Cristina Ștefănuț: „Acolo unde sunt, îmi doresc să clădesc o Citadelă a Binelui.”

Într-un tur al reședințelor nobiliare muntene, am întâlnit 2 oameni. O familie absolut fermecătoare, un exemplu pentru cei care doresc să-și trăiască maturitatea frumos. La prânz, am stat la aceeași masă cu dumnealor. Am fost fascinată de poveștile partizanilor din munți care au luptat împotriva comuniștilor, spuse de domnul Valentin. De obicei, sunt zgârcită cu părerile proprii, când întâlnesc pentru prima dată o persoana. Cu doamna Steluța am început să-mi expun, fără nici o reținere, punctul de vedere. Îi argumentam, destul de vehement, că fiecare om poate schimba ceva la nivelul lui. Îi spuneam, că sunt tare nemulțumită, văzând câtă energie investesc oamenii atunci când aleg să se lamenteze, și nu înțeleg că ar fi mult mai benefic dacă toată cantitatea aceea de energie ar fi canalizată în ceva constructiv. Această confesiune a mea, a determinat-o atunci pe doamna Steluța să-mi vorbească despre fiica dumneaei. Un om care a ales să acționeze și să se implice pozitiv în comunitatea din care face parte.

În timp ce îmi povestea, am realizat că este exact tipul de persoană pe care mi-o doream pe blogul meu. Prinsă în poveștile doamnei, am uitat să îi iau numărul de telefon. Din fericire, dumneaei nu a uitat numele blogului meu. Într-o zi, m-a contactat Cristina Ștefănuț, fiica doamnei. M-a felicitat pentru blog și mi-a spus că i-ar face plăcere să ne cunoaștem.

Nu am să scriu un istoric despre asociația Cristinei, și nici date statistice pe care le puteți citi la o simplă accesare pe linkul Asociației ,,Noi Orizonturi – Familia”. Acest articol este despre omul Cristina Ștefănuț, despre drumul ei, cum a început și unde a ajuns după 21 de ani de voluntariat. Cum i-a schimbat viața și mai ales cum i-a aliniat scara de valori. Cristina are una din cele mai impresionante povești de viață de când scriu pe acest blog. Dacă aș dispune de mijloacele necesare aș face un documentar despre ea și Asociația ,,Noi Orizonturi – Familia.” Dar cine știe, poate cineva citind acest articol, va pune în practică.

Emilia Chebac: Motivul care te-a determinat să alegi drumul voluntariatului?

Cristina Ștefănuț: Totul a pornit de la niște căutări interioare. Cine sunt? Ce vreau să fac pe acest Pământ? Ce vreau să las după mine? Deși aveam doar 23 de ani, am avut curajul să-mi las sufletul să aleagă. Nu am vrut să-l las prizonier mentalităților societății în care trăiam. Îmi doream să ajut oamenii. Era pasiunea mea. Când m-am conectat cu Dumnezeu și am găsit răspunsul la aceste întrebări s-a produs o trezire spirituală. Din acel moment totul a devenit mult mai frumos.

Drumul meu a fost greu. Oamenii nu prea înțelegeu ce vreau eu să fac. În anii ’94 – ’ 97 voluntariatul nu făcea parte din cultura noastră, era în fază embrionară. „Cum adică să dăruiești fără să primești nimic în schimb? Ești idealistă, o să te trezești și o să realizezi ce greșeală ai făcut.” Pe atunci, eram studentă la medicină. „De ce nu vrei să fii medic și să te dedici muncii voluntare în timpul liber?” Am conștientizat, la timp, că în această afirmație era o mare capcană. Sunt foarte rare cazurile în care medicul își profesează, cu adevărat, meseria și mai are timp și de voluntariat. M-am luptat cu o presiune mare din toate părțile, îndrăzneam să merg împortiva curentului, iar asta nu era ceva normal atunci.
Primul semn, al schimbării mele, a fost faptul că am simțit o dragoste profundă pentru oameni. Am conștientizat atunci cât de important este să văd sufletul omului, nu exteriorul. Să fiu tolerantă, să nu etichetez, să mă străduiesc să-l înțeleg pe omul din fața mea, chiar dacă nu-i împărtășeam alegerile de viață. Să realizez că și el, ca și mine, are o poveste de viață și că aș face bine să o ascult înainte de a mă grăbi cu propriile concluzii. Atunci, am înțeles de ce unii martiri au reușit să-și ierte torționarii când au ieșit din nebunia închisorilor. Ei vedeau sufletul.

Emilia Chebac: Unde ai făcut pentru prima dată voluntariat?

Cristina Ștefănuț: Am început, în 1997, la secția copiilor cu HIV din actualul Institut Național de Boli Infecțioase „Prof. Dr. Matei Balș”. Eram la acel moment o tânără studentă la medicină. Ce am simțit, ce am văzut și auzit în preajma copiilor bolnavi și a mamelor acestora m-a marcat profund și m-a determinat să doresc să mă implic cumva, să ofer o mână de ajutor acestor oameni greu încercați. Deși mă simțeam din multe puncte de vedere incapabilă pentru o astfel de misiune (nu eram în fond nici mamă, nici psiholog), am decis în cele din urmă să discut cu medicii de acolo, pentru a-mi permite să vin, cât de des pot, să petrec timp cu mamele. Aceasta, în timp ce alți prieteni se jucau cu cei mici, ajutându-i astfel să uite pentru câteva ore de suferința lor. Organizam zile de naștere, spectacole pentru copii, petrecem timp cu ei și deveneam prietenii lor.

Am fost tare impresionată de poveștile acestor femei, multe dintre ele divorțate. Bărbații lor le părăseau pentru că nu aveau curajul să înfrunte o societate care îi punea la zid pe nedrept, o societate plină de frici și prejudecăți. Copiii lor erau eliminați din școală, iar cei din jurul lor nu voiau să aibă de-a face cu ei pentru că erau infectați cu HIV. Și când te gândești că cei mai mulți dintre micuți nu erau infectați pe verticală, de la mamele lor. S-au îmbolnăvit ca urmare a transfuziilor cu sânge infectat, din cauza seringilor și acelor contaminate care nu au fost sterilizate corespunzător procedurilor medicale. O tristă realitate a României din acea perioadă.

Într-o zi, parcurgând aleea de la secție până în Șoseaua Ștefan cel Mare, pe care am numit-o Aleea Gratitudinii, mă întrebam: Eu ce probleme am? Mergând pe alee îi mulțumeam lui Dumnezeu pentru viață și toate lucrurile pe care până atunci le luasem de-a gata. Experiența trăită în acea secție mi-a aliniat, cu adevărat, valorile. Am realizat ce este cu adevărat important în viață.

Emilia Chebac: Bănuiesc că ceva semne au fost, nu pot să cred că te-ai trezit într-o dimineața cu o revelație?

Cristina Ștefănuț: Părinții mi-au spus că de mică îmi plăcea să ajut oamenii, să mă implic și să ajut cu un sfat. Era construcția pe care Dumnezeu a pus-o în mine, eu doar a trebuit să-mi găsesc menirea.

Emilia Chebac: Cum a apărut asociația Noi Orizonturi – Familia?

Cristina Ștefănuț: În primul rând, am îmbrățișat cu tot sufletul voluntariatul și am decis că aceasta va fi calea pe care voi merge de acum înainte. Pur și simplu, am simțit că aceasta este chemarea mea în viață. Am inițiat împreună cu alți voluntari diferite proiecte sociale pentru copilașii care proveneau din familii defavorizate social sau din centre de plasamente, toate din dorința de a-i sprijini afectiv și de a-i ajuta să se integreze mai ușor în societate.

Mulți prieteni au rezonat cu viziunea noastră și au decis să ne ajute fiecare după posibilitățile sale. Unii au ales să ne sprijine cu fonduri personale, iar alții au dorit să ne ajute și la nivelul companiilor pe care le reprezentau. Astfel s-a simțit nevoia unui cadru legal, care să ne permită să le oferim sponsorilor documentele justificative de care aveau nevoie. În 2003 am deschis asociația împreună cu soțul meu și un grup de prieteni motivati de aceeași viziune cu a noastră. Așa a apărut asociația. Dragostea pentru oameni, respectul pentru viață, credința în Dumnezeu, pasiunea de a contribui pozitiv la comunitatea din care făceam parte și de a-i ajuta pe cei care se confruntau cu probleme majore sociale și medicale sunt pietrele de temelie pe care s-a clădit asociația noastră.

Emilia Chebac: Cum a apărut numele?

Cristina Ștefănuț: Numele a fost realmente profetic. Îmi amintesc cum stăteam în sufragerie cu mai mulți prieteni și ne gândeam care să fie numele asociației noastre. Am încercat mai multe variante: prea rece, prea geografic etc. În final ne-am hotărât la „Noi Orizonturi – Familia”. De ce spun că e profetic? S-a format o adevărată familie în jurul proiectelor noastre. Eu nu am sponsori, eu am o familie de oameni frumoși sufletește. Ne-au fost alături mereu. Ne sprijineau chiar și atunci când firmele lor treceau prin situații financiare mai dificile. Știam că mă pot bizui pe ajutorul lor. Datorită acestor oameni, astăzi, putem face proiecte la nivel național. Noi nu suntem o asociație mare, dar să ai 2 proiecte naționale e mare realizare.

• ,,Corectarea strabismului” la copiii și adolescenții din centre de zi, apartamente sociale de tip familial sau familii defavorizate social, care prezintă această afecțiune.
• ,,Prieteni pentru voi” destinat luptei împotriva cancerului la copii și adolescenți.

Numele asociației este acum realitate: ne-am dus către noi orizonturi și avem o familie creată în acest proces.

Emilia Chebac: Se spune că suferința maturizează mai repede. Un copil care te-a făcut să simți asta?

Cristina Ștefănuț: Stăteam de vorbă cu mama unui puști care avea cancer în fază terminală. Băiețelul a venit, s-a așezat pe piciorul mamei și a spus: „Mami, știu că ai foarte multă tristețe, pentru că eu voi pleca de aici, nu trebuie să te ascunzi când vorbești cu doamna despre mine. Știu că voi pleca, dar tu nu înțelegi ceva, eu voi deveni îngerașul tău păzitor. Voi avea grijă de tine și ție îți va fi foarte bine”. Avea 9 ani, peste o lună a murit.

Emilia Chebac: Vorbește-mi despre un miracol, un caz care părea fără nici o șansă ?

Cristina Ștefănuț: M.D. un băiat de 13 ani, diagnosticat cu leucemie acută, pe care noi l-am întâlnit în timpul unui spectacol la Institutul Clinic Fundeni. Era unul dintre copiii care erau acolo în salon. Doctorița mi-a șoptit tristă că șansele lui de supraviețuire erau foarte mici. M-a împresionat foarte mult privirea mamei. Atunci România se confrunta cu criza citostaticelor. Nu mai erau pe stoc și mulți copii întâmpineau dificultăți în continuarea tratamentului. Exact în acea perioadă unul dintre prietenii noștri, care lucrează în mediul business a aflat că un membru din echipa lui a fost diagnosticat cu cancer. Acest coleg, simțind că sfârșitul îi este aproape, a decis să își răsfrângă dragostea asupra tinerilor care sufereau de cancer. A fost modul lui de a se împlini sufletește. Cât a avut forță s-a dus și l-a vizitat pe M. Aflând că citostaticile sunt o problemă, a găsit o cale de a face rost de acestea și ne-a rugat pe noi să i le ducem. Putea să le trimită el, dar și-a dorit ca noi să păstrăm legătura cu familia pentru a o ajuta în continuare. M. locuia într-o casă tare modestă. Am fost impresionați de părinții lui, de sufletele lor deosebite. Ulterior am început să-i ajutăm și cu produse alimentare și ce mai aveau nevoie.

Ne-am rugat mult pentru acest copil și îmi amintesc ce emoție am trăit când am aflat că starea lui de sănătate s-a îmbunătățit considerabil. Medicii au spus că aici a fost mâna lui Dumnezeu!

Între timp, tot mai mulți din cercul nostru de prieteni au ales să-i ajute. Pentru că în casa lui M. nu exista un grup sanitar (era unul doar în curte) am decis să-i ajutăm să-l construiască. Și astfel prietenii noștri și-au donat ziua de naștere, iar cu banii strânși am început proiectul. Nefiind o clădire solidă, în timpul acestei acțiuni, jumătate de casă s-a surpat. Am continuat cu reconstrucția părții avariate. Prietenii asociației noastre le-au sărit în ajutor și au contribuit cu fonduri substanțiale pentru finalizarea întregului proiect. În plus au fost persoane care au cumpărat mobilier, aparate electrocasnice pentru bucătărie și baie, am găsit sponsori pentru obiectele sanitare și diferite alte accesorii care, toate, au contribuit la o mai bună calitate a vieții. După victoria fiului lor în lupta cu cancerul, acesta a fost al doilea moment de imensă bucurie pentru acești oameni minunați. Se apropia Sărbătoarea Crăciunului. Am trăit atunci alături de ei un sentiment greu de descris în cuvinte când le-am văzut fericirea de pe chip.

Familia stă într-o comună, la 20 km de București, iar copiii făceau naveta pentru a ajunge la școală. Le-am oferit o bursă de studii care să acopere cheltuielile de transport și rechizitele școlare. Între timp sănătatea tatălui s-a deteriorat și a avut nevoie de o intervenție chirurgicală, apoi de o proteză la genunchi. Din nou prietenii noștri s-au implicat și astfel am putut să-l sprijinim financiar.

Ulterior i-am ajutat să-și facă o grădină de zarzavat și i-am încurajat pe prietenii noștri să cumpere din produsele lor. Pentru mine domnul D. este un model. Un om cu triplă protezare care muncește din greu pentru susținerea familiei sale. Poate de aceea legumele din gradina lui sunt atât de gustoase. Astazi M. și sora lui, A. sunt studenți. A. este una dintre voluntarele asociație noastre și ne ajută foarte mult. Iată câte lucruri minunate s-au întâmplat în viața acestor oameni… prin oameni. O poveste de succes!

Emilia Chebac: Ce îți dorești tu, Cristina Ștefănuț ?

Cristina Ștefănuț: Fiecare om ar trebuie să se întrebe: cum pot eu să adaug valoare la viețile oamenilor de lângă mine? Acolo unde sunt, să acționez ca binele să domnească: printr-o vorbă bună, un sprijin, o masă caldă, un adăpost. Orice ne pune Dumnezeu în suflet! Acolo unde sunt, îmi doresc să clădesc o Citadelă a Binelui. Asta este ceea ce mă definește, asta îmi doresc!

Emilia Chebac: Dar multă lume spune că nu poți ajuta fără bani. După aproape 21 de ani de voluntariat, care este părerea ta?

Cristina Ștefănuț: Cred că banii nu sunt un obstacol pentru a ajuta pe cineva. Oamenii care spun, când o să am bani o să ajut comunitatea, de cele mai multe ori nu o vor face. Dumnezeu vrea să dăruiești acum. Orice: câteva clipe de încurajare, din timpul tău, din cunoștintele și experiența pe care le ai. Îți poți dona ziua de naștere. Poate tu nu ai bani, dar un prieten de al tău are și poate ajuta. Atunci când decizi să faci primul pas, lucrurile se mișcă. Iar în spatele cuvintelor, încep să se întâmple lucruri magice.

Emilia Chebac: De ce trec oamenii pe lângă fericire ?

Cristina Ștefănuț: Fiecare dintre noi este echipat într-un mod extraordinar de Dumnezeu. Avem talente fantastice. Secretul este să ne debarasăm de o mentalitatea a societății care ne ține pe loc: ,,singur nu pot face nimic”. Eu cred că fiecare dintre noi are o menire. În loc să-mi plâng de milă, doar de mine depinde ce aleg. Între un drum care nu mă împlinește sufletește și curajul de a porni pe un drum nebătătorit, dar care îmi va da o satisfacție fantastică, ce aleg?

După 20 de ani, oamenii care mă cunosc îmi spun că pentru asta m-am născut. Acum se văd roadele și se vede altfel, dar la început nu a fost deloc ușor.

Emilia Chebac: Acum, după 20 de ani definește viața ta?

Cristina Ștefănuț: Sincer, viața mea este un miracol! Simt că prin ceea ce fac pășesc deasupra apei. Când pășești desupra apei, nu contează dacă stai pe 10 cm sau 10 metri, întodeauna este un miracol. Este magic ce se întâmplă cu sufletele oamenilor care ne ajută, este magic ce se întâmplă cu sufletele colegilor din asociație care continuă să dăruiască după atâția ani.

Emilia Chebac: Vorbește-mi despre acești oameni!

Cristina Ștefănuț: Am întâlnit oameni fascinanți, vorbesc despre comunitatea de suflete alese care s-a clădit în jurul proiectelor noastre. Sunt oameni care vin din domenii diverse, sunt din pături sociale diferite, dar sunt uniți de generozitate și aceleași valori. Sunt oameni care au înțeles că dacă ești generos îți trăiești viața mai frumos. Sunt conștienți că li s-a dat pentru a da mai departe. Au înțeles că dacă sunt sănătoși și câștigă bine, sunt binecuvântați. De aceea, vor să dea mai departe. Nimeni nu sărăcește, din contră au ocazia să devină mai bogați sufletește.

Emilia Chebac: O provocare! O persoană despre care ți-ar plăcea să citești pe blogul meu?

Cristina Ștefănuț: Maria Duduman a creat o platformă de voluntariat. Conectează ONG-urile cu persoanele din lumea business care vor să dăruiască, dar nu știu cui.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Cristina Ștefănuț: La telefon ți-am spus că îmi doream să te întâlnesc. Nu am făcut-o pentru interviu. Părinții mei sunt pentru mine extraordinari sfătuitori care, de cele mai multe ori, când îmi spun că au întâlnit pe cineva foarte fain „cu care credem că ai rezona”, au dreptate. Asta m-a făcut să-mi doresc să te cunosc.

Emilia Chebac: Povestește-mi despre proiectul „România – Imagini și Gânduri”?

Cristina Ștefănuț: Acest proiect este un calendar perpetuu de birou. Crearea lui a durat 9 luni, ca nașterea unui bebelus, dar am simțit că fiecare pas e călăuzit de Dumnezeu. Pentru fiecare zi a anului exista o imagine și un citat. Îmi doream ca acestea să surprindă viața în complexitatea ei. Citatele mele preferate sunt:

• „Ce este o viață? O viață este totul și felul cum se desfășoară ea este adesea halucinant. Spiritul este implicat și lupta se dă pentru salvarea lui.”– Marin Preda
• „Înțelepciunea vieții este simplă: fă, ca pe unde ai trecut tu, să fie mai bine decât înainte.”– Nicolae Iorga

Cristina Ștefănuț m-a contactat, prima dată, printr-un email. Apoi am vorbit la telefon. Am auzit o voce în cea mai frumoasă și elegantă limbă română. Cristina deține arta de a modula cuvintele, știe exact pe ce silabă să pună accentul, pentru ca mesajul frazei să te prindă fără scăpare. M-a dus cu gândul la actrița Oana Pellea. Mai adăugați empatie, grație dar și multă putere de a face lucrurile să se întâmple. Plus doza aceea rară de „nebunie” pe care o au doar cei care aleg să mergă contra valului.

Doamne, cât mi-a plăcut să o ascult! A fost un interviu care a inversat rolurile. Cristinei îi place să asculte, dar a vorbit, iar mie îmi place să vorbesc, dar am ascultat. Despre povești, trăiri și sentimente ale unor oameni care se confruntă cu probleme majore medicale și sociale. Am mai ascultat despre oameni care știu să dăruiască cu adevărat.

În urmă cu 20 de ani, mulți o sfătuiau să renunțe la ideea de voluntariat. Acum, aceeași societate, o sprijină pe acest drum. De unde această schimbare de mentalitate? Și-a câștigat respectul pentru că nu a renunțat la ceea ce știa ea să facă cel mai bine: să ajute oameni. La început a fost singură. A început timid, ajutând mamele copiilor infectați cu HIV. Între timp, i s-au alăturat tot mai mulți oameni, la fel de generoși ca ea, iar împreună au clădit o Citadelă a Binelui.

Pagina de facebook a Asociației ,,Noi Orizonturi – Familia”.