram la acel moment o tânără studentă la medicină. Ce am simțit, ce am văzut și auzit în preajma copiilor bolnavi și a mamelor acestora m-a marcat profund și m-a determinat să doresc să mă implic cumva, să ofer o mână de ajutor acestor oameni greu încercați. Deși mă simțeam din multe puncte de vedere incapabilă pentru o astfel de misiune (nu eram în fond nici mamă, nici psiholog), am decis în cele din urmă să discut cu medicii de acolo, pentru a-mi permite să vin, cât de des pot, să petrec timp cu mamele. Aceasta, în timp ce alți prieteni se jucau cu cei mici, ajutându-i astfel să uite pentru câteva ore de suferința lor. Organizam zile de naștere, spectacole pentru copii, petrecem timp cu ei și deveneam prietenii lor.
Am fost tare impresionată de poveștile acestor femei, multe dintre ele divorțate. Bărbații lor le părăseau pentru că nu aveau curajul să înfrunte o societate care îi punea la zid pe nedrept, o societate plină de frici și prejudecăți. Copiii lor erau eliminați din școală, iar cei din jurul lor nu voiau să aibă de-a face cu ei pentru că erau infectați cu HIV. Și când te gândești că cei mai mulți dintre micuți nu erau infectați pe verticală, de la mamele lor. S-au îmbolnăvit ca urmare a transfuziilor cu sânge infectat, din cauza seringilor și acelor contaminate care nu au fost sterilizate corespunzător procedurilor medicale. O tristă realitate a României din acea perioadă.
Într-o zi, parcurgând aleea de la secție până în Șoseaua Ștefan cel Mare, pe care am numit-o Aleea Gratitudinii, mă întrebam: Eu ce probleme am? Mergând pe alee îi mulțumeam lui Dumnezeu pentru viață și toate lucrurile pe care până atunci le luasem de-a gata. Experiența trăită în acea secție mi-a aliniat, cu adevărat, valorile. Am realizat ce este cu adevărat important în viață.
Emilia Chebac: Bănuiesc că ceva semne au fost, nu pot să cred că te-ai trezit într-o dimineața cu o revelație?
Cristina Ștefănuț:Părinții mi-au spus că de mică îmi plăcea să ajut oamenii, să mă implic și să ajut cu un sfat. Era construcția pe care Dumnezeu a pus-o în mine, eu doar a trebuit să-mi găsesc menirea.
Cristina alături de colegii săi din Asociația NOF
Emilia Chebac: Cum a apărut asociația Noi Orizonturi – Familia?
Cristina Ștefănuț:În primul rând, am îmbrățișat cu tot sufletul voluntariatul și am decis că aceasta va fi calea pe care voi merge de acum înainte. Pur și simplu, am simțit că aceasta este chemarea mea în viață. Am inițiat împreună cu alți voluntari diferite proiecte sociale pentru copilașii care proveneau din familii defavorizate social sau din centre de plasamente, toate din dorința de a-i sprijini afectiv și de a-i ajuta să se integreze mai ușor în societate.
Mulți prieteni au rezonat cu viziunea noastră și au decis să ne ajute fiecare după posibilitățile sale. Unii au ales să ne sprijine cu fonduri personale, iar alții au dorit să ne ajute și la nivelul companiilor pe care le reprezentau. Astfel s-a simțit nevoia unui cadru legal, care să ne permită să le oferim sponsorilor documentele justificative de care aveau nevoie. În 2003 am deschis asociația împreună cu soțul meu și un grup de prieteni motivati de aceeași viziune cu a noastră. Așa a apărut asociația. Dragostea pentru oameni, respectul pentru viață, credința în Dumnezeu, pasiunea de a contribui pozitiv la comunitatea din care făceam parte și de a-i ajuta pe cei care se confruntau cu probleme majore sociale și medicale sunt pietrele de temelie pe care s-a clădit asociația noastră.
Emilia Chebac: Cum a apărut numele?
Cristina Ștefănuț:Numele a fost realmente profetic. Îmi amintesc cum stăteam în sufragerie cu mai mulți prieteni și ne gândeam care să fie numele asociației noastre. Am încercat mai multe variante: prea rece, prea geografic etc. În final ne-am hotărât la „Noi Orizonturi – Familia”. De ce spun că e profetic? S-a format o adevărată familie în jurul proiectelor noastre. Eu nu am sponsori, eu am o familie de oameni frumoși sufletește. Ne-au fost alături mereu. Ne sprijineau chiar și atunci când firmele lor treceau prin situații financiare mai dificile. Știam că mă pot bizui pe ajutorul lor. Datorită acestor oameni, astăzi, putem face proiecte la nivel național. Noi nu suntem o asociație mare, dar să ai 2 proiecte naționale e mare realizare.
• ,,Corectarea strabismului” la copiii și adolescenții din centre de zi, apartamente sociale de tip familial sau familii defavorizate social, care prezintă această afecțiune.
•,,Prieteni pentru voi” destinat luptei împotriva cancerului la copii și adolescenți.
Numele asociației este acum realitate: ne-am dus către noi orizonturi și avem o familie creată în acest proces.
Unul dintre copilași beneficiari ai programului medical ,,Corectarea strabismului” alături de d-na dr. Luminița Teodorescu
Emilia Chebac: Se spune că suferința maturizează mai repede. Un copil care te-a făcut să simți asta?
Cristina Ștefănuț: Stăteam de vorbă cu mama unui puști care avea cancer în fază terminală. Băiețelul a venit, s-a așezat pe piciorul mamei și a spus: „Mami, știu că ai foarte multă tristețe, pentru că eu voi pleca de aici, nu trebuie să te ascunzi când vorbești cu doamna despre mine. Știu că voi pleca, dar tu nu înțelegi ceva, eu voi deveni îngerașul tău păzitor. Voi avea grijă de tine și ție îți va fi foarte bine”. Avea 9 ani, peste o lună a murit.
Aducând Spiritul Crăciunului în sufletele copiilor din com. Negreni, jud. Teleorman
Emilia Chebac: Vorbește-mi despre un miracol, un caz care părea fără nici o șansă ?
Cristina Ștefănuț:M.D. un băiat de 13 ani, diagnosticat cu leucemie acută, pe care noi l-am întâlnit în timpul unui spectacol la Institutul Clinic Fundeni. Era unul dintre copiii care erau acolo în salon. Doctorița mi-a șoptit tristă că șansele lui de supraviețuire erau foarte mici. M-a împresionat foarte mult privirea mamei. Atunci România se confrunta cu criza citostaticelor. Nu mai erau pe stoc și mulți copii întâmpineau dificultăți în continuarea tratamentului. Exact în acea perioadă unul dintre prietenii noștri, care lucrează în mediul business a aflat că un membru din echipa lui a fost diagnosticat cu cancer. Acest coleg, simțind că sfârșitul îi este aproape, a decis să își răsfrângă dragostea asupra tinerilor care sufereau de cancer. A fost modul lui de a se împlini sufletește. Cât a avut forță s-a dus și l-a vizitat pe M.Aflând că citostaticile sunt o problemă, a găsit o cale de a face rost de acestea și ne-a rugat pe noi să i le ducem. Putea să le trimită el, dar și-a dorit ca noi să păstrăm legătura cu familia pentru a o ajuta în continuare. M. locuia într-o casă tare modestă. Am fost impresionați de părinții lui, de sufletele lor deosebite. Ulterior am început să-i ajutăm și cu produse alimentare și ce mai aveau nevoie.
Ne-am rugat mult pentru acest copil și îmi amintesc ce emoție am trăit când am aflat că starea lui de sănătate s-a îmbunătățit considerabil. Medicii au spus că aici a fost mâna lui Dumnezeu!
Între timp, tot mai mulți din cercul nostru de prieteni au ales să-i ajute. Pentru că în casa lui M. nu exista un grup sanitar (era unul doar în curte) am decis să-i ajutăm să-l construiască. Și astfel prietenii noștri și-au donat ziua de naștere, iar cu banii strânși am început proiectul. Nefiind o clădire solidă, în timpul acestei acțiuni, jumătate de casă s-a surpat. Am continuat cu reconstrucția părții avariate. Prietenii asociației noastre le-au sărit în ajutor și au contribuit cu fonduri substanțiale pentru finalizarea întregului proiect. În plus au fost persoane care au cumpărat mobilier, aparate electrocasnice pentru bucătărie și baie, am găsit sponsori pentru obiectele sanitare și diferite alte accesorii care, toate, au contribuit la o mai bună calitate a vieții. După victoria fiului lor în lupta cu cancerul, acesta a fost al doilea moment de imensă bucurie pentru acești oameni minunați. Se apropia Sărbătoarea Crăciunului. Am trăit atunci alături de ei un sentiment greu de descris în cuvinte când le-am văzut fericirea de pe chip.
Familia stă într-o comună, la 20 km de București, iar copiii făceau naveta pentru a ajunge la școală. Le-am oferit o bursă de studii care să acopere cheltuielile de transport și rechizitele școlare. Între timp sănătatea tatălui s-a deteriorat și a avut nevoie de o intervenție chirurgicală, apoi de o proteză la genunchi. Din nou prietenii noștri s-au implicat și astfel am putut să-l sprijinim financiar.
Ulterior i-am ajutat să-și facă o grădină de zarzavat și i-am încurajat pe prietenii noștri să cumpere din produsele lor. Pentru mine domnul D. este un model. Un om cu triplă protezare care muncește din greu pentru susținerea familiei sale. Poate de aceea legumele din gradina lui sunt atât de gustoase. Astazi M. și sora lui, A. sunt studenți. A. este una dintre voluntarele asociație noastre și ne ajută foarte mult. Iată câte lucruri minunate s-au întâmplat în viața acestor oameni… prin oameni. O poveste de succes!
Asociația NOF, co-organizator al cursei copiilor din cadrul concursului ,,Cozia Mountain Run”.
Emilia Chebac: Ce îți dorești tu, Cristina Ștefănuț ?
Cristina Ștefănuț: Fiecare om ar trebuie să se întrebe: cum pot eu să adaug valoare la viețile oamenilor de lângă mine? Acolo unde sunt, să acționez ca binele să domnească: printr-o vorbă bună, un sprijin, o masă caldă, un adăpost. Orice ne pune Dumnezeu în suflet! Acolo unde sunt, îmi doresc să clădesc o Citadelă a Binelui.Asta este ceea ce mă definește, asta îmi doresc!
Eveniment socio-educativ organizat pentru copiii din com. Salcia, jud. Teleorman
Emilia Chebac: Dar multă lume spune că nu poți ajuta fără bani. După aproape 21 de ani de voluntariat, care este părerea ta?
Cristina Ștefănuț: Cred că banii nu sunt un obstacol pentru a ajuta pe cineva. Oamenii care spun, când o să am bani o să ajut comunitatea, de cele mai multe ori nu o vor face. Dumnezeu vrea să dăruiești acum. Orice: câteva clipe de încurajare, din timpul tău, din cunoștintele și experiența pe care le ai. Îți poți dona ziua de naștere. Poate tu nu ai bani, dar un prieten de al tău are și poate ajuta. Atunci când decizi să faci primul pas, lucrurile se mișcă. Iar în spatele cuvintelor, încep să se întâmple lucruri magice.
Emilia Chebac: De ce trec oamenii pe lângă fericire ?
Cristina Ștefănuț: Fiecare dintre noi este echipat într-un mod extraordinar de Dumnezeu. Avem talente fantastice. Secretul este să ne debarasăm de o mentalitatea a societății care ne ține pe loc: ,,singur nu pot face nimic”. Eu cred că fiecare dintre noi are o menire. În loc să-mi plâng de milă, doar de mine depinde ce aleg. Între un drum care nu mă împlinește sufletește și curajul de a porni pe un drum nebătătorit, dar care îmi va da o satisfacție fantastică, ce aleg?
După 20 de ani, oamenii care mă cunosc îmi spun că pentru asta m-am născut. Acum se văd roadele și se vede altfel, dar la început nu a fost deloc ușor.
Eveniment organizat împreună cu echipa DHL pentru micuții de la Centrul de zi Harap Alb Copiii și familiile acestora din com. Zorleni care au participat la spectacolul organizat pentru ei de Asociația NOF
Emilia Chebac: Acum, după 20 de ani definește viața ta?
Cristina Ștefănuț:Sincer,viața mea este un miracol!Simt că prin ceea ce fac pășesc deasupra apei. Când pășești desupra apei, nu contează dacă stai pe 10 cm sau 10 metri, întodeauna este un miracol. Este magic ce se întâmplă cu sufletele oamenilor care ne ajută, este magic ce se întâmplă cu sufletele colegilor din asociație care continuă să dăruiască după atâția ani.
Emilia Chebac: Vorbește-mi despre acești oameni!
Cristina Ștefănuț:Am întâlnit oameni fascinanți, vorbesc despre comunitatea de suflete alese care s-a clădit în jurul proiectelor noastre. Sunt oameni care vin din domenii diverse, sunt din pături sociale diferite, dar sunt uniți de generozitate și aceleași valori. Sunt oameni care au înțeles că dacă ești generos îți trăiești viața mai frumos. Sunt conștienți că li s-a dat pentru a da mai departe. Au înțeles că dacă sunt sănătoși și câștigă bine, sunt binecuvântați. De aceea, vor să dea mai departe. Nimeni nu sărăcește, din contră au ocazia să devină mai bogați sufletește.
Emilia Chebac: O provocare! O persoană despre care ți-ar plăcea să citești pe blogul meu?
Cristina Ștefănuț:Maria Duduman a creat o platformă de voluntariat. Conectează ONG-urile cu persoanele din lumea business care vor să dăruiască, dar nu știu cui.
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?
Cristina Ștefănuț:La telefon ți-am spus că îmi doream să te întâlnesc. Nu am făcut-o pentru interviu. Părinții mei sunt pentru mine extraordinari sfătuitori care, de cele mai multe ori, când îmi spun că au întâlnit pe cineva foarte fain „cu care credem că ai rezona”, au dreptate. Asta m-a făcut să-mi doresc să te cunosc.
Cristina Ștefănuț: Acest proiect este un calendar perpetuu de birou. Crearea lui a durat 9 luni, ca nașterea unui bebelus, dar am simțit că fiecare pas e călăuzit de Dumnezeu. Pentru fiecare zi a anului exista o imagine și un citat. Îmi doream ca acestea să surprindă viața în complexitatea ei. Citatele mele preferate sunt:
• „Ce este o viață? O viață este totul și felul cum se desfășoară ea este adesea halucinant. Spiritul este implicat și lupta se dă pentru salvarea lui.”– Marin Preda
• „Înțelepciunea vieții este simplă: fă, ca pe unde ai trecut tu, să fie mai bine decât înainte.”– Nicolae Iorga
Cristina Ștefănuț m-a contactat, prima dată, printr-un email. Apoi am vorbit la telefon. Am auzit o voce în cea mai frumoasă și elegantă limbă română. Cristina deține arta de a modula cuvintele, știe exact pe ce silabă să pună accentul, pentru ca mesajul frazei să te prindă fără scăpare. M-a dus cu gândul la actrița Oana Pellea. Mai adăugați empatie, grație dar și multă putere de a face lucrurile să se întâmple. Plus doza aceea rară de „nebunie” pe care o au doar cei care aleg să mergă contra valului.
Doamne, cât mi-a plăcut să o ascult! A fost un interviu care a inversat rolurile. Cristinei îi place să asculte, dar a vorbit, iar mie îmi place să vorbesc, dar am ascultat. Despre povești, trăiri și sentimente ale unor oameni care se confruntă cu probleme majore medicale și sociale. Am mai ascultat despre oameni care știu să dăruiască cu adevărat.
În urmă cu 20 de ani, mulți o sfătuiau să renunțe la ideea de voluntariat. Acum, aceeași societate, o sprijină pe acest drum. De unde această schimbare de mentalitate? Și-a câștigat respectul pentru că nu a renunțat la ceea ce știa ea să facă cel mai bine: să ajute oameni. La început a fost singură. A început timid, ajutând mamele copiilor infectați cu HIV. Între timp, i s-au alăturat tot mai mulți oameni, la fel de generoși ca ea, iar împreună au clădit o Citadelă a Binelui.
Eveniment socio-educativ organizat de Asociația NOF pentru copiii din Centrul de zi ,,Harap Alb” Robert Stevens cântând colinde copiilor din com. Zorleni, jud. Vaslui în cadrul evenimentului organizat de Asociația NOF cu ocazia Sărbătorii Crăciunului Distribuind haine și încălțăminte familiilor din com. Salcia, jud Teleorman.
Reacția de bucurie a unui copilaș din com. Zorleni, jud. Vaslui când a primit un cadou de la Moșu Bucuria – emoția care o au în comun cel care primește, dar mai ales cel care dăruiește
Îmi doream tare mult un articol cu Roxana Cavaliotti. Dar cum să abordezi o femeie, să o rogi să-ți povestească, într-un articol pe blog, despre cea mai traumatizantă întâmplare din viața ei? Nu găseam un pretext să-i propun asta, suficient de delicat ca să nu o rănesc. Deși mă confruntam cu acest neajuns, nu am abandonat ideea articolului. Îmi repetam mereu: voi scrie atunci când v-a veni momentul! Și într-o zi astrele s-au aliniat. Roxana nu numai că a acceptat, dar mi-a permis să-i dezvălui și identitatea.
Cine nu o cunoaște, cu adevărat pe Roxana, spune că face parte din categoria celor răsfățați de soarta. A venit pe lume într-o familie unde a fost mult timp așteptată, de aceea în copilărie a fost înconjurată de multă iubire. Tatăl a susținut-o de mică să-și cultive personalitatea rebelă. Pe măsură ce au trecut anii, partea rebelă a fost temperată printr-o bună educație. Acest mix între latura rebelă și sofisticarea rezultată din educație au dezvoltat o personalitate aparte. Una din marile calități ale Roxanei este autenticitatea. Trăiește fiecare moment cu intensitate: dacă merge la înmormântare plânge și este cu tot sufletul alături de cei în suferință, la nuntă râde și dansează, la birou stă peste program dacă are un proiect de finalizat, iar la Ateneu se transpune total sub magia muzicii lui Enescu. Un alt punct forte este charisma. Eu una nu prea cad, ușor, sub vraja celor din jur, dar Roxana m-a făcut, de multe ori, să încalc acest principiu. La fiecare întâlnire cu ea mă simt minunat. Fie că râd în hohote la descrierea unor întâmplări amuzante, a unor personaje pitorești, fie că învăț ceva nou din fiecare proiect care o pasionează în acel moment, fie mă încurajează să cred în mine și să-mi urmeaz visele. Are o inteligență ascuțită, tăioasă chiar, taxează defectele celor din jur cu umor dar nu cu ură sau ranchiună. Are un simț aparte de a găsi „scânteia aceia” din oameni. Scânteia pe care mulți o ignoră. Spuneți voi cum poți să nu o placi?
Oricum aș întoarce frazele am senzația că nu sunt suficient de inspirată pentru acest articol. Dar povestea Roxanei am simțit că trebuie spusă. Sunt convinsă că va ajuta! Subiectul este încă tabu. Multe femei nu au suficientă tărie să o facă, de teamă de a nu fi judecate. Roxana a avut curajul să treacă peste prejudecăți, și-a dezgolit sufletul și a vorbit.
Roxana 100%
Q: Crezi că te poți întoarce în trecut să povestești cum a fost?
A: Pe toată durata sarcinii analizele au fost ok. Am avut contracții, ca la o sarcină normală și m-am dus să nasc la spital. La plecare Mugur (soțul Roxanei) a spus părinților: „Plecăm 2 și ne întoarcem 3!”„Aiurea, ne-am întors fix tot 2!”mi-a punctat Roxana. În momentul în care m-am urcat pe masă mi-au pus un aparat care lua pulsul copilului. Era 00. Asistenta s-a panicat și l-a chemat pe medic. Văzusem 00 și nu mai credeam într-un miracol, acum eram îngrozită de nașterea în sine. A venit și medicul. S-a schimbat la față. I-a scăpat ceva de genul: „Situația e nasoală rău de tot!”Nu mai știu exact! O expresie în argou. Mereu folosise un limbaj elegant, ori asta demonstra că este depășit emoțional. S-a întâmplat într-o miercuri. Marți noaptea am avut contracții. Cu o săptămâna înainte, joi, am fost la control și medicul a considerat că nu mai este cazul să fac ecografie, deși eu i-am spus:
– Nu mai simt copilul!
– Grasul nu mai are loc să se miște! a fost replica medicului.
Cumva atunci reușise să mă liniștească, dar când am văzut pulsul 00 și panica din privirea personalului medical, am știut că bebelușul meu era mort.
Q: Primul gând cu care a trebuit să lupți după decesul copilului ?
A: Te întrebi de ce ți se întâmplă ție? Pasul următor este să învinuiești pe cineva: medicul. Apoi am stat și m-am gândit. Deși în 2003 erau puține ecografe performante, în familia soțului meu fiind mulți medici, am avut acces la un cabinet care să îmi permită o monitorizare de calitate. Ultima ecografie a fost pe făcută pe 2 aprilie. Medicul ecograf chiar mi-a cerut permisiunea să îl înregistreze pe copil pentru că era expresiv. Nu exista nici un indiciu ca soarta ne va pregăti pentru altceva.
Q: Ai aflat motivul decesului?
A: S-a făcut o analiză patologică de laborator. Medicii mi-au comunicat ce au constatat: insuficiență placentară, adică placenta nu se mai hrănește cu sânge, fătul intră în suferință și moare.
Q: Cum s-au comportat cei apropiați la aflarea veștii?
A:Tata a fost tare de drăguț, a venit imediat la spital. Mama nu a putut ajunge, a făcut un atac vascular la ochi. Mi-a trimis mâncarea preferată: rizotto. Tata era bucureștean get-beget, născut la începutul secolulul trecut. Cunoștea istoricul vilelor boierești, al parcurilor și al statuilor. A început să-mi povestească despre casele întâlnite în drumul spre spital. Mi-a ținut un curs despre arhitectura Bucureștiului Interbelic. Nu s-a exprimat în legătură cu pierderea mea. Doamne cât a fost de drăguț! Când am ajuns acasă, mama a continuat ce a început tata la spital. M-au ajutat enorm. Ei 2 au fost puternici pentru mine și Mugur.
Mugur în prima săptămâna a stat, zi și noapte, cu mine la spital. Nu aș fi putut trece singură peste această tragedie. A venit de la el, nu a fost nevoie să îl rog. Știu că m-am trezit într-o noapte și l-am văzut plângând. L-am întrebat de ce ? „Măcar tu ai comunicat cu el, eu abia așteptam să îl văd. Mi-a fost răpită toată frumusețea momentului.” (Roxana știe că sunt fan Mugur. Îmi place să cred că am intuit acestă latură a lui, dincolo de discursul inteligent și incisiv cu care îi păcălește pe cei din jur.)
Q: Cum a decurs viața ta după moartea copilului?
A: Timp de 1 lună, chiar 1 lună și jumătate am plâns zilnic. Făceam ceva apoi plângeam. Nu mai ținea de mine. Parcă eram programată să fac asta. Cred că ceva era necesar să se golească acolo. A fost traumatizant să pierd acest copil. Aveam un statut și eu și Mugur, o anumită vârstă și am considerat că e momentul să vină și copiliul. Am vrut să am acest copil asumat, responsabil. De aici frustrarea. Am simțit ca o palmă puternică primită de la cineva fără să o merit!Apoi m-am gândit că așa a fost să fie! O fi fost o deficiență acolo, poate ar fi fost un copil cu probleme și nu aș fi rezistat. Trebuie să fii puternic să gestionezi așa ceva. Nu oricine poate crește un astfel de copil. Îi admir foarte mult pe părinții care fac asta.
Educația pe care mi-a dat-o mama, văzând cât sunt de ambițioasă, m-a făcut să merg mai departe. Mereu îmi repeta că sunt oameni mult mai rău decât mine. „Dacă te vei compara tot timpul cu cei de deasupra ta vei suferi. Nu poți să le ai pe toate. Uită-te și în spate!”
Când mi-a murit copilul am învățat să mă uit și în urmă. Mi-am luat ca reper pe o doamnă dintre cunoștințele mele. Mama i-a murit la 7 ani printr-o întrerupere de sarcină (era pe vremea lui Ceaușescu). Tatal îi moare într-un accident feroviar când avea 14 ani. Deși foarte tânără, avea 30 de ani, soțul se sinucide. La aproximativ 50 de ani îi moare fiica, de 21 de ani, într-un accident de mașină și rămâne doar cu băiatul. Atunci am realizat că dacă femeia asta nu a înnebunit, cum să nu pot eu trece peste ce mi s-a întâmplat.
Primul lucru pe care mi l-a spus Mugur atunci când dădeam semne că mă întorc la o viață normală „Acum nu o să începem să dezvoltăm fobii față de oamenii care au copii mici!” Simțeam în continuare o tristețe nesfârșită. Formidabil a fost că, deși trecusem printr-un necaz mare, nu simțeam ură împotriva lui Dumnezeu. Îmi părea rău, dar nu simțeam ură. Am simțit nevoia să învinovățesc oameni (medicul), dar nu pe Dumnezeu. Apoi am renunțat să mai caut vinovați.
Q: Cum s-a comportat medicul când a realizat gravitatea situației?
A:Sunt convinsă că s-a simțit vinovat. A încercat să îmi explice că dacă joi făceam ecografie, și constatam că bebelușul e mort, începea stresul cum îl scoatem. Aici i-am dat dreptate, dar mai târziu. Când mi-a spus asta l-am acuzat de cinism, când de fapt el voia doar să se scuze. Cred că există un destin pentru fiecare!
Q: O persoană pe care ai simțit-o alături de tine în acel moment?
A: Moașa a fost excepționala,Cornelia. Nu o pot uita! Mi-a spus să mă urc pe masa de nașteri. M-am trezit că spun: Dacă tot a murit eu ce mai caut aici, de ce mai nasc?A fost un moment de blank! Atât era în mintea mea. Nu-mi doream decât să fug cât mai departe de acel loc. Ea mi-a explicat cât de diplomat a putut. „Păi nu trebuie să îl scoatem? Ce facem îl lăsăm acolo? Câtă dreptate avea!
Nu am vrut să depun reclamație. La ce bun, nimic nu mi-l mai aducea înapoi.
Q: Cât de important este ajutorul celor din jur?
A: Pentru ceilalți care vor să ajute este important să se armonizeze cu cei în suferință. Am să vin cu niște exemple, pe care le privesc acum detașat, dar atunci mă dezechilibrau emoțional. Un capitol interesant sunt vecinii. Majoritatea mă cunoșteau de mică. Toți voiau să mă susțină, toți țineau să-mi spună că e vina medicului. Nimeni nu înțelegea că eu nu aveam nevoie de vinovați. Tot ce voiam era să îmi continui viața, iar suferința mea să nu se transforme într-o povara peste care să nu pot trece. Ori comportamentul lor nu mă ajuta deloc. Cum mă vedeau, nu îmi spuneau nici bună ziua și începeau așa: „Știi, îmi pare atât de rău!”. Simțeam că nu mai suport! Căutam să îi evit, dar nu îmi reușea întodeauna.
Mi-a rămas în minte o vecină. „Stai puțin, stai puțin să-ți zic ceva!” Nu mai voiam să discut același lucru. Voiam să fiu lăsată în pace! În timp ce spunea asta, fugea după mine. Am început să fug și eu. Era ca într-un scenariu de film prost. O auzeam cum striga în spatele meu: „A fost vina doctorului! El este vinovat!„ Nu înțelegeau, din atitudinea mea, că asta nu se discută tot timpul, oricând și cu toată lumea.Vecina poate te simpatizează, dar nu este atât de apropiată încât în loc de bună ziua să-ți zică:
– Ce faci dragă?
– Bine!
– Cum bine? Nu ți-a murit copilul?
– Și ce vrei să mor și eu? A fost momentul în care am considerat că era deja prea mult.
Din păcate după șocul pierderii am avut de luptat și cu asemenea oameni. Empatia este importantă. Când cei din jur știu să se poarte, te pot ajuta să depășești momentul sau din contra te pot ajuta să te prăbușești.
Cel mai bine au știut să mă consoleze persoanele care au trecut prin asta. Când ți se spune. „Îmi pare rău, știu ce înseamnă și mie mi s-a întâmplat mult mai rău. Mie mi-a adus copilul, l-am ținut în brațe, și a II-a zi nu l-am mai avut. A murit peste noapte!”, realizezi că nu ești singura în această situație. Oricât ar fi de dureros, femeia din fața ta este dovada că poți trece peste această traumă.
Roxana s-a întors la birou peste 3 luni. Cât a stat acasă cunoștințe, colegi, rude au telefonat, dar ea nu era pregătită să vorbească. Era în faza în care nu simțea nimic. Sentimentele ei erau paralizate. Nu simțea nici supărare, dar nici bucurie. Consilierea psihologică era pe atunci o necunoscută. Timpul a vindecat rana, dar durerea nu a dispărut niciodată. A rămas încătușată în sufletul ei. E ceva cu care a învățat să trăiască, devenind parte din ea.
Pe tot parcursul interviului am încercat să-i menajez sentimentele, dar știam că într-un final emoții vechi vor erupe la suprafață. La început vocea i-a tremurat, apoi a început să plângă când mi-a mărturisit: „Faptul că a trebuit să mă confrunt cu așa ceva m-a făcut să am mai multă iubire pentru toți copiii. Până atunci nu dădeam atenție decât celor speciali. E foarte ușor să-i iubești pe cei frumoși, deștepți și educați. După pierderea copilului meu am rămas cu mult mai multă iubire pentru toți copii în general.”
După aproximativ 3 ani Roxana a rămas din nou însărcinată. Știind prin ce a trecut prima dată și-a făcut toate analizele, iar parcursul sarcinii a fost supravegheat cu mare atenție. În ultimile 2 săptămâni de sarcină a fost monitorizat zilnic ritmului cardiac al fătului. Cu toate astea până în luna a 5-a nu și-a dat voie să se bucure de sarcină. Când a făcut amniocenteza și a primit un verdict favorabil, s-a relaxat și din acel moment și-a luat revanșa pentru toată suferința îndurată în trecut. Era radioasă, se îmbraca și se farda de parcă se pregătea să mergă la o întâlnire, de parcă dragostea plutea în aer. De fapt chiar plutea, dar o altfel de dragoste! Roxana se pregătea de întâlnirea cu micuțul Luca.
Cu toate măsurile luate când s-a urcat pe masa de nașteri tensiune i-a crescut la 17. A născut un băiat sănătos de 4,100 kg. A preferat altă maternitate. Nu se mai putea întoarce în locul în care și-a lăsat o parte din suflet. A schimbat și medicul. Primul medic avea referințe bune. Era un om ok. În familia Roxanei 2 persoane au născut cu el. „Pentru mine pur și simplu așa s-au aliniat astrele!”
Articolul asta nu este o reglare de conturi cu lumea medicală.Este despre experiența Roxanei. O femeie care a avut tăria să povestească despre ce faci atunci când naști un copil mort. Cum mergi mai departe, cum îți revii și ce faci cu viața ta? Să vorbească despre oamenii care i-au fost alături, dar și despre oamenii care au sufocat-o cu mila lor. Roxana a îndrăznit să-și spună povestea pentru a ajuta persoane care au trăit experiențe asemănătoare.
Am o rugăminte, vă rog nu comentați nepoliticos la adresa medicilor. Ea nu îi acuză. Nu am dat numele celor 2 maternități și nici al medicilor. Fiecare om are modul lui de a se raporta la suferință. Articolul asta este despre Roxana Cavaliotti, despre durerea ei, nu despre medicul care i-a monitorizat sarcina. Dacă după pierderea copilului ea a găsit puterea să depășească momentul, îmi să place să cred că din respect pentru suferința ei, nu va apărea nici un comentariu negativ despre medici. Nu mi-aș ierta asta niciodată, și nici nu aș mai putea expune oameni cu astfel de povești pe blogul meu.
Aud tot mai des în jurul meu „suntem un popor necivilizat!”, „tinerii din ziua de azi sunt needucați!”, „ce mitocan!”, „parvenita aia!”. Nu este deloc confortabil să trăiești cu astfel de etichete. Dar nu este nici un secret că galanteria s-a evaporat după 1948. Elitele fie au plecat din țară, fie au rămas, dar au umplut temnițele comuniste. În locul lor ne-am trezit cu „oameni noi” adică activiștii de partid. Au guverant România timp de 50 de ani, distrugând cu barbarie tot ce aveam mai bun și frumos (oameni, destine, clădiri, bunuri). Și nu au lăsat nimic în loc. Pentru că una este să lași în urma ta Voronețul, Palatul Mogoșoia sau Ateneul Roman, și alta este să fii cunoscut pentru gropile comune de la Aiud, experimentul Pitești și încurajarea unui comportament brutal. Ne place sau nu comunismul a transformat modul românilor de a se comporta.
În 2006 am citit Amintiri din pribegie– Neagu Djuvara. Revenit în țară, domnul Djuvara este șocat de evoluția românilor. Există în carte 2 fragmente pe care nu l-am putut uita:
„Oamenii de pe stradă arătau altfel. Erau alții. Aveam simțământul că s-ar fi schimbat profilul etnic al românului. Fețele îmi păreau mai umflate, mai întunecate, ca de oameni băuți. Nimeni nu zâmbea pe stradă. Pe scările imobilelor, oamenii care se încrucișau nu se mai salutau, de parcă se generalizase vechea teamă «bună ziua ți-am dat, belea mi-am căpătat». Până și anumite forme noi de politețe mi-au părut ciudate, suspecte. Pe vremuri, dacă opreai pe cineva în stradă ca să-l întrebi o adresă, era de ajuns să spui: «Îmi puteți spune, vă rog, unde e strada cutare?» Acum se spunea: «Scuzați, vă rog, nu vă supărați, puteți să-mi spuneți…» O triplă formulă de politețe, parcă de teamă că, de nu, celălalt o să se sictirească.”
„În raporturile umane, găseam de asemenea, schimbare! Românul, de unde era odinioară prea blajin, acum avea atitudini adesea agresive, la cea mai mică supărare, gata, urlete, înjurături, pumnul.”
Comunismul a lăsat o lacună profundă în codul bunelor maniere din Romania. Restaurarea ei nu a fost atât de ușoară cum s-a crezut inițial. De ce? Pentru că ne lipsește exercițiul curtoaziei. Când nu ai obișnuință este anevoios să te porți politicos. Și ne lipsesc modelele. Oamenii educați. Iar o televiziunea care promovează trivialul, minciuna și lipsa valorilor nu ne ajută deloc.
Guvernantele din alte timpuri îi învățau pe copii bunele maniere, acum cerem bonelor să îi supravegheaze și să facă curățenie după ei. În trecut la pension sau la școală nu era nici o rușine să dobândești bune maniere. După 1989 sistemul de învățământ este într-o continuă „reinventare”. În câte școli, colegii sau facultăți se predau cursuri de bune maniere?
În fiecare zi am parte de tot felul de întâmplări care încalcă cele mai elementare reguli de bun simț. Sunt apropiați care îmi spun „ești prea pretențioasă.” Se pare că nu sunt înzestrată cu piele de rinocer care să mă protejeze. Și nici nu vreau. Disputele duse într-o zonă de derizoriu îmi displac profund. Nu gust exotismul persoanelor care folosesec expresii triviale. Știu că o să șochez, dar fac parte din categoria celor care încă mai cred că manierele ne ajută să trăim mai frumos și mai ușor. Să fii politicos înseamnă să-i deranjezi cât mai puțin pe cei de lângă tine. Trăind lângă astfel de oameni viața ta devine mult mai ușoară decât dacă te înconjori de „restanțieri” la cursurile de bune maniere.
Nu aș fi scris niciodată un articol, despre bunele maniere, dacă nu m-aș fi întâlnit cu o prietenă. Eram la o cafenea și la masa de alături un tip vorbea tare(foarte tare) la telefon. Alexandra s-a dus la un moment dat să-și reîmprospăteze rujul (are o fixație, dar atât timp cât nu o face în public este liberă să se ducă și de 10 ori/zi). Asta mi-a dat răgaz să îl „admir” în voie pe domn. Din cauza volumului vocii era imposibil să îl ignori. Cred că avea în jur de 45 de ani, o poziție studiată și multe… foarte multe de povestit. Purta o cămașa perfect călcată, pantaloni cu o linie actuală, dar fără a pica în ridicol arborând un model prea juvenil. Poate dacă ar fi tăcut ar fi făcut impresie. La o privire mai atentă, am realizat că avea cămășa deschisă până la plex, iar asta îi permitea etalarea în toată splendoarea a un medalion de aur probabil cu amuleta norocoasa. Nici clasă, nici maniere. Așa mi-a venit ideea acestui articol. Alexandra m-a găsit luînd notițe. „Am lipsit 2 minute și tu ai găsit un subiect? Despre ce poți să scrii?” m-a întrebat uitându-se în jur. I-am spus că mi-am notat semnalmentele tipului.
– Îmi doresc să scriu un articol despre importanța bunelelor maniere atunci când folosim telefonul mobil.
– Ai înnebunit? Cine crezi că o să piarda vremea cu prostiile asta? Oamenii sunt interesați de acțiune, scandal și subiecte ușurele.
– Alexandra scriu pe blog despre întâmplări absolut normale, nu o lucrare de doctorat despre Istoria Imperiului Bizantin! Și de când bunele maniere au devenit ceva anormal, iar scandalul normalitate?
Mi-a zâmbit și a comandat un frappe. Începea să fie din ce în ce mai aglomerat. Având un auditoriu tot mai numeros, „domnul” dădea o reprezentație de zile mari. Trebuie să recunosc: a stabilit un record. Cred că a vorbit o oră la telefon.
Reguli pentru cei care folosesc telefon mobil:
• O convorbire telefonică începe întotdeauna cu „Puteți/Poți vorbi?” S-a demonstrat că oamenii nu rezistă să nu răspundă la telefon chiar dacă sunt prinși într-o treabă.
• Alegeți prioritatea: grupul în care sunteți sau conversația la telefon.
• Când sunteți la restaurant, la o întâlnire de afaceri, în vizită nu vă scoateți telefonul imediat ce ajungeți. Mesajul pe care îl transmiți interlocutorului: nu ești interesant! Dacă devine un obicei să nu vă mire că cei din jurul dumneavoastră devin brusc ocupați când le propuneți o ieșire.
• Închideți telefonul în spații publice: săli de teatru, concert, cinema, biserică. Nimic nu este mai enervant decât persoana din fața care trimite neîncetat mesaje în timpul spectacolului. Ecranul luminos într-o sala întunecata poate fi extrem de deranjant. O astfel de persoană s-a dovedit prietena unui prieten (pe facebook). Așa am aflat, din postarea ei, cât a emoționat-o acel spectacol. În sală parea total dezinteresată.
• Nu vorbi mult la telefon în prezența unor persoane străine, mai ales dacă sunt invitații tăi.
• Dacă sunteți în vizită și este o urgență, vă cereți scuze și căutați un loc retras.
• Nimic nu supără mai mult decât o întâlnire de afaceri în care se aud neîncetat soneriile telefoanelor.
• La sms-uri, email-uri se răspunde cât mai repede posibil. Interesanți sunt cei care spun că nu o pot face pentru că primesc zeci și sute de emailuri pe zi. Dacă ai ajuns la nivelul acesta e clar că îți poți permite o persoană care să te ajute să faci asta. Sunt de apreciat persoanele care refuză o colaborare, dar își fac timp să scrie într-un mesaj că nu sunt interesați. Nu sunt interesați, dar sunt educați!
• Atenția la alegerea ringtone-lor. Nu aveți idee cât deconspiră despre dumneavoastră. Știu, nu trebuie să avem toți Mozart, dar măcar atenție la volum. Îmi amintesc de o sonerie auzită înt-un loc public. Am crezut că s-a dezlătuit Apocalipsa, apoi am realizat că vorba de un telefon. M-am consolat, nu eram singura speriată de efectul zgomotului.
• Când ascultați muzică la telefon nu vă postați în ușa, mai ales când nu coborâți la prima. Nu o să auziți întrebarea „Coborâți la prima?”
• Telefonul mobil este un obiect personal, fără acordul proprietarului nu este permis să verifici agenda, apelurile primite sau corespondența altei persoane.
• Mare atenție la fotografiile de grup. Dacă dumneavoastră arătați răvășitor, dar prietena apare într-un unghi care nu o avantajează nu e cazul să distribuiți fotografia. Este o chestiune de delicatețe mai ales atunci când e vorba de persoane dragi.
În concluzie este strict interzis folosirea telefonului:
• la volan
• în avion (decolare/aterizare)
• în biserică
• la spital când vizitezi o persoană grav bolnavă
• la înmormantări (abține-te măcar în timpul slujbei)
• la interviurile pentru angajare ( intervievat dar și … angajator)
Interzis:
• în ocazii festive sau solemne
• în timpul întâlnirilor cu clienții
• la cursuri (elevi, studenți, dar și… profesori)
Nerecomandat:
• la o masă la restaurant
• în audiență
• la recepții
• în vizită
• în prezența unui invitat
În toate locurile unde este permisă folosirea telefonului atenție la cât de tare și ce anume vorbim. Dacă nu vă deranjează să afle toată lumea unde ați călătorit, cine v-a mai vizitat, problemele medicale ale părinților, eventual cu lux de amănunte, rochiile care s-au purat la ultima petrecere sau când ai fost ultima oară sedusă și abandonată e ok. Adică totul până la indecent.
Nu sunt atât de multe reguli încât nu pot fi reținute. Dacă le și aplicăm cu siguranța vom face viața celor din jur mai frumoasă. Sunt mereu întrebată cum îmi aleg persoanele din jurul meu. Primul criteriu sunt manierele. Acei oameni îmi dovedesc că sunt suficient de importantă pentru a face un efort să fie politicoși. Oricât de as ar fi o persoană, într-un domeniu, dacă nu respectă acel nivel de bază al bunelor maniere nu îl vreau în preajma mea. Nu sunt exagerată! Poți avea în continuare dileme legate de furculița de antreuri și pește. Poate nu stăpânești cum se mânâncă stridiile sau crustaceele. Nici o problemă! Dar să saluți, să mulțumești și să nu deranjezi printr-o atitudine grosolană poți.
Aseară am fost la o lansare de carte. Lânga mine s-a așezat o doamnă, care a început o conversație la telefon de cum a ajuns până a început evenimentul. Despre ce? Despre imposibila colegă de serviciu care a avut o tentativă de suicid. Timp de 20 de minute. Încotro oare ne îndreptăm?
Cred că ar fi interesant un articol: ce am aflat din convorbirile celor care vorbesc (tare) la telefon?De ce să ținem secret? Atât timp cât țipi te ajut să promovezi subiectul. Cu descrierea persoanei bineînțeles! Altfel nu ar avea nici un farmec. Glumesc! Ar fi o josnicie din partea mea! E atât de ușor să rănești. Iar mie nu îmi plac lucrurile ușoare. Dar nici oamenii needucați!
Cărțile de dezvoltare personală nu sunt pasiunea mea. Ani întregi am fost o consumatoare împătimită a genului, apoi m-am îndepărtat, încet-încet, de acest tip de literatură. Și a venit o zi în care am renunțat definitiv. Acum citesc memorii, cărți de istorie, am o slăbiciune pentru Bizanț, pentru cărțile despre viețile pictorilor, lumea anticarilor, tablouri și manuscrise medievale dispărute. Nu urmăresc să vă arăt cât de „cultă” sunt. Îmi doresc să înțelegeți că printre toate aceste cărți și-a făcut loc o carte de… dezvoltare personală. Dacă am renunțat la „Însemnări din ultima parte a vieții”, „Martha Bibescu și vocile Europei”, „Șapte ani în Provence” și am ales să fac o recenzie la o carte de dezvoltare personală, cu siguranță subiectul este unul aparte.
Volumul „Și tu poți să zbori” l-am răsfoit în urmă cu 2 săptămâni într-o librărie. M-a captivat! Am spus „de ce nu”? E momentul să mai dau o șansă literaturii motivaționale. Iar „de ce nu?” m-a ținut ocupată tot weekend-ul. „De ce nu?” mi-a schimbat perspectiva, „De ce nu?” chiar merită o recenzie. Poate peste un an am să mă amuz de alegerea făcută. Sau poate nu! Până atunci o declar cartea lunii.
În „Și tu poți să zbori”am găsit opinii pe care și eu încercam să le exprim. De fiecare dată când făceam asta, cei din jur mă făceau să mă simt ciudat. Citind-o am realizat că sunt pe drumul cel bun, dar nesiguranța mea venea din faptul că nu mă adresam auditorului potrivit.
Oamenii din jurul meu se împart în 2 categorii: prima cea mai numeroasă care îmi spune că am făcut o alegere neinspirată și a II-a mult mai mică, dar și ea departe de adevăr. Sunt cei convinși că îmi beau în fiecare dimineață cafeaua în tihnă, îmbrăcată în pijamale de mătase, întinzându-mă leneș în așternut și întrebându-mă „oare despre ce voi scrie astăzi?” Sunt încredințați că inspirația bate în geam odată cu primele raze de soare, articolele stârnesc aplauze la scenă deschisă și totul culminează cu notorietatea.
Realitatea cu care mă confrunt este cel mai bine descrisă în cartea lui Seth Godin. Entuziasmată de un blogger? N-aș fi crezut asta niciodată! Modele mele sunt Neagu Djuvara, Regina Maria și Martha Bibescu. Până acum un an nici nu știam că există, deși activează în domeniu de peste 10 ani, are vreo 18 bestseller-uri publicate și a stărnit destul de multă vâlvă. Cineva mi-a spus pe acest blog că „Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus”- John Gray, nu îi lipsește de pe noptiera. Cred că e momentul să am și eu o carte motivațională care să mă inspire, dacă nu pe noptieră, măcar pe birou.
Cartea se adresează celor care aleg să renunțe la prudență, la regulile stabilite de alții, la supunere și la un serviciu stabil. Este pentru cei care se împrietenesc cu riscul, pentru cei care îndrăznesc să viseze și au curaj să zboare. Este pentru cei care își transformă munca în artă.
Dupa ce te familiarizezi cu termeni ca: economia conexiunii, muncă emoțională, artă, conexiune cartea este ușor de urmărit. Termenul de artă în acceptiune lui Seth: „asumarea responsabilității de a lucra la ceva personal, ceva ce necesită curaj și are potențial să schimbe totul. Arta este actul prin care o ființă umană depune o muncă generoasă, creând ceva nou și influențându-i pe cei din jur.”
Munca emoționalăși conexiunea sunt resurse fără de care nu poți crea artă. Mai ai nevoie și de curaj. Acum nu vă închipuiți că aveți nevoie de un ADN de erou? Oricine îndrăznește poate face asta. Apoi de răbdare pentru a câștiga încrederea publicului. Toate astea devin eficiente numai pe termen lung. Munca emoțională poate duce la rezultate spectaculoase. Dar nu te aștepta să le obții imediat.
Pe scurt despre ce este vorba:
• Scopul este să ai impact pozitiv asupra celorlalți, să ajungi să inspiri și să fii apreciat.
• Când munca/arta ta începe să fie apreciată, apar și conexiunile care îți deschid perspective mai bune decât aplauzele. Interacționezi cu publicul tău.
• Nu alege popularitate de moment din rândul maselor (nu sunt un public fidel, vor migra când va apare ceva mai la modă, mai superficial, mai ușor de digerat), rămâi cu publicul tău cel pentru care care contezi cu adevărat, care duce dorul muncii tale.
• La început recompensele vor fi inexistente. Ceea ce faci devine artă în momentul în care stabilești o conexiune sau impresionezi pe cineva. Când ești la început activezi într-o lume închisă. Nu te poți baza pe nimeni, decât pe pasiunea ta. Pe măsură ce apar conexiunile lumea ta se va deschide.
• O persoana pasionată va depăși încet-încet opoziția și va trece peste cinismul celor din jur. Înțelege că a crea artă nu e o corvoada ci face parte din procesul de creație. Obstacolul este perceput ca ceva din care ai ce să înveți.
• Ferește-te de cei care nu cred în tine!Dacă îți irosești emoțiile și arta pe oameni care nu te înțeleg, riști să renunți la jumătate din potențialul tau. Îți pierzi sufletul pentru cineva care nu contează.
• Referitor la public. Daca ții neaparat să ai un public extins asumă-ți că nu poți mulțumi pe toată lumea. Rămai la publicul tău, la cei care rezoneză cu arta ta. Obsesia de a extinde publicul-țintă atrage după sine oameni care te vor urî.
• Să nu te preocupe rezultatele! Arta făcută în anticiparea rezultatului îți va afecta munca de creație. Singura voce care merită să o asculți este inspirația.
• Există lucruri pe care doar tu poți să le faci!
6 obiceiuri zilnice pentru artiști (Seth Godin):
• Fă-ți timp să stai singur, în liniște.
• Învață ceva nou, aparent fără nici un beneficiu practic.
• Cere fiecărei persoane cu care interacționezi o reacție sinceră; ignoră ceea ce auzi de la mase.
• Petrece-ți timpul încurajând alți artiști.
• Învață-i pe alții, cu scopul de a genera o schimbare.
• Distribuie ceva creat de tine.
Obiceiuri ale artiștilor de succes (Seth Godin):
• Învață să vinzi ceea ce ai creat.
• Spune mulțumesc, în scris.
• Vorbește în public.
• Greșește adesea.
• Privește lumea așa cum este.
• Anticipează
• Învață-i pe alții.
• Scrie zilnic.
• Creează legături.
• Condu un trib.
De obicei, stabilim conexiuni cu oamenii ai căror povești de viață ne inspiră, cu cei care ne surprind într-un mod pozitiv. Dacă ai capacitatea de a capta magia poveștii unui astfel de om ți-ai înțeles menirea. Când reușești asta chiar poți produce o schimbare asupra celor care te citesc.
Dacă ai suficientă pasiune, energie și răbdare să faci asta atunci ești pe drumul cel bun. Indiferent că ai ales să scrii sau ești ilustrator, trainer, fotograf, va veni o zi în care arta ta va ajunge să schimbe oameni. Poate că ești la început, dar dacă nu renunți ușor, vor aparea conexiunile. Primele sunt cele mai greu de obținut.
Pentru cel care își dorește să înceapă, nu mai sta pe gânduri „dă-i drumul”! Nu maine, nu mai târziu! Citește „Și tu poți să zbori”, cu siguranța te va motiva.
Îmi place să cred că oamenii care aleg să facă muncă/artă sunt cei care au lumină în ei. Restul rătăcesc în întuneric toată viața. Unii o găsim în scris, alții în pictură, unii motivând oameni, alții spunând povești narative vizuale, alții trăind frumos. Doar în lumină ne simțim cu adevărat inspirați. Pentru că doar atunci respirăm cu adevărat, ne simțim puternici, fericiți și vii. Fără acești oamenii „luminoși” lumea noastră nu ar mai evolua! Și mai cred că agresivitatea este primul simptom al celor care aleg să trăiască în întuneric.
Daca ai zărit lumina, fă-ți o favoare, renunță definitiv la cei care te trag înapoi! Pune un afiș mare pe ușă „ Nu mă deranjați, sunt ocupat să-mi îndeplinesc visurile!”. Unii aleg lumina, alții întunericul. Sunt lumi total opuse. Nu ai nici un motiv să mai privești înapoi! În lumină visele înfloresc, întunericul le ucide!
„Arta este o șansă să creezi magie acolo unde nu există!” Seth Godin
Mulțumesc fetiței întâlnite în Grădina Botanică. Și mamei care mi-a permis să îi public fotografia împreună cu acest articol.
Începi cu estetica în gânduri și sfârșești cu estetica în gesturi
Este destul de greu să ai o întâlnire cu Ivona Greceanu. Pentru că este complicat să ajungi la ea. Călătorește mult, își cultivă pasiunile și mai nou este hotărâtă să renunțe la un job sigur pentru a-și dezvolta o afacere. Face parte din categoria rară a oamenilor care aleg să danseze pe marginea prăpastiei. Așa că totul a fost atipic: Ivona, locația aleasă pentru interviu și conversația.
În timp ce îmi răspundea la întrebări o priveam. La ea timpul parcă acționează în sens invers. În timp ce noi restul acumulăm ani, ea întinerește. Îi dai cu 10 ani mai puțin decât are în realitate, iar cine o vede crede că activează în zona de fashion. În momentul în care începe să vorbească te bulversează total și îți vine să spui „uite un om care chiar știe să trăiască frumos cu ce îi oferă viața!”. Un talent cu care Ivona s-a născut. Vine din generozitate, deschiderea cu care învață lucruri noi, puterea de a ierta și dorința de a face bine.
Ivona purta o pereche de blugi negri, un tricou cu o explozie de printuri galbene cu lămâi (nu e greșeala ați citit bine), un sacou clasic din in cu o tăietura perfectă și o pereche de pantofi Oxford din piele întoarsă galben-muștar. Haine normale, dar care pe ea cădeau impecabil. O postură desăvârșită, un păr cu terminații blonde și o silueta grațioasă. Ca și cum nu ar fi suficient adaugați un curaj nebun, pasiuni care te cutremură de frumos, simțul umorului, capacitatea de a vedea partea frumoasă peste tot în jur și refuzul de a renunța când destinul a provocat-o.
Viața Ivonei este în continuă transformare. Am spus că este atipică. Voi cum ați defini pe cineva care alege să încalce toate regulile după care se conduc majoritatea oamenilor? Să fii prudent, să ții capul plecat, să nu ai inițiative, să zici mersi că ai un job, să nu ai curaj să visezi sunt un mod de viața pe îl preferă cei mai mulți dintre noi. La Ivona totul funcționează pe dos. Aflată la vârsta când ar putea să culeagă relaxată roadele muncii de până acum, ea alege să facă o schimbare de carieră și să o ia de la zero. Alege riscul, dar la pachet cu libertatea. Alege presiunea, dar și satisfacțiile pe măsură. Alege „să muncescă ca un cazac” convinsă că de data asta rezultatele îi vor aparține în totalitate. Știe că dacă va rezista suficient, visul ei va deveni realitate. A renunțat la o viața liniară pentru una sinusoidală.
În societatea noastră „nu” este o zona sigură, iar „da” una periculoasă (nuface probleme, nu-ți contrazice șeful, nu-ți convine, dar e obligatoriu să te adaptezi, nu îndrăzni să visezi, nu ești special, nu ești important). Ivona a renunțat la siguranță și a pus pe primul plan dorința de a realiza ceva care să conteze cu adevărat. Deși în curând viața ei se va schimba total, pare persoana cea mai lipsită de griji din lume. Cei care o cunosc știu că funcționează după o disciplină interioară draconică. Are în spate un parcurs, bazat pe bune dar și pe rele, care a contribuit la șlefuirea personalității ei de astăzi. Mereu a învățat ceva nou. A experimentat pasiuni cu care aș putea umple o carte, nu un articol. Am să mă limitez la una singură, bineințeles atipică… cum alfel! Cea fără care nu poate trăi! Scrima!
De la balet la… scrimă
E.C.: Cum ai ales scrima?
I.G.: Simțeam nevoia să fac și altceva decât balet (de aici silueta grațiosă). Am rugat un amic, de la birou, să-mi spună unde aș putea să mă mai duc. A venit, a doua zi, cu o carte de vizită pe care scria Alexandru Radu, antrenor scrimă. „Scrimă?… pe bune?! Eu fac balet!” Cartea de vizită a zăcut abandonată 1 lună și jumătate. Tot acel amic, văzând rezistența mea la acest sport, mi-a spus „Du-te odată și vezi cum e!” Și ce bine că m-am dus!
Pentru că am descoperit ceva extraordinar, ceva care mă definea, ceva care era parte din mine. În seara aia am crezut că plutesc până acasă. A devenit greu să jonglez între birou, balet, scrimă și o viața personală. Timpul nu îmi mai permitea să le fac pe amândouă. Am ales să sacrific baletul.
E.C.: Ce ți-a plăcut? Rapiditatea, modul cum ți-a lucrat reflexele?
I.G.: Scrima este unul dintre sporturile cele mai rapide. Momentele pe care le petreci acolo sunt maximum de adrenalină. Nu ai cum să nu fii concentrat, pe ce faci, pentru că altfel pierzi. Este un sport care m-a învățat mult despre mine, mai mult decât m-a învățat orice. Din felul în care mă apăr, din felul în care atac îmi dau seama că așa reacționez și cu oamenii. În scrimă țelul este să-ți atingi adversarul. În trecut, când porneam la atac, mă opream un pic. Asta mă facea să pierd prioritatea, celălalt avea dreptul să atace, iar eu pierdeam punctul. Am realizat că așa făceam și în viața reală. Acum am depășit această fază, dar încă mai am momente în care mă reîntorc la vechiul reflex. După 2 ani de antrenamente mă duc spre adversar și rar mă mai opresc.
E.C.: Ce fel de oameni ai întâlnit acolo?
I.G.: Oameni total diferiți. Avem în comun doar pasiunea pentru scrimă. Am întâlnit acolo un preot (catolic) care venea la antrenamente „călare” pe motor, un arhitect, un jurist, o tipă care face teatru, un project manager într-o multinațională și lista poate continua.
Cei 2 antrenori sunt niște pedagogi excelenți. Sunt foști sportivi de performanță și au temperamente total opuse. Unul este liniștit și calm, iar celălalt este ca un „pepsi agitat”. Cred că asta îi ține împreună și îi face să se înțelegă atât de bine. Se echilibrează perfect.
E.C.: Ți-a fost greu la început?
I.G.: Da și încă mă mai lupt și acum cu niște lucruri. Să nu-ți închipui că sunt un as în ale scrimei! Dar îmi place atât de mult încât nu mai contează!
E.C.: Această abordare nu crezi că îți va folosi în schimbarea pe care ai decis să o faci?
I.G.: Sunt genul care, atunci când am luat o hotărâre, merg tot înainte, nu mai privesc înapoi. Unul dintre antrenori chiar mi-a spus că, dacă la scrimă mai am de îmbunătățit, cu mentalul stau excelent. Am observat că în scrimă nu există cale de mijloc. Persoanele care vin la club se împart în 2 categorii: cei care renunță după 2 ședințe și cei care sunt perseverenți ani de zile.
E.C.: Unde ți-ai propus să ajungi cu scrima?
I.G.: Îmi doresc să ajung cât de bună pot să fiu. Cea mai bună variantă a mea. Asta mi-a demonstrat că nu este niciodată prea târziu să-ți întâlnești acea pasiune cu care să rezonezi. Eu am descoperit scrima la 38!
E.C.: Prima competiție?
I.G.: Prima competiție a fost în Bulgaria, după 6 luni, cred că la Nessebar. Am luat locul 2 și a fost o experiență uluitoare. Parcă m-am transformat. Am realizat cât de competitivă pot să devin. Nu mi-aș fi imaginat! Apăruse instinctul de luptător care până atunci zăcuse în stare latentă. Nu vrei să știi câte satisfacții mi-a adus scrima!O să înțelegi când o să descoperi asta prin blogul tău. Fiecare articol îți va aduce ceva nou.
E.C.: Recomandări pentru cei care, încă, nu și-au descoperit o pasiune de suflet?
I.G.: Aud tot mai des în jurul meu ”sunt nefericit”, „mă plictisesc”, mă enervează”! Nu știu cum e asta! Mie nu-mi sunt suficiente 24 de ore pentru câte aș vrea să fac. Pasiunea pentru scrimă m-a făcut să trăiesc unul din acele momente rare, de care puțini au parte în viața. De fapt îl consider un moment de grație. Începând cu seara magică când am descoperit scrima și continuând cu antrenamentele. Faptul că am rezistat atât timp demonstreză asta. La club sunt singura femeie care a reușit o astfel de performanță.
E.C.: O parte mai puțin frumoasă a acestui sport?
I.G.: Nu vrei să știi câte bătăi mi-am luat de la băieți. Nici câte vânătai am. Fac scrimă – sabie. Când parez defectuos sabia se duce în picior și automat apare o vânătaie. Loviturile trec dincolo de echipamentul de protecție pentru că bărbații au mai multă forță. Iar adversarii mei sunt bărbați. (Imaginați-vă o fostă balerina duelându-se cu un barbat. Ivona nu cred ca are cu mult peste 50 de kilograme la 1,70 înălțime)
Am cunoscut-o într-o excursie de studii pe vremea când eram studente (în ani diferiți). Ea venise din pasiune pentru Istoria Artei, eu din pasiune pentru pictura bizantină și Bizanț. (Pentru că se știe, nu-i așa, a II-a facultate o faci întotdeauna din pasiune!). Mereu o voi asocia pe Ivona cu o întâmplare amuzantă. Aveam în program, de vizitat, mai multe mănăstiri pentru a ne familiariza cu pictura frescelor din Moldova. Iar noi eram îmbrăcate în blugi, deloc corespunzător. De aceea când am oprit la un hipermarket, pentru aprovizionare, am decis să cumpăram un șal care să remedieze onorabil situația. Am văzut exact ce ne trebuia, unde mai pui că prețul era extrem de atractiv? Foarte încântate de achiziția noastră am mers spre casa să achităm… unde am constatat că prețul era dublu. Cum nu puteam ține un autocar întreg după noi, am plătit și am plecat. Ne consolam singure. A costat dar… măcar cineva va fi très chic! Asta pentru că noi nu eram dispuse să purtam fustele care se dădeau turiștilor la intrarea în mănăstire. Și de fiecare data când ne pregăteam „look-ul” în autocar, pentru a ne face intrarea prezentabil, leșinam de râs. Iar eșarfa din acea excursie a devenit un personaj cu viață proprie și o scenografie pe măsură! La fiecare ieșire a Ivonei din țară comentam pe facebook: Eșarfa este cu tine? Nu știu cum se făcea, dar rămânea acasă !
O admir pe Ivona Greceanu. Dacă ai curajul să îți dorești altceva, întotdeauna vor apărea mai mulți oameni dispuși să îți critice greșelile începutului și prea puțini să te incurajeze. Eu cred în tine! Așa că îți spun „Dă-i drumul!” Ești rebelă, ai o disciplină de fier (mai degrabă de… diamant, dar nu există expresia disciplină de diamant, așa că rămânem la fier), rezistență să nu renunți, inteligență, manieră pozitivă de a privi viața și curaj. Nu este prima dată când te confrunți cu riscul, presiunea și neîncrederea. E normal să alegi valoarea, să țintești spre mai bun și cât mai sus. La finalul acestei bătălii epuizante, ce contează va fi doar ce va rămâne în urma ta.
Mi-aș dori ca peste ani să ne reîntâlnim, tot pe acest blog, pentru un interviu. Iar acest articol să ne smulgă hohote de râs. Amintindu-ne de timpurile de început când, fiecare din noi, dansam pe marginea prăpastiei. Un curs de Istoria Artei ne-a învățat ca partea estetică este vitală dacă vrei să evoluezi frumos. Începi cu estetica în gânduri și sfârșești cu estetica în gesturi. Indiferent că este ușor sau greu, fie că zbori, cazi sau te ridici, este obligatoriu să o faci cu grație și eleganța. Așa momentele bune vor atinge excelența, iar piedicile care te așteaptă vor deveni mai suportabile.
Cei care îmi citesc articolele îmi spun de multe ori: „Ce norocoasă ești! Ai parte numai de oameni minunați! ”Realitatea nu este cea care se vede. Și eu, ca orice om, întâlnesc și persoane dezagreabile. Recunosc însă că am o preferință pentru întâmplările frumoase și oamenii de la care am ce învăța. Mereu am fost atentă la comportamentul celor din jur. Nu fac parte din categoria celor care văd un om și hotărăsc brusc: Nu pot să-l suport!Dar limbajul agresiv, loviturile sub centură, ranchiuna dusă la extrem mă fac de multe ori să bat în retragere. Nu sunt înzestrată cu suficientă energie pentru lupte de gherilă.
Și cum viața nu îmi aduce numai oameni minunați, încerc să mă protejez, pe cât posibil, de câteva categorii : 1. Persoanele care aleg cu plăcere misiunea ingrată de a anunța veștile proaste.
Sunt acei oameni care trăiesc pentru a distruge: destine, cariere, cupluri și visuri. Pe când oamenii minunați preferă să construiască.
2. Persoanele care abuzează de timpul tău și întârzie frecvent la întâlniri.
Viața m-a învățat că sunt primii care te părăsesc la greu, iar dacă comiți imprudența să le împărtășești un secret o faci pe riscul tău. Oamenii minunați ajung la timp indiferent cât sunt de ocupați și îți oferă cu bucurie din experiența lor.
3. Persoanele care discută numai despre boli, spitale, tratamente și cât de hoți sunt medicii.
Am observat că povestea despre gripa sau alergia unui astfel de om îmi poate consuma și 30 de minute din viață. Un om minunat cu o boală gravă nu prea vorbește despre ea. Iar dacă alege să facă asta, te ajută să conștientizezi ce luptă obositoare are de dus un supraviețuitor adevărat.
4. Persoanele care te chestionează fără jenă despre statusul tău, copii, averea personală și locul unde îți petreci vacanțele.
Intimitatea se pare că a devenit din ce în ce mai mult o rara avis. Astfel de oameni care își petrec cea mai mare parte a timpului în medii unde nu se pune preț pe viața privată, unde se expune totul de la vulgar până la obscen, au ajuns la concluzia că orice întrebare este permisă. Un om minunat înțelege că poate exista o poveste dureroasă în trecutul unei persoane singure sau în spatele unei femei care nu poate avea copii. Oamenii minunați aleg să călătorescă nu să bifeaze destinații.
5. Persoanele care bârfesc și pe care îi consider o mare pacoste.
De obicei plec din preajma lor, dar dacă sunt nevoită să îi suport îmi place să îi privesc în ochi și să-i întreb: Ești sigur sau doar crezi? Ai văzut tu sau ai aflat de la altul? Urmează o secundă când se simt descumpăniți „își părăsesc scenariul” și este suficient să le citești pe chip ce îi determină să-l compună. Secunda aceea care trădează lașitatea, invidia, cruzimea și dorința de a face rău. Oamenii minunați își păstrează energia și mintea pentru situații cu adevărat importante de teamă să nu o risipeasă cu nimicurile vieții.
6. Persoanele care vorbesc tare la telefon, cei care vorbesc la telefon la un eveniment unde nu este permis, cei care își vizualizează Facebookul, Instagramul ca să vadă câte like-uri au primit. în general cei care au o relație „pasională ”cu telefonul.
Mesajul e clar nu prezinți interes și atunci este elegant să te retragi. Oamenii minunați și-au închis telefonul, iar la finalul conversației mi-au spus „Wow, au trecut 4 ore, nici cu prietene mele nu am stat atâtde mult!”( era prima dată când ne vedeam)
7. Persoanele care întreabă fără nici o jenă „Cât a costat?”
Serios? Trăim în era internetului. Poți găsi absolut orice informație. De ce trebuie să dezvălui că la tine totul trece prin filtrul banilor? Oamenii minunați o fac mult mai discret „îmi poți recomanda persoana, magazinul, produsul, serviciul… ?” Și se lămuresc singuri. Nu curiozitatea o condamn, ci modul cum se poate lasă o persoană subjugată de ea.
8. Persoanele care se poartă urât cu personalul de serviciu.
Genul acela care face confidențe menajerei, dar simte în același timp nevoia să o umilească în fața invitaților. O doamnă minunată ( întâmplare reală) a avut suficient tact și nu a spun „Laura menajera mea” ci „Sunt norocoasă că am găsit-o! Laura are un baiat student la… ( o facultate prestigioasă din Europa).” Subtil îi sugera că și ea este la fel de inteligentă ca fiul ei, atât că nu a avut posibilitatea să-și continuie studiile. Mai târziu aveam să aflu de la fiul Laurei că i-a ajutat și financiar pe perioda studiilor. Iar Laura lucrează în continuare în acea casa. De 15 ani.
Și cum viața noastră are tendința să se mute tot mai mult în Social Media, există și aici categorii oameni de care mă feresc: 9. Persoanele care pun pe contul de Facebook toate catastrofele lumii. Cei care îmi urează zilnic bună dimineața, bună seara și noapte bună folosindu-se de cele mai kitschoase ilustrate.
Mesajul pe care nu realizează că îl trasmit. „Nu sunt capabil să văd partea frumoasă a lucrurilor!” Contul de Facebook a ajuns să dezvăluie despre noi mult mai mult decât viața reală. Mai ales atunci când rămânem pierduți în online. Din conturile oamenilor minunați afli despre evenimente la care merită să participi sau pasiuni care îi împlinesc. Pun, în general, postări care nu urmăresc să se joace scandalos cu emoțiile unui om. Un pont, Facebookul trădează simțul estetic al unui om. Nu încerca să pari ceea ce nu ești. Postările oamenilor minunați sunt creative, de obicei scrise de ei, dau share la citat care pomovează ceva frumos, iar din punct de vedere estetic sunt o inspirație. Până la urmă postările pe facebook sunt o prelungire a sufletului celui care le distribuie.
10. Persoanele care se lasă ademenite de conturile de Instagram și intră în depresie atunci când nu au acces la lumea aceea strălucitoare.
O ieșire la o terasă. M-am lăsat sedusă de invitația unor cunoștințe pe care nu le mai văzusem de ceva timp. S-a transformat într-un moment din acela în care grupul se lărgește cu „prietenii prietenilor” și nu mai poți stăpâni nivelul conversațiilor. Lângă mine s-a așezat o tipă care exclama indignată din minut în minut „Uită-te și la asta ce stil de viață își permite!” Asta fiind o persoană cu un cont de Instagram care crește spectaculos cu fiecare zi. Rămân surprinsă că și ea îi dă like. „Îți place sau nu?” o întreb. „Deloc, dar e cotată cea mai… Toată lumea îi dă like.” Și mi-a fluturat câteva nume din showbiz. Nu puteam să nu mă întreb, oare dacă mâine aștia spun că e la modă să ne sinucidem în masă chiar o va face? Degeaba era revoltată. Se pare că tocmai acest mod de a gândi a făcut-o vizibilă pe cea care o detesta din răsputeri. Oamenii minunați au cu totul altă categorie de urmăritori. Categoric nu la fel de numeroși, dar măcar nu îți dau like înveninați de invidie.
Din categoria oamenilor mai puțin frumoși, dar pe care trebuie să-i suportam. O întâmplare care am trăit-o cu ceva timp în urmă. Eram în sală la Teatrul Foarte Mic, iar pe scenă actorul își intrase admirabil în rol. Spectacolul începuse de vreo 15 minute. În rândul din fața mea erau 6 locuri libere. Brusc atenția sălii a fost distrasă de un grup plin de „adrenalină”. Au ridicat fără jenă un rând întreg în picioare, extrem de nerăbdători să ajungă la locurile lor. Deloc discret „deschizătorul de drum” chestiona pe câte un nefericit (care bănuiesc că se întreba cu ce oare a greșit în viața asta dacă nici într-o sală de spectacol nu are parte de liniște) în legătură cu numărul locului. Apoi comunica rezultatul sondajului celorlalți din spate. După 2 astfel de mișcari de „ping-pong” cu numărul locurilor se părea că în sfârșit ajung la tintă. Pentru ca tabloul să fie complet, tușă finală a fost trasată de un individ din grup căruia i-a sunat telefonul. Radu Gheorghe și-a întrerupt monologul pe scenă și a spus: „Nu vă jenați ! Vă rog răspundeți!” Am asistat la un moment în care actorul și-a pierdut cumpătul, o sală întreagă se foia indignată, în timp ce vinovatul senin a răspuns la telefon și și-a înștiințat interlocutorul că este la teatru. În sfârșit s-au așezat, iar actorul s-a adresat de data asta sălii care făcea eforturi să-și revină din șoc: „Vă rog să mă scuzați, trebuie să-mi reintru în stare. Credeți-mă nu este deloc ușor!” Deși au trecut 7-8 ani e un episod care mi-a rămas în minte. Pentru că m-a durut. Am simțit durerea omului de pe scenă, umilința și faptul că este nevoit să accepte asemenea spectatori. M-a durut pentru că am realizat către ce ne indreptăm. Nu oricine vine la teatru știe să se comporte într-o sală de spectacol. Cu fiecare astfel de situație intrăm tot mai adânc într-o lume mai urâtă, mai goală, mai vulgară și din ce în ce mai crudă. În lumea în care domnește incultura omul își pierde unicitatea. Renunțând la ea permite transferul puterii unui grup guvernat de instincte primare. Istoria lumii e plină de episoade în care gloate needucate au dus omenirea spre pierzanie.
Trecând peste toate astea îmi plac oamenii politicoși care caută pe cât posibil să se limiteaze la aspectele frumoase ale vieții. Prefer oamenii cu voci educate care știu să imprime farmec frazelor rostite. Îi doresc în preajma mea pe cei care își aleg cu atenție cuvintele pentru că înțeleg cu adevărat greutatea lor. Un cuvânt poate da aripi, dar poate la fel de ușor să dărâme totul într-o secundă. Aleg să stau în preajma celor care promovează faptele bune și se disting prin gesturi curtenitoare.
Îmi plac oamenii care știu să mulțumescă, cei care spun „te rog frumos”, care îl preferă pe „mi-ar plăcea” în locul lui „vreau”. Cei care tratează oamenii cu delicatețe, cu tact, iartă defecte și promovează calități. Cei care reușesc să treacă cu grație peste momentele dezagreabile ale vieții. Îmi plac cei care pun pe prim plan eleganța în gesturi înaintea eleganței vestimentare. Dar mai ales îmi plac oamenii care știu să-și respecte seniorii și realizările lor. Găsesc că asta este Everestul educației unui om.
Având în vedere că trăim timpuri în care nimeni nu mai are cutezănță să răspundă de viitor mă uit cu admirație spre persoanele publice care iau atitudine. Spre oameni ca Oana Pellea și Tudor Chirilăcare înțeleg că notorietatea presupune și resposabilități civice. E suficient să le urmărești conturile de facebook. Cu siguranța sunt și alte persoane publice. Dar am o slăbiciune emoțională pentru actorii de teatru.
Știu mi-am propus să vorbesc despre oameni dezagreabili și am ajuns tot la oameni… minunați.
Se spune despre mine că pun prea multă pasiune dacă cred în ceva sau cineva. Se spune că sunt prea sensibilă. Și se mai spune că sunt nepermis de atașată de trecut. Nu m-au deranjat niciodată aceste etichetări, în schimb mă deranjează teribil oamenii care au izgonit frumosul din viața lor. Și timpul irosit în dialoguri care nu duc nicăieri. De aceea am decis că e momentul să nu mă mai mulțumesc cu orice tip de socializare. Viața e prea scurtă pentru a-mi permite luxul să mă plictisesc. Așa am ajuns să interacționez cu oameni creativi și originali.
Despre Magda primeam feedback-uri pozitive de la mama. Din păcate când ajungeam la părinții mei eram mereu pe fugă. Abia reușeam să vizitez persoanele dragi. Îmi propuneam să o cunosc, dar parcă nicidată nu era momentul.
Doream să îmi transfer fiica la o altă școală. Pentru a fi admisă era necesar să susțină o diferență la limba italiană. Aveam nevoie de cineva care să o mediteze. Să învețe într-o vacanță de vară ce alți copii au studiat la școală în câțiva ani. Mama mi-a spus că Magda este persoana potrivită. Trăise în Italia un timp, știam că e psiholog, dar… nu era profesor de italiană. Am omis un lucru important. Fiica mea, Mihaela, și Magda rezonau admirabil. Așa am cunoscut-o. Timp de 2 luni, de 2 ori pe săptămână, se întâlneau pentru lecțiile de italiană. Fară să pretindă nimic în schimb. Mihaela a luat examenul, iar eu nu bănuiam atunci ce loc va ocupa Magda în inima mea. S-a instalat acolo definitiv prin sprijinul emoțional acordat mamei atunci când tata s-a îmbolnăvit și mai ales după decesul lui. Îmi doream să-mi fac timp pentru ea. Să-i arat cât o prețuiesc.
La ultima vizită în orașul natal mi-am propus să nu mai amân. Să ne vedem la o cafea. Invitația era pentru Magda. Soțul ei este destul de solicitat cu afacerea proprie așa că nu am extins invitația. Lucrurile au luat-o însă într-o altă direcție decât cea proiectată inițial. Am fost „convocați”, împreună cu soțul meu, la curte acolo unde Claudiu are atelierul de lucru. Nu sunt o pasionată a ieșirilor de acest gen, dar mi-am spus că e momentul să mă împrietenesc cu natura. Să mă bucur de vremea de afară. Cu siguranța eu și Magda vom găsi subiecte comune. Am ajuns într-un loc unde m-a întâmpinat o explozie de verde, o stare de liniște și un sentiment de siguranță pe care le-am pus pe seama energiei ambientului. Nu-mi puteam desprinde privirea de la gazonul terenului de tenis. Îmi venea să-mi arunc pantofii și să mă plimb desculță prin iarbă. Mi-a părut rău că nu-mi luasem cu mine cartea pe care o citeam. Ar fi ieșit ceva frumos pentru Instagram.
În timp se îmi savuram cafeaua și dialogul curgea, mă gândeam că Magda și Claudiu au trăit un timp în Italia. Și-au clădit o viață acolo. Financiar prosperau. Între timp se născuse fiul lor Ștefan. Și au decis să revină în Romania. A fost momentul să întreb: „De ce v-ați intors?” Răspunsul venit din partea lor m-a năucit. Mi-au răspuns amândoi în același timp. „Pentru învățământul românesc”. Așa că și-au făcut bagajele, au luat copilul, au lăsat viața care începea să se contureze cu precizie acolo și au venit acasă. Unde au luat-o de la zero. Între timp învâțământul românesc a suferit modificări majore. Nu i-am auzit să spună că le pare rău de hotărârea luată. Poate că pe undeva regretele există, atât că oamenii aștia sunt prea ocupați să schimbe ceva în domeniile în care activează. Uneori cu un centimetru, alteori mai mult. Depinde de împrejurări și de calitatea oamenilor cu care intercționează.
Magda este psiholog. Asta explică deschiderea și modul ei de a vedea lucrurile. Însă este atipică pentru România. Nu mai spun pentru un oraș de provincie. Am cunoscut în București omologi de ai ei nepermis de rigizi, deși trăiesc într-un oraș mare. Este surprinzător modul cum vorbește despre copiii de la școală. Găsește calități acolo unde alții văd numai defecte, știe să dea aripi într-o țară în care sunt atât de mulți cei care au „doctorate” în a le reteza, valorizează, motivează și încurajează indiferent de părerea celor din jur. Sunt cazuri în care intențiile ei sunt interpretate greșit. Merge mai departe și nu se lasă copleșită. Suferă enorm când un copil este pus la zid fără nici o șansă de ajutor.
Claudiu a ales să continue afacerea pe care o avea în Italia. Îi place sculptura și-l iubește pe Mighelangelo. Mi-a plăcut asta. Mulți admiră tablouri și pictori, despre sculptură și sculptori se vorbește mai puțin. În Italia a vizitat muzee, capele, catedrale, ateliere, în general cam tot ce se poatea vizita pentru a-și șlefui simțul estetic. Cum educația este un bun care nu se devalorizează, Claudiu a ales să investească în cursuri care i-au facilitat evoluția profesională. Afacerea lui are succes și în România. Îmi povestea modul în care a ales să reușească: nu a ajuns în față denigrând pe alții, aruncându-se la jugulara unui rival sau lingușind oameni importanți care să îi aducă contracte substanțiale. A făcut-o în stilul lui. Un drum ceva mai lung, dar cu nopți liniștite. Fără ascensiune peste noapte. Fară luminile rampei. Fără mașini de lux. Cu aceași parteneră de viața de 18 ani și centrat pe ce vrea să realizeze. I-a ieșit. Pentru că are o încredere extraordinară în el.
Soarele apunea. Vântul împrăștia servețele de pe masă. Seara se furișa tiptil odată cu răcoarea. Mi-am pus sacoul pe umeri și am realizat că trecuse vreo 5 ore. Ne era foame. Ne-am continuat dialogul la un restaurant. Nimic opulent în arhitectura locației. Fără conversații stridente în jur. Cadrul potrivit pentru Claudiu să ne spună despre proiectele în care este implicat. La asta a adăugat bonus povești despre oameni speciali cu care intra în contact: pasionați de arhitectură, iubitori de artă, dornici să protejeze patrimoniul cultural al acestei țări. O lume în care casele vechi sunt restaurate, frumusețea detaliilor este apreciată, o lume în care frumosul este protejat, dar mai presus de toate o lume în care trecutul și prezentul conviețuiesc cu eleganță.
Magda și Claudiu activează în domenii diferite, dar au pasiuni comune – iubesc arta. Magda mi-a vorbit de Giotto. Cunoșteam pictura lui Giotto, dar de la ea am aflat că Giotto a fost mai întâi… păstor. Cimabue, maestrul lui, l-a descoperit pe câmp în timp ce păzea oile. Impresionat de precizia liniilor cu care baiatul desena pe piatră l-a luat cu el la Florența. Astăzi omenirea întragă se extaziază în fața ciclul de fresce dedicat vieții Fecioarei Maria de la Capella Scrovegni din Padova.
Claudiu mi-a vorbit despre marmura de Rima. Dacă de Giotto am auzit despre marmura de Rima nu. Am pus o întrebarea inteligentă credeam eu: Ce culoare are? Știam de celebra marmura de Carrara albă cu striații gri-albăstrui folosită în sculptură. În Romania cea mai cunoscută este marmura de Rușchița care variază de alb, roz pâna la cenușiu. (Câți știu că marmura noastră a fost folosită la restaurarea Domului din Milano? Sau că vulturul din Birolul Oval de la Casa Alba este sculptat în marmură de Rușchița. Că a fost utilizată și la construcția vilei din Monte Carlo a lui Michael Schumacher.) Am deviat încercând să demonstrez că aveam ceva cunoștințe în domeniu, dar cu toate astea nu auzisem în viața mea de marmură de Rima.
Ateneul Român interior
Claudiu mi-a explicat ca marmură de Rima este marmură artificială. Am realizat că am văzut în multe locuri suprafețe acoperite cu acest finisaj interior, dar eram convinsă că este marmură naturală. Un truc pentru a le deosebi: marmura naturală este rece, marmura de Rima este caldă. Nu va lăsați păcăliți indiferent de ce vi se spune. Testați singuri. E simplu nu? Mă tem că de acum încolo am să ating toate suprafețele de marmură dintr-o locație.
Ateneul Român interior
În România o putem admira la: Ateneul Roman, Palatul Cotroceni, Castelul Peleș, M.N.A.R, Catedrala Sf. Iosif, Primăria Capitalei, Palatul de Justiție, B.N.R, Athenee Palace, Carul cu bere. Locuințe: Monteoru, Vernescu, Turnescu.
În lume: Franța, Germania, Imperiul Austro-Ungar, Suedia, Norvegia, Elveția, Olanda, Romania, Rusia, Bulgaria, Spania, Maroc și Algeria.
Ateneul Român interior
Doi meșteri italieni Pietro și Giovanii Axerioau primit comenzi în România în sec. al XIX-lea. Veneau din Rima un sat la granița cu Elveția. O localitate foarte mică, dar cu o istorie fabuloasă. Rima este locul unde au apărut maeștrii marmurei artificiale: Axerio, De Toma, Vitto, Dellavedova. Acest tip de marmură se regăsește în palate regale, catedrale și reședințe nobiliare. Acum nu mai este la modă. Pe vremuri era un finisaj interior solicitat de cei care aveau gust și bani. Ca tehnică de preparare se realiza dintr-un amestec din ipsos, apă și adeziv. Pasta rezultată era completată cu pigmenți care îi dădeau culoarea. Aici se vedea desăvârșirea artei celui care întroducea culoarea. Apoi se așeaza orizontal, se lasa să se întărească iar la final se aplica pe suprafața dorită. După uscarea completă începea lustruirea cu pietre din ce în ce mai fine. Marmura artificială este cunoscută încă din sec. al XVI-lea folosită în mod special în arta barocă.
În lume există din ce în ce mai puțin specialiști în marmură artificială. De aceea, de multe ori patrimoniul decorativ stă în așteptare până se poate face restaurarea suprafețelor cu profesioniști. Puțini știu însă că în România există un om care a avut contact direct cu lumea marmurei artificiale. Nu este din București ci trăiește într-un oraș de provincie. A făcut cursurile chiar în Rima cu urmașii uneia dintre familiile care altădată colindau Europa înfrumusețând-o cu meșteșugul lor. Pe site-ul afacerii lui se afla o fotografie făcută în atelierul unde a fost inițiat în tainele preparării marmurei artificiale. Claudiu este deținătorul secretelor unei meserii uitate pe care a ales să o aducă acasă… în România.
Eu am aflat despre el și marmura de Rima la o cafea. Cea mai lungă din viața mea. Conversația a decurs în 2 acte alunecând în zona artei și oamenilor care militează pentru frumos. Un intermezzo despre copii, școală, profesori asezonat cu ceva politică de către domni ne-a proiectat rapid în cotidian. Trecut și prezent!
Cum am ajuns să-i iau un interviu Valentinei Ario-Bălașa? Cred cu tărie că întâlnirea cu anumiți oameni nu este întâmplătoare. Aveam nevoie, pentru un proiect, de niște fotografii făcute de un profesionist. Valentina Bălașa-Ario mi-a fost recomandată de o prietenă. Îmi doream să lucrez cu un fotograf care să intuiască cea mai bună variantă a mea, să găsească unghiul potrivit și lumina care să mă pună în valoare, dar fără a mă transforma într-o altă persoană, fără să-mi anihileze personalitatea și fără prea multe „ajustări”. Simplu, nu? Am trăit mereu cu ideea că viața unui model este foarte distractivă. Practică mi-a demonstrat că nu este atât de simplu cum pare la prima vedere. Dar să lucrezi cu Valentina este o plăcere, totul devine joacă, chiar și pentru cineva ca mine care trăiește într-un univers paralel de lumea modelelor. Mă gândesc să repet experiența.
La ceva timp de la ședința foto, am întrebat-o dacă ar fi de acord să-mi acorde un interviu? A fost receptivă la propunerea mea. I-am explicat că nu merg pe tipul de interviu Q&A. Prefer interviul-portret sau o combinație între cele 2. Consider că descrierea ținutei și a gesturilor spun foarte mult despre o persoană, iar dacă mai adaug și o prezentare a spațiului unde se desfășoară interviul, se conturează mult mai bine personalitatea celui intervievat (mereu las persoana căruia îi iau interviul să aleagă locul unde se va desfășura). Valentina a punctat că îmi citește blogul și are încredere în mine.
Ședință foto
Ne-am întâlnit într-o după-amiază friguroasă la Seneca. Tenul ei pur și simplu radia. Se vedea că stăpânește de minune tipul acela de make-up care corectează orice imperfecțiune, flatează trăsăturile frumoase și dă senzația că a fost gata în 5 minute. Ca să poți arăta așa îți trebuie o tehnică desăvârșită plus cunoștințe solide pentru a duce totul spre un alt nivel. O ținută minimalistă în negru și gri întregea impresia de rafinament. Valentina posedă arta simplității, se observă cu ușurință din: lipsa bijuteriilor, manichiura discreta și eliminarea oricărui accesoriu inutil. Singura extravaganță un păr „scandalos” de strălucitor într-o culoare bine aleasă care îi punea în evidență ochii. Postura ei se afirmă înaintea vestimentației. Un expert realizează că posesorea unui astfel de outfit, stăpânește foarte bine un principiu. Calitatea primează în fața cantității. Pe Valentina hainele o întregesc, punând-o în valoare la fel ca rama unui tablou.
Eram entuziasmată să fac acest interviu. Îi urmăream de ceva timp proiectele și evoluția. Mi-a plăcut cum a debutat dialogul dintre noi. Pe picior de egalitate. O condiție esențială pentru un interviu bun.
Un personaj…
Valentina știa de mică ce își dorește. Totul a început cu un concurs, Miss Neamț. La 15 ani a remarcat-o Agnes Toma care avea o prezentare la acel eveniment. I-a propus să prezinte moda pentru ea. A avut astfel o confirmare a potențialului ei. Nu a câștigat Marele Premiu, dar a luat Premiul de Popularitate. Așa a pornit cariera de model. Iar ea a știut că va veni în București să-și realizeze visul.
Fotografia mea preferată…
La 21 de ani își deschide propriul atelier de haine. Îmi povestea amuzată ce aventură a fost. A dat un anunț că angajează croitoreasă. Când deschidea ușa, cele care se prezentau pentru job, întrebau invariabil: „mama este acasă”? De atunci „muncea ca un cazac” și în continuare face asta. Astazi este designer vestimentar (rochii de gală) pentru artiști și personalități. Le îmbracă pe sopranele Leontina Văduva, Rodica Vica, prezentatoarea Andreea Perminov (pe care o consideră muza ei).
După ce a reușit să își pună la punct afacerea cu atelierul de croitorie, s-a aventurat și în domeniul fotografiei. Pasiune care a transformat-o în creator de imagine. A pus bazele unui proiect de dezvoltare a imaginii (restilizare) cu ajutorul machiajului și fotografiei. În studio nu consideră că muncește. Simte că este binecuvântată, pentru că are șansa să facă ce îi place, dar și să câștige din asta. La început nu a fost tocmai ușor. Urmărea banii, dar nu veneau. Mai târziu când nu am a mai pus atâta presiune pe ea, au apărut colaborările, iar banii au venit fără efort.
Maturizându-se începe să-și pună tot mai des întrebarea: „Care este contribuția mea în această lume? Ce pot face pentru mine și pentru cei din jur?” Fiind model atâția ani, era normal să fie interesată de evoluția stilistică din România. Într-o zi a realizat că moda străzii nu se prezintă prea atrăgător. Adolescentele și femeile tinere preferau un make-up agresiv, vestimentația lor ducea într-o zonă vulgară, îmbrăcau toate aceleași haine și (cu foarte rare excepții) nu aveau un stil propriu. Aceste aspecte o agresau. Își dorea să facă ceva în acest sens. Mai ales cu adolescentele.
Fundația Calea Victoriei (cursuri)
A început o colaborare cu Fundația Calea Victoriei. Și-a dorit un curs de educație vestimentară, dar a ajuns să predea un curs de make-up. În momentul în care a venit propunerea din partea Sandrei Ecobescu pentru cursul de machiaj și imagine (mai 2013) a realizat că deține suficiente abilități în domeniu să poată face față. De la ingeniozitatea cu care transforma imaginea doamnelor în studioul propriu, a trecut la o altă etapă. Urma să împărtășească aceste cunoștințe și altora. I-a luat 6 luni să structureze cursul, avea nevoie de o formulă cu aplicabilitate la grupe diverse de vărstă. A început (octombrie 2013) cu un grup pilot de 12 persoane. Și de atunci nu s-a mai oprit. Îi plac provocările. Îmi povestește de un curs unde a participat o adolescentă de 17 ani și o doamnă de 70. A fost solicitant pentru că a trebuit să se raporteze la segmente de vârstă foarte diferite. Ulterior s-a concretizat și al 2-lea curs de stil vestimentar și imagine pentru adolescenți, pentru domnișoare și doamne.
Ador să vorbesc în public…
Cum era necesar să vorbescă în fața cursantelor, Valentina își dorea ca discursul să fie la înălțimea cunoștințelor ei. A învățat public speaking din mers ajutată de Elena Badea, de la Ernst & Young și a primit ponturi foarte utile de la Mihaela Tatu. Apoi a aprofundat subiectul la Fundația Calea Victoriei împreună cu Iulia Ivanov. Așa a putut să țină o prezentare de impact, a învățat să-și stăpânească emoțiile și stresul, să depășească blocajele și momentele dificile, să gestioneze diferite tipuri de participanți la prezentare. Teoretic, practic abilitățile au venit în timp. Acum, înainte de fiecare curs se încălzește. Asta o ajută cu claritatea ideilor. Fiecare suport de curs beneficiază de o structură și o organizare care îi permit să construiască ușor o poveste. „În clasa a 8-a aveam fobie să vorbesc în fața clasei iar acum, cu antrenament intens și reprogramare, ador să vorbesc în fața unei audiențe”.
Pe lângă toate astea Valentina Bălașa-Ario ține cursuri de machiaj și stil vestimentar în companii multinaționale, ca reprezentant al Fundației Calea Victoriei. Există un interes tot mai crescut al companiilor pentru acest gen de cursuri, în care se pune accentul pe codul vestimentar. Rezultatele celor care beneficiază de ele se reflectă într-o mai bună imagine la locul de muncă, dar și în relația cu clienții.
În cadrul Institutului Diplomatic ține cursuri despre vestimentația în diplomație și mediul de afaceri. În acest caz, rezultatele s-au văzut imediat. Tinerii diplomați au considerat informațiile foarte utile.
Evoluție…
Q: Ce te face să uiți de griji?
A: Somnul, băile pe care le percep ca pe o îmbrățișare, iar asta mă detensionează. Cel mai mult îmi place să creez în propriul atelier.
Q: Peste ce nu poți trece?
A: Peste chestii legate de demnitate.
Q: Îți plac filmele vechi?
A: Normal. Cele din anii ’30-’40-’50. Imi place Grace Kelly și Audrey Hepburn. Cinematografia franceză și Brigitte Bardot.
Q: Oamenii care te-au inpirat?
pictorul Sabin Bălașa – pe plan uman, altfel nu aș fi descoperit niciodată lumina din mine;
Oprah – o admir pentru autenticitate;
Jon Butcher – asociat la Mindvalley. Îl urmăresc pe youtube. Mă inspiră cum să-mi organizez viața.
Q: Cartea care ți-a schimbat viața?
A: Jocul vieții și cum să-l jucam – Florence Scovel Shinn. Autoarea consideră că viața e un joc, iar pentru a-l juca bine trebuie să înțelegi legile universale care îl guvernează.
Q: Ce vârstă au prietenii tăi?
A: De toate vârstele, între 17-70 de ani. Mă înțeleg foarte bine cu Andreea Perminov, dar și cu soprana Rodica Vica. Pentru mine vârsta nu cotează, contează inspirația și determinarea pe care o transmit oamenii cu care mă împrietenesc.
Q: Ești fericită în prezent?
A: Cea mai fericită ființă din lume. Pentru că am învățat să nu mai am așteptări. Mă ghidez după expresia Fă rai din ce ai! ( Expresia asta mă urmărește, acum 2 săptămâni o altă Valentina îmi spunea exact același lucru. Menționez că cele 2 doamne nu se cunosc. Activează în domenii total opuse.)
Q: Colecționezi ceva?
A: Timbre și ilustrațiile cu pisici pictate de Arina Gheorghiță.
Q: Un regret?
A: Faptul că că nu am dat curs unui proiect. Rochii create de mine și pictate de Sabin Bălașa. Am înțeles că în viața sunt chestii care nu se amână.
Q: Muzica preferată?
A: Jazul anilor ’40 -’50.
Q: Ce ai învățat în timp?
să consider prioritate ce este important și urgent, deleg pe alții ce nu intră în prima categorie. În trecut nu făceam această diferență, iar asta genera un stres imens în viața mea;
să cer un un preț corect pe munca mea. Când am realizat propria valoare nu a mai fost o problemă să fac asta. Privind în urmă, atunci când acceptam un preț prea mic era echivalentul cu a cerși iubire.
Q: Cum ai învățat să îți gestionezi timpul?
A: Nu-mi place să-mi fac planuri pe termen foarte lung. Asta nu înseamnă că nu îmi respect proiectele sau nu sunt organizată. Caut să le gestionez cât mai bine pe cele prezente. Lunea este ziua mea liberă. Îmi fac acestă favoare. Atunci când sunt odihnită, ideile curg și sunt mult mai calitative.
Q: După ce motto te ghidezi acum?
A: „Nu muri cu muzica în tine.” Este vorba de muzica din sufletul nostru, pe care o ținem încătușată în tăcere. Lumea asta are nevoie de muzica fiecărui suflet. Doar așa ar putea deveni mai bună. Și stă în puterea noastră să facem asta.
Q: Crezi în Dumnezeu?
A: Da.
Q: Cum ai defini evoluția?
A: Prin creșterea nivelului de conștiință. Cu toți ne dorim să evoluăm de la nivelurile joase spre cele mai înalte.
[Pentru cei care nu au auzit de acest lucru voi face o scurtă detaliere. Fiecare nivel de conștiință coincide cu anumite comportamente și percepții umane. Trecerea de la un nivel la altul presupune o schimbare radicală. Nivelurile conștiintei din Piramida conștiinței – Dr. David R. Hawkins :
Iluminarea: 700 – 1000. Cel mai înalt nivel. L-au atins: Iisus, Buddha, Krishna, etc.
Fericirea: 540-600. Nivel atins de sfinți și persoane avansate spiritual.
Nivelul înțelegerii: 400 – 500. Nivelul știintei, al medicinei, al dorinței pentru cunoaștere.
Iertarea: 350-400. Cei care trăiesc la acest nivel duc la bun sfârșit orice lucru început și nu au frică de eșec.
Optimismul: 310-350. La acest nivel oamenii dau tot ce e mai bun și au o voință de fier.
Neutralitatea/Încrederea: 250-310. Individul este mulțumit cu viața sa. Nu pare să aibă motivație pentru evoluție.
Curajul: 200-250. La acest nivel, individul realizează că este responsabil pentru eșecul sau succesul său și pentru propria evoluție.
Mândria: 175-200. Este nivelul către care aspiră majoritatea oamenilor. Sunt oameni care ajung să se simta bine numai dacă au ajuns faimoși. Acest nivel este sursa rasismului, naționalismului, fanatismului religios, etc.
Furia: 150-175. Dorințele neimplinite generează furie și frustrări.
Dorința: 125-150. Dorința poate provoca schimbare, efectul invers este că înrobește individul.
Frica: 100-125. La acest nivel sunt cei care trăiesc sub regimuri dictatoriale sau cei implicați în relații abuzive. Aici se manifestă paranoia, neîncrederea, senzația că toți din jur vor să-ți facă rău, suspiciunea.
Amăraciunea: 75-100. Oamenii sunt nefericiți din cauza unor tragedii prin care au trecut. La acest nivel simți că toate oportunitățile te-au ocolit. Te simți o persoana ratată.
Apatia: 50-75. Nivelul disperării, al lipsei de speranță. La acest nivel sunt oamenii fără adăpost sau cei care trăiesc în săracie.
Vina: 30-50. Nivelul vinei. Individul blocat la acest nivel are stimă de sine scăzută și este incapabil de a-i ierta pe ceilalți.
Rușinea: Sub 30. Nivelul umilinței. Aici se regăsesc persoane cu gânduri de suicid, persoane victime ale abuzului sexual.]
Interviul cu Valentina Ario-Bălașa m-a făcut să văd dincolo de femeia frumoasă din fața mea. Mi-a demonstrat că este mult mai mult, de aceea mă simt datoare să punctez un aspect. Nu știu dacă se va percepe la citirea interviului ( este ceva emanat de gesturile Valentinei), dar în preajma ei ai un sentiment de liniște. Bucureștiul, rebel și mereu răzvrătit, care nu vrea să se supună nici unei reguli a rămas undeva în fundal. A fost anihilat timp de 2 ore, cât a durat întâlnirea, de femeia echilibrată care îmi vorbea despre viața ei.
Dacă v-a plăcut articolul mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului și pe contul meu de instagram.
Fotografiile sunt din arhiva personală a Valentinei Ario-Bălașa.
Aniversare club „Emilia,cărți&cafea”
