La primă vedere Eric-Emmanuel Schmitt este scriitorul care, indiferent de experiențele trăite, se poziționează mereu spre partea luminoasă a vieții. Pentru cei care văd dincolo de aparențe, Eric-Emmanuel Schmitt traversează și momente de melancolie (vizibile și la evenimente publice). Stăpânește dialogul, dar nu fuge de solitudine. Se folosește cu măiestrie de un umor fin (care îmi amintește de Proust) atunci când își dezvăluie vulnerabilitățile. Alternează, atât de uman, smerenia cu arta de a vorbi deschis despre reușitele sale.
Se spune că…, se știe că… nu funcționează în cazul scriitorului Eric-Emmanuel Schmitt. La fel ca personajul său Noam din „Paradisuri pierdute” vrea să afle și să descopere singur lumea. Își scrie sub ochii noștri și cărțile, și propria poveste de viață. Ca autor nu se impune, ci sugerează. Se ține departe de lecțiile de morală, dar încurajează trăirile autentice. Personajele lui sunt un mix atipic de bine și rău. Poți să adori un erou la pag. 125 și deodată la 200 să simți subit că vrei să-l trimiți pe Lună. Romanele lui nu te copleșesc prin ierarhizări și modele care țintesc perfecțiunea. Poate din acest motiv provoacă, incită, stârnesc și încurajează cititorul să se implice în acțiunea romanului și să-și pună întrebări. Fiecare dintre noi ne regăsim și devenim poveste în povestea cărții. Uneori, fără să realizăm, destinul eroului se strecoară în sufletul nostru și ne marchează propriul destin. Și uite cum un personaj imperfect ne răspunde la întrebări la care specialiști renumiți nu au reușit. Cum aș defini frumusețea artei lui Eric-Emmanuel Schmitt? Simplu: cuvinte simple, idei semețe.
Emilia Chebac: Cartea dumneavoastră „Paradisuri pierdute” este un exercițiu de admirație pentru natură. Cât de mult vă afectează devastarea ei de către oameni?
Eric-Emmanuel Schmitt: Este pentru prima dată când mărturisesc dragostea mea pentru natură. Trăiesc la țară. Simt nevoia să văd cum se succed anotimpurile prin viața mea. De aceea, ies în fiecare zi să merg pe jos, alături de câinii mei, prin pădure. Nu aș putea trăi într-un mediu unde domină bitumul și betonul. Sigur, îmi place orașul, civilizația umană, admir geniul tehnologic și științific, dar în același timp sunt și înfricoșat de felul în care umanitatea a invadat planeta. Oamenii au ajuns să considere natura ca fiind proprietatea lor, o materie și o substanță pe care le pot folosi după bunul plac. Am uitat că și noi suntem ființe ale naturii. De aici apar o mulțime de neliniști și angoase de tip ecologic legate de lumea de astăzi. Cred că aceasta se leagă de un sentiment al Apocalipsei și mă gândesc că umanitatea a mers prea departe.
Emilia Chebac: Personajul principal Noam este o prelungire a personalității dumneavoastră. În „Paradisuri pierdute” unde ați rezonat cel mai mult cu el?
Eric-Emmanuel Schmitt: Mă simt apropiat de Noam, în primul rând pentru că este curios și are o dorință enciclopedică de a cunoaște lumea. Așa am fost întotdeauna și eu. M-au interesat acele cunoștințe care nu sunt ierarhizate. Faptul că știi să faci pâine sau cunoști metafizica lui Heidegger și Kant este la fel de important. Pentru mine nu exista superioritate. În al doilea rând prin faptul că Noam are mai multe întrebări decât răspunsuri. Este un spirit care caută și are puține certitudini, gândește mereu și este îndrăgostit. Acest lucru este la temeiul vieții sale. (Râzând) Sigur, exista și diferențe. Noam este un bărbat chipeș, etern tânăr și cu păr mult mai abundent.
Emilia Chebac: Ați spus în alt interviu că v-ar fi plăcut să trăiți în Galileea pe vremea lui Iisus din Nazaret. De ce?
Eric-Emmanuel Schmitt: Aș fi vrut să am părerea mea. De 2000 de ani suntem cu toții obligați să ne formăm o părere care se bazează pe mărturiile ulterioare ale celorlalți. Mi-ar fi plăcut să pot primi, înțelege, să fiu uimit și să mă îndoiesc și eu de toate aceste lucruri. Acum suntem condamnați să o facem prin intermediari. Spun acest lucru pentru că pentru mine vremea lui Iisus din Nazaret este evenimentul este cel mai important, evenimentul de gradul absolut.
Emilia Chebac: În roman lăsați să se înțeleagă că vremurile se schimbă nu și oamenii. Nota de subsol despre statutul migrantului vine să întărească acest lucru. De ce credeți că omul repetă aceleași greșeli în epoci diferite?
Eric-Emmanuel Schmitt: Această lectură este întotdeauna una de tip dublu pentru că în carte arăt ceea ce se schimbă, adică istoria și ceea ce nu se schimbă, adică antropologia. Există multe puncte comune cu strămoșii noștri: ne naștem, murim, ne îmbolnăvim, regretăm pe cineva/suntem în doliu, asistăm la nașteri, ne întrebăm ce este just, ne gândim cum funcționează lumea, trăim experiențe amoroase, avem părinți care ne iubesc/nu. Este vorba de elemente universale în spațiu și timp, de aceea, am vrut să creez ideea fraternității între cititorul de astăzi și eroii acelor timpuri vechi.
Emilia Chebac: Știu că sunteți un mare admirator Proust (Și eu îl iubesc pe Proust). Ce rol a avut în viața dumneavoastră întâlnirea cu opera lui Marcel Proust – „În căutarea timpului pierdut”
Eric-Emmanuel Schmitt: L-am descoperit la 18 ani. În aceea perioadă scriam de ani buni și mă gândeam să devin scriitor. Când am citit „În căutarea timpului pierdut” mi-am spus: Oooo, nu se poate! Din acel moment am trăit cu admirație pentru opera lui Marcel Proust. Am fost teribil de impresionat și mi-am spus că nu se mai poate adăuga nimic la istoria literaturii. Proust este unul dintre cei 2 autori care m-au făcut să mor. Celălalt e Dostoievski.
M-am bucurat că am început cu piesele de teatru. În dramaturgie, nu există nici Proust, nici Dostoievski. Pot spune că apoi mi-am găsit vocea, dar nici un alt autor nu m-a influențat și nu mi-a oferit atât pentru sensibilitatea și pentru inteligența mea așa cum a făcut-o Proust. Mai mult poate decât mulți mari filosofi pe care i-am citit. La rândul meu, încerc să-i fac pe ceilalți să-l citească pe Proust. Le explic că este un autor nostim și comic, dar multora le este greu, pentru că le este dificil să se obișnuiască cu frazele lui foarte lungi. Cred că, după ce izbutești să citești măcar 100 de pagini din seria „În căutarea timpului pierdut”, reușești să intri în această lume și nu mai ieși din ea.
Emilia Chebac: Pe lângă ficțiune pentru adulți scrieți și povești pentru copii – colecția „Poveștile Bufniței”. În „Paradisuri pierdute” animalul lui Tibor este bufnița. Să înțeleg că și al dumneavoastră?
Eric-Emmanuel Schmitt: Da, pentru că mi se pare ca semănăm. Este o pasăre care are un proces de reflecție atunci când lumea se stinge. Departe de agitație, bufnița poate observa ce alții nu văd. Acesta este și rolul filosofiei și al literaturii. Mă regăsesc cumva în această pasăre cu aer stângaci, speriată, care pare a fi prada unei halucinații.
Emilia Chebac: La Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (24 iunie – 3 iulie 2022) veți prezenta publicului un one man show după cartea dvs. „Domnul Ibrahim și florile din Coran”. Tema ediției din acest an este frumusețe. Cum arată frumusețea în viziunea lui Eric-Emmanuel Schmitt?
Eric-Emmanuel Schmitt: Am fost salvat de frumusețe. În adolescență (la 15 ani), când am vrut să mă sinucid, am fost salvat de o cântăreață care intona o arie de Mozart. Mi-am spus atunci că, dacă pe pământ există lucruri atât de frumoase, merita să rămân. Frumusețea mi-a dat rațiune pentru a trăi, pentru a admira un chip frumos, un surâs, un peisaj, flori, animale. Am o relație estetică cu lumea și n-aș putea să trăiesc într-un loc urât. M-ar face să intru în depresie.
Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă cu un cititor/cititoare?
Eric-Emmanuel Schmitt: Am început scriind teatru. Știți că atunci când ești dramaturg poți să-ți urmărești publicul. Îi vezi reacțiile, când râde/nu, când este emoționat/nu. Poți verifica dacă publicul primește ceea ce îi oferi. Când m-am apucat de scris romane, am fost cumva pierdut. Publicul nu mai era alături de mine, nu știam cum reacționează, nu puteam să-i văd pe cei care-mi citeau cărțile.
Într-o zi, urcându-mă într-un tren, m-am nimerit alături de un domn care citea „Evanghelia după Pilat” și am zis iată a sosit momentul să văd cum reacționează cineva când îmi citește cărțile. M-am pregătit să-l observ cu atenție, iar el … a adormit.
Emilia Chebac: Care este locul pe care l-ați asocia cu Paradisul Pierdut? Un loc cu lavandă?
Eric-Emmanuel Schmitt: Într-adevăr îmi plac deopotrivă mirosul și culoarea lavandei. Mă bucur foarte mult că peste o săptămână voi fi în sudul Franței, în Provence, la Festivalul de Corespondență pe care îl conduc de puțină vreme. Acest eveniment va avea loc la Castelul Grignan care este înconjurat de câmpuri de levănțică. Într-un asfel de loc viața mi se pare și în mai mare măsură un dar.
Emilia Chebac: Ce provocări îl așteaptă pe Noam în „Poarta cerului”? Se va reîntâlni cu Noura și Derek?
Eric-Emmanuel Schmitt: Da, pentru că nu există un singur personaj nemuritor în această poveste, ci 3, iar lupta și iubirile lor vor dura mai multe mii de ani.
Romanul „Paradisuri pierdute” începe destul de abrupt. La început, nu am știut ce să cred, mă așteptam la un om din neolitic și am întâlnit un personaj contemporan destul de confuz (pentru o viziune mai clară recomand recitirea prologului după ce terminați cartea). Începând cu pagina 35 dinamica se schimbă. Folosindu-se de un fragment care se repetată de 4 ori în două pagini „M-am născut acum câteva mii de ani, într-o țară cu pâraie și râuri, pe malul unui lac care s-a transformat în mare. Din modestie sau din prudență, aș fi preferat să nu fi scris niciodată aceste cuvinte.” povestea capătă forță. Din acest punct am rămas captivă fără scăpare în lumea lui Noam.
Dacă aș putea da timpul înapoi, mi-aș fi dorit, ca în urmă cu ceva ani, să fi fost mai interesată de cărțile lui Eric-Emmanuel Schmitt. Las mereu la coada listei cărțile foarte lăudate și cele care au sub 300 de pagini. Prioritizez cărțile lungi, în mod special seriile și cele desființate de critici. Dacă vă recunoașteți în aceste rânduri, nu procedați ca mine, oferiți-i o șansă lui Eric-Emmanuel Schmitt. Pe admiratorii lui Eric-Emmanuel Schmitt, când vor citi aceste cuvinte, îi rog să nu mă judece. Timpul l-a răzbunat pe Eric-Emmanuel Schmitt, iar pe mine m-a condamnat la o lungă așteptare.
„Paradisuri pierdute” este primul volum al seriei (va cuprinde 8 volume) „Străbătând secolele”. Consider „Paradisuri pierdute” una dintre cele mai fascinante cărți publicate de Humanitas Fiction – colecția Raftul Denisei – (exceptând clasicii) în ultima perioadă. Dacă neoliticul poate fi atât de seducător, îmi imaginez cu ce va veni Egiptul faraonilor, Grecia și Roma Antică. Însă cele mai mari așteptări le am de la perioada Renașterii.
Admiratorii lui spun că Eric-Emmanuel Schmitt este talentat. Nou sosită în galaxia Eric-Emmanuel Schmitt, sunt de părere că, în ultimul său roman „Paradisuri pierdute”, talentul a atins excelența și a devenit har. Mai adăugați sensibilitate, umor, simț estetic, empatie și charismă. De ce spun toate acestea? Ca să înțelegeți de ce, fiind față în față cu Eric-Emmanuel Schmitt, am reușit să deschid reportofonul la… a 5-a încercare. În timp ce mă aștepta răbdător, mi-am găsit curajul rătăcit amintindu-mi un citat.
„Nimeni nu se naște curajos: în viață dăm dovadă de curaj atunci când suntem fața în fața cu primejdia. Să ai curaj nu înseamnă să-ți ignori frica, ci să ți-o învingi. Prin urmare, curajul are nevoie de două lucruri ca să se manifeste: frica și depășirea ei.” Pisoiul care se temea de orice
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.