Etichetă: proiect

Categorii
Interviuri Viața mea

Interviu cu Anamaria Todor – Jupâneasa Slovelor

Pe Anamaria Todor fondatoarea contului Jupâneasa Slovelor am întâlnit-o pe instagram. Mulți etichetează lumea online-ului. Eu o găsesc fascinantă. Să luam de exemplu bookstagrammerii. Pentru un cititor experimentat căruia îi place să studieze comportamentul uman (și mie îmi place teribil) nu este prea greu să vezi dincolo de aparențe. Realizezi din prima cine citește cu adevarat și cine pune doar poze cu cărți. Cine susține un cont și cine se foloseste de un cont (comentează meteoric doar că să fie văzut și să atragă urmăritori/să-l vadă editurile etc). Ce conturi inspiră și ce conturi plagiază. Ce conturi sunt o voce de cărți bune și ce conturi excelează doar prin comentarii răutăcioase. În spatele acestor conturi sunt cititori. Cu bune și cu rele. Era necesară o astfel de prezentare ca să înțelegeți de ce Jupâneasa Slovelor este unul dintre conturile mele preferate pe instagram. Pentru că Anamaria:

  • Promovează pe Jupânesa Slovelor mai mult cărțile și mai puțin pe ea.
  • Are conținut de calitate, puțin și bun. Nu este deloc genul care să mă „hărțuiască” cu 3-4 postări pe zi.
  • În spatele unei fotografii pune o poveste. Alege cărți care nu se abat de la valorile în care crede. Livrează postări care inspiră și are un cont original. În era plagiatului să fii original e o mare realizare.
  • Are umor. Nu pot să uit o fotografie cu care a aruncat în aer lumea fabuloasă a instagramului. Știți voi, poze catchy și o viață perfectă. Ei bine, Ana noastră în textul atașat fotografiei spunea că „operațiunea” nu a fost tocmai plăcută. S-a luptat cu o armată de furnici, iar unele mai agresive i-au intrat până și în chiloți.
  • Pictează, dar nu prea ne dezvăluie pe cont. Talent dublat de bun simț. I-am văzut desenele și îi recomand să lase modestia la o parte.
  • E trainerul meu preferat de instagram. De fiecare dată când am întrebat-o ceva și-a făcut timp să-mi raspundă. Mulțumesc, Ana!
  • Nu e diva. Știți postarile acelea: „O perioadă voi dispărea de pe instagram, voi pleca în… voi fi ocupată cu…” O pauză e minunată, fiecare dintre noi simțim nevoia să ne încărcăm bateriile, dar te rog nu mă anunța. Prefer disparițiile (Anei) neanunțate… a la Greta Garbo.
  • Are un stil vestimentar bine conturat. Rochiile ei vintage imprimă postărilor o atmosferă care mă duc cu gândul la natură, o casa mică, dar boemă, șevalet, culori, pensule, cărți și undeva ascuns un tânăr fermecător.
  • Am descoperit-o căutând o carte. I-am luat un interviu lui Andrei Ruse și așa am aflat povestea lui Valeriu Mircea Popa. Am dat o căutare pe instagram să văd cine i-a citit cartea. Ana era singura persoană de pe instagram care postase cartea.
  • La indicațiile mele ”prețioase” a făcut special fotografii pentru acest articol.
  • E din Cluj, iar eu iubesc la nebunie Clujul.
  • Avem gusturi comune la cărți. Nu de puține ori ne-am trezit că citim în paralel aceleași cărți. Chiar și acum când editez interviul cu ea citim Reeducarea de la Pitești
Una dintre cărțile pe care le-am citit în paralel eu și Ana (sursă foto Instagram)

Gata cu prezentările, Ana „preia legătura”.

Emilia Chebac: O poveste legată de o carte?

Jupâneasa Slovelor:  Când aveam în jur de 4 sau 5 ani, am găsit lângă containerul blocului în care locuiam o cutie plină de cărți. Dintre toate, mi-a sărit în ochi o ediție a cărții „Alice în țara minunilor” pe care și acum mi-o amintesc. Era într-un format mare, avea cred, ilustrațiile originale, adică cele ale lui John Tenniel, și mi s-a părut a fi cea mai frumoasă carte din câte văzusem până atunci. Încă nu știam să citesc, dar îmi aduc aminte și acum, de parcă ar fi chiar în fața ochilor mei, ilustrația în care Alice cade prin vizuina iepurelui. Foarte probabil ca atunci să fi fost prima dată când am rămas mută de uimire în fața unei cărți.

Și tot o amintire din copilărie legată de o carte: într-un an i-am cerut lui Moș Crăciun basmele lui Ion Creangă. Nu știu de ce Ion Creangă, probabil ne citiseră educatoarele la grădiniță câteva din poveștile sale, dar eram fixată pe faptul că vreau o carte de Ion Creangă și numai de Ion Creangă. Așa că am primit-o. Partea amuzantă e că mama nu a știut să ascundă prea bine cadourile de la Moșu, și nu știu cum se face că în seara când acesta trebuia să sosească, am deschis exact dulapul în care erau pitite, căutându-mi o vestă fiindcă îmi era frig. Evident că am găsit și darurile fiind un copil destul de inteligent, zic eu, mi-am dat seama imediat cum stătea treaba cu acest Moș Crăciun. Iar faptul că auzisem niște zvonuri la grădiniță legate de el nu au ajutat prea mult cauzei lui.  Apropo, nu cred că i-am povestit vreodată mamei de întâmplarea asta, dar nu-i nimic, o s-o afle acum.

Emilia Chebac: Un lucru inedit aflat dintr-o carte?

Jupâneasa Slovelor:  Din una din cărțile „Trilogiei fiordurilor” a lui Jon Kalman Stefansson am aflat că în Islanda nu există copaci. Desigur, mai corect spus ar fi că există câțiva, dar sunt foarte puțini, comparativ cu cei existenți în țara noastră, de exemplu. Nici vorbă de păduri ca la noi, de altfel la o căutare pe internet afli că pădurile reprezintă un procent de doar 0,5% din teritoriul Islandei. Această situație a dat naștere și unei glume care spune că dacă te pierzi vreodată într-o pădure din Islanda, tot ce trebuie să faci pentru a regăsi calea, e să te ridici în picioare.

Emilia Chebac: Când ai realizat că îți place să citești ?

Jupâneasa Slovelor:  Nu știu dacă a existat vreun moment precis în care să fi avut dintr-odată revelația plăcerii cititului. Nu știu nici să fi fost o situație de tipul pofta vine mâncând. Cred că pur și simplu m-am trezit citind. Apoi, cu fiecare poveste și carte parcursă lectura m-a prins tot mai mult în mrejele sale.

Mereu îmi va rămâne vie în minte fascinația pe care o simțeam în timp ce citeam poveștile lui Andersen sau basmele culese de Ispirescu, ascunsă în dormitor sub o masă, dovadă clară că de mică îmi făcea plăcere să fiu departe de agitația lumii, doar eu cu mine și o carte în brațe.

Emilia Chebac: Primele cărți citite, un ritual al cititului, un loc special, ce gen preferi?

Jupâneasa Slovelor:  Printre primele cărți citite se numără:

  • poveștile lui Hans Christian Andersen,
  • basmele lui Petre Ispirescu,
  • volumul „Din lumea celor care nu cuvântă” de Emil Gîrleanu,
  • câteva din poveștile lui Oscar Wilde pentru copii, „Prințul fericit” îmi plăcea în mod deosebit,
  • poveștile lui Ion Creangă evident,
  • „Călătoriile lui Guliver” din care nu înțelesesem nimic la vremea respectivă,
  • apoi „Colț Alb” și „Coliba unchiului Tom” citite când eram în clasa a V-a,
  • urmate de „Huckleberry Finn” și „Tom Sawyer”,
  • iar mai târziu „Cireșarii” lui Constantin Chiriță.

Cel mai mult se apropie de un ritual al cititului prima parte a dimineții când mă trezesc devreme, în jur de 6 sau 7, îmi fac o cafea rapid, scriu câteva pagini într-un fel de jurnal, apoi mă așez în fotoliul meu de citit și citesc timp de jumătate de oră sau o oră, uneori mai mult, depinde de programul zilei. Apoi, în timpul rămas din zi, citesc când și pe unde apuc, mereu port o carte după mine, chiar și când merg la baie.

Cel mai special loc de citit e probabil fotoliul din colțul sufrageriei, dar uneori citesc și întinsă pe burtă în pat. Mai am câteva locuri pentru citit aflate în diverse zone din Cluj-Napoca sau în jurul orașului, mai toate în natură, dar mai mult nu spun fiindcă îmi place să cred că aceste locuri sunt doar ale mele și nu vreau să le împărtășesc cu nimeni.

„Ce gen preferi?” e o întrebare la care îmi vine greu să răspund, fiindcă o carte bună e o carte bună indiferent de genul din care face parte, iar o operă literară rămâne o operă literară. Prin urmare, citesc și „literatură serioasă” (a se remarca ghilimelele), dar și cărți din genul science-fiction și fantasy, două genuri de ficțiune foarte desconsiderate de unii sau alții, de altfel. Uneori, când vine vorba de literatură și cărți, am impresia că unii oameni se sufocă în prețiozitate și elitism.

Acestea fiind zise, nu pot totuși să nu spun că am o preferință pentru „cărțile stranii”. Le numesc astfel de când am dat peste (sau ea a dat peste mine) o carte de-a Ruxandrei Cesereanu, publicată în 2010, numită „Biblioteca stranie”, și le prefer pe acestea tocmai din motivele expuse de autoare în introducerea cărții. Iată și un scurt fragment:

Natură, cărți și rochii vintage

„Nu doar cititorul profesionist, ci orice fel de cititor, în general, este fascinat, uneori sau adeseori, nu numai de cărțile clasice, respectabile, faimoase, ci și de opuri neobișnuite, ciudate, atipice, exotice (și lista de calificative poate continua). Eu numesc aceste cărți pur și simplu stranii. Dacă din cărțile clasic-faimoase cititorul reține principii de viață, stări psihologice și morale (și multe altele, y compris plăcerea lecturii, de ce nu?, fiindcă altfel ar pieri lumea, ca să zic așa), cărțile stranii au atuul că năucesc, șochează, dar nu oricum, ci printr-o formă de înminunare. Și ele pot stârni savoarea lecturii, atâta doar că o fac uimind în chip extrem, după ce șochează (sau, poate, în timp ce șochează). Șocul nu este neapărat unul de limbaj (licențios ori violent sau experimental), ci de subiect și de situație, de construcție epică. (…). După șocul inițial și încălcarea tabuurilor de lectură, de gust și de dispoziție, cititorul a putut să accepte ideea că există cărți care te scot din țâțâni în sens bun (te scot din habitudini), care te violentează (și nu neapărat prin violență!) și te fac să percepi altfel lumea.

Astfel de cărți sunt binevenite întrucât urnesc cititorul din tabieturi, îi distrug obișnuințele și îl fac să rediscute și să testeze din nou tocmai actul lecturii și structura unui roman.”

Pe lângă ficțiune, citesc și multă non-ficțiune, de la cărți de psihologie și sănătate mintală până la cele de științe, istorie, memorii sau biografii, nu refuz aproape nimic din ceea ce cred eu că mi-ar putea fi de folos și m-ar ajuta să-mi lărgesc orizonturile.

Emilia Chebac: De ce îți place să citești?

Jupâneasa Slovelor:  Încă o întrebare la care îmi e greu tare să răspund. Dacă în copilărie am descoperit în citit un mod de a cunoaște și pătrunde în noi lumi, iar în adolescență cititul și cărțile au reprezentat pentru mine un refugiu și o modalitate de a evada, acum la vârsta adultă când nu mai simt nevoia să fug de lume și nici de mine, citesc pentru că în anumite cărți mă regăsesc, iar în altele găsesc surse de inspirație și personaje sau personalități care-mi insuflă curaj. Apoi, unele cărți sunt un pumn în stomac sau un șut în dos de care nu știam că am nevoie, în timp ce altele sunt o oază de liniște, un vânt ușor de vară care-mi mângâie delicat obrajii.

Citesc și pentru a-i afla un sens lumii în care trăim acum, dar și pentru a cunoaște frânturi din lumea care-a fost. Citesc pentru a păși din întuneric spre lumină, citesc și mă străduiesc să rămân mereu cu ceva și să devin un om mai bun cu fiecare carte citită.

 „Cum ar arăta lumea fără cărți?” Iată un subiect bun de tratat într-o carte. Nu știu dacă dispun de atâta imaginație încât să-mi pot închipui o lume lipsită de cărți. Cert e că ar fi tare tristă și searbădă, și nici nu vreau să-mi imaginez cât de golași mi-ar fi pereții casei fără ele. De suflet ce să mai spun?

Emilia Chebac: Poți recomanda 5 cărți?

Jupâneasa Slovelor:  Aș putea recomanda chiar mai multe, dar o să încerc să nu exagerez.

  1. „Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov.

Nu puteam începe recomandările fără ca romanul meu preferat să nu fie cap de listă. Din punctul meu de vedere, „Maestrul și Margareta” e unul din cele mai frumoase și complexe romane scrise vreodată, plus că Bulgakov a fost ceea ce mie îmi place să numesc un artist total, iar acest lucru e evident în romanul său pentru cine are ochi să vadă și suflet să înțeleagă.

  1. „Trilogia fiordurilor” de Jon Kalman Stefansson.

Din această trilogie fac parte titlurile „Între cer și pământ”, „Tristețea îngerilor” și „Inima omului”. Recomand aceste cărți pentru poezia și sensibilitatea limbajului acestui scriitor și pentru unul dintre personajele mele preferate din ultimii ani, Băiatul.

  1. Haruki Murakami

Nu aș putea recomanda doar un singur titlu de-al lui Murakami fiind un scriitor care-mi place foarte mult și pe care-l recomand mai ales pentru lumile și situațiile stranii pe care le creează în romanele sale, deși știu că nu e un scriitor care să fie plăcut de toată lumea, unii îi disprețuiesc cărțile de-a dreptul. Eu, în schimb, îl iubesc, i-am citit aproape toate titlurile și de fiecare dată când îl reiau simt că mă întorc acasă. Printre titlurile mele preferate se află: „La capătul lumii și în țara aspră a minunilor”, „Kafka pe malul mării”, „În căutarea oii fantastice”, „Iubita mea Sputnik”, „La sud de graniță, la vest de soare”.

  1. Margaret Atwood.

Una din scriitoarele mele preferate, foarte versatilă, a scris câteva romane care debordează de imaginație. Din opera sa de ficțiune realistă recomand „Ochi-de-pisică”, iar din cea de ficțiune distopică, „Trilogia MaddAddam”, care cuprinde titlurile „Oryx și Crake”, „Anul potopului” și „MaddAddam”.

  1. „Ușa” de Magda Szabo.

Unul din cele mai profunde romane pe care le-am citit și care a dat naștere unuia dintre cele mai memorabile personaje din literatură, Emerenc.

Bonus: trei cărți de non-ficțiune care m-au marcat profund, la care revin mereu și pe care le-aș recomanda oricui.

  • „Luminile și umbrele sufletului” de Petru Creția.
  • „Gânduri către sine însuși” de Marcus Aurelius.
  • „În căutarea sensului vieții” de Viktor E. Frankl.

Instagramul este considerat superficial. Pentru mine este însă provocator să descopăr neobișnuitul acolo unde alții văd doar obișnuitul. Am eu criiteriile mele cu care reperez bobul de neghină.

Cu ceva timp în urma la fel am descoperit-o pe Valentina fondatoarea contului de instagram Danscuocarte. Și ei i-am luat un interviu. Habar nu aveam atunci că ea și Ana aveau să pună bazele unui proiect pe instagram Redescoperaunclasic.

Oamenii îmi spun că le port noroc atunci când validez un proiect nou. Cred mai degrabă că intuiesc potențialul și știu să încurajez, dar munca grea o fac tot ei. La primele ediții am scris despre proiectul lor. Cât să le dau aripi și încredere.

Despre Ana sau Jupânesa Slovelor aș vrea să mai spun că se încadrează cu succes în categoria  oamenilor interesanți care se țin cât mai departe de grupul celor care fac pe interesanții în online. Deloc prietenă cu impostura, Ana este un unicorn în lumea instagramului.

Cum mâine 30 octombrie Ana va împlini 30 de ani m-am gâdit că e momentul perfect să public acest articol. La mulți ani, Ana!

Prilej cu care și Valentina îți transmite să ai mai multă încredere în tine ca artist (se pare că nu sunt singura care îți recomandă asta). Ai apărut în viața ei exact când a avut mai multă nevoie, de aceea te consideră un om fain și o bună prietenă.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

 

Categorii
Cultură Interviuri

Laurențiu Stan: Pentru rolul părintelui Stavros am fost inspirat divin

Părintele Stavros

Interviul cu Laurențiu Stan este al 5-lea articol despre proiectul „Între chin și amin”. Trailerul filmului îl puteți vedea aici.

Puțini știu că Laurențiu Stan interpretul părintelui Stavros este inginer. Deși a terminat Institutul de Construcții, după ’89 s-a reorientat către IT și asta face și în prezent, pe lângă profesia de actor.”. Mărturisește că primele studii universitare le asociază cu o perioadă în care nu erai încurajat să gândești cu capul tău. Atunci alții gândeau pentru tine: părinții, școala etc.

Poate că nu ar fi ales niciodată actoria, fiind o persoana retrasă, dacă nu ar fi întâlnit-o pe Irina, actuala sa soție, care l-a încurajat pe acest drum. În 2017 au terminat amândoi Masterul de Arta Actorului, iar spectacolul lor de disertație, modificat pe parcurs, se bucură de succes și în prezent.

Irina și Laurențiu Stan

Referindu-se la proiectul lui Toma Enache – „Între chin și amin”- Laurențiu Stan mărturisește că „pentru rolul părintelui Stavros am fost inspirat divin”.

Emilia Chebac: Cum l-ai cunoscut pe Toma Enache?

Laurențiu Stan: Printr-o bună prietenă a Irinei, devenită a noastră, Izabela Barbu (Jezebel pe numele de scena) care cântă în spectacolul de succes „Erotopoetica”, regizat de Toma, în care el și joacă. Lucram împreună cu soția mea, Irina, la un spectacol și aveam nevoie să ne ajute un regizor. După ce am găsit textul ne-am întâlnit cu Toma de câteva ori. Era primavara lui 2018 și începusem să creionăm proiectul.

Împreună cu Elena, Toma Enache și Irina Stan la premiera filmului „Intre chin și amin” (București – Cinema Pro)

Emilia Chebac: Când ai început filmările la „Între chin și amin”?

Laurențiu Stan: Pe la jumătatea lui iulie 2018 Toma m-a sunat și mi-a spus: „Pe 4 august încep filmările, te aștept și pe tine”. Noi urma să plecăm în Grecia. Biletele erau luate, iar întoarcerea era pe 5 august. L-am simțit că s-a întristat. Era perioada de început în care o parte din distribuție încă mai oscilau între ba da, ba nu. Toma îmi povestise subiectul filmului. Deși urma să fac doar figurație eram atras de acest proiect. M-am sfătuit cu Irina și ne-am întors, din vacanță, mai devreme cu o zi ca să fiu din prima zi la filmări.

Emilia Chebac: Erai pregătit pentru figurație, dar în film l-ai jucat pe părintele Stavros. Cum ai primit rolul?

Laurențiu Stan: Îmi amintesc prima zi de filmare la Jilava. După ce am trecut de controlul de securitate am ajuns pe platou unde nu vrei să știi ce zăpăceală era. Toată lumea întreba pe toată lumea. Nu cunoșteam pe nimeni în afară de Toma. Nu numai eu, majoritatea erau în situația asta. M-am intersectat, la un moment dat, cu Toma care mi-a zis pe fugă: Vorbește cu Laurențiu (L. Dincă – regizorul secund) și spune-i să-ți dea textul pentru rolul părintelui Stavros.

Emilia Chebac: Cum a fost să filmezi la Jilava?

Laurențiu Stan: Eu am avut doar scene de interior, singură scenă exterioară a fost când cobor din mașină la închisoare. Era august, afară era foarte cald, dar în celule era un rece umed împregnat de un miros greu de descris. Dimineața mă îmbracam în zeghe pe care doar seara o mai dădeam jos. Pantalonii pe care i-am primit aveau o ruptură la unul dintre genunchi. Cum la multe scene, în timpul filmărilor, am stat în genunchi spre finalul zilei erau roși, iar acolo unde materialul lipsea piciorul sângera. Deși a fost greu la modul propriu, fizic, mi-a plăcut foarte mult.

Emilia Chebac: De unde ai aflat prima dată de fenomenul Pitești?

Laurențiu Stan: Îl ascultam pe Paul Goma, înainte de ’89, la Europa Liberă. Apoi am urmărit documentarul Luciei Hossu – Longin „Memorialul Durerii”.

Emilia Chebac: Din interviurile anterioare am aflat că exista o tensiune pe platou. Ce îmi poți spune despre asta?

Laurențiu Stan: Era o tensiune atât de densă încât o puteai taia cu cuțitul. Nu cred însă că era doar presiunea generată de faptul că că nu ne încadram în timpul de filmare. Sunt convins că era și încărcatura locului. Filmam într-un spațiu unde cruzimea a fost manifestată la maxim. Astfel de locuri au potențat în oameni datul lor natural. Bun sau rău. Asta a facut Piteștiul și toate închisorile comuniste.

Emilia Chebac: O întâmplare care te-a impresionat, în mod deosebit, la filmări?

Laurențiu Stan: Un coleg actor este adus bătut în celulă. Părintele Stavros îngenunchează, îi pune ceva sub cap baiatului rănit, încercând să-i aline suferința, și urmează o scenă cu o mare încărcătură emoțională pentru mine. Era prima dată când mă confruntam cu o astfel de violență chiar dacă era doar sugerată. După ce am terminat partea mea m-am așezat pe un pat și așteptam să văd ce se mai întâmplă. Am simțit miros de tămâie. Cum mirosul devenea din ce în ce mai puternic, am ieșit din celulă să identific sursa. La un moment dat, am văzut ceva parcă desprins din Tarkovski. Imaginează-ți o sală suficient de mare, de 50-60 m², căreia să nu-i vezi pereții datorită întunericului, iar în centru un preot și 4-5 măicuțe cu lumânări în mâini. Și acum când îți povestesc mi se face pielea găină.

Aveam să aflu mai târziu că o dată pe lună preotul de la Paraclisul de la Jilava face o slujbă de pomenire pentru sufletele celor morți acolo. Exact slujba aceea am văzut-o eu.

Emilia Chebac: Cu ce sentiment te-ai apropiat de rolul părintelui Stavros?

Laurențiu Stan: La Chișinău au fost 2 proiecții. Prima dintre ele a fost oferită foștilor detinuți politici deportați în Siberia și urmașilor lor. Erau în sală oameni de 70-80 de ani. E foarte greu să spui ce a fost mai crunt Piteștiul nostru sau Siberia lor. E clar că vorbim de același lucru – un sistem totalitar de o cruzime maximă. Vedeam cum le curg lacrimile. Am realizat cât de mare este responsabilitatea pe care o ai când faci parte dintr-un asemenea proiect. De un astfel de subiect nu te poți apropia decât cu pioșenie.

Emilia Chebac: Un spectator care te-a identificat cu părintele Stavros?

Laurențiu Stan: Cred că eram la Tg. Jiu. Așteptam lângă bannerele filmului pe cei care voiau să facă poze cu noi. În zăpăceala aceea de nedescris s-a apropiat de mine un domn în vârsta și mi-a spus: „Sărut mâna, parinte!” Apoi s-a aplecat și mi-a pupat mâna.

Emilia Chebac: Ai o voce foarte blândă ideală pentru un preot. Ți-a mai spus cineva asta?

Laurențiu Stan: Dna Lili Gavrilescu secretara de platou, o dna de 70 de ani care a lucrat cu cei mai mari regizori ai României. Este persoana care stă cu ochii lipiți de monitor tot timpul. Are un cărțoi gros (scenariul) în care își face tot soiul de notițe. Ea urmărește toate racordurile, inconsistentele, detaliile despre machiaj, îmbrăcaminte etc. Este o dnă credincioasă care mi-a spus la un moment dat: „Asta este rolul tau!”. Mi-a mai spus și că vorbesc cu foarte multă blândețe și că așa își imaginează ea un preot.

Vali V. Popescu

Emilia Chebac: Colegi de platou de care te-ai apropiat în timpul filmarilor?

Laurențiu Stan: Vali V. Popescu este un om extraordinar motiv pentru care, cu siguranță, are relații speciale cu foarte mulți oameni nu numai cu mine. În celulă în timpul filmarilor, între noi s-a dezvoltat o conexiune peste medie și așa s-a legat o prietenie.

Și cu Kim Ciobanu am vorbit o grămadă. Citea o carte care mi-a atras atenția și am intrat în vorba. Afinitățile le simți, nu le gândești.

Emilia Chebac: În familia ta au fost deținuți politici?

Laurențiu Stan: Din fericire pentru mine nu, dar bunicul Irinei a fost închis politic 8 ani, dintre care 3 la Pitești. Ea când a văzut filmul a plâns încontinuu gândindu-se cât a pătimit, bunicul ei, în pușcărie. Când a fost eliberat nu a povestit nimic, nimănui, dar cred că nu a fost singurul supraviețuitor care a ales tăcerea.

Emilia Chebac: Este suficientă tehnica la un actor?

Laurențiu Stan: Înainte de fiecare spectacol mă rog să devin acel instrument care să sune acordat. Sunt convins că un actor, oricât ar fi de bun, dacă nu are har divin rămâne doar un bun tehnician.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Laurențiu Stan: Sunt onorat să vorbesc despre proiectul „Între chin și amin” și vreau să ajungă la cât mai multe persoane.

Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?

Laurențiu Stan: Irina Luana Stan

Emilia Chebac: Dacă ar fi să-i mulțumești Irinei ce i-ai spune?

Laurențiu Stan: Dincolo de dragostea pe care i-o port, recunoștință pentru experiența pe care o trăim împreună pe scenă și separat în astfel de proiecte. O bucurie pe care n-aș fi avut-o fără ea.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Laurențiu Stan: Un muzician care nu a fost difuzat niciodată la radio – Frank Zappa (există doar o exceptie – melodia „Bobbi Brown”). Zappa a fost un soi de răzvrătit, dar unul integru. A cântat cea mai neconvențională muzică și a făcut bani urmându-și crezul. S-a bătut toată viața cu lui cu establishmentul din America și cu toți ipocriții.
După arșita de afară, atunci când intra în celulă, Laurențiu Stan simțea cum împreună cu picioarele îi îngheața și sufletul. Dar într-o zi, în încaperea aceea împregnată de duhoarea morții, mirosul de tămaie a fost mai puternic decât intimitatea răului.

Îndiferent că au experimentat „Piteștiul nostru sau Siberia lor” deținuții politici nu și-au permis nicidată luxul depresiei. După ce au părăsit Iadul, și-au pus la păstrare traumele în cel mai ascuns ungher al minții și cei mai mulți au ales să tacă pentru a-și proteja familiile. Astăzi este momentul ca adevărul pentru care acești oamenii au fost dispuși să lupte, unii chiar să moară, să fieeliberat. Filmul lui Toma Enache rupe lanțurile. Nu numai că readuce în actualitate o pagină de istorie marginalizată, mai mult „Între chin și amin” reușește să redea acestor eroi demnitatea. Rolul părintelui Stavros, interpretat admirabil de Laurențiu Stan, este dovada că rezistența preoților torturați și uciși la Pitești, Jilava și în restul pușcăriilor nu a fost în zadar.

Proiectul „Între chin și amin” a generat o prietenie. Vă las să citiți ce a spus Vali V. Popescu despre Laurențiu Stan.
„Cuvintele nu pot cuprinde tot ce simt pentru Laurențiu Stan. Ca om, a fost ancora de liniște și încredere la filmări. Cu actorul, mă rog să ne reîntâlnim pe scenă sau pe platoul de filmare cât mai curând. Țin minte că m-a invitat într-o seară, pe când eram la filmări la București, la un spectacol în care juca alături de soția lui. Îl urmăream și mă gândeam: omul ăsta e genul de actor care joacă cu sufletul, ce noroc pe mine că l-am cunoscut.”

În ianuarie am spus că 2020 va fi, pentru mine, anul „Între chin și amin”. Despre proiectul lui Toma Enache nu poți povesti doar într-un singur articol. Al 6-lea interviu despre acest proiect este deja în lucru și va aparea în luna mai. Cu cine? Aveți răbdare.

Restul articolelor despre proiectul „Între chin și amin”:
• Recenzia filmului o puteți citi aici.
• Interviu cu Toma Enache, regizorul film, aici.
• Interviu cu Vali V. Popescu, rol principal masculin, aici.
• Interviu cu Ana Pârvu, rol principal feminin, aici.

Scriu pe emiliachebac.com . Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Categorii
Cultură Interviuri

Despre Hyperliteratura la trecut și prezent cu Andrei Ruse

Andrei Ruse a scris 3 cărți „Zaraza”, „Soni” și „Dilăr pentru o zi” care au fost publicate de o mare editură, de unde, ulterior, a decis să plece. Ultima lui carte „Despre tristețea femeilor frumoase” a apărut la Hyperliteratura.

În urmă cu 3 ani, dezamăgit de experiența prin care a trecut cu primele cărți, a hotărât să-și deschidă propria editură. Cunoscând problemele cu care se confruntă majoritatea scriitorilor români în relația cu editurile și-a propus ca proiectului lui să aducă o schimbare în acest domeniu. A transformat, păstrând numele, o revistă online într-o editură cu câțiva autori. Pe piața de carte din România apărea o editură mică, atipică ca și cel care o înființase, dar cu visuri care urcau până la cer. Așa s-a născut Hyperliteratura.

Editură lui Andrei Ruse a trecut prin momente de criză, dar a cunoscut și vânzări record. La sfârșitul anul 2019, Hyperliteratura avea o cifră de afaceri uriașă pentru o editura atât de mică, motiv pentru care a pășit încrezătoare în 2020. Planul editorial prevedea 20 de titluri. Nici un director de editură nu a prevăzut în primele zile ale anului că, în luna martie, o pandemie va zgudui din temelii piața de carte. Andrei Ruse a fost nevoit să-și ajusteze planul editorial la doar 5-6 titluri și a restrâns cât a putut investițiile pentru a face fața crizei care se contura.

Cum am ajuns să iau un interviu lui Andrei Ruse? La Hyperliteratura a apărut o carte „Micul saturnian” scrisă de Octavian Soviany. O carte care la început m-a șocat, iar apoi m-a lăsat mută de uimire. Hyperliteratura este laboratorul unde din scriitura lui Octavian Soviany și pasiunea lui Andrei Ruse a venit pe lume romanul care a mutat linia orizontului în literatura română contemporană.

Emilia Chebac: Cât de pregătita este Hyperliteratura pentru actuala criză?

Andrei Ruse: Deși la începutul anului 2019 am mai traversat o situație de criză, pandemia ne-a găsit complet nepregătiți pentru necunoscut. Nu se știe ce se va întâmpla în viitor, cum vor evolua lucrurile și cât de mare va fi colapsul economic. Librăriile ne-au anunțat că sistează plățile, chiar dacă avem de recuperat bani pe 3-4 luni în urmă. Mă așteptam să ne scadă vânzările, dar nu să nu ne încasam banii. Întârzieri au mai fost, dar primeam banii de fiecare dată. Plățile s-au sistat acum pe perioadă nedeterminată.

Dezamăgirea cea mai mare este că nu ne mai putem permite creșterea pe care o doream la începutul anului. Vom rămâne la același nivel, dar vital este să rezistrăm. Important este să am grijă de autorii mei și să le plătesc drepturile la zi. La fel și colaboratorii și tipografiile.

Emilia Chebac: Pe conturile de socializare pare că oamenii stau acasă și citesc mai mult. Care este realitatea?

Andrei Ruse: E fals. Pentru mine care cunosc piața de carte, în acestă perioadă, oamenii citesc mai puțin. Doar cititorii înrăiți vor citi mai mult, dar ei sunt în jur de 10-15% din piața de carte. Eu aș împărți publicul cititor în 3 categorii:
• Cititorii înrăiți din care faci parte și tu
• Cititorii medii care cumpără ocazional cărți – 1 sau 2 cărți/lună
• Publicul larg de carte care este atins doar de bestselleruri. Sunt cei care în acest moment loviți de necunoscut vor investi banii în alte destinații.

Publicul mediu se va reduce și el cel puțin la jumătate, iar fideli vor rămâne doar cititorii responsabili/înrăiți. Astfel piața de carte se reduce foarte mult. Publicul de librărie, care este cel mai mare, se va muta și el în online. În perioada care ne așteaptă prevăd o scădere a pieței de carte cu peste 50-60%.

Emilia Chebac: Să discutăm despre oamenii de la Hyperliteratura – scriitorii. Cum l-ai cunoscut pe Octavian Soviany?

Andrei Ruse: Aveam 15-16 ani. Nu eram un adolescent pasionat de lectură, dar întâlnirea cu Octavian Soviany mi-a schimbat perspectiva asupra literaturii. Părinții mei au hotărât să fac meditații la română, nu că aveam note slabe, doar ca să învăț să vorbesc mai bine. Așa l-am cunoscut pe Octavian Soviany care mi s-a părut un personaj extrem de ciudat. Cine se gândea atunci că peste 20 de ani aveam să ajung editorul lui.

Cu Octavian Soviany

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă cu Octavian Soviany?

Andrei Ruse: Când am început meditațiile cu Octavian Soviany am reușit să rămân corigent. A fost singura mea corigență în tot liceul. Profesorii de atunci ne puneau să tocim, pe când Soviany m-a făcut să înțeleg literatura. M-a adus în stadiul în care am început să gândesc, dar și în imposibilitarea să tocesc. Refuzul meu de a învața ca un papagal a atras ca un magnet aceea corigența.

Octavian Soviany este un profesor atipic. Odată a plecat cu catalogul de la clasă și a mers cu el în tramvai. După aceea pățanie nu s-a mai dus cu catalogul la ore.

Emilia Chebac: Când te-ai apucat de scris ți-a fost alături?

Andrei Ruse: Da. La 20 de ani am publicat primul volum de poezii. El mi-a făcut prima recenzie care a fost neașteptat de bună. Am trecut astfel de la relația elev – profesor la cea de scriitor începător – maestru scriitor.

Ulterior când mi-am deschis editura a fost primul autor pe care l-am adus. A venit cu mare drag și încredere. Acum este, printre alte nume, autorul nostru de bază.

Emilia Chebac: După ce am citit „Micul saturnian” cred că Octavian Soviany este un scriitor de talie internațională. Sunt exaltată sau am dreptate?

Andrei Ruse: Noi la Hyperliteratura avem 2 autori de beletristică care sunt de nivel internațional: Octavian Soviany și Radu Aldulescu. Soviany este extrem de complex pe lângă prozator este și poet și traducător. Despre Radu Aldulescu, pe partea de proză, nu cred că există cineva mai bun ca el. Bineînțeles e chestie de gust. Din păcate acești autori nu au fost promovați. Nu au avut șansa unor edituri care să investească în ei.

Emilia Chebac: Ce părere ai despre „Micul saturnian”?

Andrei Ruse: Octavian Soviany a stârnit mare vâlvă cu „Viața lui Kostas Venetis”, în 2011. Am spus peste tot atunci că eu nu am mai citit un astfel de roman în ultimii 30 de ani. Din păcate cartea nu se mai găsește. Era în planul nostru editorial din 2020 reeditarea lui, dar criza ne forțează să îl amânăm. Cu „Micul saturnian” Soviany s-a întors la profunzimea cu care începuse. Romanul mi se pare chiar mai puternic decât „Viața lui Kostas Venetis”. Eu o văd cartea anului.

Roll-up-urile pentru Gaudeamus 2019.

Emilia Chebac: Am citit pe blogul tău despre o autoare, Ralu-Ana Avram, cu o poveste incredibilă. Spune cum a fost prima ta întâlnire cu ea?

Andrei Ruse: De la această autoare, am învățat o lecție despre ignoranță, deși eu nu sunt genul de editor care să nu citesc manuscrisele. Mă uit peste toate, iar dacă le resping argumentez de ce o fac. Prima interacțiune dintre noi nu a fost foarte bună. Eram la Gaudeamus 2019, extrem de nervos, sub umbrelă pentru ca ploua la stand. M-am trezit cu o doamnă care mi-a lăsat un plic, manuscrisul ei pe CD. Trebuie să știi că în perioada târgului vin mulți să lase manuscrise. Când m-a anunțat că scrie foarte bine, am spus în sinea mea, da am mai auzit asta de 100 de ori. Când mi-a spus și că nu e pe rețelele de socializare mi-am gândit: clar am de-a face cu o țăcănită.

În ianuarie 2020, când m-am mai eliberat, am vrut să mă uit pe CD. Cum laptopul meu nu avea CD-ROM am împrumutat un laptop mai vechi să pot citi manuscrisul. După primele 8 pagini am realizat că am făcut o greșeală de judecată. Aveam în față manuscrisul unui scriitor. Fac ușor diferența între oameni care vor să scrie și scriitori. Doamna este izolată de lume, dar are foarte mult talent. Corectată, revizuită, lucrând la final, schimbând un pic titlul că sa fie mai catchy cartea a ajuns la tipografie. Când va aparea interviul tău „Prima dragoste a lui Fabien Bonnaire” va fi deja în librarii.

Emilia Chebac: La Hyperliteratura am auzit pentru prima dată de o campanie de crowdfunding. Poți explica cititorilor mei, care nu au auzit până acum de așa ceva, ce înseamnă?

Andrei Ruse: Noi creăm un clip promo cu proiectul în care explicăm despre ce este vorba. Trailer de carte sau documentar dacă este o carte istorică. Urmează o campanie de 30-40 de zile unde cititorii pot comanda. Noi le facem o preoferta, de obicei, cu reducere și transport gratuit. Cei care au comandat primesc cartea cu semnatura autorului, înainte să apară în librarii, chiar cu o săptămană- doua. Astfel ei sunt primii cititori. Avem și diferite oferte care se fac doar în cadrul acestei campanii de crowdfunding. La Soviany, în trecut (pentru „Casa din Strada Sirenelor”) au fost tricouri și căni cu citatele lui. Oamenii ne trimit banii pentru carte, iar noi îi folosim pentru republicare, promovare și chiar pentru a plăti o parte din drepturile de autor. Hyperliteratura oferă 20% drepturi de autor. Este singura editură care dă acest procent. Restul editurilor dau între 5-10%.

Campania de crowdfunding ajută și la promovarea cărții. Mii de oameni timp de 30-40 de zile dau like și distribuie. Când o carte beneficiază de o campanie de crowdfunding reușită se va vinde mult mai bine pentru că deja lumea a aflat de ea. La Hyperliteratura, am inițiat 15 campanii de crowdfunding în 3 ani, din care 12 cu obiectivul atins – adică cu suma necesară nouă atinsă, din precomenzile cititorilor. Dar și la cele unde target-ul nu a fost realizat, fondurile strânse (fie ele și 25 – 50% din ce aveam nevoie pentru un proiect) ne-au fost de mare ajutor.

Cu Teodor Hossu – Longin

Emilia Chebac: Ai un proiect de suflet?

Andrei Ruse: Proiectele mele de suflet sunt cele de beletristică, cu siguranță. Iar pe istorie, ar fi „Istoria Rockului românesc”, a lui Nelu Stratone.

Lucia Hossu – Longin și Radu Aldulescu

Emilia Chebac: Ce gen de cărți editați la Hyperliteratura?

Andrei Ruse: Avem 2 zone: beletristică și istorie (recuperare istorică). Romanul și proza scurtă se găsesc în format mic, în timp ce cărțile de istorie apar în format mare.

Cărțile de recuperare istorică aduc în atenția cititorilor evenimente de care s-a uitat sau sunt tratate, chiar și de publicul cititor, cu destul de multă ignoranță.

Cu Stelian și Elena Tănase

Emilia Chebac: De ce „Repertoarul amorului” a devenit bestsellerul editurii? Care este povestea de dragoste preferată a lui Stelian Tănase?

Andrei Ruse: În poveștile românești de dragoste Stelian Tănase a dat detalii mai puțin știute. Asta reflecta clar expertiza lui de istoric. Este imparțial, dar și cinic (în povestea cu Lady Di) judecându-le prin prisma personajelor despre care scrie. Preferata lui este povestea de iubire dintre Olga Ivinskaya și Boris Pasternak.

Emilia Chebac: Cum ai ales coperta la „Micul Saturnian”?

Andrei Ruse: Am gândit o chestie care să fie evolutivă. Știam că vor fi 4 volume. Aveam nevoie de copil, tânăr, matur și un bărbat aflat la sfârșitul vieții. Deja am în minte cele 4 imagini ale aceluiași personaj. Am căutat picturi. Când am văzut „Portrait of Master Bunbury” – Joshua Reynolds am zis asta e. I-am arătat-o și lui Soviany, după ce am pus fonturile la imagine, ca să vadă cum ar arata coperta.

Una din bătaliile mele cu autorii cărților este ca nu sunt prieteni cu partea vizuală și vin cu propuneri care nu se potrivesc. Nu e cazul lui Soviany. I-am aratat-o și a spus: da, asta e! Pe ea se vor construi și restul coperților, în același stil, cu fundal întunecat și pictura în prim plan.

Instagram Emilia Chebac

Emilia Chebac: Ești pasionat de pictură?

Andrei Ruse: Proiectele care le-am avut, în ultimii 2 ani, cu pictoriI contemporani m-au apropiat de domeniu.
• În cartea mea „Despre tristețea femeilor frumoase” am folosit ilustrațiile lui Dragoș Bojin.
• Pentru portretele personajelor din „Credința nepieritoare” am colaborat cu Mihai Glodeanu. Odată cu lansare cărții am făcut și o expoziție cu lucrările lui.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Andrei Ruse: Îl voi spune pe cel mai recent. S-a întâmplat la începutul lui 2019. Aveam așteptări de vânzări mari, pentru lunile ianuarie, februarie și martie, care s-au dovedit însă catostrafale. În afară de cartea Luciei Hossu – Longin „Oameni Mari care au făcut Romania Mare” aproape nimic nu mergea la nivelul estimat de noi. În planul editorial aveam cu totul alte cărți decât cele care s-au materializat.

Eu aveam 4-5 povestiri scrise așa că am decis să termin cartea de povestiri „Despre tristețea femeilor frumoase”. Oricum nu aveam nimic de făcut pentru că nu era nimic de publicat. Dar am hotărât să o public și să o termin strict din motive financiare pentru editură. Apoi, Stelian Tănase a spus că dacă nu scoatem acum „Repertoarul amorului” undeva în mai-iunie (cartea fiind programată spre finele lui 2019), o să-l publicăm abia în 2021, pentru că el avea un alt roman în plan în aceeași perioadă la altă editură…

Și uite-așa, planurile inițiale s-au dat peste cap, eu mi-am terminat o carte, a apărut „precoce” „Repertoarul amorului”, care nici nu se vindea foarte bine la început. Bookfest-ul fusese un dezastru și el, însă de-aici, aproape de pragul falimentului, am ajuns, în 2-3 luni, la o cifră de afaceri uriașă. Ne-am redresat financiar și am făcut și festivalul nostru de carte propriu, Hypfest. Toate s-au legat incredibil. Cartea mea de povestiri s-a vândut repede, în chiar două tiraje, iar „Repertoarul amorului” a devenit cartea anului 2019, cu aproape 20.000 de exemplare vândute.

Emilia Chebac: Ce gen de schimbări crezi că va genera actuala pandemie?

Andrei Ruse: Am stat de vorbă cu fiecare autor și le-am spus să nu se panicheze. Lucrurile se vor schimba, Iar noi suntem pregătiți să fim atenți la noile oportunitați și la noi genuri de proiecte. Din păcate nu cred că pandemia va fi scurtă (din ce spun medicii și sociologii). Cred însă că oamenii se vor apropia mai mult unii de alții în această perioadă. Vom fi mai înțelegători, vom aprecia altfel libertățile și vom avea un Carpe Diem în sânge dupa acestă criză. Vom fi mai deschiși, mai onești și mai toleranti. Așa văd eu că se vor schimba lucrurile, nu acum, ci în timp.

Valeriu Mircea Popa și Teodor Hossu – Longin

Emilia Chebac: O experiență care ți-a scăldat sufletul în emoție de când conduci Hyperliteratura?

Andrei Ruse: Am 3 povești nu una. Prima este povestea lui Valeriu Mircea Popa un om, ajuns la 60 și ceva de ani, care a fost dat afară din Uniunea Scriitorilor și i s-a taiat și pensia. Ca și cum nu era suficient la 2 luni, după acesta lovitură, a facut un AVC și și-a pierdut capacitatea de a vorbi și de a lucra bijuterii. Am văzut cum un om, de o bunătate incredibilă, la care țin enorm, a fost distrus în 2 luni.

Am făcut o campanie pentru antologia lui Mojar unde s-au implicat peste 200 de oameni. N-am mai întâlnit așa ceva. Nu numai că l-am ajutat financiar, l-am scos și din depresie. După câteva luni l-am văzut zâmbind și strângând oameni în brate. A fost atât de emoționant că s-a lăsat cu plânsete. Reacția oamenilor a fost extraordinară. Am un business unde scot cărți, dar mai presus de toate astea am putut salva un om.

Radu Aldulescu – un scriitor care era să fie răpit

A II-a poveste s-a întâmplat la începutul acestui an când o autoare foarte cunoscută, invitată să publice la Hyperliteratura, a încercat să ne fure dintre autorii cei mai cunoscuți inclusiv Octavian Soviany și Radu Aldulescu. I-a ofertat cu bani, avansuri și promisiuni deșarte. Toți autorii m-au sunat și mi-au spus: „Noi suntem la Hyperliteratura și aici rămânem”. Am simțit că nu stau doar pentru că le dau procente mai mari ci au rămas pentru relația specială creată între noi. Când ne întâlnim nu suntem patron și angajați, dincolo de toate, suntem prieteni. Atunci chiar am simțit o forță incredibilă.

A III-a poveste este despre cum s-au raportat scriitorii de la Hyperliteratura în perioada pandemiei la mine. M-au sunat și mi-au spus: „Stai liniștit tu vezi-ți de editură”. Toți doreau să mă încurajeze și să mă țină pe linia de plutire. M-au făcut să ma simt extraordinar.

„Nu sunt genul de editor care să nu citesc manuscrisele”

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Andrei Ruse: Accept orice interviu. Pe tine te-am simțit aproape de Hyperliteratura în ultimul timp așa că am accepat cu tot dragul. (Ce exprimare elegantă! În realitate eu sunt cea care a înnebunit instagramul cu „Micul saturnian” cartea lui Octavian Soviany)

Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?

Andrei Ruse: Octavian Soviany pe care tu îl placi foarte mult, dar și Radu Aldulescu, Lucia Hossu- Longin și orice autor de la noi.

Emilia Chebac: Ceva ce nu se știe despre tine?

Andrei Ruse: Sunt un mare iubitor de animale și plante. Am o rață, un iepure, 2 câini și un acvariu de 200 de litri. Am avut și pisici. Animalele îmi dau o energie și o bucurie extraordinară. La fel și grădinăritul. Visul meu este să-mi fac o seră în prelungirea casei iar în mijloc să-mi instalez biroul pentru scris și lucrul la editură.

Cu Pipicel Berlioz (Berlioz din „Maestrul și Margareta”)

Andrei Ruse nu știe, dar cărțile doamnei Lucia Hossu – Longin au fost principala mea sursă de informare pentru 2 articole de succes pe emiliachebac.com. Le puteți citi aici și aici. Ultimul este cel mai citit articol de pe blogul meu. „Oameni Mari care au făcut Romania Mare” și „Credința nepieritoare” sunt carțile care m-au convins să nu mai trec nepasătoare peste titlurile publicate de Hyperliteratura atunci când intru într-o librarie.

Momentele de criza reflectă cel mai bine caracterul din om. Andrei Ruse este genul de editor care își apără cu dinții și cu ghiarele scriitorii. Poate de aceea Hyperliteratura a aglutinat oameni care au trecut testul tradării. Criza generată de pandemie îi va cutremura financiar, ca de altfel pe noi toți, dar nu cred că îi va distruge. Emoțional oamenii aștia chiar sunt o forță.

Pentru mine, acum când librăriile sunt închise, fără Hyperliteratura piața de carte este mult mai tristă. În luna iunie la clubul de carte Emilia, carți&cafea se va dezbate „Zaraza” cartea lui Andrei Ruse. Sper să ne întâlnim offline, iar ediția online să fie de domeniului trecutului. Ce spui Andrei Ruse, participi?

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Cu Teodor Hossu – Longin
La mulți ani, Hyperliteratura și la cât mai multe titluri!
Categorii
Cultură Viața mea

O săptămână la DoR

Ideea acestui articol mi-a venit în timp ce citeam #36 DoR – Decât o Revistă. Mai precis reportajul Nicoletei Rădăcină, Butonul roșu, despre greva muncitorilor de la fabrica Electrolux. Pentru a se documenta Nicoleta a mers de 2 ori la Satu Mare unde, de fiecare data, a stat câte o săptămână. M-am întrebat cum ar fi dacă aș petrece și eu o săptâmâna în redacția DoR, să-i cunosc pe reporteri și editori pentru ca apoi să scriu despre ei.

Repede, să nu mă părăsească curajul, am scris un mesaj Nicoletei, am închis ochii și am dat click pe send. Acum că dorința mea era transmisă, nu-mi rămânea decât să aștept răspunsul. Din fericire au rezonat cu propunerea mea așa că, în perioada 27-31.01.2020, aveam să respir același aer cu editorii și reporterii de la DoR. Puteam, în sfârșit, să-i întâlnesc pe oamenii care au contribuit (și contribuie) substanțial la ridicarea calității jurnalismului în România.

Iată-mă într-o dimineață de ianuarie parcurgând același traseu pe care am mers ani de zile. Diferența era că acum abia așteptam să ajung, în timp ce în trecut pe măsură ce mă apropiam de un loc, aflat în vecinătatea redacției DoR, simțeam cum muream în fiecare zi câte puțin. Acealași drum, dar cu o altă perspectivă.

Echipa DoR (aproape completă – e cam greu să strângi 25+ de oameni la poză) Credit foto: Cătălin Georgescu

Am ajuns și timp de câteva minute, cât au durat prezentările, nu știam ce să cred. Era o glumă sau pur și simplu coincidență? Aproape toate numele erau dublate, unele chiar triplate: Andreea, Oana, Carla, Cătălina, Nicoleta, Anca. Mă simțeam ca într-un carusel, ceea ce nu mi se mai întâmplase până atunci. Singurele nume pe care le-am reținut au fost Nicoleta Rădăcină și … Irina. Cei care mă urmăresc cunosc obsesia mea pentru acest nume. Nu am putut să o identific nici măcar pe Andreea Vrabie, deși podcastaul ei Pe Bune îl ascult de peste 2 ani.

Eram în „laboratorul” unde se fabrică poveștile cu miză umană pe care le citesc cu atâta plăcere. Luni ora 10:00 – începe ședința editorială moderată de Sorana Stănescu cu întrebarea: Ce ați consumat în weekend? (întrebarea variază la fiecare ședință). Au venit spre mine o avalanșă de informații. Despre cărți, filme, cafenele, evenimente DoR din țară, am aflat chiar și de existența unui excelent patinoar în Cișmigiu. Mă mai relaxasem când mi-am auzit numele. Am dedus că era rândul meu să spun ce consumasem: Bizanț – o carte și un serial pe Netflix.

Sorana Stănescu (credit foto: Cătălin Georgescu)

După acest intro discuțiile au luat o turnură mult mai serioasă.
• Am aflat că articolul despre Brădetu „s-a dus până la cer” și a devenit un fenomen.
• Că vorbitul la evenimente duce la o creștere sănătoasă a brandul personal.
• Cum stă publicația DoR cu evoluția datelor de trafic.
• S-a vorbit despre întâlnirile din țară cu cititorii. La Iași, Facultatea de Litere, reporterii DoR au discutat cu studenții dacă se mai merită să faci jurnalism în ziua de azi? În Vaslui au dezbătut, cu peste 50 de oameni: de ce vor să plece din țară, dar și dacă se gândesc să se mai întoarcă ? În ambele locuri, reporterii DoR, au fost asaltați cu întrebări de unde concluzia lor că oamenii din alte orașe își doresc aceste întâlniri.
• Am sesizat o preocupare aparte pentru economia rurală și satul românesc. Dacă în 2019 au ales o destinație bine țintită – un loc în jud. Suceava, în 2020 au schimbat abordarea. Un membru al echipei a pus degetul pe harta. În martie – aprilie vor pleca să facă predocumentare pentru un viitor articol în jud. Buzău – Lopătari/ Beceni.
• S-a discutat despre calitatea aerului din atâtea unghiuri încât la plecare, în drum spre casă, elaboram strategii și căutam pe net care este cel mai performant purificator de aer (de apartament) pentru aerul poluat. Se pare că traficul nu este cea mai mică problemă, altele sunt problemele reale. Reporterii DoR care vor scrie articole pe această temă, cu siguranță, nu se vor rezuma doar la experți (excelenți teoreticieni) ci vor discuta și cu grupuri civice care încearcă să facă lucruri în comunitatea lor (partea practică).

Marți, miercuri și joi sunt zilele în care reporterii DoR merg pe teren. Oricât de mult aș fi vrut să merg cu ei peste tot nu puteam să mă împart, așa că am decis să mă limitez doar la evenimentele din redacție. În timp ce ei își documentau viitoarele articole, eu am reușit să iau interviu unei actrițe din România care, în prezent, studiază la Londra. A jucat rolul principal într-un film pe care îl consider un fenomen – „Între chin și amin”. Venită acasă pentru 2 săptămâni (să filmeze la un proiect) singura ei zi liberă era marți exact în ziua în care eu ar fi trebuit să fiu în redacția DoR.

Fotografie de grup la Alba Iulia (credit foto: Cătălin Georgescu)

Joi seara ora 19:00 înapoi în redacție. În timp ce în apartamentul 3 (sediul DoR) se desfășura întâlnirea cu o parte din oamenii care au împlinit 30 de ani odată cu Revoluția, în apartamentul 4 am participat la Meet the Reporter cu Școala 9. Acela fost momentul în care mi-aș fi dorit să am o clonă.

În fiecare joi reporterii DoR se întâlnesc cu cititorii revistei. A fost rândul Nicoletei Coșoreanu să povestească despre experiența ei de când scrie la Școala9 și DoR. Deși în prezent este reporter la Școala9, o publicație jurnalistică dedicată educației preuniversitare, nu a uitat să mărturisească cât de mult și-a dorit să lucreze la DoR.

În timp ce pe ecran se derulau imagini cu Nicoleta, eram atentă la modul cum ne introduce în povestea ei. Nu sunt genul care să mă las sedusă doar de un discurs bine articulat. Limbajul non verbal și bucuria din privirea o deconspirau – fata asta chiar arde frumos pentru fiecare articol. Mă tem că am cam „hărțuit-o” cu întrebări: cum își face documentarea, dacă s-a regăsit în povești pe care le-a scris și cum reușește să-și păstreze concentrarea și obiectivitatea? Mi-a plăcut că, pe parcursul discuției, în timp ce cititorii aveau tendința să conducă discuțiile spre experiențe personale, Nicoleta și-a păstrat echilibrul. Empatiza cu cititorii și problemele lor, dar întorcea cu eleganță discuția pentru ca tema prezentării să nu fie trimisă în exil.

Nicoleta a menționat un nume, pe care l-am auzit de foarte multe ori la studente și absolvente de jurnalism – Emilia Șercan. Cred că exprimarea ei a fost ceva de genul: „Această profă minunată, Emilia Șercan!” Un nume care parcă mă urmărește. Încep să mă întreb dacă nu se impune un interviu?

La un moment dat pe ecran a apărut draftul articolulul – „Acasă nu încape într-un bagaj” scris de Nicoleta în care se vedeau corecturile lui Cristian Lupșa – editor DoR. Cum povestea documentată de Nicoleta avea un mare potențial emoțional, Cristi, prin completările făcute, îi sugera să scoată în prim plan acest aspect. Știe el de ce mizează pe aceste reacții afective. Emoțiile autentice, subliniez autentice, sunt cele care conectează cu adevărat oamenii.

Cred că era ora 21:30 când am plecat de la Școala9. Alături la DoR continua întâlnirea, celor care au împlinit 30 de ani odată cu Revoluția, deși începuse la 6:00. Ușa era deschisă și vedeam chipurile participanților. Nu aveam nevoie de prea multă intuiție să realizez că acolo era un eveniment special. Plutea în aer ceva ce nu vezi în fiecare zi.

O parte din echipa DoR la Perugia, la Festivalul Internațional de Jurnalism

Am început săptămâna mea la DoR luni cu o ședință săptămânală și am încheiat cu o ședință lunară vineri ora 15:30 – Stare de DoR. Dacă în prima zi nu cunoșteam pe nimeni, acum puteam să indentific fiecare membru al echipei. Fiecare Andree (sunt 3) cu numele de familie, fiecare Oană etc. Ați prins ideea. Sedința lunară a fost moderată de Cristian Lupșa – editor DoR. Cristi e genul de persoană care intimidează, dar cum ascultasem podcastul Andreei Vrabie (îl puteți asculta aici) să spunem că mi-a fost ceva mai ușor să mă raportez la omul Cristian Lupșa și nu editorul Cristian Lupșa.

Cristian Lupșa (credit foto: Alex Gâlmeanu)

În fiecare an au ales un cuvânt care să-i definească. Pentru DoR 2020 este Siguranță și Impact. În relații, în comunitate și societate. O centrare pe ce fac și pe ce lucrează. Trăim într-o lume în care, cu toții, alergăm după like-uri și share-uri în număr cât mai mare. Deși uneori ne erodeză emoțional, vrem notorietate și vrem expunere. Cristi a punctat un lucru pe care în ultima vreme l-am simțit pe propria piele: „Impactul offline rămâne pe când cel online, deși are și el rolul lui, se pierde.”

Planificări, strategii și calendarul lunii februarie. Totul era acolo pe ecranul din fața mea. Transparență totală. Am văzut până și grila de salarizare. Toți oamenii care lucrează la DoR și Școala9 au contracte part-time. Am înțeles că în spatele unor reporteri care produc conținut de valoare, există un om care a realizat cât de valoroasă este resursa umană cu care lucrează.

La un moment dat Cristi a întrebat: Ce aveam de sărbătorit? (o realizare a ta sau a echipei?) Așa am aflat că întâlnirea celor de 30 de ani fost un succes. Oamenii aproape că refuzau să mai plece. De departe, cel mai reușit eveniment la capitolul întâlniri cu comunitatea. Un proiect coordonat de Nicoleta Rădăcină – îngerul blond ( roz sau mov) care m-a conectat și pe mine cu cei de la DoR. Felicitări, Nicoleta! S-a vorbit despre întâlnirea cu comunitatea din Iași despre care au spus că ar trebui clonată și despre fenomenul Brădetu. Când mi-a venit rândul am spus: Faptul că sunt aici cu voi.

Nicoleta Rădăcină, îngerul blond de la DoR (foto credit:Cătălin Georgescu)

Când pe ecran au apărut imaginile cu noul sediu am putut să le văd entuziasmul, dar mai ales să-l aud. Au fost extrem de vocali. Începând cu 1 martie echipa DoR se mută în casa nouă. O clădire mai mare și mai potrivită cu nevoile lor. În timp ce pe ecran se derulau imagini cu amplasarea birourilor pe etaje, locul de fumat, sălile de ședințe și terasa, Jo (Georgiana Ilie) a punctat că noul sediu beneficiază de finisaje excelente. Acela a fost momentul în care am realizat cu câtă grijă a fost ales acest loc.

Georgiana Ilie (foto credit: Cătălin Georgescu)

Nu vă închipuiți că totul e perfect. Când a apărut slideul cu zilele libere și jumătate din ele erau tăiate le-au cam căzut fețele. Cea mai spinoasă zi s-a dovedit 1 Iunie – Ziua Copilului. Ca părinte e frustrant să pice într-o zi în care trebuie să fii prezent la job. Și cum o parte din zilele libere date de Guvern au picat, în 2020, în zile în care toți editorii și reporterii trebuie să fie prezenți (sedința săptămânală de luni, sedința lunară plus altele evenimente) e normală să apară discuții.

Lui Cristi Lupșa i se pune deseori întrebarea: „Tu cum de nu-ți iei lumea în cap?”. E greu de lucrat în echipă când coordonezi 25 de oameni, de aceea subliniază că: „ce face DoR este mai important decât ce face fiecare individual”, dar și că „Din fericire suntem cea mai bună echipă pe care o știu.” Nu cred că greșesc dacă afirm că o spunea cu mândrie. Cum fiecare vrea mai mult, mai diferit decât mediul în care funcționează, Cristi îi încurajează să spună de ce au nevoie. Să vorbească despre lucrurile care le produc griji. Așa înțelege el forță în comunicare la nivel de echipă.

Ce m-a impresionat cel mai tare la prezentare lui Cristi Lupșa? Transparența. Am avut acces la informații la fel ca fiecare membru al echipei. Într-o țară în care lipsa încrederii a devenit brand național, el este dovada ca se poate și altfel.

După Starea de DoR a urmat o pauză și apoi a început la 17:00 – Storytime. Pornind de la articolul ei din ultimul nr. DoR „Acasă nu încape într-un bagaj” Nicoleta Coșoreanu a construit conceptul prezentarii în jurul unui cuvânt – acasă. În timp ce pe ecran se succedau imagini cu apartamentul unde a copilărit și locurile unde a locuit în București am înțeles că pentru Nicoleta acel acasă, de bază, nu e un loc care se transformă și devine tot mai rafinat. Acasă este despre emoții și oameni dragi. Acasă poartă în el suficientă dragoste încât să o protejeze pe tânăra care a plecat în lume cu visurile într-o valiză. În prezent pentru Nicoleta, acasă este locul unde s-a stabilit cu omul iubit. Acasă a devenit, prin poveștile pe care le spune, și redacția în care lucrează. Acasă va fi mereu locul unde se simte iubită, în sigurață, unde îi cresc aripi și visurile îndelung ocrotite devin realitate.

La finalul prezentării Nicoleta a punctat: „Nu vreau să plec din Romania, deocamdată cred că mai multe lucruri de făcut aici”.

Irina Tacu (credit foto: Cătălin Georgescu)

La începutul acestui articol, am menționat că singurul nume pe care l-am reținut a fost Irina. De ce? E numele meu preferat. Așa o cheamă pe fiica mea, așa o cheamă pe mama și așa aș fi vrut să mă cheme și pe mine. Mulți mi-au recomandat să-mi schimb numele, dar eu am decis să am o rubrică pe blog – Irina. Firește că nu aveam cum să ratez un interviu cu Irina Tacu – reporter DoR.

Era în jur de 8:30 p.m când am plecat din redacția DoR. Le-am lăsat acolo pe Sorana, Nicoleta și Irina. Eram îngrijorată. Când am înțeles câtă documentare, câtă muncă și câtă pasiune înmagazinează un articol până apare print și online m-a luat amețeala. Asta fără să mai pun la socoteală oamenii care se ocupă de site, fotografii și toți oamenii care în redacția DoR fac lucruri care mie îmi scapă. Așa că vineri seara când bucureștenii erau oficial în weekend, undeva într-un mijloc de transport îmi spuneam: Doamne în ce m-am băgat?!

Nu vreau să minimizez ceilalți membrii ai echipei, doar că în saptămâna pe care am petrecut-o la DoR anumiți editori și reporteri au fost mai vizibili prin evenimentele pe care le-au moderat și organizat.

The Power of Storytelling (credit foto: Vlad Cupsa)

Săptămâna mea la DoR a zburat. Am depășit de mult timp faza că un reporter bun este prototipul Veronicai Guerin, deși cu ce probleme se confruntă România avem nevoie de 10 Guerin nu una. Nu toți jurnaliștii au ADN de erou. Dar în meseria asta nu e nevoie numai de eroi. Este nevoie și de oameni care caută soluții. Acest tip de jurnalism îl fac cei de la DoR.

Pentru ca vocea lor să fie din ce în ce mai auzită jurnaliștii buni au nevoie de cititori generoși. Atunci când îți place ceva nu ține doar pentru tine. Ca binele să răzbească mai ușor este nevoie să fie propagat. Un film, un spectacol, o carte, o revistă care îți bucură sufletul există prin cei care le consumă. Îți place – spune, povestește și recomandă. Dar mai ales cumpără. Conținutul de calitate nu e gratis. Tu ai produce, la infinit, ceva care chiar dacă te împlinește sufletește, nu îți poate achita rata la mașină sau casă?

După săptămâna mea la DoR sunt mai convinsă ca niciodată că jurnalismul este vocație. De aceea mulți chemați puțini aleși.

DoR Live, iulie 2018 (credit foto: Cătălin Georgescu)

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Îmi place teribil fotografia asta făcută de Cătălin Georgescu
10 ani de DoR – de la întâlnirile cu comunitatea – (foto credit: Mihai Ciobanu)
DoR… (credit foto: Mihai Ciobanu)

 

Categorii
Diverse Interviuri

Un interviu cu Sabina Varga despre Zest și pasiunea pentru scris

Toată lumea Sabinei este concentrată în ochii ei

Zest este un podcast despre oameni care scriu. Cum este singurul proiect de acest gen, în România, mi-am dorit tare mult un interviu cu Sabina Varga. Îmi place cum, prin invitații aleși, demolează mitul că cei care scriu, automat scriu doar literatură. Ei bine nu, există o plaja mult mai largă.

Ce este un podcast?

Un fel de emisiune radio, pe o anumită temă și cu episoade preînregistrate. Avantajul este că le poți asculta oriunde și oricând. De când urmăresc Zest manichiura mea arată impecabil, iar apartamentul meu este mult mai curat. Trebuie să menționez că, Sabina a reușit performanța, să mă țină în bucătarie câteva ore bune. E drept că aveam o agendă unde mai notam, din când în când, idei pe care le auzeam în fundal. Iar dacă invitatul ei nu ar conspirat să-mi distragă atenția, cine știe dacă nu m-aș fi transformat într-o Julia Child aclimatizată în peisajul mioritic. Dacă în bucătarie nu am reușit să devin nici măcar o replică palidă a Juliei Child, în schimb invitatului Sabinei am reușit să-i iau un interviu, pe care îl puteți citi aici). Dar tot este un record. Cine mă cunoaște știe că eu și arta culinară suntem într-o relație ca Trump cu Iranul. Nu mă pasionează deloc domeniul.

În România, cei care ascultă podcasturi sunt o nișă destul de mică. Oameni care vin din zona de marketing și advertising. Și e păcat. Podcasturile sunt o forma de a rămâne conectat cu un domeniu care te interesează, în cazul meu scrisul, chiar și atunci când ești nevoit să faci lucruri pe care n-ai cum să le ocolești.

Emilia Chebac: Când ai lansat Zest și de unde numele?

Sabina Varga: L-am lansat în ianuarie 2019, dar am început să lucrez la el prin vară lui 2018. M-am interesat de ce echipament am nevoie, m-am gândit la invitați și apoi i-am dat drumul.

Numele este dintr-o carte scrisă de autorul meu preferat Ray Bradbury – Zen in the Art of Writing. Cartea nu are prea multe sfaturi, este mai mult o autobiografie. Ce îmi place la el este că scrie cu foarte multă poftă. Nu se cramponează de reguli. Scrie cu zest și gusto. De aici numele podcastului Zest.

Emilia Chebac: Ai un criteriu după care îți alegi invitații?

Sabina Varga: Toți invitații au un numitor comun. Să-mi placă cum scriu, să aibă ceva interesant de spus în domeniul asta și să am o afinitate pentru ce spun ei. Caut și varietate. Nimeni nu vrea să asculte 5 poeți la rând.

Emilia Chebac: Întâmplări care ți-au crescut pulsul când ai înregistrat episoade Zest?

Sabina Varga: Prima întâmplare, de acest gen, a fost când am înregistrat un episod cu Georgiana Ilie de la DoR. Au fost foarte drăguți și m-au chemat la ei în studio. Deși am venit cu echipamentul meu, am folosit microfoanele lor. Jo nu mai folosise echipamentul. Mie mi s-a părut simplu să bag 2 mufe la microfon. Am făcut o probă. Microfonul meu era încet, l-am dat mai tare, am dat play și am început înregistrarea.

Era printre primele episoade, aveam emoții și nu eram nici în mediul meu. Pe la jumătatea interviului, am realizat că microfonul meu nu mergea. Am văzut asta când am aruncat ochii în reportofon. M-am panicat și am simțit că n-o mai aud pe Geo. Ce să fac? Nu voiam să întrerup interviul. Am continuat. E drept că întrebările mele se auzeau foarte încet, dar le-am separat cumva și le-am editat să se audă mai bine. Când cineva stă 50 de minute cu căștile în urechi, o înregistrare proastă poate ruina un conținut de calitate. De aceea, țin foarte mult la un audio bun.

A mai fost o întâmplare. Înregistram cu, Luluts și Zvâc, fetele de la Dume de Mestecat și am realizat că am uitat telefonul la baie. Cum nu mă mai puteam concentra, le-am spus că mă duc după telefon. La editare nu am tăiat. A fost prea amuzant.

Emilia Chebac: Reacții ale urmăritorilor?

Sabina Varga: Cei care ascultă Zest îmi trimit mesaje că podcastul meu îi inspiră. Dar cele mai bune reacții le primesc de la invitați după. Îmi spun că le place cum a ieșit, că au primit și ei ecouri pozitive.

Emilia Chebac: Cum te responsabilizează acest podcast?

Sabina Varga: Mi se pare că am o dublă responsabilite. Odată ca invitații mei să fie puși în valoare, în interviu, prin întrebările pe care le pun, apoi să fie util și pentru ascultători.

Emilia Chebac: Pe lângă podcast ai și un site – blacusens – unde publici articole despre marketing comunicare și scris. Ce dorești să transmiți prin el?

Sabina Varga: E filosofia mea în viață. Prin acest site îmi doresc să transmit următorul mesaj: comunicarea cu sens se face prin cuvinte mai puține, dar mai bune. În prezent, există foarte mult conținut creat doar de dragul de a fi creat. Văd prezentări cu câte 20-30 slideuri cu un text care nu spune nimic. În general, oamenii vorbesc mult fără să-și pună întrebarea dacă ce spun interesează cu adevărat. Observ o lipsă de editare și în viața reală. Chiar și la cei care lucrează în domeniu. Se comunică mult, prost și există prea multă umplutură. Prefer mai puțin, dar cu mesaj de impact.

Emilia Chebac: Am văzut că militezi pentru conținut de calitatea. Decât 1 art/zi prost, mai bine 1 art/săptămână bine documentat. De ce?

Sabina Varga: Un articol bine documentat este valabil și peste 5 ani. Unul scurt este de moment. Nu mai interesează pe nimeni, în viitor, să citească despre un eveniment sau un om al momentului. Trebuie să știi să alegi. Asta nu înseamnă să te rupi de realitate. La un moment dat Michelle Obama a avut un discurs foarte bun pe care am vrut să-l analizez a 2-a zi. A fost o decizie de moment Cred că a fost cel mai de succes articol de pe siteul meu.

Militez pentru conținut de calitate din egoism. Conținutul de calitate este pentru binele tuturor. Atrage mai mulți cititori care sunt conștienți că nu vrei să le irosești timpul. Plus că nici tu nu îți irosești timpul construind ceva fără rezultat.

Emilia Chebac: În cât timp se construiești o comunitate?

Sabina Varga: O comunitate se construiește destul de greu. Rezultatele se văd după 2 ani, când mesajul conținutului transmis de tine convinge urmăritorii. Vorbesc din experiența pe sabinavarga.com care este un blog vechi pornit în 2005. Au fost ani în care am scris destul de mult și strânsesem o comunitate în jurul blogului. Oameni care așteptau articolele mele. Dacă nu scriam, mă întrebau: „Ce faci? De ce nu scrii?” Reacționau imediat. Le lipsea dacă nu dădeam nimic nou.

E nevoie de răbdare să faci ceva constant. Acum chiar dacă sunt oameni care ascultă și apreciază Zest, să construiesc o comunitate o să dureze. Vorbesc de o comunitate adevărată, nu câțiva oameni care se uita la tine.

Emilia Chebac: Recomandă un podcast

Sabina Varga:

• Din afară – Radiolab – un podcast făcut de 2 oameni interesați de știință.
• De la noi – Pebune – un pocast, despre creativitate, produs de DoR. Gazda emisiunii este Andreea Vrabie.
Sunt un mare susținător DoR (Decât o Revistă ). Au avut o zi a porților deschise și fără să-mi dau seama eram toată branduită: aveam o insingnă, o plasă plus o agendă de scris – dor de scris.

Emilia Chebac: Sunt persoane care pretind că pot scrie, bine, fără să citească. Tu ce crezi?

Sabina Varga: Dacă nu citești nu ai anumite unelte la îndemână. Nu ai vocabularul de care ai nevoie, nu înțelegi tehnicile pe care le poți folosi, nu știi cum să construieși un personaj și nu știi să compui o frază. Când citești mult dezvolți o ureche (ca la muzică). Urechea de cititor te va ajuta la scris. Când citești realizezi dacă ceea ce scrii sună bine sau rău. Cine nu citește o ia de la zero și îi este mult mai greu.

Emilia Chebac: Recomandă o carte pentru cei care doresc să se apuce de scris.

Sabina Varga: Misterele regelui – Stephan King. O recomand în engleză. Dă multe sfaturi de bun simț despre scris. Eram la studii în Olanda și lucram ca freelancer. Nu aveam bani și mă gândeam să mă angajez chelneriță. Am citit însă cartea lui King, iar asta mi-a amintit cât de mult îmi place să scriu. Am realizat că nu doresc să fac altceva. Nu m-am angajat și am învățat pe cont propriu copywriting. Asta m-a condus către joburi mai bune și de aici a decurs restul carierei mele. După Misterele regelui, i-am citit și restul cărților. Scrie foarte bine. Este criticat că scrie prea simplu. Cine spune că este ușor să scrii simplu să încerce. Este cel mai greu.

Emilia Chebac: O altă pasiune pe lângă scris?

Sabina Varga: Alerg la semimaratoane. E un hobby cu care m-am luptat. Corpul meu nu răspunde foarte bine la alergat. Nu am avut rezistență, dar m-am ambiționat și acum reușesc șă alerg pe distanțe mari. Alergatul mi-a educat psihicul. Atunci când este foarte greu și crezi că mori, acolo, poți să mai alergi 5 km. Dacă reușești să tragi de tine și reziști psihic poți continua. În mod normal parcurg 6-7 km fără să mă resimt – 2 ture de IOR. Apoi pot să mănânc jumătate de pizza fără să mă simt vinovată.

Emilia Chebac: Ceva superficial despre tine?

Sabina Varga: Îmi place să citesc cancanuri, dar nu de la noi. Daily Mail este plăcerea mea vinovată. O dată pe zi sau la 2 zile, în general pe la 4 p.m. când nu mai am chef de nimic. Deschid și scrolez acolo câteva minute. Realizez că sunt chestii superficiale, dar genul asta de informații animează o conversație. Mai ales dacă sunt persoane care nu s-ar așteaptă de la mine să vorbesc despre așa ceva.

Emilia Chebac: Exemple de oameni care scriu bine?

Sabina Varga: Mircea Meșter și Andrei Crăciun. Mă refer la oamenii care pot transmite informații concis, dar care au și un stil al lor. Mircea are un stil umoristic destul de greu de replicat. Andrei are un fel de poezie care transmite, foarte bine, informația. O îmbracă frumos. Oameni ăștia îmi plac. Nu cei care scriu mecanic, chirurgical sau prea înflorit.

Emilia Chebac: De ce ai aceptat acest interviu?

Sabina Varga: Ce este mai frumos decât să fie cineva interesat de tine. Am fost flatata de interes. De ce nu? Nu am șansa prea des să vorbesc. De obicei eu pun întrebări.

Emilia Chebac: Un eșec tranformat în binecuvantare?

Sabina Varga: Eram după o despărțire și în momentul acela am crezut că pentru mine lumea s-a terminat. Nu am realizat atunci că, tocmai aceea despărțire, m-a făcut să iau decizii pe care altfel nu le-aș fi luat. Am studiat în străinătate, am călătorit foarte mult, am făcut lucruri pe care știu sigur că dacă aș fi rămas în aceea relație nu le-aș fi făcut pentru că îmi doream să fiu lângă persoana respectivă. Aveam 20 de ani și am perceput respectiva experiență ca pe un eșec personal. N-am înțeles atunci că, de fapt, mi se deschidea o poartă.

Sabina Varga o fata fragilă, dar foarte sigură pe judecățile ei de valoare când e vorba de scris.

Emilia Chebac: Dacă ar sta în puterea ta, ce ai schimba în România?

Sabina Varga: Sistemul de învățământ. În primul rând, mi-aș dori ca mai multă lume să aibă acces la educație, iar apoi ce găsesc, în școală, să-i ajute mai mult pe elevi și studenți. Profesorii să fie mai deschiși și mai implicați. Să nu-i pună pe elevi să reproducă manuale. Să-i învețe lucruri care să-i ajute cu adevărat în viață. Nu trebuie să fii genial. Trebuie să ai o educație de bază, iar apoi să faci ce îți place. Așa poți să iei decizii și să te aperi când ești atacat. Vorbesc din experiență. Am studiat și în România și în afară. Consider că în afară se face școală mult mai serios.

În ianuarie 2020 Zest aniversează un an

Îmi doresc ca fiecare interviu care apare pe blogul meu să aibă o poveste. Deși ne-am întâlnit în urmă cu ceva luni, am ținut să public interviul cu Sabina Varga, în ianuarie 2020, când Zest aniversează un an. Un an în care s-au adunat 33 de episoade, iar Sabina și-a conturat un stil. Podcastul ei amestecă o doza de gust nărăvaș, care refuză să se lase prins în tipare, cu gust educat, dobândit în timp. În interviurile ei oamenii spun pe șleau ce gândesc, dar ambalat într-o manieră educată. Iar asta duce totul într-o zonă extrem de rafinată intelectual, dar în același timp ușor accesibilă. Intrați pe Zest să vedeți cu ce oameni deosebiți s-a întâlnit.

Interviurile sunt o muncă de echipă. Degeaba ai un invitat valoros, dacă nu știi să-i pui întrebări care să-l apropie de cititor. Interviul nu este despre tine, ci despe cât de bine știi să-ți pui în valoare invitatul. Nu degeaba se spune că este cea mai grea forma de jurnalism (indiferent că este audio sau scris). Prezența Sabinei este discretă, se simte doar prin întrebările bine alese care îl fac pe invitat să strălucească. Îmi place Zest. Prețuiesc invitații, dar și munca titanică a Sabinei Varga. Dacă sunteți pasionați de scris urmăriți Zest – un podcast despre oameni care scriu.

Deși a trecut destul timp de când i-am luat interviul Sabinei Varga, nu i-am uitat gesturile grațioase și firescul cu care mi-a răspuns la întrebări. Toată lumea Sabinei este concentrată în ochii ei. O privire timidă, dar care are curajul opiniilor, o neobosita energie de a face lucrurile bine și frumos și de a lupta pentru visurile ei.

Interviul cu Sabina Varga mi-a dezvăluit că fata fragilă, din fața mea, este foarte sigură pe judecățile ei de valoare când e vorba de scris.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Categorii
Cultură

„Much Love – Decalog Teatral” – Claudia Motea

Despre Claudia Motea am vorbit cu drag și cu un tsunami de emoții la evenimentul de lansare a cărții ei „Much Love – Decalog Teatral” editată de Libris Editorial.

Se spune că ai un presentiment înainte de o întâlnire care îți va marca viață. Ei bine, eu n-am avut! Eram pregătită pentru un interviu cu actrița româno – canadiană Claudia Motea, o persoană cu un parcurs profesional interesant, convinsă fiind apoi că la final ne vom vedea fiecare de drumul nostru.

Cineva avea însă alte planuri cu mine. Astăzi asociez aceea întâlnire cu un joc al hazardului, pentru care sunt extrem de recunoscătoare. O întâmplare pe care aș asocia-o mai degrabă cu o aripă de înger decât cu un zar norocos. Între noi s-a creat o conexiune emoțională și așa a intrat Claudia în viața mea.

De aceea, nu vreau să mă limitez a vorbi doar despre artista Claudia Motea, minimalizând omul Claudia Motea. Sunt 2 noțiuni care la Claudia nu pot funcționea separat. Nu aș putea vibra la jocul scenic al actriței, dacă nu ar exista în spate un om cu o mare dechidere a inimii. Mixul acesta atât de bine închegat o face specială în spațiul teatral românesc.

Profesional Claudia Motea are o misiune artistică cumulată: actriță, dramaturg, scriitoare, traducătoare, profesor de artă dramatică și director artistic al Teatrului Nostrum (teatru independent afiliat Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România).

În noua ei carte „Much Love – Decalog Teatral”, Claudia abordează 2 genuri teatrale: creații dramatice originale și traduceri proprii din literatura nord-americană contemporană a unor comedii de succes.

Traducerea unei piese de teatru nu este deloc atât de simplă cum pare. Dar pe lângă o cunoaștere perfectă a limbii engleze, Claudia mai deține câteva atuuri inaccesibile traducătorilor de rând. A locuit în Canada 10 ani, suficient pentru a ajunge să stăpânească subtilitățile limbii engleze, dar și să înțeleagă o cultură complet diferită de cea lăsată acasă. Familiarizată cu mirajul și povestea din spatele scenei, s-a pus în pielea actorilor, iar asta i-a șlefuit substanțial calitatea traducerilor.

Transpunerea pieselor din engleză în româna s-a făcut cu un limbaj accesibil, făra a afecta firescul. Nu s-a pierdut valoarea limbii vorbite, iar adaptarea la spațiul cultural a locului acțiunii s-a făcut armonios.

Piesele de teatru traduse de Claudia în cartea „Much Love – Decalog Teatral” constituie o activitate de pionierat în peisajul românesc. De mult se simțea nevoia unui proiect care să aducă o notă de prospețime în circuitul teatral din România.

Am spus că nu vreau să las în plan secund omul Claudia Motea. Eu cred că ea face parte din categoria aceea extrem de rară a oamenilor magici. Acum să nu vă închipuiți că acești oameni presară puțin praf de stele, învârt o baghetă și va schimbă destinul peste noapte. Mă refer la acei oamenii care te susțin și îți sunt mereu alături.

La lansarea cărții „Much Love – Decalog Teatral”
Claudia Motea cu Alina Sava

Omul Claudia Motea mi-a mărturisit că dacă nu joacă pe scenă, ea moare! Ca la fiecare reprezenție acolo sus pe scenă îi rămân fâșii din suflet și că lumea ei nu poate funcționa fără iubire. Iar lovitura de grație a venit când mi-a spus „nu interacționez cu persoane rele. Prostia o accept, dar nu și răutatea!”

M-am tot întrebat cum a apărut această conexiune între noi două? Iubesc teatrul. De aceea, am avut mereu o slăbiciune emoțională pentru actori. Când văd o piesă de teatru, cu care rezonez, am senzația că încerc o pereche de aripi. După 2 ore petrecute acolo sus, când cobor în lumea reală, în jurul meu totul îmi pare altfel.

După ce m-ai ajutat de atâtea ori să zbor, astăzi aș vrea să iei o mică pauză. E rândul meu să-ți spun: Zbor frumos cărții, Claudia!

Și pentru că este un eveniment organizat de Libris Editorial închei cu ceva care spune mult despre artistul și omul Claudia Motea.

La întrebarea mea, atunci când i-am luat interviul: O colaborare de suflet aici în România? Claudia mi-a raspuns: Am o frumoasă colaborare cu Libris Editorial. Iubesc toată echipa lor. Sunt exact genul acela de oameni pe care mi-am dorit să-i întâlnesc de când am revenit în România. Între noi totul decurge armonios și profesional.
Libris Editorial funcționează după îndemnul #Respect yourself/ Oferă-ți timp pentru lectură!

Elena Dițu, Dana Anghelescu, Virgil Oniță, Claudia Motea, Elena Scurtu
Cu Felix Goldbach

Interviul cu Claudia Motea îl puteți citi aici.

Să vă mai spun că, datorită Claudiei, m-am înscris la un curs de teatru? Sunt tare curioasă unde mă va purta această experiență.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Categorii
Interviuri Povești

Un interviu cu Iunieta Sandu despre un an NO.MAD

Interviul cu Iunieta Sandu nu o să vă dezvăluie despre un an nomad așa cum s-ar crede, ci despre proiectul ei de suflet NO.MAD Talks.

Iunieta este un nume imposibil de uitat. La evenimentului organizat de ea, cu Inoza și Andreea Vasile, am văzut-o pentru prima dată. O ascultam fascinată cum știe să pună oamenii în valoare. Ina Țăranu – Hofnăr și Andreea Vasile sunt 2 bloggerițe cu personalități total diferte. Le-a adus împreună și a ieșit ceva extrem de interesant. Fetele au împărțit evenimentul în 2 tabere, fiecare cu urmăritorii lor. A echilibrat atât de frumos acestă întâlnire încât fanii Inei au descoperit-o încântați pe Andreea (cazul meu) și invers.

La plecare am intrat pe net să aflu mai multe despre Iunieta. Nu doar numele, dar și postările ei mi-au atras atenția. Nu se sfiește să-și arate emoția în textele scrise. O tipă interesantă de urmărit, mi-am spus. La ceva timp a organizat un eveniment cu o fostă colegă de facultate. O știam pe V. S. cu câtă atenție își alege colaboratorii. Acela a fost momentul în care am știut că vreau un interviu cu Iunieta Sandu pe blogul meu.

Astăzi evenimentele fac parte din cotidian. Se preferă o scenografie din ce în ce mai explozivă și musai amplasate în spații opulente. Dacă și relaționarea între oamenii prezenți s-ar ridica la aceleași standarde înalte cu ambientul chiar ar deveni ceva special. Mult timp am dat vina pe inerția oamenilor, apoi am înțeles că organizatorul este cel care ridică considerabil cota unui eveniment. De ce întâlnirile NO.MAD Talks sunt altfel? Omul este mereu în prim plan, iar decorul este doar fundalul care îl pune în valoare, fără a-i anihila din personalitate. Și pentru că pune suflet în ceea ce face, Iunieta creează experiențe pentru oameni, nu locuri instagramabile.

Se conturează un nou proiect

Emilia Chebac: Ai un nume neobișnuit. Are o poveste?

Iunieta Sandu: Numele meu este transmis din generație în generație. Sunt a III-a Iunieta din familie. Îl am de la nașa mea din Teleorman. Vine de la Iunona zeița fertilității pe care l-au declinat în eta.

Emilia Chebac: Cum ai făcut trecerea de la agenție la freelancer?

Iunieta Sandu: Nu a fost ceva planificat. Nu aveam sânge de antreprenor și nici nu mă vedeam prea curând în postura asta. Era ok să lucrez în echipă, dar în același timp mă uitam pe geam și mă întrebam: oare ce fac restul oamenilor când eu sunt aici? Ce aș face dacă aș avea o zi întreagă la dispoziție? Nu concepeam ca viața mea să se limiteze doar la o cutie.

Emilia Chebac: Ai plecat pentru că ți se îngrădea creativitatea?

Iunieta Sandu: Nu. Foștii mei șefi îmi permiteau să fiu creativă. Coordonam o echipă, făceam conceptele creative ale evenimentelor, aveam putere de decizie. Când ei plecau în vacanță lăsau agenția pe mâna mea.

Emilia Chebac: Când ai luat hotarârea să părăsești agenția?

Iunieta Sandu: În urmă cu 2 ani după o vacanță. Eram ca într-o relație în care nu te mai simți fericită. Totul mergea bine, poate prea bine. Finaciar eram ok, dar nu și emoțional. Nu mă simțeam împlinită. Știam că pot mult mai mult decât atât. Îmi doream să cresc. Mi-am dat demisia, am luat o pauză ca să mă liniștesc, iar apoi am devenit freelancer cu acte în regulă.

Emilia Chebac: Cum a apărut NO.MAD Talks?

Iunieta Sandu: Când mi-am dat demisia mi-am dorit foarte mult să stau singură o perioadă. După câteva luni simțeam nevoia să vorbesc cu oamenii. Așa a apărut NO.MAD Talks din nevoia de a relaționa cu alți freelanceri.

Emilia Chebac: Care este povestea proiectului NO.MAD Talks?

Iunieta Sandu: Este proiectul meu de suflet. Povestea lui a început acum 1 an. Doream să fac niște întâlniri restrânse. Îmi imaginam că se vor aduna undeva la 20 de freelanceri și antreprenori. Nu m-am gândit niciodată că voi avea săli cu 150 de oameni. Mă mândresc că a crescut organic și frumos. Simt că am evoluat împreună. Am învățat lecții valoroase de la acest proiect.

Emilia Chebac: Ce rol are conexiunea umană în proiectul tău?

Iunieta Sandu: Conexiunea cu oamenii este cea mai importantă și cel mai minunat lucru pe care poți să-l ai în viața ta. După 2 ani de freelancing am înțelesc că nimic nu poate să înlocuiască oamenii. Chiar dacă ești tentat să spui: „Eu mă simt mai bine singur. Nu mă mai potrivesc în nici un peisaj.” Conexiunea umană îți poate schimba traseul prin viață și te poate duce prin locuri la care nici nu te-ai gândit.

Mulți dintre speakerii invitați m-au ajutat apoi să-mi dezvolt proiectul. În timp între noi s-au dezvoltat relații foarte frumoase. De aceea, mă simt mult mai bogată decât anul trecut. Cine subestimează puterea unei comunități nu știe ce pierde.

La început eram întrebată: De ce faci evenimentul asta gratis? Mulți mă suspectau că evenimentul îmi îmi aducea venituri și nu voiam să recunosc. Oamenii nu înțelegeau că îmi doream o comunitate cu care să rezonez.

Emilia Chebac: De la cine ai moștenit acest talent de a a fi atentă la nevoile oamenilor?

Iunieta Sandu: Implicarea și atenția pentru oameni am moștenit-o de la tatăl meu. Când eram mică și veneau musafiri la noi se pregătea de dimineață. Apoi în timpul petrecerii îi întreba constant dacă le place sau dacă își doresc și altceva. Am crescut cu chestia asta. Asta fac și eu la Evenimentele NO.MAD Talks. Îmi doresc ca oamenii să se simtă bine. Mă pun pe mine în papucii lor. Când merg la un eveniment analizez cum mi-ar plăcea mie să mă simt.

Emilia Chebac: Ce te face un moderator bun?

Iunieta Sandu: Să știi că mi-a fost mult timp teamă de poziția de moderator. Mă gândeam că o să scap discuțiile de sub control și nu o să le pot duce într-o zonă interesantă pentru audiență. E nevoie să fii mereu pe fază și să nu lași factorul surpriză să te dezechilibreze.

Emilia Chebac: Ai ales valoarea și nu succesul. Pentru mine valoarea este o noțiune care se construiește în timp. Odată dobândită nimeni nu ți-o mai poate lua. Succesul e o chestiune de top, iar topurile se schimbă mereu.

Iunieta Sandu: Eram întrebată de ce nu fac NO.MAD Talks cu ceva care să spargă topurile. Am drumul meu, pornesc lucrurile atunci când simt că merită să fie făcute. De asemenea sunt întrebată de ce nu iau măsuri să-mi crească pagina evenimentului. Îmi doresc să am pe pagină oameni cu adevărat interesați de freelancing și antreprenoriat care să participe la evenimente și să comenteze.

Emilia Chebac: Despre partea frumoasă a unui frelancer?

Iunieta Sandu: E mare lucru să ai curaj să scrii oamenilor pe care îți dorești să îi cunoști. Când ai surpriza să-ți răspundă nu-ți vine să crezi. Te întrebi: Cum am ajuns eu atât de norocos să stau la o cafea cu omul pe care îl urmăresc de n ani pe facebook. Freelancingul și deschiderea ta către nou îți dau acestă șansă.

Emilia Chebac: Dar cea mai puțin plăcută?

Iunieta Sandu: Cunosc un caz care a trimis 200 de emailuri ca să primească doar 2 răspunsuri. Pentru mine el este un exemplu. Omul asta și-a păstrat optimismul și a continuat chiar dacă a fost refuzat constant. Dacă nu ai răbdare nu reziști în lumea asta.

Emilia Chebac: De ce nu e sănătos ca freelancer să aștepți să fii văzut?

Iunieta Sandu: Dacă aștepți să-ți bată oamenii la ușă apare mai repede dezamăgirea. Dacă nu scrii nicăieri unde poți fi contactat nu se înghesuie nimeni. Mulți freelanceri la început nu știu să se promoveze. Cum să vorbescă despre ei fără să sune a laudă. Se tem de reacții gen: „Hai mai taci, mi-ai spus chestia sta de 10 ori și oricum m-ai plictisit”

Emilia Chebac: Cum arată programul tău, Iunieta?

Iunieta Sandu: Sunt zile când lucrez de acasă, dar și zile dedicate numai întâlnirilor.

Dimineața este cea mai productivă parte a zilei, sunt mult mai creativă. Când lucrez îmi închid telefonul să mă pot concentra. Am de ales între a livra repede și mai bine sau de a mă lungi cu deadlineul pentru că mă uit pe instagram.

Îmi place să dorm la pranz. Așa îmi dau restart la creier. Mai nou meditez dimineața. Asta mă liniștește teribil, iar liniștea pentru mine este priza la care mă încarc.

Emilia Chebac: Pe ce canal te pot contacta viitorii clienți?

Iunieta Sandu: Pentru clienți folosesc doar emailul. Este foarte greu când primești mesaje pe toate canalele să le gestionezi. Recomand un singur canal cu care rezonezi. Ca să fii eficient trebuie să pui niște bariere, altfel pierzi timp prețios. Nu poți fi disponibil non stop, oriunde și oricât.

Emilia Chebac: Omul care ți-a văzut potențialul atunci când erai invizibilă?

Iunieta Sandu: Alexandru Negrea a fost primul care mi-a dat share la proiect chiar de la prima ediție. Mi-a zis: „Wow, ce eveniment frumos!”. Nu mi-a venit să cred.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Iunieta Sandu: Se pare că mai există lucruri care sunt de spus, care sper să ajute pe ceilalți freelanceri pe care n-am reușit să-i scot din casă și care nu mă cunosc.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Iunieta Sandu: Florin Iaru

Emilia Chebac: Ce urmărești să schimbi în oameni?

Iunieta Sandu: Îmi doresc să se gândească mai mult la ce își doresc să facă cu viața lor. Să nu se mai lase conduși de munca ci de pasiuni. Prin evenimentele NO.MAD Talks încerc să-i provoc și să-i scot din mediul în care sunt obișnuiti. Prietenii îmi spun:„Ce bine Iuni că te avem în grupul nostru să ne scoți din zona de comfort. ”

Emilia Chebac: Cum ți-a schimbat viața proiectul NO.MAD Talks?

Iunieta Sandu: M-a intors la mine, m-a făcut să mă pun pe mine pe primul plan. Am realizat ce frumoasă e senzația de a crea ceva din nimic, ceva important pentru ceilalți oameni. Am învățat smerenia atunci când am ajuns prea repede sus. Am învățat să analizez mai bine oamenii. Am invățat într-un an de NO.MAD Talks cât n-am învațat în 10 ani de viață.

Emilia Chebac: Pe 30 septembrie dai startul Seratelor NO.MAD Talks. Poți spune mai mult pentru cei care sunt interesați?

Iunieta Sandu: După 12 ediții de NO.MAD Talks, am realizat că participanții veneau mai mult pentru networking și mai puțin pentru a-și nota idei și a le aplica. Cum am o pasiune pentru clădirile vechi, m-am gândit să organizez seratele în locuri cu poveste. Astfel participanții vor avea parte de o experiență intensă pe 2 planuri. Vor pleca cu idei pe care le vor aplica în dezvoltarea business-ului lor și vor descoperi un loc nou din București împreună cu povestea lui.

Seratele NO.MAD sunt un concept de ateliere. Asta nu înseamnă că vom renunța la NO.MAD Talks, pregătim o nouă ediție pentru luna octombrie.

Iunieta scrie pe iunietasandu.ro. Cei interesați de omul Iunieta Sandu o mai pot urmări pe Facebook  sau pe Instagram.

La finalul interviului am realizat de ce îmi place Iunieta Sandu. Atunci când apare în viața unui om sau trece printr-un loc lasă o urmă. Are darul acela rar de a vedea potențialul din oameni, iar apoi îi ajută să și-l pună în valoare. Pentru a se întâmpla asta creaza tot felul de provocări. Încântată că am descoperit un asemenea om, am plecat de locul întâlnirii noastre zâmbind non stop. Trebuie să recunosc că îmi spunem în sinea mea: cu oameni ca ea lumea noastră mai are o șansă.

După 5 minute am avut brusc senzația că am uitat ceva. Am verificat: telefonul, reportofonul și portofelul. Le aveam și totuși sentimentul persista. Brusc m-am luminat: Uitasem să plătesc. Normal că m-am întors. Nu-mi place să arunc vina pe alții, dar în acest caz charisma Iunietei chiar poartă toată vina.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe emiliachebac.com, pagina de facebook a blogului și pe contul de instagram.

Categorii
Cultură Interviuri

#100DeRomâniCareMăInspiră – Interviu cu Horia Ghibuțiu

Nu cred că am să uit prea ușor interviul cu Horia Ghibuțiu. O întâlnire matinală, pe un ger năprasnic de numai −11 °C. Aveam ceva emoții, dar mi-a venit în ajutor vremea rece (care pentru mine are același efect ca o șampanie bine acidulată pentru tipele petrecărețe). Știu, sună ciudat, dar gerul îmi dă curaj. Asta nu mă împiedică să nominaliz acest interviu, în top, la categoria „nu rata ocazia să te faci de râs… în direct”. Cum aș putea numi altfel întâlnirea cu un om de radio (jurnalist și blogger) unde m-am prezentat cu reportofonul descărcat. Bine că s-a inventat telefonul mobil!

Horia Ghibuțiu mi-a atras atenția prin două proiecte:
• Cartea lui #ÎnTimpCeTuDormeai m-a făcut să pierd două trenuri de metrou. Nu mă omor după proza scurtă și, în general, prefer cărțile de peste 300 de pagini. Deși cartea lui Horia le bifează pe amândouă, mi-a plăcut. Aș spune, chiar nepermis de mult.
• #100DeRomâniCareMăInspiră. Urmăream pe facebook, fără să comentez, de multe ori fără să dau un like. Dar din momentul în care a publicat interviul cu Sandra Ecobescu am început să comentez. Apoi, am aruncat o privire peste comenteriile generate de articolele lui. Se pare că omul a strâns în jurul lui o comunitate super. Genul de comunitate la care aspirăm, în secret, toți toți cei care scriem. Acela a fost punctul în care am realizat că îmi doresc un interviu cu Horia Ghibuțiu pe blogul meu.

Carmen și Horia Ghibuțiu

Emilia Chebac: Cum ți-a venit ideea proiectului #100DeRomâniCareMăInspiră?

Horia Ghibuțiu: Ca și în cazul proiectului #ÎnTimpCeTuDormeai, ideea i-a venit soției mele. N-am făcut decât să mă conformez. Lista celor 100 de persoane am făcut-o împreună, dar am ales oameni care mă inspirau pe mine. Eu am avut ultimul cuvânt. Nu a fost un proiect ușor. E greu să apelezi la 100 de persoane. Timpul a fost scurt, de aceea o parte din oamenii pe care eu îi prețuiesc foarte mult n-au apucat să-mi răspunda (Mircea Cărtărescu, Vlad Voiculescu). Sunt însă încântat că până la urmă a ieșit acest proiect. L-am legat de Centenar. A fost un soi de consemnare a celor 100 de zile din momentul când m-am apucat, până în momentul propriu zis al Centenarului.

Resortul principal al acestui serial a fost să public despre oameni care mă inspiră, însă să încerc să consemnez, legat de Centenar, în contextul în care statul român a făcut puțin și prost. Eu nu am nici o legătură cu statul român, nici nu am vrut să vând proiectul deși au existat multe propuneri. A fost un proiect de sine stătător pe blogul meu care a încercat să demonstreze că la 100 de ani de la Marea Unire există personalități pe care le cunosc și merită evidențiate. Serialul s-a făcut cu întrebări șablon, dar modul în care erau concepute aveau o logică. Am dorit să realizez un portret psihologic.

După încheierea serialului, m-am bucurat să văd că statul român a reușit să facă ceva cu totul memorabil cu ocazia Centenarului. Este vorba de spectacolul Pădurea Spânzuraților a lui Radu Afrim de la TNB, un spectacol monumental care reprezintă un lucru impozant, măreț și care omagiază momentul special pe care l-am consemnat.

Scriitoarea Ana Barton nu putea să lipsească din serialul #100DeRomâniCareMăInspiră

Emilia Chebac: Există un criteriu pentru persoanele alese?

Horia Ghibuțiu: Caut cu obstinație binele, criteriu care derivă chiar din titlul serialului. Acești oameni mă inspiră. Nu celebritatea, nu faptele publice ale unor oameni au fost sursa principală de inspirație, ci faptul că-i cunosc destul de bine pe cei mai mulți dintre ei. Sunt oameni care fie fac bine, fie fac lucrurile bine. Să faci un pic de bine în jurul tău este, cred, cea mai simplistă definiție a patriotismului. O demonstrație a faptului că îți pasă de semenii tăi și de lucrurile înconjurătoare.

Emilia Chebac: Ce ai urmărit cu acest proiect #100DeRomâniCareMăInspiră?

Horia Ghibuțiu: M-a bucurat feedbackul oamenilor. În fiecare zi, erau persoane care îmi spuneau că au descoperit pe cineva. Au fost mici și zilnice triumfuri ale binelui pe care le-am apreciat. Asta a fost scopul principal. Scopul secundar și nu mă sfiesc să spun asta a fost un pic de trafic pe blogul meu.

Emilia Chebac: O întâmplare din viața de jurnalist care ți-a rămas în minte?

Horia Ghibuțiu: Mi-a rămas în minte o întâmplare dulce-amăruie. Eram șeful departamentului de sport la cel mai influent ziar în acel moment. În fiecare zi reveneam la întrebarea banală: cu ce articole (relevante) umplem astăzi paginile? Vara, în sport, sunt anumite perioade când nu se întâmplă nimic. Era în 1997-1998, într-o zi de vară. În mod deliberat am folosit aceste amintiri. Era vorba de antrenorul echipei de tineret de fotbal a României, pe care 2 colegi l-au văzut seara, la mall, într-o intersecție sărutându-se, în timp ce era la volanul mașinii, cu o tânăra care nu era soția lui. A doua zi au venit în redacție și au relatat acest fapt (care avea și nu avea tangență cu sportul). Protagonistul era un sportiv, reprezentant al tricolorului, dar problema era că se afla într-un spațiu public.

Colegii mei s-au sfiit să îl sune, așa că l-am sunat eu. Nu mai este printre noi, motiv pentru care nu-i voi da numele. A crezut inițial că este o farsă făcută de un fotbalist. Chiar a întrebat: „Pancule tu ești?” Nu, domnule, sunt Horia Ghibuțiu! Aseară au fost circumstanțe de offside. A spus: „Domnule era noră-mea”. Dacă dumneavoastră vă sărutați cu nora, asta voi consemna. S-a speriat când a înțeles ca voi publica acest subiect. De ce povestesc asta? N-am avut rapacitatea tabloidă de a da un subiect, care dă din coadă, doar pentru că nu aveam ce să publicăm. M-am consultat cu directorul ziarului care avea niște principii destul de solide. Să nu atacăm familia și credința unui om. Poate fi considerat atac la adresa familiei, dar pe de altă parte era o crasă neglijență în spațiul public.

Partea simpatică a fost că început să mă caute ziariști, de la alte publicații, să mă convingă să nu public așa ceva. „Hai domnule că este prietenul nostru, jucăm table cu el.” A existat chiar și o tentativă de corupție. L-am publicat, dar vreo 3-4 zile m-am uitat în spate destul de speriat pentru că primisem și amenințări de la o galerie (foarte mare) care ținea cu echipa respectivă. Am povestit această întâmplare ca să înțelegi care era mecanismul în presă la un moment dat.

Emilia Chebac: Despre jurnaliști și jurnalism?

Horia Ghibuțiu: Sunt destui jurnaliști pe care îi admir Cristian Delcea, Andrei Crăciun, Cătălin Tolontan. În străinătate e un pic mai simplu, pentru că oamenii din acest domeniu, în principiu, fac cam același lucru. Când te dedici unui singur lucru devii un profesionist mai bun.

În România, în ciuda faptului că au apărut atâtea surse noi de media, este în continuare un pic aglomerat, nu ai timp suficient să stai pe un subiect. Mă refer la colegii minunați de la RiseProject care fac investigații.

În alte spații, există freelanceri care primesc granturi pentru munca lor. Au început să se miște lucrurile și în Romania. Urmărești un subiect și primești și bani. Sunt oameni care nu stau în redacție și au un răgaz de 3-6 luni să se ocupe de un subiect. Există și riscul să sapi 3-6 luni la un subiect și să nu-ți iasă.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Horia Ghibuțiu: Sunt mulți de la Mircea Cărtărescu, Vladimir Tismăneanu la H.R. Patapievici. Sunt personalități de la care am învățat enorm, dar sunt multe altele poate nu atât de sonore, în societatea românescă, dar care se regăsesc în acel serial #100DeRomâniCareMăInspiră. Nu înseamnă că cineva validat de public trebuie să se bucure de prețuirea noastră. Poți să admiri oameni din familia ta. Am avut un unchi care a fost primul profesor bilingv din Romania de la care am avut foarte multe de învățat. Cumsecădenia lui, muntele de erudiție care era, omul așezat în ton cu vremurile astea erau mai importante pentru mine.

Specialiștii adevărați, în orice domeniu, n-au timp să apară la televizor. Există o explicația foarte simplă pentru cei care aleg să își facă reclamă în acest fel și care sunt disponibili să comenteze orice (pretutindenari cum i-a numit Radu Paraschivescu). Au răspuns la telefonul dat de un producător.

Emilia Chebac: Dacă ai fi într-o funcție, care ți-ar permite să schimbi ceva în România, ce ai alege să faci?

Horia Ghibuțiu: În primul rând n-am să fiu niciodată într-o astfel de poziție. Deși paradoxal ca un comunicator ce mă aflu, de vreo 30 de ani, ipotetic vorbind aș putea face asta. Sunt și eu un micro influencer, dar departe de mine ideea că un om este capabil, singur, să schimbe moravuri. Nu cred în personalități demiurgice care ajung, la un moment dat, să creeze o nouă Românie printr-o simplă apariție.

Emilia Chebac: Ce te deranjează cel mai tare?

Horia Ghibuțiu: Foarte multe lucruri: lipsa de educație, mizeria, disprețul față de bunuri publice. Sunt îngrijorat când oamenii declară, cu emfază, că-și doresc cel mai tare cultură, educație și sănătate. Mulți rup în două presa tabloidă, dar sunt ispitiți să mintă, să pară mai deștepți decât sunt și cu preocupări mai înalte.

Emilia Chebac: Un eșec care s-a dovedit o binecuvântare?

Horia Ghibuțiu: Îmi este greu să identific unul, dar cu siguranță au fost destule și vor mai fi. Din păcate n-am învățat din toate. De aceea, nu mi-aș dori să mai am 16-18 ani. Sunt convins că aș repeta aceleași greșeli, dacă nu și altele noi. Nu știu de ce, pe plan profesional sunt ispitit să trag mai multe foloase decât în plan personal.

Emilia Chebac: Ești de acord cu afirmația: eșecurile te fac să mergi mai departe?

Horia Ghibuțiu: Nu obligatoriu. Nu e musai să devii dintr-o dată un învățat care, dacă se confruntă a 2-a oară cu o situație, să o traverseze fluierând.

Eșecurile te pot face să ajungi într-o depresie teribilă și să-ți pierzi încrederea în tine (imaginea pe care ți-o creezi tu despre tine).

Dacă ajungi să crezi ce spun alții depre tine, că ai avut un eșec, poți să generezi și alte eșecuri. (imaginea pe care și-o creează alții despre tine).

Emilia Chebac: Ai un motto?

Horia Ghibuțiu: Zâmbește, mâine va fi mai rău (Murphy). Încerc să trăiesc clipa. N-am nici cea mai vagă idee ce se va întâmpla mâine.

Emilia Chebac: Toți avem momente când simțim că ne fuge pământul de sub picioare. Ce te motivează să mergi mai departe?

Horia Ghibuțiu: Căsnicia, familia, cățelușele.

Emilia Chebac: De ce îți este cel mai tare teamă?

Horia Ghibuțiu: Mi-e teamă de lucruri pe care n-aș putea să le controlez. Mi-e teamă să nu trăiesc vremuri de război. Nu vreau să lupt împotriva altor oameni, dar pe de altă parte, simt că este datoria mea să-mi apăr familia. Dar familia mea nu coincide cu întreaga țară.

Emilia Chebac: De ce ai aceptat acest interviu?

Horia Ghibuțiu: Pentru că ți-am citit siteul, mi s-a părut interesant, iar abordarea ta a fost absolut decentă. Încerc să încurajez oamenii. Refuzul mi s-ar fi părut țâfnos, nu mă caracterizează. E adevărat că nu dau foarte des interviuri. Am o ocupație în care mai mult solicit decât acord și e bine ca lucrurile să rămână așa.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Horia Ghibuțiu: Scriitoarea Camelia Cavadia. Îmi este prietenă și este un om fain.

Emilia Chebac: Horia știu că ai și sânge maghiar. O întâmplare amuzantă?

Horia Ghibuțiu: Eram un băieițel de 10-11 ani la Tg. Mureș. Am copilărit, în vacanță, cu două surori unguroaice. Eram cu una din ele, pe un derdeluș, când au venit spre noi niște vlăjgani de clasa a VIII-a. Nu mai țin minte de la ce ne-am luat, dar am început să ne batem. De fapt, am încasat o bătaie strașnică. Pănă am ajuns acasă eram convins că o luasem pe coajă pentru că eram român. Fata cu care eram a fost tare simpatică. I-a povestit fratelui meu că i-am făcut praf pe atacatori. Aveam buza zdrențuită, iar asta a fost foarte bine pentru vanitatea mea de băiețel. Ulterior, am realizat că nu avea nici o legătură cu originea etnică ci cu faptul că eram un bucureștean arogant! Eram foarte tânăr, sclifosit și îmi plăcea teribil să mă dau mare.

Dacă interviul cu Horia Ghibuțiu v-a captat atenția, intrați pe blogul lui și citiți despre cele 100 de personalități care îl inspiră. O să descoperiți modele de care societatea românească are atâta nevoie.

În timp, mințile acestor oameni vor triumfa asupra celor care au capacitatea să-i prețuiască, în vreme ce, peste mințile celor care astăzi captează lumina reflectoarelor, se va așterne praful uitării. Natura umană nu este făcută să fie fidelă oamenilor ieftini. Chiar dacă uneori ne mai lăsăm manipulați de marketingul agresiv, tânjim după unicitate și valoare. Oamenii cu har și talent au nevoie de aprecierea noastră, cei cu abilități se descurcă și singuri. Dacă personalitățile, care aparțin primei categorii, își fac timp să raspundă la mesajul admiratorilor (online și offline), pentru personajele din a II-a categorie, cei care îi urmăresc reprezintă doar o cifră. O alegere pe care o facem singuri, prin care ne dăm acordul cum vrem să fim tratați (oameni sau cifre).

„Detest prescurtările, absența diacriticelor, uniformizarea comunicării în scris. Comunicarea digitală din 2018, media sau social media, arată de parcă cineva a dat Restore la Recycle Bin.” – Horia Ghibuțiu

Nu puteam să nu închei acest interviu cu Horia Ghibuțiu fără un citat din cartea lui #ÎnTimpCeTuDormeai.

Pe Horia Ghibuțiu îl puteți urmări pe facebook  și pe instagram. 

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

Fotografiile sunt din arhiva personală a jurnalistului Horia Ghibuțiu.

Categorii
Diverse Interviuri

Lumea reală a unui ilustrator – un interviu cu Alexia Udriște

foto credit: Cătălin Olteanu

Cum poți începe intro-ul unui articol la un interviu cu Alexia Udriște? O ilustratoare de numai 22 de ani, talentată, scandalos de sinceră, cu o frumusețe care nu te agresează, dar pe care nu o poți ignora și care sub aparența de fragilitate ascunde o voință de fier. A desenat de când se știe. Deși familia a încercat să o îndrume spre lucruri practice, arhitectură, îi convinge să o lase să meargă la liceul de artă din Craiova. Proaspăt absolventă a secției de design industrial, realizează că singurul lucru pe care știe, cu adevărat, să îl facă bine este desenul. Era pasionată și de fotografie, dar l-a cunoscut pe Cătălin Olteanu (fotograf profesionist, care ulterior îi va deveni soț) și cum nu a simțit nevoia de competiție în cuplu s-a orientat spre ilustrație. Ce desena punea pe net, iar după o lună a venit și primul proiect. Teatrul Ion Creangă căuta un ilustrator pentru o piesă. Inițial a fost convinsă că râd de ea, dar s-a dus la întâlnire și acela a fost punctul de unde a pornit totul.

Deși a avut șansa să întâlnească oamenii potriviți în momentele potrivite, la început nu a fost simplu. Primul email a venit cu multe lacrimi deoarece nu știa ce să răspundă. A trebuit să se descurce singură. Fiind la debut nu se înghesuia nimeni să-i ofere sfaturi și trăia permanent cu impresia că nu stăpânește nimic. Mai adăugați și o vârstă fragedă, fără studii în domeniu, pe scurt o persoană care se apucase de ilustrații după cum o tăia capul. Mărturisește că a fost teribil de greu, provizoratul a durat vreo 3 ani, apoi oamenii din industrie au început să-i răspundă la întrebări. A învățat să-și aprecieze corect munca și nu a acceptat oferte sub prețul pieței, chiar dacă abia pornise pe acest drum.

În primii ani de activitate, funcționa după principii stricte: nu lași un email 3 ore fără răspuns, nu poți întârzia un deadline, eventual să fie gata cu 3 zile înainte. Treptat a înțeles că munca în exces se poate transforma într-un dezavantaj, dacă nu-ți introduci și momente de relaxare. A mai înțeles că nu lezezi calitatea proiectelor dacă în timp ce îți citești emailurile savurezi și un ceai. A învățat, că este important, să-și alinieze programul cu al soțului pentru a se putea bucura de timp liber și de vacanțe petrecute împreună. Fiecare zi a fost un joc de organizare continuu. În timp, a ajuns să-și gestioneze din ce în ce mai bine programul.

Emilia Chebac: Cum ai defini stilul unui ilustrator?

Alexia Udriște: Chestia cu stilul este ciudată pentru că nu o faci gândit. Există mentalitatea că dacă te apuci de ilustrație trebuie să ai un stil recognoscibil. Acest mod de a gândi creează presiune. Realizez că toți ilustratorii se confruntă cu acest neajuns, deoarece este ceva ce am simțit și eu la început.

Îmi place să spun că stilul unui ilustrator este fix ca stilul unui scriitor. Cu cât scrii mai mult cu atât devii mai bun. Stilul se conturează în timp. Dacă alegi un stil ușor de recunoscut de la început, acest aspect te limitează. Stilul nu este ceva pe care ți-l impui, este ceva ce construiești în timp.

O ilustrație și o carte. Ce au în comun? Ambele îți taie respirația… foto credit: Cătălin Olteanu

Emilia Chebac: Cum și-a construit stilul Alexia Udriște?

Alexia Udriște: La mine a venit în timp. Dacă privesc în urmă, în primii 2 ani, se vedea că nu aveam suficient curaj. Din școală pleci cu niște reguli, iar tu ca ilustrator și om care vrea să facă ceva trebuie să te scuturi de toate aceste cutume. La început mergeam pe principiul să fac ilustrații cu imagini accesibile pentru copii. Nu gândeam mai departe și nu îmi impuneam provocări. Într-o zi m-am întrebat: ce pot să aduc în plus la fiecare ilustrație? Ce aș putea schimba ca să provoace pe cineva vizual? Acum așa procedez, dar așa ceva nu se întâmplă peste noapte. Privind în urmă sunt proiecte de care mă simt stânjenită. Fac ilustrație de 4 ani. În spate este un volum foarte mare de lucru. În primii 2 ani, fiecare proiect nou genera plânsete, uneori venea și cu panică. Știam ce vreau să fac, dar aveam senzația că nu îmi iese. Nu știam cum să merg mai departe din lipsă de exercițiu. Dar nu m-am sustras de la nici o provocare. Nu știam cum se face o carte și a venit cineva și mi-a cerut o carte. Nu știam cum se face un poster și a venit cineva și mi-a cerut un poster. Lucram mult și prost. Un proiect care acum îl fac în 3 zile, dura atunci și 2 luni.

Emilia Chebac: Un interviu care te-a făcut să te simți inconfortabil?

Alexia Udriște: Am avut un interviu și mă simțeam tare prost, deoarece părea că nu dădeam nici un răspuns satisfăcător. Cine îmi lua interviul se aștepta la o persoană boemă, genul care stă în pat, își bea ceaiul, toate ideile curg și le picteză. Există viziunea că ilustratorii sunt toți niște artiști zburători.

Emilia Chebac: Cea mai mare provocare cu care te confrunți?

Alexia Udriște: Cea mai mare provocare pe care mi-o aduce acest job este partea de management din spate. Sunt zile când desenez 30% și fac email-uri și brief-uri 70%, iar acest aspect este cel mai stresant. Dacă în afară sunt oameni care se ocupă de această parte, aici ești pe cont propriu.

foto credit: Cătălin Olteanu

Emilia Chebac: Dacă ai putea, ce ai schimba în România?

Alexia Udriște: Sistemul educațional, dar ca să faci asta trebuie să fii super erou. De aceea, o apreciez enorm pe Adina Horga – Grădinița Bergman care a plecat din Arad cu un concept foarte fain de grădiniță, pe care l-a implementat în Sibiu și în București. Copiii sunt urcați în autocar și merg să învețe în pădure. Mi se pare un curaj demențial să faci așa ceva în România. Dacă îi crești astfel de la 2 ani, clar o să iasă niște oameni altfel.

Emilia Chebac: Ai fost vreodată tentată să pleci din țară?

Alexia Udriște: În fiecare zi. Prima dată am vrut să plec în clasa a XI-a la facultate. Visurile mele nu s-au aliniat deloc cu realitatea. Acela era momentul potrivit. Astăzi am lângă mine un om care, timp de 12 ani, și-a construit o carieră aici și să-l pun să o ia de la zero, după atâția ani de muncă, în altă parte nu este o abordare sănătoasă.

Emilia Chebac: Unde ți-ar plăcea să trăiești?

Alexia Udriște: Bucureștiul este un oraș în care dacă ies din casă la o întâlnire mă enervez de 10 ori și-mi stric ziua, unde nu poți să respiri în intersecții și care mă face constant nefericită. Cred că aș alege Oradea. M-aș muta și mâine. Mi-ar plăcea să trăiesc și la țară, dar acolo ai o comunitate de oamenii cu care clar nu ai nimic în comun (Râde). Nu mai spun dacă ai o urgență și ai nevoie de o ambulanță.

Emilia Chebac: Ce îmi poți spune despre proiectele tale? Le-ai căutat sau ele au venit spre tine?

Alexia Udriște: Am fost norocoasă. Niciodată nu am căutat proiecte. Ele au venit spre mine. A contat, foarte mult, faptul că eu am avut o comunitate, cu mulți oameni, la început adunată în jurul fotografiei. Când m-am mutat în București, oamenii aceștia mă știau ca Alexia Udriște de pe net, dar nu știau prea bine cu ce mă ocup, doar că puneam poze drăguțe cu cărți. Pentru început a fost necesar să-i fac să înțeleagă că eu fac ilustrație, apoi că eu sunt Alexia Udriște și nu prietena lui Cătălin Olteanu. Persoanele pe care le aveam la friends au devenit comunitatea cu care am început să interacționez și așa au început să mă cunoască. A fost un proces ciclic în care a trebuit constant să conving că fac lucruri.

Emilia Chebac: Ai un hobby?

Alexia Udriște: Broderia, am învățat să brodez de la mama. Se simțea nevoia de ceva care să mă relaxeze. Acum 2 ani am realizat că nu am nici un hobby. Pentru mine desenul nu este un hobby, este un job. Lectura s-a transformat și ea într-un task, în momentul în care am început să primesc tot mai multe cărți de la edituri. Nu obișnuiesc să pun pe net o carte pe care nu am citit-o. Din acest motiv, amân mereu cărțile din listă mea, deoarece încerc să citesc ce primesc.
După 1 an de brodat a apărut… un proiect de păturici cu Somnmic. Sunt desenele mele imprimate pe textil, bumbac natural, cusute de Alexandra Druță, apoi brodate de mine.

Fotografie nuntă, foto credit: Cătălin Georgescu
Fotografie nuntă, foto credit: Cătălin Georgescu

Emilia Chebac: Fotografiile de la nunta ta sunt atipice. Cine le-a realizat?

Alexia Udriște: Au fost realizate de Cătălin Georgescu, fotojurnalist care face fotografii la evenimente. Știam ce o să abordeze, s-a ținut după noi, cu excepția a 4-5 fotografii care au fost înscenate, pentru restul nu am pozat.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre cine ți-ar plăcea să citești pe blogul meu?

Alexia Udriște: Adina Harga mi se pare un spirit de antreprenor și de mamă care vrea să schimbe lucruri și încearcă să o facă într-o societate care este împotriva ei.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Alexia Udriște: Mi-ai spus la un moment dat, printr-un mesaj, că ai vrea un interviu. Am văzut că ai făcut unul cu Simona (scriitoarea Simona Antonescu), apoi mi-a scris Simona și am avut confirmarea că este ok. M-am gândit că dacă îți faci curaj să îmi scrii, voi accepta.

foto credit: Cătălin Olteanu

Emilia Chebac: Ai un tatuaj. Are o poveste?

Alexia Udriște: Tatuajul a fost cadoul meu de 18 ani. Mi-am zis că este bine să pornesc de la început cu un principiu: nu te lua prea în serios. Zic că-mi reușește. Este un soi de post-it pe care îl am chiar pe piele.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Alexia Udriște: Mi-e tare greu să răspund, fiindcă nu am oameni pe care-i admir pe de-a-ntregul. Am mereu rezerve când trebuie să răspund la o astfel de întrebare. Îmi plac o groază de oameni, dar cred că admir lucruri diferite la fiecare. Nu cred că există cineva care să poată bifa toate cerculețele.

Emilia Chebac: 3 persoane pe care le urmărești în on-line?

Alexia Udriște: Oana Botezatu,  Marius Comper,Veronica Soare și nu pot să nu-l menționez și pe Vlad Eftenie  aici. I-am făcut 4… și mai am!

Emilia Chebac: Refuzi proiecte?

Alexia Udriște: Da.
• Refuz din start dacă nu-mi place cum îmi scrii și cum mă abordezi, deoarece îmi indică cum vor funcționa raporturile dintre noi.
• Refuz dacă simt că o persoană vrea să lucreze cu mine, doar pentru că mă cheamă Alexia Udriște, dar nu mi-a văzut portofoliul și nu știe ce fac. Atunci când se poate, prefer să recomand o altă persoană.
• Refuz și atunci când pare că am o conexiune foarte bună cu cineva, dar ajungem într-un punct al proiectului în care nu există consens. Uneori aparențele înșeală.

Ilustrațiile Alexiei sunt o încântare. A ajuns aici pentru că nu a lăsat panica, care o mai încearcă uneori, să îi stea în drum. Deși este revoltător de tânără, Alexia este o sursă de inspirație pentru oricine. Dincolo de ilustrație, Alexia citește enorm. Un atu care a cântarit foarte mult atunci când mi-am dorit un interviu cu ea. Nu leagă prietenii de dragul de a se împrieteni, evită cercurile cu oameni care nu îi transmit o stare pozitivă, argumentându-mi că sănătatea ei mentală este mai importantă decât apartenența la un anumit grup.

Un lucru mi-a fost foarte clar la finalul interviului cu Alexia Udriște. Ea alege să fie altfel. De aceea, nu am putut să nu mă întreb: oare dacă tot mai mulți oameni ar alege să fie altfel, în loc să fie trași la xerox și încolonați, nu ne-ar fi mai bine?

Ilustrațiile Alexiei le puteți vedea și pe contul ei de Instagram.

Categorii
Cultură Interviuri

Andreea Tănăsescu: La blouse roumaine este opera Reginei Maria din punct de vedere al comunicării și acțiunii

Washington D.C. 24 iunie 2018 / credit foto: Ioana Buliga

Pe facebook se declanșase o adevărată isterie. Comentariile curgeau și multe persoane și-au pierdut atunci controlul. Să ripostezi împotriva unor derapaje morale este în regulă, dar să folosește un limbaj care pică în derizoriu nu ajută cu nimic. Nu agreez lipsa de respect pentru limba româna. Pentru a fi mai explicită, valul de ostilități era declanșat de coperta unei reviste glossy cu Elena Udrea însărcinată. Din acest motiv, am refuzat să mai intru pe facebook, dar am fost mai prezentă, în acele zile, pe Instagram, unde era mai multă decență. Mă preocupa articolul pe care voiam să-l public pe 1 Decembrie 2018. Îmi doream un om al prezentului. Un om care a reușit prin proiectele lui să schimbe ceva. Un om care să iubescă, cu adevărat, România și oamenii ei. Căutând inspirație, pierdeam vremea pe instagram și deodată o postare mi-a atras atenția. În plin scandal cu coperta „buclucașă”, pe pagina de instagram La blouse roumaine, Andreea Tănăsescu își îndemna urmăritorii să vină cu propuneri pentru o… copertă. Căuta o fată sau o femeie care să fie imaginea La blouse roumaine pentru primul numar al revistei. Am fost atât de entuziasmată, încât atunci pe loc, i-am trimis un mesaj. Găsisem persoana perfectă pentru articolul de 1 Decembrie 2018. Am așteptat emoționată un semn din partea ei. Mi-a răspuns, iar restul este deja istorie. Acum după ce am cunoscut-o, aflând cât este de ocupată, am realizat cât de norocoasă am fost.

Andreea Tănăsescu

Emilia Chebac: Ce îmi poți spune despre geneza proiectului La blouse roumaine?

Andreea Tănăsescu: În 2012, pe 7 noiembrie a fost lansată pagina de Facebook La blouse roumaine. Este o poveste magică de social media și pleacă, de fapt, de la un film. În 2006, am dezvoltat un Proiect Transmedia colaborativ pentru copii, prin care învățau cum să facă singuri filme și să creeze conținut. Oamenii au fost reticenți la tipul acesta de producție. Nu credeau că elevii de școală ar fi putut produce video-uri, ceea ce azi e o normaliatate. Deși am lucrat intens timp de 2 ani, proiectul nostru a eșuat. Interesele televiziunilor din România erau altele, nu educația copiilor.

Am luat foarte personal faptul că nu am reușit să continui acel proiect. Avem sentimentul că am pierdut pe cineva drag. Tocmai din această cauză, nu l-am abandonat într-un sertar și ca să renască cândva l-am împărțit în pagini de facebook. Așa a devenit un proiect viu, organic.

• Queen Marie of Romania, pentru că și povestea Reginei Maria era în producția proiectului dedicat copiilor. Pagina facebook era atunci pentru mine un instrument prin care puteam să transmit cunoaștere, informație și inspirație. Dacă privim în urmă, vedem cât de multe s-au construit, din 2009 până acum, datorită acestor articole.
• În 2012 am realizat că nu creasem nici o pagină cu costumele filmului. Într-o discuție cu o prietenă foarte apropiată, în care îi mărturiseam că nu mai vreau să stau în România, pentru că nu se întâmplă lucruri și doresc să mă întorc în Anglia, am luat decizia să lansez La blouse roumaine. A avut prioritate pentru că am intuit că este un proiect de social media în care oamenii pot contribui.

Mecanismul paginii Queen Marie of Romania funcționa ca un spectacol. Transmiteam conținut, iar oamenii aplaudau la final, dar rareori veneau cu o contribuție. Era încă în modelul internetului 1.0 în care eram doar consumatori și nu producători de conținut.

La blouse roumaine este expresia internetului 2.0, o formă total participativă de interacțiune cu conținutul. Fiecare avea acasă o poveste. Am continuat ce aș fi vrut să fac în filmul cu copiii și am adus povestea iei românești în contemporan. Când am descoperit că pe fiecare costum, ie este narată o viziune despre lume și viață a unei comunități, am realizat că ia este conectorul nostru. Apoi totul s-a legat atât de frumos și organic, iar rolul meu a fost de a ghida informațiile și poveștile frumoase care veneau în număr foarte mare. Acest proiect a presupus o participare a oamenilor, ei nu se rezumau să fie doar spectatori. La blouse roumaine a promovat și generat o mulțime de inițiative.

Emilia Chebac: Un exemplu de astfel de promovare?

Andreea Tănăsescu: Blogul Semne Cusute m-a inspirat enorm și l-am susținut. Ioana Corduneanu lucra singură, fără audiență, dar ce dezvolta era fabulos. M-a ajutat foarte mult și un atu profesional. Munca mea în cinema era să descopăr talente, oameni și idei, care apoi erau promovate și intrau în procesul creativ al unei producții de film. Mutându-mă în social media am operat la fel. Am descoperit oameni și idei pe care le-am pus cap la cap.

Emilia Chebac: Cum ai gestionat avalanșa de mesaje venite spre tine când ai început proiectul La blouse roumaine?

Andreea Tănăsescu: În primele 4 luni de existență ale comunității scrisorile de dor, de durere, de depărtate de țară m-au făcut să lucrez cu lacrimi în ochi în fiecare zi. „Nu plânge, ai o treabă de făcut!”, îmi spuneau cei din jur.

Emilia Chebac: Andreea observ că militezi pentru exprimarea emoției, deși am fost setați că este un sentiment ce trebuie reprimat. De ce?

Andreea Tănăsescu: Emoția, sensibilitatea prevalează. Dacă noi încercăm să o reprimăm nu este în regulă, este bine să o exprimăm și să o canalizăm spre lucruri pozitive și frumoase.

Emilia Chebac: Cine au fost oamenii care te-au încurajat cu acest proiect?

Andreea Tănăsescu: Era o lume pe care o purtam în mine, iar când am început producția de film, spuneam povestea României străinilor din echipele de filmare. Lumea oamenilor de film, a actorilor, e un mediu propice. Ei sunt mult mai deschiși decât alte categorii de oameni. Unul din artiștii care m-a încurajat să spun povestea României a fost actorul Andy Garcia. Când am lucrat cu el la Modigliani, era fascinat de România, inclusiv de figurația care venea la film. Îmi spunea: „Aveți aur aici, oamenii acestei țări sunt aur, expresivitatea lor, ce faceți voi este este fantastic!” Am avut o discuție cu el la finalul filmului și mi-a spus: „Trebuie să-mi promiți că vei face ceva pentru oamenii acestei țari. Promite-mi!” I-am spus că nu este nevoie să-i promit deoarece este în natura mea să fac asta. Andy Garcia mi-a dat aripi. Cuvintele unui om și susținerea lui pot fi fundamentale în evoluția altui om. Andy Garcia și regizorul filmului Modigliani, Mick Davis m-au susținut enorm, mental, în tot ce am dorit să fac și asta a fost pentru mine un factor determinant.

„Era o lume pe care o purtam în mine” /credit foto: Dragoș Cristescu

Emilia Chebac: Înainte de proiectul La blouse roumaine ai lucrat în cinematografie. 1-2 întâmplări care te-au făcut să realizezi că luai decizii bune?

Andreea Tănăsescu: Succesul care l-am avut cu filmul The Fall în regia lui Tarsem Singh. Am găsit-o pe Catinca Untaru – Alexandria, fetița din rolul principal , în condițiile în care toată lumea îmi spunea că nu voi reuși. A fost primul rol principal al unui copil, din România, într-un film internațional. Avea doar 7 ani.

Așa am găsit-o pe Ana Maria Marinca, o actriță de teatru, care în Sex Traffic avea să joace primul ei rol într-un film. Și nu oricum. Ana Maria a câștigat pentru debutul său premiul BAFTA, fiind prima româncă căreia i s-a acordat această distincție. Lucram împreună cu doamna Amalia Spălățelu, mentorul meu în lumea cinematografiei, la studiorile MediaPro de la Buftea. Prin mâna ei au trecut toți marii actori, realiza castinguri încă de pe vremea lui Sergiu Nicolaescu. Îmi amintesc cum o întrebam:
– Ce ne facem, doamnă Amalia, că n-am găsit actrița?
– Andreea, ar trebui să căutam la Piatra Neamț.
În acele timpuri, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, acum 10 ani, era o pepineră extraordinară de tineri actori. Așa am găsit-o pe Ana Maria Marinca, o actriță de teatru, care în Sex Traffic avea să joace primul ei rol într-un film.

În mijloc Adele purtând bluza Tom Ford – inspirată după o ie românească

Emilia Chebac: Marii creatori se inspiră, nepermis de mult, din costumul popular românesc. Genială viziunea ta de a folosi pozitiv toată povestea. Cum te-ai gândit să legi numele lui Adele de România?

Andreea Tănăsescu: Eram la Londra, când Adele a apărut, pe coperta revistei Vogue, într-o bluză creată de Tom Ford care avea la bază o ie românească. Atunci pentru mine La blouse roumaine a fost #GiveCredit. Am realizat că putem trece de la “uite ce ne-a făcut Tom Ford, ne-a luat ia”, la situația de a folosi pozitiv aceast moment. Ok, ia noastră este valorizată de Tom Ford, este prezentată de Adele care este vocea mileniului, atunci hai și noi lângă ea. O modalitate prin care putem arăta străinilor de unde vine ia. Mecanismul a fost să creeăm content în așa fel încât hastagurile să ducă spre România. În 2012 imaginea cu Adele nu ducea nicăieri, astăzi dacă dai Adele și Tom Ford apare La blouse roumaine, apare România.

Emilia Chebac: Te desparți vreodată de acest proiect sau îl porți permanent cu tine?

Andreea Tănăsescu: Sincer, proiectul La blouse roumaine este cu mine oriunde și oricând. Sunt multe nopți nedormite. Este o testare permanentă ca și cum ai coase. Mai pui ceva, iese altceva și continui modelul. Au fost campanii de Ziua Iei, de #GiveCredit în care am dormit și câte 2 ore pe noapte.

Emilia Chebac: Unde îți găsești inspirația ?

Andreea Tănăsescu: Vine din atâtea direcții încât trebuie să am grijă. Am fost nevoită să învăț să calibrez, pentru că altfel riscam să mă confrunt cu un tzunami de emoții. Iar asta nu este în regulă, deoarece emoția poate să năvălească și să distrugă tot ce am creat.

„Sânzienele au îmbrăcat Planeta în ie” – București 2013 / credit foto Mihaela Noroc

Emilia Chebac: Cum ai ales Ziua Iei?

Andreea Tănăsescu: Ideea de Ziua Universală a Iei a venit în decembrie 2012 – ianuarie 2013. Oscilam între Sf. Marie și Sânziene. Crescând în Ardeal, Sântă Mărie era ziua în care toată lumea poartă haine de sărbătoare. Prietena mea, Diana Năstase m-a sunat pe 7 ianuarie 2012 și mi-a spus: „Te văd atât de preocupată de Ziua Universală a Iei, uite astăzi doctorul mi-a recomandat sânziene și e Sfântul Ion de iarnă. Sânzienele sunt la Sfântul Ion de vară. Ce zici? Rămâne 24 iunie?” Pentru mine a fost un argument extraordinar. Mi-am imaginat atunci că Sânzienele erau îmbrăcate în ii. Tot Diana mi-a scris despre povestea unei tradiții din Țara Oașului unde este obiceiul ca dimineața, în ziua de Sânziene, fetele să meargă la o apă curgătoare, să intre în ea, apoi să culeagă florile cu rouă și să le pună pe cămașă. Probabil așa s-au născut iile. Probabil că acest factor magic a determinat succesul Zilei Universale a Iei care se sărbătorește pe 24 iunie. Sânzienele au îmbrăcat Planeta în ie. Acum este recunoscută oficial în SUA, dar nu și în Romania.

Emilia Chebac: Cum explici succesul proiectului La blouse roumaine ?

Andreea Tănăsescu: A avut succes pentru că a fost un proiect liber, care nu a avut în el nici o miză financiară și nici o restricție. Noi nu am avut site mult timp, site-ul este de dată recentă. La început am lucrat exclusiv pe social media: facebook, twiter, instagram. Proiectul a crescut organic. Ne-am bazat discursul pe o imagine extrem de puternică și elocventă, opera lui Henri Matisse, La blouse roumaine, prin care arta modernă recunoaște originea unui simbol al feminității românești universale.

„Te așteaptă o mare dragoste, dar nu o iubire în sensul unei relații, ci o altfel de dragoste” – Peleș 1923

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Andreea Tănăsescu: Bineînțeles Regina Maria. Am descoperit-o în 1990, când am cumpărat prima carte scrisă de ea „Povestea vieții mele”. Nu am am citit-o pe toată, doar primul volum. Aveam 14 ani și nu înțelegeam prea bine contextul. Apoi, am avut o experiență specială în 2009 la Noaptea Muzeelor, la Muzeul de Istorie al României, unde erau expuse fotografii cu Regina Maria și Principesa Ileana. Imaginile mi-au transmis o așa emoție, de parcă erau vii și voiau să îmi spună ceva. Am căutat cărțile, am reînceput să citesc și am realizat că generația noastră nu știe nimic de Regina Maria și Principesa Ileana.

Apoi s-a întâmplat ceva extraordinar, visul cu Regina Maria. Eram în 2010 la Londra. Lucram, împreună cu un grup din mai multe țări, la un proiect de documentare. Era chiar în ziua nunții prințului William cu Kate Middleton și tot Regatul sărbătorea. Deși era liber, m-am dus la birou împreună cu o colegă japoneză care era înebunită să-i povestesc despre Regina Maria. În noaptea dinaintea acestei întâlniri am a avut un vis cu Regina Maria atât de puternic, încât aș putea să scriu o carte în jurul lui. Dimineață când m-am trezit, pagina Queen Marie of Romania avea 10 000 de likeuri. Am visat-o pe Regină în Hotelul Majestic din Sinaia, hotel construit în 1920 și transformat în spital pentru răniții din Al Doilea Război Mondial, spunându-mi că mă așteaptă o mare dragoste, dar nu o iubire în sensul unei relații, ci o altfel de dragoste. Probabil că marea dragoste este de fapt La blouse roumaine. Am simțit că, momentul acela în care eu m-am întâlnit cu Regina Maria în vis, a fost ca o sudură a legăturii dintre mine și ea. Dimineață i-am povestit la birou Harunei. Era atât de încântată încât îmi spunea: „Angels, angels! Regina e cu noi!” Eram tare de fericită că am primit un semn. Am înțeles atunci că există o conexiune între mine și Regina Maria. Practic este mentorul meu! Din punct de vedere al acțiunii, al comunicării pot spune că La blouse roumaine este opera ei. De fiecare dată când am o dilemă, mă duc și caut în cărți să văd cum ar fi acționat Regina Maria.

Emilia Chebac: Ai o ie preferată?

Andreea Tănăsescu: Îmi este greu să aleg pentru că le iubesc pe toate tare mult. În fiecare zonă găsesc o poveste extraordinară de frumos, de armonie, de creativitate. Sunt mai atașată de ia de Gorj, încă nu-mi dau seama de ce. Port însă cu mare drag ia bunicii, din Țara Făgărașului, de acolo de unde ea s-a născut.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Andreea Tănăsescu: Pentru că mesajul, pe care l-am primit de la tine, era foarte bune scris, cu respect pentru limba română. Modul cum te-ai adresat, modul în care mi-ai pus întrebările și spațiul pe care mi l-ai dat, fără presiune, pentru mine a însemnat foarte mult. Merg pe intuiție. Am simțit că pui preț pe ceea ce faci și acest aspect este foarte important.

Emilia Chebac: O provocare, o persoană despre care ai vrea să citești pe blogul meu?

Andreea Tănăsescu: Aș vrea să citesc despre o femeie pilot.

Emilia Chebac: O personalitate care a purtat cu cinste ia ?

Andreea Tănăsescu: Smaranda Brăescu la întâlniri, conferințe și atunci când era premiată purta costum popular. Spunea „Eu reprezit România și mă port ca atare!”

Emilia Chebac: Când ai început proiectul știai că vei ajunge la un asemenea nivel?

Andreea Tănăsescu: Îmi doream. Scopul proiectului a fost să devină internațional. Nu m-am așteptat să se întâmple atât de repede. Emoțional este ceva copleșitor, care foarte greu se poate descrie în cuvinte. E nevoie de ani, să pot spune ce mi s-a întamplat din 2012 până acum.

Emilia Chebac: De unde îți vine puterea pentru tot ceea ce faci?

Andreea Tănăsescu: De la bunica mea. Lângă ea am avut șansă să trăiesc, la sat, într-o lume a rosturilor. Asta mi-a dat un fundament extraordinar și o tărie în fața oricărei provocări. Când o sunam și o întrebam: „Ești bine, ești singură?” mereu îmi răspunea: „Nu, sunt cu îngerul păzitor și cu Dumnezeu. Eu nu sunt singură niciodată!” Legătura cu ea este legătura mea cu tradiția. Și mă ajută și acum, din alte sfere.

 „E firesc să dăruiești din ceea ce ai, dar să dăruiești din ce ești e ceva special”

Emilia Chebac: O persoană care te-a susținut emoțional?

Andreea Tănăsescu: Emoțional m-a susținut doamna profesor Ioana Sanda Avram, creatoarea Etno-Designului, un proiect extraordinar similar cu La blouse roumaine, dar creat cu mult înainte. M-a ajutat enorm pentru că a dăruit generos. A dăruit cunoaștere. E firesc să dăruiești din ceea ce ai, dar să dăruiești din ce ești e ceva special. Doamna Ioana Sanda Avram asta a făcut.

Emilia Chebac: Am ajuns la tine impresionată de postarea de pe instagram, cea în care cereai ajutorul comunității să găsești persoana care urma să apară pe coperta primului număr al revistei La blouse roumaine? Ai găsit-o?

Andreea Tănăsescu: Da. Comunitatea a ales-o pe Regina Maria, iar noi am completat cu o imaginea viitorului, o elevă din Alba Iulia. Ambele vor fi pe coperta revistei. Cum? Vom vedea în Noaptea de Sanziene, pe 23/24 iunie 2019, atunci când vom dărui lumii noua poveste La blouse roumaine.

De la Andreea Tănăsescu am învățat un lucru pe care nu am de gând să îl trec cu vederea. Oricât ai fi de rănit, nu îți strigi nemulțumire în online fără nici o finalitate. Este de preferat să întorci povestea în favoarea ta, agățându-te, uneori, chiar de ceva care te irită. Astăzi dacă dai căutare Adele și Tom Ford apare La blouse roumaine, apare România.

Stând de vorbă cu Andreea, am realizat că prin temperament, se aseamănă foarte mult cu Regina Maria. Ambele sunt opusul unei femei pasive. Așa cum în plin război Regina Maria a știut să îndeplinească idealul acestui neam, la fel și Andreea Tănasescu a știut să transforme un un proiect eșuat într-o binecuvântare. Pentru că, în prezent, proiectul La blouse roumaine se dovedește o binecuvântare pentru România, atât pentru cei de aici, cât și pentru cei care sunt departe de țară.

Chiar dacă Ziua Universală a Iei, nu este recunoscută oficial în România, an de an o purtam în număr din ce în ce mai mare, în „ilegalitate”. Pe 24 iunie, postările pe facebook și instagram ating o frenezie rar întâlnită, online-ul este pur și simplu luat cu asalt de imagini în care apare ia. De la fetițe de câteva luni până la doamnele din politica românească. Mai nou și domnii sunt din ce în mai deschiși la acestă sărbătoare. Toți cei care o poartă își dau tacit acordul și recunosc că acolo se declanșează ceva. Ceva care ne face să ne îndreptăm spatele și să pășim cu… demnitate, ceva care ne alungă frică și ne face să privim înainte cu… curaj, ceva care nu are nevoie de binecuvântarea unui stilist pentru a ne înobila pe toți, fără nici o excepție. Ia se poate purta oriunde, oricând și de oricine. Un simbol care vine din negura timpurilor, dovadă prezența ei pe Columna lui Traian și pe care suntem datori să-l ducem mai departe. Ia este legătura noastră sacră cu trecutul.

N-am reușit niciodată să-i înţeleg pe oamenii care distrug lucrurile vechi și frumoase înlocuindu-le cu altele noi. Nu sunt oare conștienți că-și dau astfel acordul să trăiască fără rădăcini și fără valoare? Fără rădăcini te poate smulge orice adiere de vânt, fără rădăcini ai tendința să te agăți de orice şi oricine… iar orice şi oricine nu-ți va oferi niciodată stabilitate, armonie și valori pe care să le duci mai departe. Renunțând la rădăcini și valori nu poți avea un viitor. Vorbesc de un viitor durabil și de calitate.

Andreea a pornit de la un proiect „eșuat” care s-a metamorfozat, începând cu 2012, în Ziua Universală a Iei. Și de atunci, în fiecare an, pe 24 iunie, ia reușeste ceva incredibil, unește România.

Fotografiile aparțin arhivei personale a Andreei Tănăsescu.

Categorii
Interviuri Povești

Cristina Ștefănuț: „Acolo unde sunt, îmi doresc să clădesc o Citadelă a Binelui.”

Cristina Ștefănuț

Într-un tur al reședințelor nobiliare muntene, am întâlnit 2 oameni. O familie absolut fermecătoare, un exemplu pentru cei care doresc să-și trăiască maturitatea frumos. La prânz, am stat la aceeași masă cu dumnealor. Am fost fascinată de poveștile partizanilor din munți care au luptat împotriva comuniștilor, spuse de domnul Valentin. De obicei, sunt zgârcită cu părerile proprii, când întâlnesc pentru prima dată o persoana. Cu doamna Steluța am început să-mi expun, fără nici o reținere, punctul de vedere. Îi argumentam, destul de vehement, că fiecare om poate schimba ceva la nivelul lui. Îi spuneam, că sunt tare nemulțumită, văzând câtă energie investesc oamenii atunci când aleg să se lamenteze, și nu înțeleg că ar fi mult mai benefic dacă toată cantitatea aceea de energie ar fi canalizată în ceva constructiv. Această confesiune a mea, a determinat-o atunci pe doamna Steluța să-mi vorbească despre fiica dumneaei. Un om care a ales să acționeze și să se implice pozitiv în comunitatea din care face parte.

În timp ce îmi povestea, am realizat că este exact tipul de persoană pe care mi-o doream pe blogul meu. Prinsă în poveștile doamnei, am uitat să îi iau numărul de telefon. Din fericire, dumneaei nu a uitat numele blogului meu. Într-o zi, m-a contactat Cristina Ștefănuț, fiica doamnei. M-a felicitat pentru blog și mi-a spus că i-ar face plăcere să ne cunoaștem.

Nu am să scriu un istoric despre asociația Cristinei, și nici date statistice pe care le puteți citi la o simplă accesare pe linkul Asociației ,,Noi Orizonturi – Familia”. Acest articol este despre omul Cristina Ștefănuț, despre drumul ei, cum a început și unde a ajuns după 21 de ani de voluntariat. Cum i-a schimbat viața și mai ales cum i-a aliniat scara de valori. Cristina are una din cele mai impresionante povești de viață de când scriu pe acest blog. Dacă aș dispune de mijloacele necesare aș face un documentar despre ea și Asociația ,,Noi Orizonturi – Familia.” Dar cine știe, poate cineva citind acest articol, va pune în practică.

„Acolo unde sunt, îmi doresc să clădesc o Citadelă a Binelui.”

Emilia Chebac: Motivul care te-a determinat să alegi drumul voluntariatului?

Cristina Ștefănuț: Totul a pornit de la niște căutări interioare. Cine sunt? Ce vreau să fac pe acest Pământ? Ce vreau să las după mine? Deși aveam doar 23 de ani, am avut curajul să-mi las sufletul să aleagă. Nu am vrut să-l las prizonier mentalităților societății în care trăiam. Îmi doream să ajut oamenii. Era pasiunea mea. Când m-am conectat cu Dumnezeu și am găsit răspunsul la aceste întrebări s-a produs o trezire spirituală. Din acel moment totul a devenit mult mai frumos.

Drumul meu a fost greu. Oamenii nu prea înțelegeu ce vreau eu să fac. În anii ’94 – ’ 97 voluntariatul nu făcea parte din cultura noastră, era în fază embrionară. „Cum adică să dăruiești fără să primești nimic în schimb? Ești idealistă, o să te trezești și o să realizezi ce greșeală ai făcut.” Pe atunci, eram studentă la medicină. „De ce nu vrei să fii medic și să te dedici muncii voluntare în timpul liber?” Am conștientizat, la timp, că în această afirmație era o mare capcană. Sunt foarte rare cazurile în care medicul își profesează, cu adevărat, meseria și mai are timp și de voluntariat. M-am luptat cu o presiune mare din toate părțile, îndrăzneam să merg împortiva curentului, iar asta nu era ceva normal atunci.
Primul semn, al schimbării mele, a fost faptul că am simțit o dragoste profundă pentru oameni. Am conștientizat atunci cât de important este să văd sufletul omului, nu exteriorul. Să fiu tolerantă, să nu etichetez, să mă străduiesc să-l înțeleg pe omul din fața mea, chiar dacă nu-i împărtășeam alegerile de viață. Să realizez că și el, ca și mine, are o poveste de viață și că aș face bine să o ascult înainte de a mă grăbi cu propriile concluzii. Atunci, am înțeles de ce unii martiri au reușit să-și ierte torționarii când au ieșit din nebunia închisorilor. Ei vedeau sufletul.

Victor – Florin Cinpianu și cei 2 prieteni blănoși: Oli și Mira, partenerii săi

Emilia Chebac: Unde ai făcut pentru prima dată voluntariat?

Cristina Ștefănuț: Am început, în 1997, la secția copiilor cu HIV din actualul Institut Național de Boli Infecțioase „Prof. Dr. Matei Balș”. Eram la acel moment o tânără studentă la medicină. Ce am simțit, ce am văzut și auzit în preajma copiilor bolnavi și a mamelor acestora m-a marcat profund și m-a determinat să doresc să mă implic cumva, să ofer o mână de ajutor acestor oameni greu încercați. Deși mă simțeam din multe puncte de vedere incapabilă pentru o astfel de misiune (nu eram în fond nici mamă, nici psiholog), am decis în cele din urmă să discut cu medicii de acolo, pentru a-mi permite să vin, cât de des pot, să petrec timp cu mamele. Aceasta, în timp ce alți prieteni se jucau cu cei mici, ajutându-i astfel să uite pentru câteva ore de suferința lor. Organizam zile de naștere, spectacole pentru copii, petrecem timp cu ei și deveneam prietenii lor.

Am fost tare impresionată de poveștile acestor femei, multe dintre ele divorțate. Bărbații lor le părăseau pentru că nu aveau curajul să înfrunte o societate care îi punea la zid pe nedrept, o societate plină de frici și prejudecăți. Copiii lor erau eliminați din școală, iar cei din jurul lor nu voiau să aibă de-a face cu ei pentru că erau infectați cu HIV. Și când te gândești că cei mai mulți dintre micuți nu erau infectați pe verticală, de la mamele lor. S-au îmbolnăvit ca urmare a transfuziilor cu sânge infectat, din cauza seringilor și acelor contaminate care nu au fost sterilizate corespunzător procedurilor medicale. O tristă realitate a României din acea perioadă.

Într-o zi, parcurgând aleea de la secție până în Șoseaua Ștefan cel Mare, pe care am numit-o Aleea Gratitudinii, mă întrebam: Eu ce probleme am? Mergând pe alee îi mulțumeam lui Dumnezeu pentru viață și toate lucrurile pe care până atunci le luasem de-a gata. Experiența trăită în acea secție mi-a aliniat, cu adevărat, valorile. Am realizat ce este cu adevărat important în viață.

Emilia Chebac: Bănuiesc că ceva semne au fost, nu pot să cred că te-ai trezit într-o dimineața cu o revelație?

Cristina Ștefănuț: Părinții mi-au spus că de mică îmi plăcea să ajut oamenii, să mă implic și să ajut cu un sfat. Era construcția pe care Dumnezeu a pus-o în mine, eu doar a trebuit să-mi găsesc menirea.

Cristina alături de colegii săi din Asociația NOF

Emilia Chebac: Cum a apărut asociația Noi Orizonturi – Familia?

Cristina Ștefănuț: În primul rând, am îmbrățișat cu tot sufletul voluntariatul și am decis că aceasta va fi calea pe care voi merge de acum înainte. Pur și simplu, am simțit că aceasta este chemarea mea în viață. Am inițiat împreună cu alți voluntari diferite proiecte sociale pentru copilașii care proveneau din familii defavorizate social sau din centre de plasamente, toate din dorința de a-i sprijini afectiv și de a-i ajuta să se integreze mai ușor în societate.

Mulți prieteni au rezonat cu viziunea noastră și au decis să ne ajute fiecare după posibilitățile sale. Unii au ales să ne sprijine cu fonduri personale, iar alții au dorit să ne ajute și la nivelul companiilor pe care le reprezentau. Astfel s-a simțit nevoia unui cadru legal, care să ne permită să le oferim sponsorilor documentele justificative de care aveau nevoie. În 2003 am deschis asociația împreună cu soțul meu și un grup de prieteni motivati de aceeași viziune cu a noastră. Așa a apărut asociația. Dragostea pentru oameni, respectul pentru viață, credința în Dumnezeu, pasiunea de a contribui pozitiv la comunitatea din care făceam parte și de a-i ajuta pe cei care se confruntau cu probleme majore sociale și medicale sunt pietrele de temelie pe care s-a clădit asociația noastră.

Emilia Chebac: Cum a apărut numele?

Cristina Ștefănuț: Numele a fost realmente profetic. Îmi amintesc cum stăteam în sufragerie cu mai mulți prieteni și ne gândeam care să fie numele asociației noastre. Am încercat mai multe variante: prea rece, prea geografic etc. În final ne-am hotărât la „Noi Orizonturi – Familia”. De ce spun că e profetic? S-a format o adevărată familie în jurul proiectelor noastre. Eu nu am sponsori, eu am o familie de oameni frumoși sufletește. Ne-au fost alături mereu. Ne sprijineau chiar și atunci când firmele lor treceau prin situații financiare mai dificile. Știam că mă pot bizui pe ajutorul lor. Datorită acestor oameni, astăzi, putem face proiecte la nivel național. Noi nu suntem o asociație mare, dar să ai 2 proiecte naționale e mare realizare.

• ,,Corectarea strabismului” la copiii și adolescenții din centre de zi, apartamente sociale de tip familial sau familii defavorizate social, care prezintă această afecțiune.
• ,,Prieteni pentru voi” destinat luptei împotriva cancerului la copii și adolescenți.

Numele asociației este acum realitate: ne-am dus către noi orizonturi și avem o familie creată în acest proces.

Unul dintre copilași beneficiari ai programului medical ,,Corectarea strabismului” alături de d-na dr. Luminița Teodorescu

Emilia Chebac: Se spune că suferința maturizează mai repede. Un copil care te-a făcut să simți asta?

Cristina Ștefănuț: Stăteam de vorbă cu mama unui puști care avea cancer în fază terminală. Băiețelul a venit, s-a așezat pe piciorul mamei și a spus: „Mami, știu că ai foarte multă tristețe, pentru că eu voi pleca de aici, nu trebuie să te ascunzi când vorbești cu doamna despre mine. Știu că voi pleca, dar tu nu înțelegi ceva, eu voi deveni îngerașul tău păzitor. Voi avea grijă de tine și ție îți va fi foarte bine”. Avea 9 ani, peste o lună a murit.

Aducând Spiritul Crăciunului în sufletele copiilor din com. Negreni, jud. Teleorman

Emilia Chebac: Vorbește-mi despre un miracol, un caz care părea fără nici o șansă ?

Cristina Ștefănuț: M.D. un băiat de 13 ani, diagnosticat cu leucemie acută, pe care noi l-am întâlnit în timpul unui spectacol la Institutul Clinic Fundeni. Era unul dintre copiii care erau acolo în salon. Doctorița mi-a șoptit tristă că șansele lui de supraviețuire erau foarte mici. M-a împresionat foarte mult privirea mamei. Atunci România se confrunta cu criza citostaticelor. Nu mai erau pe stoc și mulți copii întâmpineau dificultăți în continuarea tratamentului. Exact în acea perioadă unul dintre prietenii noștri, care lucrează în mediul business a aflat că un membru din echipa lui a fost diagnosticat cu cancer. Acest coleg, simțind că sfârșitul îi este aproape, a decis să își răsfrângă dragostea asupra tinerilor care sufereau de cancer. A fost modul lui de a se împlini sufletește. Cât a avut forță s-a dus și l-a vizitat pe M. Aflând că citostaticile sunt o problemă, a găsit o cale de a face rost de acestea și ne-a rugat pe noi să i le ducem. Putea să le trimită el, dar și-a dorit ca noi să păstrăm legătura cu familia pentru a o ajuta în continuare. M. locuia într-o casă tare modestă. Am fost impresionați de părinții lui, de sufletele lor deosebite. Ulterior am început să-i ajutăm și cu produse alimentare și ce mai aveau nevoie.

Ne-am rugat mult pentru acest copil și îmi amintesc ce emoție am trăit când am aflat că starea lui de sănătate s-a îmbunătățit considerabil. Medicii au spus că aici a fost mâna lui Dumnezeu!

Între timp, tot mai mulți din cercul nostru de prieteni au ales să-i ajute. Pentru că în casa lui M. nu exista un grup sanitar (era unul doar în curte) am decis să-i ajutăm să-l construiască. Și astfel prietenii noștri și-au donat ziua de naștere, iar cu banii strânși am început proiectul. Nefiind o clădire solidă, în timpul acestei acțiuni, jumătate de casă s-a surpat. Am continuat cu reconstrucția părții avariate. Prietenii asociației noastre le-au sărit în ajutor și au contribuit cu fonduri substanțiale pentru finalizarea întregului proiect. În plus au fost persoane care au cumpărat mobilier, aparate electrocasnice pentru bucătărie și baie, am găsit sponsori pentru obiectele sanitare și diferite alte accesorii care, toate, au contribuit la o mai bună calitate a vieții. După victoria fiului lor în lupta cu cancerul, acesta a fost al doilea moment de imensă bucurie pentru acești oameni minunați. Se apropia Sărbătoarea Crăciunului. Am trăit atunci alături de ei un sentiment greu de descris în cuvinte când le-am văzut fericirea de pe chip.

Familia stă într-o comună, la 20 km de București, iar copiii făceau naveta pentru a ajunge la școală. Le-am oferit o bursă de studii care să acopere cheltuielile de transport și rechizitele școlare. Între timp sănătatea tatălui s-a deteriorat și a avut nevoie de o intervenție chirurgicală, apoi de o proteză la genunchi. Din nou prietenii noștri s-au implicat și astfel am putut să-l sprijinim financiar.

Ulterior i-am ajutat să-și facă o grădină de zarzavat și i-am încurajat pe prietenii noștri să cumpere din produsele lor. Pentru mine domnul D. este un model. Un om cu triplă protezare care muncește din greu pentru susținerea familiei sale. Poate de aceea legumele din gradina lui sunt atât de gustoase. Astazi M. și sora lui, A. sunt studenți. A. este una dintre voluntarele asociație noastre și ne ajută foarte mult. Iată câte lucruri minunate s-au întâmplat în viața acestor oameni… prin oameni. O poveste de succes!

Asociația NOF, co-organizator al cursei copiilor din cadrul concursului ,,Cozia Mountain Run”.

Emilia Chebac: Ce îți dorești tu, Cristina Ștefănuț ?

Cristina Ștefănuț: Fiecare om ar trebuie să se întrebe: cum pot eu să adaug valoare la viețile oamenilor de lângă mine? Acolo unde sunt, să acționez ca binele să domnească: printr-o vorbă bună, un sprijin, o masă caldă, un adăpost. Orice ne pune Dumnezeu în suflet! Acolo unde sunt, îmi doresc să clădesc o Citadelă a Binelui. Asta este ceea ce mă definește, asta îmi doresc!

Eveniment socio-educativ organizat pentru copiii din com. Salcia, jud. Teleorman

Emilia Chebac: Dar multă lume spune că nu poți ajuta fără bani. După aproape 21 de ani de voluntariat, care este părerea ta?

Cristina Ștefănuț: Cred că banii nu sunt un obstacol pentru a ajuta pe cineva. Oamenii care spun, când o să am bani o să ajut comunitatea, de cele mai multe ori nu o vor face. Dumnezeu vrea să dăruiești acum. Orice: câteva clipe de încurajare, din timpul tău, din cunoștintele și experiența pe care le ai. Îți poți dona ziua de naștere. Poate tu nu ai bani, dar un prieten de al tău are și poate ajuta. Atunci când decizi să faci primul pas, lucrurile se mișcă. Iar în spatele cuvintelor, încep să se întâmple lucruri magice.

Emilia Chebac: De ce trec oamenii pe lângă fericire ?

Cristina Ștefănuț: Fiecare dintre noi este echipat într-un mod extraordinar de Dumnezeu. Avem talente fantastice. Secretul este să ne debarasăm de o mentalitatea a societății care ne ține pe loc: ,,singur nu pot face nimic”. Eu cred că fiecare dintre noi are o menire. În loc să-mi plâng de milă, doar de mine depinde ce aleg. Între un drum care nu mă împlinește sufletește și curajul de a porni pe un drum nebătătorit, dar care îmi va da o satisfacție fantastică, ce aleg?

După 20 de ani, oamenii care mă cunosc îmi spun că pentru asta m-am născut. Acum se văd roadele și se vede altfel, dar la început nu a fost deloc ușor.

Eveniment organizat împreună cu echipa DHL pentru micuții de la Centrul de zi Harap Alb
Copiii și familiile acestora din com. Zorleni care au participat la spectacolul organizat pentru ei de Asociația NOF

Emilia Chebac: Acum, după 20 de ani definește viața ta?

Cristina Ștefănuț: Sincer, viața mea este un miracol! Simt că prin ceea ce fac pășesc deasupra apei. Când pășești desupra apei, nu contează dacă stai pe 10 cm sau 10 metri, întodeauna este un miracol. Este magic ce se întâmplă cu sufletele oamenilor care ne ajută, este magic ce se întâmplă cu sufletele colegilor din asociație care continuă să dăruiască după atâția ani.

Emilia Chebac: Vorbește-mi despre acești oameni!

Cristina Ștefănuț: Am întâlnit oameni fascinanți, vorbesc despre comunitatea de suflete alese care s-a clădit în jurul proiectelor noastre. Sunt oameni care vin din domenii diverse, sunt din pături sociale diferite, dar sunt uniți de generozitate și aceleași valori. Sunt oameni care au înțeles că dacă ești generos îți trăiești viața mai frumos. Sunt conștienți că li s-a dat pentru a da mai departe. Au înțeles că dacă sunt sănătoși și câștigă bine, sunt binecuvântați. De aceea, vor să dea mai departe. Nimeni nu sărăcește, din contră au ocazia să devină mai bogați sufletește.

Emilia Chebac: O provocare! O persoană despre care ți-ar plăcea să citești pe blogul meu?

Cristina Ștefănuț: Maria Duduman a creat o platformă de voluntariat. Conectează ONG-urile cu persoanele din lumea business care vor să dăruiască, dar nu știu cui.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Cristina Ștefănuț: La telefon ți-am spus că îmi doream să te întâlnesc. Nu am făcut-o pentru interviu. Părinții mei sunt pentru mine extraordinari sfătuitori care, de cele mai multe ori, când îmi spun că au întâlnit pe cineva foarte fain „cu care credem că ai rezona”, au dreptate. Asta m-a făcut să-mi doresc să te cunosc.

Calendarul „România – Imagini și Gânduri”

Emilia Chebac: Povestește-mi despre proiectul „România – Imagini și Gânduri”?

Cristina Ștefănuț: Acest proiect este un calendar perpetuu de birou. Crearea lui a durat 9 luni, ca nașterea unui bebelus, dar am simțit că fiecare pas e călăuzit de Dumnezeu. Pentru fiecare zi a anului exista o imagine și un citat. Îmi doream ca acestea să surprindă viața în complexitatea ei. Citatele mele preferate sunt:

• „Ce este o viață? O viață este totul și felul cum se desfășoară ea este adesea halucinant. Spiritul este implicat și lupta se dă pentru salvarea lui.”– Marin Preda
• „Înțelepciunea vieții este simplă: fă, ca pe unde ai trecut tu, să fie mai bine decât înainte.”– Nicolae Iorga

Cristina Ștefănuț m-a contactat, prima dată, printr-un email. Apoi am vorbit la telefon. Am auzit o voce în cea mai frumoasă și elegantă limbă română. Cristina deține arta de a modula cuvintele, știe exact pe ce silabă să pună accentul, pentru ca mesajul frazei să te prindă fără scăpare. M-a dus cu gândul la actrița Oana Pellea. Mai adăugați empatie, grație dar și multă putere de a face lucrurile să se întâmple. Plus doza aceea rară de „nebunie” pe care o au doar cei care aleg să mergă contra valului.

Doamne, cât mi-a plăcut să o ascult! A fost un interviu care a inversat rolurile. Cristinei îi place să asculte, dar a vorbit, iar mie îmi place să vorbesc, dar am ascultat. Despre povești, trăiri și sentimente ale unor oameni care se confruntă cu probleme majore medicale și sociale. Am mai ascultat despre oameni care știu să dăruiască cu adevărat.

În urmă cu 20 de ani, mulți o sfătuiau să renunțe la ideea de voluntariat. Acum, aceeași societate, o sprijină pe acest drum. De unde această schimbare de mentalitate? Și-a câștigat respectul pentru că nu a renunțat la ceea ce știa ea să facă cel mai bine: să ajute oameni. La început a fost singură. A început timid, ajutând mamele copiilor infectați cu HIV. Între timp, i s-au alăturat tot mai mulți oameni, la fel de generoși ca ea, iar împreună au clădit o Citadelă a Binelui.

Pagina de facebook a Asociației ,,Noi Orizonturi – Familia”.

Eveniment socio-educativ organizat de Asociația NOF pentru copiii din Centrul de zi ,,Harap Alb”
Robert Stevens cântând colinde copiilor din com. Zorleni, jud. Vaslui în cadrul evenimentului organizat de Asociația NOF cu ocazia Sărbătorii Crăciunului
Distribuind haine și încălțăminte familiilor din com. Salcia, jud Teleorman.

 

Reacția de bucurie a unui copilaș din com. Zorleni, jud. Vaslui când a primit un cadou de la Moșu
Bucuria – emoția care o au în comun cel care primește, dar mai ales cel care dăruiește

Categorii
Cultură Interviuri Locuri

Fundația Pelin a reașezat Tecuciul pe harta culturală a țării

Eugen Doru Pelin

Plecam pentru o săptămână la Tecuci, la mama. Voiam să petrec mai mult timp cu ea, dar și să realizez ceva care să o distragă din cotidian. De la moartea tatălui meu, pentru mama, cotidianul se rezumă la amintirile cu el. Îmi doream să o duc într-un loc în care să experimenteze și altfel de emoții: un loc cu energie bună, dar suficient de interesant pentru a reveni apoi singură.

Am început să caut, pe net, informații despre viața culturală a orașului. Totul se învârtea în jurul Fundației Pelin. Un om, Eugen Doru Pelin, este promotorul acestor evenimente culturale. Într-un oraş cum este Tecuciul, unde toată lumea cunoaște pe toată lumea, este foarte ușor să ceri referințe despre o persoană. Nu aveam nevoie. Îl recomandau faptele. Din acest motiv, mi-am dorit un interviu cu el pe blogul meu. L-am contactat pe facebook. A acceptat și așa am aflat povestea Fundației Pelin.

Tecuciul este locul unde m-am născut. Nu sunt genul care se leagă de locuri, ci de oameni. Mă întorc aici pentru cei care îmi sunt dragi. Dacă trecutul unui loc este pus în valoare prin personalitățile pe care le-a dat, în prezent, un loc fără oameni cu ințiativă este un loc neînsuflețit. De aceea, Eugen Pelin împreună cu familia sa au investit timp, bani și energie în proiectele lor pentru a nu lăsa Tecuciul să moară din punct de vedere cultural. În aceste vremuri tulburi, să te lupți pentru cultură, pare din start un pariu pierdut. Nu și pentru familia Pelin.

Emilia Chebac: Observ că sunteți responsabil de toată viața culturală din Tecuci?

Eugen Pelin: Eu nu fac cultură, eu sunt consumator de cultură. Sunt antreprenor, un bun organizator și știu să fac lucrurile să se întâmple.

Actul de înființare al Ateneului din Tecuci

Emilia Chebac: Cum v-a venit ideea unui Ateneu în Tecuci?

Eugen Pelin: Nu a fost ideea mea. În 1892 s-a înfiinţat în Tecuci, de către Dr. Petrașu, prima filială a Ateneului Roman, la numai 2 ani de la construcția celui din Bucureşti. Pe atunci exista în oraș o orchestră simfonică și o trupă de teatru renumită. Tecuciul a dat țării 14 academicieni. Locul acesta era o pepinieră de genii. Mulți se vor întreba de unde atâta inteligență și cultură la Tecuci și zonele limitrofe. Din acest pământ și-au tras seva oameni mari:

• Costache Conachi – scriitor, mare logofăt al Dreptăţii;
• Alexandru Papadopol – Calimah – istoric, publicist şi om politic;
• Calistrat Hogaş – scriitor şi prozator;
• Nicolae Petraşcu – diplomat, scriitor, memorialist, publicist și istoric;
• Eremia -Teofil Grigorescu – comandant de divizie şi de armată;
• Dimitrie Anghel – poet, prozator, reprezentant al simbolismului român;
• Gheorghe Petraşcu – pictor şi academician;
• Ştefan Petică – întâiul poet simbolist declarat;
• Vasile Pârvan – istoric, arheolog, epigrafist şi eseist;
• Iorgu Iordan – lingvist şi filolog;
• Elena Caragiani – Stoienescu – prima femeie aviator din România;
• Smaranda Brăescu – prima femeie paraşutist din România.

Emilia Chebac: Cum a început totul?

Eugen Pelin:

• Pentru primul spectacol am avut susținerea unor oameni extraordinari: dirijorul Petronius Negrescu și domnul Pavel Ionescu – Ambrozie (directorul Filarmonicii din Bacău). Ne-am gândit să promovăm tineri. Am invitat-o pe violonista Mălina Ciobanu. În program a fost Concertul pentru vioară în Re major și Simfonia nr. 4 în fa minor de Piotr Ilici Ceaikovski, iar sala a fost plină. Cred că lumea a venit din curiozitate. Până atunci, la Tecuci nu a cântat niciodată o Filarmonică. Apluzele au durat 5 minute. Oamenii erau uimiți, nu le venea să creadă că așa ceva se întâmplă în orașul lor.

• Al II-lea spectacol a fost mai de impact. Am vrut să aducem la Tecuci pe cel mai bun violonist al țării. L-am invitat pe Gabriel Croitoru cu vioara lui George Enescu, celebra Guarneri. Numele spectacolului: Vă place Brahms? În program: Concertul pentru Orchestră și vioară împreună cu Simfonia a IV-a de J. Brahms. Spectacolul era programat la 7:00 p.m. La 6:50 sala era plină, iar afară era o mare de oameni. Nu știam ce să fac. Am spus dirijorului Petronius Negrescu că ar trebui să facem 2 spectacole. Nu voiam ca oamenii să plece dezamăgiți pentru că nu au avut loc în sală. Mi-a spus: „Dorule nu facem 2 spectacole, doar unul singur, dar deschideți larg toate ușile sălii. Muzica nu trebuie văzută, muzica trebuie ascultată. Era 14 noiembrie, afară era o vreme foarte frumoasă, am deschis ușile și a început concertul. Cred că afară erau peste 500 de oameni pe lângă cei 400 din sală. A fost impresionant. La final, aproximativ 40 de copii au ținut morțiș să se fotografieze cu maestrul Croitoru. L-am chemat din culise, era foarte emoționat. „ Așa ceva nu am mai văzut, atâția copii să vină pentru autografe și fotografii.” Când am văzut cât succes a avut acest spectacol, m-am gândit să facem un concert mai amplu.

• Al III-lea spectacol a fost un concert de gală în cinstea sărbătorilor de iarnă – un Concert de Crăciun. Dirijor: Petronius Negrescu. Soliști: soprana Diana Bucur, mezzosoprana Florentina Onică, tenorul Marian Someșan acompaniați de Orchestra de Cameră a Republicii Moldova și Filarmonica „Mihail Jora” din Bacău. Scenă vibra cu muzica lui Strauss și cântece de Crăciun. A fost un concert magic. La finalul concertului lumea era șocată de atâta frumusețe. Nu știau ce să facă, să se ridice în piciore sau să apaude.

La început…

Emilia Chebac: Să înțeleg că faceți spectacole în paralel la sala Ioan Petrovici, dar și la Ateneul Fundației Pelin?

Eugen Pelin: Nu. După acest concert, s-a considerat că Tecuciul nu are nevoie de asemenea evenimente culturale şi din acel moment nu am mai putut face nici un concert la sala Ioan Petrovici a Casei de Cultură. Când am văzut că pseudo-oamenii de cultură din Tecuci îmi pun atâtea piedici, m-am decis să merg singur mai departe. Eram întrebat: „De ce aduci muzică clasică și teatru? Crezi că vin oameni din … (si menționau un cartier sărac al orașului) la asemenea concerte?” Nu înțelegeau că pentru mine Tecuciul înseamnă oameni. Și sunt foarte mulți, care nu sunt nici inculți și nici proști așa cum se crede. Sunt persoane care își doresc un act cultural de un nivel înalt și în orașul lor. Oamenii s-au săturat de kitschuri și manele. Am întâlnit mulți tecuceni la Filarmonica din Iași, la Ateneul din Bucuresti și la Teatrul National. Mi-am dorit pentru acești oameni evenimente culturale de calitate și la Tecuci. Cum nu mai aveam acces la sala Casei de Cultură, am fost nevoit să găsesc o alternativă pentru a continua.

Cu maestrul Dumitru Goia la inaugurarea noului Ateneu

Emilia Chebac: Așa a luat naștere actualul Ateneu al Fundației Pelin?

Eugen Pelin: În 2016 am transformat o magazie într-un Salon Vienez. Toți artiștii care au venit la Tecuci au spus că scena are o încărcătură emoțională fantastică, iar emoția pe care o simt aici nu o trăiesc în altă parte. Sunt artiști care au cântat în fața a 3000-5000 de oameni. Un astfel de artist este Eduard Kunz. Muzica se aude altfel, fiecare notă e clară, iar artistului îi reușește, pe scena Ateneului din Tecuci, tot ce vrea să transmită. Oferă emoție, dar și primește la rândul lui emoție din partea publicul. Aceasta este legatura ce unește artistul și publicul, emoția.
Eu nu pun nici o condiție artiștilor. Le dau libertate. Artistul e artist, iar scena îi aparține în totalitate. El hotărăște programul pe scenă.

Emilia Chebac: Cine a urcat pe scena Ateneului din Tecuci?

Eugen Pelin: Au răspuns invitatiei noastre mari artiști:

actorii: Radu Gheorghe, Daniela Nane, Cristi Toma, Mihai Baranga, Andrei Vasilescu, Aniela Petreanu, Radu Niculescu, Andra Iulia Stoicescu, Claudiu Maier, Radu Pietreanu, Mihai Căpățână, Vasile Danăilă etc.

dar și muzicieni de renume: Gabriel Croitoru, Horia Mihail, Diana Jipa, Mălina Ciobanu, Ioana Maria Lupașcu, Andreea Stoica, David Marcian, Lucian Maxim, Andreea Bratu, Simina Croitoru, Răzvan Stoica, Andra Demidov, Adina Cocargeanu, Răzvan Săraru, Livia Teodorescu, Izabela Ghergu, Paul Luculescu, Daniela Vlădescu, Fernando Mihalache, Ciprian Pop, Matei Ioachimescu, Alexandru Anastasiu, Gabriel Bulancea, Costin Soare, Ion Bogdan Ștefănescu, Anca Boieru, Valentin Borșu etc.

De asemenea, ne mândrim, cu simpozioane, conferințe, seri tematice și lansări de carte. Au participat scriitori ca: eminescologul Nicolae Georgescu, prozatorul Valeriu Butulescu, Nicolae Mares, Ionuț Caragea, Elis Râpeanu, Doina Rizea, Lucian Chiuchita, Vasile Ghica, Dan Surducan, Florentina Loredana Dalian, George Geafir, Gheorghe Gurau, Ion Cuzuioc, Letiția Coza, Nicolae Petrescu – Redi, Paula Adriana Cozian, Teodor Dume etc.

Cu pianista Ioana Maria Lupașcu și Daniela Nane

Emilia Chebac: Cum reușiți să aduceți așa nume pe scena Ateneului din Tecuci?

Eugen Pelin: Îmi este foarte ușor să aduc artiști mari ai țării și ai lumii la Tecuci, mai greu este să conving publicul tecucean să participe la asemenea evenimente. Am avut pe unul din primii 10 pianiști ai lumii (conform BBC) Eduard Kunz și sala nu a fost plină. Am avut pe unul din cei mai buni violoniști ai Ungariei, Antal Zalai și sala nu a fost plină. Am avut vioara lui Enescu care transmite emoție și istorie mânuită de unul din cei mai buni violoniști pe care îi are Romania, Gabriel Croitoru și sala nu a fost plină. Unul din cei mai buni pianiști ai țării, Horia Mihail. Una din cele mai bune violoniste ale lunii: Anna Savkina. Astăzi o aducem la Tecuci, dar peste 10 ani vom plăti sute de euro la un concert al ei în marile săli de spectacole ale lumii. Toți artiștii, pe care i-am invitat, au înțeles ce fac eu aici și au dorit să facă parte din acest proiect. Ei mă ajută să pot arăta oamenilor cultura și partea frumoasă a vieții.

Împreună cu Gabriel Croitoru, Simina Croitoru și Horia Mihail

Emilia Chebac: Ce alte proiecte mai aveți pentru orașul Tecuci?

Eugen Pelin:

• „Festivalul Național de Pian Alexandru Demetriad” Alexandru Demetriad s-a născut în Tecuci, a fost o perioadă pianistul casei regale.Victimă a unei agresiuni cu scop de jaf, a fost împușcat în mână, dar s-a refăcut. Acest festival pe care îl organizez împreună cu profesorul Olimpiu Zăgrean promovează copiii pasionați de pian, între 3-18 ani. Pentru câștigătorii festivalului sponsorii noștri oferă vacanțe la mare, împreună cu familia.

• Festivalul „Cântecul ce ne unește” este un festival care îmi este foarte drag. Ediția din 2018 a avut 182 de participantii (tot copii) care au cântat muzică românească patriotică și muzică veche. Oamenii au primit foarte bine această inițiativă. Nu am avut sprijin din partea școlilor, în schimb, s-a împlicat Protoieria Tecuci. La acest eveniment am avut oaspeți de seamă din partea Operei Naționale București.

• „Festivalul Smaranda Brăescu” a fost o idee pe care am realizat-o, în 2017, împreună cu domnul Cdor Dorel Chiș. Smaranda Brăescu s-a născut în zona Tecuciului. Acest festival este în onoarea ei. La a II-a ediție, anul acesta, au fost peste 10 000 de spectatori. (Tecuciul are cam 30 000 de locuitori)

• „Festivalul Internațional al Aforismului” Împreună cu un prieten al nostru, scriitorul Vasile Ghica, am adus la Tecuci peste 80 de scriitori de aforisme din întreaga lume. Participanții nu s-au văzut până la acest festival. Colaborau doar pe facebook sau e-mail. Participând la acest festival oamenii s-au mutat din on-line în off-line.

Festivalul „Cântecul ce ne unește”

Emilia Chebac: De ce credeți că are mare nevoie România?

Eugen Pelin: De un cod moral. Avem în România toate codurile posibile, fiscal, juridic, dar un cod moral avem? Eu zic că ar fi mare nevoie. Să avem și un cod moral și atunci totul s-ar liniști imediat.

Emilia Chebac: Am înțeles că faceți și cursuri cu tineri. Ce vă doriți să schimbați la ei?

Eugen Pelin: Lucrez cu tineri în fiecare zi și le văd în ochi deznădejdea. O parte din ei conștientizează că nu au nici un viitor aici. M-am întrebat: cum pot să-i ajut? Sunt un om simplu, nu sunt un om politic. Nu am altă putere decât să-i învăț, să-i educ și să le arăt că au o șansă și aici. Să le explic cum își pot crea un viitor bazându-se doar pe forțele lor fără să aștepte ajutor din partea nimănui. Deschizându-le ochii, îi forțez să-și pună întrebări. Se spune că omul atunci când începe să gândească nu mai este fericit. Dar tocmai aceste trăiri îl fac să se cunoască, să se autodepășească și să izbândească în viață. Îmi doresc să formez caractere, oameni cărora să le pese.

Emilia Chebac: În viziunea dvs, cum ar trebui oamenii să se raporteze la Anul Centenarului?

Eugen Pelin: În Anul Centenarului trebuie să fim uniți prin credință. Mai este nevoie și de unitate. Dar mai trebuie și să ne iubim unii pe alții. Să ne ajutăm în lucrurile bune și să contestăm lucrurule rele.

Emilia Chebac: De ce într-o comunitate mică este mai mult respect?

Eugen Pelin: În comunitățile mici când faci lucruri greșite ești marginalizat. Când faci mult rău, nu-ți mai spune nimeni „bună ziua” pe stradă. Și este greu de trăit așa! La Tecuci ne cunoaștem toți între noi. Acum suntem cam 30 000. Foarte puțini pentru că mulți tineri au plecat. Eu sper că cei plecați se vor întoarce. Poate aceste locuri o să-i cheme și se vor reveni să facă ceva și pentru orașul lor.

Emilia Chebac: Cât este de important să ne cunoaștem trecutul?

Eugen Pelin: Dacă ne uităm istoria și strămoșii, tradițiile și valorile ne pierdem esența vieții. Ne pierdem ce avem noi mai sfânt: inima, țara și neamul. Și vom fi pribegi toată viața!

Primul din partea dreaptă este actorul Mihai Baranga născut la Tecuci

Emilia Chebac: Până la urmă de ce v-ați implicat în toate aceste proiecte?

Eugen Pelin: „Nimic nu se face dacă nu este făcut de cineva”. Tecuciul este un oraș în care cultura a fost insuficientă timp de 28 de ani și din acest motiv activitatea culturală a dispărut. E dureros! Nu vreau să las să se întâmple acest lucru!

Oamenii nu realizau ce au pierdut sau ce pierd în fiecare zi. Lipsa unui mediu cultural este lipsa unei mişcări turistice. În Tecuci, nu se poate vorbi despre această ramură economică atât de importantă. Lipseşte cu desăvârşire. Noi am pus primele cărămizi la temelia unui început turistic. Din păcate, este îngheţat de lipsă de comunicare și mai ales de lipsa de susţinere. Dacă i s-ar înţelege cu adevărat importanţa, acest oraş s-ar regenera din toate punctele de vedere. Noi am înțeles-o, din acest motiv am adus în Tecuci atâta energie valorică internă și internațională. De ce spun acest lucru? Pentru că, o mişcare turistică angrenează infrastructură, infrastructura angrenează economia, iar economia viaţa tuturor oamenilor. Aşadar, reticenţa aceasta trebuie să dispară. Mi-e dor să văd în jurul meu oameni fericiţi. Mai ales tinerii. E dreptul lor să fie fericiţi.

Emilia Chebac: Un îndemn pentru comunitate?

Eugen Pelin: Luptaţi pentru fericirea voastră, a familiilor voastre şi astfel a întregului oraş. Luptați pentru fericirea urmaşilor, urmaşilor voştri. E dreptul lor să primească măcar ce am moştenit noi de la înaintaşi, iar prin evoluţie să lăsăm mult mai mult.
Lăsaţi-vă sufletul să vibreze, altfel va rămâne mereu încarcerat în nepăsare şi indiferenţă. Prin artă se echivalează cultură, iar prin cultură se acumulează civilizaţia care ne obligă să devenim mai umani şi deci fericiţi.

Spectatorii

Emilia Chebac: Ce contează până la urmă?

Eugen Pelin: Am transformat o hală într-un Ateneu și aducem pe scena lui mari artiști ai țării și ai lumii. Am înființat 4 festivaluri. Cu ajutorul acestor proiecte s-a „resuscitat” fenomenul cultural din zonă. Invit oamenii să spună dacă am vreun merit prin tot ce am realizat.Vă aşteptăm să vă alăturați celor care ne sunt deja alături, celor care au înţeles fericirea în adevărata ei formă. Cred cu tărie că singurul lucru care nu poate fi cumpărat şi nici cântărit pe lumea acesta rămâne iubirea de frumos și iubirea de semeni.

Poate unora li se va părea un interviu lung. Dacă simțiți că nu aveți răbdare să îl citiți încercați, vă rog, un exercițiu de imaginație: cum este să faci toate acestea, nu doar să citești despre ele. Nu pot să nu mă întreb? Oare unele persoane sunt programate să se nască cu ADN de învingător? Altfel, nu îmi explic cum Eugen Doru Pelin nu renunță niciodată, indiferent câte obstacole îi apar în cale. A câștigat un pariu care părea fără nici o șansă. În continuare, mizeză pe cultură și este dispus să lupte pentru a aduce frumosul în viața oamenilor.

Am ajuns, împreună cu mama, la un concert organizat de Fundația Pelin. Am simțit energia acelui loc, am văzut locația și oamenii care au fost acolo. Nu pot scrie despre cineva dacă nu mă convinge. Îmi place să observ persoana atunci când povestește despre proiectele ei. În timp ce îl ascultam pe Eugen Doru Pelin, am realizat că omul din fața mea a reașezat Tecuciul pe harta culturală a țării.

Ce înseamnă să demarezi un proiect cultural, astăzi, la Tecuci? Pentru Eugen Doru Pelin este un domeniu în care vine cu bani de acasă, doar pentru că vrea să aducă bucurie oamenilor. Putea să trăiască liniștit, să mergă la orice spectacol din țară și din străinătate, dar el a decis să-și investească economiile în artiști pe care îi aduce pe scena Ateneului din Tecuci. La intrare nu percepe taxă pentru bilete. Fiecare lasă într-o cutie ce sumă consideră. Cea mai mare satisfacție pe care o are la finalul unui concert este momentul acela în care oamenii îi spun un simplu „Mulțumesc, a fost minunat!”

Ateneul Fundației Pelin este un loc unde voi reveni cu drag, de fiecare dată, când voi ajunge în Tecuci.

Nu pune nici o condiție artiștilor. Scena le aparține.

Categorii
Interviuri Locuri

Moara de hârtie: „Acest loc nu este făcut pentru noi, este făcut să aducă bucurie și să fie de folos”

Sursa de inspirație… casele tradiționale românești

Mă uitam cu îngrijorare pe fereastră. De câteva zile, ploua torențial. Cum o să fac cu fotografiile exterioare? Am realizat că, în momentul în care stabilisem întâlnirea (cu ceva timp în urmă), nu luasem în calcul capriciile vremii! Cu toate acestea nu i-am permis comportamentul de divă al acestei veri, să stea în calea dorinței mele de a ajunge la Moara de hârtie.

La 8 dimineața traversam Bucureștiul îndreptându-mă spre Comana. Priveam oamenii care mergeau spre serviciu, parcă teleghidați, încruntați, cu privirea în telefon sau pierdută undeva departe, oameni care îți vorbesc, dar nu te privesc niciodată. O zi normală într-un oraș aglomerat, sufocant și apăsător. După câteva zile de potop, ieșise soarele. În București, oamenii nu mai găsesc timp să privescă cerul! Pe măsură ce mă apropiam de Comana, mă încerca sentimentul că vizita mea va fi una specială. Am scuturat energic din cap, spunându-mi că mi se pare! La intrarea în localitate, pe partea stângă, se profila clădirea Mănăstirii Comana. Am refuzat să-mi mai sabotez intuiția, m-am lăsat învinsă de liniștea care plutea în aer și de sentimentul că ceva distinct mă așteptă.

Era prima mea vizită la Moara de hârtie. Am intrat în curte. Locul arăta încântător! De la căsuțele cu proporții armonioase, mușcatele roșii care atârnau la fiecare streașină, la mirosului de iarba proaspăt tunsă și până la cățelușa care îmi dădea târcoale, totul mă fermeca. Nu am făcut un secret, pe acest blog, că natura mă seduce destul de greu! E la fel de frumos ca într-un muzeu!, a fost primul gând care mi-a trecut prin minte. Iar pentru mine muzeele sunt echivalentul Raiului pe Pământ! Habar nu aveam, că aici la Comana, în curând aveam să pășesc într-un muzeu.

Muzeul Moara de hârtie – exterior

Am întâlnit 3 oameni speciali: Ion Georgescu, Dana Georgescu și Iuliana Andrei. Pentru cititori dialogul va fi mult mai ușor de urmărit, dacă voi atribui fiecăruia dintre ei o culoare. La finalul articolului îmi voi argumenta acestă alegere.

M-a întâmpinat Dana Georgescu. Purta o fustă neagră dintr-un material vaporos, un tricou de culoarea cerului și o pereche de balerini. Un lanț delicat la gât, de care atârnau câteva pandantive discrete și câteva brățări de sfoară erau singurele bijuterii. Silueta ei fragilă nici nu cred că ar fi suportat mai mult. Reușise o ținută cu întoarceri în trecut, dar extrem de actuală (mai târziu aveam să aflu că este unul din principiile după care funcționează toate proiectele Morii de hârtie – sursa de inspirație o găsesc în arta meșteșugărească veche, dar produsul finit este reinterpretat apoi în manieră contemporană). A apărut și Ion Georgescu, îmbrăcat într-un tricou roșu. El este omul care a avut ideea Morii de hârtie. Tricourile soților Georgescu erau accesorizate cu broderii tradiționale. Am început un dialog prin care îmi doream să le arăt aprecierea mea. Abia îmi revenisem din impactul produs de frumusețea locului, când iarăși am rămas uluită de momentul în care Ionuț a refuzat să își atribuie vreo calitate. A punctat elegant, dar ferm „Nu e meritul meu ci al echipei. O să-i cunoașteți și o să-mi dați dreptate!” Apoi s-a scuzat politicos (avea o întalnire importantă), iar eu au am rămas în compania Danei.

Moara de hârtie a fost gândită inițial ca un loc dedicat meșteșugurilor legate de carte: hârtie de mână, tipar manual și legătorie de carte. Date ce țin de istoricul acestui proiect, echipa și evenimentele organizate le puteți găsi pe site-ul lor. Prefer să scriu povești despre un vis care a devenit realitate, aduce bucurie și generează conexiuni… emoționale. De aceea mă adresez celor care iubesc cărțile, meșteșugurile vechi, apreciază pasiunile transformate în job, oamenii și lucrurile frumoase.

Muzeul Moara de hârtie – interior (zona legătoriei de carte)
Linotip (zona tiparului)
Textul se scria literă cu literă.

Turul meu la Moara de hârtie a început cu Muzeul Morii de hărtie. Un spațiu unde se află echipamente folosite în trecut pentru legătoria de carte și tipar. Au fost aduse de la: Tipografia Universul, Arta Grafică și Casa Scânteii. Ion Georgescu le-a descoperit în locuri în care nu te-ai fi gândit. Le-a adus din țară cât și din străinătate. Unele din ele erau abandonate, dar nu l-a lăsat sufletul să treacă nepăsător pe lângă ele. Este dacă vreți „un salvator al lucrurilor din trecut.” (cum a spus atât de frumos Dana Georgescu) Fără intervenția acestui om, multe ar fi fost condamnate să dispară. Recondiționate, o parte dintre ele sunt folosite în prezent în atelierul-muzeu. La început și-au dorit un spațiu în care oamenii să vină și să vadă cum se făceau cărțile pe vremuri. Să facă hârtie de mână, să lege o carte și să tipărească manual. „Nu ne-am imaginat că vom avea un muzeu. De aceea, aducerea unor echipamente ne-a pus la grea încercare. Unele erau foarte grele, cântărind aproximativ 1 tonă, și tirul s-a înclinat, altele erau prea mari și nu intrau pe ușa. Dar până la urmă am găsit soluții.” Muzeul este organizat pe mai multe zone:
• Zona tiparului
• Zona legătoriei de carte
• Zona dedicată literelor (zețăria)

Tanti Lenuța în atelier…

Turul a continuat apoi cu Satul Meșteșugurilor. Atelierele din sat sunt inspirate din casele tradiționale românești, dar cu dotari actuale. Am intrat pe rând în fiecare din ele:
• Atelierul de hârtie – unde se produce hărtia de mână (manuală). Dana mi-a făcut o demonstrație, arătându-mi cum se obținea în trecut hârtia. Un amănunt care mi-a plăcut, în apa, din vasul unde se realizează hârtia de mâna, pluteau petale de trandafiri.
• Atelierul de țesătorie – aici se produc țesături (la războiul de țesut) și broderii.
• Atelierul de împletituri în papură – peste toate împletiturile din papură guvernează… păpușile „Păpurel și Păpurica.”
• Atelierul de fierărie – nea Ion a transformat producerea potcovealor într-o activitate cool (foarte apreciată de băieți). De unde și succesul potcovițelor din magazinul de suveniruri.
• Atelierul de ceramică – aici lucrează Patricia, dar și artiști invitați (cu ocazia diverselor proiecte) care realizează lucrări de o expresivitate rară.
• Atelierul de lemnărie – unde se produc jucării de lemn, extrem de apreciate de copiii care își doresc cadouri pentru frățiorii lor mai mici de acasă.

Atelierul de țesături
Atelierul de fierărie
Atelierele au ca sursă de inspirație… tot casele tradiționale românești
Atelierul de ceramică

Emilia Chebac: Cum a fost începutul?

Dana Georgescu: Acum 7 ani aici era doar o vie. Dar am simțit că acest loc este pentru noi și că trebuie să facem totul, oricât ar fi de greu, ca el să existe. Apoi să îi dăm viață și să fie de folos. Acest loc nu este făcut pentru noi, este făcut să aducă bucurie și să fie de folos.

Emilia Chebac: Moara de hărtie are un logo tare elegant. Cum l-ați ales?

Dana Georgescu: Am dat un anunț pe facebook și am întrebat: Ce idei aveți? Au venit multe propuneri. Apoi am rugat oamenii să voteze. Interesant a fost că varianta câștigătoare nu a venit de la oricine. Este propunerea lui Dinu Bodiciu (lectorul cu care Ion Georgescu a făcut cursul de legătorie de carte la Fundația Calea Victoriei).

În partea stângă logo-ul Morii de hârtie

Emilia Chebac: Ceva care nu era prevăzut în proiectul inițial ?

Dana Georgescu: Când am început, în 2009, acestă inițiativă a noastră, Moara de hârtie, a fost gândită pentru adulți. În 2012 prin programul „Școala altfel” am invitat și copiii să vadă ce facem noi. S-a deschis un nou orizont! Impactul a fost uriaș și așa au luat naștere atelierele pentru copii (de meșteșuguri și meserii vechi). Pentru noi este esențial, să facem totul ca să le cultivăm sensibilitatea. Ne dorim să facem o educație e inimi!

Emilia Chebac: Ce a însemnat lucrul cu copii?

Dana Georgescu: Prin copii, eu și Iuliana Andrei (sora mea), am descoperit cât de mult ne place să ne implicăm în instruirea lor. La început au fost atelierele de hârtie. Apoi au apărut și alte proiecte. Cânt copiii vin la tine și îți spun:
– Aș vrea să dorm aici la voi!
– Data viitoare o să vin și cu mami și tati!
– Mi-a plăcut tare mult! Vă iubesc!
– Când o să fiu mare vreau să lucrez aici. Chiar și gratis!
Nu ai cum să rămâi indiferent.

M-a impresionat un copilaș de 5 ani care a venit cu grădinița. L-am simțit că i-a plăcut tare mult. Și într-o zi a revenit. Era sfârșitul iernii, noi lucram la mărțișoare, când am primit un telefon. La poartă era băiețelul împreună cu părinții. Când a ajuns acasă, timp de o săptămâna, zi de zi, povestea de Moara de hârtie. Copilașul era cu totul special, îi plăceau cărțile. Am înțeles că părinții îi comandau cărți vechi din America. De atunci ne-a mai vizitat de câteva ori.

Emilia Chebac: Ați ajuns în punctul pe care l-ați dorit?

Dana Georgescu: Ne place să vedem persoane fericite în jurul nostru. Facem totul ca oamenii să plece cu această stare. Ne dorim ca adulții, dar și copiii care ajung la noi să învețe, să se inspire și să ducă mai departe. Este încă mult, mult de lucru. Mai avem până să ajungem în punctul în care ce facem noi să fie mai de impact, nu așa să treci, să vezi și să pleci! Dar este un început. Totul se construiește în timp. Oameni nu observă lipsurile așa cum le vedem noi, ei apreciază ceea ce există.

Emilia Chebac: Despre oamenii care lucrează aici?

Dana Georgescu: A pornit ca o inițiativă de familie (Dana nu agreează temenul de afacere de aceea nu-l voi folosi în acest articol). Nucleul Morii de hârtie este compus din 3 oameni: Ion, Dana Georgescu și Iuliana Andrei. Echipa Morii de hârtie, cu fiecare an, a adăugat noi membri. Sunt oameni care fac posibil tot ce se întâmplă aici. Construim totul cu oamenii din echipă, dar și cu voluntari. Munca fiecărui om este importantă! Fac lucruri pe care eu niciodată nu le voi putea face. Îi respect enorm pentru asta! Învăț în fiecare zi de la acești oameni, de la flori, de la copaci. Fiecare om, fiecare lucru este o lecție, doar să avem timp să o vedem!

În spatele fiecărui om de aici este o poveste frumoasă:

• Iuliana Andrei – „Până să vin aici am lucrat în domeniul bancar. A fost bine, tot ce am învățat ulterior mi-a folositi. Dar căutam și altceva. Simțeam nevoia de mai multă flexibilitate și libertate. Și într-o zi am renunțat la un job sigur și bine plătit și am venit aici unde era doar Ionuț, Dana și părinții mei. Am lăsat siguranța alegând să mă alătur unor oameni care doreau să schimbe lumea! Îți trebuie un curaj nebun să faci această schimbare, o anumită rezistență în fața problemelor care apar și tărie. În bancă am avut parte de recompensă financiară, dar niciodată de recompensă emoțională. Nici o realizare profesională, în domeniul bancar, nu mi-a adus lacrimi în ochi de fericire. La Moara de Hârtie am experimentat pentru prima dată această emoție. Atelierele pentru copii s-au terminat în ropote de aplauze. O clasă întreagă îmi spunea: nu vreau să mai plec de aici! Toți copii năvălesc în jurul tău și te îmbrățișeză! La început nu înțelegeam de ce reacționează așa? Nu făceam nimic special decât să le spun niște lucruri cu dragoste. Adulții sunt mai reținuți. Dar sunt și oameni care la finalul unui atelier vin și mă întreabă: Pot să te îmbrățișez? Se simte emoția la fiecare din ei. În timp ce Iuliana îmi povestea, Dana o privea cu căldură și a ținut să adauge: „fără ea lucrurile nu ar fi arătat așa!”

• Magda Rusen – prietena mea care a lăsat Bucureștiul și s-a mutat în Comana. Se pare locul acesta ne cheamă pe toți. Acum locuiește în casa care a apărținut doamnei Ana Blandiana. Magda scrie și mi-a mărturist că inspirația o vizitează mult mai des de când locuiește în acestă casă.

• tanti Lenuța – lucrează în atelierul unde iau naștere „Păpurel și Păpurica.” Aceste păpuși nu trebuie să lipsească din stoc. Absența lor generează mici drame. La magazinul de suveniruri a venit un grup mai mare de copii. Păpușile nu au ajuns pentru toți. Micuții au început să plângă și au refuzat să plece fără păpuși. Tanti Lenuța s-a dus în atelier și le-a confecționat pe loc. O găsiți, de fiecare dată, în atelier unde dă viața păpușilor. Este o fire de artist. De când lucrează aici, se simte inspirată, a descoperit că îi place să scrie versuri. Le dedică Satului Mesteșugurilor și Morii de hârtie. „Eu am stat toată tinerețea acasă, am fost doar mamă și soție. Aici am ajuns încolțită de niște situații. Până să lucrez în acest loc îmi spuneam că nu am nici o importanță! Nu credeam că am să primesc vreodată aplauze. Să vezi atâția ochișori care te urmăresc cu atenție, atâtea pălmuțe care bat pentru Tanti Lenuța simți cum îți cresc aripi. Eu chiar mă simt bine aici!”

• Patricia – la început a stat pe lângă artiștii invitați care faceau demonstrații în Satul Meșteșugurilor, iar acum este printre puținele femei din Romania care poate lucra la roata olarului.

Emilia Chebac: Cum este să te trezești dimineața și să realizezi că locul acesta, în care voi ați pus atâta sufet, îi face pe oameni fericiți?

Dana Georgescu: Câteodată când ești în poveste, nu percepi dimensiunea frumosului, dar când vii din exterior ai o perspectivă mult mai realistă. Din când în când, încerc să văd totul cu ochii celor din jur.

Emilia Chebac: Proiecte de suflet?

Dana Georgescu: Cărțișor de Autor – un mărțișor cărticică cu versuri tipărite pe hârtie de mână cu petale de trandafiri și fire de iarbă. Avem și o „ediție de lux”. Conceptul cuprinde: o cutie cadou, un mărțisor și o operă de artă. Un autograf în original al doamnei Ana Blandiana, un desen al domnului Mircea Dumitrescu. În fiecare an ne gândim la ceva special.

O tabără de vară pentru adulții din comunitățile istorice de români din Ucraina, Serbia și Republica Modova. Institutul Cultural Roman le-a oferit acestă experiență pentru a se inspira și duce mai departe ce au văzut aici. Am avut șansa să cunoaștem persoane deosebite, persoane care ne-au rămas în suflet. Acești oameni au scris un Imn al Morii de hârtie.

Emilia Chebac: Cum a aflat lumea de voi?

Dana Georgescu: La început nu ne-am promovat foarte mult, am lăsat totul să crească de la sine. Acum pentru că am evoluat, nu ar strica să fim mai îndrazneți. Nu mai suntem la stadiul de vis, am prins contur. Oamenii trebuie să știe că existăm, să vină să ne cunoască și să se bucure de ce le putem oferi. Când crești impactul este altul și poți ajuta mult mai mult. Suntem bucuroși că am câștigat un proiect susținut de Kaufland România și implementat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile. Vom ajunge la școli, din cele mai sărace județe din Romania: Olt, Teleorman și Giurgiu, unde vom ține gratuit ateliere pentru copii. Vom dota școlile cu materialele necesare și astfel acești copii vor beneficia și ei de ateliere de meșteșuguri. Asta nu am fi putut face dacă nu ajungeam la un anumit nivel, dacă proiectul nostru nu era credibil pentru finanțator.

Deși este un loc idilic pentru vizitatori, oamenii care lucrează aici sunt mereu în priza. În timp ce Dana a trebuit să răspundă la un telefon care nu suporta amânare am continuat turul cu Iuliana.

Emilia Chebac: Oameni de suflet?

Iuliana Andrei: Mi-aș dori să avem timp să notam toate momentele frumoase. Doamna Ana Blandiana ne-a lăsat mai multe mesaje, în cartea de impresii, care ne-au onorat, bucurat și copleșit de emoție. Este un om de o bunătate extraordinară, de o modestie și o decența care o transformă într-un model. N-ar răni pe nimeni niciodată. În prezența dumneaei nu ai cum să fii rău. Astfel de oameni ridică ștacheta.Te obligă să te depășești.
Proiectele ne-au prilejuit întâlnirea cu oameni deosebiți, care au contribuit foarte mult la dezvoltarea noastră. Nu poate fi cuantificat, doar inima și sufletul nostru o știe.

Emilia Chebac: De unde vă găsiți resurse atunci moralul scade?

Iuliana Andrei: Trebuie să tragem de noi, de firea asta umană care uneori nu ne lasă să ne bucurăm 100% de ceea ce facem, cramponându-se de nimicuri. Atunci oboseala își spune cuvântul, nu neparat nesiguranța.

Magazinul de suveniruri – exterior
Magazinul de suveniruri – interior

Dana a revenit și turul s-a încheiat la magazinul de suveniruri. Preferatele mele sunt hărțile din hârtie de mână și carnetele cu coperți inspirate din tablorile expuse la MNAR. Mai găsiți coșuri și păpuși din papură, jucării din lemn, magneți, tricouri cu broderii tradiționale. Și mai există ceva. Pe pereții magazinului sunt expuse lucrarile unui artist pe care Moara de hârtie îl ajută să se promoveze. Acestea cred că s-ar încadra perfect într-o casă de vacanța undeva pe malul mării. Sunt originale, sunt făcute cu dăruire și se simte pasiunea în fiecare detaliu. Cu siguranță ar înobila orice spațiu. Inutil să mai spun, că un asfel de gest spune enorm despre sufletul acestor oameni.

Păpurel și Păpurica, iar pe fundal harta României Mari

Aveți prieteni care au talent la scris, dar în lumea asta zbuciumata nu își mai găsesc răgaz sau și-au pierdut inspirația? Comandați-i un jurnal sau un carnet de însemnări cusut manual, îmbrăcat în hârtie de mână cu inserții de plante. Sau poate alegeți unul cu motive tradiționale din colecția ArtiZânele și îl personalizați cu numele ei/lui. V-ați gândit că gestul vostru poate da aripi unui om?

La terminarea turului am fost invitată la o petrecere. În echipa Morii de hârtie era o aniversare. În timp ce stăteam la masă cu acești oameni, mă gândeam că într-o lume din ce în ce mai captivă într-un vid moral, întreaga echipă a Morii de hârtie se luptă să aducă atmosfera, tradițiile și valorile din trecut în actualitate. Pun pe primul plan relațiile umane, apoi ne arată că e necesar să apreciem lucrurile mărunte. Până nu vom învăța asta, viața noastră nu are cum să fie mai bună indiferent că trăim în Romania, la Paris sau New York.

Una din întrebările deja clasice pe blogul meu este: Ce reprezintă pentru tine Romania? La Moara de hârtie nu a mai fost necesară. Ion Georgescu, Dana Georgescu și Iuliana Andrei prin tot ce fac sunt Romania. Moara de hârtie este Romania. Acea Romanie la care mulți dintre noi doar visăm, dar pentru Ion – Dana – Iuliana este o Românie guvernată de încredere, onoare, credința și… memorie. Eram datoare cu o explicație: de ce am ales câte o culoare pentru cei 3?

Ce a însemnat pentru mine Moara de hârtie? La vreo jumătate de oră după ce am întrat în Muzeul-Atelier aveam lacrimi în ochi. Ce vedeam acolo… Poveștile pe care le ascultam… La întoarcere, spre București, mă învinovățeam că nu m-am putut stăpâni. Am încheiat ziua exact așa cum am început-o. Adică în lacrimi. De fericire! Primisem un mesaj de la Dana Georgescu. Un mesaj la care mă voi întoarce de fiecare dată atunci când voi fi tentată să renunț, atunci când cei din jur se vor îndoi de mine, dar mai ales atunci când mi se va spune că sunt prea sensibilă.

Trăim vremuri în care a devenit normal să fii cinic, rău și grosolan. Face parte din cotidian să ne arătam această latură în social media. De aceia ce am scris, în paragraful anterior, poate fi privit cu dispreț. Celor care sunt tentați să facă acest lucru nu le cer să empatizeze cu experiența mea, dar i-aș ruga să răspundă sincer la o întrebare: Când ai plâns ultima dată de fericire?

Categorii
Cultură Interviuri

Sandra Ecobescu și lumea ei

Cu Sandra Ecobescu urma să mă întâlnesc la sediul Fundației Calea Victoriei. Pentru că am ajuns prea devreme, nu am găsit-o acolo, era la o altă întâlnire. Am avut timp însă să mă familiarizez cu noul sediu al Fundației. Sandra a ajuns la ora stabilită. Îmi plac oamenii punctuali. În toată corepondența purtată pentru pregătirea acestui interviu, îmi dovedise că este o persoană care tratează totul cu maximă seriozitate. Am apreciat deschiderea și receptivitatea cu care a spus da. Pe măsură ce aveam să o cunosc, am realizat că principiul după care funcționează fundația „Pentru că sunt oameni care te ajută la rândul tău trebuie să ajuți și tu” nu este pentru ea doar vorbă în vânt.

Sandra purta o fustă neagră și o bluza verde-smarald. În talie avea un cordon negru din catifea care mă ducea cu gândul la draperii grele din alte epoci. Stilul Sandrei l-aș defini ca un melanj între nou și tușe vintage, relaxat și sofisticat, vestimentație minimalistă cu bijuterii spectaculoase. Cele pe care le alesese, în acea zi, erau marcate puternic de tema îngerului. De la medalionul pe care îl avea la gât, și care pe parcursul interviului mi-a captat nepermis de mult privirea, până la brățara de la mână. La finalul întâlnirii mi-a spus „și tu porți o aripă de înger la brățară!”. Nimeni nu mai observase asta până la ea!

Vă invit să o cunoașteți pe Sandra Ecobescu, omul care într-o zi a hotărât să renunțe la securitatea materială a unui job, și-a dat demisia și a pornit în cea mai mare aventură a vieții ei. A dat startul, în urmă cu 10 ani, unui proiect cultural independent în care credea doar ea (unic la acea vreme în România). Timpul a dovedit că „nebunia” Sandrei avea să câștige din ce în ce mai mulți adepți.

1. Sandra ai un proiect de suflet?

Îmi este greu să spun că am un proiect de suflet. După cum vezi, activitatea Fundației este gândită în mai multe domenii. E ca și cum trebuie să aleg unul dintre copiii mei. Un subiect care îmi dă liniște, bucurie și satisfacție ieșită din comun este muzica clasică și muzica de operă. Este o conectare la copilărie și adolescență pentru că atunci le-am descoperit. Primele cursuri începute au fost acum 10 ani cu Tiberiu Soare: Cum să ascultăm muzică clasică?, Pentru ce mergem la operă? Apoi a apărut dorința de a crea concerte cu povești care să-mi facă mie plăcere, echipei și publicului nostru. Aș zice că muzica clasică este copilul meu preferat. Se observă asta din faptul că a crescut foarte mult în acești ani.

2. Te-ai gândit vreodată că te vei bucura de un asemenea succes?

Nu aveam un plan de afacere sau o viziune pe 5 ani. A fost gândit ca un spațiu al bucuriei, al plăcerii culturale educative, al întâlnirii și al dialogului. Nu a fost ceva foarte clar, au fost niște idei, iar principalul scop a fost să funcționeze. Următorul scop să vină lumea și apoi să rezistăm. Pe o piață mișcătoare cum este piața din România să începi un lucru și să atragi publicul nu este foarte greu. Dar să funcționezi, să reziști, să creezi o echipă, să-ți păstrezi optimismul și să faci față la toate schimbările economico-politice poate fi extrem de solicitant. Să crezi în continuare în acel proiect cred că este cel mai dificil lucru.

3. Cum s-a schimbat viața ta după Fundația Calea Victoriei?

Nu vreau să pozez într-o ființă suavă și minunată și să las impresia că totul a decurs de la sine. A presupus un volum mare de muncă, implicare și foarte mult stres. Dar este un alt gen de stres. Este ca și cum ai lucra în grădina ta și aștepți să vezi cum ies florile, față de cum ai lucra în grădina șefului. Rezultatele și satisfacțiile la nivel emoțional sunt foarte mari.

4. După euforia începutului au fost momente în care ai vrut să renunți?

De nenumărate ori. Dar la mine un moment de îndoială ține maxim o zi. Așa sunt eu structurată prin educație. Oboseala însă poate dura mai mult. În perioada de început au fost momente când m-am supraturat de teamă să nu pierd ceva. Viteza cu care încercam să prind toate ideile, să împărtășesc și să organizez era mult mai mare decât puteam eu fizic să duc. Nu mai spun de biata echipă. Multă lume spune de noi că suntem hiperactivi. Între timp am învățat să-mi dozez efortul. Au trecut niște ani ca eu să pot, în sfârșit, să mă liniștesc.

5. Cum se raportau oamenii la noua ta schimbare de carieră?

Am avut parte de oameni generoși care, atunci când au auzit că este vorba de un proiect cultural independent, au fost foarte deschiși.

Domnul Neagu Djuvara este cel mai special lector pentru mine. A fost primul profesor și prima personalitate culturală care de la prima întâlnire a zis: „Da, voi veni să predau!”. Am ajuns la el printr-o cunoștință. Povestindu-i despre acest nou proiect, Fundația Calea Victoriei, care era la început, s-a oferit să mă pună în legătură cu domnul Neagu Djuvara. La prima întâlnire eu eram extrem de emoționată, iar el la fel de simpatic, gentil, natural și cu aceeași grație în comunicare, atât de cunoscută publicului. Era la fel cu toată lumea. Nu avea măști. Era cum era!

Întâlnirea cu domnul Andrei Pleșu a fost un miracol. Lansarea Fundației s-a făcut într-un apartament, absolut improvizat, pe Calea Victoriei. Cu toate astea domnul Pleșu a fost acolo! Când a venit televiziunea să vadă ce „ciudățenie” se întâmplă în acel apartament și Ce fundație mai e și asta?, domnul Andrei Pleșu a spus frumos și cu atâta generozitate „așteptam să se întâmple ceva necesar pe piața culturală românească.”

La doamna Georgeta Filitti, prietenă bună cu domnul Neagu Djuvara, am ajuns printr-o carte „Călătorie în timp prin București”. A fost dragoste la prima vedere! Când am spus numele Fundației mi-a spus „Dragă, dar soțul meu iubea Calea Victoriei!” A fost unul din oamenii care au salutat cu entuziasm și implicare acestă „năzdrăvănie” numită Fundația Calea Victoriei.

Cu doamna Georgeta Filitti la Concertul de Anul Nou 2018 de la TNB

L-am întâlnit pe Tiberiu Soare printr-o recomandare. Pe atunci zona muzicii clasice era mai puțin sexy decât este acum. În urmă cu 10 ani sălile de concert nu atrăgeau atât de mulți tineri. „Festivalul George Enescu” a a avut un rol important în acestă schimbare.

Oamenii aștia năvălnici, frumoși și nebuni cu care am construit Fundația, atunci când mă întâlneam cu ei, după primele secunde, începeau să spună ce ar vrea ei să facă. Nu era tatonare, nu era „să vedem”. Posibil fața mea entuziastă de copil senin, probabil energia și onestitatea pe care cred că o transmiteam, îi făcea pe acești oameni să se deschidă imediat. Acum suntem în faza în care personalități culturale își doresc cursuri la noi. Sunt tineri care ne caută. Dar noi căutăm în continuare oameni minunați, profesori și traineri charismatici.

La deschiderea Concertului de Anul Nou 2018, alături de dirijorul Tiberiu Soare și Symphactory Orchestra

Cu Vintilă Mihăilescu m-am întânit acum 5-6 ani. Merge oriunde este invitat ca și doamna Georgeta Filitti. Este un tip de intelectual și profesor dedicat foarte pasionat de ceea ce face, care împărtășește încontinuu până la o anumită irosire. A fost nevoie să li se atragă atenția de către oamenii din jur „Trebuie să aveți grijă de dumneavoastră!” La prima întâlnire am vrut să-i spun despre activitatea Fundației. M-a oprit: „Sandra, stai liniștită, știu ce face Fundația. Hai să vedem ce pot face eu!”

6. Ce poți să ne spui despre oamenii care au frecventat cursurile Fundației Calea Victoriei? Despre cei care au mers mai departe?

Cea mai mare minune a Fundației sunt cursanții. Dacă nu ar exista publicul, nu ar exista acțiunea propriu zisă. Fără bucureșteni și oamenii din provincie deschiși să vină să învețe, Fundația nu ar exista. Degeaba am fi noi extraordinari! Dintre astfel de cursanți:
• O doamnă de 50 de ani a făcut un master în antropologie după ce a frecventat cursurile domnului Vintilă Mihăilescu,
• tinerii sunt răsfățații noștri, îi încurajam să aplice pentru locuri gratuite (burse). O fată, elevă în clasa a XI-a, la un liceu tehnic, foarte talentată la desen, a venit la noi la mai multe cursuri gratuite de artă. În casa a XII-a a hotărât să dea la Facultatea de Arte, fără o bază temeinică așa cum au tinerii care au terminat Liceul „N. Tonitza”. A frecventat cursuri teoretice și practice la Fundație. Încurajată de lectorii de aici, a susținut examenul la facultate și a intrat. În momentul în care s-a dus la primele cursuri a avut un șoc. A spus că ea nu rezistă. Profesorii Fundației au ajuta-o din nou și nu au lăsat-o să renunțe. A venit inclusiv la cursuri de vorbire în pubilc. Acum estea în anul II și este bine,
• Ion și Dana Georgescu au pornit de la zero o afacere după ce au urmat un curs de legătorie de carte cu Dinu Bodiciu. Acum au o afacere de succes „ Moara de hârtie”,
• cursanți care au sponsorizat cele 2 cărți scoase de Fundație,
• cursanți care au format o comunitate în jurul lectorilor și o comunitate în jurul Fundației,
• cursanți care vin la concertele organizate de Fundație.

7. Ce te inspiră?

Oamenii despre care am vorbit, muzica pe care o ascult, cărțile pe care le citesc. Fiica mea mă inspiră și mă „transpiră”, mă zguduie și asta îmi face bine. E cel mai puternic sentiment pe care îl trăiesc, iar cea mai mare și cea mai frumoasă responsabilitate e aceea de a fi mamă. Mă inspiră tot ce este în jur. Am capacitatea asta de a mă inspira chiar și atunci când sunt în goană.

Cu colegele de la Fundație și cartea proaspăt scoasă din tipar „Nouă povești muzicale”

8. Realizările se văd. Eșecul cum l-ai perceput?

Nu i-aș zice eșec. Recunosc însă că nu este ușor să reziști pe piață, să găsești formule prin care să crești și să nu stagnezi. Stagnarea în domeniul asta înseamnă să mori. Mi-am dorit să pot coordona oamenii altfel decât tiparul cu care fusesem obișnuită înainte. Mi-am dorit să dau un chip uman acestei instituții culturale. Din firma de unde plecasem profitul era esențial, la fundație entuziasmul este esențial. A trebuit să gestionez totul, în așa fel, încât să păstrez credința echipei că noi chiar facem ceva care aduce binele în societate. Să păstrez vibe-ul dincolo de presiune a fost pentru mine mereu o prioritate.

9. Sunt convinsă că pentru tine există viața și în afara Fundației Calea Victoriei. Ce pasiuni ai?

• Muzica clasică și muzica de operă,
• Muzeele pentru că atunci când eram mică mama ne plimba des prin muzee (pe mine și sora mea). Ultimile muzee vizitate Royal Museums of Fine Arts of Belgium, Muzeul Kafka din Praga. În București îmi plac Muzeul de Artă „Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck” și Muzeul Colecțiilor de Arta.
• Cărțile: Maestrul și Margareta unde apare o lume fantastică populată cu tot felul de personaje și dialoguri interesante. E o carte pe care îmi doresc să o recitesc. Aloc timp din ce în ce mai puțin pentru beletristică. Citesc mai mult pentru master și cărți de dezvoltare personală. Puterea intenţiei m-a ajutat foarte mult și ți-o recomand și ție. Cum domnul Neagu Djuvara a fost un mentor de lângă mine, Wayne W. Dyer este un mentor de pe alt continent. Andrei Pleșu – Despre îngeri. Cursului lui la care am participat atunci când eram studentă la Facultatea de Litere m-a marcat. De aceea am oscilat între un master legat de Istoria Religiilor și un master în Antropologie.
• Fără a fi o habotnică îmi place să merg la mănăstiri. Ultima mănăstitre vizitată mănăstirea Turnu. Am început un dialog cu părintele stareț crezând că va dura 10-15 minute pentru ca în final să stăm la povești aproape 3 ore. Îmi plac spațiile care mă duc spre trecut, nu știu de ce mă simt ca acasă. Fie că este o sală de concert, un muzeu sau o mănăstire nu le percep ca pe ceva abstract, rațional, ci ca locuri unde mă simt foarte bine și care îmi induc o stare de liniște. Mi se pare că mă întorc spre mine, mă încarcă și mă face să mă detașez de grijile cotidiene.

10. O perioadă din istoria omenirii în care ți-ar fi plăcut să trăiești? Ce personalitate ai fi vrut să cunoști?

Perioda interbelică în București și oriunde. Mi-ar fi plăcut să îl cunosc pe domnul Neagu Djuvara tânăr, dar era absolut fabulos și la 90 și la 100 de ani. Chiar îmi pun întrebarea dacă era la fel de fermecător la 30 de ani cum era la 90? Cred că era ca vinul, cu cât trecea timpul cu atât devenea mai bun. Și Antichitatea m-ar fi atras. Sunt o persoană care știu să mă bucur de prezent. Nu consider că trăim într-o epocă în care s-a pierdut totul sau că tinerii din ziua de azi nu mai citesc. Nu cred în discursul asta apocaliptic. Instinctiv simțeam asta, dar apoi am învățat și de la domnul Vintilă Mihăilescu că așa este.

11. Un loc preferat în care simți nevoia să mergi atunci când ești supărată?

E foarte frumos aici la Fundație. De ce să plec? Aici mă simt bine și aici chem oamenii. Nu simt nevoia de alt loc!

12. Este Anul Centenarului? Îmi poți spune ceva legat de acest eveniment?

Îmi pare rău că trebuie să o spun, e prea multă demagogie din partea politicienilor. Aproape că nu mai pot să aud cuvântul Centenar. Mi se spune că trebuie să facem ceva că este Anul Centenarului, dar noi facem lucrurile astea de 10 ani. Fie că facem evenimente despre București, România sau despre personalități, nu trebuie să vină cineva și să-mi spună că este Centenarul pentru a da startul la ceva brusc. Nu cred în înregimentare. E foarte bine că este un moment de bilanț, dar sunt prea multe manifestații de mucava. Tot timpul ar trebui să ne bucurăm că trăim în Romania, că e pace, că se întâmplă lucruri bune, că suntem înconjurați de oameni deștepți și că avem personalități în trecut care ne inspiră.

13. Când spui România la ce te gândești?

Dincolo de frumusețile cunoscute și mai puțin cunoscute din țară, mă gândesc la patrimoniu, la oamenii care au fost mai aproape sau mai departe de noi. La oamenii care au încercat să facă ceva dincolo de corupție, plictiseală și lene. Oamenii care au încercat să dărime norii, care nu au renunțat să se lupte. Mă gândesc la cei care au fost mai revoluționari, cei care au fost mai idealiști.

Cu domnul Djuvara, acasă la domnia sa

14. O amintire cu domnul Neagu Djuvara?

Au fost foarte multe momente frumoase. Când am fost la dumnealui acasă și îmi povestea amintiri din viața lui, când îmi spunea ce îl preocupa în momentul respectiv, despre timpul petrecut în bibliotecă și despre ce citea. Un om minunat care îmi împărtășea lucruri foarte valoroase.

Domnul Djuvara a fost invitat de Sandra Pralong la un eveniment și m-a întrebat dacă nu vreau să merg cu el? Îmbrăcată elegant, m-am dus să îl iau de acasă, iar pentru o seară am fost „date-ul platonic” al domnului Neagu Djuvara. M-am simțit foarte mândră, lumea se uita curios la mine, nu știa cine sunt și ce caut. În acel moment am simțit că suntem prieteni, nu doar colaboratori. L-am văzut pe bărbatul Neagu Djuvara, îmbrăcat la costum, mergând la un eveniment unde nu-și mai arăta vârsta. Asta era ceva specific lui și multor oameni din generația lui. Oameni care nu puneau preț pe suferință, pe nenorociri și pe boli. Se concentrau pe prieteni, pe ceea ce îi pasiona și pe partea frumoasă a vieții. Lucrul asta l-am învățat de la el. Era în el o tinerețe, o nemurire care era absolut cuceritoare! Când te întâlneai cu Neagu Djuvara și începea să povestească plin de bucurie și naturalețe nu puteai să te vaiți că ești obosit sau că te doare ceva. Era un om fermecator!

Înainte de Crăciun, în decembrie 2017, l-am vizitat la spital împreună cu doamna Georgeta Filitti. Ne-am dus destul de senine. L-am găsit foarte optimist. Era într-o rezervă elegantă, iar când am ajuns i-am arătat prăjiturile. S-a bucurat, îi plăceau tare mult dulciurile, îndeosebi cele cu ciocolată. După o scurtă discuție, a început să cânte niște cântecele în limba franceză. În acel moment am realizat că ar fi bine să-l înregistrez cu telefonul. Prima dată când am făcut asta. De la ultima noastră întâlnire am o înregistrare de 45 de minute cu domnul Neagu Djuvara. Nu ne-a povestit despre boală sau vârstă. Avea pneumonie. Era important momentul prezent, că am mers în vizită la el, că a mâncat cu poftă din prăjiturile aduse de noi. Au fost niște povești absolut savuroase, am râs și ne-a pupat la plecare. Cu domnul Neagu Djuvara te poți întâlni într-o carte și te poți întâlni în amintiri. Nu era un om răpus de viață. Era un om împlinit, însă obosit de ani. Când doamna Georgeta Filitti l-a întrebat „Ce te doare, Neagule? A răspuns într-un fel tare comic: „Vârsta!”. Îmi este greu să vorbesc la trecut despre el.

15. Și la final o întrebare frivolă. Cine te întâlnește nu are cum să nu observe cât de mult îți plac bijuteriile! Îmi poți spune ceva despre „relația” voastră?

Bijuteriile sunt nebunia mea pe care încerc să o controlez. Iubesc tare mult inelele. Uite, port un inel foarte frumos care este cu rutil sau „angel hair”. Îl am din Creta. Prefer inelele vintage. Mai nou cerceii și clipsurile retro. Fac eforturi să mă temperez. Fac, dar nu-mi iese întotdeauna!

Cu soțul, Alexandru, la Balul Bucureștiului Interbelic 2017 la Cercul Militar National

Acum 10 ani, posibil chiar în momentul în care Sandra punea bazele Fundației Calea Victoriei, un birou întreg râdea în hohote de mine. Acolo unde lamentările erau la ordinea zilei, eu m-am trezit să întreb: „Voi nu credeți că la un colț de stradă întâlnirea cu un om vă poate schimba viața?”. Credeam atunci cu toată ființa mea asta și încă o cred. Un om, o întâmplare, un miracol îți poate schimba viața! Am sentimentul că întâlnirea mea cu Sandra Ecobescu este un astfel de moment!

Într-un articol mai vechi pe acest blog spuneam că „îmi plac oamenii care știu să-și respecte seniorii și realizările lor. Găsesc că asta este Everestul educației unui om”. Sandra Ecobescu este unul din acei oameni.