Categorii
Club de Carte Cultură

„Chiajna din Casa Mușatinilor” – Simona Antonescu recenzie

Doamna Chiajna în viziunea istoricilor

Mărturiile unor istorici ne-au indus că Doamna Chiajna a fost un personaj malefic, o femeie fără scrupule, excesiv de ambițioasă și obsedată de putere. Alții, mai îngăduitori, au prezentat-o ca o mamă minunată, capabilă de orice sacrificiu pentru a-și proteja copiii. Se pare că în echipa de PR a Doamnei Chiajna (cronicarii vremii) au fost destui amatori, dacă reputația de monstru e mult mai cunoscută decât faptul că a fost singura femeie din istoria României care a condus o oaste în luptă.

Până la scriitoarea Simona Antonescu nimeni nu a avut curajul, să treacă peste legende și mărturii subiective și să propună, într-un roman istoric, o viziune rezonabilă asupra acestui personaj.

Doamna Chiajna în viziunea Simonei Antonescu

Romanul „Chiajna din Casa Mușatinilor” este o frescă din perioada Evului Mediu centrată pe viața Chiajnei, fiica lui Petru Rareș, domnul Moldovei și nepoata lui Ștefan cel Mare.

La început Chiajna este un ghilimoț din cetatea Sucevei care își ascunde mâții, refuză să poarte căiță și cerșește povești. Apoi copila pleacă în pribegie în Cetatea Ciceului, unde se metamorfozează în fata care va lega mereu rânduiala femeilor „de trădătorii ce pretind prin înșelăciune tronul țării și de planuri de răzbunare.” Chiajna rămâne cu familia în Cetatea Ciceului de unde va reveni la Suceava atunci când Petru Rareș redobândește tronul Moldovei. Tânăra domniță atinge vârsta măritișului și este cerută în căsătorie de Mircea-Vodă Ciobanul, domnul Valahiei.

Chiajna Rareș Mușatina, fiica lui Petru Rareș Vodă, domnul Moldovei devine soția lui Mircea Basarab din casa Drăculeștilor, domnul Valahiei. Ajunsă în Târgul Bucureștilor, asaltată de provocări și necazuri, dar gustând și din potirul puterii, Chiajna își va descoperi și valorifica potențialul. Va înțelege că în politică curajul fără diplomație și viclenie nu valorează mare lucru. Toată viața ei, Chiajna se va ghida după o carte: Il Principe, viața lui Cesare Borgia.

Credit foto Polirom

10 motive pentru care merită să citești „Chiajna din Casa Mușatinilor”

1. În umbra unui om puternic se află mereu un personaj ascuns care îl inspiră. Pentru Chiajna acest personaj este grădinarul Lăcustă. Un suflet mare încătușat într-un trup hidos, împărățind peste o grădină cu plante care prin știința lui se transformă în leacuri ori otrăvuri. Lăcustă știe să prepare o vopsea azurie care robește privirile fiicei de domn, ori de câte ori o vede, vopsea pe care a realizat-o cu gândul la „albastrul ochilor doicii a doua a Chiajnei.”, vopsea cu care se va zugrăvi Voronețul. Există o scenă în carte, despre salvarea unui om, atât de bine scrisă de Simona Antonescu încât cruzimea și splendoarea ei te copleșește. Salvatorul este nimeni altul decât grădinarul schilod.

2. „Țara are domn și acela sunt eu” este capitolul cu cele mai sfâșietoare pagini ale romanului, dar și un excelent studiu despre trădare, lașitate, demnitate și curaj. Îl vedem pe cel care fusese voievodul Moldovei trădat și părăsit de boieri. Îl vedem pe Petru Rareș, stăpânul cetății Ciceu, lăsat să aștepte în fața porții. Îl vedem pe bărbatul puternic doborât și salvat în cele din urmă „de o copilă de lumină”. Vedem un domn care știe să piardă, știe să treacă peste umilințe, știe că trebuie să se întoarcă, știe că țara are un domn chiar dacă o perioadă este nevoit să se dea la o parte. Petru Rareș nu a fost crescut să renunțe. Când situația era mai dramatică sângele moștenit de la Ștefan cel Mare intră în acțiune. Ia drumul Constantinopolului pentru că nu era pregătit, nu putea și nu știa cum să renunțe la Țara Moldovei.

3. Life style la Curtea Sucevei

Paginile despre alegerea rochiei de mireasă a Chiajnei vor fi o încântare chiar și pentru cele mai pretențioase fashioniste. O fiică de domn nu putea fi îmbrăcată de oricine. Chiajna primește „trei sipete stacojii din lemn moale și parfumat de cedru” de unde se revărsau desene cu rochii de toate culorile. Sub fiecare schiță erau menționate materialele și numele atelierului de croitorie. Desenele sunt supuse evaluării doamnelor Curții și după o aprigă dezbatere asupra culorii (în epocă alb purtau doar fetele sărace) decid ca rochia de mireasă a domniței să fie o combinație de albastru și alb. Cum pe atunci nu se comanda online, de la Veneția este adusă croitoreasa Caterina care scandalizează Cetatea de Scaun a Sucevei prin comportamentul direct, vestimentație și culoarea scandaloasă a părului.

Pentru gurmanzi recomand paginile despre „mieii copți o zi întreagă în pământ”. Un dezmăț de arome care o să pună în pericol dieta multor cititoare.

4. Asemănări între Regina Franței, Caterina de Medici și Doamna Chiajna

• Regele Franței moare în același an cu Mircea Ciobanu (1559)
• Caterina de Medici domnește în locul fiului său minor. La fel și Chiajna.
• Renato Florentinul este parfumierul, dar și cel care prepara otrăvurile Caterinei de Medici. Chiajna îl are pe grădinarul Lăcustă.

5. Vremuri grele, oameni puternici.

Într-o țară în care tronul se pierdea ușor, la fel și capul, abilitatea Chiajnei de a rezista la conducerea Valahiei este de lăudat. Chiajna a domnit 9 ani alături de soțul ei, iar după moartea lui, a domnit 7 ani pentru fiul ei. Niciodată curajul, intrigile și răbdarea nu au făcut un parteneriat mai profitabil decât în cazul Chiajnei.

„Puterea nu vine din lucrurile pe care le obții, ci din cele pe care nu le obții.”

6. Documentarea din spatele unui roman istoric

Scrisorile trimise de către Soliman Magnificul (de la Balcic) femeii iubite, Roxelana stau mărturie în acest sens. Poetice, pline de informații politice, iar la final sultanul (astăzi pare amuzant) enumera, nici mai mult, nici mai puțin decât pe 8 rânduri, toate titlurile.

• Soliman Magnificul era educat. Atunci când voia știa să se comporte ca un prinț al Renașterii. A se vedea introducerea din scrisorile sultanului.
• Dacă vă închipuiți că Roxelana era doar o favorită cu rol sexual înseamnă că nu sunteți familiarizați cu viața femeilor otomane. Femeile din haremul sultanului erau educate și nu erau deloc străine de ambițiile politice. Dovada că sultanul îi scrie Roxelanei despre planurile viitoare.
• Titlurile din final au și ele o explicație. După ce și-a creat un renume, Soliman se confruntă cu următorul aspect. Trebuia să dea explicații pentru averea amețitoare, puterea politică și succesul militar. Nu putea să justifice noul statut prin bunicul și tatăl său. De aceea, soluția a fost să se folosească termeni absoluți atunci când cineva îl descria. Ca să întărească acest statut, însuși Soliman folosește acești termeni la sfârșitul scrisorilor.

Dacă o scrisoare de dragoste presupune să cunoști atâtea despre un personaj istoric (plus altele despre care eu nu m-am prins) faceți un exercițiu de imaginație și vizualizați câtă documentare presupune un roman de peste 700 de pagini.

7. Cel mai zguduitor destin din această carte este cel al Domniței Ruxandra, sora mai mică a Chiajnei. Când Alexandru Lăpușneanu pune ochii pe Ruxandra, ea avea 14 ani, iar el 53 de ani. Chiajna e atât de revoltată că „făptura aceasta făcută din miresme tămâiate și lumină” e umilită de Lăpușneanu, un smintit care „azi o cere de soție, mâine spune că nu are nevoie de soție.” încât declanșează o discuție aprigă.

„- Toți regii și ducii Europei îl văd cu ochi buni, vorbi Mircea, fără să mai surâdă de data aceasta. Sultanul îl place, Papa îl place pentru că are mână de fier, iar ei toți văd în el puterea de a păstra echilibrul. Ucide boieri, câteva duzini deodată? Nu asta am făcut și eu? Dorește prunci de la un vlăstar tânăr de-al Mușatinilor? Nu asta am vrut și eu? Ce face el și nu am făcut și eu?
– Tu m-ai cerut cu bunăvoință de la părinții mei și am venit apoi singură, de bunăvoie, răspunse Chiajna, fulgerându-l cu privirea, pentru că alăturarea lui Mircea de Lăpușneanu i se părea cea mai sfruntată înșelăciune, nu exista nici cea mai mică asemănare între soțul său și sălbaticul de la Suceava. Eu am fost mai întâi mireasă și abia după aceea am rămas grea. Asta ai făcut tu și nu face el.”

8. Dragoste sau parteneriat politic între Chiajna și Mircea Ciobanul?

În realitate, nu avem de unde să știm dacă între Chiajna și Mircea Ciobanul, a fost dragoste sau un parteneriat politic. În romanul Simonei Antonescu întâlnim un soț care ar privi disprețuitor la workshop-urile care te învață comunicarea în cuplu. Mircea nu a avut nevoie să fie înștiințat. A priceput singur. „Porți prunc, Chiajna. Pielea ta miroase a rumeguș umed și măr copt. ”

9. Despre femei într-o epocă când erau invizibile

Fie că este vorba despre Chiajna, despre Roxelana, despre Marula, despre doicile Chiajnei, doamne, domnițe sau femei obișnuite, toate capătă voce în cartea Simonei Antonescu.

Există o modă în care romanele (inclusiv cele inspirate de mitologia greacă) se scriu prin perspectivă feministă. Simona Antonescu arată importanța pe care aceste femei au avut-o în istorie, dar nu dezechilibrează. Mircea Ciobanul se sfătuia cu Chiajna, Soliman cu Roxelana, Marula cu Anghel. În „Chiajna din Casa Mușatinilor” aceste perechi funcționează ca parteneriate, nu ca un cuplu în care o persoană domină și alta se supune.

Simona Antonescu (fotografie din arhiva personală)

10 „Chiajna din Casa Mușatinilor” este o carte a curajului

Să alegi Chiajna ca personaj pentru un roman istoric echivalează cu o misiune imposibilă. Să documentezi o perioadă neprietenoasă în surse despre femei, să cântărești ce merită păstrat, apoi să construiești un personaj fără a lăsa fantezia să zburde ai nevoie de curaj. Să respecți datele istorice, dar și să reții interesul cititorului. Să scrii cu delicatețe ca să nu lezezi istoricii, dar în același timp, cu forță ca să afirmi un personaj fără nici o șansă.

Mai mult, într-o vreme când editurile impun autorilor cărți care să nu depășească 350 de pagini, Simona Antonescu scrie romane impertinent de lungi.

Pentru că a încălcat reguli, iar apoi le-a întors în favoarea ei consider „Chiajna din Casa Mușatinilor” o carte a curajului care va trece proba timpului.

„Uneori adevărul se află în povești, nu în cronici. Îi cunosc eu pe cronicari. Fiecare este plătit de câte un domn.”

Să citesc „Chiajna din Casa Mușatinilor”, într-o perioadă în care oamenii nu mai găsesc timp pentru nimic, a fost un mod de a întoarce spatele prezentului, un mod de a răsturna timpurile, un mod de a pleca în căutarea timpului trecut. Am revenit apoi în prezent, cu o perspectivă mai luminoasă și mai tolerantă asupra țării imperfecte în care trăiesc.

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

Cu „Chiajna din Casa Mușatinilor” și scriitoarea Simona Antonescu ne vedem joi, 21 martie, ora 19:00 la Seneca Anticafe. Link eveniment aici. Este al III-lea roman al autoarei pe care îl moderez la clubul de lectură „Emilia, cărți&cafea”. A fost o bucurie să dezbatem „Fotograful Curții Regale” și „Hanul lui Manuc ”, dar în „Chiajna din Casa Mușatinilor” simt o concurentă aprigă ca personajul care a inspirat-o.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

Categorii
Club de Carte Cultură

Recenzie „Portofoliul fugii” – Julie Oringger

„Portofoliul fugii” este povestea lui Varian Fry și a rețelei lui marsilieze. A rămas în istorie drept omul care a reușit să-i scoată din Franța ocupată pe: Hannah Arendt, Victor Brauner, André Breton, Marc Chagall, Marcel Duchamp, Max Ernst, Lion Feuchtwanger, Franz Werfel, Alma Mahler-Gropius-Werfel, Golo Mann, Victor Serge, Valeriu Marcu etc.

Varian Fry (credit foto)

Varian Fry s-a născut la New York într-o familie înstărită. Elev strălucit, termină limbi clasice la Harvard și ajunge un jurnalist de succes.

În 1935 aflat la Berlin, în calitate de corespondent pentru un ziar american, face „cunoștință” cu fața adevărată a nazismului.

În 1940, când se înființează asociația „Comitetul de Intervenție de Urgență”, americanul dichisit și fără grija zilei de mâine, pleacă în misiune în Franța – Marsilia – unde devine organizatorul unei rețele de salvare a refugiaților.
Are ca asociați pe:
• Mary Jayne Gold,
• Raymond Couraud, poreclit Killer,
• Charles Fawsett,
• viceconsulul Hiram Bingham.
• Miriam Davenport
• Alfred Barr
• Din echipa lui Fry a făcut parte și un român – Marcel Verzeanu.
Împreună au salvat peste 2500 refugiați evrei și luptători antinaziști.

Rețeaua lui Fry nu avea cum să nu atragă atenția. În sept. 1941, cu acordul tacit al autorităților americane, este expulzat. Rețeaua își va continua activitatea în clandestinitate.

Marginalizat, la întoarcerea în Statele Unite, cu cariera în declin, sfârșește ca profesor de latină undeva la țară. Omul care s-a luptat să salveze lumea, moare, abandonat, în 1967, la 59 de ani în urma unei hemoragii cerebrale.

În ultima parte a vieții, F. s-a confruntat cu tulburări emoționale care au dus în cele din urmă la depresie maniacală.

Cartea Juliei Oringger se centrează doar pe misiunea lui Fry în Franța, adică salvarea evreilor din Marsilia. Deși multe dintre personaje au existat în realitate Julie Oringger scrie un roma de ficțiune.

Nu poți să nu te întrebi: oare de ce un om înstărit, aparținând minorității WASP, a rezonat atât de intens cu situația refugiaților din Europa?

Răspunsul îl găsiți în carte. Recomand să citiți „Portofoliul fugii” împreună cu „Călătoria lui Walter Benjamin” – Jay Parini. Walter Benjamin este un personaj care apare în „Portofoliul fugii”.

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

Voi modera romanul „Portofoliul fugii” joi, 22.06.2023 la clubul de lectură #emiliacarticafea

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

 

Categorii
Interviuri

Interviu cu Dan Drăghicescu despre „Regele Mihai: Drumul către casă”

Dan Drăghicescu – Producător Asociat cu John Florescu – Producător Executiv

Film: Last King Behind Iron Curtain/Regele Mihai: Drumul către casă, regia Trevor Poots, producători: John Florescu, Viorel Chesaru, Dan Drăghicescu.

Nominalizat la categoria Cel mai bun Producător Independent pentru un Film românesc Documentar.

Emilia Chebac: Cum ați devenit producător?

Dan Drăghicescu: Am început în producția de advertising, în 1998, cu spoturi publicitare pentru 3 agenții americane: Grey Worldwide, David Ogilvy, și Saatchi&Saatchi. La Saatchi&Saatchi am avut onoarea, acum 13 ani, să-l întâlnesc pe John Florescu.

Din 2014 am început să produc, alături de el, documentare istorice. Primul proiect istoric făcut împreună a fost „Războiul Regelui” (2016) după un interviu pe care John i l-a luat Regelui Mihai, la palatul Elisabeta, în august 2003. Este unul dintre cele mai lungi interviuri pe care le-a acordat Majestatea Sa în țara noastră. A răspuns timp de două zile la întrebările lui John Florescu. Pornind de la acest interviu, am dezvoltat filmul „Războiul Regelui”. Tot din acest interviu avem o derivație către filmul „Regele Mihai: Drumul către casă”, selectionat de IPIFF în acest an la categoria Cel mai bun Producător Independent pentru un Film românesc Documentar. O parte din acel interviu se regăsește și în acest documentar.

Un plus, pe care îl are acest film, este faptul că, în octombrie 2016, am făcut demersuri diplomatice pentru ca John Florescu să ia un interviu prințului Philip, la Buckingham Palace, referitor la vizita sa în România, în 1927, când a venit să-l vadă pe micul rege.
În publicitate, am avut șansa să lucrez cu regizori care au făcut film, unde am fost influențat pe set : Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Mick Davis.

John Florescu – Producator Executiv, Adrian Danciu – operator, James Miller – operator, Nicolae de România, Dan Draghicescu – Producator Asociat

Emilia Chebac: Care a fost primul dumneavoastră film? 

Dan Drăghicescu: În cinematografie am debutat, în 2011, cu „Fata din Transilvania”, un scurt metraj independent, în regia lui Sabin Dorohoi, pe care l-am înscris la TIFF. În 2012 a fost selecționat de HBO, iar apoi difuzat de Zilelor Filmului Românesc pe HBO România. Acest film a ajuns și la Roma, la Festivalul Medfilm, unde a avut o proiecție la Vila Borghese. Pentru că tot urmează gală IPIFF fac o paralelă cu gala Medfilm care s-a ținut la Vatican. „Fata din Transilvania” a fost un film special pentru mine, și va rămâne în continuare, deoarece, ca producător, am avut o problemă de soluționat.

Scenă de la filmari: Regele Mihai cu John Florescu – Producator Executiv la Palatul Elisabeta – August 2003

A trebuit să filmez într-o biserică catolică, unde nu se mai filmase niciodată, și am avut nevoie de aprobări speciale. La Vatican m-am întâlnit, după proiecție, cu niște domni, care făceau parte din consiliu și știau de „Fata din Transilvania” datorită acelor demersuri.

Emilia Chebac: Cum v-au influențat proiectele despre Regele Mihai?

Arh. Horațiu Buzatu, Dan Draghicescu – Producator Asociat și prof. Adrian Cioroianu – istoric (Muzeul de Artă Calafat, 10 Mai)
Muzeul de Artă – Calafat

Dan Drăghicescu: Lucrul la acest proiect mi-a crescut apetitul pentru istorie. Împreună cu John Florescu, am inițiat un turneu de educație națională istorică prin proiectarea de documentare, cu intrare liberă, în toate județele din România. Tocmai am avut, pe 10 mai, o proiecție la Calafat. Am fost invitat de domnul arhitect Horațiu Buzatu prin organizația „Craiova Noastră”. Am ales această localitate, pentru că, la această dată, pe aici a intrat în țara viitorul rege al României Carol I. În paralel cu proiecția din Calafat, a avut lo o proiecție la Londra (ICR Londra) unde au participat Nicolae de România și John Florescu.

Trevor Poots – regizor, John Florescu – Producator Executiv și Nicolae de România ( ICR Londra, 10 Mai)

Dan Drăghicescu cu Alteța Sa Regală Margareta, Custodele Coroanei române și John FlorescuEmilia Chebac: Cine, din familia dumneavoastră, v-a transmis pasiunea pentru istorie?

Dan Drăghicescu: Bunicul meu matern, ing. Simion Stănculescu, a fost comandor în armata condusă de Carol al II-lea. A studiat în Franța, unde a obținut o diplomă la Universitatea din Paris, precum și la Institut Supérieur de l’Aéronautique et de l’Espace din Toulouse. A fost scos forțat, din serviciu militar profesionist, după 1947, de către comuniștii.

Eu cred că istoria bine înțeleasă în prezent se reflectă în viitor, mai ales în viitorul tinerei generații.

(A existat un moment în acest interviu, când istoria a preluat controlul și ne-am abătut de la subiect.)

Scenă de la filmări cu jurnalista Tessa Dunlop

Emilia Chebac: Dacă ați fi om de PR cum ați rezuma într-o frază proiectul dvs?

Dan Drăghicescu: O să folosesc un citat al dumnevoastră (din discuția mentionată mai sus) care m-a influențat: „Cine nu-și cunoaște istoria este ușor de manipulat.”

Scenă la Curtea de Arges cu IP Calinic al Argeșului filmare pt „Regele Mihai: Drumul către casă”

Lansez invitația iubitorilor de istorie, să vină să vadă o lecție de istorie, necesară, care a lipsit din manuale. Filmul nostru o recupereză și o repune pe tapet vizual, într-o forma mai ușor de asimilat. „Regele Mihai: Drumul către casă” acoperă un capitol din istoria modernă: perioada exilulul Regelui Mihai după 1948, revenirea în țară în 1990 până la moartea Majestății Sale în 2017. Putem vedea interacțiunea regelui din exil cu Ceaușescu, interacțiunea, în România, cu președintele Iliescu și cu președintele Constantinecu care i-a redat cetățenia în 1997.

Regizorul Trevor Poots și John Florescu – Producător Executiv

Emilia Chebac: Ce presupune un astfel de documentar ca „Regele Mihai: Drumul către casă”

Dan Drăghicescu: S-a filmat în România, Elveția și Marea Britanie. Invitații care vorbesc în film, despre Regele Mihai, sunt din România, Elveția și Marea Britanie și SUA. Acest proiect, care a durat 2 ani, a fost filmat cu 3 operatori: Viorel Sergovici senior, Matthew Vaughan și James Miller. În plus, vreau să-l menționez și Adrian Danciu din Timișoara.

Emilia Chebac: Câți producători are acest documentar?

Dan Drăghicescu: Suntem 3 producători: John Florescu, Producător executiv; Dan Drăghicescu, Producător Asociat și Viorel Chesaru, Producător Senior.

Emilia Chebac: Cine v-a consiliat pe partea istorică?

Dan Drăghicescu: Istoricii Ioan Scurtu și Matei Cazacu. Mircea Lăcatuș un editor foarte bun pe arhive. Gândiți-vă cum ar fi fost să folosim o fotografie care era la o distanța de un an sau 2 de ce voiam noi să aratăm. Un editor îți va pune mereu la dispoziție exact materialul de care ai nevoie. La cercetare pentru arhive a mai contribuit și Laura Beldiman.

Emilia Chebac: Considerați că festivalul IPIFF, prin premiile și recompensele oferite, sprijină producătorii de film independenți?

Dan Drăghicescu: Mă bucur că există Festivalul IPIFF. Proiectele independente au nevoie de astfel de expunere. La marile festivaluri, de cele mai multe ori, se amestecă și se pierde notorietatea organică a unui producător independent.

Emilia Chebac: Vreți să mulțumiți cuiva în mod special?

Dan Drăghicescu: Casei Regale a României care a dat suportul prin punerea la dispoziția filmului al arhivelor regale personale a familiei. De asemenea, țin să mulțumesc pentru participare la filmări lui Nicolae al României care a dat curs invitației lui John Florescu.

Aceste filme documentare istorice, produse în ultimii 7 ani, fac parte din Turneul Național de Educație Istorică, un program educațional pe care l-am inițiat cu John Florescu din 2020. Producția este Chainsaw Film Productions.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

 

Categorii
Diverse Interviuri

Despre Ilie Lazar cu Ion-Andrei Gherasim

Ion-Andrei Gherasim

În urmă cu ceva ani, la Memorialul Sighet, am fost atrasă de un portret aflat pe o carte (Amintiri – Ilie Lazăr). Un chip parcă turnat într-o medalie. Am devenit curioasă să aflu trecutul acestui om. Apoi de toată viața și munca lui. În aceea vara, la Sighet, am crezut că am ales o carte. Timpul avea să-mi dovedească că mai degrabă cartea m-a ales pe mine. Iar ceea ce a început ca o preferință întâmplatoare s-a transformat în timp într-o pasiune. Dar oricât m-aș fi documentat parcă nu era suficient. Îmi doream să stau de vorbă cu cineva care l-a cunoscut pe Ilie Lazăr. Așa am ajuns la Ion-Andrei Gherasim (nepotul direct al lui Ilie Lazăr).

Portretul care mi-a vorbit la Sighet

Portretul lui Ilie Lazar

Am vrut să știu cine pictase acel portret de pe coperta cărții. Spre surprinderea mea, aveam să aflu că bunicul, dar și nepotul au fost imortalizați de același artist. „Într-o zi de toamnă a anului 1975, pictorul maramureșean Traian Bilțiu Dăncuș, stabilit ulterior în S.U.A., cel care a realizat portretul lui Ilie Lazăr (în 1946), mi-a făcut și mie portretul de „cocon moroșan”. De față era și bunicul meu, foarte mulțumit și fericit că a reușit să mă convingă să stau liniștit timp de câteva ore.” Portretul se află acum în Casa Memoriala Dr. Ilie Lazăr de la Giulești.

„Cocon moroșan”

O amintire memorabilă despre Ilie Lazăr

În 1972, Ilie Lazăr a primit permisiune de la Securitate să meargă în Giulești (comuna natală aflată le 14 km de Sighet). Și-a anunțat telefonic familia: „Dragilor voi veni la Giulești. Anunțați pe toată lumea.” S-a dus vorba că, după atâta vreme, Ilie Lazăr vine în Giulești. Maramureșul istoric era în fierbiere. S-au pornit spre Giulești oameni din Dragomirești, Călinești, Berbești, Sighet etc. Veneau să-l întâmpine pe marele lor Ilie Lazăr. Comuniștii erau stăpâni peste tot. Le luaseră pământurile, liberatatea, dar nu și sufletele.

Al cui e coconul?

Atunci a fost primul moment în care Ion-Andrei Gherasim a conștientizat cine este Ilie Lazăr. Era micuț (avea doar 2 ani și jumătatea) cu bucle aurii și atrăgea toate privirile. „Mă plimbam cu mama și o mătușa pe o stradă paralelă din Giulești. La un moment dat apar 3 bâtrâni cu bărbi albe. Se opresc în față noastră, iar unul dintre ei întreabă:
– Al cui e coconul?
– E nepotul lui Ilie Lazăr, i-a răspuns mama.
În acel moment cei 3 bătrâni s-au pus în genunchi în fata mea și mi-au sărutat mâna. A fost un moment remarcabil care dovedește ce a însemnat bunicul meu pentru oamenii din Maramureșul istoric.”

Despre Maramureșul istoric

Cum în toate interviurile și aparițiile video Ion-Andrei Gherasim spune Maramureșul istoric în loc de Maramureș am vrut să înțeleg de ce. ”E important de spus că în 1930 Sighetul avea 130 000 de locuitori, iar Baia Mare doar 80 000 de locuitori. Era clar că Sighetul era atunci un punct important în România Mare.”

Ilie Lazăr a avut un rol major în deschiderea căii ferate care urma să lege Maramureșul de Bucovina. Gh. Mironescu, ministru de externe la aceea dată, spunea într-un interviu acordat ziarului „Acțiunea Maramureșeană”: „Acum că deschiderea liniei ferate Sighet-Iașina-Snyatin-Cernăuți e chestiune de câteva zile, declar că dr. Ilie Lazăr, deputat de Maramureș, a fost acela care a pornit acțiunea pentru deschiderea acestei linii, a urgentat mereu tratativele și dacă, după ratificarea convețiunilor va porni circulația pe noua linie, acest lucru e în mare parte meritul domniei sale.”

Ilie Lazăr și Ion-Andrei Gherasim

Ilie Lazăr nu i-a ascuns lui Ion-Andrei Gherasim că a fost deținut politic

Când părinții erau la serviciu, nepotul rămânea în grija bunicului. Ilie Lazăr îl lua pe Ionuț peste tot, chiar și atunci când mergea să se întâlnească cu prietenii în piața Matei Corvin (atunci Libertații) din Cluj. Prietenii erau: diplomatul Moise Baltă, ambasadorul Victor Pop, Pius Borza fondatorul Grădinii Botanice din Cluj (ocupă locul 2 în lume, după cea din San Francisco, renumită pentru exponatele rare).

„Ne întâlneam cu acești delicioși bătrâni, toți personalități ale perioadei interbelice. De cele mai multe ori din piață ajungeam direct în strada Traian, sediul Securității. Ce făceau? Opreau tinerii pe care îi vedeau întristați și strigau în gura mare: Comunismul va pica! Vă garantam noi. Știm ce vorbim. Normal că veneau securiștii și îi duceau la Securitate să-i ancheteze. Și pe mine împreună cu ei (nu pentru anchetă, dar era prea mic să fie trimis singur acasă). De multe ori în loc să ajungem acasă pe la 13:00-14:00 ne întoarceam abia la 17:00-18:00.”

Ilie Lazăr spre spre deosebire de alți foști deținuti politici nu i-a ascuns niciodată nepotului că a făcut pușcarie politică. Mai mult toți membrii familiei au considerat că trebuie să le cunoască trecutul. „Trebuie să știi că ești dintr-o familie care a făcut istorie. E bine să afli de la noi ce s-a întâmplat nu din cărțile unui istoric ca Roller.”

O familie care a făcut istorie

Membrii familiei Lazăr- Gherasim au făcut aproape 40 de ani de închisoare politică

Ilie Lazăr (bunicul lui Ion-Andrei Gherasim) a fost închis:
17 ani și 4 luni pe vremea comuniștilor,
7 luni – pentru a-l împiedica să candideze la alegerile din 1946 i s-a înscenat procesul „Sumanelor negre”
2 luni la Mânăstirea Turnu pe vremea guvernării Antonescu
1 lună și jumatate în lagărul din Targu Jiu în timpul dictaturii lui Carol al II-lea

Ioan Gherasim (tatal lui Ion-Andrei Gherasim) și-a petrecut toată tinerețea în închisorile comuniste (18 ani). A trecut și prin reeducarea de la Pitești. „Am întâlnit oameni care mi-au spus ca tata a fost un sfânt. Tatalui meu îi era foarte greu să vorbescă despre Pitești. Mi-a mărturisit că în momentul în care îl luau gardienii și-l duceau la bătaie se ruga tot timpul. La catolici există decada de rozar care cuprinde 10 Bucură-te Marie pe care le rostești oferindu-le pentru ceva. Spunea decada de rozar în timp ce era bătut cu bestialitate deoarece nu voia să-și trădeze prietenii. Tata interioriza foarte mult fața de mama și bunicul meu. Imediat după 1989 și până la moartea lui a fost președintele Asociației foștilor deținuți politici din judetul Cluj. N-am să uit când pe 9 septembrie 1994 am fost la inaugurarea crucii de beton,înaltă de 15 metri, din cimitirul Gherla. Era tare fericit. Mi-a spus: „Acum pot să mor liniștit. Am reușit să ridic aceasta cruce în memoria camarazilor mei.”

Lia Lazăr (mama lui Ion-Andrei Gherasim și fiica lui Ilie Lazăr) a făcut 2 ani de pușcarie. Întâi a fost dată afară din facultate, apoi arestată pe motiv că făcea „educație subersivă tineretului.” Pentru cei care nu sunt familiarizați cu limbajul comunist o să traduc: preda religie copiilor din Cluj.

Mara Lazăr (soția lui Ilie Lazăr) a scăpat cel mai „ieftin”, doar cu două zile de închisoare. A fost arestată imediat după Înscenarea de la Tămădau – 14 iulie 1947 pentru că era soția lui Ilie Lazăr. Grija și suferința pentru cei apropiați nu se mai contorizează.

Cu părinții: Lia Lazăr Gerasim și Ioan Gherasim

Căsătoria dintre Lia Lazar și Ion Gherasim a fost binecuvântată de Ilie Lazăr

Părinții lui Ion-Andrei Gherasim s-au cunoscut în 1968. Au fost vremuri când în familiile bune căsătoriile se făceau după un anumit ritual. Ionuț Gherasim declară că Lia Lazar nu l-a încalcat. „ Într-o zi îi spune lui tata Ilie:
– Uite am cunoscut un tânar și vreau să ți-l prezint. Țin mult la el, dar să știi că a făcut pușcarie politică.
– Da cum îl chemă?
– Ioan Gherasim.
– Nu se poate. Să-l întrebi dacă nu este cumva Ioan Gherasim de la Periprava.”

În 1962 când Ilie Lazăr a fost transferat la Periprava avea cu el geamantanul făcut de soția lui (pe 13 iulie 1947) pentru plecarea în America. Nu a mai ajuns niciodată la destinație pentru că a fost arestat la Tămădău. La Periprava, Ilie Lazar a venit doar într-o cămașa zdrențuită. A deschis geamantanul să își ia ceva de îmbrăcat, dar tot conținutul era putred.„ Atunci tinerii încarcerați la Periprava au adunat toata lâna pe care o aveau și au tricotat o haină ca să-l îmbrace pe Ilie Lazar. Printre acești tineri era și Ioan Gherasim. Nimeni nu bănuia atunci că peste 7 ani va deveni ginerele lui Ilie Lazăr.”

Când Lia Lazăr i-a confirmat că este Ioan Gherasim de la Periprava, Ilie Lazăr i-a spus: „Cu asta să te măriți. Un tânăr de o asemenea calitate morală și așa drept ca el n-o să mai întâlnești. ”

Aparent o viață normală

Ilie Lazăr dus la Securitate de Sf. Ilie

„La noi în casa se adunau personalitățile lumii interbelice din Cluj. Fam Boilă, nepoții lui Iuliu Maniu: pr. Matei Boilă, fratele lui, dr. Nelu Boilă , tanti Nena și tanti Feti, pr. Tertulian Langă, Victor Papilian. În general oameni care făcuseră pușcărie politică. Povesteau fără să se cenzureze și nu le păsa de microfoane.

„Era în 1975 de un Sf.Ilie. Undeva pe la 7:00 seara sună cineva. Deschide tata. În ușă erau 2 indivizi de la Securitate. Unul dintre ei spune: „Vrem să vorbim cu tovarașul Ilie Lazăr.” La care tata îi răspunde: „La noi în casa nu există și nu vor exista niciodată tovarași. În casa asta sunt doar domni.”După care bunică-miu și-a luat geanta din piele și a plecat cu ei. S-a întors acasa pe la 3 dimineața. Eu dormeam, dar știu din discuțiile părinților ce s-a întâmplat .
– Lasă că le-am zis eu! bombănea bunică-miu.
– Vai, tata! De ce? Acum iar o să ne cheme la Securitatea. Iarăși vor urma niște săptămâni teribile pentru noi.
– Lasa că trebuie să știe și ei!

A II-a zi tot spre seară bate cineva la ușă. Un cetățian, nu foarte bine îmbrăcat, îi spune lui tata: „Vreau să vorbesc cu domnul Ilie Lazăr.” De data asta domn, nu tovarăș. „Da de ce veniți în fiecare zi?” îl întreabă tata. Între timp apare și bunică-miu bineînțeles bombănind. „Eu sunt șoferul care v-a dus la Securitate. Am venit să vă dau mâna și să vă spun că în 12 ani de când lucrez la Securitate n-am întâlnit pe nimeni care să-i porcăie așa cum i-ați porcăit dvs.”

Ilie Lazăr vegheat de Iuliu Maniu

Istoria reală versus istoria contrafacută

În 1986 Ion-Andrei Gherasim era în clasa a X-a. Pentru un adolescent rebel, pasionat de istoria adevărata, era greu de digerat istoria contrafăcută. „Toți colegii aveau câte două note, doar eu avem o singură notă. Eram la congresele partidului. Profesorul de istorie deschide catalogul și-mi spune:
– „Tovarașe Gherasim, te rog, vorbește despre Congresul a lX-lea al PCR.”
Nu știu ce s-a întâmplat cu mine în acel moment. Cred că tata Ilie de acolo de sus mi-a dat curaj. M-am ridicat în picioare și i-am zis:
– La noi în familie nu sunt tovarași, doar domni. (În clasă s-a așternut o liniște de mormânt.) Dacă eu la istoria României am să vorbesc, despre mascarada asta, care este congresul partidului, bunicul meu se răsucește în mormânt. Bunicul meu este Ilie Lazăr. A fost cel mai tânar semnatar al actului Unirii și a fost călcat în picioare de acești nenorocții care nu merită decât disprețul meu.
– Ieși afara!

Ion-Andrei a ieșit din clasă. Profesorul a ieșit și el, decis să pedepsescă memorabil curajul elevului. Ajuns în pragul isteriei l-a dus la directoarea liceiului care a anunțat-o pe mama lui Ionut, profesoară de franceză la același liceu ”Ady-Șincai ”(în prezent Colegiul Gh. Șincai din Cluj). „Tovarașul” trebuia sancționat exemplar, doar atacase partidul, nu?! Adică exmatriculat.

Justiția transformată în ruletă

”Mama era speriată. Tremura. Dna director, Rodica Bica i-a spus profesorului: Vă rog să vă calmați. Haideți să rezolvam problema ca să fie bine pentru toată lumea. Profesorul nu era dispus să negocieze. Insista cu exmatricularea. În acel moment mama mi-a dat o palmă și brusc profesorul s-a liniștit. Apoi dna director ne-a dus pe mine și pe mama în cabinetul ei: Din păcate sunt nevoită să-l elimin timp de două săptămâni în clasa a IX-a. M-a retrogradat. Eu am fugit, hoinărind până seara tărziu pe străzile Clujului, întrebandu-mă neîncetat de ce mama nu a fost de partea mea. Târziu, când am ajuns acasă mama mă aștepta în fața ușii. M-a luat în brațe și m-a pupat. Abia atunci am înțeles că prin aceea palmă a vrut să mă protejeze. ”

Scrisoarea unui țăran către Ilie Lazăr

Mărturia lui Harry Maiorovici, un evreu salvat de la deportare de Ilie Lazăr

Există o mărturie video a compozitorului evreu Harry Maiorovici: „ La Sighet s-a răspândit zvonul că vor veni niște detașamente legionare care vor săvârși atrocități antisemite, schingiuiri și incendieri. Tot orășelul era în fierbere. Erau 16 000 de suflete de evrei. S-a apelat la fostul deputat al Sighetului, Ilie Lazar o namilă de om cu o voce de bas. A convocat imediat o adunare mare la care au venit toți țăranii din munți. Au venit pe jos și au umplut străzile. Din balcon Ilie Lazăr a tunat întrebând:
– Jâzii (adică evreii, adică jidanii, cuvânt care acolo nu avea nici un înțeles jignitor) sunt sau nu sunt frații noștrii?
– Da, sunt frații noștrii! au răspuns strigând țăranii.
– Mă, așa-i că nu-i dăm pe mâna proștilor și-a netrebnicilor? Nu-i lasăm!”
Forțat de mulțimea mobilizată de Ilie Lazăr prefectul a fost nevoit să intervină. A oprit mișcarea spre Sighet a legionarilor și nu a avut loc nici un incident. Jâzii i-au dat lui Ilie Lazar un nume evreisc Elijah Lazar.

Când lumea avea rost și sens

Pentru gestul său Ilie Lazăr a fost recompensat de statul evreu cu o pensie de 400 de lei

„Într-o zi întorcându-se acasă Ilie Lazar este întrebat de 2 domni bine îmbracați: „Știți cumva unde stă Ilie Lazar?” Cum era mereu căutat de Securitate bunicul îi întreabă:
– Da ce treabă aveți cu el?
– Venim din partea rabinului șef Moses Rozen.
– Eu sunt Ilie Lazăr.”

În 1972, într-un apartament modest din Cluj, după ani întregi de marginalizare, Ilie Lazăr, capătă, în sfârșit, o reparație morală. În timp ce statul comunist i-a retras toate drepturile, lăsându-l să moară de foame, statul evreu i-a oferit o pensie de 400 de lei ca recompensă pentru salvarea celor 32 de evrei (în anul 1941) de care va beneficia până la moarte (1976).

Corneliu Coposu, Ilie și Lia Lazăr

Mărturia jurnalistul american Reuben H Markham despre Ilie Lazăr

O mărturie despre Ilie Lazăr ne-a rămas de la jurnalistul american Reuben H Markham în cartea sa „România sub jugul sovietic“: „Era frumos, plin de viaţă, cu o înfăţişare de erou romantic. Avea darul de a vorbi ţăranilor şi muncitorilor şi o făcea cu multă eficienţă, fiind unul dintre cei mai buni agitatori politici pe care i-am cunoscut. Era sincer religios, deşi, probabil, fără mari profunzimi, dar avea un fel foarte simplu de a purta o discuţie cu mulţimea, aşa încât ascultătorii aveau impresia că sunt aşezaţi, împreună cu el, în jurul unei mese discutând de la egal la egal cu un erou faimos.”

Primirea perechii regale

Ilie Lazar în folclorul popular

„Foaie verde iasomie
Trăiască Lazăr Ilie
Să ne scape din robie
De robia rusului
De frontul Plugarului.”

Ion-Andrei Gherasim Președintele Fundației Corneliu Coposu
Corneliu Coposu și Ion-Andrei Gherasim cu soția

Am ales, nu întâmplător, interviul portret. Este știut că, spre deosebire de interviul Q&A, cel portret ajunge mai ușor la inimile oamenilor. Mai mult, consider o datorie față de Ilie Lăzar să transmit mai departe povestea unui om care a modelat istoria României.

Ilie Lazăr a trecut în eternitate pe 6 noiembrie 1976 convins că „adevărul, oricum nu poate fi învins.” Adevărul nu poate fi învins, dar cred că este nevoie, din când în când, să mai fie reîmprospătat în mințile oamenilor. Și spus celor tineri pe înțelesul lor.

A fost devotat lui Iuliu Maniu și PNȚ-ului, nu și-a trădat crezul politic, a avut o slăbiciune emoțională pentru Maramureș, dar mai presus de toate a iubit România Mare. Pentru ea a făcut 18 ani de pușcărie.

Dacă s-ar fi născut pe pământ american, Ilie Lazăr, cu siguranță, ne-ar fi vorbit dintr-un film artistic. Era curajos, charismatic și nu se dădea în lături de la câte o încăierare. Cuvântările lui narcotizau publicul. Dacă ar fi ales varianta ușoara ar fi avut o altă viață. Era un bărbat fermecător, cu o voce de bas, și cred că avea și bosă de de actor. Dar destinul lui a fost România.

O lume dispărută, dar nu uitată

Propun un exercițiu de imaginație. Dacă Ilie Lazăr ar fi printre noi, oare ce ne-ar spune?
Dragilor, în Romania mai este loc pentru onoare, demnitate și adevăr! Nu renunțați! Nu o lăsați pe mâna nelegiuiților!

4 decembrie 2019 – Ilie Lazăr este reînhumat cu onoruri militare la București

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram

Uniți în prietenie și durere

Fotografii arhiva personală Ion-Andrei Gherasim

Categorii
Cultură Interviuri

Interviu cu doamna Lucia Hossu-Longin despre ultima carte apărută la Hyperliteratura cea mai cuprinzătoare mărturie despre Pitești

Făra documentarul doamnei Lucia Hossu-Longin peste mulți eroi naționali s-ar fi așternut uitarea

Aproape jumătate de secol istoria noastră a hibernat. Transferul politic s-a făcut fără voia noastră. Locul vechii elite, educate la Paris și Berlin, a fost luat de noua clasă politică, care deși avea mari carențe la capitolul educație, a compensat prin vitalitatea ieșită din comun cu care s-a agățat de putere. Și uite așa noua „elită” cu orientare de stânga avea să ne țină captivi într-un vid moral ce amintea de Evul Mediu. Regele a fost obligat să abdice,România duhnea a disperare și frică, iar românii asistau neputicioși la umilirea eroilor naționali.

Fără documentarul „Memorialul Durerii” am fi rămas în memoria lumii ca o nație de lași. După 1989 se vorbea prea puțin despre rezistența din munți, din închisorile comuniste sau despre românii care odată evadați din iadul comunist încercau cu disperare să atragă atenția opiniei publice internationale despre abuzurile din țară. Făra documentarul Luciei Hossu-Longin toți acești oameni s-ar fi stins în uitare.

Amintiți-vă de prima Zi Națională  – 1 Decembrie 1990. Corneliu Coposu a fost huiduit, în timp ce președintele și prim-ministrul (de atunci) au fost ovaționați. Ce risipă de personalitate, inteligență și șansă am ratat atunci. Ne-a luat 30 de ani ca să ne înțelegem trecutul, iar dacă astăzi Seniorul este apreciat o contibuție majoră a avut și proiectului doamnei Lucia Hossu-Longin.

Emilia Chebac: Cum v-a venit ideea cărții „Oameni mari care au făcut România Mare”

Lucia Hossu-Longin: Era anul centenar. Dincolo de materialele propagandiste lipsite de conținut, mi-am dorit să fac o investigație în lumea unioniștilor. În primul rând, istoria, pentru că ea a avut cel mai mult de suferit. Toți cărturarii istoriei, care au avut în opera lor pagini despre Bucovina și Basarabia, ca părți de pământ românesc, au fost excluși brutal și definitiv din areopagul științei. Mă gândesc la Ioan Lupaș, Ion Nistor, Silviu Dragomir, Alexandru Lapedatu. Acesta a fost începutul.

Emilia Chebac: Aveți vreo personalitate preferată în această carte?

Lucia Hossu-Longin: Iuliu Maniu. Deși numărul oamenilor care au venit la Alba-Iulia au fost peste 100.000, pe jos, în căruțe, cu trenul, erau atât de mulți, era „ca și cum curge Mureșul”, dintre toți mi-a rămas întipărit în suflet tânărul politician al Partidului Național Român. Făcea parte din generația numită a „oțeliților”, care le-a cerut electorilor din Vințu de Jos, comitatul Alba, să voteze cu steagul sfânt al PNR, căci numai astfel Transilvania va deveni o țară românească, cu o limbă și cu o administrație națională.

Era în 1905 un tânăr politician care știa care este obiectivul nostru național, într-o Europă care se pregătea de schimbări.

Emilia Chebac: Ce ați simțit când ați scris-o? Ați făcut multă documentare despre marile personalități, oameni cu idealuri înalte, pe care comuniștii i-au scos din manualele de istorie. Mă gândesc că ați experimentat tot soiul de emoții.

Lucia Hossu-Longin: De la clipe de înălțare, la momente de mare tristețe, momente dramatice. Am revăzut casa din Bădăcin, de pe dealul Țarinei, unde și-a dorit să se retragă în amurgul vieții, lângă mormintele părinților, Ivan și Clara, lângă livezile și viile roditoare, apoi am rememorat trista soartă de care a avut parte. Bădăcinul a devenit cămin pentru bolnavii cu probleme psihice, părăsit și distrus, bucată cu bucată. S-a refăcut cu greu, în decenii, după decembrie 1989.

”De ce atâta batjocură la adresa marelui om?”, a scris un prieten din Bădăcin, căutând explicații: „E ceva morbid care lucrează în țara asta, în continuare, iar acel ceva se numește comunism”.

Și asta s-a întâmplat cu toți părinții fondatori ai României Mari, uriașa ingratitudine pe care statul român comunist, dar și cel de după 1989, au manifestat-o față de Alexandru Lapedatu, generalul Cihoski, Ilie Lazăr, Ioan Lupaș și față de toți cei care au lucrat la edificiul Marii Uniri.

Emilia Chebac: Recent ați scos, tot la Hyperliteratura, o altă carte „Reeducarea de la Pitești. Cerberii penitenciarelor” Deși tratează un  subiect extrem de dureros, cartea s-a bucurat de un mare succes. Cum s-au raportat cititorii la cartea dvs?

Lucia Hossu-Longin: Am avut până acum, deși nu i-am putut face lansarea, ecouri excepționale. Ultima carte tipărită la Hiperliteratura este cea mai cuprinzătoare carte despre Pitești, este un volum complet. Sunt mărturii pe care le-am acumulat de treizeci de ani, de la oameni care nu mai sunt, dar care, în anii ’90 au avut curajul să spună adevărul.

Poate și pentru că atunci se credea că vinovații de fenomenul Pitești ar mai putea fi anchetați și responsabilizați. Trăiau atunci și Tudor Sepeanu și Nicolschi și Crăciun și Negrea și Dulgheru.

Dna Lucia Hossu-Longin și Emanuel Iavorenciuc

Emilia Chebac: De ce ați construit cartea victime vs torționari?

Lucia Hossu-Longin: În toate episoadele „Memorialului” există victime și călăi, oameni și suboameni. Așa a fost peste tot în iadul carceral românesc, în bestiarul Pitești. Pușcăria politică a produs și demoni și sfinți.

Emilia Chebac: Va mai exista o continuare a cărții?

Lucia Hossu-Longin: Nu va mai exista un alt Pitești. A fost numit de Soljenițîn cea mai mare barbarie a lumii moderne. Unic prin amploare și sălbăticia schingiuirilor. Lumea făpturilor lui Hyeronimus Bosch n-ar putea să mai învie. De aceea, poate e important să vorbim despre atrocitățile săvârșite la Pitești, ca această lume să nu se mai repete.

O imagine cât 1000 de cuvinte

Emilia Chebac: În carte ați amintit-o pe Adriana Georgescu. Lui Nicolschi i-ați rezervat un capitol. Ea victimă – una dintre cele mai curajoase femei din România – el un torționar celebru pentru cruzimea lui. Ce îmi puteți spune de relația victimă – torționar?

Lucia Hossu-Longin: Adriana Georgescu n-a putut uita, ca, de altfel, nicio victimă, cruzimea irațională a lui Nicolschi. Ce gândea Nicolschi? Amintirile lui dureroase sunt legate numai de faptul că tribulațiile ideologice ale partidului comunist l-au scos din prim-planul puterii. A vrut chiar să se sinucidă. „Odată, în ’54, a plecat cu pistolul încărcat și a vrut să-și tragă un glonț”. N-ar fi suportat „dezonoarea” de a fie arestat de un regim în care a crezut și la a cărui fundamentare a contribuit. Dar miile de luptători pe care i-a trimis la zidul execuțiilor nu i-au clintit nicio clipă conștiința, nicio lacrimă și nicio căință nu l-au traversat.

Călăii n-au memorie. Victimele nu uită niciodată. Cât timp trăiesc cu această durere, simt nevoia să se vorbească despre durerea lor. Și noi simțim nevoia unor clarificări. Adică noi, oamenii care alcătuiesc societatea. Nu putem fi indiferenți, indolenți, la uitare.

Și iată, cartea mea a scos la lumină strădaniile unei generații de istorici: Mircea Stănescu, Marius Oprea, Alin Mureșan, oameni care au scris cărți despre adevărul celor petrecute la Pitești. După ce această carte e parcursă, n-ar mai putea exista nostalgia pentru comunism.

Emilia Chebac: Se spune că Piteștiul  a „strălucit” la capitolul torturi. Parcă nici Rusia boșevică nu ne-a egalat, deși ne-a inspirat. Sunt adevărate aceste afirmații?

Lucia Hossu-Longin: E adevărat. S-a spus că nici în lagărele rusești din Siberia nu s-au practicat ororile de la Pitești, deși „Poemul pedagogic” al lui Makarenco ne vorbea despre extirparea sentimentalismului, a întregului fond afectiv al tânărului. Ceva, ceva, s-a adus și din marele imperiu sovietic.

Emilia Chebac: Cu ce stare plecați după ce intervievați călăii?

Lucia Hossu-Longin: După interviul cu Nicolschi n-am dormit câteva zile. Eram înfricoșată, mi-aminteam toată discuția. Și mai ales, în momentele când nu mai aveam replică (interviul l-am realizat în 1992, când nu dețineam o documentare serioasă despre faptele lui), eram ca un om supus unei anchete și învins.

În plus, reușise marele temnicer să creeze în casa lui o atmosferă crâncenă. Nu putea admite că i se puneau întrebări atât de directe. Ar fi vrut să inverseze rolurile… Și să mai dețină, cumva, bara de fier cu care își lovea victimele.

Emilia Chebac: Am să insist tot asupra importanței surselor. De exemplu, părintele Calciu Dumitreasa figurează în Wikipedia în lista de torționari. Vă rog să spuneți cititorilor părearea dvs, după 19 ani de Memorial, despre acest om.

Lucia Hossu-Longin: Pe acest om, părintele Gh. Calciu Dumitreasa, l-am intervievat în America, la Los Angeles. Este singurul care, în Apelul către Înalta Curte de Justiție din 25 iunie 1957, a cerut casarea sentinței, pentru că nu victimele, ci autorii crimelor trebuie să răspundă pentru faptele lor.

La proces, s-a intenționat ca tot ceea ce s-a petrecut la Pitești să apară ca o acțiune comandată de conducătorii Mișcării Legionare.

Părintele Calciu a avut un moment de mare curaj, să se curețe de groază, de minciună, să se elibereze prin a spune adevărul. El a demonstrat totala nefondare a sentințelor. Wikipedia vorbește doar de perioada când părintele Calciu a fost obligat să torționeze, dar misiunea mai importantă era aceea de a divulga într-un proces – o înscenare comunistă – cine erau adevărații inițiatori și vinovați.

„Sunt nevinovat, îmi cer dreptul la viață, la libertate, la îngrijirea sănătății distruse la Pitești și în anchetele înscenătoare din 1955 – 1956.” Iată strigătul părintelui profesor care și-a salvat propria nevinovăție.

Pentru proiectul ”Memorialul Durerii” dna Lucia Hossu-Longi a fost decorata de Majestatea Sa Regele Mihai

Emilia Chebac: „Memorialul Durerii” a zgândărit oameni și evenimente care se voiau uitate. Ați fost intimidată sau amenințată ?

Lucia Hossu-Longin: Da.

Emilia Chebac: Care este cea mai josnică minciună care s-a spus despre dvs?

Lucia Hossu-Longin: Nu mi-o mai amintesc.

Emilia Chebac: Când credeți că s-a schimbat cu adevărat raportul de forțe. Momentul când „ei”( foștii securiști) s-au simțit amenitați. S-au recunoscut vreodată invinși? Mă refer cum s-au raportat la „Memorialul Durerii”.

S-au simțit amenințați puțin timp după decembrie 1989. Dar și-au revenit între timp.

Lucia Hossu-Longin și Radu Aldulescu

Emilia Chebac: O reacție a unui cititor care v-a impresionat?

Lucia Hossu-Longin: Primesc zilnic zeci de reacții. Toate îmi dau putere, sănătate și curaj.

Emilia Chebac: Turcanu era convins că nu vor exista mărturii. Spunea că nici o minte sănătoasă nu va crede ce s-a întâmplat la Pitești. Istoria îl contrazice: există „Memorialul Durerii”, cărți scrise de supraviețuitori, iar anul trecut (2019) apărut primul film artistic despre Fenomenul Pitești „Între chin  și amin”. Ați văzut filmul? Cum vi s-a părut?

Lucia Hossu-Longin: Filmul „Între chin și amin” este o realizare remarcabilă. Sunt roluri construite cu multă știință. L-am felicitat pe Toma Enache pentru modul în care a descris viața din penitenciar. Și ce e mai important. Nu se minte.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine? Pe cine mi-ați recomanda pentru un interviu?

Lucia Hossu-Longin: La Arnota, în Rm. Vâlcea, în satul Costești, există un martor al masacrului produs acolo, în 1949. Ion Rădescu avea 16 ani atunci. Se înroșiseră râurile de sânge. A fost ca la război. Un grup de 16 partizani dinamitați ca-n război. Poți să încerci.

Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?

Lucia Hossu-Longin: De ce am acceptat acest interviu? Pentru că am fost și eu un tânăr jurnalist și nu-mi refuz niciodată colegii jurnaliști.

Două cărți „Oameni Mari care au făcut România Mare” și „Credința nepieritoare” mi-au fost de mare folos când am făcut documentarea despre viața episcopului Iuliu Hossu. Urma să apara filmul „Cardinalul” și mergeam să iau un interviu regizorului Nicolae Mărgineanu. Ce a ieșit puteți citi aici. Deși ne vedeam pentru prima data, se pare că am lăsat o impresie bună domnului Mărgineanu. Sunt conștientă că fără cărțile doamnei Lucia Hossu-Longin nu aș fi reușit. De aceea mă simt datoare să-i mulțumesc.

Acum un an cărțile dnei Lucia Hossu-Longin m-au condus la regizorul „Cardinalului”, iar povestea „Cardinalului”, scrisă de Lucia Hossu-Longin, nu mi-a mai dat pace. Or fi rude? m-am întrebat.  Deși atunci nu aveam confirmarea că există o legătură de sânge între primul cardinal al nației române , Iuliu Hossu și dna Lucia Hossu- Longin, intuiția mea îmi spunea că da. Prea multe principii și valori aveau în comun. Timpul a dovedit că am avut dreptate.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Împreuna cu cei doi fii:Teodor, Emil și nepoata Lucia

 

Dna Lucia Hossu-Longin și nepoata Laetitia

 

 

 

 

Categorii
Cultură Interviuri

Interviu cu Kira Hagi: Înveți mai mult din greșeli decât din victorii

„Înveți mai mult din greșeli decât din victorii.”

Interviul cu actrița Kira Hagi l-aș încadra în categoria întâlniri neprevăzute pe blogul meu.  Apreciez cât este de atentă cu imaginea ei și cu cât profesionalism își tratează cariera. În programul Kirei Hagi nu este loc pentru oricum și oriunde. Se identifică, în schimb, cu proiecte valoroase care nu sunt altceva decât o reflexie a lumii pe care o poartă în suflet.

Despre Kira Hagi am aflat prin proiectul „Martha. Povestea romanțată a unei prințese”. Nu am văzut piesa, dar îmi amintesc că am spus: Bună alegere!

Apoi a jucat în filmul lui Toma Enache „Între chin și amin” unde deși a avut un rol mic, interpretarea Kirei Hagi a făcut din Tana un personaj memorabil. Nici acum, după atâta timp, nu pot uita scena în care l-a înfruntat pe Constantin Cotimanis. Ce am scris atunci despre Kira Hagi, în recenzia filmului găsiți aici.

Cred cu tărie că măsura talentului unui actor se dă pe scenă, de aceea când am aflat de proiectul ei „Martha și George de la Teatrul Nottara am mers să o văd. Și am avut un șoc. Fata timidă s-a metamorfozat pe scenă într-o actriță plină de pasiune capabilă să seducă fără milă publicul cu talentul ei. De aceea, după „Martha și George” nu am mai spus niciodată Kira Hagi, fiica lui Gheorge Hagi. Este mai mult de atât, este actrița Kira Hagi.

Emilia Chebac: Ai un nume rar. L-am mai întâlnit doar o singura dată. Pe nepoata Reginei Maria, fiica surorii ei, Marea Ducesă Feodorovna a Rusiei, o tot chema Kira. Care este povestea lui?

Kira Hagi: Numele l-am primit după bunica mea (din partea tatălui). O chema Chirața. Mama s-a gândit să-mi dea acest nume. Lui tata i-a plăcut și așa am ajuns să mă cheme Kira.

Emilia Chebac: De ce ai ales să studiezi actoria în America?

Kira Hagi: Am ales America pentru că știam că voi studia nu doar actoria, ci și producție, design, montaj, absolut tot ce înseamnă film. Voiam să învăț cât mai mult despre profesia asta.

Emilia Chebac: Când ai decis că vrei să devii actriță?

Kira Hagi: Nu știu când am avut scânteia, dar știu că la 12 ani, ajutată de tata, am început să mă gândesc la ce mi-ar placea să fac în viitor.  Așa am decis să devin actriță.

De mică mi-a plăcut să pictez, să scriu și să merg la teatru cu mama și bunicii mei. Pasiunea pentru artă o moștenesc pe linie maternă, cel mai probabil. Străbunicul meu, tatăl bunicii materne, a lucrat 15 ani la Teatrul Cassandra, ca scenograf, pictor de decoruri cum se spunea atunci. Fratele străbunicii mele, Papa Cota, cum îi spuneam cu toții, s-a stins anul trecut, a lucrat și el tot vreo 15 ani la Nottara, tot ca scenograf. De aceea, când am aflat că am să o interpretez pe Martha în acest teatru mi s-a părut magic. Mi s-a confirmat că în viață nimic nu e întâmplător.

În copilarie am trecut prin diverse faze, am vrut să mă fac astronaut, medic, învățător, fotbalistă, pilot de curse…  În fiecare zi îmi schimbam profesia. Acum, pe scenă, am ocazia să interpretez fel și fel de profesii, deci pot să spun că mi s-au împlinit visurile!

Emilia Chebac: Un profesor care te-a marcat?

Kira Hagi:

  • Înainte de apleca din România am avut un profesor foarte bun, pe Filip Ristovski cu care m-am pregătit pentru audiția de la New York Film Academy. El este un actor macedonean care s-a stabilit în România, și-a făcut o familie aici și joacă pe scenele din București. Mi-a fost și încă îmi este mentor, profesor și regizor. Mă inspiră și îmi dă curaj să fiu eu însămi, să nu îmi fie teamă și să privesc totul cu optimism, cu încântare, dar cu multă seriozitate. Are o energie creatoare molipsitoare și datorită lui m-am maturizat ca actriță.
  • În America am avut o profesoară, de peste 70 de ani, cu care am studiat și am lucrat roluri din Shakespeare. Ea mi-a dat încrederea că pot juca orice rol și m-a învățat cât este de
    important să-ți iubești personajul. Odată ce ajungi să-l iubești poți să ți-l asumi cu greșelile, defectele și bucuriile lui.

Emilia Chebac: Ce relație a fost între tine, o studentă de 18 ani și doamna profesoara de peste 70 de ani?

Kira Hagi: O relație foarte relaxată, plină de încredere și extrem de constructivă. Când eram în ultimul an s-a îmbolnăvit. Erau momente în care nu ne mai recunoștea în clasă. Cu toate astea, când traversa astfel de episoade eu încercam să fac să pară totul Ok, îi reaminteam că sunt Kira și mă rugam în sinea mea să vină și dată viitoare. A continuat să lucreze până în ultimele clipe,  avea o minte strălucită. Se vorbea prin școală că la 7 ani era considerată un copil geniu. Avea un IQ peste 200. Cu toate astea ne povestea că nu a vrut să facă științe exacte. Mi-a spus că ar fi putut să aibă o viață foarte structurată și un job știintific de elită, dar a preferat domeniul artei. Considera că „arta e ceva ce nu poți atinge…ceva inefabil”. A fost atrasă de artă pentru că era ceva ce nu putea stăpâni, era o provocare.

Emilia Chebac: Cum ai ajuns să joci în filmul lui Toma Enache – „Între chin și amin”?

Kira Hagi: Am primit un mesaj pe Facebook de la un prieten bun, care lucrează în cinematografie, prin care mă anunța de castingul la un film care se pregătea în București. Pe atunci eram încă la Universitate în America și nu știam ce să fac. Plus că îmi doream după studii să mai rămân un an acolo să muncesc. Dar cum acest prieten a fost teribil de insistent: „Încearcă, cine știe, poate va ieși ceva când te întorci în țară.” am luat legatura cu Toma. I-am trimis filmări cu ce lucrasem până atunci, inclusiv materiale făcute pentru proiecte studentești, adaugând că pot face și producție. Când m-am întors din America m-am întâlnit cu Toma și… așa am primit rolul Tanei Caraman.

Emilia Chebac: Ai fost distribuită în primul film artistic despre fenomenul Pitești. În familia ta au fost deținuți politici?

Kira Hagi: Da. Străbunicul meu, din partea mamei, a fost închis la Aiud. Și un unchi bun al bunicii mele, Papa Cota (Toma i-a luat și lui un interviu pentru pregătirea filmului) a fost închis chiar la Pitești. Proiectul lui Toma a declanșat în familia noastră o avalanșă de amintiri foarte dureroase. Când am aflat în ce film joc, bunicul a început să-mi povestească lucruri pe care până atunci le cunoștea doar bunica mea.

Străunchiul meu a murit și nu a mai apucat să vadă filmul, dar bunicii mei l-au văzut. Nu numai că l-au văzut, dar bunicul a fost implicat direct în acest proiect. În fiecare zi, mă ducea pe mine și Bogdan Sălceanu la filmări. Pe drum, până ajungeam pe platou, am avut parte de multe povești despre tatăl lui și despre vremurile dureroase pe care le-au traversat cei care au trăit în perioada comunistă. De aceea, pe noi acest proiect ne-a găsit bine documentați.

Emilia Chebac: Ce scenă din film te-a impresionat cel mai mult?

Kira Hagi: Scena în care cei 2 frați Caraman se țin de mână (apare și în trailer). Când băieții vorbesc despre Tana și povestesc cât de mult regretă că ea nu a avut ocazia să meargă la școală. Mi-a plăcut relația pe care au creat-o Vali V. Popescu și Ciprian Nicula. E o scenă impecabilă care arată iubirea necondiționată dintre frați.

Emilia Chebac: Crezi că mai este loc pentru onoare în timpurile pe care le trăim?

Kira Hagi: Desigur! Fac cursuri de actorie cu copii care îmi dau speranța că totul va fi bine. Cu siguranță în viitor ei vor  fi cei care vor schimba lumea în bine. Sunt politicoși, calzi, empatici, frumoși pe interior și pe exterior…

Emilia Chebac: Vorbește-mi despre aceste cursuri.

Kira Hagi: Fac cursuri cu copii între 10-13 ani. Uneori apar însă și copii care nu se regăsesc în grupa asta de vârsta, dar care își doresc tare mult să participe. Așa se explică de ce se mai „rătacesc” și copii mai mici sau mai mari printre cursanții mei. Nu m-am gândit niciodată că voi preda actoria, dar m-a convins o prietena foarte bună. „De ce nu? Dacă ție ți s-a dat o șansă la 12 ani, când ai vrut să faci actorie și cineva și-a rupt din timpul său ca să te ajute, de ce să nu dai și tu mai departe?”

Nu-mi place să fac comparații între copii. Eu cred că fiecare copil are un talent. Rolul tău ca profesor este să vezi ce ti se potrivește, să-l încurajezi și să-l ajuți să-și atingă potențialul.

Dinamică și pozitivă…

Emilia Chebac: Ai fost încurajată de părinți să-ți urmezi visul ?

Kira Hagi: Am fost un copil tare dinamic și pozitiv. Probabil și pentru că părinții mei m-au încurajat permanent să fac ce vreau. Am făcut balet 4 ani și jumătate, dar în același timp eram și singura fata care juca fotbal. Mama îmi spunea în glumă: „Te rog, nu-mi spune că vrei și tu să te faci fotbalistă?!” Când m-am decis să mă fac actriță, părinții mei mi-au susținut visul și m-au lăsat să plec la 18 ani să studiez unde am vrut eu. Am ales America. Acasă am fost mereu încurajați să facem din pasiunea noastră o profesie.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu ?

Kira Hagi: Am vrut să vă mulțumesc pentru că vă preocupă acest subiect dur. Am înțeles de la adulții din jurul meu că multă lume evită să scrie despre Fenomenul Pitești, considerându-l un subiect controversat sau în orice caz, atât de îndepărtat că nu mai interesează pe nimeni. Eu nu-l văd controversat, ci mai degrabă ca pe un adevăr crunt al istoriei noastre, pe care trebuie să-l cunoaștem, ca să nu-l mai repetăm!

Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?

Kira Hagi: Ciprian Necula… sau Dragoș Stoica care cunoaște foarte multe lucruri despre subiectul filmului.

Fata timidă…
se metamorfozează pe scenă într-o actriță plină de pasiune.

Emilia Chebac: Ai un agent?

Kira Hagi: Agent nu am, dar am un manager al familiei care se ocupă de diverse aspecte din lucrurile profesionale pe care le fac. E adevărat, fiecare actor ar trebui sa aibă un agent, dar la noi e destul de complicat, sunt puțini agenți în accepțiunea care există în State. Poate vor începe să apară… Ca actor e greu să te concentrezi pe proiecte și să te și promovezi, să fii cu ochii pe castinguri și să te asiguri că ești chemat pentru un anumit rol din motive strict profesionale.

Emilia Chebac: Ce îmi poți spune despre Toma Enache, regizorul filmului „Între chin și amin”?

Kira Hagi: Îi sunt recunoscătoare lui Toma Enache (despre Toma Enache puteți citi aici) pentru că a avut încredere și m-a ales pe mine, o actriță fără multă experiență, pentru un rol atât de greu.

Când lui Toma îi place cum a ieșit un cadru sau interpretarea unui actor spune: „Bravo, perfecțiunea a fost depășită!Când auzi așa ceva uiți cât de greu a fost drumul până acolo. Iar când Toma este în spatele camerei și auzi „acțiune” cu siguranță începe magia.

„Când i-am auzit vocea am simțit că mă înghite.”

Emilia Chebac: Cât de importantă este generozitatea în profesia ta ?

Kira Hagi: Contează enorm. Am avut norocul să joc cu domnul Constantin Cotimanis. Când am filmat scena de la Jilava și i-am auzit vocea am simțit că mă înghite. Aveam senzația că voi fi doborâtă, deși era o scenă foarte calmă. Personajul meu era conștient că va muri. Ne-a ieșit foarte bine pentru că domnul Constantin este foarte generos pe platou cu colegii. Când ai șansa să lucrezi cu un asemenea actor devine mult mai ușor să-ți construiești bine personajul, dar și să joci la maximum din cât poți să duci.

La fel s-a întâmplat și cu Ciprian Nicula. Cu el am filmat scenele dramatice și m-a ajutat foarte mult.

Emilia Chebac: Ce te-a făcut să reziști într-un proiect atât de solicitant?

Kira Hagi: „Între chin și amin” a fost un proiect greu de filmat, cu multe scene dramatice, dar care a devenit suportabil datorită pozitivității a actorilor. Ne-am ajutat și susținut unii pe altii. Am avut un mare noroc cu echipa.

Emilia Chebac: Cum te raportezi la greșeli?

Kira Hagi: Cum mie îmi place să risc automat, sunt supusă greșelilor. Să nu vă închipuiți că de fiecare dată când am riscat mi-a și ieșit. Dar continui să o fac deoarece cred că înveți mult mai mult din greșeli decât din victorii.

Emilia Chebac: Ce simțeai atunci când auzeai un stadion întreg scandând numele tatălui tau?

Kira Hagi: Prima dată când am auzit atâția oameni strigându-i numele am fost mai degrabă speriată. La 4 ani nu înțelegi ce se întâmplă. M-am liniștit când mama mi-a explicat că e de bine și am înțeles câtă pasiune, emoție și iubire genera tata când era pe teren.

Îmi amintesc cât era de concentat pe teren. Nu mai vedea nimic în stânga, ori în dreapta. Pe noi ne cauta cu privirea înainte sau la finalul meciului. Când tata intra pe teren era acolo cu totul.

Emilia Chebac: Un moment în care ai simțit celebritatea tatalui tau ?

Kira Hagi: Cât am studiat în America nu le-am spus colegilor numele meu de familie. Mă prezentam simplu: Kira. Dar până la urma tot au aflat. Eram la un curs, în anul III, și un profesor care ne vorbea despre marketing și promovare ne explica cât de important este să ai un nume. Să-ți pui numele pe google și să dai „enter”. Când m-a rugat pe mine sa fac asta, am refuzat. La început a crezut că glumesc, dar apoi a realizat că vorbesc serios. Va rog, rugați alt coleg – îi repetam de zor. L-am simțit că s-a suparat așa că după curs m-am dus să-i spun de ce am refuzat. Aveam mulți colegi latini din Columbia și Brazilia, acolo unde fotbalul este o religie și nu am vrut să se știe. Dar tot s-a aflat.

Emilia Chebac: Ce îmi poți spune despre mama ta?

Kira Hagi: Mama este lumina și punctul nostru de reper. E o binecuvântare că există în viața noastră.

Martha

Am realizat că actriță Kira Hagi este un mix extrem de atrăgător. Doar ea știe cum poate echilibra talentul cu timiditatea și bunul simț care ține mai degrabă de Belle Époque decât de perioada contemporană cu un curaj teribil atunci când viața îi dă provocări. Kira Hagi crede în onoare, în valorile familiei și în viitorul României. Și cum a moștenit ADN de învingător cu siguranță, Kira Hagi în profesia ei, va face tot ce-i va stă în putință pentru a ne demonstra că onoarea nu a dispărut în România.

Modul cum s-a raportat la proiectul „Între chin și amin” o dovedește. „Am făcut acest rol pentru oamenii din familia mea care au suferit (bunicul, bunica, străbunicul) și pentru istoria noastră.”

De obicei, la finalul interviului nu-mi place să închid discuția când epuizez întrebările. De aceea, mai stau de vorbă cu intervievatul. Cum este partea cea mai relaxată a interviului, de multe ori, aceste 5-10 minute mi-au furnizat amintiri memorabile, dorințe aruncate în online și proiecte viitoare. Îmi amintesc că i-am spus: Tare aș vrea să te văd peste 5 ani. Zâmbindu-mi timid, cum numai Kira știe să o facă, mi-a spus: „Peste 5 ani, la un alt interviu, cu siguranța, voi avea povești mult mai frumoase.” Eu sunt convinsă că și în acest interviu poveștile Kirei Hagi sunt încântătoare. Dar de ce nu? Ne auzim peste 5 ani, Kira. Aștept să mă surprinzi.

Scriu pe  emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Fotografiile sunt din arhiva personală a actriței Kira Hagi.

„Martha. Povestea romanțată a unei prințese”
Cu Jonathan Alexandru – partenerul de scenă în „Martha și George”
„Peste 5 ani, la un alt interviu, cu siguranța, voi avea povești mult mai frumoase.”

 

Categorii
Cultură Interviuri

Interviu cu Tatiana Niculescu despre aventura în lumea interbelică a biografiilor

Totul a început de la „Regele și Duduia”, cartea Tatianei Niculescu, pe care am dezbătut-o la ediția din februarie a clubul de lectură pe care îl moderez. Se pare că biografia lui Carol al II-lea a avut așa un impact asupra participanților, încât la câteva zile o membră fidelă a clubului m-a sunat să-mi spună: „Auzi, tu de ce nu-i iei un interviu Tatianei Niculescu? Am întâlnit-o la un eveniment și i-am zis că ai pus cartea ei la „Emilia, cărți&cafea”.

Știu că e profi să fii relaxată sau măcar să pari, dar eu am mereu emoții când iau un interviu. Diferă doar intensitatea: mici, medii sau foarte mari. Fără, nu se poate. Dar când am auzit-o pe Tatiana Niculescu spunând: „Ce punctuală sunteți!” s-au volatilizat într-un minut. Îi sunt extrem de recunoscătoare pentru asta, mai ales în condițiile în care tot mai mulți dintre contemporani considera exotică acestă rigoare a mea.

Deși a scris până acum șase biografii interbelice, Tatiana Niculescu nu este istoric. La baza este filolog. „Am asupra istoriei perspectiva cuiva care vrea să descopere, nu perspectiva unui istoric!” A absolvit Facultatea de Litere, iar apoi, grație unei burse Konrad-Adenauer, și-a continuat studiile la Bruxelles, la Institutul European de Jurnalism. Experiența belgiană îi va schimba complet viața, propulsând-o către o carieră la BBC, care a durat 14 ani. Apoi a revenit la meseria de bază: literatura și scrisul. Așa a apărut Tatiana Niculescu, scriitoarea de biografii, care a introdus o nouă specie literară, pe piața de carte românească.

Șase biografii interbelice

Emilia Chebac: Ați scris biografii, dar și cărți de ficțiune. Care se scriu mai greu?

Tatiana Niculescu: Pentru mine, este mai greu de scris o biografie. De fiecare dată când te apropii de o epocă și de o personalitate istorică trebuie să deschizi un fel de șantier de arheologie însoțit de (un soi de) dosar de detectiv. E o muncă tare amănunțită în care depinzi de cele mai mici detalii care apar pe măsură ce avansezi în acest „șantier”.

Emilia Chebac: Pentru cine și de ce scrieți aceste biografii?

Tatiana Niculescu: Încerc să mă detașez de tot ce am învățat cândva la orele de istorie. Nu pentru că aș disprețui sau că aș avea un complex de superioritate față de discursul istoricilor, dar eu nu scriu pentru specialiști, experți, sau intelectuali rafinați. Eu povestesc istoria. Merg cumva în răspăr cu discursul istoric și jargonul de specialitate. E modul meu de a ajuta la întreținerea memoriei noastre istorice și colective. Găsesc în asta o misiune civică.

Emilia Chebac: Cum a apărut acestă pasiune pentru biografii?

Tatiana Niculescu: Scriitura de radio este foarte diferită de scriitura de presă sau televiziune. Îți dă niște deprinderi și rigori care sunt foarte folositoare atunci când scrii orice altceva. Cât am locuit în Anglia, unde există o îndelungată și solidă tradiție a scrierii de biografii ( contemporane, istorice, antice etc), m-am împregnat cu pasiunea britanicilor pentru viețile personalităților istorice. Cum m-am întors de acolo „suferind” de aceasta pasiune, mi-am dorit să explorez și istoria României din acest punct de vedere.

Emilia Chebac: Nu vi se pare că românii sunt mai deschiși către istorie în ultima perioadă?

Tatiana Niculescu: Observ în ultimii 10 ani o mare deschidere către recuperarea trecutului și o mare foame de personalități istorice care au construit Romania, dar despre a căror viața nu știm mare lucru. Cu siguranță pofta de istorie a fost deschisă de cărțile lui Neagu Djuvara și ale lui Lucian Boia. Ei au fost cei care au fertilizat această apetență a publicului pentru un nou mod de a înțelege și de a privi istoria: fără complexe, fără mitomanii, făra spaime că am fi mai buni sau mai răi decât alții. Acești oameni, pentru care am un respect extraordinar și pe care îi iubesc enorm pentru ceea ce au făcut în schimbarea modului de a vorbi despre istorie, mi-au netezit într-un fel drumul.

„Am asupra istoriei perspectiva cuiva care vrea să descopere, nu perspectiva unui istoric!”

Emilia Chebac: Care este diferența între o biografie scrisă de Tatiana Niculescu și una scrisă de un istoric?

Tatiana Niculescu:
• Un istoric scrie despre fenomene mari, evenimente care au configurat harta omenirii în diverse perioade. Stabilește perspective, epoci, cataloghează personalități politice, publice, istorice.
• Eu povestesc vieți de oameni, personalități istorice și culturale. Speranța mea este că încercând să mă apropii de Regina Maria, Regele Mihai, Zelea Codreanu, Nae Ionescu, Arsenie Boca ori Carol al II-lea să-i înțeleg și poate cei care-mi citesc cărțile vor face și ei o experiență asemănătoare.

Emilia Chebac: Cum procedați când ajungeți într-un punct în care nu aveți suficiente documente, dar peste care nu vreți să treceți cu ușurință?

Tatiana Niculescu: La fel se întâmplă și când există documente, dar nu sunt încă făcute publice și nu pot avea acces la ele. Recurg la un principiu de detectiv, făcând observații pe marginea documentelor existente deja. Frazele sau capitolele bazate pe deducții sunt semnalate ca atare prin timpul verbelor. Nu folosesc prezentul istoric sau imperfectul istoric în aceste cazuri ci condiționalul-optativ. Spun „poate că ar fi fost…” sau „Dacă lucrurile stau într-adevăr așa înseamnă că…” Este o chestiune de onestitate să procedez așa, atât față de cititor, cât și față de personalitatea istorică despre care scriu. La totdeauna porți deschise unor noi descoperiri.

Prima biografie – Regina Maria, ultima dorință (2016)

Emilia Chebac: Prima biografie publicată a fost despre Regina Maria. Mie îmi place să spun că este o biografie scrisă în jurul unei inimi. De unde acestă ideea atât de originală?

Tatiana Niculescu: Nici măcar nu a fost ideea mea. La începutul lui 2015, familia regală a anunțat că va muta, cu ocazia a 140 de la nașterea Reginei Maria, inima ei de la Muzeul de Istorie București, la Sinaia, la Pelișor, în odaia în care s-a sfârșit. Atunci m-am întrebat: oare ce știu oamenii despre povestea acestei inimi?

Dintre toți domnitorii României, Regina Maria a fost singura care a cerut ca inima să-i fie desprinsă din piept după moarte, dăruită țării și depusă într-un loc anume, la Balcic. În jurul acestei inimi era o poveste întreagă care nu provenea din spațiul românesc, vedea dintr-un spațiu mai curând medieval, britanic cu o încărcătură mitologică literaro-religioasă. Ca un omagiu adus Reginei Maria și acestui moment al mutarii inimii am scris Regina Maria, ultima dorință. Cartea a apărut cu 2 sau 3 zile înainte de momentul în care a avut loc ceremonia de mutare a inimii de la București la Pelișor. Cu povestea inimii a început aventura mea în lumea interbelică a biografiilor.

Emilia Chebac: După ce am citit biografia Reginei Maria v-am etichetat drept o persoană romantică. Sunteți o persoană romantică?

Tatiana Niculescu: Nu știu dacă sunt romantică pentru ca eu îmi cenzurez drastic romantismele, dar sunt sentimentală.

A doua biografie – Mihai I, ultimul rege al românilor (2017)

Emilia Chebac: Un an mai târziu publicați o a doua biografie cea despre Regele Mihai? Ce v-a inspirat în alegerea subiectului?

Tatiana Niculescu: Și aici a fost o alegere care nu a venit din senin. În 2016 a început să se deterioreze starea de sănătate a Regelui. Când a fost făcut anunțul că se retrage din viața publică, am simțit nevoia să scriu o biografie a Regelui Mihai, de la naștere până la abdicare (1947), dedicată vieții lui în Romania.

Emilia Chebac: O biografie a Regelui Mihai care v-a plăcut?

Tatiana Niculescu: „Mihai I al României. Regele și țara” scrisă de Ivor Porter

Emilia Chebac: L-ați cunoscut pe Regele Mihai?

Tatiana Niculescu: L-am întâlnit în 1997 cred. Venisem de la Londra la biroul BBC de la București pentru o documentare. Am participat la un dineu dat de Rege. Era de un 10 mai. Cu acea ocazie, am dat mâna cu Regele și am stat în prejma lui, printre alți invitați. E tautologic ce spun, dar mi-a făcut o impresie regală, de o mare simplitate, de o mare eleganță și demnitate.

Sursă: instagram Emilia Chebac

A treia biografie – Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codreanu (2018)

Emilia Chebac: Anul și cartea. În 2018 ați trecut de la regalitate la o personalitate politică, deopotrivă admirată și detestată. Cum vă explicați impactul lui Corneliu Zelea Codreanu asupra politicii interbelice?

Tatiana Niculescu: Zelea Codreanu nu este o apariție ieșită din spuma mării. El apare într-un context. Este întruparea unei tendințe a epocii lui, apare într-un anumit mediu familial, cultural, politic, religios care a făcut ca în jurul lui să se construiască o anumită ideologie. Scriind această biografie am încercat să văd cum l-a privit lumea atunci pe Zelea Codreanu, dar și cum a perceput el epoca în care a trăit.

Emilia Chebac: Este singura biografie în care nu apar fotografii. De ce?

Tatiana Niculescu: Atunci când am publicat-o ne aflam într-un context destul de tensionat în legatură cu moștenirea legionarismului. Internetul este plin de poze, dar care nu pot fi atribuite unei surse clare. Din rațiuni de copyright neidentificabil, nu am putut să le folosesc. Poate într-o următoare ediție voi adăuga fotografii de la arhivele naționale. Pe coperta este însă o super fotografie a lui Codreanu. Zici că e un actor american interbelic, un fel de Humphrey Bogart.

Sursă: instagram Emilia Chebac

A patra biografie – Ei mă consideră făcător de minuni. Viața lui Arsenie Boca (2018)

Emilia Chebac: Un act de mare curaj să scrieți biografia lui Arsenie Boca, o personalitate de neatins pentru români. Ce reacții ați primit?

Tatiana Niculescu: De unii cititori a fost percepută, din păcate, ca un fel de amenințare. Se așteptau să fie scrisă într-un alt registru. Eu am scris despre omul Arsenie Boca, asta mă interesează în biografii, nu despre imaginea altora despre omul respectiv.

Sursă: instagram Emilia Chebac

A cincea biografie – Regele și Duduia. Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee (2019)

Emilia Chebac: Ajungem și la biografia mea preferată pe care am pus-o în februarie, deloc întâmplător, la clubul de lectură pe care îl moderez „Emilia, cărți, cafea”. (Pentru Carol II Și Elena Lupescu, 14 februarie 1925 este „ziua întemeietoare a dragostei lor”) La club, Regele si Duduia s-a bucurat de mare succes. Aveți o slăbiciune pentru Carol II?

Colțul „istoricilor” la clubul de lectură „Emilia, cărți& cafea” (credit foto: Emilia Nicolae)

Tatiana Niculescu: Nu cred că am o slăbiciune pentru Carol II. Opinia generală este că a fost o personalitate detestabilă. Când cineva vine cu o părere mai nuanțată, pare că ar avea o slăbiciune pentru Carol. În același timp, este adevărat că admir foarte mult politicile lui culturale, care nu au fost egalate de nimeni altcineva. Îl socotesc din punct de vedere intelectual și al intențiilor politice, chiar dacă a făcut diverse greșeli pe care istoria le-a consemnat și le va consemna, unul dintre cei mai străluciți reprezentanți ai familiei noastre regale.

Emilia Chebac: Ați simțit că după această biografie cititorii au fost mai îngăduitori cu Regele Carol II?

Tatiana Niculescu: Sper că da. Simplificând, există cred două mari categorii de cititori :
• Cei care caută într-o carte să-și legitimeze punctele de vedere și să-și recunoască opiniile. Dacă textul nu le satisface această așteptare consideră că nu este o biografie valabilă.
• Și cititori care își păstreaza vie curiozitatea. Aceștia vor să afle lucruri noi, indiferent dacă acele lucruri le contrazic sau nu părerile despre un personaj istoric sau despre o epocă.
De aceea, eu cred că cititorii din ultima categorie vor fi bucuroși să afle din acestă biografie și un alt mod de a descoperi istoria, pe când cei total și definitiv supărați pe Carol II nu vor putea să găsească nimic interesant într-o altă perspectivă care diferă de a lor. E dreptul lor.

Sursă: instagram Emilia Chebac

A șasea biografie – Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu (2020)

Emilia Chebac: În 2020 în plină pandemie a apărut ultima dvs biografie. Ce sens are pentru dvs. cuvântul seducător din titlu?

Tatiana Niculescu: Seducător de minți și de inimi. Seducătorul este un om care atrage către el oamenii: femei și bărbați. Îi atrage prin discurs spectaculos, interesant, spumos, îi atrage prin prezență, umor, prin modul de a fi și de a se purta. În sensul ăsta Nae Ionescu era un om care atrăgea spre el curiozitatea, atrăgea interesul și pasiunile feminine și atrăgea dorința de cunoaștere a studenților. Acest cuvânt mi s-a părut cel mai potrivit pentru anvergura lui Nae Ionescu.

Emilia Chebac: Dacă s-ar face un film după biografia dvs pe ce actor (român sau străin) l-ați vedea în rolul lui Nae Ionescu?

Tatiana Niculescu: Pe Joaquin Phoenix.

Sursă foto Joaquin Phoenix

Emilia Chebac: Un numitor comun pentru personalitățile din biografiile dvs?

Tatiana Niculescu: Sunt atrasă de personalitățile care deși controversate, sunt clasate, au etichete, se crede că se știe totul despre ele și nimic nu ne mai poate surprinde. Tocmai aceste personalitați mă atrag pentru că pe cât par de cunoscute, pe atât de necunoscute sunt de fapt.

„Este ca și când aș mai fi trăit și alte vieți”

Emilia Chebac: Cum este pentru Tatiana Niculescu să răscolească atât de frumos trecutul?

Tatiana Niculescu: Este ca și când aș mai fi trăit și alte vieți, ca și când m-aș îmbogați, de fiecare dată când scriu o biografie, cu câte o noua viață.

Emilia Chebac: La ce proiect lucrați acum?

Tatiana Niculescu: Tot o biografie interbelică.

Emilia Chebac: Un mesaj de suflet de la un cititor?

Tatiana Niculescu: La un târg de carte, după o lansare, o doamnă a venit către mine și mi-a spus: „Vă mulțumesc pentru aceste cărți. Fiul meu de 17 ani, căruia nu-i plac cărțile, a descoperit biografia regelui Mihai și nu a mai lăsat-o din mână. Mă bucur că acum fiul meu citește.” Asta a fost cred cea mai frumoasă veste pe care putea să mi-o dea un cititor. Mi-ar fi plăcut să-l întalnesc pe tânărul respectiv.

Emilia Chebac: Cititori temperamentali?

Tatiana Niculescu: Un domn care mi-a scris așa: „Ați scris o carte groaznică. N-am citit-o și nici n-am s-o citesc!” Uneori mă gândesc dacă n-ar fi un motto bun pentru această serie de biografii…

E hazliu cum uneori se produc adevarate dezbateri despre o carte între oameni care de fapt nu au citit-o. Au găsit niște informații pe net, au mai auzit diverse păreri, dar asta nu-i împiedică să înceapă o discuție aprinsă și să dea verdicte. La final îți dai seama că de fapt ei nu au citit cartea respectivă.

Emilia Chebac: O coincidență. Dumneavoastră să scrieți o biografie, despre o personalitate, și să întâlniți pe cineva împlicat într-un proiect exact cu personajul cărții la care lucrați?

Tatiana Niculescu: Tocmai terminasem cartea despre Carol al II-lea. Cineva m-a rugat să găsesc un actor care urma să citească un fragment dintr-un poem la o lansare la Humanitas Cișmigiu. Nu mi-a venit nimeni în minte pe moment, dar o prietenă care cunoaște mulți actori mi l-a recomadat pe Anghel Damian.

Am vorbit cu el, m-am dus să-l prezint la lansarea respectivă unde urma să citească. După eveniment am mai rămas puțin de vorba cu el. Când m-a întrebat ce mai scriu i-am spus că tocmai am terminat biografia lui Carol al II-lea. „Ce coincidență și eu tocmai am terminat filmările la Mary Queen of Romania, în care l-am jucat pe… Carol al II-lea.” Când ne-am mai întâlnit ne-am confruntat experiențele. Eu cum l-am văzut scriindu-i biografia, el cum l-a văzut interpretând rolul. A fost foarte interesant. Anghel Damian este un actor studios și profund care își ia foarte în serios meseria.

Anghel Damin – sursă foto Queen Marie Of Romania

Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?

Tatiana Niculescu: Nu refuz nici un interviu dacă este vorba de oameni care sunt realmente interesați de cărțile mele.

Emilia Chebac: O provocare de interviu?

Tatiana Niculescu: Monica Pillat.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Tatiana Niculescu: Când am luat decizia să mă întorc în țară din Anglia. Am fost nevoită să mă hotărăsc rapid, deoarece de asta depindea participarea sau neparticiparea mea la un concurs în România. Ca să pot participa la respectivul concurs trebuia să mă repatriez. A fost o decizie pe care am luat-o îndoită în sinea mea și pe care ulterior am regretat-o timp de un an și mai bine. Din ce în ce mai mult în ultimii ani mă bucur însă că am făcut-o pentru că altfel nu aș fi scris niciodată cele șase biografii și n-aș mai fi trăit încă șase vieți…

Mereu când citesc o carte și îmi place foarte mult, îmi doresc un interviul cu autorul. Pentru povestea din spatele povești. Am revăzut cele cinci biografii citite, am comandat și pe a șasea (cea cu Arsenie Boca, singura necitită atunci), mi-am făcut curaj și i-am trimis un mesaj Tatianei Niculescu. Secretul ca cel intervievat să-ți spună lucruri pe care nu le-a mărturisit altor jurnaliști este să știi atât de multe despre activitatea lui încât să nu mai fie nevoie să-i iei un interviu. Este nevoie de multă documentare, dar îl faci să aibă încredere în tine și discuția poate deveni extrem de interesantă.

Biografia poate deveni un mediu inflexibil mai ales pentru un autor care vine cu o abordare nouă. Mulți cititori încă nu știu unde să încadreaze biografiile Tatianei Niculescu. Nu par a fi nici monografii istorice, nici ficțiune istorică și nici biografii romanțate. Și atunci ce sunt? În România sunt o nouă specie literară, deși în literaturile cu tradiție se pare că așa se scriu biografiile, adică povestea vieții unei personalități istorice sau culturale bazată pe documente existente.

Cărțile Tatianei Niculescu sunt scrise într-un stil extrem de fluid, de aceea se citesc ușor. Vă rog să nu emiteți judecăți de valoare. Acest stil, aparent simplu, este cel mai greu de realizat. Se pare că Tatianei Niculescu această provocare i-a reușit: de la un tânăr de 17 ani care nu era tocmai prieten cu cărțile, o împătimită de biografii, memorii și jurnale (subsemnata), participanții unui club de carte seduși fără milă de „Regele și Duduia”, până la un rafinat senior în a cărui bibliotecă te poți rătăci (și care l-a frecventat pe Neagu Djuvara).

Ca să putem rămâne cu mințile întregi, într-o lume care se degradeaza pe zi ce trece, este nevoie de harul de povestitoare al Tatianei Niculescu. Îmi place acestă scriitoare de biografii care nu ține să-și impună propria părere, din contra lasă cititorul să evalueze și să interpreteze singur povestea.

Foarte rar citesc toate cărțile unui autor. Am un principiu: viața este prea scurtă să insist pe o carte care nu-mi place. Chiar și marii autori nu pot avea doar momente de excelență. Tatiana Niculescu m-a făcut să încalc acest principiu. Și tare mi-e frică că, dacă continuă în același stil, am să ajung să citesc și despre cele mai detestabile personalități interbelice. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi să scrie despre A.C. Cuza.

În rolul părintelui Arsenie Boca eu îl văd pe Vali V. Popescu, actorul care a jucat în filmul lui Toma Enache „Între chin și amin”.

Sursa foto: arhiva personală a actorului Vali V. Popescu

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Fotografii: arhiva personală a scriitoarei Tatiana Niculescu

 

Categorii
Cultură Interviuri Viața mea

Un interviu cu Elena Enache scenaristului principal al filmului „Între chin și amin”

Elena și Toma Enache

Mi-am dorit un interviu cu Elena Enache când regizorul filmului „Între chin și amin” (vezi trailer aici), Toma Enache, mi-a mărturisit: „Fără ea, cu siguranță, filmul asta nu ar fi existat”.

Elena Enache a copilărit în Maramureș , într-o comună istorică – Moisei. Faptul că a trăit la munte i-a definit personalitatea. Pentru ea, acestă zonă va rămâne mereu locul unde se va întoarce să-și încarce bateriile. „Am avut o copilarie ca în filme. Am fost un fel de Heidi.” Împreună cu copiii din sat se aventura în mici expediții: traversau răuri, făceau foc și prăjeau slănină, iar dacă îi prindea furtuna așteptau cuminți într-un șopron cu fân până se potolea vijelia. Chiar dacă erau foarte mici, părinții nu se îngrijorau. Răul nu pătrunsese în comunitatea lor.

„Am avut o copilarie ca în filme. Am fost un fel de Heidi.”

După ce a absolvit liceul din Baia Mare (filologie română – engleza), a hotărât să meargă la facultate în București. Nu a ales Clujul deși era mult mai aproape. „Pe atunci aveam mulți gărgăuni în cap. Credeam că nu voi evolua în nici un fel dacă răman în Cluj. Pentru o vreme am regretat.” A venit în București unde s-a bucurat de anonimat, dar a cunoscut și momente de singuratate. Era departe de munții ei dragi, îi lipsea comunitatea din Maramureș, iar oamenii erau diferiți. A absolvit Științe Politice în engleză (prima serie) și a fost teribil de mândră de asta. Mereu a ales să facă ceva nou decât ceva la modă.

Ulterior a realizat ca ea și politica nu sunt tocmai cele mai bune prietene. În timpul facultații a făcut practica la parlament și a simțit pe propria piele că între teorie și practică este o prăpastie uriașă. Dezamagită s-a orientat către jurnalism. A lucrat 6 ani la Agerpres unde a ajuns nu printr-o relație, ci recomandată de rezultatul unui examen. Intrase prima dintre toți candidații.

În prezent, lucrează la Radio România Internațional. Îi place foarte mult și spune că „jurnalismul de radio e o meserie mult mai creativă.”

Pentru a vă familiariza cu conținutul filmului „Între chin și amin” puteți citi o scurtă recenzie aici.

Emilia Puiu: În familia ta au fost deținuți politici?

Ioan Buftea-Coratău (1896-1964)

Elena Enache: Străbunicul meu Ioan Buftea a fost închis 8 ani. A fost proprietar de pământ pe Valea Izei. Era în relații bune cu oamenii locului pentru că muncea cot la cot alături de ei. Ca să-ți faci o idee despre ce gen de om era, deși bunica și frații ei aveau încălțări, vara îi obliga să umble desculți ca să nu existe nici o diferență între copiii lui și copiii săraci.

Era un om tare blând. Când i s-a confiscat pământul nu a ripostat. A realizat că nu are ce să facă. Un vecin invidios s-a dus și a spus că Ioan Buftea refuză să dea casa care urma să fie naționalizată și transformată ulterior în sediu partidului sau ceva de genul asta. I s-a înscenat o mascaradă de proces la căminul cultural, i s-au adus la cunoștința învinuirile și apoi a fost închis.

Când s-a întors din închisoare mama mi-a spus că și-a luat nepotii (printre care era și ea) și i-a dus să le arate pământurile care i-au aparținut. Se uita în zare și nu se mai sătura să privească cerul și iarba. Repeta încontinuu: „Ce minune! Ce minune!” Simplu fapt că era liber i se părea extraordinar.

Emilia Puiu: Ce lucru anume l-a făcut să nu-și piardă mințile în perioada în care a fost închis?

Elena Enache: Credința. Doar credința în Dumnezeu îți poate da liniște sufletească după ce ai pătimit așa de mult. Am de la mătușa mea 2 fotografii cu el: înainte și după ce a ieșit din închisoare. Nici nu spui că este același om. Era grozav de slăbit și foarte îmbătrânit.

Emilia Puiu: Elena Enache are o atitudine și o naturalețe care am pus-o pe seama bunului simț. În realitate s-a dovedit o noblețe a gândului, dar și una… moștenită din familie.

Toader Mariș cu soția și nepoata – 1911

Elena Enache: Celălat străbunic, Toader Mariș, a fost primarul localitații în 1911. El avea titlu nobiliar. Ambii au fost bunicii mamei mele.

Emilia Puiu: Ai avut o copilărie fericită, iar asta te-a ajutat să ai un start bun în viață. Ce crezi?

Elena Enache: Consider că tot capitalul fizic și toată tăria interioară care te ajuta mai târziu în viața o dobândești în copilarie. Un fundament bun îți asigură un potențial emoțional intact, de unde când ai obstacole în viața poți să rupi câte o bucată.

Emilia Puiu: Tu și Toma sunteți împreună de peste 20 de ani. Cum v-ați cunoscut?

Elena Enache: În București când am venit să dau admitere la facultate. Am coborat din tren și am văzut-o pe prietena mea cu Toma. Se cunoșteau, iar când ea i-a spus: „Trebuie să merg la gară să aștept o prietenă”, Toma a venit cu ea. Atunci l-am cunoscut pe Toma. Habar nu aveam dacă voi lua examenul și dacă voi rămane în București.

Emilia Puiu: Povestește cum a fost să scrii scenariul filmului „Între chin și amin”?

Elena Enache: După ce Toma a pierdut primul scenariu al filmului și am văzut cât era de afectat m-am gândit ce pot să fac să-l încurajez. M-am oferit să scriu un alt scenariu. Am vrut doar să urnesc treaba, sperând că mai departe va continua el. Dar nu s-a întamplat așa. Recunosc, pe măsură ce înaintam cu scrisul subiectul m-a prins foarte tare. Am pornit cu oarecare neîncredere pentru că eu nu scriu. În plus mai am și un simț al ridicolului extrem de dezvoltat. Motiv pentru care mi se pare ca tot ce creez în acest domeniu sună aiurea.

Toma adunase multe informații. Mi-a spus că trebuie să scriu doar eu pentru că era nevoie de o linie complet diferită față de primul scenariu (scris de el împreună cu Eugen Cojocariu). Eram convinsă că nu stăpânesc deloc tehnica de a scrie un scenariu. Când am descoperit că este mai degrabă un meșteșug decât o artă m-am liniștit. Am luat la rând toate cărțile citite de Toma și am început să mă informez foarte serios despre cum se scrie un scenariu.

Așa am experimentat un lucru care nu mi se mai întâmplase până atunci. Mă așezam pe la 10 dimineața la scris, la masa din bucătarie, și nu mă mișcam 8 ore. Nu-mi dădeam seama cum trece timpul. A fost o surpriza. Habar n-aveam ca aș putea pune atâta pasiune într-un proiect.

La început venea Toma și-mi spunea: „Ok, din ce ai scris păstrăm 40%.” Îmi explica de ce o scenă nu are sens, de ce alta nu aduce nimic nou etc. Am înțeles atunci că nu trebuie să povestesc ci doar să descriu scena.

Emilia Puiu: Au fost momente în care ai simțit că acest scenariu te copleșește?

Elena Enache: Am fost permanent conștientă că nu lucrez la orice scenariu. Pe umerii mei și ai lui Toma am simțit constant o responsabilitate fantastică. De aceea, nu exista cale de mijloc. Ori reușeam un film foarte bun, ori se transforma într-un dezastru. Ar fi fost groaznic să aruncam totul în derizoriu. Pentru a crea un echilibru am alternat scenele violente din închisoare cu povestea de dragoste care i-a dat putere lui Tase Caraman să reziste în iadul de la Pitești.

Mama Elenei, sora lui Toma, tatăl Elenei, Cezara Dafinescu, Toma, Elena și Toni (copilul) Enache

Emilia Puiu: Oameni care te-au ajutat benevol în acest proiect?

Elena Enache: Tata se pricepe să facă multe lucruri pe calculator. Nu s-a menajat deloc: a trimis emailuri, a alergat la poștă și la firmele de curierat, făcea orice să ne ajute. Pe partea de producție la un film este nevoie de măcar 4-5 oameni. Eu eram singură, dar am avut un mare noroc cu Kira Hagi. Deși a jucat în film, în afara zilelor de filmare m-a ajutat enorm. Alergam ca nebunele pe platou de dimineața până seara.

Toți cei care aveau filmare într-o zi erau aduși de la domiciliu cu mașina. Uneori erau și 30-40 de persoane pe zi. Trebuia sa ne organizam pe mașini. Bunicul Kirei o aducea pe ea, iar în drum mai lua încă 2-3 oameni.

Emilia Puiu: Care a fost cea mai mare spaimă a ta în timpul filmărilor?

Elena Enache: După o zi de filmare toate informațiile sunt stocate pe niște carduri. Tot timpul am avut o obsesie – să salvăm materialul pe cât mai multe dispozitive. Auzisem că la multe filme s-au pierdut zile de filmare. Robert Ioniciou când ajungea acasă copia totul pe hardisk. Cum transferul se făcea noaptea, în fiecare seară când mergeam la culcare mă gândeam: Doamne dacă se întamplă ceva și nu se copiază!

Emilia Puiu: Cum a fost pentru tine întâlnirea cu Fortul 13 Jilava?

Elena Enache: Când am pășit pentru prima data pe ușa fortului m-am gândit cât de ciudată e viata. Cu 70 de ani în urmă pe poarta asta a intrat un om simplu de pe Valea Izei, adus acolo fără să fie vinovat, iar acum eu stranepoata lui intram pe aceeași poartă să fac un film despre detinuții politici de la Pitești. La Jilava erau aduse persoanele arestate din toată țara. Aici erau triate și repartizate spre penitenciarele și lagarele de muncă forțată destinate deținuților politici.

Mi-a fost frică să intru în celule. Sunt șiruri nesfârșite de coridoare. Nici după 5 săptămani de filmare nu știam unde se sfârșesc, doar unde încep. Dacă iadul există (și sunt convinsă că există) arată exact ca la Jilava. Afară era o zi frumoasă de vară, iar la un pas distanță iadul. Umezeală, frig și mucegai. Pentru echipa de cameră, băiatul de la sunet, Daniel Soare și asistenții lui, doamna Lili Gavrilescu – script supervisor (cei care nu se mișcau tot timpul filmarilor) am cumpărat măști ca să nu inhaleze mucegaiul.

Emilia Puiu: Au înțeles actorii și echipa importanța acestui proiect?

Elena Enache: Actorii ne-au întrecut așteptările. Au dovedit o maturitate extraordinară și o dorință de a interpreta rolul perfect. Cei de la sunet și cei de la cameră și-au făcut treaba cu un efort de 3 ori mai mare decât de obicei. Toți au fost conștienți de importanța proiectului la care au lucrat. Erau impresionați de ce se întâmpla pe platou.

Emilia Puiu: O provocare pentru mine ?

Elena Enache:

• Domnul Nelu Tincea – key grip – poziție în cadrul echipei tehnice. El se ocupă ca toate scenele să fie filmate în deplina siguranță. Este extraordinar de bun în ceea ce face și se pare și un bun observator. Key grip-ul este vital pentru orice film deși este puțin vizibil. Și nu e drept. Și el a înțeles pe deplin importanța proiectului. În filmul nostru am fi avut nevoie de 3 key grip și deși l-am avut doar pe el a lucrat eroic pentru toți.
Părintele Benea

Emilia Puiu: Din ce îmi povestești pare un proiect tare solicitat. Să înțeleg că viața ta și a lui Toma s-a limitat doar la „Între chin și amin”?

Elena Enache: Am filmat complet izolați la Jilava. Toata viața noastră de atunci s-a rezumat la drumul dus-întors la filmari și la ce se întampla pe platou. Dacă ar fi fost o pandemie atunci probabil că nu am fi aflat.

5 săptămani mi s-au părut 5 ani. La Fortul 13 Jilava timpul parcă se dilata. Aveam mâncare, plecam seara acasă să dormim în paturile noaste dar cu toate astea tot aveam sentimentul că suntem izolați și închiși. Pe toată perioada filmărilor am trăit un soi de angoasa. Nici nu vreau mă gândesc cum a fost pentru cei care au stat acolo  12, 20 de ani.

Actorii mai tineri erau șocați după ce filmau o scenă. Totul părea atât de real încât la final au spus: „Nu ne mai plângeam. Cum să ți se mai pară că e sfârșitul lumii când ai o pană la mașina?”

Emilia Puiu: De ce ai acceptat acest interviu?

Elena Enache: Am citit articole tale despre filmul nostru și apreciz fiecare gest de sprijin pentru acest proiect. Apoi m-am uitat pe blogul tau și mi-a plăcut foarte mult conținutul. Am acceptat pentru că ai talent la scris, o sensibilitate și o înțelegere aparte a lucrurilor.

Emilia Puiu: „Între chin și amin” este un proiect memorabil. Ești conștientă că pe viitor va fi o performanță greu de egalat?

Elena Enache: Acest film nu a fost numai despre oameni extraordinari, reali și autentici. Este și un film despre credință. De aceea am senzația că nimic din ce voi face în viitor nu va mai atinge acest nivel. Cel mai important proiect profesional al meu este despre Dumnezeu și depre credința salvatoare și mântuitoare. Vreau să punctez acest aspect. Cu siguranță drive-ul pe care l-am avut de a scrie acest scenariu a fost și datorită acestui fapt.

Emilia Puiu: Fiind primul film artistic despre fenomenul Pitești mă gândesc că a fost o răspundere uriașă. Cu cine v-ați sfatuit înainte să apară filmul?

Elena Enache: Când filmul era în faza de postproducție am vrut să văd dacă nu am exagerat în vreo privință. Am invitat 2 preoți să vadă filmul. Aveam nevoie de părerea lor. Mi-am făcut curaj și m-am dus la pr. Antim starețul Mânăstirii Schitu Măgureanu. Admiram modul în care rostea predica și felul lui unic de a spune lucrurilor pe nume. O făcea cu atâta har încât eram impresionată, dar și intimidată. Când l-am rugat să vadă filmul mi-a răspuns foarte simplu: „Da, spuneți-mi când să vin.”

Toma vorbise și el la telefon cu părintele Benea de la Gherla, care a fondat Memorialul Gherla, deși nu-l văzuse niciodată. Chiar dacă este foarte tânăr, a realizat lucruri deosebite, cum ar fi fondarea acestui memorial.

Au venit amândoi. Aveam emoții atât de mari că n-am putut să stau cu ei în sala de proiecție. Tot timpul, cât a durat filmul, m-am plimbat pe hol. La final pr. Benea mi-a spus: „Să nu mă întrebați nimic, nu pot vorbi acum.” Spunea doar „Este… este …” și nu-i ieșiau cuvintele. Asta m-a speriat, nu știam ce să cred.

Părintele Antim, în mașina în drum spre casă, mi-a spus că nimic nu este exagerat. Am avut mari emoții cu poruncile spuse invers. A mai adaugat: „Mă îndoiesc că lumea va fi pregătită să vadă un asemenerea film.” Era sceptic că oamenii vor merge la cinema să-l vadă.

Săli pline…

Emilia Puiu: Dar lumea a venit la film. Ați fost pregătiți pentru o asemenea avalanșa de emoție?

Elena Enache: Pentru asta nu. A fost o reacție mult, mult peste așteptări. Dorința lui Toma a fost ca filmul să emoționeze. El crede că asta este misiunea artei. Multe filme aici dau greș. Au actori cunoscuți, muzică, imagine, subiect, dar publicul nu empatizeaza cu personajele.

Este mare lucru să vezi în sală oameni de vârste diferite. De la liceeni și studenți pâna la persoane de 80 de ani care nu mai călcasera într-un cinematograf de peste 20 de ani. Tinerii mi-au mărturisit că atunci când bunicii au aflat de film le spuneau: „Obligatoriu să mă duci la filmul ăsta.”

Nu credeam ca exista o așteptare atat de mare pentru acest subiect. Știam că exista, dar nu de proportiile astea.

Emilia Puiu: O reacție exagerată a unui spectator?

Elena Enache: La Iași, la Cinema Ateneu, o doamnă în vârstă, elegantă, cu ochii în lacrimi, a vrut să spună câteva cuvinte după proiecția filmului. De la balcon, unde avea loc, i-a spus lui Toma, care era pe scenă:
„Sunt atât de fericită că s-a făcut acest film, încât îmi vine să mă arunc de aici de la balcon, să vă îmbrățisez!”

Emilia Puiu: Am văzut filmul la mall. Când s-a terminat nimeni nu a scos o vorbă. Era așa o tăcere încât puteai auzi păianjenii cum își țes pânza. Cum a reacționat publicul la gale?

Elena Enache: Timp de câteva minute (la fiecare gală, indiferent de oraș) la finalul filmului era… tăcere. Toma era deja obișnuit cu această reacție. Începea el să vorbească vreo 15 min pentru ca lumea să-și revină. Odată depășit momentul oamenii începeau să pună întrebări.

Emilia Puiu: O întâmplare legată de film care ți-a rămas în minte?

Elena Enache: La Sibiu a fost o doamnă cu 3 copii de grădiniță. Se jucau afară și mama a ieșit de la film să-i verifice. Plânsese în hotote și avea ochii roșii. Copiii când au văzut-o au întrebat-o: „De ce plângi? Ce s-a întâmplat?” I-am spus să mergă în sala să vadă liniștită filmul că stau eu cu copiii.

Emilia Puiu: Elena, care este pentru tine cea mai mare calitate a unui om?

Elena Enache: Bunatatea. Am cunoscut oameni extraordinari de cultivați. Era o plăcere să-i asculți.Dar din atitudine față de ceilalți realizam că stăteau mai puțin bine la capitolul care pentru mine era cel mai important.

Pentru că acceptam, fără să ne opunem, o lume în care zilnic se ridică pe piedestal mediocritatea, ajungem să trăim fără repere și tot mai dezrădăcinați. Nu mai e timp pentru eroii ignorați ai României. Ne incomodează că și-au păstrat onoarea și demnitatea. Nu mai e timp pentru mărturiile foștilor deținuți politici. Ne este teamă că dacă le vom descoperi trecutul vom începe să simțim. Cum să citești o carte și să nu mai fi om zile întregi? Nu mai e timp pentru sentimente, nici pentru durere.

Din fericire există și oameni vizionari care pot suplini carențele din manualele de istorie. Și uite așa un scenariu de film scris pe o masă de bucătarie a prins viață. Ca o reparație morală pentru indiferența celor care nu vor să avem memorie.

Un strămoș care nu a fost uitat, un scenariu respins, un regizor talentat, o soție își susține soțul și scrie un scenariu, o familie care și-a investit toate economiile într-un proiect riscant, o dragoste care mută munții, actori cu har care și-au dorit să atingă perfecțiunea, o echipă care a muncit eroic, nopți nedormite, sali încremenite de tăcere și premii care curg… toate astea într-un film „Între chin și amin”

Am să închei interviul cu Elena Enache cu cuvintele lui Toma „Bravo Elena, perfecțiunea a fost depașită!” Scenariul tău ne-a redat onoarea, demnitatea și memoria.

Începând cu 1 Iunie puteți vedea filmul „Între chin și amin” pe Netflix. Acest articol nu este o reclamă.

În ianuarie 2020 mi-am dat o provocare. Să scriu un an întreg articole despre acest proiect.

Până acum am publicat:

• Recenzia filmului o puteți citi aici.
• Interviu cu Toma Enache, regizorul film, aici.
• Interviu cu Vali V. Popescu, rol principal masculin – Tase Caraman, aici.
• Interviu cu Ana Pârvu, rol principal feminin – Lia, aici.
• Interviu cu Laurențiu Stan – părintele Savros, aici.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Generații diferite…
La final era așa o tăcere încât puteai auzi păianjenii cum își țes pânza

Ultima zi de filmare
 Între chin și amin” – Un film care a scris istorie

 

Categorii
Cultură Interviuri

Interviu cu Octavian Soviany despre cărți, istorie și scris

„Micul saturnian” este cartea care m-a ținut captivă în casă într-o duminică de februarie. Nu îmi mai amintesc să fi citit, în ultimii ani, un roman cu atâta bucurie.

În martie vorbeam peste tot despre cartea lui Octavian Soviany. Cred că pe instagram mi se spunea „obsedata aia cu Micul Saturnian”. Dar nu a fost numai vina mea. Cei apropiați (mă refer aici la cititorii apropiați) nu m-au ajutat deloc. Când entuziasmul meu cobora la cote normale, după ce citeau cartea, al lor urca până la cer. Mi-am impus totuși un răgaz să verific dacă pasiunea mea pentru „Micul saturnian” o să treacă cu o altă carte.

Și cum nu mă lăsa sufletul să o exilez în bibliotecă, într-o dimineța de aprilie am redeschis-o și am văzut că Octavian Soviany este născut pe 23 aprilie. Exact de Ziua Internațională a Cărții. Era prea mare coincidența ca să nu-mi dau o provocare – un interviu cu Octavian Soviany pe blogul meu.

Acest articol nu este un interviu de jurnalist ci rezultatul unui dialog. Octavian Soviany este un autor care nu numai că scrie bine, dar stăpânește admirabil arta conversației. În timp ce îl ascultam, gândul m-a purtat la conferințele din perioada interbelică. La intelectualii de rasă care faceau să vibreze aerul din jur cu cuvintele lor.

Până la Octavian Soviany nu am mai întâlnit un scriitor care să îmbine atât de bine story cu history. Poate de aceea „Micul Saturnian”a prins atâta putere. Și aripi către inima cititorilor.

Emilia Chebac: Soviany este numele dvs. real sau un pseudonim?

Octavian Soviany: Este numele meu real, de origine albaneză, și are o poveste. Bunicul meu împreună cu 2 frați au venit, undeva în jur de 1900, din Albania s-au stabilit în România și și-au schimbat numele. Soviany nu era numele lor real este numele unei localități din Albania. De ce și-au luat acest nume și care a fost numele meu adevărat nu știe nimeni. Mă gândesc dacă nu cumva la origine să nu fie vreo poveste albaneză foarte urâtă de răzbunare. Probabil că au vrut să-și piardă urma.

Despre povestea din spatele romanului „Micului Saturnian”

Emilia Chebac: Cum s-a conturat ideea cărții „Micul Saturnian”?

Octavian Soviany: L-am tradus pe Verlaine și de acolo a început totul. A trebuit să citesc biografia lui Verlaine și mi-am dat seama că ea conține material pentru un roman. Însă „Micul Saturnian” nu este o biografie foarte fidelă. Există multă invenție în carte. Cei care sunt interesați de biografia reala a lui Verlaine n-ar trebui să folosească drept sursă de informare cartea mea. M-am jucat cu etapele biografiei lui Verlaine. Uneori pentru că nu aveam informații suficiente a trebuit să inventez, alteori mi s-a părut că se potrivesc mai bine anumite lucruri imaginate, de mine, în structura romanului decât datele reale ale biografiei lui Verlaine.

Instagram – Emilia Chebac

Emilia Chebac: Deși este o poveste ficționalizată am fost impresionată de acribia documentării. Cât timp v-a luat să vă adunați toate informațiile?

Octavian Soviany: N-aș putea să vă spun foarte exact cât mi-a luat documentarea. Nu am făcut mai întâi documentarea și apoi m-am apucat de scris. Am făcut documentarea în paralel. Documentarea mai durează și acum deoarece în volumele următoare istoria va juca un rol mult mai important decât în primul volum. Verlaine este implicat în evenimente istorice cu mare ecou: războiul franco-prusac, asediul Parisului apoi Comuna. În legătură cu aceste evenimente a trebuit să mă informez. Norocul meu este însă că aveam de mic o mare pasiune pentru istorie. Când m-am apucat să scriu „Micul Saturnian” știam destul de multe lucruri, dar nu suficiente încât să nu mai am nevoie de documentare.

Emilia Chebac: Lelian este un personaj cu o viață scandaloasă. Cum v-ați ținut departe de capcana trivialului?

Octavian Soviany: Chiar dacă vulgaritatea este acum la modă, mie mi-a plăcut mereu să lupt împotriva curentului. Iar, în altă ordine de idei, excesul de vulgaritate este la fel de dăunător literaturii ca excesul de diminutive de pe vremea lui Alecsandri.

Emilia Chebac: Personajele din „Micul Saturnian” m-au dus cu gândul la Balzac. Vă folosiți mereu de o descriere prin care să sugerați o calitate sau un defect. De ce nu spuneți niciodată despre un personaj că este talentat, parvenit, zgârcit etc?

Octavian Soviany: Cititorului nu trebuie să-i dai mură-n gură. Asta înseamnă că îl subapreciezi. În general, este suficient de inteligent să priceapă din niște aluzii sau din niște trimiteri ceea ce este de înțeles în legătură cu un personaj. E o naivitate să spui despre cineva că este 100% bun sau 100% rău. Aceștia sunt monștri, nu oameni. Personajul trebuie să semene cu oamenii. În roman Lelian are și părți bune și părți rele. La un moment dat apare și Maxime (Rimbaud) care și el are părți bune și părți rele.

Emilia Chebac: Viziunea dvs asupra romanului „Micul Saturnian”?

Octavian Soviany: Din perspectiva mea „Micul Saturnian” este un personaj prins între fel de fel de aspirații și idealuri contradictorii, slab și pe undeva rupt în interior. Există o parte buna în Lelian, dar există și o parte rea. În cele din urmă partea rea va reuși, în mare parte, să sugrume partea bună. Partea bună se găsește în poezia lui Lelian. Viața lui a fost un scandal însă s-a răscumpărat prin poezie.

Emilia Chebac: În ce stadiu sunteți cu scrisul? Ce vor descoperi cititorii în următoarele volume ale tetralogiei Lelian?

Octavian Soviany: Primele 3 volume sunt terminate, al patrulea este în lucru. Am scris o treime, iar dacă până în vară nu se întâmplă nimic special, sper să fie gata și ultimul volum.

Volumul al II-lea este, în principal, despre începuturile literare ale lui Lelian. Este momentul în care începe să bea fără măsură și este nevoit să facă față unor drame. Verișoara lui, Marie, moare și este foarte marcat. După ce se confruntă cu această tragedie își pierde și tatăl.

Volumul al III-lea, grosso modo, este volumul marilor iubiri ale lui Lelian. Dragostea pentru Mathilde care în roman se numește Thérèse și dragostea pentru Maxime care în realitate este Rimbaud. Este o relație foarte ciudată, între Lelian și Maxime, un fel de dragoste – ura. Nici eu nu știu exact ce a fost între ei, dar probabil că nici nu trebuie să știu. Dacă aș ști totul, povestea ar deveni la un moment dat prea evidentă. O poveste trebuie să fie limpede până într-un anumit punct, dar trebuie să aibă și parte ei de obscuritate care să-i ofere cititorului posibilitatea de a investiga în jurul personajului și de a-și construi propria idee.

Volumul al IV-lea va fi volumul marilor rupturi. Ruptura de Mathilde, ruptura de Rimbaud și anii de închisoare în care Lelian trece printr-o criza mistica. Romanul se termina cu despărțirea de Rimbaud.

Despre scriitorul Octavian Soviany

Emilia Chebac: La ce vârstă ați avut prima tentativă de scris?

Octavian Soviany: De mic mi-a plăcut foarte mult să mi se citească. Pe la 5-6 ani am început să scriu, cu litere de tipar, ceea ce numeam eu povești. Într-un caiet gros mai întâi făceam niște desene, iar apoi căutam să scriu povești care să se potrivească cu desenele respective. Ce-oi fi scris eu în caietul ăla habar n-am. Bineînțeles că e pierdut de mult, dar tare aș fi curios să știu.

Emilia Chebac: Nu se regăsește un astfel de episod și în roman?

Octavian Soviany: Faptul că știam deja să scriu cu litere de tipar să trec la scrisul de mână a fost un calvar. Apropo, dacă mă întrebați de elemente autobiografice strecurate în roman și personajul meu, Lelian, învață foarte greu să scrie cu litere de mână.

Emilia Chebac: Cum v-ați întâlnit cu poezia?

Octavian Soviany: În clasa a III-a m-am îmbolnăvit și n-am mai putut merge la școală. Cum nu aveam voie să ies afară la joacă mă plictiseam cumplit. La un moment dat mi-a venit ideea să fac niște poezii. Cum eram în faza Bolintineanu – Alecsandri am scris 4 poezii despre cele 4 anotimpuri. Un fel de imitație stângace după pastelurile lui Alecsandri.

Emilia Chebac: O amintire legată de scris?

Octavian Soviany: În clasa a V-a treceam deja toate poeziile într-un carnețel pe care într-o zi l-a găsit tata. Părinții mei nu știau cu ce mă ocup. A luat carnețelul și l-a dus la școală. Profesorul de română l-a ținut la el vreo lună după care mi l-a dat înapoi fără să-mi spună nimic. Corectase vreo 2-3 greșeli de ortografie.

În pauză colegii mei au venit la mine să vadă ce am scris în carnet. Nu am vrut să-i las (există un episod asemănător și în roman). În clasă era hărmălaie și când a intrat profesoara de serviciu (prof. de mate) m-a găsit pe mine vinovat și a spus: „un copil cuminte nu vine cu poezii la școala.” Drept pedeapsă mi-a dat câteva arătătoare peste spate. De atunci m-am învățat minte să nu mai duc poezii la școală, dar am continuat să scriu.

Emilia Chebac: Când ați publicat prima carte ?

Octavian Soviany: În timpul liceului am început sa scriu mai bine, dar nu am fost ceea ce se cheamă un talent precoce. Poeziile cu adevărat bune am început să le scriu în facultate. Primul meu volum a apărut când aveam 29 de ani.

Emilia Chebac: Cum ați trecut de la poezie la proză?

Octavian Soviany: S-a întâmplat. Într-o dimineață m-am trezit cu o idee în cap și m-am apucat să scriu proză, dar eu aveam impresia că e un poem. Mi-a plăcut ceea ce a ieșit și ca să mă umflu în pene am sunat-o pe Nora Iuga. Ne mai citeam din când în când unul la altul ce scriam fiecare. M-a ascultat și mi-a spus: „Măi, ție din chestia asta o să-ți iasă un roman.” Eu: „Aiurea roman.” Dar am tot scris mai departe. Până n-am ajuns la capăt n-am avut nici o clipă certitudinea că voi fi în stare să scriu un roman.

Așa a apărut primul meu roman – „Arhivele de la Monte Negro”. Este cartea la care țin cel mai mult dintre cărțile de proză. Pentru că este prima și pentru că am pus acolo foarte mult din mine, nu biografie, ci din stările mele interioare, obsesiile mele și visurile mele.

Emilia Chebac: În 2011 a apărut „Viața lui Kostas Venetis” o carte care a făcut valuri. Ați scris-o ușor?

Octavian Soviany: A fost o carte la care am lucrat 7 ani. În aceea vreme eram încurcat cu o lucrare de doctorat care a ieșit mai mare decât îmi propusesem, iar din cauza asta a trebuit să întrerup cartea 2-3 ani.

Emilia Chebac: Sunteți o persoană retrasă?

Octavian Soviany: Nu sunt o persoană singuratică, dar am foarte mult de lucru și evit ieșirile care sunt inutile. Am stat destul prin cârciumi, am trăncănit destul pe acolo și m-am tot arătat prin lume. Consider că e momentul să-mi văd de treburile mele pentru că viața este limitată. Nu o să trăiesc nu știu câte sute de ani și ar mai fi multe de scris. Timpul devine foarte prețios, mai ales de la o anumită vârstă încolo.

Emilia Chebac: Aveți un ritual al scrisului?

Octavian Soviany: La roman scriu dimineața. Ritualul este următorul: țigara și cafeaua de dimineață, recitesc ce am scris cu o zi înainte, eventual mai recitesc un capitol, iar apoi mă apuc de scris (media fiind de 2-3 pagini pe zi). Scriu destul de încet. Ăsta este exact numărul de pagini pe care mă pot concentra foarte bine, după aceea dau semne de oboseala mentală. Atunci când scriu un roman una din marile probleme este aceea că trebuie mereu să inventez întâmplări și la un moment dat imaginația obosește.

Emilia Chebac: Scrisul devine mai ușor odată cu trecerea timpului?

Octavian Soviany: Da, începe să se formeze o anumita rutină, dar și simțul critic se dezvoltă. Când scrii o frază care e prost construită îți dai seama imediat și-o refaci. Trebuie să ai răbdare în meseria asta. Lucrurile nu vin de la început. Există talente precoce în poezie, sunt cazuri celebre, însă în proză cu vreo 2-3 excepții n-au prea fost. Proza se scrie de la o anumită vârstă încolo. Când ai suficientă experiență de viață și ai despre ce scrie.

Emilia Chebac: Un cititor care v-a rămas în suflet?

Octavian Soviany: A fost o întâmplare care m-a impresionat. Este vorba de o poezie. Cineva care nu făcea parte din lumea literară, o persoană relativ modestă, cu studii nu strălucite a venit la mine într-o zi și mi-a spus că citind nu știu ce poezie, din nu știu ce volum al meu, a plâns. Asta m-a impresionat foarte puternic.

Despre traducătorul Octavian Soviany

Emilia Chebac: Se vede același stil atât în scris („Micul Saturnian” ) cât și în traduceri („Istoria familiei Sanson”). E ceva căutat?

Octavian Soviany: Eu nu am urmărit asta, dar dacă traducerea a ieșit bine mă bucur pentru că eu am ținut foarte mult să traduc „Istoria familiei Sanson”.

Emilia Chebac: De ce v-ați dorit să o traduceți?

Octavian Soviany: Sunt foarte interesat de istorie. În special de acele momente în care istoria îți lasă impresia că înnebunește, cum ar fi revoluțiile. Am avut întotdeauna predilecție pentru Revoluția Franceză și pentru Revoluția Bolșevică. Am citit destul de mult și despre una și despre alta, dar mai mult despre cea franceză. La un moment dat, am dat peste acest personaj celebru în felul lui, Charles Henri Sanson, călău pe vremea Revoluției Franceze care a tăiat peste 2000 și ceva de capete.

Instagram Emilia Chebac

Auzisem și ceva despre istoria familiei Sanson, aceea istorioară de dragoste (se găsește și în carte) care l-a determinat pe Charles Sanson de Longval să devină călău. Când am dat peste aceste memorii, le-am citit, și mi-au atras atenția sub 3 aspecte:
• în primul rând aceste informații sunt extrem de interesante
• apoi cartea e foarte bine scrisă
• și nu în ultimul rând, pentru ca sunt prezentate prin ochii unui călău or așa ceva nu se găsește pe toate drumurile.

Când i-am propus lui Andrei Ruse (de la Hyperliteratura) să le traduc la început s-a arătat foarte sceptic, dar după ce a citit câteva capitole a trecut brusc de la scepticism la entuziasm. Acum lucrez la volumul al II-lea în care sunt inserate însemnările lui Charles Henri Sanson – jurnalul din timpul revoluției care este teribil de interesant. Istoria văzută de un martor ocular prin lucrurile mărunte.

Emilia Chebac: O execuție care v-a impresionat în volumul al II-lea?

Octavian Soviany: M-a impresionat execuția girondinilor și tot procesul lor care după părerea mea a fost un proces bolșevic în toata regula. După ce citești „Istoria familiei Sanson” și alte cărți despre Revoluția Franceză îți dai seama că de fapt comuniștii nu au inventat nimic, că totul a fost experimentat mai întâi în Franța doar că nu se știa asta. Lenin era un foarte mare admirator al iacobinilor.

Cumplită este și execuția doamnei du Barry, fosta favorită a lui Ludovic al XV-lea . Charles Henri Sanson mărturisește că atunci când o ducea pe doamna du Barry la ghilotină îi venea să plângă. În tinerețea lui a avut o relație cu ea, pe atunci o fetișcană din popor crescută de un preot care frecventa familia Sanson.

Emilia Chebac: A fost numit „călăul Terorii”. Credeți că execuția lui Ludovic al XVI-lea l-a marcat?

Octavian Soviany: Până la execuția lui Ludovic al XVI-lea Charles Henri Sanson considera ca nu-și face decât meseria. A fost destul de deschis la ideile republicane, dar după decapitarea lui Ludovic al XVI-lea și tot ce a urmat după s-a schimbat foarte mult și a devenit monarhist. A încercat să execute cât mai rar.

Pe girondini nu i-a executat el. Sub pretext că trebuie să organizeze execuția (erau 21 de persoane de executat) l-a pus pe unul dintre asistenți lui să-i decapiteze. Altă dată când a trebuit să execute o tânără de 17 ani, nu a putut, i s-a făcut rău și a fugit de pe eșafod.

La bătrânețe trecea printr-o stare de dezechilibru, avea nervii foarte slabi și vedea peste tot sânge. Pe vremea consulatului Sanson ieșise deja la pensie. Napoleon a vrut să-l cunoască, l-a chemat la el și l-a întrebat: „Dumneata câte capete ai tăiat?” „Vreo 2000 și ceva” i-a răspuns Sanson. Iar la întrebarea lui Napoleon „Și cum poți să dormi liniștit noaptea ?” Sanson răspunde: Daca atâția regi și împărați au dormit liniștiți de ce n-ar dormi și un călău?

Emilia Chebac: Se pare că nu erau doar brute așa cum am fi tentați să credem?

Octavian Soviany: Călăii din familia Sanson erau oameni instruiți. În societate erau considerați niște paria, de aceea marile familii de călăi petreceau mult timp unii cu alții. Charles Henri Sanson mai avea 9 frați și toți erau călăi. La aceste întâlniri se povesteau amintiri de familie care au fost cu strictețe conservate de la o generație la alta. Dispuneau de serioase cunoștințe de medicină. Făceau acte de milostenie. Erau pasionați de teatru și citeau foarte mult. Henri Clement Sanson, ultimul executor din dinastia Sansonilor, îi frecventa pe Balzac și Dumas.

Despre omul Octavian Soviany

Emilia Chebac: Mulți ani ați fost profesor de limba și literatura română. O întâmplare care v-a marcat?

Octavian Soviany: Aveam o clasă de a V-a sau a VI-a. Într-o ora la dirigenție ne-am gândit noi să facem portretul prietenului ideal. Am scris pe tablă o serie de calități pe care ar trebui să le aibă prietenul ideal. S-a votat pentru fiecare dintre ele și pe primul loc a ieșit… bogăția. Asta s-a întâmplat prin 1990-1991.

Emilia Chebac: În ce perioadă din istoria omenirii v-ar fi plăcut să trăiți?

Octavian Soviany: În sec. XIX Belle Époque – Franța. Undeva pe la 1870-1871 după ce se termină cu războiul, cu Comuna și lucrurile sunt așezate până la Primul Război Mondial.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Octavian Soviany: Înainte să dau la Litere am dat la Filosofie și n-am reușit. Eram un copil naiv care avea impresia că acolo chiar o să fac filosofie. Când am văzut că la subiectul al II-lea la examen mi-a căzut: creșterea rolului conducător al partidului în epoca societății socialiste multilateral dezvoltate, am realizat cum stau de fapt lucrurile. Nu am scris nimic. Nu din spirit de fronda ci pur si simplu că nu știam nimic. Nu-mi trecuse prin cap că pentru filosofie trebuia să citesc și cuvântările lui Ceaușescu.

Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?

Octavian Soviany: Am văzut ce ați scris despre „Micul Saturnian” pe facebook și mi-a plăcut. Apoi am citit pe blog articolul cu Andrei Ruse. Este un interviu bun. (Îl gasiți aici.)

Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?

Octavian Soviany: Șerban Foarță – chiar dacă Iolanda Malamen a scos o carte de interviuri cu el cred că ar mai avea multe lucruri de spus.

Slavă Domnului că Octavian Soviany a decis să nu fie un copil cuminte. Altfel, astăzi nu am citi minunea asta de roman. Despre care eu cred, cu tărie, că a mutat linia orizontului în literatura română contemporană. Înainte să mă considerați o exaltată ar fi bine să îl citiți. Până și cei mai sceptici dintre cunoscuții mei au căzut răpuși: „Ai avut dreptate, e scrisă impecabil.” sau „Unde am trăit până acum de nu am auzit de Soviany?”. Nu mai spun de mesajele primite.

Moderez un club de carte Emilia, carți & cafea. Când am stabilit titlurile, pentru 2020, am preferat autori români: beletristică, romane istorice, memorii și jurnale. Am fost totuși generoasă, din 12 scriitori 4 sunt autori străini. Cred că literatura străină are parte de suficient PR ca să o mai promovez și eu. După ce am citit „Micul saturnian” am mai trimis în exil fără milă un autor străin, până la noi ordine. Acum e oficial, cartea lui Octavian Soviany va fi dezbătută la clubul meu de lectură.

Despre „Micul Saturnian”, Andrei Ruse, editorul lui Octavian Soviany, mi-a mărturisit: „Eu cred că e cartea anului ”

Las o recenzie despre „Micul saturnian” pe care am scris-o pentru Cooltura (o puteți citi aici)

Într-o lume editorială nebună „Micul Saturnian” este o întoarcere la normalitate. Rolul unei cărți nu este să șocheze sau să-ți impună o direcție, așa cum se întâmplă din păcate prea des în ultima vreme, rolul unei cărți este să te întroducă într-o poveste în care tu, cititor, ai dreptul la propria o opinie.

Suntem în aprilie. În izolare am citit 12 cărți, dar nici una n-a reușit să înlocuiască în inima mea cartea lui Octavian Soviany. Poate volumul II al serie Lelian?

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Fotografiile cu Octavian Octavian Soviany mi-au fost puse la dispoziție de Editura Hyperliteratura.

 

Categorii
Diverse Interviuri

Interviu cu Ana Rubeli – Aici a stat – despre patrimoniu și cărți

Ana Rubeli fondatoarea blogului Aici a stat

Pe Ana Rubeli fondatoarea contului de instagram Aici a stat am cunoscut-o „din like în like”. Deși ne urmăream reciproc în online, nu știam cine este omul din spatele acestui proiect. După fotografiile postate am crezut că este bărbat. Asta pentru că, unele dintre ele, erau făcute în locuri izolate, deloc recomandate pentru o femeie.

Ana și-a descoperit pasiunea pentru patrimoniu prin călătorii și cărți. De mică părinții au dus-o în locuri încărcate de istorie. Fiecare călătorie avea o tema: bisericile din Oltenia, din Bucovina, locuri din Transilvania etc. Atunci când părinții vorbeau cu localnicii, micuța Ana nu rata nici o poveste. Avea însă o slăbiciune pentru locuri secrete. Cum a citit foarte devreme, la 4-5 ani, a căutat singură să-și completeze cunoștințele despre spațiile care o atrăgeau.

Prietenii glumesc pe seama ei numind-o „fata cu semnele maro”. Asta pentru că de fiecare dată când vede un astfel de semn spune: „Trebuie să oprim! Sigur e ceva de cercetat.” Chiar dacă pleaca întotdeauna de acasă cu un plan bine stabilit, între timp, s-a împrietenit cu spontaneitatea. Deși o impresioneaza sacrul (bisericile), în topul preferintelor Anel sunt casele memoriale.

Întâmplător, sau nu, Ana Rubeli locuiește într-o casă cu poveste. A aparținut unui străbunic, fost negustor, tată a 4 fete și un baiat, care a construit câte o casă pentru fiecare copil. După 1989 părinții Anei au reușit să recupereze casa care li se cuvenea. În prezent, Ana este singura, dintre toți moștenitorii, care locuiește într-una din casele străbunicului.

Emilia Chebac: Cum ți-a veni ideea blogului Aici a stat?

Ana Rubeli: Scriam pe contul personal de facebook povești despre locurile pe care le vizitam. Tot timpul primeam comentarii: „Ce frumos, de ce nu te extinzi mai mult?” La un moment dat am primit un mesaj de la o persoană care se confrunta cu o problemă de sănătate și nu mai putea să călătorescă. Am realizat că fotografia mea din Australia, oricât ar fi de frumoasă, nu-i facea deloc bine. Motiv pentru care am decis să-mi fac o pagină de facebook și să nu mai postez pe contul personal. Eu renunțam să-mi mai hrănesc egoul și astfel nu mai declanșam frustrările altor persoane. Aveam să păstrez pentru mine experiențele din Seychelles și Mauriutis, iar pe pagina nou creată urma să postez doar despre Romania. Așa s-a născut Aici a stat.

Emilia Chebac: Cum ai ales numele blogului?

Ana Rubeli: Oriunde mergeam fotografiam toate plăcuțele memoriale. Aici a stat X, aici a stat Y. Și așa Aici a stat a devenit o entitate.

Emilia Chebac: Ce-ți dorești de la acest blog?

Ana Rubeli: Poveștile patrimonului să ajungă la cât mai mulți oameni, iar pe termen lung blogul să strângă o comunitate care să facă ceva concret pentru patriminiu. Cum ar fi să strângă fonduri pentru proiecte de restaurare.

„În spatele acestei imagini este o echipă” – Ana și Andrei Rubeli

Emilia Chebac: Cine este în spatele blogului Aici a stat?

Ana Rubeli: În spatele acestei imagini este o echipă. Andrei (soțul Anei) mă ajuta foarte mult. Nu aș avea curaj să mă aventurez singură în cautarea unui conac abandonat. El este cu hărțile și răbdarea. Eu vin cu documentarea și pasiunea.

Emilia Chebac: Care a fost primul vostru proiect?

Ana Rubeli: Vara trecută am dorit să ținem un concert la biserica fortificată din Hoghilag (lângă Sighișoara) cu orchestra inginerilor unde cântă și Andrei. Scopul nostru a fost să atragem oameni care să vină să viziteze biserica. Dar fiind prima noastră inițiativă de acest gen am avut mari emoții. Credeam că vor veni doar câteva persoane și spre surprinderea noastră biserica s-a umplut de oameni. S-a stat și în picioare. A fost extraordinar de frumos. Pe viitor, prin astfel de concerte, ne dorim să strângem fonduri pentru restaurarea orgii din biserică.

Biserica s-a umplut de oameni…

Emilia Chebac: Cine/ce te inspira în alegerea locurilor de vizitat?

Ana Rubeli: Semnul maro. Apoi nici cazările nu le caut la întâmplare. Prefer oricând un conac restaurat, o casă cu poveste decât un hotel impersonal. Aleg locuri unde proprietarii au pus suflet. Dacă intri în discuție cu astfel de oameni, cu siguranța, îți vor recomanda locuri interesante de vizitat în împrejurimi.

Semnul maro

Emilia Chebac: De ce te impresionează casele memoriale?

Ana Rubeli: Când intru într-o casă în care un om a creat mă umplu de energia locului. Indiferent că a fost scriitor, pictor, actor, profesor, e clar că acel om și-a pus sufletul acolo. Dacă știi să asculți regăsești toate trăirile lui – bucurii și tristeți – în acel spațiu.

Apartamentul Ion Minulescu

Emilia Chebac: O casă memorială de suflet?

Ana Rubeli: Apartamentele lui Liviu Rebreanu și Minulescu. Se pot vizita în Cotroceni în blocul profesorilor. Sunt ușa în ușă și deși nu au fost tocmai prieteni s-au respectat și ajutat reciproc. Apartamentele au o structură circulară care te poarta cu gândul spre sacru.

Apartamentul Liviu Rebreanu

Emilia Chebac: Ești atrasă de locurile secrete. Recomandă un loc mai puțin cunoscut din București?

Ana Rubeli: O clădire în stil neocalsic Vila Bosianu din Parcul Carol (face parte din ansamblul Observatorului Astronomic) unde însuși Alexandru Ioan Cuza a fost găzduit înaintea alegerilor din 24 ianuarie. Este o vila superbă, asemănătoare cu palatul de la Ruginoasa, cu niște elemente masonice extraordinare. Constantin Bosianu a fost om politic și un avocat de excepție.

Emilia Chebac: Studiile tale te-au pregătit de întâlnirea cu patriminul?

Ana Rubeli: Nu. Am absolvit 2 facultați fără nici o legatură cu patrimoniul: ASE – Finanțe banci și SNSPA – Comunicare și Relații Publice. Și un Master în Științe actuariale în Olanda.

Emilia Chebac: Care este profesia ta?

Ana Rubeli: Sunt actuar. Actuariatul este o meserie foarte grea și foarte rară în Romania. În prezent suntem 200 de actuari la noi în țară. (Ana este managerul unei echipe de 80 de actuari.)

Vila Bosianu din Parcul Carol

Emilia Chebac: Ai fost vreodată tentată să părăsești România?

Ana Rubeli: Când am plecat la studii în Olanda știam ca mă voi întoarce. Seva mea se trage din Romania, aici m-am născut și aici vreau să trăiesc. Eram conștientă că am misiunea să aplic modelul pașoptist. Datoria mea ca român, care studiază în afară, este să mă întorc și să fac ceva pentru România. Pentru țara asta pe care toți o critică.

Emilia Chebac: Primul tău contact cu istoria mare?

Ana Rubeli: Înmormântarea lui Corneliu Coposu. Eram pe umerii lui tata. M-a impresionat teribil tristețea lui tata și marea de oameni. Am crescut cu poveștile lui tata despre Regele Mihai și cum ar fi putut să fie țara asta dacă nu ar fi venit comuniștii. Tata mi-a transmis dragostea pentru personalitățile care au schimbat istoria sau au avut un rol important

Emilia Chebac: Ce închisori comuniste ai vizitat?

Ana Rubeli: Sighetul l-am vizitat de mai multe ori. Prima dată am fost cu tata. Îmi amintesc cât de răvășită am fost să-l văd plângând. Atunci nu știam nimic de Iuliu Maniu și Iuliu Hossu. Am fost la Aiud, la Făgăraș, dar încă nu am ajuns la Pitești. Nu mă feresc să intru în contact cu duritatea unor astfel de locuri, dar încerc să o înconjor de frumos. Dacă nu aș procede așa răul ar avea o putere mult prea mare asupra mea și m-ar copleși.

Emilia Chebac: O prejudecată spulberată în călătoriile tale?

Ana Rubeli: Făceam revelionul la un conac lângă Hoghilag. Era 31 decembrie, iar eu cu Andrei am mers să cercetăm împrejurimile. Când vrem să vizitam ceva căutam omul care are cheia. De obicei este învățătorul, primarul sau preotul. Am dat peste biserica fortificată și am întrebat un localnic unde găsim cheia. „La primar” ne-a răspuns. „Să deranjam un primar pe 31 decembrie?” Voiam să renunțăm, dar săteanul ne-a încurajat să mergem spunându-ne: „Mergeți, e un om extraordinar de bun!” Cine mai spune astăzi de un primar că este extraordinar de bun? Omul sfințește locul. Și lui ai putea să-i ei un interviu. O să-ți placă.

Castelul Bethlen din Criș

Emilia Chebac: O întâmplare tristă care te-a marcat?

Ana Rubeli: O vizită care mi-a rămas în minte a fost cea la castelul Bethlen din Criș în decembrie 2013, unde un domn în vârstă și demn ne-a deschis poarta (Gavrilă Olimpiu cred că îl chema). Castelul cu una dintre cele mai frumoase arhitecturi renascentiste din Transilvania, are un balcon superb cu colonade la primul etaj și un turn înalt destul de bine păstrat. Deși atunci lucra ca paznic al locului, relația sa cu domeniul și cu familia Bethlen este mult mai veche. Ne-a introdus în atmosfera locului povestindu-ne de perioada în care castelul era falnic, parcul dendrologic în stil englezesc era îngrijit, când se juca de-a v-ați ascunselea printre copaci împreună cu „domnișorii„ de la castel. Am aflat despre vremurile de grandoare, dar și despre cele de restriște pe care le-a trăit acest castel.

Domnul Olimpiu a fost martor, timp de 2 zile și 2 nopți, la percheziția castelului, din 1947. A privit cu neputință cum tinerii comuniști au ars în curte toate cărțile din bibliotecă familiei Bethlen. Nu știu dacă ce ne povestea era un mix între fantezie și experiențele trăite de strămoșii domnului Olimpiu (Nu am putut să-i aproximez vârsta, dar nici atât de bătrân nu cred că este). Nici nu contează prin amintirile cui privim atât timp cât suferința locului este limpede.

Pe timpul fostului regim, în anii 70, în curtea castelului s-au filmat scene din filmul „Enigma Otiliei.” Cele trei surori urmașe ale spiței Bethlen au recuperat domeniul în 2007, dar au nevoie de câteva milioane de euro pentru restaurare.

Domnul Olimpiu ne-a mărturisit, cu lacrimi în ochi, că nu va mai trăi sa vadă castelul restaurat. E bătrân, timpul trece, iar fonduri pentru restaurare se găsesc greu. Am plecat plângând, gândindu-mă la nedreptățile istoriei. Am închis ochii și-am încercat să-mi imaginez cum ar fi arătat acel loc, și România în general, dacă procentele rezultate în urma conferinței de la Ialta ar fi fost altele…

Exista și o vestea bună. Uniunea Pro Castrum Bethlen, fondată de cele trei surori moștenitoare: Anikó, Éva şi Ágnes Bethlen din Târgu Mures, se ocupă cu restaurarea castelului, iar domeniul se pare că va fi redat în câțiva ani circuitului turistic. Nu știu ce mai face domnul Olimpiu. Îmi doresc însă ca el să trăiască suficient să poată să vedea castelul renăscând din cenușă.

Conacul Victor Slăvescu – acum

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă?

Ana Rubeli: O întâmplare hazlie, tangențial vecină penibilul, a fost vizita la Conacul Victor Slăvescu (Vrancea), în octombrie 2018, chiar la începuturile proiectului „Aici a stat”. Eram în drum pe lângă Focșani, în căutare de conace. Zona Odobești-Vârteșcoiu-Cotești este extrem de bogată în clădiri cu poveste. În Cotești găsim, în centru, o poartă somptuoasă deschisă. Crezând că e muzeu, în curte se zărea o minunăție de conac impecabil restaurat, intrăm nonșalant pe poartă. Facem fotografii, încercăm să facem roată și era cât pe ce să și intrăm.

Ne pomenim lângă noi cu un domn distins care ne spune cu eleganță „Cum ați ajuns aici? O să vă rog să ieșiți, sunteți pe o proprietate privată.” Am încercat să bâiguim ceva, cum că poarta era deschisă, cum credeam că e muzeu, cum ne doream să-l vizităm. Nu am mai apucat să spunem nimic coerent, și am plecat cât am putut de repede. În mașină am realizat că am stat de vorbă cu Mihai Ghyka, strănepotul lui Mihai Orleanu (socrul lui Victor Slăvescu), cel care a restaurat conacul și care i-a redat viață începând cu septembrie 2014, cu prilejul Concertului SoNoRo Conac. Data viitoare ne vom face mai bine temele. Și cine știe poate vom reuși să intrăm invitați, nu prin pseudo-efracție.

Conacul Victor Slăvescu – în trecut

Emilia Chebac: Altă pasiune în afară de patrimoniu?

Ana Rubeli: Categoric cărțile. Deși sunt foarte sociabilă când am o carte în mână s-a terminat. În casa părinților, în camera mea, atunci când citeam aveam o poziție preferată. Mă sprijineam de pat, îmi luam cartea și un borcan cu compot făcut de bunica. Când teminam cartea era gata și compotul.

Emilia Chebac: De ce ai ales clubul meu de carte – Emilia,cărți&cafea?

Ana Rubeli: Până să te întâlnesc relația noastră s-a construit din like în like. Te urmăream pe instagram. După club te-am adăugat și pe facebook. În decembrie când tu ai recomandandat niște cărți (găsiți articolul care a inspitat-o pe Ana aici), eu am cumpărat 90% dintre ele. Am rezonat cu recomandările tale. Plus că mi-a plăcut numele tău – Chebac. Emilia Chebac sună foarte bine. Și a mai cântărit ceva foarte mult. Am sesizat din conținutul tău afilierea pentru regalitate.

Mi-a plăcut că la prima ediție a clubului ai reușit să aduni persoane din medii diferite și de vârste diferite. Librar, restaurator, ghid de travel, terapeut, fata de 18 ani pasionată de benzi desenate, dnu S. un povestitor incredibil de bun etc.

Cartea aleasa de tine Eugenia mi-a plăcut. Am recomandat-o și eu și acum am prieteni care citesc Eugenia. Incredibil cum s-a propagat cartea asta.

Cărturești Brașov

Emilia Chebac: Trecut, prezent și viitor despre cărți?

Ana Rubeli:
1. Trecut – am terminat „Jurnal de prințesă 1916-1918” – Nadeja Știrbey
2. Prezent – acum citesc în paralel mai multe cărți:
„La început a fost sfârșitul” memorile Adrianei Georgescu pentru clubul tău de carte
„Casele vieților noastre” – Antologie cu texte de Adriana Bittel, Ana Blandiana, Andrei Pleşu, Antoaneta Ralian, Barbu Cioculescu, Dan C. Mihăilescu, Gabriel Liiceanu, Gabriela Tabacu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Micaela Ghiţescu, Monica Pillat, Radu Paraschivescu, Tania Radu, Victor Ieronim Stoichiţă
„Povestea caselor” Bucuresti-orasul pierdut. Prefaţa e semnată de Alexandru Paleologu, iar textele sunt îngrijite de Andreea Deciu.Am găsit ultimul exemplar cu autograf la Târgul cărții.
3. Viitor – urmează să citesc „Bucureștii de altădată” – Constantin Bacalbașa

Cărturești Brașov

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Ana Rubeli: Vreau să promovez patrimoniul. Mă bucur când întâlnesc o persoană interesată de o discuție pe tema asta. Acum să nu-ți închipui că accept orice interviu. Am 2 criterii care mă fac sa spun da: prietenii și calitatea conținutului. Am intrat pe blogul tău și mi-a plăcut foarte mult cum scrii.

Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?

Ana Rubeli:
• Raisa și Nona Beicu – te-am auzit ca vrei un interviu cu un om fain de PR.
• Constantin Cioancă – muzeograf la Muzeul de Artă Apuseană ”Dumitru Furnică-Minovici”
• Alberto Groșescu – fotograf ARCEN
• Edmond Niculușca – fondator ARCEN

Emilia Chebac: Cât de important este ca oamenii să-și cultive pasiunile?

Ana Rubeli: Dacă fiecare din noi ne-am urma pasiunile oamenii ar fi mai buni și mai fericiți. Pământul asta ar arata cu totul altfel. Și dintr-o pasiune se pot face bani dacă știi să te lupți pentru ea.

Emilia Chebac: Ana de curând ai devenit mamă. Ce ți-ai dori pentru fiul tău Șerban?

Ana Rubeli: Să-și urmeze visurile.

A&A la Poarta Ecaterina – Brașov

Conversația cu Ana Rubeli m-a făcut conștientă că în România nu s-a născut încă generația care să fie încurajată de părinți/societate să-și urmeze visurile. Balet, pictura, să ajuți oamenii, să scrii? Nu se poate! Și cum o să trăiești? Și rând pe rând, generație după generație ne-am ascuns adânc în inimă visurile și am pornit să facem bani. I-am făcut, dar cu un pret ? Mulți ne-am pierdut sufletul și suntem nefericiți. A avea a devenit mai important decât a fi. Să nu ne mai miram ca România anului 2020 arata așa. Dar cum sunt o optimistă, cred că generația Anei nu numai ca va respecta visurile copiilor, mai mult îi va încuraja să le trăiască.

Când Ana Rubeli mi-a vorbit de cariera ei am realizat că nu știu nimic despre domeniul în care activează (o premieră pe blogul meu). Așa că am rugat-o să-mi explice ce face un actuar și spre surprinderea mea mi-a vorbit cu aceeași pasiune cu care îmi vorbise și despre patrimoniu. Cum îi reușește asta numai ea știe.

Dacă prietenii o numesc „fata cu semnul maro” pentru mine Ana Rubeli, fondatoarea blogului Aici a stat, va fi mereu „fata cu viziune”. În plină pandemie de coronavirus când toată lumea se panichează ea dă startul unui nou proiect.  Numai un vizionar poate țese visuri când totul în jurul lui se prăbușește. Iar fata asta inteligentă și plină de pasiune a venit la prima ediție a clubul meu de carte. Cine își închipuia atunci, că peste ceva timp, aveam să scriu primul articol despre blogul ei – Aici a stat? Succes Ana!

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Fotografiile sunt din arhiva personală a Anei Rubeli

A&A în curte la Institutul Național al Patrimoniului
Categorii
Cultură Interviuri

Laurențiu Stan: Pentru rolul părintelui Stavros am fost inspirat divin

Părintele Stavros

Interviul cu Laurențiu Stan este al 5-lea articol despre proiectul „Între chin și amin”. Trailerul filmului îl puteți vedea aici.

Puțini știu că Laurențiu Stan interpretul părintelui Stavros este inginer. Deși a terminat Institutul de Construcții, după ’89 s-a reorientat către IT și asta face și în prezent, pe lângă profesia de actor.”. Mărturisește că primele studii universitare le asociază cu o perioadă în care nu erai încurajat să gândești cu capul tău. Atunci alții gândeau pentru tine: părinții, școala etc.

Poate că nu ar fi ales niciodată actoria, fiind o persoana retrasă, dacă nu ar fi întâlnit-o pe Irina, actuala sa soție, care l-a încurajat pe acest drum. În 2017 au terminat amândoi Masterul de Arta Actorului, iar spectacolul lor de disertație, modificat pe parcurs, se bucură de succes și în prezent.

Irina și Laurențiu Stan

Referindu-se la proiectul lui Toma Enache – „Între chin și amin”- Laurențiu Stan mărturisește că „pentru rolul părintelui Stavros am fost inspirat divin”.

Emilia Chebac: Cum l-ai cunoscut pe Toma Enache?

Laurențiu Stan: Printr-o bună prietenă a Irinei, devenită a noastră, Izabela Barbu (Jezebel pe numele de scena) care cântă în spectacolul de succes „Erotopoetica”, regizat de Toma, în care el și joacă. Lucram împreună cu soția mea, Irina, la un spectacol și aveam nevoie să ne ajute un regizor. După ce am găsit textul ne-am întâlnit cu Toma de câteva ori. Era primavara lui 2018 și începusem să creionăm proiectul.

Împreună cu Elena, Toma Enache și Irina Stan la premiera filmului „Intre chin și amin” (București – Cinema Pro)

Emilia Chebac: Când ai început filmările la „Între chin și amin”?

Laurențiu Stan: Pe la jumătatea lui iulie 2018 Toma m-a sunat și mi-a spus: „Pe 4 august încep filmările, te aștept și pe tine”. Noi urma să plecăm în Grecia. Biletele erau luate, iar întoarcerea era pe 5 august. L-am simțit că s-a întristat. Era perioada de început în care o parte din distribuție încă mai oscilau între ba da, ba nu. Toma îmi povestise subiectul filmului. Deși urma să fac doar figurație eram atras de acest proiect. M-am sfătuit cu Irina și ne-am întors, din vacanță, mai devreme cu o zi ca să fiu din prima zi la filmări.

Emilia Chebac: Erai pregătit pentru figurație, dar în film l-ai jucat pe părintele Stavros. Cum ai primit rolul?

Laurențiu Stan: Îmi amintesc prima zi de filmare la Jilava. După ce am trecut de controlul de securitate am ajuns pe platou unde nu vrei să știi ce zăpăceală era. Toată lumea întreba pe toată lumea. Nu cunoșteam pe nimeni în afară de Toma. Nu numai eu, majoritatea erau în situația asta. M-am intersectat, la un moment dat, cu Toma care mi-a zis pe fugă: Vorbește cu Laurențiu (L. Dincă – regizorul secund) și spune-i să-ți dea textul pentru rolul părintelui Stavros.

Emilia Chebac: Cum a fost să filmezi la Jilava?

Laurențiu Stan: Eu am avut doar scene de interior, singură scenă exterioară a fost când cobor din mașină la închisoare. Era august, afară era foarte cald, dar în celule era un rece umed împregnat de un miros greu de descris. Dimineața mă îmbracam în zeghe pe care doar seara o mai dădeam jos. Pantalonii pe care i-am primit aveau o ruptură la unul dintre genunchi. Cum la multe scene, în timpul filmărilor, am stat în genunchi spre finalul zilei erau roși, iar acolo unde materialul lipsea piciorul sângera. Deși a fost greu la modul propriu, fizic, mi-a plăcut foarte mult.

Emilia Chebac: De unde ai aflat prima dată de fenomenul Pitești?

Laurențiu Stan: Îl ascultam pe Paul Goma, înainte de ’89, la Europa Liberă. Apoi am urmărit documentarul Luciei Hossu – Longin „Memorialul Durerii”.

Emilia Chebac: Din interviurile anterioare am aflat că exista o tensiune pe platou. Ce îmi poți spune despre asta?

Laurențiu Stan: Era o tensiune atât de densă încât o puteai taia cu cuțitul. Nu cred însă că era doar presiunea generată de faptul că că nu ne încadram în timpul de filmare. Sunt convins că era și încărcatura locului. Filmam într-un spațiu unde cruzimea a fost manifestată la maxim. Astfel de locuri au potențat în oameni datul lor natural. Bun sau rău. Asta a facut Piteștiul și toate închisorile comuniste.

Emilia Chebac: O întâmplare care te-a impresionat, în mod deosebit, la filmări?

Laurențiu Stan: Un coleg actor este adus bătut în celulă. Părintele Stavros îngenunchează, îi pune ceva sub cap baiatului rănit, încercând să-i aline suferința, și urmează o scenă cu o mare încărcătură emoțională pentru mine. Era prima dată când mă confruntam cu o astfel de violență chiar dacă era doar sugerată. După ce am terminat partea mea m-am așezat pe un pat și așteptam să văd ce se mai întâmplă. Am simțit miros de tămâie. Cum mirosul devenea din ce în ce mai puternic, am ieșit din celulă să identific sursa. La un moment dat, am văzut ceva parcă desprins din Tarkovski. Imaginează-ți o sală suficient de mare, de 50-60 m², căreia să nu-i vezi pereții datorită întunericului, iar în centru un preot și 4-5 măicuțe cu lumânări în mâini. Și acum când îți povestesc mi se face pielea găină.

Aveam să aflu mai târziu că o dată pe lună preotul de la Paraclisul de la Jilava face o slujbă de pomenire pentru sufletele celor morți acolo. Exact slujba aceea am văzut-o eu.

Emilia Chebac: Cu ce sentiment te-ai apropiat de rolul părintelui Stavros?

Laurențiu Stan: La Chișinău au fost 2 proiecții. Prima dintre ele a fost oferită foștilor detinuți politici deportați în Siberia și urmașilor lor. Erau în sală oameni de 70-80 de ani. E foarte greu să spui ce a fost mai crunt Piteștiul nostru sau Siberia lor. E clar că vorbim de același lucru – un sistem totalitar de o cruzime maximă. Vedeam cum le curg lacrimile. Am realizat cât de mare este responsabilitatea pe care o ai când faci parte dintr-un asemenea proiect. De un astfel de subiect nu te poți apropia decât cu pioșenie.

Emilia Chebac: Un spectator care te-a identificat cu părintele Stavros?

Laurențiu Stan: Cred că eram la Tg. Jiu. Așteptam lângă bannerele filmului pe cei care voiau să facă poze cu noi. În zăpăceala aceea de nedescris s-a apropiat de mine un domn în vârsta și mi-a spus: „Sărut mâna, parinte!” Apoi s-a aplecat și mi-a pupat mâna.

Emilia Chebac: Ai o voce foarte blândă ideală pentru un preot. Ți-a mai spus cineva asta?

Laurențiu Stan: Dna Lili Gavrilescu secretara de platou, o dna de 70 de ani care a lucrat cu cei mai mari regizori ai României. Este persoana care stă cu ochii lipiți de monitor tot timpul. Are un cărțoi gros (scenariul) în care își face tot soiul de notițe. Ea urmărește toate racordurile, inconsistentele, detaliile despre machiaj, îmbrăcaminte etc. Este o dnă credincioasă care mi-a spus la un moment dat: „Asta este rolul tau!”. Mi-a mai spus și că vorbesc cu foarte multă blândețe și că așa își imaginează ea un preot.

Vali V. Popescu

Emilia Chebac: Colegi de platou de care te-ai apropiat în timpul filmarilor?

Laurențiu Stan: Vali V. Popescu este un om extraordinar motiv pentru care, cu siguranță, are relații speciale cu foarte mulți oameni nu numai cu mine. În celulă în timpul filmarilor, între noi s-a dezvoltat o conexiune peste medie și așa s-a legat o prietenie.

Și cu Kim Ciobanu am vorbit o grămadă. Citea o carte care mi-a atras atenția și am intrat în vorba. Afinitățile le simți, nu le gândești.

Emilia Chebac: În familia ta au fost deținuți politici?

Laurențiu Stan: Din fericire pentru mine nu, dar bunicul Irinei a fost închis politic 8 ani, dintre care 3 la Pitești. Ea când a văzut filmul a plâns încontinuu gândindu-se cât a pătimit, bunicul ei, în pușcărie. Când a fost eliberat nu a povestit nimic, nimănui, dar cred că nu a fost singurul supraviețuitor care a ales tăcerea.

Emilia Chebac: Este suficientă tehnica la un actor?

Laurențiu Stan: Înainte de fiecare spectacol mă rog să devin acel instrument care să sune acordat. Sunt convins că un actor, oricât ar fi de bun, dacă nu are har divin rămâne doar un bun tehnician.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Laurențiu Stan: Sunt onorat să vorbesc despre proiectul „Între chin și amin” și vreau să ajungă la cât mai multe persoane.

Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?

Laurențiu Stan: Irina Luana Stan

Emilia Chebac: Dacă ar fi să-i mulțumești Irinei ce i-ai spune?

Laurențiu Stan: Dincolo de dragostea pe care i-o port, recunoștință pentru experiența pe care o trăim împreună pe scenă și separat în astfel de proiecte. O bucurie pe care n-aș fi avut-o fără ea.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Laurențiu Stan: Un muzician care nu a fost difuzat niciodată la radio – Frank Zappa (există doar o exceptie – melodia „Bobbi Brown”). Zappa a fost un soi de răzvrătit, dar unul integru. A cântat cea mai neconvențională muzică și a făcut bani urmându-și crezul. S-a bătut toată viața cu lui cu establishmentul din America și cu toți ipocriții.
După arșita de afară, atunci când intra în celulă, Laurențiu Stan simțea cum împreună cu picioarele îi îngheața și sufletul. Dar într-o zi, în încaperea aceea împregnată de duhoarea morții, mirosul de tămaie a fost mai puternic decât intimitatea răului.

Îndiferent că au experimentat „Piteștiul nostru sau Siberia lor” deținuții politici nu și-au permis nicidată luxul depresiei. După ce au părăsit Iadul, și-au pus la păstrare traumele în cel mai ascuns ungher al minții și cei mai mulți au ales să tacă pentru a-și proteja familiile. Astăzi este momentul ca adevărul pentru care acești oamenii au fost dispuși să lupte, unii chiar să moară, să fieeliberat. Filmul lui Toma Enache rupe lanțurile. Nu numai că readuce în actualitate o pagină de istorie marginalizată, mai mult „Între chin și amin” reușește să redea acestor eroi demnitatea. Rolul părintelui Stavros, interpretat admirabil de Laurențiu Stan, este dovada că rezistența preoților torturați și uciși la Pitești, Jilava și în restul pușcăriilor nu a fost în zadar.

Proiectul „Între chin și amin” a generat o prietenie. Vă las să citiți ce a spus Vali V. Popescu despre Laurențiu Stan.
„Cuvintele nu pot cuprinde tot ce simt pentru Laurențiu Stan. Ca om, a fost ancora de liniște și încredere la filmări. Cu actorul, mă rog să ne reîntâlnim pe scenă sau pe platoul de filmare cât mai curând. Țin minte că m-a invitat într-o seară, pe când eram la filmări la București, la un spectacol în care juca alături de soția lui. Îl urmăream și mă gândeam: omul ăsta e genul de actor care joacă cu sufletul, ce noroc pe mine că l-am cunoscut.”

În ianuarie am spus că 2020 va fi, pentru mine, anul „Între chin și amin”. Despre proiectul lui Toma Enache nu poți povesti doar într-un singur articol. Al 6-lea interviu despre acest proiect este deja în lucru și va aparea în luna mai. Cu cine? Aveți răbdare.

Restul articolelor despre proiectul „Între chin și amin”:
• Recenzia filmului o puteți citi aici.
• Interviu cu Toma Enache, regizorul film, aici.
• Interviu cu Vali V. Popescu, rol principal masculin, aici.
• Interviu cu Ana Pârvu, rol principal feminin, aici.

Scriu pe emiliachebac.com . Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Categorii
Cultură Interviuri

Interviu cu actrița Ana Pârvu despre experiența „Între chin și amin”

Lia – ( Credit foto: Mihai Cotimanis)

Recenzia filmului „Între chin și amin” a fost articolul în care am pus cel mai mult suflet din tot ce am scris pe blog în 2019. Am conștientizat valoarea acestui proiect văzând cum gală după gală, oraș după oraș, în România, dar și în străinătate un lanț invizibil i-a legat pe românii de pretutindeni. Deși am văzut filmul de mai multe ori, se pare că emoțional încă nu mă puteam desprinde. De aceea, am hotărât, în 2020, să public în continuare articole despe acest film. Primul este un interviu cu actrița Ana Pârvu interpreta Liei, logodnica lui Tase Caraman.

Ana Pârvu și-a dorit de mică să devină actriță. Cu lumea teatrului a interacționat devreme. La primele spectacole pentru copii venit de mână cu bunicii și părinții. Avea 8 ani când a asistat la o piesă de teatru și a simțit că locul ei nu este în sală ci pe scenă. De atunci, la școală, nu a mai ratat nici un curs de teatru. Cum peste tot i se spunea că are potențial, continuă cursurile și în liceu și din acel moment toată energia ei se îndreptă spre actorie. Asta a făcut-o să se distanțeze de orice altceva. Deși totul a pornit în joacă și în prezent crede că actoria este o joacă, asta deoarece profesorii cu care a studiat i-au spus constant:„ Joacă-te cu rolul tău”.

La terminarea liceului, la 18 ani, plecă la facultate, în Marea Britanie, să studieze teatrul. Căuta un loc unde modul de abordare a actoriei să fie total diferit față de ce lăsase acasă.

Studenta Ana Pârvu și-a făcut o promisiune. Să meargă la orice casting indiferent cât de mare sau mic va fi rolul. Nu voia să rateze nici o șansă. Deși era în străinătate la studii, când a fost chemată la castingul pentru rolul Liei, logodnica lui Tase Caraman, din filmul „Între chin și amin” a luat avionul și a venit în România. Nu știa atunci că va distribuită într-un film care avea să scrie istorie în cinematografia românească.

Emilia Chebac: De ce ai ales să studiezi actoria în stăinătate?

Ana Pârvu: În România ai foarte mult material de învățat, pe când în Anglia ai de pregătit doar un monolog contemporan și unul din Shakespeare. Îi interesează cum abordezi cele 2 stiluri nu capacitatea ta de memorare. Modul cum intri în rol. Când te concentrezi pe multe lucruri riști să nu faci nimic bine. Dar dacă ai de pregătit doar 2 te duci mult mai în profunzime.

Emilia Chebac: Un om care ți-a văzut potențialul pentru scenă?

Ana Pârvu: Toți mi-au spus asta. Sună a laudă, dar așa a fost. În același timp îmi mai spuneau: „ai un potențial enorm , dar te culci pe o ureche”. Mult mai târziu m-am prins că talentul nu este suficient. Din fericire acum sunt mult mai motivată ca în trecut.

Emilia Chebac: Când ai decis că e momentul să tratezi serios actoria?

Ana Pârvu: Eu sunt foarte competitivă, în același timp și foarte leneșă, dar dacă sunt suficient de atrasă de un proiect mă mobilizez. Sunt tânără și e normal să vreau să arăt de ce sunt în stare. Am intrat devreme în lumea actoriei și am crezut că totul va decurge ușor. Regret perioada din liceu când aveam timp și aș fi putut repeta mai mult.

La facultate, în Anglia, primul an a fost de acomodare, dar în anul doi am decis: Gata sunt pregătită!

Emilia Chebac: În prezent urmezi un master în actorie în Anglia?

Ana Pârvu: Master e foarte mult spus. E o specializare cu o companie de teatru RAaW London unde timp de 1 an și jumătate voi face o pregătire asiduă. Cursurile pun accentul mai mult pe partea practică. La finalul studiilor, oamenii de la RAaW London vor deveni agenții mei și mă vor ajuta să-mi găsesc roluri. Petrecând atâta timp împreună au ajuns să mă cunoască profesional, dar și personal. S-a creat astfel o relație, au ajuns să le pese mai mult de mine, iar asta este foarte important.

Emilia Chebac: Un om, de la RAaW London, care ți-a oferit suport emoțional când te simțeai pierdută?

Ana Pârvu: Profa mea. Pentru mine ea nu este doar profesor este și un mentor. Am trecut prin experiențe asemănătoare. A plecat din Australia la 18 ani și a venit în Londra. Singură și-a căutat drumul și i-a luat ceva timp până să-l găsească. De aceea empatizează foarte mult cu mine, iar chestia asta mă ajută. Înțelege cu ce mă confrunt. Mi se pare foarte frumos, iar pentru asta îi mulțumesc din tot sufletul!

”După filmul asta m-am bucurat de orice mi-a oferit viața, chiar și de dramele care înainte mă deranjau.” Credit foto: Mihai Cotimanis

Emilia Chebac: O întâmplare de la filmări când te-au copleșit emoțiile?

Ana Pârvu: La scena finală din filmul lui Toma „Între chin și amin”. Când Lia aude muzica lui Tase, la radio, și-și revine din amnezie. Aveam niște emoții îngrozitoare pentru că trebuia să plâng. Nu-mi iese atât de ușor cum mi-aș dori. Eram terorizată știind că toată lumea o să stea cu ochii pe mine și o să mă judece. Mă gândeam ce m-ar putea face să plâng. Toma era nervos. Cu cât îl vedeam mai tensionat cu atât mă blocam mai tare. Pe mine muzica lui Wagner mă emoționează foarte tare, așa ca Toma mi-a pus Wagner, dar nu a mers. De fapt nu a mers nimic. Mi-am spus: fie ce- o fi, mă fac de râs! Abia după ce am terminat filmarea am reușit să plâng.

Credit foto: Mihai Cotimanis

Emilia Chebac: Toma are o expresie pe platou: „Bravo, perfecțiunea a fost depășită!” Ți-a spus vreodată asta?

Ana Pârvu: Mi-a spus-o de mai multe ori. În contextul filmărilor, cu stres constant, când auzeam „Bravo Ana, perfecțiunea a fost depășită!” parcă se cobora Duhul Sfânt. Vorbele lui Toma mă încurajau și mă linișteau.

Emilia Chebac: Știai de fenomenul Pitești înainte de filmări?

Ana Pârvu: Foarte vag, de la o prietenă din Sighet. A făcut la un moment dat în primul an de facultate (în Anglia) un proiect despre Memorialul Durerii.

Emilia Chebac: Fiecare personaj din film pornește de la un caz real, într-o proporție mai mare sau mai mică. Știi de unde unde s-au inspirat scenariștii filmului pentru personajul tău?

Ana Pârvu: Se pare că semăn cu Îngerul Speranței de la Gherla. În primul scenariu personajul Lia era inspirat de o fată arestată la 15 ani.

Am admirat curajul ei. Chiar dacă acțiunile mele în al II- lea scenariu au devenit mult mai limitate am păstrat de la personajul real speranța. Tase Caraman a supraviețuit la Pitești gândindu-se la Lia.

Goana după câmpul cu maci și… atacul țânțarilor

Emilia Chebac: Există o scenă foarte frumoasă în film cu un câmp de maci. Totul pare minunat, dar în realitate cum a fost filmarea?

Ana Pârvu: Sigur ți-a povestit Toma cât am alergat, în toată Dobrogea, după maci. Toma este un artist în adevăratul sens al cuvântului. Când știe că ceva e foarte bine din punct de vedere vizual și dă un plus de valoare proiectului nimic nu-i stă în cale. Am fost la Kogălniceanu, la Corbu, pe autostradă. Dar unde n-am fost? Când în sfârșit l-am găsit, nu vrei să știi cum ne-au pișcat țânțarii. La finalul filmărilor aveam peste 30 de ciupituri numai pe o mână. Ne-au terminat.

Emilia Chebac: Cum te-ai pregătit pentru acest rol?

Ana Pârvu: Am început prin a vorbi cu părinții și bunicii. În familia tatălui meu li s-au luat pământurile și cineva din familia a fost închis. O rudă mai îndepărtată. Bunicul din partea mamei a lucrat la Canal. În felul asta a avut tangențe cu deținuții politici. Mi-a spus că acei oameni proveneau din elita țării. Îi auzea cum cântau arii din opere celebre. Când a interacționat cu ei a realizat că ceva era în neregulă. Oamenii aia valoroși nu păreau deloc periculoși așa cum li se inoculase de către comuniști. Bunicu îmi spunea că erau oameni buni, care se susțineu unii pe alții pentru că erau singurii care își puteau înțelege condiția.

Emilia Chebac: O amintire din timpul filmărilor care va merge cu tine toată viața?

Ana Pârvu: Este în film o scenă în care Lia se duce după Tase la închisoare și dă peste un morman de cadavre. A fost momentul în care eu nu am văzut manechine (precizez erau manechine nu figuranți) ci cadavre. Chiar am crezut că sunt morți adevărați. Atunci am realizat monstrozitatea acelor timpuri și cât de îngrozitor a fost tot ce s-a întâmplat atunci. În scenă ar fi trebuit să mă sperii de cineva, dar nu mai eram capabilă de nimic. Mi-e greu și acum când povestesc. A fost o chestie viscerală.

Emilia Chebac: În film tu nu ai scene în pușcărie. Ai văzut Fortul 13 Jilava?

Ana Pârvu: Eu nu am scene, dar l-am vizitat. Te cuprinde o răceală instant când intri în acel loc. La un moment dat am rămas singură și crede-mă nu știam cum să ies mai repede de acolo. Asta în condițiile în care nu sunt deloc fricoasă. Am avut un istoric plus pe Toma care ne-au introdus în atmosferă de atunci. Ne-au povestit grozăviile care s-au petrecut în închisoare. Eram pe coridor și au deschis ușa la o cameră extrem de mică și ne spuneau că acolo stăteau peste 300 de persoane fără lumină. Când îi aduceau li se repartiza un loc la ușă și pe măsură ce sănătatea li se degrada erau mutați. Când ajungeau la geam era semnul că erau pe moarte. Oamenii mureau măcinați de lipsuri, răpuși de boli sau dispăreau în urma torturilor. Colegii mei care au filmat acolo au fost extrem de marcați. (În Mărturii… Mărturii… – Gheorghe Andreica spune ca în reduitul de la Jilava unde încapeau în mod normal 100 de oameni, se înghesuiau chiar și 300-400 de oameni)

Ana Pârvu

Emilia Chebac: Cum crezi că te-a schimbat acest rol?

Ana Pârvu: Rolul asta m-a ajutat să înțeleg că față de ce au trăit acești oameni, dramele noastre sunt nimic. După filmul asta m-am bucurat de orice mi-a oferit viața, chiar și de dramele care înainte mă deranjau.

Emilia Chebac: Care a fost atmosfera la filmări?

Ana Pârvu: Mi-a plăcut la nebunie. A fost primul rol principal. M-am simțit ca într-o tabăra. Stresul a apărut datorită problemelor tehnice, dar mai ales pentru că toată lumea își dorea ca acest proiect să iasă cât mai bine. Nu era un stres generat de o atmosferă ostilă între noi. Acest tip de stres cu care m-am confruntat la „Între chin și amin” mi-a placut, m-a ținut în priză.

Emilia Chebac: Ce poți spune despre întâlnirea cu Toma Enache?

Ana Pârvu: Când l-am întâlnit pe Toma aveam 18 ani, eram încă un copil. Toma este și el un personaj în sine. E carismatic, jovial, vorbește mult, iar eu nu știam cum să abordez situația. Când ne-am cunoscut eram în punctul zero al experienței mele cinematografice. Acum sunt mult mai relaxată, atunci eram formală și rușinoasă. L-am luat foarte în serios, dar pe măsură ce am început să ne cunoaștem a întervenit o amiciție între noi, iar acum ne înțelegem extrem de bine. Când intram în impas la filmări mă încuraja și vorbea cu mine. Aveam doar 18 ani și eram cea mai mică dintre toți actorii (cu excepția fetiței de 10 ani care juca rolul copilul meu în film).

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Ana Pârvu: Bunicul meu. E un model de viață foarte bun și un om plin de pasiune. A pictat toată viața lui. Îl aprecieaz pentru că a reușit să-și păstreze vie creativitatea chiar dacă a înaintat în vârstă. Pentru el pictura este ca aerul pe care îl respiră. Poți vorbi orice cu el. E un om foarte curios și citește foarte mult.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Ana Pârvu: Pentru că îmi doream ca experiența mea și a întregii echipe sa ajungă la public. Mai ales la cei care nu au luat încă contact cu această parte a istoriei.

Emilia Chebac: Ce ai dorit să transmiți prin personajul tău, Lia?

Ana Pârvu: Sunt conștientă că au fost multe „Lia” care, spre deosebire de mine, au vărsat lacrimi reale. Jucând acest personaj, pe care l-am perceput ca pe unul colectiv, m-am simțit puternic motivată de ideea aducerii unui omagiu fiecărui suflet care prin chinul lui a construit personajul „Lia”… Un personaj care, în prezent, la rândul lui încearcă să ducă povestea mai departe pentru ca așa ceva să nu se mai întâmple niciodată.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Ana Pârvu: Eram într-o relație în care lucrurile nu mergeau deloc bine, dar cu toate astea când s-a terminat, pentru mine, a fost sfârșitul lumii. 9 luni am stat ca într-un incubatot și-mi plângeam de milă. Frica de singurătate m-a ținut captivă într-o relație care nu mă făcea fericită. Apoi mi-am spus că e cazul să-mi văd de viața mea. Am început cu curs de de vară la Londra, apoi a aparut proiectul „Între chin și amin” pentru ca la final să ajung într-o călătorie spirituală pe Kilimanjaro. Am înțeles că pot să-mi depășesc limitele. Se pare că un eșec te motivează mult mai mult decât confortul.

Emilia Chebac: Un model care de inspiră?

Ana Pârvu:
• Pe plan personal – mama care este o persoană foarte spirituală. Eu mai am mult până să ajung la nivelul ei. Mama iubește necondiționat. Mă inspiră foarte mult bunătatea ei. De la ea am învățat cât de important este ce insufli celor din jur și ce lași în urma ta.
Profesional sunt foarte mulți actori care mă inspiră, dar aș vrea să mă opresc la Sarak Kane. A scris 5 piese de teatru. Despre ea am scris și în dizertația mea. M-au inspirat mai ales discuțiile despre traumă, cum se raportează societatea noastră la război, cât de superficiali suntem în abordarea subiectelor cu adevărat reale.

Emilia Chebac: Cum vezi tu parcursul tău profesional?

Ana Pârvu: Prefer un drum mai lent și valoros, decât ceva comercial rapid și bazat pe compromisuri. Așa am fost crescută. Eu n-am ales meseria asta pentru faimă. Sunt destul de rușinoasă și-mi este greu să ies din zona de confort. Uite cu tine tine e ok, dar sunt jurnaliști care pun întrebări gen tabloid, iar asta mă blochează. Poate că la un moment dat pusă în postura de a nu muri de foame o să accept și proiecte comerciale, dar nu voi renunța niciodată la proiectele cu adevărat valoroase. Îmi plac filmele europene care nu vând prea bine și care, din păcate, sunt prea puțin apreciate de publicul larg.

Emilia Chebac: Care crezi că e motivul pentru care oamenii continuă să se tortureze unii pe alții?

Ana Pârvu: Întâmplările de la Pitești, sub o forma sau alta, se vor întâmpla frecvent pentru că noi oamenii suntem singura specie care ne autodistrugem. Evoluam tehnologic, dar nu și spiritual.

Un nou proiect

Emilia Chebac: La ce proiect lucrezi acum?

Ana Pârvu: Tocmai ce am terminat filmările la un scurtmetraj de acțiune – „Zorii Nopții” – pe care l-am scris împreună cu Darius Onica Dragomir (care a fost și director de imagine pentru acest proiect). Filmul a fost regizat de Theodor Ionuț Popescu, iar din distribuție au făcut parte, pe lângă alții, George Burcea și Valentin Teodosiu. Eu joc rolul unei detective care are misiunea de a detrona afacerea cu droguri a unui mafiot. Deși povestea este una clasică, cu care mulți amatori ai acestui gen sunt obișnuiți, sunt de părere că filmul o să aducă o notă de prospețime în contextul filmelor produse în România. Atât prin imagine, cât și prin complexitatea jocului actoricesc.

La finalul interviului cu actrița Ana Pârvu conversația a continuat. Deodată telefonul a început să vibreze și ecranul dădea semnale că cineva o apelează. Era mama Anei. Deși i se luminase chipul, ezita să răspundă. Am avut brusc sentimentul că nu ar trebui să mai prelungim nici un minut întânirea noastră. A răspuns, iar apoi mi-a mărturisit că deși venise de o săptămână în România nu a avut timp să ajungă acasă. În singura ei zi liberă (din cele 2 săptămani de filmări) avea interviul cu mine, iar apoi mergea să-și întâlnească mama, care venise special de la Constanța să își vadă fiica. Ne-am luat rămas bun, nu puteam să las o mamă, despre care Ana mi-a vorbit atât de frumos, să aștepte.

Dacă vreți să aflați mai multe despre povestea filmul „Între chin și amin”:
• recenzia filmului – aici
• interviu cu Toma Enache (regizorul filmului) – aici
• interviu cu Vali V. Popescu (rol principal masculin) – aici

Scriu pe emiliachebac.com . Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

„Îmi plac filmele europene care nu vând prea bine și care, din păcate, sunt prea puțin apreciate de publicul larg.”
Categorii
Cultură Interviuri

Radu Botar actorul care în „Cardinalul” a făurit frumosul

Am plecat să mă întâlnesc cu actorul Radu Botar pentru un interviu. Sau cu Episcopul Iuliu Hossu? Interpretarea lui, care se apropie de perfecțiune în Cardinalul, l-a adus pe „Episcopul Unirii” înapoi. În inimile noastre, ale românilor, acolo unde îi este locul.

Ne-am întâlnit la Cărturești. Nu aveam emoții. Văzusem filmul de 3 ori. Multe scene și replici îmi erau familiare. De altceva îmi era teamă. Știam că trebuie să am grijă. Grijă pentru sufletul unui om pe care viața l-a supus, în ultima vreme, la grele încercări. Grijă ca întrebările mele să nu îndurereze inutil, grijă să nu rămân în inima acestui om doar ca o persoana care îi calcă în picioare viața privată și grija să transform acest înterviu într-o întâlnire frumoasă.

Trăim într-o lume anormală în care actorii cu har sunt devansați de vedete. În ciuda acestui fapt 2019 a fost un an de revelație în cinematografia românească. Un an de întoarcere la normalitate. Toate rolurile importante au fost luate de astfel de actori, din păcate, prea puțin cunoscuți: Radu Botar în „Cardinalul”, Roxana LupuMaria, Regina României” și Vali V. Popescu„Între chin și amin” .

Actorul Radu Botar joacă de peste 30 de ani pe scenele teatrelor din țară (Teatrul din Turda, în prezent la Teatrul de Nord din Satu Mare, plus colaborări la Oradea, Tg. Jiu, Petroșani etc.) Din când în când, prea rar după parerea mea, s-a întâlnit cu filmul. Cardinalul este al V-lea film și primul rol de anvergură. Când regizorul Nicolae Margineanu i-a oferit acestă șansă, performanța acestui actor a lăsat o țară întreagă mută de admirație.

Îmi amintesc când am văzut prima data filmul. În fața mea, pe ecran, era Iuliu Hossu, primul cardinal al nației române. La final mi-au trebuit minute bune să-mi revin. Doamne, cine-i actorul asta? Și atunci mi-a încolțit un gând: trebuie să-i iau un interviu.

Radu Botar, Maria Botar și regizorul Nicolae Mărgineanu

Emilia Chebac: Vă mai amintiți momentul când ați fost contactat, pentru prima dată, de dl. Mărgineanu?

Radu Botar: Eram într-o benzinărie, lângă hotel Napoca, așteptând un microbuz să ajung la Satu Mare. A sunat telefonul. Era o vreme ca asta de astăzi. (O ploaie torențială, frig, un vânt care te punea la pământ.)
– Buna ziua! Sunt regizorul Nicolae Mărgineanu.
– Poftim?
– Sunt regizorul Nicolae Mărgineanu. Am nr. dvs. de telefon de la actorul Bogdan Nichifor. Ne vedem la casting. (Nu îl mai văzusem pe Bogdan de când era mic.)
– Nu pot acum. Mă duc la Satu Mare. Nu cred că sunt potrivit. (De ce mă caută pe mine pentru „Cardinalul”? Nu semăn cu Iuliu Hossu. Mă întrebam: oare ce poze a văzut dl. Mărgineanu cu mine? Acum 5-6 ani eram într-un fel, acum sunt altfel.)
– Ba nu. Vino aici!
– Bine, vin.
M-am dus convins că nu am nici o șansă.

Emilia Chebac: De ce v-a recomandat Bogdan Nechifor pentru rolul episcopului Iuliu Hossu?

Radu Botar: Bogdan mi-a amintit că, în urmă cu mulți ani, tatăl lui, care făcuse grafica unei cărți de poezii, m-a rugat să fac ceva pentru lansarea acelei cărții. Am creat un moment cu Bogdan și sora lui. Aceea întâlnire l-a marcat atât de tare pe Bogdan încât a devenit actor. Când dl. Mărgineanu nu găsea interpret pentru personajul principal din „Cardinalul” , deși testase mai mulți actori, Bogdan i-a spus: „Cunosc eu un actor din Turda”. Au făcut rost de numarul meu și m-au contactat.

Emilia Chebac: Cum a decurs proba pentru Iuliu Hossu?

Radu Botar: Când am deschis ușa am văzut un om mic, cald, pâinea lui Dumnezeu (regizorul N. Mărgineanu). M-am gândit la cântecul celor de la Taxi „Dumnezeu iubește spațiile mici”. Dintr-o dată m-am relaxat și m-am simțit foarte bine. A avut atâta răbdare cu mine. Asta m-a ajutat pentru că eram aerian, veneam direct de la gară. Am dat probele cu Ioan Andrei Ionescu, Richard Bovnoczki, Radu Bânzaru și Ovidiu Crișan. Toată lumea se bucura. „O să vă dăm răspunsul peste 2-3 zile.”

Era duminică și eram în tren când am primit răspunsul.
– Ce faceți? Hai să vă fac duminica frumoasă. Ați luat rolul!
– Poftim?

Emilia Chebac: Nu v-a speriat un rol atât de complex?

Radu Botar: În primele 2 zile am pornit cu teamă. Nu voiam să dezamăgesc. Am ajuns pe platou, am cunoscut restul echipei și am început să filmăm. Eram îmbrăcat în zeghe și m-am întrebat: O, Doamne ce caut eu aici? Mă uitam la Tache Florescu și aveam senzația că el este Iuliu Hossu (semana cu Iuliu Hossu). Probabil că dl. Mărgineanu a căutat altceva. A durat o vreme până m-am obișnuit. De fapt, permanent mi-a fost teamă.
• La început când dl. Mărgineanu îmi dădea indicații foarte amănunțite mi s-a făcut frică gândindu-mă că nu înțeleg ce trebuie sa fac.
• Pe urmă a schimbat discursul. Spunea doar: Sa vina Iuliu Hossu! Nu știu dacă a făcut parte dintr-o strategie sau așa simțea.
• Am mai intrat iar într-o zona de spaimă când nu mai spunea nimic. Era bine, dar eu nu știam asta. Când am înțeles, m-am liniștit.

Emilia Chebac: Cum a fost să filmați cu regizorul N.Mărgineanu?

Radu Botar: O bucurie. Fiecare zi a fost o binecuvântatre. Pentru mine n-a fost greu. Au fost condiții grele de filmat (am filmat și la −15 °C), dar cu o echipă nemaipomenită care mi-a devenit ca o familie. Ne-am îmbolnăvit și eu și dnu Mărgineanu, de aceea a trebuit să întrerupem filmările. Chiar se simte în film, în numite secvențe, că tonul e altul. Eram răcit.

Radu Botar și Maria Ploae

Emilia Chebac: Ce oamenii v-au susținut?

Radu Botar: Un actor care a tot mereu alături de mine, într-o formă extrem de discretă a fost Tache Florescu. Mereu mă verificam cu el printr-un schimb de priviri. Avea un gest prin care mă încuraja. Când îl făcea știam că este în regulă, iar asta mă liniștea.

Apoi a fost întânirea cu dna Maria Ploaie. Eu eram de dimineață la filmări, dna Ploae a venit pe la 4:00. Știam că nu am alta variantă (pentru scena de la Sighet dintre episcopul Iuliu Hossu și Otilia) decât să stau în ochii dumneaei. Mă uitam în ochii dnei Ploae și de acolo îmi luam toată puterea. M-a ajutat enorm.

Am avut emoții la întâlnirea cu dl Alexandru Repan. Eram perfect conștient că există o diferență foarte mare între noi. În acea zi dumnealui își terminase treaba. Urma să mă filmeze pe mine cum dau replica. Dnu Repan putea să plece și cineva să-i țină locul. Am început scena când deodată am auzit o voce: „Filmați? Numai puțin.” S-a așezat în spatele camerei ca să-i pot da replica. Pentru mine gestul lui a cântărit foarte mult.

„Din imaginile cu episcopul Iuliu Hossu am luat un gest.”

Emilia Chebac: Cum ați pregătit rolul?

Radu Botar: M-am documentat din fotografii și am citit cât am putut. Din imaginile cu episcopul Iuliu Hossu am luat un gest pe care mi l-am asumat. Tot timpul își ținea mâna într-un anume fel. Pe lângă gest am studiat și tonul vocii. Pe net există o înregistrare cu Iuliu Hossu, cu un an înainte de a muri, citind Proclamația Unirii. Am ascultat vocea, de mai multe ori, ca să o pot reproduce în final cât mai fidel. M-am gândit, pornind de la acestă întregistrare, cum putea să vorbească la 60 de ani, când era închis la Sighet și cum putea să vorbescă când citea Proclamația la Alba Iulia. Am păstrat sfărșeala în voce în toate etapele, bineînțeles mai evidentă la final.

Pe „Episcopul Unirii” comuniștii l-au închis la Sighet (observați gestul episcopului Hossu)

Emilia Chebac: Ați simțit în timpul filmărilor ca episcopul Iuliu Hossu este cu dvs?

Radu Botar: Da. Tot timpul. Înainte de începe filmările la Jilava, pentru că era foarte frig, deși în încăpere erau niște încălzitoare, aveam nevoie de mare curaj să-mi pun reverenda. Încercam să mă îmbrac când un un asistent tot striga: „Să vină Iuliu Hossu!” Ce se întâmplase? Dnu Mărgineanu chemase 2 preoți să facă o slujbă în celula în care urma să filmăm și era necesar să fiu prezent. De aici graba asta. Am ajuns pe jumătate îmbracat. Când am intrat a fost o întâlnire foarte frumoasă. Preotul mai în vârstă, când m-a văzut, a avut o reacție interesantă, cel tânăr a fost ceva mai zglobiu. Atunci i-am simțit puternic prezența. De fapt, în fiecare zi de filmare Iuliu Hossu a fost acolo în celulă.

Emilia Chebac: O scenă din „Cardinalul” cu impact puternic asupra spectatorilor?

Radu Botar: Văzând a II-a și a III-a proiecție am înțeles de ce dl. Mărgineanu mi-a cerut să transmit într-un anume fel replicile finale (secvența în care episcopul Iuliu Hossu bătrân îl primește pe emisarul Papei). Nu am ieșit din indicațiile dlui Mărgineanu, deși mi-a dat libertate, pentru că era o stare de bine. La scena finală la fiecare proiecție lumea, după ce primea atâta emoție, zâmbea. Vedeam o izbucnire într-un râs domol. Asta înseamnă, cred, speranța că mâine va fi mai bine.

Mă emoționează să văd cum lacrimile de durere de la începutul filmului se transformă, spre final, în lacrimi de bucurie. În asta constă forța „Cardinalului” să vezi că la la final sclipește lacrima fericirii.

Emilia Chebac: Nu vă este teamă că oamenii o să vă identifice, de acum, cu episcopul Iuliu Hossu?

Radu Botar: Nu. Dacă se raportează așa mă bucur. Înseamnă că rămâne ceva după mine. Însă eu, ca actor, trebuie să merg mai departe.

Peste 30 de ani de scenă

Emilia Chebac: Ce rol joacă șansa în profesia dvs?

Radu Botar: Foarte mare. Eu am cunoscut mulți actori tineri, dar și mai puțin tineri care n-au avut șansă. Sunt atât de talentați, dar pentru că nu le-a dat nimeni posibilitatea să dovedească ce pot, lumea nu știe de ei. Și sunt atât de mulți. Nu sunt acceptați în proiecte din diferite motive. La Satu Mare am un coleg la care țin foarte mult. Am jucat cu el, mi-a trecut cumva prin mână când era tânăr. E un talent extraordinar. I-am zis unei directoarei de casting: Dacă îl luați pe acest actor îl luați pe Mel Gibson de România. Este incredibil de bun. Nu l-a luat și n-a făcut niciodată film. Nu că n-ar fi vrut, dar nu i s-a dat nici o șansă.

În roluri de forță

Emilia Chebac: Atitudinea dvs. transmite că actoria nu înseamnă faimă și notorietate. Greșesc?

Radu Botar: Înseamnă viață. Pe mine profesia asta m-a salvat. M-a vindecat. A fost cel mai bun medicament pe care l-am primit vreodată pentru suflet. Iar la rândul meu pot să-l ofer oamenilor. Asta face un actor, se dăruiește în fiecare spectacol.

Emilia Chebac: Cum vă raportați la rolurile negative?

Radu Botar: Când ai o profesie creativă ai o misiune. Trebuie să crezi în ea, să vrei să spui ceva și să faci bine. Pot să par desuet, dar eu așa văd lucrurile. Nu îmi doresc să fiu meseriaș, vreau să fiu făuritor. Să făuresc frumosul. Chiar dacă e un personaj negativ, cu cât cred mai mult în adevărul unui personaj care a venit spre mine, nu eu spre el, mă împrietenesc cu el, mă îndrăgostesc de el și văd adevărul din el. Așa îl pot iubi, fără nici o problemă, și pe Richard al III-lea.

Vlad Ivanov, Maria Rotar (fiica actorului) și Radu Botar

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă din viața de actor?

Radu Botar: Maria (fiica lui Radu Botar) avea 3 ani. Jucam la teatru în „Hoțul de mărgaritare” scris  de Valeriu Anania. Jucam pe fiul risipitor. Eram foarte frumos îmbrăcat în primul act. În piesă era o secvență în care colegii îmi rupeau hainele și ajung în zdrențe. Scena era foarte dramatică. În sală, la premieră, se aude deodată:
– Lăsați-l pe tata meu în pace! Nu-i rupeți hainele? Lăsați-l…
Era Maria care a considerat că trebuie să-mi vină în ajutor.

Maria

Emilia Chebac: Cine v-a văzut pentru prima data potențialul?

Radu Botar: Undeva prin clasa a X-a stăteam în fața blocului pe o bancă. Împreună cu mai mulți băieți făceam curte unor fete și, ca să ne facem remarcați, foloseam un limbaj grosolan. Pe lângă noi a trecut o dna care ne-a întrebat pe un tot aspru:
– Ce-ați spus? Ce înseamnă cuvântul asta?
Eu m-am emoționat, dar prietenul meu care era mai obraznic i-a răspuns:
– Înseamnă fată.
– Fată? Păi de ce nu spuneți fată. Soțul meu, după 30 de ani de scena la Teatrul Național din București, n-a vorbit niciodată așa.
Când am auzit i-am spus:
– Nu vă supărați, mie îmi place teatrul!
– Îți place teatrul? Atunci să vii să te vadă bărbatul meu.

M-am dus într-o zi de miercuri să mă vadă Vladimir Eggert (pe numele real Vladimir von Eggert ). Ploua și era foarte murdar pe jos. Mi-a deschis ușa un domn elegant. Îl aveam în fața mea pe George Enescu. Semăna foarte bine. Terminase la clasa dnei Lucia Sturza Bulandra și jucase pe scena Naționalului bucureștean. A fost coleg de generație cu Radu Beligan și Mircea Septilici. Mi-a spus:
– Intră tinere!
M-am crispat Apartamentul era plin de fotografii. M-am așezat stângaci într-un fotoliu.
– Ce faci? Nu e bine! Nu așa se așează într-un fotoliu. Și m-a învățat cum să mă așez într-un fotoliu.
Acest domn extrem de educat, cu 2 săptămâni înainte de a muri, mi-a zis:
– Dacă te întorci voi face actor din tine. Dacă nu te vei întoarce promite-mi că nu o să renunți.(Și nu am renunțat.)

Emilia Chebac: În prezent sunteți actor la Teatru de Nord din Satu Mare. Cum sunt colegii dvs?

Radu Botar: Am niște colegi minunați – sunt calzi și prietenoși. De când sunt aici, unii au plecat, alții au venit, dat toți sunt la fel de drăguți. Suntem ca o familie. Sunt oameni frumoși, poate cu un plus de amabilitate. Când am plecat la Satu Mare m-am dus pentru 3 luni. Apoi am zis să mai stau 3 luni și sunt și acum aici. M-am integrat. M-au ajutat teribil colegii maghiari care sunt niște actori fantastici. Au venit să mă vadă jucând, au venit să-mi strângă mâna și să-mi spună bun venit. La Turda am buletinul, am casa și am niște morminte, dar la Satu Mare am devenit al orașului. Orașul asta m-a ajutat foarte mult. Nu am cuvinte suficiente să le mulțumesc acestor oameni.

Emilia Chebac: O provocare?

Radu Botar: Fiica mea – Maria Virginia Botar.

Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?

Radu Botar: Pur și simplu de drag și din credința că, în lumea asta în care trăim acum, mai există oameni care îți vor binele.

Emilia Chebac: Aveți un motto după care vă ghidați în viață?

Radu Botar:
• Un citat biblic: „Atunci când faci bine, răul nu te va ajunge niciodată.”
„ Întâi fă-ți bine treaba și pe urmă vorbește!” este un citat pe l-am auzit de nenumărate ori de la soția mea.

Emilia Chebac: Cineva care v-a legat pentru totdeauna de această profesie?

Radu Botar: Virgil Andrei Vâță care mi-a fost profesor, prieten și frate. Un regizor teribil care la Revoluție a dat cu pumnul în masa și a spus: „Am vârsta lui Hristos și dreptul de a spune adevărul.” A pus bazele Facultății de Actorie din Cluj. A încercat să facă o mulțime de lucruri. Poate de asta a ars atât de frumos. S-a îmbolnăvit de leucemie. În țară nu i s-au mai dat de trăit decât 3-4 luni. Prietenii l-au dus la Budapesta unde a mai trăit 2 ani. Înainte de a pleca la Budapesta m-a pus să jur că n-am să-mi bat joc niciodată de profesia asta.

„Nu ați jucat în „Cardinalul”, ați slujit în „Cardinalul” – un spectator

Îmi plac oamenii care recunosc că se tem că nu se vor ridică la înalțimea așteptărilor. Îmi plac oamenii care se smeresc. Îmi plac oamenii care în ciuda tuturor presiunilor puse de societate își păzesc cu strășnicie sufletul și nu se vând. Îmi plac oamenii care se încăpățânează să-și facă profesia fără compromisuri. Îmi plac oamenii care dețin arta de a transformă vulnerabilitatea în putere. Mă refer la actorii cu har care, în ciuda tuturor piedicilor, atunci când primesc un rol, într-un film, reușesc întotdeauna ceva memorabil.

Când un actor îmbină talentul, pasiunea, perseverența și răbdarea cu un suflet ales impactul asupra spectatorilor este devastator. Nu vă speriați, nu există nici un pericol să ne dezechilibram emoțional de prea mult frumos. Sunt prea puțini actori, cu potențial, lăsați să atingă această performață. Altfel nu înțeleg de ce la premiera din București a Cardinalulul s-a spus: „Unde ai fost până acum Radu Botar, această revelație a cinematografiei românești?” A fost și este, doar că nu a fost văzut.

Cu siguranță undeva, acolo, sus Virgil Andrei Vâță e tare mândru de reușita lui Radu Botar. „Să vină Iuliu Hossu!” A venit și nu oricum. A ridicat atât de mult standardul cu acest rol, încât performanța lui va fi tare greu de atins. De depășit nu mai spun. Asta-i diferența: actorii cu har slujesc pe scenă, vedetele joacă. În film și în viață. Ne agresează irosindu-ne fără jenă sufletul, timpul și banii. Interacțiunea cu cei care împing indecentul în prim plan ne lasă goi pe interior. Devenim tot mai superficiali și mai nefericiți cu fiecare zi. Pe când frumusețea, chiar dacă este este mult mai discretă, trece proba timpului.

Regizorul Nicolae Mărgineanu a spus când a încheiat filmările: „Radule, vei rămâne pe veci Iuliu Hossu!” Un spectator i-a mărturisit lui Radu Botar: Nu ați jucat în „Cardinalul”, ați slujit în „Cardinalul”. Iar eu când l-am văzut pe Radu Botar cum îi dă viață episcopul Iuliu Hossu, am simțit că îngerii s-au coborât pe pământ. Am auzit un fâlfît ușor de aripi, de fiecare dată, când am văzut filmul. Pentru că nu-i așa, binele și frumosul întotdeauna fac foarte puțin zgomot.

Povestea din spatele filmului Cardinalul puteți citi aici.

Scriu pe emiliachebac.com . Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

M-a pus să jur că n-am să-mi bat joc niciodată de profesia asta.

„Radule, vei rămâne pe veci Iuliu Hossu!” – Nicolae Mărgineanu
Categorii
Cultură Interviuri

Interviu cu Vali V. Popescu despre actoria bazată pe valori

Episodul Lear – Teatrul Regina Maria Oradea

Îmi doream un interviu cu Vali V. Popescu actorul care dă viață personajului principal în filmul „Între chin și amin”. Am vrut să-l sun, dar numele lui nu-mi apărea în agenda telefonului. Nu l-am salvat, mi-am spus. Apoi am avut o revelație. Aveam numărul de telefon al lui Tase Caraman (personajul pe care îl joacă în film).

Până în octombrie (2019), când am văzut „Între chin și amin”, nici nu știam că Vali există. A fost suficient un rol pentru ca eu și o țară întreagă să aflăm de Vali V. Popescu. 2019 a fost anul lor. Al actorilor mai puțin cunoscuți, dar care au scris istorie în cinematografia românească. Actori cu potențial, marginalizați nepermis de mult, dar care atunci când li s-a dat o șansă au reușit roluri memorabile (Vali V. Popescu – „Între chin și amin”, Radu Botar – „Cardinalul” și Roxana Lupu în „Maria, Regina României”). Vali V. Popescu este actor la Teatrul Aureliu Manea din Turda. Nu a fost visul lui să devină actor. O alegere întâmplătoare l-a introdus într-o lume fără de care astăzi nu mai poate trăi. Performanța lui din filmul „Între chin și amin”, nu este pentru oricine. Pe lângă talent și determinare a fost necesar un record sufletesc pe măsură. Tânărul actor Vali V. Popescu nu-și propune să pară, Vali este. Teatrul, alergarea, mersul pe bicicleta nu le face pentru că sunt cool, le face pentru că îl transformă frumos pe interior.

Vali V. Popescu are un timbru cu rezonanțe speciale, care îmi amintește de marii actori ai scenei românești. A muncit mult până a atins această performanță. Și pentru că iubește cărțile folosește un vocabular care mi-a arătat că pentru el arta conversației nu a murit. Am făcut eforturi serioase să nu mă las sedusă de vocea lui. În același timp am fost și teribil de revoltată. Cum poți să lași o asemenea voce și inteligență în așteptare și să mediatizezi persoane care n-au pic de respect pentru această meserie.

Emilia Chebac: Cum ai descoperit actoria?

Vali V. Popescu: Nu eu am ales-o, cumva actoria m-a ales pe mine. Eram în clasa a XI-a și aveam un coleg care își dorea să devină actor. Mergea la Școala de Arte „Octav Enigărescu” din Târgoviște. Eram la ora de fizică când mi-a spus:
– Măi crețule, nu vrei tu să mergi cu mine la repetiții?
– Ce să fac?
– Hai cu mine la repetiții!
– Mă lași cu teatrul tău.

M-a forțat să merg. Mi-a luat ghiozdanul și a fugit cu el. Cum nu prea aveam chef de fizică m-am lăsat convins destul de ușor. Repetau „Ursul” de Cehov. Îmi amintesc că stăteam pe scaun, în studioul acela mic, dar foarte cochet din Târgoviște, și m-am simțit teribil de atras de tot ce vedeam. Mi se părea atât de firesc ce i se cerea colegului meu. Îmi tot venea să îi spun: De ce nu faci ce îți cere omul asta? Nu-l mai chinui, fă odată ce ți se spune! Intenția mea a observat-o Ștefan Lupu care ulterior mi-a devenit profesor. Așa am ajuns să merg la cursuri de teatru.

M-am dus acasă și am citit toate personajele din Cehov. Le interpretam așa cum le vedeam eu. Mi-am zis: Wow, ce lume! Dar nu știam că asta voi face în viitor. Asta voiam atunci.

Oberon – Visul unei nopți de vară – Teatrul Aureliu Manea Turda

Emilia Chebac: Care a fost momentul în care ai decis că vrei să devii actor?

Vali V. Popescu: Până am descoperit teatrul nimic nu mă mulțumea, nimic nu părea să aibă sens. La un moment dat, chiar mi-am pus mari semne de întrebare. Toți frații mei își căutau calea, numai eu nu știam încotro să mă îndrept.

Înainte de bac, în 2009, am fost la Festivalul de Teatru pentru Tineret de la Buftea. Am văzut decorurile, oamenii și bucuria lor. Se juca „Lecția” de Ionesco. Mă uitam cu 50 de perechi de ochi la spectacol și acolo am spus: Asta vreau să fac pentru tot restul vieții. M-am întors acasă cu un singur gând. Să mă înscriu la Facultatea de Teatru.

„Între chin și Amin” – Tase Caraman
„Între chin și Amin” – Lia (Ana Pârvu) și Tase

Emilia Chebac: Cum ai obținut rolul lui Tase Caraman?

Vali V. Popescu: Pentru rolul lui Tase Caraman s-a organizat un casting unde au participat 600 de persoane. Din momentul în care am dat castingul și până am aflat rezultatul a durat mai bine de o lună. Într-o seară primesc un telefon de la Toma (Toma Enache – regizorul filmului„Între chin și amin” ): „Am o veste bună pentru tine. Ne auzim joi la telefon, acum nu pot vorbi mai mult.”( era undeva pe drum, cred că se întorcea din străinatate.) Ulterior a revenit: „Felicitări tu ești în rolul principal!” Mi s-a părut ireal. Era primul meu rol consistent. Până atunci făcusem doar figurație. Nu jucasem nici măcar roluri secundare, doar un rol într-un desen animat.

Spun ireal pentru că știm amândoi cum se dau rolurile și toate lucrurile importante, în România de azi. Pe pile. La noi nu a fost vorba de așa ceva.

Tase Caraman – „Între chin și Amin”

Emilia Chebac: Cum a decurs prima întâlnire cu Toma Enache?

Vali V. Popescu: Eu consider că cineva de acolo de sus mă iubește. Toma a avut inițial un alt scenariu pe care l-a pierdut. În prima variantă personajul principal era pictor. Există mărturii că în pușcărie au fost deținuții politici care au pictat, pe bucăți de pânză, cu propriul sânge. Am mers la un moment dat la o prietenă, studentă la arte, s-o iau la repetiții. „Stai că mai am puțin”, mi-a spus. Până a terminat ea, eu am luat o coală de hartie, o pensulă și am pictat, cu roșu, un clovn. Acel desen l-am pus ca fotografie temporară de profil pe contul de facebook. Fix în momentul în care Toma făcea castingul.

Când m-am dus la casting prima întrebare a fost:
– Știi să pictezi?
– Știu să țin pensula în mână, fac anumite chestii, dar nu sunt pictor. De ce mă întrebi?
– Păi am văzut ce poza ai pe facebook.
În mintea lui Toma se crease o legătură: eu pictam cu roșu, iar personajul principal picta cu sânge.

Apoi mi-a povestit despre scenariu. Am fost uluit. Sincer nu mai avea importanță dacă obțineam sau nu rolul principal. Voiam să fac parte din proiect. Îmi doream extrem de mult ca filmul să se realizeze. Uită-te și tu în ce Românie trăim!

„Niciodată!”

Emilia Chebac: Ai idee cum se aude, replica ta, acel „niciodata”? Cum ai gândit-o tu și care au fost indicațiile lui Toma?

Vali V. Popescu: Așa am simțit-o eu, Toma nu mi-a spus cum să interpretez replica asta! Dacă nu mă înșel scena asta a fost făcută, undeva în partea a II-a a filmărilor, în una dintre cele mai grele zile de filmare pentru mine. Îl auzeam pe Toma doar cu urechea periferică, atât de multă tensiune acumulasem, dar am încercat să-mi fac treaba cât de bine am putut.

Emilia Chebac: Cum a fost cea mai grea zi de filmare?

Vali V. Popescu: Cea mai grea zi de filmare m-a terminat nu fizic ci sufletește. M-am contrazis cu Toma și la un moment dat îmi puneam întrebarea dacă sunt potrivit pentru rol. Trecusem de mijlocul filmărilor și se acumulase multă tensiune. Chiar dacă ne obișnuisem unii cu alții, energia locului (Fortul 14 Jilava) și-a pus amprenta pe noi și ne-am lăsat duși de întâmplări. În momente de tensiune fiecare om încearcă să găsească adevărul lui. Eu o vedeam într-un fel, Toma în alt fel, iar un al III-lea probabil total diferit de noi 2. Așa că totul se ducea în direcții diferite și fiecare cu adevărul lui. Dar cum toți ne doream să ajungem la produsul final, am învățat să gestionam energia locului și nu ne-am lăsat copleșiti de ea. Am înțeles că misiunea noastră este ca filmul „Între chin și amin” să iasă cât mai bine.

Vali V. Popescu și Toma Enache la filmări

Emilia Chebac: Cum te-a schimbat acest rol?

Vali V. Popescu: Este o întrebare frecventă pe care mi-o pun oamenii în sală. Oameni diferiți din orașe diferite. Trăim într-o societate care se bazează pe consumerism. În momentul în care nu primim, imediat, ceea ce vrem ne enervăm (fie ca este vorba de un loc de parcare, un articol vestimentar pe care îl găsim mai greu etc.) Multe chestii mărunte și fără nici o importanță ne transformă în oameni mai puțin frumoși pe zi ce trece. În timpul filmărilor am realizat ce au trăit cu adevărat acei oameni. Am fost aproape de ei, prin intermediul acestui rol, deși am experimentat într-o proporție extrem de redusă ce a fost acolo. Poate un 2%. Suficient însă, pentru mine, ca acest rol să mă transforme interior.

Emilia Chebac: Unde a fost pentru tine cea mai emoționantă premieră a filmului „Între chin și amin”?

Vali V. Popescu: Locul cu cea mai mare încărcătură emoțională a fost la Cluj. Nu exagerez cu nimic daca spun că ½ din oamenii care erau în sală au venit pentru că mă cunoșteau: direct sau indirect. Prieteni actori, alergători de la maratoanele la care am participat și prietenii de la cercetași. După film am văzut în privirea acestor oameni bucurie și căldură sufletească. Au ieșit oameni în hohote de plâns de la acest film. Emoția spectatorilor a confirmt ca acest rol a fost făcut bine. Mă priveau și nu le venea să creadă. Mulți mi-au spus că nu se așteptau ca o persoana atât de tânără să aibă maturitatea artistică necesară pentru un asemenea rol. Nu concepeau cum sunt eu în realitate și cum m-au văzut jucând în film.

Prizonier într-un imperiu al întunericului și al urii

Emilia Chebac: Ai un rol la care visezi?

Vali V. Popescu: Am 2 roluri pe care le-am imaginat:
• Îmi doresc foarte tare să joc într-un film cu acțiunea amplasată în perioada interbelică. Este un timp extrem de ofertant pentru roluri. Atunci se respectau, cu adevărat, marile personalități și valorile.
• Al II-lea rol, tot film, dar la polul opus, deși pentru mine este la fel de valoros. Un film cu un personaj care să fie alergător.

Alergător 1

Emilia Chebac: De ce alergător?

Vali V. Popescu: Iubesc alergarea montană. Am început de la câțiva km și am ajuns, în prezent, la 100 km. De obicei aleg cursele care au la bază un scop:
• Pe Valea Cernei se taie pădurile. Cineva a creat „Hercules Maraton”. Banii obținuți ajută în direcția respectivă. Am luat locul II la categoria mea de vârstă.
• La Turda s-a făcut un cros „Redam demnitatea eroilor noștri”. Există un cimitir dezafectat care cu banii strânși va fi renovat.
• Este al III-lea an în care alerg de 8 martie, în semn de respect pentru doamne și domnișoare, de la Teatrul Național de la Cluj până la Teatrul din Turda (o distanță 30 de km). Este modul meu de a le mulțumi că există. Ce poate fi mai frumos, pe lume, decât femeia?

Alergător 2

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Vali V. Popescu: Ieșirea din zona de comfort te dezvoltă. Nu am mai dat, până acum, un interviu prin telefon. Ar fi putut să iasă rău, dar și frumos. Cum observ că se și întâmpla din conversația noastră. Am intrat pe blogul tău nu cu scopul de a te testa pe tine, dacă merită să îți dau un interviu, ci pentru a descoperi despre ce oamenii interesanți ai mai scris. Eram convins că nu ei interviu oricui.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Vali V. Popescu: Soția mea Luminița – Andreea. Este pedagog, psiholog și a absolvit ca hobby Teatru de păpuși și marionete. Ai fi surprinsă ce povești îți poate spune.

Emilia Chebac: Dacă ar fi să-i mulțumești Luminiței ce i-ai spune?

Vali V. Popescu: Îi mulțumesc pentru că mă îngăduie așa cum sunt și pentru modul în care m-a ajutat să mă dezvolt. Am folosit verbul „a îngădui”. Bunica ei, din partea mamei, ne-a lăsat o moștenire fără preț: „Să vă îngăduiți, maică, unul pe altul.” În momentul în care ne contrazicem, mereu unul dintre noi își amintește de cuvintele ei și brusc discuția se detensionează.

Vali și Lumi

Emilia Chebac: Ceva cu care oamenii l-ar identifica mai puțin pe actorul Vali V. Popescu?

Vali V. Popescu: Am copilarit la țară. Îmi place extrem, dar extrem de mult să muncesc pământul. Să-mi bag mâinile în pământ, să plantez copaci și să fac lucrurile să arate frumos într-o gospodarie. Aici lângă Cluj mi-am luat un teren care nu a mai fost folosit din 2006. Era dezastru. Am adunat saci de gunoaie, am defrișat toți arbuștii care au crescut acolo și am cosit cu o coasă manuală nu electrică.

Când eram mic nu-mi placea deloc să muncesc pentru că o făceam obligat de părinți
– Haide că trebuie să facem asta!
– De ce trebuie? Eu sunt copil trebuie sa mă joc, nu să muncesc!
Când am ajuns însă să am gospodaria mea, mă opream din ce faceam, ridicam capul spre cer și îi mulțumeam tatalui meu.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Vali V. Popescu: A fost un momentul în care părinții mei nu au mai putut să ne susțină financiar pe toți, fiind 7 frați, și am fost nevoit să muncesc. Eu vedeam asta ca limita falimentului la care au ajuns, ca pe un eșec pentru ei. Mai mult l-am perceput ca pe un eșec personal pentru că eu nu aveam posibilitățile materiale ale altor copiii. Când, de fapt, era contextul în care ajunsese familia mea. Ulterior s-a rezolvat și au depășit aceea perioadă. Mai târziu am realizat că acel eșec s-a dovedit o binecuvântare. Atunci când întâlnesc pe cineva ajuns în aceeași situație, pe care am experimentat-o și eu, empatizez foarte mult cu acel om și încerc să îl ajut fără să aștept nimic înapoi. Asta mă face să mă simt mai bun. Am întâlnit mulți oameni cu posibilități, dar care, din păcate, se rezumă doar la comfortul personal.

Emilia Chebac: De unde îți ei puterea Vali?

Vali V. Popescu: Îmi trag puterea din locul în care am prins rădacini, unde am avut parte de multă iubire. E suficient să mă gândesc la părinții mei și la casa în care am crescut. Acolo este izvorul de energie care nu va seca niciodată. Deși am crescut într-o casa mică, când am început să ies și am văzut lumea, am realizat de fapt: Wow, ce lume mare a putut să fie în mintea mea acasă!

2019 pentru Vali V. Popescu a fost un an bun. L-a jucat pe pe Tase Caraman, tânărul compozitor care s-a opus reeducării de la Pitești, un rol pentru care mulți actori și-ar vinde sufletul. Pe plan personal, în curand, Vali V. Popescu va deveni tatic.

Prin rolul lui Tase Caraman, interpretat magistral, România în care trăim s-a mai clintit, puțin, într-o direcție bună. Poate cu un milimetru vor spune cinicii! Da, dar prin oameni ca el care mișcă lucruri cu un milimetru putem, noi aștia care nu facem nimic, să rezistăm întregi la minte.

„Între chin și amin” este un proiect peste care nu pot trece ușor. Este un film miracol care a mutat linia orizontului în cinematografia românească. De aceea, mi-am dat o provocare. Timp de 1 an (decembrie 2019 – decembrie 2020), o dată pe lună, voi scrie un articol despre acest film. Despre oamenii care au fost parte din poveste. Despre o lume marginalizată cu bună știință, despre supraviețuitori cărora nu li se acordă interesul meritat. Despre noi, despre nepăsare și despre lipsa de implicare. Este datoria mea, ca om care să scrie, să împărtășesc despre acest film care a trezit România.

Interviul cu Vali V. Popescu, actorul despre care regizorul Toma Enache a spus „Bravo Vali, perfecțiunea a fost depășită!”, este primul articol al acestei provocari.

Am mai scris despre acest proiect. Recenzia filmului „Între chin și amin” o puteți citi aici, iar interviul cu regizorul Toma Enache aici.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

„Între chin și Amin” – Între Rai…
Și Iad – „Între chin și Amin” (makeup Florina Mărcuță)