Sandra Ecobescu și lumea ei

Cu Sandra Ecobescu urma să mă întâlnesc la sediul Fundației Calea Victoriei. Pentru că am ajuns prea devreme, nu am găsit-o acolo, era la o altă întâlnire. Am avut timp însă să mă familiarizez cu noul sediu al Fundației. Sandra a ajuns la ora stabilită. Îmi plac oamenii punctuali. În toată corepondența purtată pentru pregătirea acestui interviu, îmi dovedise că este o persoană care tratează totul cu maximă seriozitate. Am apreciat deschiderea și receptivitatea cu care a spus da. Pe măsură ce aveam să o cunosc, am realizat că principiul după care funcționează fundația „Pentru că sunt oameni care te ajută la rândul tău trebuie să ajuți și tu” nu este pentru ea doar vorbă în vânt.

Sandra purta o fustă neagră și o bluza verde-smarald. În talie avea un cordon negru din catifea care mă ducea cu gândul la draperii grele din alte epoci. Stilul Sandrei l-aș defini ca un melanj între nou și tușe vintage, relaxat și sofisticat, vestimentație minimalistă cu bijuterii spectaculoase. Cele pe care le alesese, în acea zi, erau marcate puternic de tema îngerului. De la medalionul pe care îl avea la gât, și care pe parcursul interviului mi-a captat nepermis de mult privirea, până la brățara de la mână. La finalul întâlnirii mi-a spus „și tu porți o aripă de înger la brățară!”. Nimeni nu mai observase asta până la ea!

Vă invit să o cunoașteți pe Sandra Ecobescu, omul care într-o zi a hotărât să renunțe la securitatea materială a unui job, și-a dat demisia și a pornit în cea mai mare aventură a vieții ei. A dat startul, în urmă cu 10 ani, unui proiect cultural independent în care credea doar ea (unic la acea vreme în România). Timpul a dovedit că „nebunia” Sandrei avea să câștige din ce în ce mai mulți adepți.

1. Sandra ai un proiect de suflet?

Îmi este greu să spun că am un proiect de suflet. După cum vezi, activitatea Fundației este gândită în mai multe domenii. E ca și cum trebuie să aleg unul dintre copiii mei. Un subiect care îmi dă liniște, bucurie și satisfacție ieșită din comun este muzica clasică și muzica de operă. Este o conectare la copilărie și adolescență pentru că atunci le-am descoperit. Primele cursuri începute au fost acum 10 ani cu Tiberiu Soare: Cum să ascultăm muzică clasică?, Pentru ce mergem la operă? Apoi a apărut dorința de a crea concerte cu povești care să-mi facă mie plăcere, echipei și publicului nostru. Aș zice că muzica clasică este copilul meu preferat. Se observă asta din faptul că a crescut foarte mult în acești ani.

2. Te-ai gândit vreodată că te vei bucura de un asemenea succes?

Nu aveam un plan de afacere sau o viziune pe 5 ani. A fost gândit ca un spațiu al bucuriei, al plăcerii culturale educative, al întâlnirii și al dialogului. Nu a fost ceva foarte clar, au fost niște idei, iar principalul scop a fost să funcționeze. Următorul scop să vină lumea și apoi să rezistăm. Pe o piață mișcătoare cum este piața din România să începi un lucru și să atragi publicul nu este foarte greu. Dar să funcționezi, să reziști, să creezi o echipă, să-ți păstrezi optimismul și să faci față la toate schimbările economico-politice poate fi extrem de solicitant. Să crezi în continuare în acel proiect cred că este cel mai dificil lucru.

3. Cum s-a schimbat viața ta după Fundația Calea Victoriei?

Nu vreau să pozez într-o ființă suavă și minunată și să las impresia că totul a decurs de la sine. A presupus un volum mare de muncă, implicare și foarte mult stres. Dar este un alt gen de stres. Este ca și cum ai lucra în grădina ta și aștepți să vezi cum ies florile, față de cum ai lucra în grădina șefului. Rezultatele și satisfacțiile la nivel emoțional sunt foarte mari.

4. După euforia începutului au fost momente în care ai vrut să renunți?

De nenumărate ori. Dar la mine un moment de îndoială ține maxim o zi. Așa sunt eu structurată prin educație. Oboseala însă poate dura mai mult. În perioada de început au fost momente când m-am supraturat de teamă să nu pierd ceva. Viteza cu care încercam să prind toate ideile, să împărtășesc și să organizez era mult mai mare decât puteam eu fizic să duc. Nu mai spun de biata echipă. Multă lume spune de noi că suntem hiperactivi. Între timp am învățat să-mi dozez efortul. Au trecut niște ani ca eu să pot, în sfârșit, să mă liniștesc.

5. Cum se raportau oamenii la noua ta schimbare de carieră?

Am avut parte de oameni generoși care, atunci când au auzit că este vorba de un proiect cultural independent, au fost foarte deschiși.

Domnul Neagu Djuvara este cel mai special lector pentru mine. A fost primul profesor și prima personalitate culturală care de la prima întâlnire a zis: „Da, voi veni să predau!”. Am ajuns la el printr-o cunoștință. Povestindu-i despre acest nou proiect, Fundația Calea Victoriei, care era la început, s-a oferit să mă pună în legătură cu domnul Neagu Djuvara. La prima întâlnire eu eram extrem de emoționată, iar el la fel de simpatic, gentil, natural și cu aceeași grație în comunicare, atât de cunoscută publicului. Era la fel cu toată lumea. Nu avea măști. Era cum era!

Întâlnirea cu domnul Andrei Pleșu a fost un miracol. Lansarea Fundației s-a făcut într-un apartament, absolut improvizat, pe Calea Victoriei. Cu toate astea domnul Pleșu a fost acolo! Când a venit televiziunea să vadă ce „ciudățenie” se întâmplă în acel apartament și Ce fundație mai e și asta?, domnul Andrei Pleșu a spus frumos și cu atâta generozitate „așteptam să se întâmple ceva necesar pe piața culturală românească.”

La doamna Georgeta Filitti, prietenă bună cu domnul Neagu Djuvara, am ajuns printr-o carte „Călătorie în timp prin București”. A fost dragoste la prima vedere! Când am spus numele Fundației mi-a spus „Dragă, dar soțul meu iubea Calea Victoriei!” A fost unul din oamenii care au salutat cu entuziasm și implicare acestă „năzdrăvănie” numită Fundația Calea Victoriei.

Cu doamna Georgeta Filitti la Concertul de Anul Nou 2018 de la TNB

L-am întâlnit pe Tiberiu Soare printr-o recomandare. Pe atunci zona muzicii clasice era mai puțin sexy decât este acum. În urmă cu 10 ani sălile de concert nu atrăgeau atât de mulți tineri. „Festivalul George Enescu” a a avut un rol important în acestă schimbare.

Oamenii aștia năvălnici, frumoși și nebuni cu care am construit Fundația, atunci când mă întâlneam cu ei, după primele secunde, începeau să spună ce ar vrea ei să facă. Nu era tatonare, nu era „să vedem”. Posibil fața mea entuziastă de copil senin, probabil energia și onestitatea pe care cred că o transmiteam, îi făcea pe acești oameni să se deschidă imediat. Acum suntem în faza în care personalități culturale își doresc cursuri la noi. Sunt tineri care ne caută. Dar noi căutăm în continuare oameni minunați, profesori și traineri charismatici.

La deschiderea Concertului de Anul Nou 2018, alături de dirijorul Tiberiu Soare și Symphactory Orchestra

Cu Vintilă Mihăilescu m-am întânit acum 5-6 ani. Merge oriunde este invitat ca și doamna Georgeta Filitti. Este un tip de intelectual și profesor dedicat foarte pasionat de ceea ce face, care împărtășește încontinuu până la o anumită irosire. A fost nevoie să li se atragă atenția de către oamenii din jur „Trebuie să aveți grijă de dumneavoastră!” La prima întâlnire am vrut să-i spun despre activitatea Fundației. M-a oprit: „Sandra, stai liniștită, știu ce face Fundația. Hai să vedem ce pot face eu!”

6. Ce poți să ne spui despre oamenii care au frecventat cursurile Fundației Calea Victoriei? Despre cei care au mers mai departe?

Cea mai mare minune a Fundației sunt cursanții. Dacă nu ar exista publicul, nu ar exista acțiunea propriu zisă. Fără bucureșteni și oamenii din provincie deschiși să vină să învețe, Fundația nu ar exista. Degeaba am fi noi extraordinari! Dintre astfel de cursanți:
• O doamnă de 50 de ani a făcut un master în antropologie după ce a frecventat cursurile domnului Vintilă Mihăilescu,
• tinerii sunt răsfățații noștri, îi încurajam să aplice pentru locuri gratuite (burse). O fată, elevă în clasa a XI-a, la un liceu tehnic, foarte talentată la desen, a venit la noi la mai multe cursuri gratuite de artă. În casa a XII-a a hotărât să dea la Facultatea de Arte, fără o bază temeinică așa cum au tinerii care au terminat Liceul „N. Tonitza”. A frecventat cursuri teoretice și practice la Fundație. Încurajată de lectorii de aici, a susținut examenul la facultate și a intrat. În momentul în care s-a dus la primele cursuri a avut un șoc. A spus că ea nu rezistă. Profesorii Fundației au ajuta-o din nou și nu au lăsat-o să renunțe. A venit inclusiv la cursuri de vorbire în pubilc. Acum estea în anul II și este bine,
• Ion și Dana Georgescu au pornit de la zero o afacere după ce au urmat un curs de legătorie de carte cu Dinu Bodiciu. Acum au o afacere de succes „ Moara de hârtie”,
• cursanți care au sponsorizat cele 2 cărți scoase de Fundație,
• cursanți care au format o comunitate în jurul lectorilor și o comunitate în jurul Fundației,
• cursanți care vin la concertele organizate de Fundație.

7. Ce te inspiră?

Oamenii despre care am vorbit, muzica pe care o ascult, cărțile pe care le citesc. Fiica mea mă inspiră și mă „transpiră”, mă zguduie și asta îmi face bine. E cel mai puternic sentiment pe care îl trăiesc, iar cea mai mare și cea mai frumoasă responsabilitate e aceea de a fi mamă. Mă inspiră tot ce este în jur. Am capacitatea asta de a mă inspira chiar și atunci când sunt în goană.

Cu colegele de la Fundație și cartea proaspăt scoasă din tipar „Nouă povești muzicale”

8. Realizările se văd. Eșecul cum l-ai perceput?

Nu i-aș zice eșec. Recunosc însă că nu este ușor să reziști pe piață, să găsești formule prin care să crești și să nu stagnezi. Stagnarea în domeniul asta înseamnă să mori. Mi-am dorit să pot coordona oamenii altfel decât tiparul cu care fusesem obișnuită înainte. Mi-am dorit să dau un chip uman acestei instituții culturale. Din firma de unde plecasem profitul era esențial, la fundație entuziasmul este esențial. A trebuit să gestionez totul, în așa fel, încât să păstrez credința echipei că noi chiar facem ceva care aduce binele în societate. Să păstrez vibe-ul dincolo de presiune a fost pentru mine mereu o prioritate.

9. Sunt convinsă că pentru tine există viața și în afara Fundației Calea Victoriei. Ce pasiuni ai?

Muzica clasică și muzica de operă,
Muzeele pentru că atunci când eram mică mama ne plimba des prin muzee (pe mine și sora mea). Ultimile muzee vizitate Royal Museums of Fine Arts of Belgium, Muzeul Kafka din Praga. În București îmi plac Muzeul de Artă „Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck” și Muzeul Colecțiilor de Arta.
Cărțile: Maestrul și Margareta unde apare o lume fantastică populată cu tot felul de personaje și dialoguri interesante. E o carte pe care îmi doresc să o recitesc. Aloc timp din ce în ce mai puțin pentru beletristică. Citesc mai mult pentru master și cărți de dezvoltare personală. Puterea intenţiei m-a ajutat foarte mult și ți-o recomand și ție. Cum domnul Neagu Djuvara a fost un mentor de lângă mine, Wayne W. Dyer este un mentor de pe alt continent. Andrei Pleșu – Despre îngeri. Cursului lui la care am participat atunci când eram studentă la Facultatea de Litere m-a marcat. De aceea am oscilat între un master legat de Istoria Religiilor și un master în Antropologie.
• Fără a fi o habotnică îmi place să merg la mănăstiri. Ultima mănăstitre vizitată mănăstirea Turnu. Am început un dialog cu părintele stareț crezând că va dura 10-15 minute pentru ca în final să stăm la povești aproape 3 ore. Îmi plac spațiile care mă duc spre trecut, nu știu de ce mă simt ca acasă. Fie că este o sală de concert, un muzeu sau o mănăstire nu le percep ca pe ceva abstract, rațional, ci ca locuri unde mă simt foarte bine și care îmi induc o stare de liniște. Mi se pare că mă întorc spre mine, mă încarcă și mă face să mă detașez de grijile cotidiene.

10. O perioadă din istoria omenirii în care ți-ar fi plăcut să trăiești? Ce personalitate ai fi vrut să cunoști?

Perioda interbelică în București și oriunde. Mi-ar fi plăcut să îl cunosc pe domnul Neagu Djuvara tânăr, dar era absolut fabulos și la 90 și la 100 de ani. Chiar îmi pun întrebarea dacă era la fel de fermecător la 30 de ani cum era la 90? Cred că era ca vinul, cu cât trecea timpul cu atât devenea mai bun. Și Antichitatea m-ar fi atras. Sunt o persoană care știu să mă bucur de prezent. Nu consider că trăim într-o epocă în care s-a pierdut totul sau că tinerii din ziua de azi nu mai citesc. Nu cred în discursul asta apocaliptic. Instinctiv simțeam asta, dar apoi am învățat și de la domnul Vintilă Mihăilescu că așa este.

11. Un loc preferat în care simți nevoia să mergi atunci când ești supărată?

E foarte frumos aici la Fundație. De ce să plec? Aici mă simt bine și aici chem oamenii. Nu simt nevoia de alt loc!

12. Este Anul Centenarului? Îmi poți spune ceva legat de acest eveniment?

Îmi pare rău că trebuie să o spun, e prea multă demagogie din partea politicienilor. Aproape că nu mai pot să aud cuvântul Centenar. Mi se spune că trebuie să facem ceva că este Anul Centenarului, dar noi facem lucrurile astea de 10 ani. Fie că facem evenimente despre București, România sau despre personalități, nu trebuie să vină cineva și să-mi spună că este Centenarul pentru a da startul la ceva brusc. Nu cred în înregimentare. E foarte bine că este un moment de bilanț, dar sunt prea multe manifestații de mucava. Tot timpul ar trebui să ne bucurăm că trăim în Romania, că e pace, că se întâmplă lucruri bune, că suntem înconjurați de oameni deștepți și că avem personalități în trecut care ne inspiră.

13. Când spui România la ce te gândești?

Dincolo de frumusețile cunoscute și mai puțin cunoscute din țară, mă gândesc la patrimoniu, la oamenii care au fost mai aproape sau mai departe de noi. La oamenii care au încercat să facă ceva dincolo de corupție, plictiseală și lene. Oamenii care au încercat să dărime norii, care nu au renunțat să se lupte. Mă gândesc la cei care au fost mai revoluționari, cei care au fost mai idealiști.

Cu domnul Djuvara, acasă la domnia sa

14. O amintire cu domnul Neagu Djuvara?

Au fost foarte multe momente frumoase. Când am fost la dumnealui acasă și îmi povestea amintiri din viața lui, când îmi spunea ce îl preocupa în momentul respectiv, despre timpul petrecut în bibliotecă și despre ce citea. Un om minunat care îmi împărtășea lucruri foarte valoroase.

Domnul Djuvara a fost invitat de Sandra Pralong la un eveniment și m-a întrebat dacă nu vreau să merg cu el? Îmbrăcată elegant, m-am dus să îl iau de acasă, iar pentru o seară am fost „date-ul platonic” al domnului Neagu Djuvara. M-am simțit foarte mândră, lumea se uita curios la mine, nu știa cine sunt și ce caut. În acel moment am simțit că suntem prieteni, nu doar colaboratori. L-am văzut pe bărbatul Neagu Djuvara, îmbrăcat la costum, mergând la un eveniment unde nu-și mai arăta vârsta. Asta era ceva specific lui și multor oameni din generația lui. Oameni care nu puneau preț pe suferință, pe nenorociri și pe boli. Se concentrau pe prieteni, pe ceea ce îi pasiona și pe partea frumoasă a vieții. Lucrul asta l-am învățat de la el. Era în el o tinerețe, o nemurire care era absolut cuceritoare! Când te întâlneai cu Neagu Djuvara și începea să povestească plin de bucurie și naturalețe nu puteai să te vaiți că ești obosit sau că te doare ceva. Era un om fermecator!

Înainte de Crăciun, în decembrie 2017, l-am vizitat la spital împreună cu doamna Georgeta Filitti. Ne-am dus destul de senine. L-am găsit foarte optimist. Era într-o rezervă elegantă, iar când am ajuns i-am arătat prăjiturile. S-a bucurat, îi plăceau tare mult dulciurile, îndeosebi cele cu ciocolată. După o scurtă discuție, a început să cânte niște cântecele în limba franceză. În acel moment am realizat că ar fi bine să-l înregistrez cu telefonul. Prima dată când am făcut asta. De la ultima noastră întâlnire am o înregistrare de 45 de minute cu domnul Neagu Djuvara. Nu ne-a povestit despre boală sau vârstă. Avea pneumonie. Era important momentul prezent, că am mers în vizită la el, că a mâncat cu poftă din prăjiturile aduse de noi. Au fost niște povești absolut savuroase, am râs și ne-a pupat la plecare. Cu domnul Neagu Djuvara te poți întâlni într-o carte și te poți întâlni în amintiri. Nu era un om răpus de viață. Era un om împlinit, însă obosit de ani. Când doamna Georgeta Filitti l-a întrebat „Ce te doare, Neagule? A răspuns într-un fel tare comic: „Vârsta!”. Îmi este greu să vorbesc la trecut despre el.

15. Și la final o întrebare frivolă. Cine te întâlnește nu are cum să nu observe cât de mult îți plac bijuteriile! Îmi poți spune ceva despre „relația” voastră?

Bijuteriile sunt nebunia mea pe care încerc să o controlez. Iubesc tare mult inelele. Uite, port un inel foarte frumos care este cu rutil sau „angel hair”. Îl am din Creta. Prefer inelele vintage. Mai nou cerceii și clipsurile retro. Fac eforturi să mă temperez. Fac, dar nu-mi iese întotdeauna!

Cu soțul, Alexandru, la Balul Bucureștiului Interbelic 2017 la Cercul Militar National

Acum 10 ani, posibil chiar în momentul în care Sandra punea bazele Fundației Calea Victoriei, un birou întreg râdea în hohote de mine. Acolo unde lamentările erau la ordinea zilei, eu m-am trezit să întreb: „Voi nu credeți că la un colț de stradă întâlnirea cu un om vă poate schimba viața?”. Credeam atunci cu toată ființa mea asta și încă o cred. Un om, o întâmplare, un miracol îți poate schimba viața! Am sentimentul că întâlnirea mea cu Sandra Ecobescu este un astfel de moment!

Într-un articol mai vechi pe acest blog spuneam că „îmi plac oamenii care știu să-și respecte seniorii și realizările lor. Găsesc că asta este Everestul educației unui om”. Sandra Ecobescu este unul din acei oameni.

6 comments on “Sandra Ecobescu și lumea ei”

  1. Ingrid spune:

    „Personajele blogului tău” sunt oameni reali, adevărați, înzestrați cu calități ce par a fi dispărut din a noastră societate. De fapt sunt mulți si pot fi „descoperiți” doar de oameni de aceeași factura ce-i pot prețui. Sunt neprețuiti. Asemeni diamantelor …recunoscute de ochii cunoscătorilor sau a boabelor dintre neghina. E o arta si asta si tu o stăpânești, dat fiind materialului din care esti plămădita.
    Articolul l-am citit pe bucăți: aseară si dis-de-dimineața si m-am îndurat sa nu scriu câteva cuvinte, deși mi-am luat o mică vacanța. Ca de obicei mi-a plăcut mult si-ți mulțumesc, pentru ca e minunat sa citești despre oameni frumoși.

    1. emiliachebac spune:

      Mulțumesc! Vacanța frumoasă! Sandra Ecobescu este un reper de urmat.Oamenii minunați sunt pasiunea mea!

  2. Ingrid spune:

    Erata: „si nu m-am îndurat sa nu scriu câteva cuvinte”.

    1. emiliachebac spune:

      Te rog să o faci în continure Ingrid!

  3. Loredana Sandu spune:

    Cănd l-ai avut drept dascăl pe Neagu Djuvara, cănd cu entuziasm şi determinare îți propui să faci o schimbare radicală în viața ta, cănd iubeşti cu pasiune cultura şi arta, cănd pui suflet in tot ceea ce faci şi rezultatul îți aduce numai bucurie, atunci poți spune: Da, am reuşit!
    Sandra Ecobescu a reuşit, şi-mi pare cumva coborătă dintr-un tablou al Bucureştiului Interbelic! Mult succes !
    Felicitari, Emilia!

    1. emiliachebac spune:

      Mulțumesc! Rafinamentul ei era normal să te ducă cu gândul la Bucureștiul Interbelic, dar este o persoana care apreciază prezentul. Pentru că alege să vadă frumosul acolo unde alții poate nu au suficientă rabdare să îl găsească.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *