Interviu cu Octavian Soviany despre cărți, istorie și scris

„Micul saturnian” este cartea care m-a ținut captivă în casă într-o duminică de februarie. Nu îmi mai amintesc să fi citit, în ultimii ani, un roman cu atâta bucurie.

În martie vorbeam peste tot despre cartea lui Octavian Soviany. Cred că pe instagram mi se spunea „obsedata aia cu Micul Saturnian”. Dar nu a fost numai vina mea. Cei apropiați (mă refer aici la cititorii apropiați) nu m-au ajutat deloc. Când entuziasmul meu cobora la cote normale, după ce citeau cartea, al lor urca până la cer. Mi-am impus totuși un răgaz să verific dacă pasiunea mea pentru „Micul saturnian” o să treacă cu o altă carte.

Și cum nu mă lăsa sufletul să o exilez în bibliotecă, într-o dimineța de aprilie am redeschis-o și am văzut că Octavian Soviany este născut pe 23 aprilie. Exact de Ziua Internațională a Cărții. Era prea mare coincidența ca să nu-mi dau o provocare – un interviu cu Octavian Soviany pe blogul meu.

Acest articol nu este un interviu de jurnalist ci rezultatul unui dialog. Octavian Soviany este un autor care nu numai că scrie bine, dar stăpânește admirabil arta conversației. În timp ce îl ascultam, gândul m-a purtat la conferințele din perioada interbelică. La intelectualii de rasă care faceau să vibreze aerul din jur cu cuvintele lor.

Până la Octavian Soviany nu am mai întâlnit un scriitor care să îmbine atât de bine story cu history. Poate de aceea „Micul Saturnian”a prins atâta putere. Și aripi către inima cititorilor.

Emilia Chebac: Soviany este numele dvs. real sau un pseudonim?

Octavian Soviany: Este numele meu real, de origine albaneză, și are o poveste. Bunicul meu împreună cu 2 frați au venit, undeva în jur de 1900, din Albania s-au stabilit în România și și-au schimbat numele. Soviany nu era numele lor real este numele unei localități din Albania. De ce și-au luat acest nume și care a fost numele meu adevărat nu știe nimeni. Mă gândesc dacă nu cumva la origine să nu fie vreo poveste albaneză foarte urâtă de răzbunare. Probabil că au vrut să-și piardă urma.

Despre povestea din spatele romanului „Micului Saturnian”

Emilia Chebac: Cum s-a conturat ideea cărții „Micul Saturnian”?

Octavian Soviany: L-am tradus pe Verlaine și de acolo a început totul. A trebuit să citesc biografia lui Verlaine și mi-am dat seama că ea conține material pentru un roman. Însă „Micul Saturnian” nu este o biografie foarte fidelă. Există multă invenție în carte. Cei care sunt interesați de biografia reala a lui Verlaine n-ar trebui să folosească drept sursă de informare cartea mea. M-am jucat cu etapele biografiei lui Verlaine. Uneori pentru că nu aveam informații suficiente a trebuit să inventez, alteori mi s-a părut că se potrivesc mai bine anumite lucruri imaginate, de mine, în structura romanului decât datele reale ale biografiei lui Verlaine.

Emilia Chebac: Deși este o poveste ficționalizată am fost impresionată de acribia documentării. Cât timp v-a luat să vă adunați toate informațiile?

Octavian Soviany: N-aș putea să vă spun foarte exact cât mi-a luat documentarea. Nu am făcut mai întâi documentarea și apoi m-am apucat de scris. Am făcut documentarea în paralel. Documentarea mai durează și acum deoarece în volumele următoare istoria va juca un rol mult mai important decât în primul volum. Verlaine este implicat în evenimente istorice cu mare ecou: războiul franco-prusac, asediul Parisului apoi Comuna. În legătură cu aceste evenimente a trebuit să mă informez. Norocul meu este însă că aveam de mic o mare pasiune pentru istorie. Când m-am apucat să scriu „Micul Saturnian” știam destul de multe lucruri, dar nu suficiente încât să nu mai am nevoie de documentare.

Emilia Chebac: Lelian este un personaj cu o viață scandaloasă. Cum v-ați ținut departe de capcana trivialului?

Octavian Soviany: Chiar dacă vulgaritatea este acum la modă, mie mi-a plăcut mereu să lupt împotriva curentului. Iar, în altă ordine de idei, excesul de vulgaritate este la fel de dăunător literaturii ca excesul de diminutive de pe vremea lui Alecsandri.

Emilia Chebac: Personajele din „Micul Saturnian” m-au dus cu gândul la Balzac. Vă folosiți mereu de o descriere prin care să sugerați o calitate sau un defect. De ce nu spuneți niciodată despre un personaj că este talentat, parvenit, zgârcit etc?

Octavian Soviany: Cititorului nu trebuie să-i dai mură-n gură. Asta înseamnă că îl subapreciezi. În general, este suficient de inteligent să priceapă din niște aluzii sau din niște trimiteri ceea ce este de înțeles în legătură cu un personaj. E o naivitate să spui despre cineva că este 100% bun sau 100% rău. Aceștia sunt monștri, nu oameni. Personajul trebuie să semene cu oamenii. În roman Lelian are și părți bune și părți rele. La un moment dat apare și Maxime (Rimbaud) care și el are părți bune și părți rele.

Emilia Chebac: Viziunea dvs asupra romanului „Micul Saturnian”?

Octavian Soviany: Din perspectiva mea „Micul Saturnian” este un personaj prins între fel de fel de aspirații și idealuri contradictorii, slab și pe undeva rupt în interior. Există o parte buna în Lelian, dar există și o parte rea. În cele din urmă partea rea va reuși, în mare parte, să sugrume partea bună. Partea bună se găsește în poezia lui Lelian. Viața lui a fost un scandal însă s-a răscumpărat prin poezie.

Emilia Chebac: În ce stadiu sunteți cu scrisul? Ce vor descoperi cititorii în următoarele volume ale tetralogiei Lelian?

Octavian Soviany: Primele 3 volume sunt terminate, al patrulea este în lucru. Am scris o treime, iar dacă până în vară nu se întâmplă nimic special, sper să fie gata și ultimul volum.

Volumul al II-lea este, în principal, despre începuturile literare ale lui Lelian. Este momentul în care începe să bea fără măsură și este nevoit să facă față unor drame. Verișoara lui, Marie, moare și este foarte marcat. După ce se confruntă cu această tragedie își pierde și tatăl.

Volumul al III-lea, grosso modo, este volumul marilor iubiri ale lui Lelian. Dragostea pentru Mathilde care în roman se numește Thérèse și dragostea pentru Maxime care în realitate este Rimbaud. Este o relație foarte ciudată, între Lelian și Maxime, un fel de dragoste – ura. Nici eu nu știu exact ce a fost între ei, dar probabil că nici nu trebuie să știu. Dacă aș ști totul, povestea ar deveni la un moment dat prea evidentă. O poveste trebuie să fie limpede până într-un anumit punct, dar trebuie să aibă și parte ei de obscuritate care să-i ofere cititorului posibilitatea de a investiga în jurul personajului și de a-și construi propria idee.

Volumul al IV-lea va fi volumul marilor rupturi. Ruptura de Mathilde, ruptura de Rimbaud și anii de închisoare în care Lelian trece printr-o criza mistica. Romanul se termina cu despărțirea de Rimbaud.

Despre scriitorul Octavian Soviany

Emilia Chebac: La ce vârstă ați avut prima tentativă de scris?

Octavian Soviany: De mic mi-a plăcut foarte mult să mi se citească. Pe la 5-6 ani am început să scriu, cu litere de tipar, ceea ce numeam eu povești. Într-un caiet gros mai întâi făceam niște desene, iar apoi căutam să scriu povești care să se potrivească cu desenele respective. Ce-oi fi scris eu în caietul ăla habar n-am. Bineînțeles că e pierdut de mult, dar tare aș fi curios să știu.

Emilia Chebac: Nu se regăsește un astfel de episod și în roman?

Octavian Soviany: Faptul că știam deja să scriu cu litere de tipar să trec la scrisul de mână a fost un calvar. Apropo, dacă mă întrebați de elemente autobiografice strecurate în roman și personajul meu, Lelian, învață foarte greu să scrie cu litere de mână.

Emilia Chebac: Cum v-ați întâlnit cu poezia?

Octavian Soviany: În clasa a III-a m-am îmbolnăvit și n-am mai putut merge la școală. Cum nu aveam voie să ies afară la joacă mă plictiseam cumplit. La un moment dat mi-a venit ideea să fac niște poezii. Cum eram în faza Bolintineanu – Alecsandri am scris 4 poezii despre cele 4 anotimpuri. Un fel de imitație stângace după pastelurile lui Alecsandri.

Emilia Chebac: O amintire legată de scris?

Octavian Soviany: În clasa a V-a treceam deja toate poeziile într-un carnețel pe care într-o zi l-a găsit tata. Părinții mei nu știau cu ce mă ocup. A luat carnețelul și l-a dus la școală. Profesorul de română l-a ținut la el vreo lună după care mi l-a dat înapoi fără să-mi spună nimic. Corectase vreo 2-3 greșeli de ortografie.

În pauză colegii mei au venit la mine să vadă ce am scris în carnet. Nu am vrut să-i las (există un episod asemănător și în roman). În clasă era hărmălaie și când a intrat profesoara de serviciu (prof. de mate) m-a găsit pe mine vinovat și a spus: „un copil cuminte nu vine cu poezii la școala.” Drept pedeapsă mi-a dat câteva arătătoare peste spate. De atunci m-am învățat minte să nu mai duc poezii la școală, dar am continuat să scriu.

Emilia Chebac: Când ați publicat prima carte ?

Octavian Soviany: În timpul liceului am început sa scriu mai bine, dar nu am fost ceea ce se cheamă un talent precoce. Poeziile cu adevărat bune am început să le scriu în facultate. Primul meu volum a apărut când aveam 29 de ani.

Emilia Chebac: Cum ați trecut de la poezie la proză?

Octavian Soviany: S-a întâmplat. Într-o dimineață m-am trezit cu o idee în cap și m-am apucat să scriu proză, dar eu aveam impresia că e un poem. Mi-a plăcut ceea ce a ieșit și ca să mă umflu în pene am sunat-o pe Nora Iuga. Ne mai citeam din când în când unul la altul ce scriam fiecare. M-a ascultat și mi-a spus: „Măi, ție din chestia asta o să-ți iasă un roman.” Eu: „Aiurea roman.” Dar am tot scris mai departe. Până n-am ajuns la capăt n-am avut nici o clipă certitudinea că voi fi în stare să scriu un roman.

Așa a apărut primul meu roman – „Arhivele de la Monte Negro”. Este cartea la care țin cel mai mult dintre cărțile de proză. Pentru că este prima și pentru că am pus acolo foarte mult din mine, nu biografie, ci din stările mele interioare, obsesiile mele și visurile mele.

Emilia Chebac: În 2011 a apărut „Viața lui Kostas Venetis” o carte care a făcut valuri. Ați scris-o ușor?

Octavian Soviany: A fost o carte la care am lucrat 7 ani. În aceea vreme eram încurcat cu o lucrare de doctorat care a ieșit mai mare decât îmi propusesem, iar din cauza asta a trebuit să întrerup cartea 2-3 ani.

Emilia Chebac: Sunteți o persoană retrasă?

Octavian Soviany: Nu sunt o persoană singuratică, dar am foarte mult de lucru și evit ieșirile care sunt inutile. Am stat destul prin cârciumi, am trăncănit destul pe acolo și m-am tot arătat prin lume. Consider că e momentul să-mi văd de treburile mele pentru că viața este limitată. Nu o să trăiesc nu știu câte sute de ani și ar mai fi multe de scris. Timpul devine foarte prețios, mai ales de la o anumită vârstă încolo.

Emilia Chebac: Aveți un ritual al scrisului?

Octavian Soviany: La roman scriu dimineața. Ritualul este următorul: țigara și cafeaua de dimineață, recitesc ce am scris cu o zi înainte, eventual mai recitesc un capitol, iar apoi mă apuc de scris (media fiind de 2-3 pagini pe zi). Scriu destul de încet. Ăsta este exact numărul de pagini pe care mă pot concentra foarte bine, după aceea dau semne de oboseala mentală. Atunci când scriu un roman una din marile probleme este aceea că trebuie mereu să inventez întâmplări și la un moment dat imaginația obosește.

Emilia Chebac: Scrisul devine mai ușor odată cu trecerea timpului?

Octavian Soviany: Da, începe să se formeze o anumita rutină, dar și simțul critic se dezvoltă. Când scrii o frază care e prost construită îți dai seama imediat și-o refaci. Trebuie să ai răbdare în meseria asta. Lucrurile nu vin de la început. Există talente precoce în poezie, sunt cazuri celebre, însă în proză cu vreo 2-3 excepții n-au prea fost. Proza se scrie de la o anumită vârstă încolo. Când ai suficientă experiență de viață și ai despre ce scrie.

Emilia Chebac: Un cititor care v-a rămas în suflet?

Octavian Soviany: A fost o întâmplare care m-a impresionat. Este vorba de o poezie. Cineva care nu făcea parte din lumea literară, o persoană relativ modestă, cu studii nu strălucite a venit la mine într-o zi și mi-a spus că citind nu știu ce poezie, din nu știu ce volum al meu, a plâns. Asta m-a impresionat foarte puternic.

Despre traducătorul Octavian Soviany

Emilia Chebac: Se vede același stil atât în scris („Micul Saturnian” ) cât și în traduceri („Istoria familiei Sanson”). E ceva căutat?

Octavian Soviany: Eu nu am urmărit asta, dar dacă traducerea a ieșit bine mă bucur pentru că eu am ținut foarte mult să traduc „Istoria familiei Sanson”.

Emilia Chebac: De ce v-ați dorit să o traduceți?

Octavian Soviany: Sunt foarte interesat de istorie. În special de acele momente în care istoria îți lasă impresia că înnebunește, cum ar fi revoluțiile. Am avut întotdeauna predilecție pentru Revoluția Franceză și pentru Revoluția Bolșevică. Am citit destul de mult și despre una și despre alta, dar mai mult despre cea franceză. La un moment dat, am dat peste acest personaj celebru în felul lui, Charles Henri Sanson, călău pe vremea Revoluției Franceze care a tăiat peste 2000 și ceva de capete.

Auzisem și ceva despre istoria familiei Sanson, aceea istorioară de dragoste (se găsește și în carte) care l-a determinat pe Charles Sanson de Longval să devină călău. Când am dat peste aceste memorii, le-am citit, și mi-au atras atenția sub 3 aspecte:
• în primul rând aceste informații sunt extrem de interesante
• apoi cartea e foarte bine scrisă
• și nu în ultimul rând, pentru ca sunt prezentate prin ochii unui călău or așa ceva nu se găsește pe toate drumurile.

Când i-am propus lui Andrei Ruse (de la Hyperliteratura) să le traduc la început s-a arătat foarte sceptic, dar după ce a citit câteva capitole a trecut brusc de la scepticism la entuziasm. Acum lucrez la volumul al II-lea în care sunt inserate însemnările lui Charles Henri Sanson – jurnalul din timpul revoluției care este teribil de interesant. Istoria văzută de un martor ocular prin lucrurile mărunte.

Emilia Chebac: O execuție care v-a impresionat în volumul al II-lea?

Octavian Soviany: M-a impresionat execuția girondinilor și tot procesul lor care după părerea mea a fost un proces bolșevic în toata regula. După ce citești „Istoria familiei Sanson” și alte cărți despre Revoluția Franceză îți dai seama că de fapt comuniștii nu au inventat nimic, că totul a fost experimentat mai întâi în Franța doar că nu se știa asta. Lenin era un foarte mare admirator al iacobinilor.

Cumplită este și execuția doamnei du Barry, fosta favorită a lui Ludovic al XV-lea . Charles Henri Sanson mărturisește că atunci când o ducea pe doamna du Barry la ghilotină îi venea să plângă. În tinerețea lui a avut o relație cu ea, pe atunci o fetișcană din popor crescută de un preot care frecventa familia Sanson.

Emilia Chebac: A fost numit „călăul Terorii”. Credeți că execuția lui Ludovic al XVI-lea l-a marcat?

Octavian Soviany: Până la execuția lui Ludovic al XVI-lea Charles Henri Sanson considera ca nu-și face decât meseria. A fost destul de deschis la ideile republicane, dar după decapitarea lui Ludovic al XVI-lea și tot ce a urmat după s-a schimbat foarte mult și a devenit monarhist. A încercat să execute cât mai rar.

Pe girondini nu i-a executat el. Sub pretext că trebuie să organizeze execuția (erau 21 de persoane de executat) l-a pus pe unul dintre asistenți lui să-i decapiteze. Altă dată când a trebuit să execute o tânără de 17 ani, nu a putut, i s-a făcut rău și a fugit de pe eșafod.

La bătrânețe trecea printr-o stare de dezechilibru, avea nervii foarte slabi și vedea peste tot sânge. Pe vremea consulatului Sanson ieșise deja la pensie. Napoleon a vrut să-l cunoască, l-a chemat la el și l-a întrebat: „Dumneata câte capete ai tăiat?” „Vreo 2000 și ceva” i-a răspuns Sanson. Iar la întrebarea lui Napoleon „Și cum poți să dormi liniștit noaptea ?” Sanson răspunde: Daca atâția regi și împărați au dormit liniștiți de ce n-ar dormi și un călău?

Emilia Chebac: Se pare că nu erau doar brute așa cum am fi tentați să credem?

Octavian Soviany: Călăii din familia Sanson erau oameni instruiți. În societate erau considerați niște paria, de aceea marile familii de călăi petreceau mult timp unii cu alții. Charles Henri Sanson mai avea 9 frați și toți erau călăi. La aceste întâlniri se povesteau amintiri de familie care au fost cu strictețe conservate de la o generație la alta. Dispuneau de serioase cunoștințe de medicină. Făceau acte de milostenie. Erau pasionați de teatru și citeau foarte mult. Henri Clement Sanson, ultimul executor din dinastia Sansonilor, îi frecventa pe Balzac și Dumas.

Despre omul Octavian Soviany

Emilia Chebac: Mulți ani ați fost profesor de limba și literatura română. O întâmplare care v-a marcat?

Octavian Soviany: Aveam o clasă de a V-a sau a VI-a. Într-o ora la dirigenție ne-am gândit noi să facem portretul prietenului ideal. Am scris pe tablă o serie de calități pe care ar trebui să le aibă prietenul ideal. S-a votat pentru fiecare dintre ele și pe primul loc a ieșit… bogăția. Asta s-a întâmplat prin 1990-1991.

Emilia Chebac: În ce perioadă din istoria omenirii v-ar fi plăcut să trăiți?

Octavian Soviany: În sec. XIX Belle Époque – Franța. Undeva pe la 1870-1871 după ce se termină cu războiul, cu Comuna și lucrurile sunt așezate până la Primul Război Mondial.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Octavian Soviany: Înainte să dau la Litere am dat la Filosofie și n-am reușit. Eram un copil naiv care avea impresia că acolo chiar o să fac filosofie. Când am văzut că la subiectul al II-lea la examen mi-a căzut: creșterea rolului conducător al partidului în epoca societății socialiste multilateral dezvoltate, am realizat cum stau de fapt lucrurile. Nu am scris nimic. Nu din spirit de fronda ci pur si simplu că nu știam nimic. Nu-mi trecuse prin cap că pentru filosofie trebuia să citesc și cuvântările lui Ceaușescu.

Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?

Octavian Soviany: Am văzut ce ați scris despre „Micul Saturnian” pe facebook și mi-a plăcut. Apoi am citit pe blog articolul cu Andrei Ruse. Este un interviu bun. (Îl gasiți aici.)

Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?

Octavian Soviany: Șerban Foarță – chiar dacă Iolanda Malamen a scos o carte de interviuri cu el cred că ar mai avea multe lucruri de spus.

Slavă Domnului că Octavian Soviany a decis să nu fie un copil cuminte. Altfel, astăzi nu am citi minunea asta de roman. Despre care eu cred, cu tărie, că a mutat linia orizontului în literatura română contemporană. Înainte să mă considerați o exaltată ar fi bine să îl citiți. Până și cei mai sceptici dintre cunoscuții mei au căzut răpuși: „Ai avut dreptate, e scrisă impecabil.” sau „Unde am trăit până acum de nu am auzit de Soviany?”. Nu mai spun de mesajele primite.

Moderez un club de carte Emilia, carți & cafea. Când am stabilit titlurile, pentru 2020, am preferat autori români: beletristică, romane istorice, memorii și jurnale. Am fost totuși generoasă, din 12 scriitori 4 sunt autori străini. Cred că literatura străină are parte de suficient PR ca să o mai promovez și eu. După ce am citit „Micul saturnian” am mai trimis în exil fără milă un autor străin, până la noi ordine. Acum e oficial, cartea lui Octavian Soviany va fi dezbătută la clubul meu de lectură.

Despre „Micul Saturnian”, Andrei Ruse, editorul lui Octavian Soviany, mi-a mărturisit: „Eu cred că e cartea anului ”

Las o recenzie despre „Micul saturnian” pe care am scris-o pentru Cooltura (o puteți citi aici)

Într-o lume editorială nebună „Micul Saturnian” este o întoarcere la normalitate. Rolul unei cărți nu este să șocheze sau să-ți impună o direcție, așa cum se întâmplă din păcate prea des în ultima vreme, rolul unei cărți este să te întroducă într-o poveste în care tu, cititor, ai dreptul la propria o opinie.

Suntem în aprilie. În izolare am citit 12 cărți, dar nici una n-a reușit să înlocuiască în inima mea cartea lui Octavian Soviany. Poate volumul II al serie Lelian?

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Fotografiile cu Octavian Octavian Soviany mi-au fost puse la dispoziție de Editura Hyperliteratura.