Despre roman „Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci” este un roman istoric în care adevărul se împletește cu ficțiunea. Carlo Vecce ignoră regulile literaturii de consum, mizând pe conținut valoros, care uneori poate pune în încurcătura un cititor mai puțin antrenat. Construcția romanului este și ea atipică. Scriitorul alternează suspansul cu descrieri poetice, creează scene în care sensibilitatea abia șoptește, dar și momente în care cruzimea este greu de suportat. Apare un bărbat care se salvează prin iubire, dar și „un șmecher parfumat” care comite fărădelegi într-un mod educat. Întâlnim femei forțate să devină puternice din cauza unor bărbați slabi. Norocul pare să fie mereu de partea celor care știu să ia, fără să întrebe dacă au voie. Bărbați educați și sclave, femei rafinate și bărbați neciopliți, opulență și sărăcie cruntă. Acțiunea romanului este amplasată la apogeul Renașterii italiene, o perioadă în care arta a înflorit în egală măsură cu fărădelegea. În timp ce oamenii Renașterii revoluționau lumea, comerțul cu sclavi prospera.
Detaliu din tabloul lui Leonardo da Vinci „Fecioara între stânci”
Despre personajul principal
Caterina este fiica unui prinț cerchez care s-a născut într-un neam pentru care „binele suprem este libertatea”. Provine dintr-o regiune din munții Caucaz, „unde s-a oprit Arca lui Noe după Potop, unde Prometeu a fost înlănțuit de către zei, unde Alexandru cel Mare a închis prin porți gigantice trecerea hoardelor barbare și înspăimântătoare ale lui Gog și Magog”.
Capturată de tătari, dusă în colonia venețiană, Tana, vândută ca o marfă, călătorește fără voia ei de la Constantinopol la Veneția, de la Florența la Vinci. Într-o lume pe care nu o înțelege, singurul lucru care îi amintește de familia ei este un inel de care nu se va despărți niciodată. I s-a furat corpul, libertatea și viitorul, dar nimeni nu a putut-o deposeda de arta de a captura profilul unei ființe vii împreună cu sufletul ei. Acest talent îl va moșteni și fiului său, la un nivel pe care puțini l-au atins vreodată. În picturile lui va ascunde detalii doar de el știute, dar niciuna dintre operele lui nu a stârnit atâtea întrebări ca surâsul ei. Iar acest roman în loc să facă lumină, adâncește și mai mult enigma surâsului Monalisei. Dacă cea mai păzită operă de artă din lume reprezintă într-adevăr surâsul unei sclave, atunci Dumnezeu are umor.
Eroina cărții este exponenta unei categorii sociale care nu se clasifică, de obicei, pentru rol principal în literatură. O sclavă din Evul Mediu poate avea doar o apariție episodică, oscilând între o persoană ignorantă și rolul de victimă. Carlo Vecce ne prezintă viața unei sclave, văzută prin ochii unor personaje diferite, evidențiind impactul Caterinei asupra oamenilor cu care a interacționat. Societatea ne direcționează să ne încredem în liderii vizibili și vocali. Niciodată nu suntem încurajați să apreciem rolul oamenilor mărunți, al celor care schimbă lumea în bine fără a-și face un merit din asta. Aici intervine măiestria lui Carlo Vecce, arată influența ascunsă. Caterina, o sclavă, alină și ajută, iar prin fiul ei, geniul Renașterii italiene, va schimba lumea. Ca o ironie a sorții, tablourile lui Leonardo au ajuns să fie apreciate de cei care disprețuiesc arta, dar iubesc banii (probabil urmașii celor care i-au traficat mama). Dovadă dispariția Monalisei, cel mai mediatizat furt din istoria artei. Caterina, sclava cercheză, redusă la o marfă, nu și-ar fi imaginat niciodată că surâsul ei va fi disputat peste secole de barbari.
Vezi în roman viziunea lui Carlo Vecce despre mâinile Caterinei
Capitolele mele preferate din roman sunt: „Mariya”, „Ginevra”, „Leonardo” și „Eu”. Toate aceste personaje au ceva în comun, se ridică deasupra oamenilor obișnuiți. Unii pierd pentru că nu se pot adapta, alții recurg la compromisuri pentru a rezista, dar și unii și alții nu se vor lăsa schimbați în rău de suferințele de care au parte. Mariya, deși sclavă, găsește resurse să aline suferința Caterinei. Ginevra este o femeie care poate speria cititori cu puterea ei, dar și cu iubirea de care este capabilă pentru un bărbat. „Eu” este capitolul în care empatia lui Carlo Vecce pentru suferințele celor exploatați, depășește epoca, ajungând la emigranții și refugiații contemporani, tot un soi de sclavi.
În prezent se scrie mult, dar calitatea pierde în fața cantității. De aceea este o bucurie să-l citești pe Carlo Vecce care pune la colț pseudoliteratura care ne îngroapă în ultima vreme. Mai are și tupeul să aloce un spațiu generos, în romanul său, unei eroine fără importanță în istoria omenirii. Ce diferență între șmecherul parfumat, bărbatul influent care îi distruge cariera lui Donato și Caterina, sclava neînsemnată, care îi va salva viața.
Simbolul cărții: Albăstreaua era un simbol al sensibilității, fidelității şi al încrederii. În creștinism, era asociată cu Fecioara Maria şi Iisus, motiv pentru care se regăsește în picturile din Evul Mediu şi ale Renaşterii. Poate nu întâmplător printre schițele Caterinei se regăsesc albastrele.
Importanța culorilor în romanele istorice
Cititorii împătimiți de romane istorice știu că menționarea unei culori în vestimentația unui personaj deconspira dacă scriitorul stăpânește epoca
• Roșul era în Evul Mediu culoarea oamenilor bogați. „o mantie roșie după moda din Brabant”, „învingându-mi sentimentul de inferioritate pe care mi-l provoca acel om în înveșmântat într-o mătase de un roșu aprins”, „ilustrul messer Ieronimo e îmbrăcat cu aceleași veșminte lungi de un roșu aprins pe care îmi amintesc că le purta tatăl său”, „șmecherul ăsta parfumat în veșminte roșii”
• Galbenul era culoarea purtată de prostituate și de evrei. Era asociată cu trădarea. „am văzut ieșind o fată cu vălul pe față, îmbrăcată într-un galben aprins”, „la Veneția nu pot rămâne mai mult de două săptămâni la rând, și mai trebuie și să poarte acel semn galben odios de recunoaștere pe manta”
• Albastru, în perioada în care se petrece acțiunea romanului, începe să capete teren în fața roșului. Devine culoarea pe care și-o permiteau cei mai bogați dintre bogați. „e îmbrăcat în veșminte lungi de mătase albastră, cum se cuvine să poarte un prinț”, „a venit la noi acasă îmbrăcat în tunică albastră de satin lucios despicată pe margini”
Carlo Vecce nu doar că nu este niciodată în ofsaid în romanul său, dar este și o bogată sursă de informații privind culorile folosite în Evul Mediu și Renaștere.
Dacă ar fi să asociez pe Caterina cu o culoare, aleg albastru. Pentru efectul ochilor ei albaștri asupra personajelor cărții, pentru discreția ei (albastru nu e o culoare agresivă), pentru că devine lider, fără să-și propună, prin influența pe care o exercită asupra celor din jur (albastru, statistic, și astăzi este cea mai apreciată culoare).
Caterina și bărbații
Un tânăr bibliotecar din Vinci, Renzo Cianchi era obsedat de Caterina (vezi capitolul „Eu” din roman). Cred că și Carlo Vecce a fost. Altfel nu ar fi descoperit actul de eliberare al mamei lui Leonardo da Vinci. Până la el nimeni nu s-a întrebat „dacă o fi având sau nu și ea un suflet, o lume lăuntrică, plină de sentimente, dureri, speranțe visuri.” Dacă unii bărbați au traficat-o pe Caterina, alții au răscolit arhivele pentru a o face cunoscută. Surâsul acestei femei l-a urmărit pe Carlo Vecce în timp ce scria biografia fiului ei. Și ca să scape de sub vraja lui, a decis să spună povestea Caterinei. A reușit un roman atât de coagulat încât e greu de spus unde se oprește fantezia și unde începe adevărul.
Atunci poate că trebuie istorisită această poveste. Pentru Caterina. Pentru toate surorile ei fără nume, care mor în marea pe care ea a reușit s-o străbată. Care încă suferă în jurul nostru.
Există un personaj în carte care spune „Ceea ce nu este scris nu rămâne.” Fără Carlo Vecce istoria Caterinei s-ar fi pierdut. Când vor închide cartea, unii cititori vor rămâne cu realitatea, Caterina, mama lui Leonardo da Vinci, a fost o sclavă cercheză, alții, deși știu că este ficțiune, de fiecare dată când vor privi un tablou semnat de Leonardo da Vinci, vor vedea surâsul Caterinei. Printre aceștia mă număr și eu.
Cine îmi urmărește recenziile pe siteștie că îmi place să le scriu ca o prelungire a unor detalii din roman. Inspirată de Leonardo da Vinci am vrut mai degrabă să ascund, decât să exprim prea mult din acțiunea cărții. Ceva totuși am să spun. „Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci” este unul dintre cele mai bune romane istorice pe care le-am citit în ultima vreme, iar Carlo Vecce nu a scris despre Caterina, ci a îngenunchiat în fața ei.
Laurence Durell a spus într-una dintre cărțile lui „Cu o femeie nu poți să faci decât trei lucruri. S-o iubești, să suferi pentru ea, sau să o transformi în literatură.” Caterina a fost iubită, Leonardo, fiul ei a adorat-o, Piero a suferit pentru ea, iar Carlo Vecce a scris un roman răscolitor. Câte femei obișnuite se pot lăuda cu asta?
„Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci” și „Cronica Barbară”
Romanul „Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci” are în literatura română un omolog, „Cronica Barbară” scris de Ana-Maria Negrilă. Deși pare greu de imaginat, fiind deja familiarizată cu acțiunea „Cronicii Barbare”, pe care am descoperit-o acum doi ani, când am citit „Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci” am avut impresia unui déjà-vu.
Pentru că:
• Sunt romane istorice cu acțiunea amplasată în Evul Mediu, cam în aceeași perioadă.
• Personajul principal este o sclavă/un sclav. Ambii scriitori au acordat, în romanele lor, un spațiu generos personajului astfel încât cititorul deduce ce se petrecea în sufletul unui sclav. Deși acum pare greu de crezut, în Evul Mediu se considera că un sclav era o marfă și nu avea suflet.
• Cititorul afla despre viața personajelor principale din surse scrise, jurnalele și însemnări.
• Și Caterina și Ymar/Hamid locuiesc la Constantinopol și Veneția.
• În ambele romane apare orașul de aur, Constantinopol, iar autorii scriu despre căderea lui.
• Carlo Vecce și Ana-Maria Negrilă au folosit aceleași surse din arhive internaționale.
• Comportamentul barbar este taxat de ambii scriitori. Carlo Vecce nu poate trece ușor peste cruzimea bărbaților din Evul Mediu și înfierează fără milă patinarea spre primitivism. Ana-Maria Negrilă a mărturisit într-un interviu că cel mai mult detestă la un om trădarea. Dar cum trădarea face casă bună cu traficul de sclavi, titlul ,,Cronica barbară” oferă cheia în care trebuie citit romanul.
Sunt numai femei în casa asta. Se susțin și se ajută reciproc, pentru a supraviețui în această lume a lupilor. Lupii suntem noi, bărbații, grozavi numai la mârâit, la înșfăcat cu dinții și la sărit la bătaie în război. Dacă femeile acceptă, suntem stăpâni binevoitori. Poate că într-o bună zi totul se va schimba și va veni rândul lor. Carlo Vecce
• Din ambele romane răzbate, prin vocea personajelor, dragostea celor doi scriitori pentru țara lor de origine.
Închid ochii pe jumătate. Exact în clipe ca acestea amintirea orașului meu devine și mai intensă. Orașul care pare făcut din apă și din piatră, dar când colo e făcut din materia viselor, dintr-un labirint de canale, mai mari sau mai mici, din străduțe, porticuri, pasaje, piațete; piața cea mare ce se deschide spre lagună, cupolele de la San Marco, dantelăria rozalie a Palatului Dogelui; piațeta din fața casei mele, din apropierea bisericii Santa Maria Formosa. Carlo Vecce despre Italia, Veneția.
Când îmi este dor de Cairo, Veneția și Constantinopol, de lumea civilizată în general, îmi amintesc că țara în care trăiesc acum mi-a dat un bun de preț pe care alții mi-l refuzaseră. Mă simt bine aici, la Barilla (Brăila), în acest pământ ce acum scoate capul din istorie și nu regret nimic. Ana-Maria Negrilă despre România, Brăila
• Carlo Vecce și Ana-Maria Negrilă au lucrat cu manuscrise medievale, de aici rigoarea documentării de înaltă ținută.
• Într-o lume a banilor, unde totul este de vânzare, Catarina, Ymar/Hamid, au fost salvați de oamenii cărților.
• În cele două romane, chiar dacă răul își face de cap, speranța se dovedește mai puternică.
• Cele două coperte au în comun nu doar cromatica, ci și faptul că reprezintă detalii din picturi. „Surâsul Caterinei” are pe copertă un detaliu din tabloul lui Leonardo da Vinci „Fecioara între stânci”.Pe coperta Cronicii barbare se regăsește un detaliu din tabloul „Vanitas Still Life”, Pieter Symonsz Potter.
Nu am citit „Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci” comparându-l cu ,,Cronica barbară”, ci bucurându-mă că în România se scrie ficțiune istorică la un asemenea nivel. Consider că romanul Anei-Maria Negrilă este egalul, nu fratele mai mic al romanului scris de Carlo Vecce. Un motiv pentru care ar merita tradus.
Recenzia romanului ,,Cronica Barbară”: o găsiți aici.
În ianuarie 2025 la Clubul de carte Emilia Chebac când s-a dezbătut „Cronica barbară”
Pe 24 aprilie la„Clubul de carte Emilia Chebac” vom dezbate „Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci”. Pentru că romanul „Cronica Barbară” are atât de multe în comun cu cel scris de Carlo Vecce, am invitat-o pe scriitoarea Ana-Maria Negrilă să ne povestească despre sclavia în Evul Mediu.
Ce cărți am dezbătut în 2024 la „Clubul de carte Emilia Chebac”:
• Ianuarie: „Cronica barbară”– Ana Maria Negrilă
• Februarie: „Ghepardul”– Giuseppe Tomasi di Lampedusa (traducere: Gabriela Lungu)
• Martie: „Chiajna din Casa Mușatinilor”– Simona Antonescu
• Aprilie: „Lumea de ieri” – Stefan Zweig (traducere: Ion Nastasia)
• Mai: „Maestrul și Margareta”– Mihail Bulgakov (traducere: Ion Covaci)
• Iunie: „Sufletul lumii”– Camelia Cavadia
• Iulie: „Ochii Monei”– Thomas Schlesser (traducere: Daniel Nicolescu)
• August: „Cuțitul”– Salman Rushdie (traducere: Dana Crăciun)
• Septembrie: „Lacrimi de chihlimbar”– Sofia Segovia (traducere: Valentina Georgescu)
• Octombrie: „2666” – Roberto Bolaño (traducere: Eugenia Alexe Munteanu)
• Noiembrie: „Cetatea cucului din nori” – Anthony Doerr (traducere: Iulia Gorzo)
• Decembrie: „Orașul din castelul meu” – Ioana Bâldea Constantinescu
Scriitori români invitați în 2024 la „Clubul de carte Emilia Chebac”
• Ana-Maria Negrilă cu „Cronica barbară” Găsiți aici recenzia. Un alt titlu, al aceleași scriitoare, pe care l-am mai dezbătut la club a fost „Cele patru oglinzi ale adevărului”.
Ana-Maria Negrilă la „Clubul de carte Emilia Chebac” Foto credit: Mihaela Ptre
• Simona Antonescu cu „Chiajna din Casa Mușatinilor” Găsiți aici recenzia. Alte două titluri discutate la club au fost „Fotograful curții regale” și „Hanul lui Manuc”.
Simona Antonescu la „Clubul de carte Emilia Chebac” Foto credit: Emilia Nicolae
• Camelia Cavadia cu „Sufletul lumii” Motivul pentru care am invitat-o pe Camelia a fost povestirea „Grădina secretă” din volumul „Sufletul lumii”.
Camelia Cavadia la „Clubul de carte Emilia Chebac” Foto credit: Marilena Iovu
• Ioana Bâldea Constantinescu cu romanul „Orașul din castelul meu” Găsiți recenzia carții aici
Ioana Bâldea Constantinescu la „Clubul de carte Emilia Chebac” Foto credit: Emilia Nicolae
Traducători invitați în 2024 la „Clubul de carte Emilia Chebac”
„Lacrimi de chihlimbar”– Sofia Segovia (traducere: Valentina Georgescu)
Valentina Georgescu la „Clubul de carte Emilia Chebac” Foto credit: Emilia Nicolae
Aniversare 5 ani „Clubul de carte Emilia Chebac”
În urmă cu 5 ani, pe 16 ianuarie 2020, am pus bazele acestui club de carte. Inițial s-a numit „Emilia,cărți&cafea”. Am fost convinsă că acest proiect va rămâne la stadiul de întâlnire în sufragerie. Conexiunea cu oamenii din lumea literelor lipsea cu desăvârșire (la lansări stăteam mereu undeva în spate), nu aveam sprijinul unei edituri, nu aveam curaj să le spun scriitorilor cât de mult îi prețuiesc și cât le iubesc cărțile. La început, promovarea evenimentul a fost inexistentă, mi-a luat ceva timp până am realizat că ar fi bine să pun fotografii de la eveniment. Privind în urmă, cred cu tărie că pasiunea (în cazul proiectelor personale) promovează mai mult decât marketingul. Pasiunea te face să faci alegeri inspirate, pasiunea îți da curaj să spui nu unei cărți care nu rezonează cu valorile în care crezi, pasiunea te conectează cu participanți îndrăgostiți de cărți și, deloc de ignorat, pasiunea te face să reziști în momentele grele.
Cu Andreea Tănesescu, Secret Santa 2023. Foto credit: Emilia Nicolae
În septembrie 2024 am schimbat denumirea clubului, la sugestia Andreei Tănăsescu, fondatoarea proiectului La blouse roumaine, mi-a spus. „Ești fondatoarea și moderatoarea a clubului, renunță la Emilia, cărți&cafea. Clubul de carte Emilia Chebac e mult mai bine.” Andreea m-a făcut să conștietizez că proiectul meu e mult mai valoros decât îl vedeam eu. Mulțumesc, Andreea pentru aripi!
Tot în 2024 clubul s-a mutat în casa nouă, întâlnirile au loc acum la librăria Humanitas Lipscani. Mulțumesc, Ciprian Ciocan, Marketing Manager la Librăriile Humanitas! Ești parte din povestea acestui club.
Cu Ciprian Ciocan, Marketing Manager la Librăriile Humanitas, la Gaudeamus
Povestea clubul de carte Emilia Chebac o găsiți aici. Cum a fost la ediția din decembrie, unde am avut-o invitată pe scriitoarea Ioana Bâldea Constantinescu, las aici impresiile unei participante la club. Mulțumesc, Ingrid Ionetz!
La aniversarea de 5 ani (ianuarie 2025) am avut-o invitată pe scriitoarea Veronica Niculescu. În perioada când romanul „Toți copiii librăresei” a împlinit 5 ani și #clubuldecarteemiliachebac a aniversat 5 ani. O coincidență despre care am aflat de pe Facebook, dintr-o postare a scriitoarei,cu o zi înainte de club. Mi s-a părut o potriveală faină, motiv pentru care am căutat simbolul cifrei 5. Este semnul unirii, al centrului, al armoniei și ale echilibrului.
5 este semnul unirii, al centrului, al armoniei și ale echilibrului. Foto credit: Emilia Nicolae
La ediția aniversară 5 ani am primit un mesaj de la o participantă (scris de mână pe o felicitare) pe care îl voi purta în suflet
toată viața. Mulțumesc, draga mea!
Gazda noastră pentru evenimentul Secret Santa a fost restaurantul Ciao Niki. Povestea lui Niki, proprietarea restaurantului, o găsiți aici.
Mulțumesc, Niki!
Secret Santa 2024 – Foto credit: Emilia Nicolae
Mulțumesc doamnelor scriitoare care m-au onorat cu prezența.
Mulțumesc tuturor participanților. Sunteți eroii mei. Fără voi lumea fără cărți ar înghiți lumea cărților.
Emilia Nicolae
Mulțumesc, Emilia Nicolae, fotograful oficial al clubului. Emilia a fost alături de mine de la prima ediție a clubului.
Secret Santa 2024 – Foto credit: Emilia Nicolae
Mulțumesc, Marianei Petre și Marilenei Iovu pentru fotografii.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Moderez „Clubul de carte Emilia Chebac” și îmi place să promovez scriitorii români.
Pe Rodica Ojog-Brașoveanu am descoperit-o în adolescență. Era vară și părinții mei au hotărât să mergem la munte. Eu iubeam marea, iar perspectiva de a petrece o săptămână cu un grup extins de adulți nu mi se părea deloc atrăgătoare. Am mai găsit totuși puterea să aleg din bibliotecă, absolut la întâmplare, câteva romane polițiste. Așa m-am împrietenit cu Melania și Mirciulică. La întoarcerea din vacanță, prietena mea cea mai bună m-a întrebat cum am rezistat. În loc să-i spun cât de mult mi-a lipsit, exaltată de descoperirea făcută, i-am zis: Trebuie să o citești neapărat pe Rodica Ojog-Brașoveanu. Mare greșeală! Am simțit pe propria piele ce însemnă să fii ignorată din cauza Rodicăi Ojog-Brașoveanu.
Părinții Rodicăi Ojog-Brașoveanu
Părinții Rodicăi Ojog-Brașoveanu s-au cunoscut în perioada interbelică. Victor Ojog, tatăl autoarei, era profesor la liceul de fete din Orhei unde s-a îndrăgostit de cea mai frumoasă elevă, Ana. După ce Ana a terminat școala s-au căsătorit. Luna de miere, care a durat 70 de zile, au petrecut-o în Egipt. Cum Regele Carol al II-lea era acolo în vizită oficială, tinerii soți au avut privilegiul să se alăture o perioadă suitei regale. La revenirea în țara au locuit timp de trei ani la hotelul Union, apoi familia Ojog cumpăra un apartament într-un bloc din cartierul fostei Operete. Imobilul era locuit de liber-profesioniști, membri de ambasadă, juriști, avocați, medici, ingineri, artiști. În acest loc Victor Ojog și-a deschis propriul cabinet de avocatură.
Pașaportul soților Ana și Victor Ojog
Tatăl Rodicăi Ojog-Brașoveanu era un bărbat distins, inteligent, ambițios și pragmatic. A fost cel mai tânăr deputat, desemnat de Partidului Național Liberal, în Parlamentul României (din partea Basarabiei).
Mama Rodicăi Ojog-Brașoveanu a fost timp de cinci ani profesoară. Despre ea scriitoarea mărturisea: „Mama mea era o femeie foarte frumoasă, avea stil. Își cumpăra toaletele de la case de modă celebre: Worth, Botoș, Robelle, Marisse. Avea convingerea că o blană la gâtul unei femei îi conferă acesteia și eleganța și distincție. De la ea am învățat bunul gust și mai ales să nu fiu banală; să fiu originală, să nu mă iau după «turmă».”
Tânărul cuplu își permitea o viața mondenă: teatru, operă, concerte, restaurante și vizite. Dragostea lor pasională s-a transformat într-o căsnicie durabilă. Cuplul a avut doi copii, o fata și un băiat, Rodica Angela și Dan.
Ana și Victor Ojog, părinții scriitoarei
Omul Rodica Ojog-Brașoveanu
Rodica Ojog-Brașoveanu a văzut lumina zilei în București, pe 28 August 1939. Scriitoarea care a sedus generații întregi de cititori, în copilărie era considerată întârziată mintal. Până la patru ani nu a vorbit, nu a mers și era suspect de cuminte. La șase ani a fost înscrisă la „Maison de Francais” o școală catolică de prestigiu unde studiau copiii aristocraților vremii. S-a remarcat prin ușurința cu care a învățat limba franceză.
Rodica la vârsta de patru ani
Regele abdică, la conducerea țării vin comuniștii și viața familiei se schimbă dramatic. Tatăl, singurul întreținător al familiei, este arestat și închis la Văcărești. Mama ca să supraviețuiască vinde bunuri din casă: tablouri, mobilier rar, bijuterii vândute pe sume scandalos de mici. A făcut eforturi disperate pentru ca micuții să simtă cât mai puțin sărăcia umilitoare în care se zbăteau.
În 1948, Rodica Ojog-Brașoveanu se înscrie la Liceul „Domnița Ileana” , unde rămâne cinci ani. La șaisprezece ani era deja absolventă de liceu (pe atunci se făceau doar zece clase), apoi dă examen la Facultate de Drept. În 1956, când era în anul II, izbucnește Revolta din Ungaria. Chiar dacă nu a participat la manifestația de solidaritate cu aceasta mișcare, Rodica este arestată. Secretarul UTC, un tip care nu a putut trece peste respingerile Rodicăi, ca să se răzbune, a trecut-o pe lista manifestanților.
Lunile de anchete, declarațiile și nedreptatea suferită o marchează profund. Acest episod nefast din viața Rodicăi o surprinde îndrăgostită de un tânăr aristocrat – avocatul Bebe Gașpar. După ce este eliberată cei doi se căsătoresc și părăsesc Bucureștiul. Se stabilesc la Bocșa-Timișoara unde familia soțului avea un castel care încă rămăsese în posesia proprietarilor. Bebe era nepotul protopopului de Boșca – Mihail Gașpar care primise titlul de „Ecsedi, Gall Gașpar”. De atunci toți descendenții au beneficiat de particula nobiliara „von” ce preceda numele de familie. Deși a fost foarte bine primită de familia soțului, oameni de mare cultură, Rodica nu s-a mulțumit doar cu rolul de soție. Voia să-și continue studiile și să se realizeze profesional.
Îi lipsea Bucureștiul. Rodica acceptase căsătoria cu condiția să se stabilească în capitală. „Prefer o mansardă pe Calea Victoriei, decât un castel în Timișoara”. Cu siguranță acest motiv a cântărit mult când a hotărât să divorțeze.
Despre familia Gașpar se spune că este urmărită de blestem: mulți membri au murit de tineri în condiții dramatice. Nici castelul Gașpar nu se bucură de un destin normal – se spune că este bântuit de fantome. Există numeroase mărturii în acest sens. Strănepoții lui Mihail Gașpar, după revoluție , au părăsit definitiv castelul mutându-se în Germania. Acum este o ruină, iar localnicii îl ocolesc.
La întoarcerea în București primește aprobare de reîmatriculare la facultate cu condiția să lucreze un an ca muncitoare necalificată într-o fabrica de medicamente. Pentru că nu avea îndemnare pentru o astfel de muncă, își prindea mâinile în capse și butoane, noaptea dormea cu ele bandajate. Tinerele colege aveau încredere în ea și îi făceau confidențe de ordin sentimental. Nu bănuia atunci că aceste mărturii vor deveni o sursă valoroasă pentru romanele pe care le va scrie mai târziu.
Cu toate aceste sacrificii, la finalul anului 1962, nu a fost reprimită la facultate. I se permite însă să dea din nou admitere la orice facultate. Pleca la Iași unde se înscrie tot la Facultatea de Drept. Se îndrăgostește de prietenul fratelui ei, Cosma Brașoveanu. Încep cursele București-Iași: Rodica venea la București, iar Cosma pleca la Iași. Dragostea pentru Cosma o determină să ceară transferul la Facultatea de Drept din București. După cinci ani de studii, în 1967, termină facultatea evidențiindu-se la Drept Civil, Limba Franceză, Criminalistica și Medicina Legala – discipline care o vor ajuta mai târziu în scrierea cărților polițiste.
Cosma Brașoveanu în Praga
Cosma Brașoveanu, soțul scriitoarei
Pe 28 August 1963, chiar de ziua ei, Cosma o cere în căsătorie. Nu doar părinții se opun, ci și fratele ei, Dan, care îl consideră „neserios și golan”. Se căsătoresc, fără voia familiei, pe 31 August, iar Cosma se va dovedi un soț bun și iubitor.
Cosma Brașoveanu, al V-lea copil la părinți, era fiu de preot. S-a născut în 1933, la Tighina, în Basarabia. La opt ani se refugiază cu familia în București. S-a înscris la Liceul Matei Basarab unde la serbările școlare devine o mică vedetă. A avut șansa să fie descoperit de actrița Dina Cocea care îl sfătuiește să dea admiterea la teatru. A fost coleg de generație cu: Florin Piersic, Ioana Bulcă și Leopoldina Bălănuță. Cosma era o fire rebelă, nu avea tact, spunea ce gândea fără menajamente motiv pentru care a tras antipatii și a ratat roluri. Rodicăi însă îi era rezervat umorul, imaginația și inteligența cinică dublată de o sensibilitate înduioșătoare.
„actorul Cosma Brașoveanu și-a pierdut nevasta la ruletă”
Era regele farselor. Fiind cu Rodica în America a publicat într-un ziar de mare tiraj următoarea știre „scriitoarea Rodica Ojog-Brașoveanu a fost aleasă miss Niagara, și actorul Cosma Brașoveanu și-a pierdut nevasta la ruletă.” Armata de informatori sesizează conducerea teatrului. Au loc explicații furtunoase.
Cosma Brașoveanu a scris și el patru romane: „Fuga”, „Un martor incomod”, „Omul fără umbră” și „Fiara”.
Rodica în Grădina Botanică
„Pe Rodica o iubea nemăsurat de mult, o ocrotea, îi îndeplinea și de multe ori preîntâmpina dorințele, capriciile, nimic nu era prea scump sau prea greu să-i facă bucurie, un moft costisitor, dar asta nu l-a împiedicat s-o amenințe că dacă îl înșală, îi scoate ochii cu tocul de la pantofii de seară.” Mădălina Ojog-Pascu
După decesul lui, la 46 de ani, Rodica Ojog-Brașoveanu a fost devastată. Repeta în continuu: „Nu e posibil, nu poate fi adevărat.” Au trăit împreună 17 ani fericiți.
Cu o seară înainte de moartea actorului s-au întâlnit cu Matty, renumitul caricaturist, care trecând pe lângă masa lor, la restaurant, i-a întrebat: „Sunteți și eleganți și fericiți. Sărbătoriți ceva?” „Viața i-au răspus.”
• Rodica Ojog-Brașoveanu nu și-a dorit niciodată copii.
• În adolescență a vrut să ajungă cântăreața sau dansatoare într-un bar de noapte. Cu vârsta s-a mai cumințit și a spus ca jurnalismul i s-ar fi potrivit perfect. S-a orientat însă spre avocatură.
• Era un foarte bun psiholog. Rar se lasă păcălită, dar dacă totuși se întâmpla nu-și putea ierta credulitatea și nici pe cei care o trădau. Cei vinovați erau penalizați cu ruperea relației, indiferent cât ar fi afectat-o.
• Era excentrică și originală. Iubea viața, deși se lovise de destule, și era de un optimism molipsitor. Refuza să se lase copleșita de tristețe. Când nu putea face față momentului spunea la fel ca Scarlett din „Pe aripile vântului”, cartea ei preferată în adolescență: „La asta am să mă gândesc mâine ”.
• Iubea Crăciunul despre care credea că trebuie „să fie un delir de culori și strălucire, să fie vesel aidoma unui triumf, să exprime speranță și să-ți umple inima de bucurie.”
• Era superstițioasă. A refuzat ultima internare în spital pentru ca era marți 13 (august 2020). Credea în soartă. În fața unui obstacol lupta deși considera că rezultatul ține de destin.
Scrisoare „măsluită” de Rodica
• Era extrem de atașată de familie. După anii ’70, când și-a permis, și-a răsfățat părinții cu daruri, bani și vacanțe costisitoare.
În cartea „A fost Agatha Christie a României” există un episod tulburător care spune enorm despre omul Rodica Ojog-Brașoveanu. În 1996 moare fratele ei Dan, dar cum mama încă trăia decide să-i ascundă tragedia. Pentru a o menaja spune ca a obținut o slujbă excelentă în străinătate. Așa începe Golgota Rodicăi. Timp de trei ani cât Ana Ojog a supraviețuit fiului ei a primit scrisori de la Rodica (care imita perfect scrisul fratelui). Se mira că fiul ei nu o suna niciodată. Rodica nu mai părăsea casa, tremura la orice sunet de telefon. Trimitea pachete scumpe motivând că convorbirile telefonice costa enorm. Ana Ojog ruptă de realitate a crezut. Din prea mare iubire, ca sa-și menajeze mama, s-a programat la o suferința peste limite. Probabil se simțea datoare pentru sacrificiile părinților.
Rodica și Ana Ojog
• Ca pasiuni pe primul plan era lectura care „nu era o pasiune, ci o înclinație organică.” Citea tot ce îi cădea în mană, iar în ultima parte a vieții prefera non ficțiunea și dicționarele. Apoi călătoriile. Iubea poezia, cultura Parisului și America. Admira veselia și simțul pragmatic al americanilor, dar îi era greu să înțeleagă dezinteresul lor pentru cultură.
Rodica Ojog-Brașoveanu și moda
• Era boemă, dezordonată și extrem de cheltuitoare „banii sunt inventați să-i dai în schimbul bucuriilor ce ți le pot procura, nu să stea în safe-ul băncilor.” Mădălina Ojog mărturisește că era „excentrică în comportament, în gândire și îmbrăcăminte.”
• Rodica Ojog-Brașoveanu credea despre ea „că s-a născut prea târziu, și-a ratat epoca”. S-ar fi potrivit în opulența anilor 1900-1940. „Adora rochiile romantice din muselină și voaluri fluide, cu risipă de pasmanterii și volane, jabouri bogate din dantelă de Valenciennes, umbreluțe din ghipură, pălării florentine cu pene și panglici, pantofi delicați din satin.”
• Din garderoba ei nu au lipsit niciodată trei piese: rochia de seară cu accesorii opulente, bijuteriile și costumul de baie.
• Avea mania bijuteriilor. Pe lângă cele de familie care au scăpat vânzării cumpăra și gablonzuri, dar de bun gust. Când se plictisea le dăruia și achiziționa altele noi.
• Era o cochetă și nu accepta vizitele neanunțate, nici măcar membrilor familiei. Trebuia să fie perfect machiată, ținuta bine aleasă, iar starea de spirit să fie ascendentă.
Familia Ojog – Victor și Ana (părinții), Rodica și Dan (fratele)
Despre cărțile Rodicăi Ojog-Brașoveanu
S-a apucat de scris dintr-o întâmplare. Cosma i-a descoperit potențialul pentru romane polițiste. Nu avea răbdare să se apuce de scris pentru că își dorea succes imediat. Exasperat că pierdea vremea i-a spus: „În fiecare zi în care scrii cinci pagini până vin eu de la spectacol, te scot la bar.” Și cum era o mare amatoare de baruri și restaurante s-a apucat de scris. De la cinci pagini a ajuns la zece – cincisprezece pe zi.
În opt luni scrie „Moartea semnează indescifrabil” și predă manuscrisul la editura Albatros. Deși ar fi trebui să aștepte șase luni răspunsul, după două săptămâni primește vestea că romanul a fost acceptat. Așa a debutat cea mai talentată scriitoare de romane polițiste din România care încă nu a fost egalată. Romanele ei se bucură în continuare de succes.
Inspirația pentru „Cianura pentru un surâs” i-a venit în timp ce era la stomatolog. Văzând cum acesta prepară o plombă provizorie, și-a imaginat o otrava cu efect întârziat ascunsă în aliajul din care era confecționată.
Personajului Melaniei i-a fost inspirat de filmul „Aeroportul.” „M-a fascinat personajul episodic – Ada – care de altfel a și luat premiul Oscar pentru rol secundar, doamna aceea în vârstă extrem de delicată și politicoasă care călătorește gratis pe liniile aeriene. De la ea mi-a venit ideea Melaniei, o bătrânică gingașă, cu grații și sfiiciuni de fetiță, în spatele cărora se ascunde o minte ageră și apetituri de gangster”. Apoi l-a inventat pe Mirciulică, partenerul de conversații al Melaniei, deși Rodica Ojog-Brașoveanu detesta pisicile. Mai mult, îi era frică de ele.
Seria Melania cuprinde 6 volume:
1. Cianură pentru un surâs
2. Bună seara, Melania!
3. 320 de pisici negre
4. Anonima de miercuri
5. Dispariția statuii din parc
6. O toaletă à la Liz Taylor
În jurul vârstei de 50 de ani intrând într-un anticariat se simte atrasă de o fotografie cu o femeie de 30 de ani. Pe verso era scris „Rodica, sunt fericită! – 1928. Caligrafia femei din fotografie era identică cu a ei. Așa s-a născut romanului ei „Coșmar”.
„Personajele mele sunt de obicei mixuri între persoane reale și cele create de imaginația mea.” Rodica Ojog-Brașoveanu când circula cu transportul în comun, niciodată nu alegea un loc la întâmplare. Uneori chiar ea provoca discuții sau le alimenta.
Rodica cu familia (părinți, fratele și veri)
Lumea restaurantelor (Cina, Ambasador, Capșa, Casa Scriitorilor) a constituit un teritoriu extrem de fertil care a ajutat-o în creionarea personajelor. Cosma intra cu încântare în jocul ei. Studiau chipurile și conversațiile clienților. Cum abordau chelnerul, cine comanda și cum achitau nota veciniI de masă.
În piețe stătea la taifas cu zarzavagii. Cozile pe care le detesta toata lumea în perioada comunistă pentru Rodica erau o sursă extrem de ofertantă de documentare. Dacă prindea o ceartă era cea mai fericită.
Transfera asupra personajelor propriile stări sufletești. Când lucra la finalul cărții „Omul de la capătul firului” se lupta cu migrene îngrozitoare, febră și oboseală. A transmis aceste stări Minervei Tutovan. Spunea râzând că atunci când își împovăra personajul cu stările ei nu mai avea nevoie de pastile.
Personajul Minerva Tutovan a avut drept model pe profesoara ei de matematica din liceu care a torturat generații întregi de elevi. Era foarte exigentă și făcea crize de isterie dacă cineva greșea. Pentru o persoana cu un simt estetic peste medie ca Rodica a fost greu să suporte o profesoară urâtâ și infatuată care repeta ora de oră că „fără matematica nu poți face cariera în nici un domeniu de vârf.” Pentru că ura matematica, s-a răzbunat inventând-o pe Minerva Tutovan care este totuși un personaj mult mai cosmetizat decât cel real. Și Minervei ca și Melaniei i-a creat un tovarăș, canicheul Spiridon.
Un admirator o inspiră în creionarea locotenentul Vasile Dobrescu din seria Minerva. A fost încântată să găsească în „locotenentul Minervei”, în ciuda tinereții lui, nu numai un admirator ci și un om împătimit de cultura. L-a cunoscut când a venit să îi ceară un autograf. Când a deschis ușa tânărul s-a emoționat și a scăpat buchetul cu flori. Apoi s-a așezat „sfârșit” pe un fotoliu și minute în șir n-a mai scos un cuvânt. Înduioșată de bărbatul frumos, impecabil îmbrăcat, dar atât de timid, Rodica avea să-i reținută câte un exemplar din fiecare carte pe care o publica.
Seria Minerva :
• Spionaj la mânăstire
• Omul de la capătul firuluiMinerva se dezlănțuie, Editura Militară, 1974 (reeditată Editura Scriptum, 2001)
• Plan diabolic
• Panică la căsuța cu zorele
• Nopți albe pentru Minerva
• Violeta din safe
Ca să scrie „Poveste imorală” a avut drept sursă de inspirație viața prostituatelor de lux. Pentru documentare s-a întâlnit cu o prostituată „de clasă”, Cora care i-a povestit viața. A aflat picanteriile, avantajele, dar și neplăcerile celei mai vechi meserii din lume. Interesant că nu a pomenit nimic despre pește.
În anii 1975-1976 romanul polițist intră într-un con de umbră ca urmare a contextului politic. Cenzura tăia nemilos din cărțile Rodicăi. După câteva luni de zbucium decide să se îndrepte spre romanul istoric. Alege domnia lui Constantin Brâncoveanu. Pentru prima carte din seria logofătului Andronic a muncit enorm. Ca să poată introduce cititorul în atmosfera epocii a studiat timp de o lună documente la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”. Avocatul Ion Dimitrescu i-a pus la dispoziție material documentar despre perioada Primului Război Mondial și epoca lui Brâncoveanu, care conținea în jur de 30 de volume.
Rodica Ojog-Brașoveanu a ales să scrie despre epoca lui Brâncoveanu din două motive:
• a fost o domnie stabilă și o perioadă înfloritoare care a durat 25 de ani
• era fascinată de Cancelaria Neagra, fabrica de spioni administrată de stolnicul Constantin Cantacuzino. Se știe că francezii, austriecii și italienii apelau la serviciile stolnicului.
Seria logofătului Andronic:
1. Agentul secret al lui Altân Bey
2. Logofătul de Taină
3. Ochii Jupâniței
4. Letopisețul de argint
5. Vulturul dincolo de Cornul Lunii
Rodica îl omorâse pe logofăt în prima carte, dar la insistentele unei admiratoare îl reînvie. Scriitoarea era înamorată de Radu Andronic. Se pare ca a fost creat după criterii personale, de aici personajul fascinant capabil să seducă toata suflarea feminină între 16 și 80 de ani.
Romane istorice:
• Al cincilea as
• Întâlnire la Élysée
• A înflorit liliacul
• Să nu ne uităm la ceas
Statistic cărțile cu Minerva erau preferate în Ardeal, cele cu Melania în Moldova și Muntenia. Romanele istorice au avut succes printre cititorii maturi din diaspora.
O parte dintre manuscrisele Rodicăi Ojog-Brașoveanu – 10 – se găsesc la Muzeul Literaturii Române.
„Odată instalată în tren – a constatat că era singurul pasager în compartimentul de clasa I și-a lăsat ușa deschisă, gândindu-se că vor mai veni și alți călători. Până să pornească trenul – atrasă de muzică, s-a dus la fereastră și a privit fascinată un final de nuntă țigănească tradițională, care se derula pe peron. Imprudentă, își lăsase poșeta cu bani, acte, farduri, pe bancheta și când a revenit de la geam a observat cu stupoare că dispăruse. În panică a coborât imediat din tren și s-a dus la miliția gării să depună plângere. Recunoscută după ce și-a spus numele, un milițian hâtru i-a zis: «Asta-i doamnă, vedeți, răzbunarea hoților»”
A fost numita „Agatha Christie a României” și deși au trecut 22 ani de la moartea ei nimeni nu a reușit să-i smulgă acest titlu. A scris 38 de cărți. Nu numai ca romanele ei nu au fost uitate, dar au revenit în modă. Rodica Ojog- Brașoveanu, cu siguranță, se distreaza grozav când vede cum cărțile ei răvășesc inimile creatoarelor de conținut pe instagram.
Bibliografie: „Agatha Christie a României” – Mădălina Ojog Pascu
Credit foto: „Agatha Christie a României” – Mădălina Ojog Pascu
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebooka blogului sau pe contul meu de Instagram.
Moderez #clubuldecarteemiliachebac unde în august 2023 am dezbătut, împreună cu participanții, romanul Rodicăi Ojog-Brașoveanu „Să nu ne uităm la ceas”. Ceva îmi spune că în acest an ne vom reîntâlni cu Rodica.
Lista integrala a romanelor scrise de Rodica Ojog- Brașoveanu
Colecția „Aventura” :
1. Moartea semnează indescifrabil – 1971
2. Enigma la mansarda – 1971
3. Cocoșatul are alibi – 1973
4. Ancheta in Infern – 1977
5. Ștafeta/O bombă pentru revelion – 1981/1999
6. Apel din necunoscut – 1985
7. Crima prin mica publicitate – 1991
8. Coșmar – 1992
9. Cutia cu nasturi – 1994 (cartea de suflet a scriitoarei)
10. Poveste imorala – 1998
11. Un blestem cu domiciliul stabil – 1998
12. Telefonul din bikini – 1999
13. Răzbunarea sluților – 2000
14. Necunoscuta din congelator – 2002
Colecția „Logofătul Andronic” :
15. Agentul secret al lui Altin-Bey – 1976
16. Logofătul de taină – 1978
17. Ochii Jupâniței – 1980
18. Letopisețul de argint – 1981
19. Vulturul dincolo de Cornul Lunii – 1988
Colecția „Minerva” :
20. Spionaj la mănăstire – 1972
21. Omul de la capătul firului – 1973
22. Plan diabolic – 1974
23. Minerva se dezlănțuie – 1974
24. Stilet cu șampanie – 1977
25. Nopți albe pentru Minerva – 1982
26. Violeta din safe – 1986
Colecția „Melania Lupu” :
27. Cianură pentru un surâs – 1975
28. Bună seara, Melania – 1975
29. 320 de pisici negre – 1979
30. O toaleta a la Liz Taylor –1992
31. Anonima de miercuri – 1984
32. Dispariția statuii din parc – 1987
Romane istorice :
33. Al cincilea as – 1978
34. Întâlnire la Elysee – 1983
35. Să nu ne uităm la ceas – 1989
36. A înflorit liliacul – 1990
Povestiri :
37. Grasă și proastă -2000
38. Bărbații sunt niște porci – 2000
Filmul „Enescu, jupuit de viu” are în prim-plan povestea de dragoste dintre „Sfinxul muzicii noastre” și prințesa Maruca Cantacuzino, mai precis intervalul cuprins între momentul în care s-au cunoscut până în ziua căsătoriei. În paralel, în plan profesional, Enescu începe opera „Oedip” pe care i-o dedică Mariei Rosetti-Tescanu (Maruca).
„Pentru mine Enescu este ca un vis împlinit al tuturor românilor.”
Titlul
„Enescu, jupuit de viu” nu este un titlu generat de fantezia regizorului Toma Enache, este un titlu în care ar fi crezut și Enescu. Povestea din spatele acestei alegeri se bazează pe o întâmplare reală. Într-o zi George Enescu merge la un grafolog. Se semnează pe o foaie, acesta îi analizează scrisul, apoi adaugă lângă numele maestrului „jupuit de viu”.
„Omul era foarte perspicace, m-a definit în câteva silabe, mai bine decât am știut eu să o fac în atâtea pagini!” spune George Enescu în amintirile lui.
,,Când l-am cunoscut pe Sfinxul muzicii noastre a spus că va compune o operă”
Cum arata în film întâlnirea dintre George Enescu și Maruca
George Enescu este invitat să cânte la o serată. În salon există un loc gol. Într-un final apare întârziata care poartă o pălărie splendidă și mută zona de interes, pentru câteva clipe, de la muzician. Enescu este vrăjit de această apariție.
Theodora Sandu, în rolul Marucăi Cantacuzino, foto credit: Mihail Oprescu
Reacția publicului
Am văzut „Enescu, jupuit de viu” de două ori. La un film publicul este cel mai bun barometru. Nu contează ce se va scrie, ce se va posta ulterior pe conturile de Social Media, acolo în sală, sub anonimatul întunericului, măștile cad și se contorizează valoarea. Când oamenii nu-și pot desprinde privirile din ecran, când uită de telefoane, e semn că „Enescu, jupuit de viu” a învins blazarea maturității și nerăbdarea tinereții. Am văzut oameni ștergându-și pe furiș o lacrimă și tineri care i-au spus lui Toma Enache: „Nu am crezut vreodată că în România se va face un astfel de film.”
Theodora Sandu, în rolul Marucăi Cantacuzino, foto credit: Mihail Oprescu
Un film ușor de urmărit, dar încărcat de subtilități.
Abia după ce am văzut a doua oară „Enescu, jupuit de viu” am reușit să descifrez mesajele ascunse în dialoguri. Toma Enache face filme pe înțelesul tuturor, dar asta nu înseamnă că fiecare scena nu este îndelung cântărită și documentată.
Scenă din film, cearta dintre Maruca (Theodora Sandu) și Nae Ionescu (Pavel Ulici) este impecabil jucată:
– De fapt, ești un bărbat ca toți bărbații. Egoist. Am vrut sa fiu partenera ta, nu sclava. Ce vrei sa-mi fii? Sprijin sau stăpân? Prieten sau tiran?
– Ești bolnavă de gelozie. Nu mai da nebunia ta și altora. Du-te la mănăstire!
– Nu sunt geloasă. Te compătimesc. Dragul meu filozof. Ești un farsor nenorocit și ipocrit care sucește mințile tinerilor și ale femeilor visătoare ca mine. Mi-ai distrus sufletul și eu mă așteptam de la tine să mi-l înalți.
– Lucrurile înălțătoare se în întâmplă în tinerețe. În partea a doua vin și căderile.
– Acum înțeleg, domnule, că la dumneata totul e fals. Și iubirea și prietenia si filozofia. Ești incapabil să iubești.
Într-o scenă care durează un minut (nu am transcris-o integral ca să nu vă stric surpriza) Toma Enache captează perfect personalitatea lui Nae Ionescu.
Mircea Dragoman, în rolul lui George Enescu foto, credit: Mihail Oprescu
George Enescu în interpretarea actorului Mircea Dragoman
Să-l interpretezi pe George Enescu, o legendă a muzicii universale, dar și un om bun pare o misiune sinucigașă. Oamenii buni nu prezintă interes. Publicul iubește acțiunea, schimbul de replici tăios și suporta binele în doze scandalos de mici. Mircea Dragomana reușit să facă dintr-un om bun un personaj remarcabil.
Mircea Dragoman, în rolul lui George Enescu foto, credit: Mihail Oprescu
Toma Enache a regretat că nu a putut introduce în film (din cauza timpului limitat) și cuvintele guvernantei: „George, ține minte! Să fii domn și când nu te vede nimeni”. Actorul Mircea Dragoman a reușit un Enescu domn. Trecerea de la roluri de ofițeri naziști, în producții internaționale, la rolul lui George Enescu „un om imposibil de bun ” arată măsura talentului acestui actor.
Mircea Dragoman
L-am văzut pe Mircea Dragoman la filmări, la Opera Națională unde actorul a primit lecții de dirijat de la un dirijor profesionist. Mi-am zis: Stai să vezi că ne apucă seara până prinde gesturile. După câteva minute dirija. Cu Mircea Dragoman în rolul lui George Enescu, Toma Enache a făcut alegerea perfectă.
Theodora Sandu, în rolul Marucăi Cantacuzino
Prințesa Maruca Cantacuzino în interpretarea actriței Theodora Sandu
Nicicând viziunea regizorului și interpretarea unei actrițe nu m-au emoționat așa. Din fiecare gest se simte că actrița Theodora Sandu a iubit acest personaj. A reușit cu Maruca ce a izbutit scriitoarea Simona Antonescu cu Chiajna. Să spulbere judecățile și să o impună pe Maruca Cantacuzino într-o lumină nouă. A interpretat un rol luptând pentru un personaj.
Theodora Sandu, în rolul Marucăi Cantacuzino, foto credit: Mihail Oprescu
Rolul Theodorei Sandu a fost greu. Unele scene din film sunt pe muchie de cuțit. Seducția presupune clasă, altfel cade în vulgar. Nicicând nuditatea nu a fost mai tulburătoare și dureroasă că în viziunea lui Toma Enache, nicicând vulnerabilitatea nu a fost camuflată în spatele capriciilor ca în interpretarea Theodorei Sandu. A reușit un rol memorabil. Îi doresc să aibă parte de regizori și roluri pe măsura talentului ei.
Mircea Dragoman și Theodora Sandu
Despre critici
Chiar și un geniu ca George Enescu a avut parte de critică. Interesantă abordarea regizorului Toma Enache de a reuni în personajul interpretat de Cristian Șofron pe toți criticii lui Enescu. Pentru spectator este o lecție prețioasă. Când vei citi o cronică virulentă (despre proiecte valoroase) întreabă-te ce a scris, ce a pictat, ce film a făcut cel care critică. Ce îl recomandă pe acel critic să calce în picioare visul unui om?
Mircea Dragoman și Theodora Sandu
A fost iubire?
Contemporanii (conform memoriilor și jurnalelor) spun că doar Enescu ar fi iubit-o pe Maruca. Vedeau în el victima unei prințese răsfățate. Blândul Enescu a prioritizat muzica, iar Maruca nu a suportat să rămână în plan secund. Prea puțini menționează că relația tensionată dintre ei a avut și o parte bună, l-a inspirat și i-a potențat creația lui George Enescu.
Maruca a mai trăit 14 ani după moartea lui George Enescu. A cerut să i se treacă pe piatra de mormânt doar „Maruca Enescu, născută Rosetti-Tescanu”, fără niciun titlu nobiliar. Ciudată alegere pentru o persoană acuzată că iubea titlurile și fastul. Probabil le-a iubit, dar se pare că mult mai mult l-a iubit pe Enescu. O dragoste imperfectă, uneori greu de îndurat pentru amândoi. Judecați și voi dacă cea care a scris aceste rânduri în jurnalul ei era sau nu îndrăgostită de Enescu „Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieșită din trăsnet, zveltă, dar compactă că de jasp negru? Destinul în persoană. Înaintează spre mine, fatal irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui.”
Dintre toate numele din țara asta, tocmai un Enache să regizeze un film despre viața lui George Enescu.
Ce au în comun George Enescu și Toma Enache?
Regizorul Toma Enache a mărturisit într-un interviu pe care i l-am luat că „După 1946 Enescu a fost urmărit de Securitate. Deși trăia în Franța, tot anturajul, mai puțin Maruca, îl turna cu sârg la Securitate. În dosarele Securității numele lui de cod era Enache.” Încercați să vă imaginați ce a fost în sufletul lui când a descoperit acest lucru. Dintre toate numele din țara asta, tocmai un Enache să regizeze primul film artistic despre viața lui George Enescu.
Muzica
Muzica lui George Enescu este dovada că există divin în lume. Te învăluie, te înalță, iar când lumina se aprinde cu greu te reconectezi la starea pământeană. Coloana sonoră a filmului este creația lui Sebastian Androne-Nakanishi. Muzica lui omagiază pe geniul care a lăsat „o operă bună care se aude și dincolo de moarte”, dar și pe omul bun și modest pe care ar trebui să-l luăm drept model.
Fotografie din arhiva Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” – Tecuci.
În „Enescu, jupuit de viu” s-a folosit un automobil rar
Este un automobil marca EGO, fabricat în anul 1924. A fost produs în ediție limitată, doar 7 autovehicule. Astăzi mai există în lume numai două exemplare. Un automobil la Muzeului Tehnic din Berlin, iar al doilea la Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” din Tecuci.
„Enescu, jupuit de viu” a învins blazarea maturității și nerăbdarea tinereții.
Felicitări, Toma Enache! Pentru curaj, nimeni nu a îndrăznit să viseze mai sus ca tine. Ai făcut din „Enescu, jupuit de viu”, un proiect independent, „un vis împlinit al tuturor românilor”.
Ca blogger literar recomand două cărți pe care se bazează scenariul filmului:
• Umbre si lumini. Amintirile unei printese moldave – Maria Cantacuzino-Enescu
• Amintirile lui George Enescu– Bernard Gavoty
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Dacă vezi ,,Câine negru, porumbel rătăcitor”într-o librărie, ești tentat să spui, din cauza mărimii, că nu are stofă de roman spectaculos. Iar dacă îl răsfoiești superficial și vezi că răul își face de cap, jucându-se cu destinele personajelor, iar dreptatea și lumina sunt pilde vechi de care nimănui nu-i mai pasă, ești tentat să îl ignori și să treci mai departe. Nu face asta, cititorule!
La început, nu am rezonat deloc cu unele dintre personajele construite de Radu Găvan, în schimb, pe măsură ce avansam cu lectura, am realizat că îmi place teribil modul în care scrie.
,,Câine negru, porumbel rătăcitor” este un roman despre lupta dintre bine și rău, dintr-un loc uitat de lume „un orășel liniștit unde oamenii zâmbesc și nimeni nu se grăbește.” Într-o zi, când o fată este ucisă, banalul cotidian se transformă în infern.
„era o persoană creativă, ceva atât de rar în ziua de azi, când toți copiază de la unul și de la altul. Trăim într-o lume plină de vulgaritate, nu credeți? Atât de vulgară și superficială, încât mi se face silă doar când mă gândesc la asta. Dar ea nu era așa, nici vorbă. Era o făptură plină de compasiune și dorința de cunoaștere. Vă dați seama, conducea în fiecare zi o oră dus și una la întors ca să participe la cursurile de la universitate. Așa ceva nu e la îndemâna oricui. O priveam în timpul cursului și părea așa singură în marea aia de studenți, singură și strălucitoare, ca o lebădă plutind pe un lac negru printre broaște urâte și zgomotoase. Era o ființă plină de grație, supraviețuit cumva într-o lume dizgrațioasă.”
Cine a ucis-o pe Clara? Dar pe David? Există un criminal sau sunt mai mulți? De ce mărturiile martorilor și suspecților sunt atât de diferite? De ce copiii sunt doar victime, nu și parteneri de dialog? Ca să nu vă stric plăcerea lecturii, povestind romanul, prefer să mă axez pe scriitura autorului.
Construcția romanului ,,Câine negru, porumbel rătăcitor” este o provocare. Autorul se joacă cu mintea cititorului. Deși scris într-un limbaj abordabil, dacă tratezi textul prea sumar, poți pierde mesajul cărții. Întâmplările și scenele de o cruzime revoltătoare par să dețină controlul. În realitate, sensul este camuflat subtil în fraze de o sensibilitate tulburătoare care transmit că imperiul răului se bazează pe forță, nu pe putere. Forța distruge. Puterea clădește.
„Câine negru, porumbel rătăcitor” m-a făcut să mă sufoc de indignare la paginile bogat asezonate cu trivialități, pentru ca apoi, să rămân mută de admirație citind povestea vântului, ploii, lunii, lacului, scândurii, mesei de la morgă, ciotului de cretă etc. În mărturiile lor am descoperit atâta umanitate, încât am ajuns să mă întreb dacă lumea asta nu este complet întoarsă pe dos. În cartea lui Radu Găvan, natura și lucrurile simt, pe când oamenii au pierdut acest dat.
„Răul își desface aripile ca un fluture negru și atingerea lui lasă urme ce nu vor dispărea.”
Dacă personajele cărții te coboară în infern, Radu Găvan, printr-o scriitură de o sensibilitate rară (în special, capitolele 71 și 74), te ghidează să privești spre cer. Pentru cititor, este un roman greu de dus emoțional, dar în același timp, călăuzit de un porumbel rătăcitor, este o poveste care îl va bântui multă vreme.
De ce reușește răul să domine? Pentru că un martor, care de 3 ori ar fi avut ocazia să stopeze răul, a tăcut. Pentru că adulții nu mai înțeleg limbajul copiilor. Pentru că cine ar fi trebuit să descopere criminalul, a ignorat desenul Clarei. Pentru că în instituțiile statului se petrec abuzuri la fel de abominabile ca în lumea interlopă. Pentru ca societatea preferă să judece victimele și să le învinovățească. Pentru că diavolul este respectat. Pentru că în viața reală nu exista porumbel rătăcitor care să indice criminalul, violatorul sau manipulatorul. Pentru că răul seduce și binele plictisește.
Credit foto – Karmen Florea
,,Câine negru, porumbel rătăcitor” este un roman rafinat, deși personajele cărții aparțin lumii interlope, iar scriitura abundă în scene violente, sex și expresii triviale. Marea artă a lui Radu Găvan constă în alternanța dintre răul absolut și binele diafan, dintre fragmentele de o vulgaritate șocantă, care insultă urechea cititorului, și pagini de o sensibilitate care te fac să lăcrimezi de prea mult frumos.
Citate care mi-au plăcut:
„Apoi a venit noaptea și ploaia a spălat trotuarul, și o dată cu desenul s-au pierdut și bărbatul și femeia, și viața a părăsit casa, și stelele cerul.”
„Din întuneric, trecutul spune o poveste:
În adâncimea nopții, în abisul minții, ca o pădure neagră, printre arborii contorsionați, printre umbrele fără nume și fiarele fără formă, un suflet slab s-a rătăcit și acum se ascunde, așteptând din noaptea fără de sfârșit să își găsească o scăpare, alergând prin întuneric, degetele o rază să întâlnească, să o prindă ca pe o sfoară și urmând lumina, din noaptea fără de sfârșit o scăpare să își găsească.
Dar o umbră printre umbre, acoperind tot, sufocând lumina, spulberând lumina, o umbră între umbre se înalță între sufletul plăpând și sclipirea de o clipă, ca un munte, ca un zid nesfârșit, un bărbat înalt, cu râs hain și ochii reci, șoptindu-i spaimele în noapte, un păpușar din cel mai hâd coșmar, spiritul îi frânge.”
„Am știut-o, da, dar ce puteam face? Eu observ și uneori pot scoate arborii din rădăcini, pot dărâma case și pot asmuți valurile, dar atunci nu aveam ce face.”
„Fata lumina grota aia nenorocită și ne făcea pe mine și pe Leo mai buni. Scotea divinul din noi la iveală sau ceva de genu’.”
„M-au dus într-o cameră cu tot felul de aparate și o tipă drăguță în halat alb și-a pus niște mănuși de cauciuc și m-a pus sub un soi de lupă, apoi a luat o pensetă și m-a pipăit de zici că se îndrăgostise de mine. Apoi mi-a dat cu un soi de pudră de îmi venea să strănut non stop și a plecat. S-a întors cu Miss Tutungerie și a spus că eu eram arma crimei. Mare descoperire, ce să spun!”
„Ideea sinuciderii, spune bărbatul, e ca un vânt răcoros într-o după-amiază înăbușitoare de vară.”
Am intenționat să fac o recenzie cărții lui Colm Tóibín, dar am sfârșit cu un elogiu pentru Thomas Mann.
Ca să vă faceți o idee despre Magicianul lui Colm Tóibín (care este biografia ficțională a lui Thomas Mann) cred că cea mai potrivită prezentare pentru acest roman tulburător ar fi cam așa:
Putea să se mulțumească cu o existență confortabilă burgheză, dar Thomas Mann a ales să-și dedice viața scrisului. Un drum anevoios pe care puțini au tăria să-l ducă până la căpăt.
Putea să viziteze nepăsător mozaicul cu Nilul, dar Thomas Mann „cu ochii ațintiți asupra Nilului ” a vizualizat romanul – Casa Buddenbrook.
Putea să păstreze tăcerea asupra unui aspect al intimității sale, dar Thomas Mann a ales să se deconspire într-o carte. L-a creat pe Hanno, o prelungire a personalității sale, și Hanno avea să rămână pentru cei apropiați.
Putea să se laude cu succesul primei cărți, dar Thomas Mann a realizat că „succesul cărții îi masca eșecul în alte privințe” și a continuat.
Putea să strălucească în saloanele privilegiaților vremii, dar Thomas Mann a preferat elita marii literaturii.
Putea să fie unul din marea de turiști care vizita anual Veneția, dar Thomas Mann a ales orașul ca fundal pentru o povestire inspirată de Mahler – „Moarte la Veneția”
Putea, odată ce a atins celebritatea, să se bucure de roadele ei, dar Thomas Mann a devenit finanțatorul unei familie cu multe probleme, care în loc de recunoștință îl critica constant.
Putea să se dezică de fratele mai mare care nu i-a iertat niciodată celebritatea, dar Thomas Mann a făcut tot ce i-a stat în putință ca să-l scape din Franța ocupată de naziști.
Putea multe pentru că s-a născut un om cu resurse, s-a căsătorit cu o femeie foarte bogată și a câștigat enorm din vânzarea cărților, dar Thomas Mann a ales Golgota scrisului.
Putea multe, dar nu a vrut. Stii de ce? Pentru că undeva, cândva, în loc de o existență confortabilă, dar plicticoasă, Thomas Mann a ales, prin cărțile sale, să fie magician.
De fiecare dată, când treceam cu trenul (perspectiva îmi acutiza starea), dar și cu mașina podul peste Siret, mă încerca un sentiment de teamă. Nu înțelegeam atunci că podul își spunea povestea. Încerca să ajungă la mine povestea soldaților&civililor care au murit&suferit la Cosmești, dar eu nu o auzeam. Nu știam atunci că pământul pe care călcam era hrănit cu sânge.
Până într-o zi, când am deschis „Blestemul podului”. O carte pe care am citit-o în două zile, m-a făcut să trec de la uimire la cutremur, am plâns în hohote, uneori de durere, alteori de frumos și într-un final am contactat autoarea. Ne-am apropiat printr-o carte, autor&cititor, și povestind, am realizat că în istoriile noastre personale coincidențele curg precum Siretul.
Despre carte:
• E credibilă, atât de autentică încât nu am putut să o las din mână, deși personajele nu ar fi fost tocmai favoritele mele în mod normal. Ulterior aveam să înțeleg ce m-a fascinat. Multe întâmplări din carte sunt inspirate din fapte reale.
• Personajele sunt oameni simpli, cu o viața măruntă, dar tocmai de aceea prețioasă.
• Remarcabile paginile în care Regina Maria este văzută prin ochii unei țărănci.
• Un citat memorabil despre Regele Mihai „era tânăr, prea tânăr pentru a face parte din acel grup de conducători de război, prea blând pentru povara morții unui neam.”
• Personajul secundar favorit, profesorul Radu un om luminos într-o lume întunecată.
• În timpuri dramatice oamenii oameni se unesc, nu se dezbină (restaurarea relației noră-soacră).
• Zguduitoare cina cea de taină de la pag. 322.
• Mereu spun la club de lectură pe care îl moderez #emiliacarticafea că generalizarea nu este o gândire sănătoasă. În cartea Mădălinei, Ivan, un soldat rus, salvează de la moarte lentă doua fete, apoi le protejează împotriva abuzurilor confraților săi. Abuzurile adică violurile în grup practicate de soldații ruși.
• Apare și iubirea cu majuscule. Femei tinere care își așteaptă bărbații să se întoarcă de pe front sau din lagăr. Comportamentul acestor femei m-a dus cu gândul la vorbele Apostolul Pavel către Corinteni „Dragostea nu cade niciodată”. Vezi relația Petru-Ana.
• Un suflet destrămat își găsește sprijin într-o terapie care astăzi poate părea ciudată. „Vrăbiuțele, le-a hrănit în fiecare zi la fereastră, și-a găsit în ele un sprijin, o motivație să lupte.”
• Personajul negativ, jandarmul Ilie, care în carte a fost edulcorat. În realitate, trădarea a venit de foarte aproape, nu de la distanță ca în roman.
• Povestea familiei Golea și a familiei Bălan. Istoria copiilor lor, Petru și Ana, având ca fundal perioada celui de al Doilea Război Mondial, nemții, rușii, foametea, viața de zi cu zi, cu bune și rele sunt descrise de M.T cu tușe delicate, dar puternice. Cu atenție de a nu răni inutil cititorul, dar în același timp să nu treacă indiferent peste carte. Să afle, să fie inspirat de curajul personajelor, să acționeze în loc să urască din neputință.
• Locul acțiunii: Cosmești (județul Galați).
• Dacă ar fi să rezum într-o frază „Blestemul Podului”: să îndrepți, să clădești și să ierți.
Este un roman scris în pandemie. Ca tot ce s-a scris atunci, are vibrație, are forța și mai presus de toate transmite emoție.
„Podul străjuiește și astăzi intrarea în satul Cosmești, iar autoarea cărții l-a traversat de zeci de ori ascultându-i povestea.”
Mulțumesc, Mădălina că prin cartea ta povestea podului a ajuns și la mine!
„Blestemul podului” ar merita un film. Aș incepe cu un prim-plan cu un pom în floare, din care apare chipul Anei, apoi al lui Petru, aș largi ulterior perspectivă, aș prinde râul Siret, podul, apoi satul Cosmești deal&vale. M-aș retrage discret și aș lasă personajele să-și spună povestea.
Finalul, deși Madălina Tanasă descrie multe momente dramatice, e luminos. O carte care îți întărește credința, dacă o ai, dacă nu, s-ar putea să o capeți. Un roman care, în momentele de îndoială, are menirea să te facă să mai acorzi vieții imperfecte o șansă. Dar cel mai frumos lucru, în „Blestemul podului”, este că îți amintește delicat să nu uiți niciodată fii Om. Ca rostul tău, cât trăiești pe acest pământ, este să slujești Binele.
Ce dor mi-a fost de o astfel de carte! M-am săturat de lumi apocaliptice care promovează răzbunarea, m-am săturat ca dragostea să fie redusă la câteva acrobații sexuale, m-am săturat de autori care se răfuiesc permanent cu cineva și care preamăresc imperiul răului pentru că asta se vinde.
Binele și Lumina din sufletele personajelor au învins Răului, în măsura în care s-a putut în acele vremuri. Repet, personajele sunt inspirate din fapte reale.
• Ianuarie: „Între două lumi”– Suleika Jaouad.
• Februarie: „Memoriile lui Hadrian”– Marguerite Yourcenar.
• Martie: „Jurnalul unei fete greu de mulțumit”– Jeni Acterian
• Aprilie: „Între două fronturi” – Oana David
• Mai: „Cele patru oglinzi ale adevărului”– Ana – Maria Negrilă
• Iunie: „Prietenul visătorilor și al învinșilor”– Andrei Crăciun,
Pentru prima dată, am pus la club o carte cu care nu am rezonat. Am sperat că, auzind și alte păreri, o să-mi revizuiesc sentimentele. Dar la finalul ediției, jurnalul adolescentei sclipitoare care îl citea pe Proust și veșnic plictisite, tot nu s-a dovedit pe gustul meu.
Pe 30 iunie 1940 Jeni Acterian scria în jurnal „m-am plictisit teribil”. O admir pentru această detașare, dar nu pot să nu o condamn ca româncă. Cu două zile înainte de marea plictiseala a lui Jeni, pe 28 iunie 1940, România cedase Basarabia și Bucovina de nord rușilor. Probabil, nu sunt suficient de sofisticată ca să o înțeleg pe Jeni, dar empatizez, cu siguranță, cu atitudinea românilor din fotografiile vremii.
Las o lista cu alte evenimentele pe care J.A. le-a ignorat în jurnal:
• 27 noiembrie 1940 asasinarea lui Nicolae Iorga
• 27-30 iunie 1941 Pogromul de la Iasi
• Bombardamentul de la 4 aprilie 1944
• 23 august 1944 Lovitura de palat
• 28 august 1944 intrarea rușilor în BucureȘti
• 14 iulie 1947 înscenarea de la Tămădau
• 19-21 noiembrie 1947 fraudarea alegerilor de catre comuniști
• 30 decembrie 1947 abdicarea Regelui
Oana David (găsiți aiciinterviul pe care i l-am luat autoarei)
Credit foto: Emilia Nicolae
Ana-Maria Negrilă (găsiți aici interviul pe care i l-am luat autoarei) a participat la club nu doar în calitate de autoare ci și ca cititoare. Ulterior a postat pe site-ul personal unul dintre cele mai frumoase texte despre atmosferă și oamenii întâlniți la clubul de lectură „Emilia, cărți&cafea”
Să ne inspiram de la regina Maria (găsiți aici reel)
Toată lumea vorbește despre calitățile, arborele genealogic impresionant, viziunea politică și generozitatea Reginei Maria. Prea puțini însă amintesc de rolul pe care l-a jucat România în destinul reginei.
Dacă noi am avut noroc cu Regina Maria, ei bine, și Regina Maria a avut noroc cu noi.Țara asta atât de disprețuită i-a oferit posibilitatea să-și dezvolte potențialul. Dacă s-ar fi căsătorit cu prințul unui regat puternic (George V) ar fi devenit regina unei țări cu monarhie conservatoare unde totul mergea ceas. Probabil rolul ei s-ar fi limitat la moștenitori, gale de binefacere, evenimente culturale și ar fi strălucit în saloanele din toată Europa.
România i-a oferit șansa să se înalțe politic. Împreună cu Brătianu și Regele Ferdinand au înfăptuit Romania Mare. Regina unui stat mic a impresionat lumea întreagă prin excelentele abilități de negociator. Fără Regina Maria nu ar fi existat România Mare, dar nici Regina Maria nu ar fi existat fără România.
Dacă ea ne-a iubit, mă gândesc că poate n-ar strica să ne vedem și noi (ca nație) mai des calitățile nu doar defectele. Să le vedem și să le folosim.
Pe mine una mă apucă urticaria când aud „Noi romanii …” și încep insultele. Suntem o țară ca toate țările. Cu bune și rele. Istoria noastră a avut parte de trădări, ne-am disprețuit eroii naționali, dar am avut și momente remarcabile în care ne-au spălat din păcatele.
În anul 2022 am revenit la edițiile offline. De aceea, am rugat, oameni de vârste diferite, de pe plarforme diferite să-mi răspundă la o un chestionar.
Ce vă deranjează cel mai tare la un club de carte?
A. o persoană care monopolizează discuția
B. o opinie prea vocală
C. o persoană care nu vorbește niciodată
D. o persoană care, indiferent de subiectul cărții, conduce discuția spre viața personală
Varianta A a fost aleasă în proporție covârșitoare. Din experiență, pot spune că dacă un/o participant/ă în loc de 20 de cuvinte, vorbeste despre personajul principal/ carte, în 20 de minute inevitabil va amesteca opinii depre ce a citit cu propriile prejudecați& viața personală. Dacă pe scenă monologul poate fi interesant, la un eveniment, care dureaza 1:45 – 2:00 ore, unde fiecare participant vrea să-și spună părerea, plictisește.
La ediția cu „Jurnalele pariziene” am pus o întrebare: Cu ce floare l-ați asocia pe Ernst Jünger? Eu alesesem floarea de colț. Rară și rezistentă ca el.
Spre surpriza mea (fară să-mi cunoască opțiunea, eu o spun mereu la final) toată lumea a răspuns floarea de colț. Nu mi-a venit să cred. A fost unul din momentele acelea rare când am realizat că un mare autor poate „manipula” frumos cititorii.
Recenzia aici.
Cât de ușor putem uita de toleranță
La ediția din octombrie, pentru prima dată, n-am vrut să mai mediez disputele. Din contra, am aruncat voit o afirmație incendiară, iar apoi i-am invitat să o comenteze. A fost instructiv să-i observ pe cei care au combătut, cu eleganță, afirmația mea fără să se dezică de propriile opinii. A fost însă un șoc să aud replicile celor care au migrat de la toleranță spre intoleranță.
La final am punctat că a fost o simulare (nu o dispută reală) pentru a evidenția cât de ușor se poate aluneca spre extremism.
După o ediție incendiară a urmat o ediție de excepție
La ediția din noiembrie a fost ceva în aer. Poate se simțeau sărbătorile, poate eu am reușit să-i fac pe participanți să se deschidă. I-am văzut mai dispuși (ca niciodată) să vorbească despre ce au simțit (legat de carte) în loc să facă paradă de cunoștințe. Poate participantele noi care au venit cu un aer proaspăt, poate L. care aseară a fost sclipitoare, poate A.M. care mereu ne uimește cu o poveste inedită, poate E. care nu ne-a lăsat să ratăm poza de final, poate D&S mari admiratori Sebastian.
Habar nu aveam atunci că printre noii înscriși se afla și Omul-Lumină (cum îmi place să o numesc pe L). O persoana pe care o prețuiesc nespus.
Credit foto: Emilia Nicolae
Daca e decembrie e Secret Santa – găsiți reel aici,
Să moderezi un club de carte singură e uneori solicitant, dar și provocator. 2022 a fost un an furtunos, dar care s-a încheiat minunat. Ca moderator sunt mai degrabă genul impresionat de șoapte decât de strigăte. Admir oamenii care își apără ferm, dar cu diplomație opiniile. Să ai măsură într-o perioada în care urlatul a devenit sport național spune ceva despre tine. Astfel de oameni sunt favoriții mei.
Cartea preferată (votata de participanți) a anului 2022 la clubul de carte #emiliacarticafea a fost
„Jurnalul” lui Mihail Sebastian. Cum am citit eu jurnalul vedeți aici.
Locul unde ne întâlnim să dezbatem cărțile este Seneca Anticafe. Cum arata puteți vedea aici.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
La început, n-am vrut să aud de „Jurnalul lui 66”. Cunosc sistemul medical din România. Fac insulină de 27 de ani și consideram că îmi este deajuns suferința&neputință mea. Ce rost avea să mai deschid o altă cutie a Pandorei?
Am realizat, apoi, că protejându-mă astfel (egoist) făceam front comun cu Răul din cartea Alexandrei: cu personalul medical lipsit de empatie, cu politicienii corupți, cu toți cei care călcau în picioare suferință persoanelor rănite în incendiul din Colectiv.
În jurnalul său, o radiografie a suferinței, Alexandra face mărturisiri asemenea supraviețuitorilor Holocaustului. Fără detalii înfiorătoare (pentru a menaja pe cei care nu au trăit experiențe extreme), fără răzbunare și fără ură. Spune Adevărul cu măsură.
În noaptea în care a ars Alexandra Furnea scăpase din Infern. Trăia, dar Golgota ei nu se sfârșise. Continuă în „spitalul nevindecării” unde începe lupta ei (de supraviețuire) cu un sistem care declara „Avem tot ce ne trebuie”.
Totul era sub „control”, dar rănile Alexandrei se contaminau cu bacterii, trupul ei ceda și emoțional se prăbușea. Doar sufletul, în care credința nu se stinsese, mai pâlpăia. Vezi relația Alexandrei cu Divinitatea.
Apare și Diavolul În jurnal. Las aici niște reprezentanți de top:
• Dormiți bine domnule profesor X ?
• Dar tu care ai etichetat unui om ars drept monstru?
• Dar tu, asistenta, care ai țipat la o pacientă care agoniza de durere „te p… pe tine ca o nesimțită”
• Dar tu, vedeta, care te folosești fără jenă de suferința Alexandrei ca să câștigi capital de imagine.
• Dar voi, preoți nepăsători, care ați uitat ce înseamnă alinarea.
• Și voi toți cei care zilnic îi spuneați că e mofturoasă, sensibilă, că nu știe să râdă și că nu se vindecă din vina ei.
Cât poți sa reziști în astfel de condiții? Normal că a urmat căderea. Apoi a ajuns în Germania. Acolo, unul dintre medicii care au tratat-o i-a spus „A fost o plăcere să te am ca pacientă. De fapt pe voi toți”.
După „Jurnalul lui 66”, nimeni, niciodată, nu va mai putea estompa adevărul despre persoanele rănite în incendiul din clubul Colectiv.
• Dacă nu aș fi sedusă de copertele frumoase, cu siguranță, m-ar fi atras titlul „Dante Enigma”
• Dacă nu aș fi pasionată de Evul Mediu, cu siguranță, aș fi ales cartea pentru documentarea de excepție a autorului. (vezi dedicația)
• Dacă nu aș fi iubit poezia medievală, cu siguranță, aș fi dorit să aflu cum se trăia în timpul lui Dante.
• Dacă nu m-aș fi desprins de curând din lumea Eneidei, cu siguranță, aș fi dorit să o întâlnesc – prin Matteo Strukul – în lumea lui Dante.
• Dacă nu aș fi adorat poemele lui Homer, cu siguranță, prin visul lui Dante (cu Homer) tot aș fi ajuns să citesc Illiada&Odysseia.
• Dacă nu aș avea o slăbiciune pentru scriitorii cu boli cronice (Proust-astm, Dostoievski, Flaubert-epilepsie), cu siguranță, după „Dante Enigma” m-aș fi aplecat cu mai multă atenție asupra operei lor. (Dante suferea de epilepsie).
• Dacă nu aș fi știut cât de puternice erau femeile Evului Mediu, aș afla prin personajul Gemmei, soția lui Dante, și cel al Capuanei de Panico.
• Dacă n-aș fi asociat barbații Evului Mediu cu onoarea și cavalerismul, aș fi descoperit prin contele Ugolino della Gherardesca cât prețuiește demnitatea (personajul meu preferat).
• Dacă n-aș prețui prietenia&devotamentul, aș fi învățat de la Gherardao Upezzinghi, cel mai luminos personaj al cărții, să cred.
Cartea este centrată pe bătălia de la Campaldino – un eveniment marcant al Evului Mediu italian – care a schimbat cursul istoriei, dar și al literaturii. Dante atât de pasionat de poezie și pictură (un domeniu familiar poetului, de aici prietenia cu Giotto imaginată de autor) este chemat să participe la un conflict în care nu se regăsea (înfruntarea dintre guelfi și ghibelini). Deși scăpa cu viața, experiența războiului lasă urme adânci. Va fi bântuit de coșmaruri pe care noi cititorii le regăsim în viziunile apocaliptice din Divina Comedie.
Londra 1941. O dactilografă este solicitată ca translator la o întrevedere dintre Churchill și De Gaulle. Rose nu și-a imaginat niciodată cum îi va schimba viața această întâlnire. Cum de știa o englezoaică atât de bine franceza vă las să aflați din roman. Tânăra fragilă, care părea că nu va face față provocărilor de zi cu zi, se va dovedi cea mai rezistentă psihic din grupul parașutat în Franța ocupată.
Alan Hlad prin Rose ne povestește despre operațiunea Jericho, despre arestarea, în 1942, a mii de evrei, luptele duse de Rezistența Franceză și despre dragostea în vreme de război.
Cartea este un omagiu adus femeilor și bărbaților curajoși din SOE și Rezistența Franceză. Este înspirată din realitate. În 1942, SOE a început să recruteze femei pentru misiunea de agent secret. Rose este un mix între: Pearl Witherington, Nancy Wake și Odette Sansom.
Lazare cel care îi fură inima Rosei are și el o poveste captivantă. Cultivat, cu moral de fier și curajos, deși fizic nu părea deloc genul capabil de fapte mărețe. Dar ura fața de naziști (găsiți în carte de ce) și forță dragostei dintre cei doi le vor da putere să reziste până la eliberarea Parisului. Cu ce preț o să descoperiți în roman.
Am rezonat cu povestea de dragoste. O iubire care nu abdică, o iubire care rezistă la orice, o iubire care luptă, o iubire care crede și o iubire care așteaptă. Dacă prima carte scrisă de A.H. „Lungul zbor spre casă” mi-a amintit ca sunt binecuvântată cu o prietenă unicorn, „Mesagerul secret al lui Churchill” mi-a amintit că iubirea din carte chiar există.
Din acest motiv e posibil să fiu subiectivă cu carțile lui A.H.
L: „Armata franceză m-a respins. Rezistența m-a primit”.
R: „Pot să mă dea afară, dacă vor, dar eu n-o să renunț niciodată.”
M-a impresionat: descrierea Parisul ocupat, arestarea evreilor (vezi razia Vel d’Hiv) și cartea pe care o citea Lazare ascuns în catacombele Parisului. Mi-a amintit ce rol terapeutic poate avea Proust. #iloveproust
R: Ce citești?
L: „În cautarea timpului pierdut” de Marcel Proust
R: E o carte buna?
L: Te inspiră.
Nu este o capodoperă, dar merită citită. Te convinge că adevărata iubire exista.
Am citit-o cu un nod în gat. Am plâns de bucurie, dar și de neputință. Puțini oameni (străini, dar și români) sunt dispuși să vadă dincolo de aparențe. Și mai puțini sunt înzestrați cu limpezime de vederi și empatie. Să descoperi România a fost&este un act de voință.
10 motive să citești „De la Rin la Dunăre și înapoi”:
• Ajunge în țara noastră în primăvara anului 1974, iar „din acel moment, nu am mai putut să mă despart de România”.
• „Câțiva colegi de liceu m-au declarat apt de balamuc când le-am povestit că vreau să urmeaz studiile de limbă și cultură română”
• În 1978 primește o bursă în cadrul acordului cultural între România și Olanda. O să vă distreze, dar și tulbure peripețiiile unui student străin în România lui Ceaușescu. Se îndrăgostește de Cornelia. Cea care îi va deveni ulterior soție, venise din U.S.A să studieze&cunoască țara în care s-a născut. Familia ei părăsise România după venirea comuniștilor (Cornelia avea atunci câteva luni).
• Apropo de Ceaușescu, nu ratați fragmentul cu Laura (fiica autorului). Încredibil cum reacționa micuța când auzea numele dictatorului.
• Țara fără libertate, în care se stătea cu orele la cozi, fără curent, fără apa caldă este înnobilată în ochii autorului prin oamenii pe care îi cunoaște: ospitalieri, primitori și curajoși. Vezi fragmentul: Doru și securitarea, tăierea porcului etc.
• Sunt multe pagini dedicate cărților. Literatura universală, dar și română: Camil Petrescu, Anton Hoban, M.Sadoveanu, Eminescu…
Las la final ce m-a cucerit definitiv:
• Este pasionat de opera lui Sorin Titel. „Din păcate, S.T. nu se bucură de renumele meritat în ziua de azi. Scriitorul a fost în mare parte uitat.”
• A tradus în neerlandeză #craiidecurteaveche – o carte de care sunt obsedată.
• Descrierea evenimentelor din 1989 și poveștile despre refugiații români.
Dacă în ultima perioadă ți-ai tratat țara cu indiferența cartea lui J.W.B te va pune pe gânduri.
Cum romanul oferă o perspectivă extrem de empatică asupra suferințelor, bucuriilor&iubirilor eroinelor am fost convinsă că este creația unei femei. Am dat o căutare pe net și autoarea s-a dovedit a fi… autor. Asta a crescut și mai mult cota cărții. Un bărbat care înțelege femeile. Zülfü Livaneli nu este doar scriitor ci și compozitor. Ca să înțelegeți de unde această sensibilitate.
Personajul principal Maya Duran, 36 de ani, se ocupă de oaspeții străini care vizitează Universitatea din Istanbul. Viața i se schimbă total când îl întâlnește pe Maximilian Wagner un fost profesor (87 ani).
Prin el Maya își descoperă trecutul (originea celor două bunici: Ayșe și Mari) și face cunoștință cu protagoniștii unei povești de dragoste (Nadia – Maximilian) pe care nici moartea nu a putut-o stinge.
În peisajul literar contemporan să scrii frumos despre intimitatea răului nu e pentru oricine. Să creionezi o poveste despre prigoana armenilor, tătarilor din Crimeea și evreilor pe care cititorul nu o poate lasă din mână ține de har. Ca să vă „îndrăgostesc” de carte adaug: Struma și România. Una dintre cele 3 femei: Ayșe, Mari și Nadia este originară din România.
„Serenada pentru Nadia” este una dintre cele mai valoroase cărți publicate la #raftuldenisei. Genul de ficțiune care nu te relaxează, dar care te ajută să descoperi lumea&viața.
În loc de recenzie am să spun cum m-am simțit când am citit „Căzuți din junglă”
La început a fost uimire (un explorator care citește ➡ cititor rafinat), apoi s-a instalat bucuria (de la „Micul Saturnian” a lui Soviany n-am mai trăit așa ceva ➡ excelent povestitor) și am sfarșit în admirație pentru A.L. (știu că nu se mai poarta admirația, dar o să înțelegeți de ce)
Îl asociez pe A.S. cu Patrick Leigh Fermor. Doar în cartea autorului englez am mai întâlnit așa pasiune pentru păsări (vezi episodul cu berzele migratoare care întunecă cerul balcanic. Nimeni nu cred ca a mai descris o acvila cum a facut-o PLF). Pentru mine cărțile lui PLF sunt Everestul cărților de călătorie.
Ce mai au în comun?
• Dragostea pentru cărți. La 19 ani PLF pleacă în călătorie cu „Odele” lui Horațiu în rucsac. (vezi în foto 2o parte din cărțile care se regăsesc în „Căzuți din junglă”)
• Empatie, candoare, dragoste pentru natură, curaj, recunoștință pentru ce primesc, dar și vulnerabilitate, episoadele de depresie și dorul de casă.
• Talentul de povestitor. Am văzut că a studiat pe lângă biologie, teologie și filosofia. Cred ca programul de formare în psihoterapie pozitivă și-a pus și el amprenta asupra cărții.
„Căzuți din junglă” este o carte despre aventură și creștere spirituală, despre mai puțin care înseamnă de fapt mai mult, despre conexiuni, sentimente care zac în fiecare dintre noi și despre… vrăjitori.
Probabil acum când scriu aceste rânduri un puști de 15 ani citește cartea lui A.S. Un viitor explorator.
Câteva motive să citești jurnalul lui Radu Vancu:
• seara dostoievskiană când Mircea Ivănescu se cearta cu Dumnezeu,
• trimiterile la citate urmate apoi de opiniile autorului (și ce opinii),
• despre infinitului lui Sebastian (pag 23) – când apare în jurnal fiul lui R.V. își pune în umbră tatăl,
• paginile sfâșietoare despre „România splendidă ieșită în stradă” la manifestații: „Adevărul&frumusețea acestor mulțimi ne vor face liberi”,
• folosește obsedant cuvântul frumusețe,
• oferă iubitorilor de #memoriijurnale o informație extrem de valoroasă – o să apară jurnalul lui Negoițescu (eu una abia îl aștept),
• dureroasele pagini despre Eugen Ciurtin și Horia Patapievici,
• menționează locuri pe lângă care, în goana noastră spre nicăieri, trecem zilnic nepăsători.
Peste 50 de ani „Răul” – jurnalul lui Radu Vancu va fi o frescă despre România splendidă (ignorată momentan). Despre românii care au ieșit în stradă la manifestații, despre oamenii de cultură care vor trece proba timpului, despre oameni care refuză să-și negocieze principiile, dar și despre cei înfranți de sistem, despre valori, despre Bine și Frumos, despre ce contează cu adevărat.
Ca să concluzionez, jurnalul lui Radu Vancu este pentru mine ➡Răul îmblânzit în Bine.
„Frumusețea va salva lumea, însă nu va salva iadul.” Un jurnal de citit, recitit și dăruit.
De ce mi-a plăcut „Impudoare”:
• Pentru că promovează discursul filozofic pe înțelesul tuturor. Gânduri înalte în formă simplă. Cum „pe înțelesul tuturor” nu este pentru oricine încă ne plictisim cu sârg ascultând „vedete culturale” vorbind „pe neînțelesul tuturor”.
• Pentru că ne permite să-i simțim sufletul scăldat în emoție atunci când îl evocă pe Petru Creția. „Omul cel mai împlinit cultural al momentului” în opinia lui C. Noica. Devastator să afli că Petru Creția, dezamăgit de miopia oamenilor și derapajul vieții culturale, „sângera ca un erou ignorat.”
• Pentru magistrala pledoarie în slujba Binelui (paginile mele favorite). M-au dus cu gândul la un citat din Istrati. „Bunătatea unui singur om e mai puternică decât răutatea a mii de oameni.”
• Pentru că în cartea domniei sale dedică un capitol genului meu preferat – jurnalul. „Orice jurnal presupune curajul de a te înscrie la un «concurs de umanitate»”.
• Pentru subtila observație despre „libertatea de exprimare”. „Nu trebuie mai întâi să faci dovada că ai dreptul la cuvânt?” Cu cât o persoana este mai neinformată cu atât simte nevoia să-și expună părerea în orice privință.
• Pentru fragmentul sfâșietor despre „mâna de oameni care își dezbracă sufletul în fața semenilor lor” și „trec prin lume în chip esențial ignorați, adică necitiți.” Ne-am făcut un obicei din a ignora valorile adevărate și ne dam în vânt după personaje care scriu. Personalități marginalizate, personaje promovate.
• Pentru fermecătorul omagiu adus cărților (vezi fragmentul în care domnul Liiceanu compară peretele unei biblioteci cu scena balului din „Război și Pace”)
• Pentru imaginea deloc cosmetizată despre frumusețea vieții. Cum se compune din lumini, dar și din umbre poate că e mai bine să suferim de un surplus de simțire decât să sfârșim goliți de emoții.
• Împreună cu Mircea Eliade (au fost prieteni) întemeiază în 1959 revista Antaios.
• De Valeriu Marcu, (evreu român stabilit în Berlin) îl leagă o prietenie aparte. Deși E.J. era ofițer în armata germană, se oferă să-l ajute când începe prigoana împotriva evreilor.
• Celebrul roman a lui Camil Petrescu „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” are ca sursă de inspirație cartea lui E.J. „În furtuni de oțel”
➡ Rar am mai întâlnit un jurnal în care sublimul și urâtul să se armonizeze atât de bine. Deși are ca fundal ororile din perioada celui de Al Doilea Război Mondial, cititorul rămane cu convingerea că lumina e mai puternică decât întunericul.
Modul cum sunt scrise aceste jurnale vin să întărească credință că omenirea mai are o șansă chiar și în mijlocul dezastrului. Omul se salveză prin frumos. Cultura va rămane mereu un scut împotriva barbariei.
➡ În septembrie 2022, am moderat „Jurnalele pariziene” la clubul de lectură #emiliacarticafea după „Jurnalul” lui M. Sebastian (august 2022). Jurnalul unui evreu urmat de jurnalul un ofițer al Wehrmachtului. Cei 2 gândeau la fel în multe privințe.
➡ Cartea recomandă cartea: Ernst Jűnger m-a convins să-mi cumpăr primele două volume ale Bibliei.
„Visul celtului” este povestea lui Sir Roger Casement. A fost consul britanic (1895 – 1911) în: Mozambic, Angola, Congo și Brazilia.
➡ Congo
Dobândește faimă internațională după ce dezvăluie, prin intermediul unor raport extrem de bine documentat, cruzimea atroce a exploatatorilor albi îndreptată împotriva populației băștinașe.
➡ Amazonia
Dacă în Congo a crezut că a văzut tot ce poate fi mai rău în Putumayo/Peru avea să întâlnească iadul. Cum era considerat cel mai bun „specialist în atrocități” este trimis să investigheze crimele din Putumayo. Raportul memorabil pe care l-a intocmit este rezultatul unei munci supraomenești care îi va zdruncina sanătatea fizică și psihică. Amenințat cu moartea, trăind cu spaima că notițele îi pot fi furate R.C.a fost supus unei presiuni dincolo de limitele omenești. Pentru acest raport, Regatului Unit l-a investit cu titlul de cavaler.
➡ Irlanda
După viața petrecută în Africa (din cauza sănătății precare) este forțat să se retragă în Irlanda. Deși provenea dintr-o familie protestanta R.C. simpatizează cu naționaliștii irlandezi catolici. În loc sa vă povestesc aventura lui irlandeză (aș deconspira conținutul cărții) las câteva citate.
„Nu dragostea față de Germania te face să vorbești așa, ci ura fața de Anglia.”
„Lipsa de popularitate nu e întotdeauna un indiciu corect pentru a decide dacă o cauza e dreaptă sau nu”.
Dacă în Congo&Amazonia a ajutat dezinteresat și nu a fost implicat politic, în Irlanda lucrurile se schimbă. Proiectează soarta băștinașilor din Africa pe cea a irlandezilor. Acționează uneori sub impulsul urii. Deși scopul era nobil, modul cum îl pune în practică îi grăbesc declinul. Plus o iubire dezastruoasa. Plus Jurnalele negre. Plus neînțelegerea idealurilor lui de către contemporani.
Știu că pare o recenzie ciudată, dar dacă dau un amănunt (toată intriga cărții este înlănțuită) spulber plăcerea lecturii.
Timpul i-a spălat păcatele acestui om și a diminuat mult din patima cu care a fost judecat în timpul vieții. Astazi R.C. este considerat unul dintre marii martiri irlandezi care au luptat împotriva dominației britanice.
În cartea lui Llosa am descoperit un om (imperfect) care a schimbat lumea. Nici măcar acele jurnale (care au fost puse în circulație pentru a-l discredita) nu au reușit să schimbe percepția oamenilor (mai puțin a celor carora le plac calomniile) despre acest el. Binele a învins scandalul. Și-a ruinat sănătatea luptând pentru drepturile băștinașilor din Congo și Putumayo care pentru restul europenilor nu existau (deși exploatarea lor le aduceau averi fabuloase).
În loc să-și continue cariera de consul a ales să lupte pentru Irlanda. Funcționa însă cu sănătatea pe avarie și inamicul era prea puternic (Regatul Unit). Dar jertfa lui nu a fost în zadar. „Visul Celtului” a prins aripi pentru că R.C., un om deasupra timpurilor, le-a arătat irlandezilor că independență nu e ceva imposibil.
Făra scriitură magică a lui Llosa n-aș fi aflat niciodată de R.C. În carte apar momentele de grație și agonie din viața lui R.C. Detaliile de tabloid nu intră în preocupările unui autor rafinat ca M.V.L.
Când am început cartea, am crezut că va fi o lectură lejera, dar m-am înșelat. Ca vibrație emoțională aș asocia-o cu „Portofoliul fugii”. Tot un caz real. Și Sir Roger Casement și Varian Fry fac parte din clubul exclusivist al oamenilor care au vocația Binelui.
Recomand cartea tuturor celor care le plac oamenii „în răspăr”. Decât invizibil în turmă mai bine singur în slujba Binelui. Un astfel de om a fost Roger Casement.
„Paradisuri pierdute” – Éric-Emmanuel Schmitt găsiti aici un interviu pe care l-am luat autorului
Citesc noutăți, cărți vechi achiziționate din anticariate și clasici. Am selectat o singură carte din fiecare categorie:
• ceva nou– „Theodoros” pentru mine cartea anului 2022. Singura carte (scrisă de un autor contemporan) pe care odată ce terminat-o am reluat-o. A fost ca o vrajă. A trecut o lună și încă nu am pus-o în biblotecă. A se vedea cum am citit-o aici.
• ceva vechi „Cele 40 de zile de pe Musa Dagh” – dacă căutați pe Instagram #cartiignorateo să vedeți că am o aplecare pebtru cărțile care descriu genocidul armean. Cartea lui Franz Werfel este una dintre marile cărți ale secolului XX
• ceva clasicaici– „Anna Karenina” pe care nu mai știu de câte ori am recitit-o. Îl admir pe Dostoieski, dar îl iubesc pe Tolstoi. Pentru lumina care radiază din cărțile lui. Pentru speranța care merge cu mine mai departe după ce am închis cartea. Chiar dacă eroina se sinucide, când e razboi sau prințul Andrei moare. Daca ar fi să-l rezum pe Tolsoi cu un citat din Tostoi „Varietatea, farmecul și frumusețea vieții se compun mai mereu din umbre și lumini.” Oamenii nu pot suporta prea multă umbră, dar nici prea multă lumină. I-ar orbi.
Mi-aș dori ca recenziile mele să vă inspire nu să vă influențeze. Sunt și cărți despre care nu am scris, dar pe care le-am dezbătut la clubul de lectură pe care îl moderez „Emilia,cărți&cafea”
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
La primă vedere Eric-Emmanuel Schmitt este scriitorul care, indiferent de experiențele trăite, se poziționează mereu spre partea luminoasă a vieții. Pentru cei care văd dincolo de aparențe, Eric-Emmanuel Schmitt traversează și momente de melancolie (vizibile și la evenimente publice). Stăpânește dialogul, dar nu fuge de solitudine. Se folosește cu măiestrie de un umor fin (care îmi amintește de Proust) atunci când își dezvăluie vulnerabilitățile. Alternează, atât de uman, smerenia cu arta de a vorbi deschis despre reușitele sale.
Se spune că…, se știe că… nu funcționează în cazul scriitorului Eric-Emmanuel Schmitt. La fel ca personajul său Noam din „Paradisuri pierdute” vrea să afle și să descopere singur lumea. Își scrie sub ochii noștri și cărțile, și propria poveste de viață. Ca autor nu se impune, ci sugerează. Se ține departe de lecțiile de morală, dar încurajează trăirile autentice. Personajele lui sunt un mix atipic de bine și rău. Poți să adori un erou la pag. 125 și deodată la 200 să simți subit că vrei să-l trimiți pe Lună. Romanele lui nu te copleșesc prin ierarhizări și modele care țintesc perfecțiunea. Poate din acest motiv provoacă, incită, stârnesc și încurajează cititorul să se implice în acțiunea romanului și să-și pună întrebări. Fiecare dintre noi ne regăsim și devenim poveste în povestea cărții. Uneori, fără să realizăm, destinul eroului se strecoară în sufletul nostru și ne marchează propriul destin. Și uite cum un personaj imperfect ne răspunde la întrebări la care specialiști renumiți nu au reușit. Cum aș defini frumusețea artei lui Eric-Emmanuel Schmitt? Simplu: cuvinte simple, idei semețe.
Emilia Chebac: Cartea dumneavoastră „Paradisuri pierdute” este un exercițiu de admirație pentru natură. Cât de mult vă afectează devastarea ei de către oameni?
Eric-Emmanuel Schmitt: Este pentru prima dată când mărturisesc dragostea mea pentru natură. Trăiesc la țară. Simt nevoia să văd cum se succed anotimpurile prin viața mea. De aceea, ies în fiecare zi să merg pe jos, alături de câinii mei, prin pădure. Nu aș putea trăi într-un mediu unde domină bitumul și betonul. Sigur, îmi place orașul, civilizația umană, admir geniul tehnologic și științific, dar în același timp sunt și înfricoșat de felul în care umanitatea a invadat planeta. Oamenii au ajuns să considere natura ca fiind proprietatea lor, o materie și o substanță pe care le pot folosi după bunul plac. Am uitat că și noi suntem ființe ale naturii. De aici apar o mulțime de neliniști și angoase de tip ecologic legate de lumea de astăzi. Cred că aceasta se leagă de un sentiment al Apocalipsei și mă gândesc că umanitatea a mers prea departe.
Emilia Chebac: Personajul principal Noam este o prelungire a personalității dumneavoastră. În „Paradisuri pierdute” unde ați rezonat cel mai mult cu el?
Eric-Emmanuel Schmitt:Mă simt apropiat de Noam, în primul rând pentru că este curios și are o dorință enciclopedică de a cunoaște lumea. Așa am fost întotdeauna și eu. M-au interesat acele cunoștințe care nu sunt ierarhizate. Faptul că știi să faci pâine sau cunoști metafizica lui Heidegger și Kant este la fel de important. Pentru mine nu exista superioritate. În al doilea rând prin faptul că Noam are mai multe întrebări decât răspunsuri. Este un spirit care caută și are puține certitudini, gândește mereu și este îndrăgostit. Acest lucru este la temeiul vieții sale. (Râzând) Sigur, exista și diferențe. Noam este un bărbat chipeș, etern tânăr și cu păr mult mai abundent.
Emilia Chebac: Ați spus în alt interviu că v-ar fi plăcut să trăiți în Galileea pe vremea lui Iisus din Nazaret. De ce?
Eric-Emmanuel Schmitt: Aș fi vrut să am părerea mea. De 2000 de ani suntem cu toții obligați să ne formăm o părere care se bazează pe mărturiile ulterioare ale celorlalți. Mi-ar fi plăcut să pot primi, înțelege, să fiu uimit și să mă îndoiesc și eu de toate aceste lucruri. Acum suntem condamnați să o facem prin intermediari. Spun acest lucru pentru că pentru mine vremea lui Iisus din Nazaret este evenimentul este cel mai important, evenimentul de gradul absolut.
Emilia Chebac: În roman lăsați să se înțeleagă că vremurile se schimbă nu și oamenii. Nota de subsol despre statutul migrantului vine să întărească acest lucru. De ce credeți că omul repetă aceleași greșeli în epoci diferite?
Eric-Emmanuel Schmitt: Această lectură este întotdeauna una de tip dublu pentru că în carte arăt ceea ce se schimbă, adică istoria și ceea ce nu se schimbă, adică antropologia. Există multe puncte comune cu strămoșii noștri: ne naștem, murim, ne îmbolnăvim, regretăm pe cineva/suntem în doliu, asistăm la nașteri, ne întrebăm ce este just, ne gândim cum funcționează lumea, trăim experiențe amoroase, avem părinți care ne iubesc/nu. Este vorba de elemente universale în spațiu și timp, de aceea, am vrut să creez ideea fraternității între cititorul de astăzi și eroii acelor timpuri vechi.
Emilia Chebac: Știu că sunteți un mare admirator Proust (Și eu îl iubesc pe Proust). Ce rol a avut în viața dumneavoastră întâlnirea cu opera lui Marcel Proust – „În căutarea timpului pierdut”
Eric-Emmanuel Schmitt:L-am descoperit la 18 ani. În aceea perioadă scriam de ani buni și mă gândeam să devin scriitor. Când am citit „În căutarea timpului pierdut” mi-am spus: Oooo, nu se poate! Din acel moment am trăit cu admirație pentru opera lui Marcel Proust. Am fost teribil de impresionat și mi-am spus că nu se mai poate adăuga nimic la istoria literaturii. Proust este unul dintre cei 2 autori care m-au făcut să mor. Celălalt e Dostoievski.
M-am bucurat că am început cu piesele de teatru. În dramaturgie, nu există nici Proust, nici Dostoievski. Pot spune că apoi mi-am găsit vocea, dar nici un alt autor nu m-a influențat și nu mi-a oferit atât pentru sensibilitatea și pentru inteligența mea așa cum a făcut-o Proust. Mai mult poate decât mulți mari filosofi pe care i-am citit. La rândul meu, încerc să-i fac pe ceilalți să-l citească pe Proust. Le explic că este un autor nostim și comic, dar multora le este greu, pentru că le este dificil să se obișnuiască cu frazele lui foarte lungi. Cred că, după ce izbutești să citești măcar 100 de pagini din seria „În căutarea timpului pierdut”, reușești să intri în această lume și nu mai ieși din ea.
Emilia Chebac: Pe lângă ficțiune pentru adulți scrieți și povești pentru copii – colecția „Poveștile Bufniței”. În „Paradisuri pierdute” animalul lui Tibor este bufnița. Să înțeleg că și al dumneavoastră?
Eric-Emmanuel Schmitt: Da, pentru că mi se pare ca semănăm. Este o pasăre care are un proces de reflecție atunci când lumea se stinge. Departe de agitație, bufnița poate observa ce alții nu văd. Acesta este și rolul filosofiei și al literaturii. Mă regăsesc cumva în această pasăre cu aer stângaci, speriată, care pare a fi prada unei halucinații.
Emilia Chebac: La Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (24 iunie – 3 iulie 2022) veți prezenta publicului un one man show după cartea dvs. „Domnul Ibrahim și florile din Coran”. Tema ediției din acest an este frumusețe. Cum arată frumusețea în viziunea lui Eric-Emmanuel Schmitt?
Eric-Emmanuel Schmitt: Am fost salvat de frumusețe. În adolescență (la 15 ani), când am vrut să mă sinucid, am fost salvat de o cântăreață care intona o arie de Mozart. Mi-am spus atunci că, dacă pe pământ există lucruri atât de frumoase, merita să rămân. Frumusețea mi-a dat rațiune pentru a trăi, pentru a admira un chip frumos, un surâs, un peisaj, flori, animale. Am o relație estetică cu lumea și n-aș putea să trăiesc într-un loc urât. M-ar face să intru în depresie.
Credit foto: Mihaela Petre
Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă cu un cititor/cititoare?
Eric-Emmanuel Schmitt: Am început scriind teatru. Știți că atunci când ești dramaturg poți să-ți urmărești publicul. Îi vezi reacțiile, când râde/nu, când este emoționat/nu. Poți verifica dacă publicul primește ceea ce îi oferi. Când m-am apucat de scris romane, am fost cumva pierdut. Publicul nu mai era alături de mine, nu știam cum reacționează, nu puteam să-i văd pe cei care-mi citeau cărțile.
Într-o zi, urcându-mă într-un tren, m-am nimerit alături de un domn care citea „Evanghelia după Pilat” și am zis iată a sosit momentul să văd cum reacționează cineva când îmi citește cărțile. M-am pregătit să-l observ cu atenție, iar el … a adormit.
Emilia Chebac: Care este locul pe care l-ați asocia cu Paradisul Pierdut? Un loc cu lavandă?
Eric-Emmanuel Schmitt:Într-adevăr îmi plac deopotrivă mirosul și culoarea lavandei. Mă bucur foarte mult că peste o săptămână voi fi în sudul Franței, în Provence, la Festivalul de Corespondențăpe care îl conduc de puțină vreme. Acest eveniment va avea loc la Castelul Grignan care este înconjurat de câmpuri de levănțică. Într-un asfel de loc viața mi se pare și în mai mare măsură un dar.
Emilia Chebac: Ce provocări îl așteaptă pe Noam în „Poarta cerului”? Se va reîntâlni cu Noura și Derek?
Eric-Emmanuel Schmitt: Da, pentru că nu există un singur personaj nemuritor în această poveste, ci 3, iar lupta și iubirile lor vor dura mai multe mii de ani.
Romanul „Paradisuri pierdute” începe destul de abrupt. La început, nu am știut ce să cred, mă așteptam la un om din neolitic și am întâlnit un personaj contemporan destul de confuz (pentru o viziune mai clară recomand recitirea prologului după ce terminați cartea). Începând cu pagina 35 dinamica se schimbă. Folosindu-se de un fragment care se repetată de 4 ori în două pagini „M-am născut acum câteva mii de ani, într-o țară cu pâraie și râuri, pe malul unui lac care s-a transformat în mare. Din modestie sau din prudență, aș fi preferat să nu fi scris niciodată aceste cuvinte.” povestea capătă forță. Din acest punct am rămas captivă fără scăpare în lumea lui Noam.
Dacă aș putea da timpul înapoi, mi-aș fi dorit, ca în urmă cu ceva ani, să fi fost mai interesată de cărțile lui Eric-Emmanuel Schmitt. Las mereu la coada listei cărțile foarte lăudate și cele care au sub 300 de pagini. Prioritizez cărțile lungi, în mod special seriile și cele desființate de critici. Dacă vă recunoașteți în aceste rânduri, nu procedați ca mine, oferiți-i o șansă lui Eric-Emmanuel Schmitt. Pe admiratorii lui Eric-Emmanuel Schmitt, când vor citi aceste cuvinte, îi rog să nu mă judece. Timpul l-a răzbunat pe Eric-Emmanuel Schmitt, iar pe mine m-a condamnat la o lungă așteptare.
„Paradisuri pierdute” este primul volum al seriei (va cuprinde 8 volume) „Străbătând secolele”. Consider „Paradisuri pierdute” una dintre cele mai fascinante cărți publicate de Humanitas Fiction – colecția Raftul Denisei – (exceptând clasicii) în ultima perioadă. Dacă neoliticul poate fi atât de seducător, îmi imaginez cu ce va veni Egiptul faraonilor, Grecia și Roma Antică. Însă cele mai mari așteptări le am de la perioada Renașterii.
Admiratorii lui spun că Eric-Emmanuel Schmitt este talentat. Nou sosită în galaxia Eric-Emmanuel Schmitt, sunt de părere că, în ultimul său roman „Paradisuri pierdute”, talentul a atins excelența și a devenit har. Mai adăugați sensibilitate, umor, simț estetic, empatie și charismă. De ce spun toate acestea? Ca să înțelegeți de ce, fiind față în față cu Eric-Emmanuel Schmitt, am reușit să deschid reportofonul la… a 5-a încercare. În timp ce mă aștepta răbdător, mi-am găsit curajul rătăcit amintindu-mi un citat.
„Nimeni nu se naște curajos: în viață dăm dovadă de curaj atunci când suntem fața în fața cu primejdia. Să ai curaj nu înseamnă să-ți ignori frica, ci să ți-o învingi. Prin urmare, curajul are nevoie de două lucruri ca să se manifeste: frica și depășirea ei.” Pisoiul care se temea de orice
Credit foto: Humanitas Fiction
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Întâlnirea mea cu doamna Floriana Jucan – Directorul revistei Q Magazine – ține mai degrabă de un joc al hazardului. La fel și acest interviu. Într-o zi de februarie, pe o „vreme de lacrimi”, teribil de emoționată, sunam la ușa apartamentului ei. Când am intrat, primul lucru care mi-a atras atenția a fost biblioteca cu rafturi până în tavan. Cum în prezența cărților mă simt mereu protejată și devin mult mai curajoasă, am știut că acest interviu nu va fi unul obișnuit.
Mă așteptam să mă întâmpine jurnalista rece și riguroasă pe care o știam din mass-media, dar Floriana Jucan este o apariție grațioasă și mult mai tânără decât o țineam minte din aparițiile tv. Deși m-a izbit privirea pătrunzătoare capabilă să cântărească într-o secundă interlocutorul (efectul profesiei și al atâtor lecturi), ulterior, în timpul interviului, am sesizat tușe discrete de tristețe pe chipul ei. Am înțeles apoi, din discuția pe care o aveam, că în fața mea stătea un om sensibil, care a știut să dea sens tristeții. Suferința, pe care mulți o percepem ca fiind de ordin negativ, pe Floriana Jucan a ajutat-o să-și păstreaze sufletul viu, sensibil la emoții și generator de ele.
Mi-a plăcut vestimentația aleasă. A dorit să fie o prezență discretă. Strategia a fost, cred eu, să direcționeze atenția mea spre cărțile din bibliotecă. Purta o cămașa albă, blugi și pantofi sport. O piesă superbă (iubesc cărțile, dar sunt femeie), un inel cu perlă gri, mi-a atras nepermis de mult atenția când căuta într-o carte un citat subliniat. Ca să-l repereze mai ușor din noianul de fragmente subliniate și-a pus ochelarii. Impecabil aleși.
Dacă ar fi să găsesc un cuvânt pentru atmosfera din acea zi cred că armonie o definește perfect: camera în care predomină culoarea alb, piesele de mobilier – un mix de vechi și nou – menite să înfrumusețeze existența proprietarei nu să o complice, tablouri care ascund o poveste, un perete plin de icoane, serviciul de porțelan alb și aroma ceaiului de vanilie. Poate din acest motiv interviul a fost atât de lung. A durat aproape 7 ore.
Emilia Chebac: Ce carte ați lua pe o insulă?
Floriana Jucan:Un dicționar. Cred că este un Univers aproape infinit, îți prelungește curiozitatea și timpul pe care îl petreci în izolare.
Emilia Chebac: Un dicționar este o alegere neobișnuită. De unde această opțiune?
Floriana Jucan: Copilăria nu scuză nimic, dar explică multe. Pe vremea când învățam să citesc și să formulez clasice „de ce-uri”, buna mea mamă, singurul părinte pe care îl aveam, era destul de mult timp absentă, muncind din greu să ne întrețină, și pentru că nu era acolo să răspundă tututor curiozităților mele de copil care descoperă lumea, mi-a dăruit un DEX. Aveam vreo 6-7 ani și dicționarul acela a devenit pentru mine o carte de căpătâi.
I-aș sfătui pe toți părinții să dăruiască un dicționar copiilor. Dicționarul nu poate fi înlocuit vreodată cu Google. Eu sunt old school și am nevoie de tangibil. Ce nu ating, nu simt. Ce nu simt, nu trăiesc. Ce nu trăiești, nu rămâne.
Emilia Chebac: Cum a descoperit Floriana Jucan cărțile?
Floriana Jucan: Datorez descoperirea cărților mamei mele și destinului. Locuiam într-un apartament mic cu două camere, dar cu o bibliotecă mare. În copilărie cărțile m-au vindecat de singurătate. Fiind un copil lipsit de iubire și răsfăț, în sensul plin și rotund al cuvântului, cărțile cred că m-au vindecat și de o viitoare tristețe în care aș fi căzut. Mi-au cultivat un tip de ataraxie și fără ele, sunt convinsă că m-aș fi dezvoltat altfel emoțional și psihic decât am făcut-o. Biblioteca era un Univers în care călătoream. Cărțile m-au ajutat să nu alunec într-o prăpastie afectivă.
Și pentru că mama era francofilă, majoritatea scriitorilor din biblioteca noastră erau francezi, motiv pentru care am debutat ca cititor cu Balzac, Flaubert, Verlaine, Hugo, Guy de Maupassant, Dumas, Baudelaire, iar la 12-13 ani recitam deja din Francois Villon.
Credit foto: Instagram Floriana Jucan
Emilia Chebac: Care este relația dvs. cu Franța?
Floriana Jucan: Am fost îndrăgostită de Franța cu mult înainte de a o vizita. Am însă nostalgia Franței de odinioară, nobile și elitiste, culte, rafinate. Admir Franța cultivată, nu pe cea de astăzi. Respect reperele înalte pe care le avea cândva. Cred într-o elită capabilă să conducă oameni mai puțin instruiți. Ce vine din istoria veche are un maximum de frumusețe și de calitate. Gândiți-vă la subtilitatea inteligentă a lui Molière când își satiriza contemporanii, comparativ cu frivolitatea și grosolănia umorului de acum. Eroul meu preferat este tot francez, Napoleon pe care l-am descoperit…tot în bibliotecă. Cred că nu aveam mai mult de 14 ani când i-am citit Memoriile lui Las Cases. Și Franța rămâne, practic, singura țară străină în care am avut un apartament ani de zile și în care am călătorit aproape weekend de weekend uneori doar pentru a vedea un spectacol la Comedie Francaise sau un balet la Garnier și a mă plimba singură prin Tuileries.
Emilia Chebac: Ce cărți citea Floriana Jucan în copilărie ?
Floriana Jucan:Paradoxal, citeam cărți pentru oameni mari. Privind retrospectiv, mă amuz pentru că am citit multe cărți pe care nu cred că le înțelegeam la acea vârstă. Nimic nu s-a pierdut însă. Multe din informațiile căpătate atunci m-au luminat mai târziu, dezvelindu-se ca atunci când se risipește ceața.
La 12-13 ani am citit „Olympio”, biografia lui Victor Hugo, de André Maurois. Pe atunci, nu știam cine e Hugo, dar am ales cartea pentru că mi-a plăcut coperta, chipul lui Hugo cu o barbă albă. Cred că atracția a fost generată involuntar de sindromul copilului fără figură paternă, sunt alegeri pe care le faci subconștient.
M-a impresionat legătura lui cu Juliette Drouet, marea lui iubire, care a durat 50 de ani. Cu vreo 8-9 ani în urmă s-a organizat la Paris, în casa scriitorului din Place de Vosges, o expoziție despre povestea lor de dragoste. Aveam un déjà vu. Peste ani, informații care păreau uitate într-un ascunziș al memoriei, brusc au ieșit la lumină.
Victor Hugo a făcut pentru Franța ce nu au făcut toți miniștrii de externe de la Revoluția din 1789 încoace, pentru că uneori diplomația culturală este mai puternică decât cea din cancelarii. „Mizerabilii” a devenit nu doar un roman al tuturor timpurilor, ci și un musical, de pildă, cu un succes atât de mare, încât nu doar că a atras sute de milioane de spectactori în teatrul din Londra în care se joacă de peste 40 de ani fără întrerupere, dar s-au făcut și documentare despre această longevitate artistică.
Întorcându-mă la cărțile pe care le citeam, una dintre ele a fost „Procesul de la Nurnberg”. Și ca să vedeți ce ironie a vieții, la 40 de ani, când am făcut încă o facultate, Studii iudaice, la Universitatea București, din pasiune pentru poporul evreu, am avut la unul dintre cursuri, de făcut ca temă un eseu din acest Proces.
Credit foto: Instagram Floriana Jucan
Parcă așa, cât ai spune „Sesam, deschide-te” mi-au apărut din memorie cifrele acestui proces istoric care a durat 218 zile de dezbateri, a avut un Proces verbal pe 16.000 de pagini, s-au folosit peste 20 de tone de hârtie pentru xeroxarea documentelor, s-au făcut aproape 800.000 de fotografii, s-au consumat 27 de km de bandă de magnetofon, 7000 de discuri, vreo 550 de birouri și-mi aduc aminte perfect că s-au tocit 22.000 de creioane.
Cred că nimic din ceea ce citim în copilărie nu se pierde. Uităm, mai degrabă, cărți pe care le-am citit ieri, din cauza asaltului informativ la care este suspus creierul nostru, dar nu ceea ce am citit mici fiind, când eram o foaie nescrisă pe care s-au imprimat amintirile primare din lecturile de început.
Emilia Chebac: O carte care v-a marcat?
Floriana Jucan:Am scris de câteva ori despre ea, mărturisind chiar că „este Biblia mea”, „Confesiunile” Sfântului Augustin.
Am citit-o acum vreo 25 de ani, cred. Era în decembrie și plecam împreună cu niște prieteni la Budapesta, să petrecem Revelionul. Țin minte aceste detalii pentru că am început să o citesc în mașină. Nu am simțit cum a trecut timpul. Am ajuns seara, ne-am cazat și am stabilit să ne vedem la 21.00 la cina festivă. Când am ajuns în cameră, mi-am zis, mai citesc juma’ de oră și apoi mă pregătesc să cobor. Eram atât de captivă, nu doar captivată, de această lectură încât pur și simplu nu mi-am dat seama cât timp trecuse, până când m-au sunat în cameră pe la 21.30 să-mi spună că totul e programat și că cina se servește doar până la ora 23.00 și dacă nu vin, rămân nemâncată. Am coborât cu puțin înainte de miezul nopții, doar din complezență pentru cei care mă însoțeau, să ciocnesc un pahar de șampanie, i-am îmbrățisat și m-am întors în cameră unde am citit până pe la 5 dimineața. Mi se-nchideau ochii de oboseală și nu mă puteam desprinde.
De altfel, fac, așa, o paranteză, prietenii mei știu că nu e prima dată când n-am mai ajuns la petreceri sau chiar revelioane pentru că am rămas prizoniera unei cărți pe care nici măcar argumentul logic că o puteam relua oricând nu mă făcea s-o abandonez. Cred că e și un soi de nebunie în asta!
„Confesiunile” au fost ca o prelungire a personalității mele. Dialogul acesta îndreptat către divinitate, toată emoția, toată mărturisirea, recunoașterea, întoarcerea în timp la tot ce am greșit din punct de vedere uman, acceptarea, teofania, drum al Damascului, asumarea și abandonarea ulterioară într-o dimensiune care transcede umanul, m-au și fermecat, dar m-au și izbăvit cumva. Mi s-a părut că această carte este despre mine.
M-am îndrăgostit de sinceritatea introspecției umane a Sfântului Augustin, de capacitatea lui de a se înălța peste tot ceea ce era cândva corporal și lumesc. Nu neapart în plutire, ci în transfigurare.
Oamenii cu har privesc spre Cer nu spre pământ, deși suntem învățați mai degrabă „să ne uităm pe unde mergem!”. Puțini sunt capabili de o asemenea desprindere, de o asemenea transcendență. Am mai întâlnit o astfel de transfigurare la sfinții închisorilor comuniste. Și ei au atins „everestul” acela al durerii fizice sau al degradării umane, încât numai spiritul și ascensiunea au făcut posibilă atingerea numinosului.
În noaptea aceea de Revelion am călătorit cu Sfântul Augustin de la pământ până la cer și cred că a fost un punct kairotic în interiorul meu.
Credit foto: Instagram Floriana Jucan
Emilia Chebac: Împrumutați cărți?
Floriana Jucan:Niciodată, pentru că sufăr în perioada în care le aștept. Mă încearcă o neliniște că nu se vor mai întoarce la mine și atunci, pentru a mă priva de această așteptare, prefer să le dăruiesc. Nu este doar autoprotecție este și bucuria de a dărui. Am întotdeauna în mașină o pungă cu cărți. Cred c-am dăruit zeci de exemplare ale „Confesiunilor”, deși nu este o carte simplă, ale „Intermitențelor morții”, ale „Evangheliei după Iisus Cristos”, a lui Saramago, o să zâmbiți dar dăruiesc deseori Poezii, de la Coșbuc și Arghezi la iubita și trista mea Emily Dickinson sau „În căutarea sensului vieții” a lui Frankl. Am dăruit multe exemplare din „Lettres a Anne” ale lui Francois Mitterand, publicate în urmă cu câțiva ani, pentru că am în jurul meu câțiva francofili.
Credit foto: Instagram Floriana Jucan
Emilia Chebac: Aveți un gen de carte preferat?
Floriana Jucan: Îmi plac mult scrisorile. În corespondență întâlnim și beletristică, și estetică, dar și mărturie personală. Scrisoarea este o formă foarte interesantă de introspecție, nu doar afectivă, emoțională, sentimentală, ci și intelectuală. De la Scrisorile dintre Culianu și Mircea Eliade, în care discipolul îi mărturisește profesorului atât de onest „am făcut ceea ce m-ați sfătuit, și mi-am urmat inima, în ciuda prudenței și a evidenței”, până la cele dintre Sophie Volland și Diderot, despre care Voltaire spunea că s-a născut pentru că era necesar lumii să o lumineze, care sunt cea mai efervescentă scriere intelectuală, după mine, a filosofului, pentru că găsești aici nu doar inteligența care generează idei, ci și curiozitatea pură pentru forme ale gândirii umane, găsești rațiune, dar și sensibilitate, gândiți-vă apoi la Scrisorile dintre Simone de Beauvoire și Nelson Algren! Lumea se oprește doar asupra relației cu Sartre, uitând că marea iubire a fost, de fapt, scriitorul american. De altfel, l-a iubit atât de mult, chiar continunând să fie partenera de viață și de luptă politico-literară cu Sartre, încât a vrut să fie îngropată cu inelul de logodnă primit de la Nelson Algren, primit în America, în timpul relației lor care a durat un an și ceva, pentru ca apoi să devină exclusiv epistolară.
Cât am ști despre calvarul sufletesc și psihic al lui Van Gogh fără scrisorile lui către Theo?
Gândiți-vă la Scrisorile lui Heidegger către Hannah Arendt, un filosof grandios, asociat unui regim politic care extermina evreii, îndrăgostit de o evreică!
Sau la Scrisorile dintre Camus și Maria Casarès. Am citit corespondența lor, o carte de o mie de pagini, în franceză, pentru că în română nu a fost tradusă, în vacanța de Revelion de acum un an. Deși eram înconjurată de prieteni, m-am autoizolat pe plajă cu această poveste de dragoste.
Ne vedeam dimineața la micul dejun și seara la cină, dar v-am spus că cei apropiați mă știu deja, nu-i mai surprinde.
Am petrecut o săptămână în Maldive cu această carte care ne dezvăluie nu doar dimensiunea intelectuală a protagoniștilor, ci și interogațiile lor despre regimurile politice, supraviețuirea în exil, cazul Mariei Casares care venise în Franța din Spania, și peste toate, ne permite accesul în intimitatea unei relații extraconjugale care a durat 12 ani, cu așteptări și renunțări. Mă tot întorc la ironiile vieții, pentru că ele chiar merită a fi amintite. Aceste scrisori, paradoxal, au fost publicate de fiica lui Albert Camus, după moartea mamei sale, soția scriitorului, considerând că o dragoste ca cea pe care tatăl său a nutrit-o în ultimii 12 ani ai vieții lui, până la accidentul în care și-a pierdut viața, nu trebuie să rămână necunoscută.
Am și tradus câteva dintre scrisori (le găsiți aici) și cred că am inspirat pe cineva să traducă corespondența lor. O așteptăm.
În Scrisorile dintre François Mitterrand și Anne Pingeot, avem o poveste de dragoste suprapusă peste două mandate de președinte al Franței, ceva ce nu mai există la acest nivel în vreo altă țară. Poate că la Washington cel mai bine păstrat secret este codul nuclear, la Paris, acesta a fost, timp de peste 30 de ani, relația dintre președintele țării și Anne, căreia îi datorăm măcar Musee D’Orsay. Imaginea lui Francois Mitterand, ultimul mare om de stat al Franței, cu fetița lor, Mazarine, pe când avea vreo trei ani, în Pantheonul în care tatăl său îi arăta iluminații culturii franceze, mă obsedează. Părinții de azi își duc copiii să vadă dinozauri și curse de mașini.
Tot în Scrisori am descoperit un alt Alecsandri decât cel pe care-l știam din poezii sau discursuri politice. Găsiți cartea aici.
Amintiți-vă ce ardere și ce întâlnire care schimbă destinul lui Panait Istrati este în corespondența lui cu Romain Rolland și ce complicitate literară găsim în scrisorile către Nikos Kazantzakis!
Credit foto: Instagram Floriana Jucan
Citesc foarte multă poezie. Cred că m-a ajutat să rămân umană, mi-a cultivat un lirism pe care l-am avut de mică. Îmi place mult Emily Dikinson, deși are o poezie fragilă pentru felul meu de a fi, care sunt un mix deMerkava (n.m. tanc israelian) și de păpădie.
Credit foto: Instagram Floriana Jucan
Citesc și cărți de artă. Vedeți că un sfert din cărțile din bibliotecă sunt de (și despre) artă.
Floriana Jucan la Biblioteca Națională a Austriei
Îmi plac cărțile care mă dor, care mă rănesc, care mă cutremură, cărțile care îmi produc un seism interior. Orice carte în care am descoperit o dramă, a devenit o trăire catarhică. Cărțile sunt lucrătoare în om.
Emilia Chebac: Autori preferați?
Floriana Jucan:Am cărți preferate, mai mult decât autori preferați.
Îl iubesc pe Camus, mai ales în „Primul om”, o carte biografică, pentru că-mi place să plonjez în viețile scriitorilor, ca și cum aș lua ceaiul cu ei.
Credit foto: Instagram Floriana Jucan
Kafka, deși eu nu sunt neaparat un om trist, din contră. Am însă o aplecare spre tragic, vibrez la dramă, nu la comedie.
„O zi din viața lui Ivan Denisovici” de Aleksandr Soljenițîn din care m-a izbit faptul că deținuții își construiau singuri gardul de sârmă ghimpată care le îngrădea libertatea. Și scena cu deținutul I-81, care se distingea cu singura coloană dreaptă printre toate celelalte gârbovite, și care duce lingura la gură mâncând o zeamă chioară, fără să se aplece ca toți ceilalți. Și ce frumos evidențiază Soljenițîn că fața lui era pecetluită de suferință, dar nu stoarsă până la slăbiciunea omului sfârșit, ci întărită până la „tărie de cremene cioplită, de piatră întunecată”. Mi-au rămas întipărite aceste cuvinte.
„Închisoarea noastră cea de toate zilele”, o mărturie fabuloasă despre tot ceea ce s-a întâmplat în celulele în care și-a pierdut viața elita intelectuală și politică a țării după instalarea regimului comunist, autorul, Ion Ioanid, fiind singurul care a trecut prin toate închisorile regimului, timp de 13 ani.
„Evanghelia după Iisus Hristos” , a lui José Saramago, o carte apocrifă ce descrie o prezumtivă poveste de dragoste între Iisus Hristos și Maria Magdalena. Altă ironie, mi-a fost recomandată de un călugăr bătrân, în timpul unei spovedanii. Aceasta carte m-a îndrăgostit de Saramago și i-am citit apoi mai toate cărțile dintre care „Eseu despre orbire” și „Intermitențele morții” cred c-am dăruit vreo 20.
Credit foto: Instagram Floriana Jucan
„Omul vieții” mi-a mărturisit într-o zi, după ani de tăceri, „ești singura femeie cu care aș putea să trăiesc o experiență ca cea din «Arhipelagul altei vieți»”. Atunci am citit cartea lui Andreï Makine să înțeleg ce mi s-a spus. A devenit una dintre cărțile care fac parte din biografia mea sentimentală, nu numai din cea intelectuală. De atunci nu am fost doar cea care eram, ci și Elkan. M-am născut din nou, pentru un alt drum, și mi-ar plăcea să am acel sfârșit.
E o lectură care te învață cum zice Makine, „diferența între a trăi și a exista”, este un univers care, vorba lui Andrei Pleșu, te face să îți pui marile întrebări ale sufletului rus.
Emilia Chebac: Dacă tot ați menționat sufletul rus: Tolstoi sau Dostoievski?
Floriana Jucan:Tolstoi este mai romantic, în timp ce Dostoievski este mai profund. De la el avem subteranele, iar mie îmi place nu doar să ating cerul cu fruntea, ci și să cobor în gropile mariane ale oamenilor, chiar și în genunea mea.
Credit foto: Instagram Floriana Jucan
Emilia Chebac: Ce carte ați recomandat în perioada pandemiei?
Floriana Jucan:„Intermitențele morții”- José Saramago, o distopie depre o regiune unde moartea nu mai vine și totul rămâne suspendat în viață. Unii sunt bolnavi și moartea le-ar fi fost izbăvirea, alții sunt între două alegeri și moartea le-ar fi eliberarea. Prim-ministrul țării, într-un discurs la radio, scoate în evidență ce ținut privelegiat este locul unde moartea nu vine niciodată. Cardinalul regiunii îl sună și-i spune: „Cum ați putut să vă declarați fericit că numai vine moartea? Nu știți că acolo unde nu există moarte nu există Înviere, iar unde nu există Înviere nu există Biserică?”. Mi s-a părut interesantă perspectiva.
Emilia Chebac: Cărțile și viața personală.
Floriana Jucan: Cărțile mi-au dat capacitatea de a înțelege când mi s-a spus „Ești, deci exist!”. Ce trist ar fi fost și pentru el și pentru mine ca o astfel de mărturisire să fi rămas neînțeleasă, doar pentru că n-am fi fost cartezieni amândoi, ci doar el. Câtă frumusețe s-ar fi risipit!
Emilia Chebac: Dacă ar fi să-i mulțumiți unei persoane. Floriana Jucan: Tot ceea ce sunt datorez mamei mele și lui Dumnezeu. Mama mi-a oferit TOTUL cu o bibliotecă.
Sunt bogată prin tezaurul pe care l-am îngropat în mine, prin cărțile pe care le-am citit.
Credit foto: Instagram Floriana Jucan
Emilia Chebac: Acum când Dumnezeu nu mai este la modă, dvs. vă mărturisiți credința?(Răspunsul Florianei Jucan trebuie citit într-un anumit context. I-am lăsat posibilitatea să aleagă dacă vrea/nu să apară. Am observat că lumea celor care îl mărturisesc pe Dumnezeu este din ce în ce mai redusă. Destule persoane cărora le-am luat interviu mi-au spus că, deși cred în Dumnezeu, mărturisirea credinței ar dăuna imaginii lor profesionale.)
Floriana Jucan:Dacă minoritățile (homosexualii și lesbienele) sunt „proud to be LGBT”, de ce noi, cei care îl iubim pe Dumnezeu, nu am fi? M-am gândit foarte mult la asta, în ultima vreme, tocmai încurajată de voluptatea cu care transgenderii, de pildă, își afirmă orgoliul apartenenței lor la o minoritate. Sunt la fel de mândră să afirm apartenența mea la creștinism.
Contextul ultimilor ani, agresivitatea cu care ni se impun anumite minorități, m-a făcut mai vocală în a-l mărturisi pe Dumnezeu. Este fantastic acest efect de bumerang pe care discursul politically corect îl poate genera. Aproape că le sunt recunoscătoare acestor minorități care au venit avalanșă, agresiv și ostil, peste noi.
Dincolo de mărturisirea publică, eu chiar sunt un miracol, și nu am viață, și nici cuvinte, pentru a mulțumi suficient. Nu sunt doar un om pe care Dumnezeu îl iubește, ci și unul pe care l-a ales pentru a-și arăta iubirea față de alții, ori asta este o dublă „alegere divină”. Și dacă suntem ceea ce iubim, mărturisesc cu voce tare că îl iubesc pe Dumnezeu.
Emilia Chebac: Puteți detalia?
Floriana Jucan: M-am născut într-o familie absolut banală și săracă, am crescut într-un apartament modest, de două camere, într-un bloc comunist din Dristor. Și iată că un copil care și-a petrecut copilăria la căminul săptămânal până la 7 ani, mă ducea luni și mă lua vineri seara, uneori chiar sâmbăta, fără tată, cu o mamă absentă, la 20 ani ajungea la Casa Albă însoțindu-l pe prim-ministrul român, călătorea apoi de-a lungul și de-a latul lumii în vizite oficiale ca ziarist acreditat la Guvern sau la Președinție, ani de zile mai târziu era primit în audiență privată de Papa Francisc la Vatican, în aceeași sală, Clementină, unde a fost primit președintele Obama, era ales pentru a schimba destinele unor copii pe care i-a salvat de la moarte sau pentru a-i ține de mână și a-i trece dinspre disperare spre nădejde pe câțiva oameni pe care i-am întors de pe marginea sinuciderii, și aș putea continua… Nu este acesta un miracol?
Floriana Jucan la Public Library – New YorkFloriana Jucan la Public Library – New York
Emilia Chebac: O bibliotecă de suflet?
Floriana Jucan: „Public Library” din New York. Este o bibliotecă construită din donații și nu se plătește intrarea. Iubesc totul acolo: atmosfera, pictura, faptul că am dat peste cărți pe care nu le-am găsit în altă parte, secția lor de scrieri ebraice. Au fost călătorii (la New York) în care am petrecut o zi întreagă în această bibliotecă. Și-n luna de miere am fost aici, la două zile după căsătorie.
În luna de miere în față la Public Library
În România, merg deseori la Biblioteca Centrală Universitară„Carol I” unde aleg să citesc pentru a mă bucura de atmosferă, în facultate mergeam aproape zilnic. Când sunt într-o bibliotecă închid ușa între mine și lume. E magic să fii într-un spațiu unde cărțile sunt respectate, nu există telefoane, calculatoare, decât cărți și sanctuarul lor. Prefer bibliotecile din clădirile vechi.
Emilia Chebac: Un loc de suflet?
Floriana Jucan:Un loc preferat, prea puțin cunoscut, este Muzeul Scrisorilor și Manuscriselor din Paris. Sunt acolo scrisori ale lui Napoleon către Josefine, ale lui Ludovic al XIV-lea, Anatole France, celebra „J’accuse” a lui Zola etc.
Emilia Chebac: Colecționați scrisori?
Floriana Jucan:Am scrisori ale lui Blaga în colecția mea, pe care nu le țin acasă, achiziționate de la o licitație. Găsiți aici și aici scrisorile.
Emilia Chebac: Ce carte v-a ajutat să puneți la punct o persoană prost crescută?
Floriana Jucan: Îmi amintesc că i-am spus cuiva „Miroși precum «Balada limbilor pizmașe» a lui Francois Villon. Simțeam nevoia să spun ceva tare. Cum nu știa despre ce e vorba, i-am trimis balada. Cărțile te învață să lezezi frumos.
Emilia Chebac: La 40 de ani ați început o a doua facultate. De ce?
Floriana Jucan: Facultatea de Studii Iudaice, adică studiul Bibliei Iudaice (Vechiul Testament) și disciplinele care derivă din ea. Pentru că am fost de când mă știu îndrăgostită de poporul evreu. Ca să-l citez pe Eugen Ionesco, „Dragostea mea pentru Israel s-a transformat într-una din rațiunile existenței mele.” Știam, citisem mult din literatura veterotestamentară, dar am simțit nevoia unei cunoașteri instituționalizate. În cei trei ani de studiu am facut o pauză de la lecturile obișnuite și am citit atât de mult cărți de specialitate încât, la final, pe lângă diploma de licență, m-am calificat cu succes și pentru ochelari de vedere.
Emilia Chebac: Ne recomandați câteva cărți despre Holocaust?
Floriana Jucan:
„Noaptea” lui Elie Wiesel, „Omul în căutarea sensului vieții” a lui Viktor Frankl – am răsfoit-o la Cărturești și cum nu aveam răbdare până acasă am început să o citesc în mașină când stăteam la semafor. O țineam pe bord și nu puteam să o las din mână. Mă claxona lumea să plec – „Mai este oare acesta un om?” de Primo Levi.
Credit foto: Instagram Floriana Jucan
De la aceste mărturii scrise de autori intelectuali ai cumva așteptări, dar cartea care m-a marcat a fost „The letters from Shoah”, o culegere de scrisori trimise familiilor de către deținuții evrei din lagărele de exterminare sau doar cu câteva zile înainte de a sfârși în ele. Au ajuns prin diferite metode la destinatari, unele după ani de zile, îngropate, date prin gard și expediate ulterior de persoane care au ajutat evreii, ofițeri și paznici care au făcut-o pentru bani etc. Scrisorile acestor oameni simpli m-au răvășit mai mult decât mărturiile unor scriitori renumiți. Recomand această carte celor care doresc să înțeleagă trauma și drama poporului evreu. Este o colecție de testamente, de ultime gânduri. Este întâlnirea fiecăruia cu moartea pe care și-o anticipa. Nu am citit ceva mai răvășitor toată viața mea. Niciodată.
„The letters from Shoah” a fost o carte care m-a îmbolnăvit la propriu. O zi nu m-am putut da jos din pat. Nu am fost capabilă să merg la birou și nici la facultate. Am fost copleșită la modul propriu al cuvântului.
Emilia Chebac: În titlul cărții care v-a marcat atât de mult „The letters from Shoah” apare un termen – Shoah. Care este diferența între Holocaust și Shoah?
Floriana Jucan: Când ne referim la exterminarea evreilor se folosește adesea termenul de Holocaust, dar termenul ebraic este Shoah.
Holocaust este folosit cumva greșit. De fapt, Holocaust însemnă un ritualul prin care se ardeau în întregime animale, o jerfă adusă lui Dumnezeu. Este însă atât de folosit și intrat în mentalul colectiv încât acum a devenit greu de corectat. De aceea și termenul de Holocaust este acceptat de evrei.
Shoah se referă la exterminarea la care au fost supuşi evreii de regimul nazist.
Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?
Floriana Jucan:E o bună întrebare, pentru că sunt ani de când nu am mai acordat un interviu. Sunt un om care preferă să îi pună pe alții în valoare și lumină. În ceea ce mă privește, QED de mult, și am trecut într-o fază în care prefer să mă uit la lume mai degrabă, decât să se uite lumea la mine.
Pentru că v-am descoperit din întâmplare, mi-au plăcut alte interviuri pe care le-ați realizat. Am văzut că sunteți îndrăgostită de cărți și că aveți un blog dedicat. A fost o decizie emoțională deși eu sunt un om destul de pragmatic în privința aparițiilor mele. Chiar i-am spus cuiva: „Uite ce întâmplare: Am întâlnit-o în virtual și o voi întâlni și real… și am invitat-o și la mine acasă, ceea ce nu fac în mod normal.” A fost o aliniere de sentimente, nu numai de planete!
Emilia Chebac: O provocare un interviu?
Floriana Jucan:Ambasadorul Israelului – David Saranga. Este mai mult decât un diplomat, este un om îndrăgostit de România, un excepțional comunicator și deși a participat la foarte multe interviuri, niciodată, nimeni nu l-a întrebat despre cărți. Mi-ar plăcea să aflu ce cărți iubește David Saranga, care sunt cele care l-au influențat, ce lecturi recomandă, care este relația lui, în general, cu cartea. Este un om despre care anticipez că are o relație excepțională inclusiv cu cărțile.
Emilia Chebac: Cu ce carte m-ați asocia?
Floriana Jucan:Cu ceva poetic. Mă duceți spre lirica engleză.
Credit foto: Instagram Floriana Jucan
Emilia Chebac: Cum ar fi o lume fără cărți?
Floriana Jucan:Antoine Gallimard spunea că un apartament fără cărți e ca și cum nu ar avea ferestre. Prin analogie, putem spune că ar fi o lume fără lumină. Sau o pandemie fără sfârșit în care oamenii ar trăi cu masca pe creier.
Credit foto: Instagram Floriana Jucan
După atâtea ore petrecute împreună am realizat că avem ceva puncte în comun: dragostea pentru Istrati și Proust, ambele am făcut a II-a facultate după 40 de ani și pasiunea pentru istorie. În timp ce eu citeam toate memoriile&jurnalele apărute cu ocazia Centenarului la o editura celebră, doamna Jucan punea bazele unui proiect romanidecentenar.ro. Tot un punct comun, interesul amândurora pentru un proiect despre Fenomenul Pitești a făcut să ne întâlnim.
Floriana Jucan cu care am vorbit despre cărți este o persoană deschisă, o femeie rafinată, un om care știe să piardă cu simțul umorului, să câștige fără să-și irosească măsura, să dăruiască fără să aștepte ceva la schimb, să iubească, să sufere și să lezeze frumos pe cei care știu doar să insulte. Și peste toate acestea, un mărturisitor al credinței care poartă altarul în ea însăși.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Acum 2 ani îmi era teribil de frică să vorbesc în public. Singurul moment în care tracul mă ocolea era când vorbeam despre cărți. Cel care a sesizat primul această „dublă personalitate” a mea a fost soțul meu:
– Eu chiar nu pricep. Când vorbești despre cărți ești alt om. De ce nu-ți faci un club de carte?
– Și cine o să vină? Sunt atâtea cluburi cunoscute. Plus cluburile susținute de edituri.
– Oameni ca tine.
Fără încurajările lui clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea” nu ar fi existat. Cum a început totul puteți citi aici.
În 2021 „Emilia,cărți&cafea” a fost un club de lectură „pandemic”. Majoritatea întâlnirilor s-au desfașurat online. Am încercat o timidă revenire la normalitate, în august și septembrie, dar restricțiile împuse de guvern m-au adus iarași în fața monitorului.
Ce cărți am moderat în 2021 la „Emilia,cărți&cafea”:
• Ianuarie: „Patria”– Fernando Aramburu. Când un roman atinge excelența automat generază o ediție memorabilă.
• Februarie: „Dora și Minotaurul”– Slavenka Drakulić. Participanții s-au împărțit în două tabere: pro și contra Picasso. Îi urmăream și nu-mi venea să cred cu câtă eleganță își aparau opiniile. Să ai măsură într-o perioada în care urlatul a devenit sport național spune ceva despre acești oameni. Mă simt binecuvântată că au ales clubul meu de lectură.
• Martie: „O femeie din Berlin”– Anonima. Găsiți aici recenzia mea
• Aprilie: „Îmbarcarea căre Cythera” – Octavian Soviany (găsiți aici interviul pe care i l-am luat domnulu Soviany)
• Mai: „Seducătorul domn Nae”– Tatiana Niculescu (puteți citi aici interviul pe care i l-am luat autoarei) Tatiana Niculescu este un caz aparte. A fost prezentă a III- a oara, în 2 ani, la clubul de lectură „Emilia, cărți&cafea”. Cum sunt o mare admiratoare a memoriilor, biografiilor și jurnalelor nu puteam să ratez un interviu cu Tatiana Niculescu (îl puteți citi aici).
• Iunie: „Jurnalul unui librar”– Shaun Bythell, (găsiți aici și aici interviuri pe care le-am luat oamenilor care lucrează/au lucrat în industria cărții)
• Iulie: „Kitchen Confidential”– Anthony Bourdain. După această ediție sunt mult mai atentă când aleg/recomand un restaurant.
• August: „Pe aripile vinului”– Bianca Bosker (găsiți aici un interviu cu somelierul care m-a introdus în lumea vinului)
• Septembrie: „Riviera lui Chanel”– Anne de Courcy
• Octombrie: „Amintiri din pribegie” – Neagu Djuvara. O ediție de suflet în care m-am simțit onorată să moderez o carte scrisă de domnul Djuvara.
• Noiembrie: „Exilul imposibil” – George Prochnic
• Decembrie: „Iscoditorii” – Anne Gisleson
Impresii scrise la cald (postări pe instagram) de la cele mai reușite ediții.
„Patria”– Fernando Aramburu
Ediția de aseară nu a fost un club de carte. Aseară a fost o serată culturală. Aseară a curs un flux al ideilor cum rar mi-a fost dat să aud. Nu am discutat doar o carte. În plus s-a comparat istoria Spaniei cu istoria României. Aseară a fost despre un scriitor valoros, care își respectă cititorii și nu le impune ce și cum să gândească. Aseară a fost despre un autor generos care ne-a oferit șansa la propriile opinii. Aseară a fost despre cititori rafinați și o moderatoare care abia își stăpânea lacrimile. Aseară clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea” a fost visul secret la care aspiră orice moderator.
„Seducătorul domn Nae”– Tatiana Niculescu
Ediția de aseară a clubului de lectură trebuia să fie despre Nae Ionescu. Fiind o personalitate controversată, mă gândeam cu groază că se vor încinge spiritele. Cum să-i stăpânesc când și eu ca moderator eram puțin spus exasperată de „Seducătorul domn Nae”.
Dar nu Nae Ionescu a fost aseară capul de afiș al clubului „Emilia,cărți&cafea”, ci Monseniorul Vladimir Ghica (o personalitate cu care Nae Ionescu s-a intersectat). Despre marele om care a fost Monseniorul Ghica ne-a vorbit dnu V.S. Și așa peste o ediție de care îmi era teama s-a așternut liniștea și seninul. Poate că la încheierea ediției de aseară unii dintre noi am devenit un pic mai buni, alții poate și-au regăsit credința rătacită și poate cu toții am înțeles că în Istoria Mare faptele oamenilor buni chiar contează.
De la dnu S. am aflat că Panait Istrati, spre sfârșitul vieții, grav bolnav, a fost abandonat de toți, dar nu și de Vladimir Ghica. Doi oameni legați prin bine, frumos și adevăr. Pentru ce am simțit aseară, am decis să pun pe lista clubului, în 2022, o carte despre Monseniorul Vladimir Ghica. Pentru că, eu una, am simțit că de undeva de acolo de sus, printr-un om (V.S) Monseniorul Vladimir Ghica mi-a transmis un mesaj.
„Cărţile te vindecă de oameni, iar oamenii de cărţi.” Vladimir Ghica
„Bunătatea unui singur om e mai puternică decât răutatea a mii de oameni.” Panait Istrati
„Pe aripile vinului”– Bianca Bosker
Ieri am dat startul edițiilor off-line. Probabil am avut emoții altfel nu-mi explic de ce în drum spre terasă (unde îmi dădusem întâlnire cu participanții la clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea”) am făcut un episod urât de hipo. Am intrat la Cărturești m-am îndopat cu zahăr și după vreo 20 de minute de derivă mi-am revenit cât de cât. Cum încă tremuram, am fost tentată să anulez totul. Eram însă aproape, se înscrisese numai membri fideli (în august nu am pus afișul evenimentului pe Facebook.) așa că mi-am zis: ori la bal ori la spital. Decizie înțeleaptă altfel aș fi ratat o ediție făină.
Surpriza de aseară a fost M. un tânăr fermecător, curios și teribil de interesat de cărți care a reușit performanța să-l impresioneze pe seniorului clubului. M-a emoționat că a venit tocmai de la Cluj.
Atunci când am decis să pornesc un club de carte o prietenă mi-a spus: „Ce pot să-ți spun? Cu ce cărți alegi tu ori nu o să vină nimeni, ori o să aduni în jurul proiectului numai oameni deosebiți.”
Mi-a ieșit ultima varintă. Mă mândresc cu bunul-simț al celor care participă. Uneori (mea culpa, îmi plac cărțile controversate) cartea dezbatută ne plasează în tabere opuse. Niciodată, dar niciodată nu a trebuit să le atrag atenția asupra tonului.
Ce s-a discutat la ediția de ieri? Despre vinuri unicorn și vinuri românești, despre cursuri de somelier, despre vinul preferat al lui Carol al II-lea și despre vinul preferat de Proust. Despre cel mai mare falsificator de vinuri de top, despre o podgorie celebră, vinul ei legendar și un „nebun” care a vrut să o distrugă. Spre final discuția a „alunecat” spre pietre prețioase.
Vinurile pentru cei bogați și frumoși simbolizează statutul, pentru cei rafinați plăcere, pentru cei vulnerabili viciu, iar pentru participanții la clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea” un prilej pentru o întâlnire agreabilă.
„Riviera lui Chanel”– Anne de Courcy
Era întuneric când am plecat spre casă. Și cum noaptea predispune la exagerări (de la Dostoievski citire) mi-am permis să-mi imaginez că cineva citind în acel moment cartea Biancăi Bosker va avea insomnie. Nu va dormi de frică ca-și va strivi visul sub pernă. (Ca să înțelegeți partea cu visul, Bianca decide să abandoneze jurnalismul și să devină somelier.)
Când am plecat de la terasă era în jur de ora 22:00. Pe drum s-a înfiripat o conversație pătimașă despre Roma antică și Franța ocupată. Și iata-ne ajunși într-un loc extrem de cunoscut al capitalei complet dezorientați. Eram atât de acaparați de subiectele dezbătute la clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea” încât nici unul dintre noi nu am fost în stare să găsim direcția corectă spre Romană. Ne-a bufnit râsul. Oameni care cunoșteam zona, unii dintre noi cu un simț al orientării ieșit din comun (aveam printre noi un geolog). Uite ce efect pot avea cărțile. Are și pandemia o parte bună. După atâtea ediiții online te simți deodată turist în propriul oraș.
„Amintiri din pribegie” – Neagu Djuvara
În capitotul „Anii cei mai grei din viața mea” Neagu Djuvara povestește despre cazul celor 3 români parașutați în România – „cred că era pe la sfârșitul verii 1953”: Sabin Mare, Ilie Rada și Gavrilă Pop. La mijlocul lui octombrie domnul Neagu Djuvara a fost informat că tinerii au fost capturați.
Nu cred că-mi voi putea scoate vreodată din minte aceste pagini. La această ediție am aflat că locuiesc în apropiere de casa unde au fost descoperiți și capturați cei 3. Când merg în vizită la fam. S (membri fideli ai clubului de lectură) trec pe lângă acestă casă. Sigurul care a reușit să fugă dintre cei 3 a fost Ilie Rada. Toți locuitorii casei au fost arestați. Tinerii au fost executați. Poate și restul membrilor familiei. Dintre toți, peste ani, s-a mai întors în acea casă, devenită între timp o ruină, doar o femeie. Securiștii au arestat o fată tânără și au eliberat o femeie cu mințile rătăcite. Acum clădirea este renovată, dar mie mi se strânge inima când trec pe lângă ea. O numesc casa conspirativă din „Amintiri din pribegie”. V.S. era copil când a fost martor la arestatea lui Sabin Mare și Gavrilă Pop. Citind cartea pentru club a făcut legătura cu amintirea din copilărie. Și cu femeia cu mințile rătăcite.
„Iscoditorii” – Anne Gisleson
De ce spun mereu că recomandările sunt pur subiective?
Ca să întelegeți mai ușor dau un exemplu concret despre cum îți poate influența starea emoțională percepția unei cărții. Prima dată când am citit „Iscoditorii” eram într-o perioadă în care astrele se aliniase perfect. Am etichetat cartea drept o revelație. La un an distanță, recitind cartea pentru club, cu o sănătate funcționand pe avarie cu episoade între „nu mai rezist” și „ce rost mai are” am găsit cartea depresivo-imposibilă. În decurs de un an, clubul cititorilor rafinați (din carte, nu participanții la „Emilia,cărți&cafea”) se metamorfozase în clubul cititorilor alcoolici. Un aspect pe care nu-l remarcasem la prima lectură. În decembrie, o lună a bucuriei, eu alesesem o carte extrem de nepotrivită, motiv pentru care le-am spus în timpul clubului:Ce-o fi fost în capul meu de am ales cartea asta?
În decembrie 2022 musai de pus o carte crăciunistică.
Când alegeți o carte urmați propriile dorințe nu recomandarile altora. E loc apoi și pentru recomandări, dar după ce liberul-arbitru și-a făcut de cap suficient.
Cel mai fain compliment pe care l-am primit în 2021.
– Câte cluburi de lectură ai mai moderat până acum?
– Niciunul, de ce? (deja tremuram crezând că nu mă ridic la înălțimea așteptărilor)
– Atunci înseamnă că ai vocație. Eram convins că faci asta de multă vreme.
Cum percep eu ca moderator clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea”?
O insulă unde ne refugiem în intimitatea protectoare a cărților. Un spațiu unde timp de 2 ore orice activitate din cotidian dispare. În perioada pandemiei „Emilia,cărți&cafea” m-a dus cu gândul la Decameronul. Spre deosebire de personajele cărții noi nu fugim de ciumă, doar ne punem la adăpost de emoțiile distructive generate de virus. Vorbind despre frumos ne simțim protejați. Iar ca să sesizezi frumosul nu ai nevoie decât de disponibilitate interioară.
„Emilia,cărți&cafea” este o insulă unde disputele pro și contra vaccin nu au pătruns. Este un loc unde Secret Santa ne-a reunit pe toți: vaccinați și nevaccinați. Crăciunul este sărbătoarea toleranței și bucuriei. N-o să-i permitem unui virus să ne dezbine și nici să ne strice bucuria. Dacă ar reuși asta atunci citim degeaba.
Scriu pe emiliachebac.com.Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebooka blogului sau pe contul meu de instagram.
Era sfârșit de octombrie, vineri seara, și, din câte îmi amintesc, nu era „o vreme de lacrimi”, deși era totuși destul de frig. Am intrat la Cărturești ca să-mi arunc o privire peste ultimele apariții. „Cele patru oglinzi ale adevărului”, cartea Anei-Maria Negrilă m-a atras ca un magnet. După ce am citit vreo 10 minute, am decis că locul ei este în biblioteca mea. Duminică era terminată, iar eu o țineam una și bună că vreau un interviu cu autoarea. Nu am realizat că entuziasmul meu atinsese cote îngrijorătoare, decât în momentul în care soțul meu mi-a spus:
Cum nu știam dacă Ana-Maria Negrilă va accepta interviul, m-am consolat cu o postare pe Instagram despre „Cele patru oglinzi ale adevărului”.
Susțin autorii români: ▪ cumpărându-le cărțile (de multe ori și exemplare pe care le dăruiesc prietenilor) ▪ cu cât mai multe postări online + interviuri cu autorii ▪ punând cărțile la clubul de lectură #emiliacarticafea
Când am auzit că Hyperliteratura va publica o carte cu acțiunea plasată în Evul Mediu, mă așteptam la ceva sumbru și greu de descifrat. Eram pregătită pentru o lectură anevoioasă, dar cartea Anei-Maria Negrilă s-a dovedit o scriitură extrem de fluidă. Romanul este atractiv atât pentru adolescentul care abia pășește în lumea cărților, cât și pentru seniorul familiarizat cu ea și care nu se lasă ușor sedus de marketing.
În „Cele patru oglinzi ale adevărului” Ștefan, personajul principal devine Stefano Moro. Această schimbare o plătește cu inocența sa. Își pierde libertatea, dar descoperă în el forțe de care nu se credea capabil: puterea de a îndura și dorința de a supraviețui. În final, orfanul nimănui, căruia destinul îi juca periodic viața la ruleta rusească, își va găsi locul în lumea celor care stăpânesc. Dar Ștefan are niște talente…
Mulțumesc, Ana-Maria Negrilă pentru bucuria acestei lecturi. Pentru rafinamentul poveștii care (sunt convinsă) este o prelungire a eleganței gândurilor tale.
„Cele patru oglinzi ale adevărului” este pentru mine revelația anului 2021! Este o carte care se încadrează perfect la #stopromaniafaramemorie
Până la urmă ce vreau de la un autor? Să nu-mi irosească timpul, emoțiile și banii.
Orice scriitor este la început un cititor împătimit
Ne-am întâlnit în Centrul Vechi. A fost cea mai rafinată discuție despre cărți pe care am purtat-o cu cineva de când scriu pe acest blog. Plutea ceva în aer în acea seară sau, cine știe, poate că de undeva ne veghea spiritul lui Mateiu Caragiale.
Pasiunea Anei-Maria Negrilă pentru Evul Mediu a apărut „chiar înainte de a ști ce înseamnă Evul Mediu”. A început să citească masiv în clasa a II-a. Cum apetitul de cititoare nu putea fi satisfăcut de numărul limitat de cărți pentru copii (cred că există și acum cititori traumatizați de oferta jalnică de cărți din perioada comunistă), în clasa a III-a a început să împrumute cărți pentru adolescenți de la bibliotecă. Urmează perioada romanului polițist care este abandonat curând pentru ficțiunea istorică (Robert Graves, Regii Blestemați, Vintilă Corbul -Căderea Constantinopolelui)
În perioada liceului, prin cărțile de la editura Meridiane, părăsește ficțiunea istorică pentru lucrări mai serioase de istorie și istoria artei. Habar n-avea pe atunci că începea astfel o documentare de care se va folosi peste ani. Preferințele Anei-Maria Negrilă se îndreaptă spre: Proust, Balzac, Dickens, marii filosofi, Umberto Eco și mulți, mulți alți autori.
Sursa: site Hyperliteratura
În culisele cărții „Cele patru oglinzi ale adevărului”
Q: Cum este Ștefan – personajul principal al cărții – în viziune ta?
A: Ștefan nu este un personaj medieval. Este un personaj modern pe care l-am grefat pe unul din Evul Mediu. Este orice copil bun care crede că și lumea din jurul lui este la fel ca el. A avut totuși noroc, pentru că a dat peste persoane care l-au ocrotit până l-a întâlnit pe Miro. Povestea lui Ștefan este astfel povestea oricărui copil bun care se lasă atras de un anturaj nepotrivit și ajunge să facă rău în numele prieteniei.
Q: Mi se pare mie sau faci trimiteri în carte la traficul de persoane?
A: Da, în „Cele patru oglinzi ale adevărului” apar trimiteri la traficul de persoane. Și atunci, la fel ca acum, victimele cred că trauma prin care trec se întâmplă din vina lor. Consideră că au greșit și că este firesc să plătească, de aceea și Ștefan traversează o perioada în care se culpabilizează. De asemenea, tot el menționează la un moment dat că văzuse robii, dar nu se gândise niciodată ce însemna cu adevărat să fii rob (crezuse că nu erau nefericiți) până nu i se întâmplase și lui să-și piardă libertatea, ceea ce înseamnă, până la urmă, imposibilitatea de a înțelege răul sau tendința de a-l ascunde sub o aparență pozitivă – situație foarte întâlnită în prezent.
Q: Cine este Miro?
A: Antagonistul cărții. Miro Voglia este malefic pentru orice persoană care se apropie de el, fiindcă, indiferent de cine s-ar fi legat, femeie/bărbat, o făcea numai ca să profite de pe urma persoanei respective.
Miro are un istoric de om respins de aceea reclamă o lipsă. Problema este că el încercă să umple acest gol prin acumularea de bunuri materiale. Dacă ar fi ales partea spirituală, ar fi avut șanse de vindecare, dar, din păcate, se atașează de lucruri nu de oameni. Asta este tot ceva modern.
AMN a fost inspirată (pentru Miro) și de Bronzino – Sursă: delphipages.live
Q: Ai avut un model pentru Miro?
A:Există o întreagă tipologie de astfel de personaje, dar primul pe care l-am întâlnit și pe care am dorit întotdeauna să îl folosesc într-o carte a fost Chen Jingji din romanul „Lotus de Aur, Vaza și Prunișor de Primăvară” (sec. al XVII-lea, autor: Lan-ling Xiaoxiao Sheng). Sigur că am îmbrăcat acest personaj cu niște personaje reale. Mereu mă folosesc de modele reale, dar bine camuflate. Așa că Miro este un amestec între mai multe persoane/personaje, care și ele își ascund adevărata față sub o falsă respectabilitate.
Q: Cu ce personaj mai actual l-ai asocia pe Miro?
A: În mare seamănă cu Mateiu Caragiale și spun „în mare” pentru că Mateiu nu a fost în totalitate un personaj de genul acesta. Aveau în comun: atenția la vestimentație și accesorii, dorința de a face avere. Mateiu era flamboiant la fel ca Miro.
Q: Pentru cei care vor să-l descopere pe Mateiu ce cărți recomanzi?
A:
• MJC de Ion Iovan (biografie + jurnal) o carte de care am aflat cu totul întâmplător. Am citit un fragment și m-a prins. La mine funcționează chestia cu fragmentul, dacă fragmentul este bine scris înseamnă că sunt șanse mari ca romanul să fie la fel.
• și bineînțeles „Craii de Curtea-Veche” o carte, din păcate, prea puțin vizibilă. Craii nu seamănă cu nimic din ce s-a scris în literatura română, iar Mateiu a fost un personaj fabulos.
Q: Spre finalul cărții faci o trimitere la Platon. Care este relația ta cu filosofii?
A: Fac referire la el de mai multe ori în carte, pentru că sec. al XV-lea marchează o redescoperire a filosofiei lui. Am recitit de curând pentru acest proiect mai mulți filosofi și teologi, inclusiv pe Sf. Augustin și pe Toma de Aquino. Ideile lor apar „bine digerate” în discursul doctorului Ruggiero Moro.
O fotografie cu o istorie interesantăclick aici dacă sunteți interesați
„Cele patru oglinzi ale adevărului” varianta relaxantă
Q: Recomandă 3 locuri de vizitat pentru cei care își doresc să plece pe urmele lui Ștefan
A:
• O mănăstire din nordul Moldovei. Mănăstirea Negrea, cea din roman, nu există, dar este inspirată de una dintre marile mănăstiri moldave. •Suceava, deși, în afară de cetate, nu mai există nimic din acea perioadă.
• Cetatea Albă. Cea pe care o vedem noi astăzi este cetatea cucerită de otomani, care au modificat-o pe cea întărită de Ștefan cel Mare. În carte – când se petrece acțiunea – era doar fortul, înconjurat de târg, și portul.
Q: O întâmplare amuzantă din perioada când ai lucrat la „Cele patru oglinzi ale adevărului”?
A: Există una legată de documentare. Am adunat foarte mult material și am consultat peste 100 de cărți. Fiecare detaliu a fost documentat.
Am citit la un moment dat că în centrul Sucevei, la sfârșitul sec. XIV – începutul sec. XV, exista o catedrală care apare în „Cele patru oglinzi ale adevărului” în ruine. Această catedrală a fost construită de una dintre doamnele catolice ale Moldovei, dar se adresa și numeroșilor negustori polonezi sau unguri care veneau cu afaceri la Suceava.
În prima variantă scrisă, întâlnirea dintre Ștefan și Miro avea loc în fața unei frumoase și impunătoare catedrale, ceea ce avea sens, pentru că Miro era catolic. Prima sursă în care am găsit informații despre catedrală menționa că fusese construită la sfârșitul sec al XIV-lea. Căutând o altă informație, am descoperit, însă, că edificiul a fost distrus în 1414-1415 de un cutremur și o perioadă a fost în ruine, înainte de a fi demolat.
Prin urmare, în 1424, când are loc întâlnirea dintre cele două personaje, catedrala era, în cel mai bun caz, ruină. Așa ca am scos catedrala cea frumoasă și am introdus ruinele. Mi s-a părut teribil de amuzant. Clădiri apăreau și dispăreau! Iar la Suceava am mai pățit de câteva ori chestia asta.
Romanul „Cele patru oglinzi ale adevărului” face parte dintr-un proiect mai amplu
Q: Am găsit totuși un defect cărții tale. După ce am terminat-o de citit, am închis-o și m-am simțit „sedusă și abandonată”. Va mai fi o continuare?
A:„Cele patru oglinzi ale adevărului” face parte dintr-un proiect mai amplu. Vor fi mai multe cărți, care însumate vor reprezenta o frescă a sec. al XV-lea. Iar cu Ștefan o să te mai întâlnești!
Cărțile sunt asemeni oamenilor. Cele de calitate îți lasă amintiri.
Iar poveștile care îți lasă amintiri merită din nou scoase la lumină. Din acest motiv, am ales să dezbatem – în mai 2022 – „Cele patru oglinzi ale adevărului” la clubul de lectură „Emilia, cărți&cafea” pe care îl moderez. Ce lună mai potrivită să citești povestea lui Ștefan? Copilul bun care crede că lumea este asemenea lui. Va fi păcălit, va suferi, dar își va obloji aripile arse și se va ridica. Lumea nu e un loc perfect, dar cu stăruință poate fi un loc mai bun.
În 2020 firescul a fost răsturnat și distrus. A fost anul când existența mea măruntă, imperfectă, dar prețioasă, s-a clătinat. A fost anul în echilibrul emoțional a devenit prioritate.
Deși citesc de când mă știu, 2020 a fost primul an când alegerea cărților a fost o provocare. De aceea, lista cu cărțile selectate, în 2020, nu seamănă cu listele din anii anteriori. În anul când pandemia s-a jucat cu nervii mei, cărțile de ficțiune au preluat conducerea, iar nonficțiunea a avut o pondere mai redusă. Ficțiunea m-a ajutat să evadez din realitate concentrându-mă pe poveștile altora, apoi n-am avut încotro și am revenit în cotidian. Am asistat cum răul își facea de cap. Vedeam cum în jurul meu oamenii își pierdeau mințile și sufletele. Când dreptul la viață era hotărat de o ruletă rusescă, oamenii apropiați, dar și cei din online își scriau în direct propria poveste. I-am păstrat în suflet pe cei care au gestionat responsabil acest tsunami de emoții, pe cei care nu au propagat panica, pe cei care au vorbit cu măsură și pe cei optimiști. Și cu cărțile a fost la fel. În inimă am păstrat acele cărți care m-au ajutat pe mine și micul meu univers să nu ne pierdem normalitatea.
2020 a fost anul cu cele mai răvășitoare lecturi, dar și cu cele mai proaste alegeri. Sunt o cititoare care iubește librăriile. Am locuri preferate și librari favoriți. Dar închiderea librăriilor pe timpul stării de urgență m-a obligat să comand online. Cum nu am avut posibilitatea să le răsfoiesc înainte să le cumpăr am făcut destule alegeri proaste.
Cartea preferată a anului 2020: Eram convinsă că voi vota Micul Saturnian cea mai bună carte a anului. Dar cum 2020 a fost un an unic, cu câteva zile înainte de Crăciun a apărut volumul II al seriei Lelian Îmbarcarea către Cythera. Exact la finalul anului l-am trădat pe Octavian Soviany cu Octavian Soviany. Asta pentru că Îmbarcarea către Cythera i-a smuls primul loc în „Top 10 cărți 2020” Micului Saturnian. Atunci de ce o fotografie cu „Micul Saturnian”? Pentru că la sfârșitul lui noiembrie când am făcut o sedință foto cu… cărți nu apăruse și volumul II.
Editura preferată În starea de urgență i-am luat un interviu lui Andrei Ruse, directorul Hyperliteratura o editură mică care se luptă să răzbată onest pe piața cărții. Interviul cu Andrei îl puteți citi aici. Până în acest an editura favorită se alegea singură în funcție de numărul de cărți citite. În 2020 am ales editura favorită cu sufletul nu din procente.
Autorul preferat. Iarași 2020 este primul an când aleg 2 autori:
• Octavian Soviany (găsiți aici interviul)
• Tatiana Niculescu (găsiți aici interviul)
Personalitatea anului 2020: Doamna Lucia Hossu Longin (găsiti aici interviul) Nu cred că am citit vreodată o carte de istorie (și am citit destule la viața mea) care să facă atât de onest și înălțător dreptate eroilor naționali. Oameni Mari care făcut Romania Mare este o carte care nu ar trebui să lipsescă din biblioteca niciunui român.Iar Reeducarea de la Pitești care a apărut în acest an este perla coroanei. Deși este cunoscută mai mult ca om de televiziune, în CV-ul dnei Lucia Hossu Longin ar trebui să figureze la loc de cinste și harul de povestitor. În cărțile domniei sale întâlnim istoria altfel: fără patimă, fără îndemn la răzbunare, fără cuvine mari, dar cu demnitate curaj și onoare.
Două cărți „Oameni Mari care au făcut România Mare” și „Credința nepieritoare”mi-au fost de mare folos când am făcut documentarea despre viața episcopului Iuliu Hossu. Urma să apara filmul „Cardinalul” și mergeam să iau un interviu regizorului Nicolae Mărgineanu. Ce a ieșit puteți citi aici. Deși ne vedeam pentru prima data, se pare că am lăsat o impresie bună domnului Mărgineanu. Sunt conștientă că fără cărțile doamnei Lucia Hossu-Longin nu aș fi reușit. De aceea mă simt datoare să-i mulțumesc.Găsiți filmul pe Netflix.
Nu voi menționa cărțile comandate cu care nu am rezonat. Consider cărțile oglinzile cititorilor Ne plac cele în care ne regăsim. Cine sunt eu să dau verdicte? Cum să dau de pământ cu un autor care poate a muncit ani buni la o carte? Ai dreptul să nu-ți placă o carte. Dar fie că ești critic sau un cititor obișnuit nu strică puțină diplomație. Asta mă duce cu gândul la o replică dintr-un film care mi-a rămas în minte „Diplomația este arta de a spune cuiva să se ducă la dracu în așa fel încât să te întrebe cum se ajunge acolo.” Adică, în cazul nostru, autorul să ajungă să-i mulțumească criticului pentru recenzia în care a fost criticat. Ador genul asta de abordari.
Julian Barnes dedică un capitol – Ochii Emmei Bovary – în cartea sa „Papagalul lui Flaubert”criticilor de carte.
Începe așa:
„Să vă spun de ce-i urăsc pe critici. Nu din motivele obișnuite: că ar fi creatori ratați (de obicei nu sunt; pot fi critici ratați, dar asta-i cu totul altceva), sau că ar fi, prin natura lor, cârcotași, invidioși și vanitoși (de obicei nu sunt; dacă pot fi acuzați de ceva, atunci e mai corect să fie trași la răspundere pentru exces de generozitate, pentru osanale cântate unor producții de mâna a doua, în așa fel încât propriile lor disociații fine să pară un produs și mai rar).”
De ce am adus în discuție criticii? Pentru că în urmă cu ceva timp o recenzie, deloc măgulitoare, mi-a dat ideea clubului de lectură „Emilia, cărți&cafea”. Pe 16 ianuarie 2020 la prima ediție a clubului , cu emoții cât Casa Poporului, am pornit să fac dreptate unei cărți – Eugenia de Lionel Duroy.
Au fost două motive pentru care am ales acestă carte pentru prima ediție a clubului Emilia, cărți&cafea
• Înainte de apariția cărții publicasem un interviu cu dl. Iancu Zuckerman supraviețuitor al Pogromului de la Iași (interviul îl puteți citi aici). La lansarea cărții, la Humanitas Cișmigiu, acest domn i-a spus autorului: „Nu ştiu cum aţi putut scrie despre aceste zile ale pogromului ca şi cum aţi fi fost acolo“. Când validarea cărții este dată de un supraviețuitor al Pogromului restul comentariilor sunt de prisos.
• Lionel Duroy, un scriitor francez, ne-a amintit ce spațiu ocupă Mihail Sebastian în literatura europeană (locul lui a fost acolo mereu, doar că noi am uitat).
Un an de „Emilia cărți&cafea”
După această experiență nu am mai citit recenzii de carte. Merg în librarii răsfoiesc cartea și mă decid. Insist să citiți capitolul lui Barnes. O să priviți o parte dintre criticii de carte cu alți ochi.
În privința Eugeniei am mișcat lucrurile. Am simțit asta din reacțiile oamenilor care au participat la clubul de carte, dar și din mesajele celor care mi-au scris că au citit-o (și le-a plăcut) după ce au văzut-o la mine pe facebook sau instagram. Chiar zilele trecute am primit un mesaj de la o urmăritoare a contului de instagram. Citea Eugenia și mi-a spus că asociază această carte cu mine. Nu personajul, cartea.
Top 10 carti 2020
Am făcut topul cu inima ghem. Urăsc topurile. Le consider subiective și am senzația că mereu rămâne cineva pe dinafara. Corect ar fi alt titlu: 10 cărți care m-au ajutat să-mi păstrez echilibrul emoțional în 2020
1. Micul saturnian + Îmbarcare către Cythera- Octavian Soviany (primele vol. ale seriei Lelian)
2. Exilul imposibil – George Prochnik
3. Istoria secreta – Donna Tart
4. Seducătorul domn Nae – Tatiana Niculescu
5. Iscoditorii – Anne Gisleson
6. Patria Fernando – Aramburu
7. 1913 Vara Secolului – Florian Iliies
8. America de peste pogrom -Cătalin Mihuleac
9. Bărbatul cu haină roșie-
10. Cele 7 vieți ale lui Felix K. – Jan Koneffke
Pasionații de lectură mă pot urmări și pe contul de instagram unde postez fotografii cu cărțile citite peste an.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului.
Dacă sunteți interesați de topurile anilor anteriori puteți găsi 2017 (aici), 2018(aici) și 2019 (aici)
Listă completa cu cărțile citite în 2020 – nu am inclus cărțile abandonate, neterminate sau cele care m-au făcut să regret banii investiți:
1. Așteptând veacul de apoi – Dinu Pillat
2. Felii de lămâie – Anca Vieru
3. Despre tristețea femeilor frumoase – Andrei Ruse
4. O mie de femei albe – Jim Fegus
5. Drumul Damascului – Doina Jela
6. Un Sherloc Holmes printre tablouri – Guy Isnard
7. Micul saturnian – Octavian Soviany
8. Exilul imposibil – George Prochnik
9. Casa din strada Sirenelor – Octavian Soviany
10. Lumea de ieri. Amintirile unui european – Stefan Zweig
11. Iubirile lui Hemingway – A E Hotchner
12. A 13-a poveste – Diane Setterfiled
13. Marele Gorsky – Vesna Goldsworthy
14. Viața după Auschwitz – Eva Schloss-Karen
15. Ultimile zile ale aristrocrației ruse – Douglas Smith
16. Cântecul lebedelor – Kelleight Greenberg Jephcott
17. Fură ca un artist – Austin Kleon
18. Logofătul de taină – Rodica Ojog-Brașoveanu
19. Ochii jupăniței – Rodica Ojog-Brașoveanu
20. Letopisețul de argint – Rodica Ojog-Brașoveanu
21. Din ce e făcut un măr – Amos Oz
22. Florile pierdute ale lui – Alice Hart Holly Ringland
23. Către frumusețe – David Foenkinos
24. Istoria familiei Sanson – H. Sanson
25. Istoria secreta – Donna Tart
26. Întâlnire la Elysee – Rodica Ojog-Brașoveanu
27. Zaraza – Andrei Ruse
28. Am fost un copil reușit – Octavian Soviany
29. Seducătorul domn Nae – Tatiana Niculescu
30. Prima dragoste a lui Fabien Bonnaire – Ralu Ana Avram
31. Mistica rugăciunii și a revolverului – Tatiana Niculescu
32. Viața lui Arsenie Boca – Tatiana Niculescu
33. Cerberus Marius – Albert Neguț
34. Memoriile unui bătrân crocodil – Tennesse Williams
35. Călătoria Cilkăi – Heather Morris
36. Napoleon – Alan Forrest
37. Maria Stuart – Stefan Zweig
38. Moartea lui Siegfried – Octavian Soviany
39. Troica amintirilor – Gh. Jurgea Negrilești
40. Operațiunea Autonomus – Ivor Porter
41. Minciuni pe canapea – Irvin D. Yalom
42. Fiecare moare singur – Hans Fallada
43. Riviera lui Chanel – Anne de Courcy
44. Patria Fernando – Aramburu
45. Cantecul mării – Oleg Serebrian
46. Amintirile unui prițese rebele din familia Romanov – Olga Romanoff – Coryne Hall
47. O viață măruntă – Hanya Yanagihara
48. Între păduri și ape – Patrick Leigh Fermor
49. Drum întrerupt – Patrick Leigh Fermor
50. O autobiografie – Agatha Cristie
51. Scandalul Secolului – Gabriel Maria Marquez
52. Noapte la Lisabona – Erich Maria Remarque
53. Iscoditorii – Anne Gisleson
54. Călatorii cu Charlie – John Steinbeck
55. Ecaterina cea Mare Robert – K.Massie
56. Miezul nopții la Pera Place – Charles King
57. Lungul zbor spre casa – Alan Hlad
58. Jurnal din anul ciumei – Daniel Defoe
59. Din amintirile Elencuței Văcărescu
60. Fata cu Leica – Helena Janeczek
61. 1913 Vara Secolului – Florian Iliies
62. Sărbătoarea continuă – Ernest Hemingway
63. Maria Antoaneta – Stefan Zweig
64. America de peste pogrom – Cătalin Mihuleac
65. Constantinopol capitala Bizanțului – Jonathan Harris
66. Noaptea – Elie Wiesel
67. Dora și minotaurul – Slavenka Drakulic
68. Kitchen Confidential – Anthony Bourdain
69. La Belle Epoque – Mary McAuliffe
70. Jurnalul unui librar – Shaun Bythell
71. Reeducarea de la Pitești – Lucia Hossu Longin
72. Rugăciune pentru Cernobîl – Svetlana Alexsievici
73. Doamna de la Ritz – Melanie Benjamin
76. În căutarea timpului pierdut – Swann – Marcel Proust
77. Prometeu sau viața lui Balzac – Andre Maurois
78. Muzică pentru cameleoni – Truman Capote
79. În căutarea timpului pierdut – La umbra fetelor în floare – Marcel Proust
80. Îmbarcare către Cythera – Octavian Soviany
Dacă vezi 
Putea să strălucească în saloanele privilegiaților vremii, dar Thomas Mann a preferat elita marii literaturii.
De fiecare dată, când treceam cu trenul (perspectiva îmi acutiza starea), dar și cu mașina podul peste Siret, mă încerca un sentiment de teamă. Nu înțelegeam atunci că podul își spunea povestea. Încerca să ajungă la mine povestea soldaților&civililor care au murit&suferit la Cosmești, dar eu nu o auzeam. Nu știam atunci că pământul pe care călcam era hrănit cu sânge.
