Interviu cu Ana Rubeli – Aici a stat – despre patrimoniu și cărți

Pe Ana Rubeli fondatoarea contului de instagram Aici a stat am cunoscut-o „din like în like”. Deși ne urmăream reciproc în online, nu știam cine este omul din spatele acestui proiect. După fotografiile postate am crezut că este bărbat. Asta pentru că, unele dintre ele, erau făcute în locuri izolate, deloc recomandate pentru o femeie.

Ana și-a descoperit pasiunea pentru patrimoniu prin călătorii și cărți. De mică părinții au dus-o în locuri încărcate de istorie. Fiecare călătorie avea o tema: bisericile din Oltenia, din Bucovina, locuri din Transilvania etc. Atunci când părinții vorbeau cu localnicii, micuța Ana nu rata nici o poveste. Avea însă o slăbiciune pentru locuri secrete. Cum a citit foarte devreme, la 4-5 ani, a căutat singură să-și completeze cunoștințele despre spațiile care o atrăgeau.

Prietenii glumesc pe seama ei numind-o „fata cu semnele maro”. Asta pentru că de fiecare dată când vede un astfel de semn spune: „Trebuie să oprim! Sigur e ceva de cercetat.” Chiar dacă pleaca întotdeauna de acasă cu un plan bine stabilit, între timp, s-a împrietenit cu spontaneitatea. Deși o impresioneaza sacrul (bisericile), în topul preferintelor Anel sunt casele memoriale.

Întâmplător, sau nu, Ana Rubeli locuiește într-o casă cu poveste. A aparținut unui străbunic, fost negustor, tată a 4 fete și un baiat, care a construit câte o casă pentru fiecare copil. După 1989 părinții Anei au reușit să recupereze casa care li se cuvenea. În prezent, Ana este singura, dintre toți moștenitorii, care locuiește într-una din casele străbunicului.

Emilia Chebac: Cum ți-a veni ideea blogului Aici a stat?

Ana Rubeli: Scriam pe contul personal de facebook povești despre locurile pe care le vizitam. Tot timpul primeam comentarii: „Ce frumos, de ce nu te extinzi mai mult?” La un moment dat am primit un mesaj de la o persoană care se confrunta cu o problemă de sănătate și nu mai putea să călătorescă. Am realizat că fotografia mea din Australia, oricât ar fi de frumoasă, nu-i facea deloc bine. Motiv pentru care am decis să-mi fac o pagină de facebook și să nu mai postez pe contul personal. Eu renunțam să-mi mai hrănesc egoul și astfel nu mai declanșam frustrările altor persoane. Aveam să păstrez pentru mine experiențele din Seychelles și Mauriutis, iar pe pagina nou creată urma să postez doar despre Romania. Așa s-a născut Aici a stat.

Emilia Chebac: Cum ai ales numele blogului?

Ana Rubeli: Oriunde mergeam fotografiam toate plăcuțele memoriale. Aici a stat X, aici a stat Y. Și așa Aici a stat a devenit o entitate.

Emilia Chebac: Ce-ți dorești de la acest blog?

Ana Rubeli: Poveștile patrimonului să ajungă la cât mai mulți oameni, iar pe termen lung blogul să strângă o comunitate care să facă ceva concret pentru patriminiu. Cum ar fi să strângă fonduri pentru proiecte de restaurare.

Emilia Chebac: Cine este în spatele blogului Aici a stat?

Ana Rubeli: În spatele acestei imagini este o echipă. Andrei (soțul Anei) mă ajuta foarte mult. Nu aș avea curaj să mă aventurez singură în cautarea unui conac abandonat. El este cu hărțile și răbdarea. Eu vin cu documentarea și pasiunea.

Emilia Chebac: Care a fost primul vostru proiect?

Ana Rubeli: Vara trecută am dorit să ținem un concert la biserica fortificată din Hoghilag (lângă Sighișoara) cu orchestra inginerilor unde cântă și Andrei. Scopul nostru a fost să atragem oameni care să vină să viziteze biserica. Dar fiind prima noastră inițiativă de acest gen am avut mari emoții. Credeam că vor veni doar câteva persoane și spre surprinderea noastră biserica s-a umplut de oameni. S-a stat și în picioare. A fost extraordinar de frumos. Pe viitor, prin astfel de concerte, ne dorim să strângem fonduri pentru restaurarea orgii din biserică.

Emilia Chebac: Cine/ce te inspira în alegerea locurilor de vizitat?

Ana Rubeli: Semnul maro. Apoi nici cazările nu le caut la întâmplare. Prefer oricând un conac restaurat, o casă cu poveste decât un hotel impersonal. Aleg locuri unde proprietarii au pus suflet. Dacă intri în discuție cu astfel de oameni, cu siguranța, îți vor recomanda locuri interesante de vizitat în împrejurimi.

Emilia Chebac: De ce te impresionează casele memoriale?

Ana Rubeli: Când intru într-o casă în care un om a creat mă umplu de energia locului. Indiferent că a fost scriitor, pictor, actor, profesor, e clar că acel om și-a pus sufletul acolo. Dacă știi să asculți regăsești toate trăirile lui – bucurii și tristeți – în acel spațiu.

Emilia Chebac: O casă memorială de suflet?

Ana Rubeli: Apartamentele lui Liviu Rebreanu și Minulescu. Se pot vizita în Cotroceni în blocul profesorilor. Sunt ușa în ușă și deși nu au fost tocmai prieteni s-au respectat și ajutat reciproc. Apartamentele au o structură circulară care te poarta cu gândul spre sacru.

Emilia Chebac: Ești atrasă de locurile secrete. Recomandă un loc mai puțin cunoscut din București?

Ana Rubeli: O clădire în stil neocalsic Vila Bosianu din Parcul Carol (face parte din ansamblul Observatorului Astronomic) unde însuși Alexandru Ioan Cuza a fost găzduit înaintea alegerilor din 24 ianuarie. Este o vila superbă, asemănătoare cu palatul de la Ruginoasa, cu niște elemente masonice extraordinare. Constantin Bosianu a fost om politic și un avocat de excepție.

Emilia Chebac: Studiile tale te-au pregătit de întâlnirea cu patriminul?

Ana Rubeli: Nu. Am absolvit 2 facultați fără nici o legatură cu patrimoniul: ASE – Finanțe banci și SNSPA – Comunicare și Relații Publice. Și un Master în Științe actuariale în Olanda.

Emilia Chebac: Care este profesia ta?

Ana Rubeli: Sunt actuar. Actuariatul este o meserie foarte grea și foarte rară în Romania. În prezent suntem 200 de actuari la noi în țară. (Ana este managerul unei echipe de 80 de actuari.)

Emilia Chebac: Ai fost vreodată tentată să părăsești România?

Ana Rubeli: Când am plecat la studii în Olanda știam ca mă voi întoarce. Seva mea se trage din Romania, aici m-am născut și aici vreau să trăiesc. Eram conștientă că am misiunea să aplic modelul pașoptist. Datoria mea ca român, care studiază în afară, este să mă întorc și să fac ceva pentru România. Pentru țara asta pe care toți o critică.

Emilia Chebac: Primul tău contact cu istoria mare?

Ana Rubeli: Înmormântarea lui Corneliu Coposu. Eram pe umerii lui tata. M-a impresionat teribil tristețea lui tata și marea de oameni. Am crescut cu poveștile lui tata despre Regele Mihai și cum ar fi putut să fie țara asta dacă nu ar fi venit comuniștii. Tata mi-a transmis dragostea pentru personalitățile care au schimbat istoria sau au avut un rol important

Emilia Chebac: Ce închisori comuniste ai vizitat?

Ana Rubeli: Sighetul l-am vizitat de mai multe ori. Prima dată am fost cu tata. Îmi amintesc cât de răvășită am fost să-l văd plângând. Atunci nu știam nimic de Iuliu Maniu și Iuliu Hossu. Am fost la Aiud, la Făgăraș, dar încă nu am ajuns la Pitești. Nu mă feresc să intru în contact cu duritatea unor astfel de locuri, dar încerc să o înconjor de frumos. Dacă nu aș procede așa răul ar avea o putere mult prea mare asupra mea și m-ar copleși.

Emilia Chebac: O prejudecată spulberată în călătoriile tale?

Ana Rubeli: Făceam revelionul la un conac lângă Hoghilag. Era 31 decembrie, iar eu cu Andrei am mers să cercetăm împrejurimile. Când vrem să vizitam ceva căutam omul care are cheia. De obicei este învățătorul, primarul sau preotul. Am dat peste biserica fortificată și am întrebat un localnic unde găsim cheia. „La primar” ne-a răspuns. „Să deranjam un primar pe 31 decembrie?” Voiam să renunțăm, dar săteanul ne-a încurajat să mergem spunându-ne: „Mergeți, e un om extraordinar de bun!” Cine mai spune astăzi de un primar că este extraordinar de bun? Omul sfințește locul. Și lui ai putea să-i ei un interviu. O să-ți placă.

Emilia Chebac: O întâmplare tristă care te-a marcat?

Ana Rubeli: O vizită care mi-a rămas în minte a fost cea la castelul Bethlen din Criș în decembrie 2013, unde un domn în vârstă și demn ne-a deschis poarta (Gavrilă Olimpiu cred că îl chema). Castelul cu una dintre cele mai frumoase arhitecturi renascentiste din Transilvania, are un balcon superb cu colonade la primul etaj și un turn înalt destul de bine păstrat. Deși atunci lucra ca paznic al locului, relația sa cu domeniul și cu familia Bethlen este mult mai veche. Ne-a introdus în atmosfera locului povestindu-ne de perioada în care castelul era falnic, parcul dendrologic în stil englezesc era îngrijit, când se juca de-a v-ați ascunselea printre copaci împreună cu „domnișorii„ de la castel. Am aflat despre vremurile de grandoare, dar și despre cele de restriște pe care le-a trăit acest castel.

Domnul Olimpiu a fost martor, timp de 2 zile și 2 nopți, la percheziția castelului, din 1947. A privit cu neputință cum tinerii comuniști au ars în curte toate cărțile din bibliotecă familiei Bethlen. Nu știu dacă ce ne povestea era un mix între fantezie și experiențele trăite de strămoșii domnului Olimpiu (Nu am putut să-i aproximez vârsta, dar nici atât de bătrân nu cred că este). Nici nu contează prin amintirile cui privim atât timp cât suferința locului este limpede.

Pe timpul fostului regim, în anii 70, în curtea castelului s-au filmat scene din filmul „Enigma Otiliei.” Cele trei surori urmașe ale spiței Bethlen au recuperat domeniul în 2007, dar au nevoie de câteva milioane de euro pentru restaurare.

Domnul Olimpiu ne-a mărturisit, cu lacrimi în ochi, că nu va mai trăi sa vadă castelul restaurat. E bătrân, timpul trece, iar fonduri pentru restaurare se găsesc greu. Am plecat plângând, gândindu-mă la nedreptățile istoriei. Am închis ochii și-am încercat să-mi imaginez cum ar fi arătat acel loc, și România în general, dacă procentele rezultate în urma conferinței de la Ialta ar fi fost altele…

Exista și o vestea bună. Uniunea Pro Castrum Bethlen, fondată de cele trei surori moștenitoare: Anikó, Éva şi Ágnes Bethlen din Târgu Mures, se ocupă cu restaurarea castelului, iar domeniul se pare că va fi redat în câțiva ani circuitului turistic. Nu știu ce mai face domnul Olimpiu. Îmi doresc însă ca el să trăiască suficient să poată să vedea castelul renăscând din cenușă.

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă?

Ana Rubeli: O întâmplare hazlie, tangențial vecină penibilul, a fost vizita la Conacul Victor Slăvescu (Vrancea), în octombrie 2018, chiar la începuturile proiectului „Aici a stat”. Eram în drum pe lângă Focșani, în căutare de conace. Zona Odobești-Vârteșcoiu-Cotești este extrem de bogată în clădiri cu poveste. În Cotești găsim, în centru, o poartă somptuoasă deschisă. Crezând că e muzeu, în curte se zărea o minunăție de conac impecabil restaurat, intrăm nonșalant pe poartă. Facem fotografii, încercăm să facem roată și era cât pe ce să și intrăm.

Ne pomenim lângă noi cu un domn distins care ne spune cu eleganță „Cum ați ajuns aici? O să vă rog să ieșiți, sunteți pe o proprietate privată.” Am încercat să bâiguim ceva, cum că poarta era deschisă, cum credeam că e muzeu, cum ne doream să-l vizităm. Nu am mai apucat să spunem nimic coerent, și am plecat cât am putut de repede. În mașină am realizat că am stat de vorbă cu Mihai Ghyka, strănepotul lui Mihai Orleanu (socrul lui Victor Slăvescu), cel care a restaurat conacul și care i-a redat viață începând cu septembrie 2014, cu prilejul Concertului SoNoRo Conac. Data viitoare ne vom face mai bine temele. Și cine știe poate vom reuși să intrăm invitați, nu prin pseudo-efracție.

Emilia Chebac: Altă pasiune în afară de patrimoniu?

Ana Rubeli: Categoric cărțile. Deși sunt foarte sociabilă când am o carte în mână s-a terminat. În casa părinților, în camera mea, atunci când citeam aveam o poziție preferată. Mă sprijineam de pat, îmi luam cartea și un borcan cu compot făcut de bunica. Când teminam cartea era gata și compotul.

Emilia Chebac: De ce ai ales clubul meu de carte – Emilia,cărți&cafea?

Ana Rubeli: Până să te întâlnesc relația noastră s-a construit din like în like. Te urmăream pe instagram. După club te-am adăugat și pe facebook. În decembrie când tu ai recomandandat niște cărți (găsiți articolul care a inspitat-o pe Ana aici), eu am cumpărat 90% dintre ele. Am rezonat cu recomandările tale. Plus că mi-a plăcut numele tău – Chebac. Emilia Chebac sună foarte bine. Și a mai cântărit ceva foarte mult. Am sesizat din conținutul tău afilierea pentru regalitate.

Mi-a plăcut că la prima ediție a clubului ai reușit să aduni persoane din medii diferite și de vârste diferite. Librar, restaurator, ghid de travel, terapeut, fata de 18 ani pasionată de benzi desenate, dnu S. un povestitor incredibil de bun etc.

Cartea aleasa de tine Eugenia mi-a plăcut. Am recomandat-o și eu și acum am prieteni care citesc Eugenia. Incredibil cum s-a propagat cartea asta.

Emilia Chebac: Trecut, prezent și viitor despre cărți?

Ana Rubeli:
1. Trecut – am terminat „Jurnal de prințesă 1916-1918” – Nadeja Știrbey
2. Prezent – acum citesc în paralel mai multe cărți:
– „La început a fost sfârșitul” memorile Adrianei Georgescu pentru clubul tău de carte
– „Casele vieților noastre” – Antologie cu texte de Adriana Bittel, Ana Blandiana, Andrei Pleşu, Antoaneta Ralian, Barbu Cioculescu, Dan C. Mihăilescu, Gabriel Liiceanu, Gabriela Tabacu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Micaela Ghiţescu, Monica Pillat, Radu Paraschivescu, Tania Radu, Victor Ieronim Stoichiţă
– „Povestea caselor” – Bucuresti-orasul pierdut. Prefaţa e semnată de Alexandru Paleologu, iar textele sunt îngrijite de Andreea Deciu.Am găsit ultimul exemplar cu autograf la Târgul cărții.
3. Viitor – urmează să citesc „Bucureștii de altădată” – Constantin Bacalbașa

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Ana Rubeli: Vreau să promovez patrimoniul. Mă bucur când întâlnesc o persoană interesată de o discuție pe tema asta. Acum să nu-ți închipui că accept orice interviu. Am 2 criterii care mă fac sa spun da: prietenii și calitatea conținutului. Am intrat pe blogul tău și mi-a plăcut foarte mult cum scrii.

Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?

Ana Rubeli:
• Raisa și Nona Beicu – te-am auzit ca vrei un interviu cu un om fain de PR.
• Constantin Cioancă – muzeograf la Muzeul de Artă Apuseană ”Dumitru Furnică-Minovici”
• Alberto Groșescu – fotograf ARCEN
• Edmond Niculușca – fondator ARCEN

Emilia Chebac: Cât de important este ca oamenii să-și cultive pasiunile?

Ana Rubeli: Dacă fiecare din noi ne-am urma pasiunile oamenii ar fi mai buni și mai fericiți. Pământul asta ar arata cu totul altfel. Și dintr-o pasiune se pot face bani dacă știi să te lupți pentru ea.

Emilia Chebac: Ana de curând ai devenit mamă. Ce ți-ai dori pentru fiul tău Șerban?

Ana Rubeli: Să-și urmeze visurile.

Conversația cu Ana Rubeli m-a făcut conștientă că în România nu s-a născut încă generația care să fie încurajată de părinți/societate să-și urmeze visurile. Balet, pictura, să ajuți oamenii, să scrii? Nu se poate! Și cum o să trăiești? Și rând pe rând, generație după generație ne-am ascuns adânc în inimă visurile și am pornit să facem bani. I-am făcut, dar cu un pret ? Mulți ne-am pierdut sufletul și suntem nefericiți. A avea a devenit mai important decât a fi. Să nu ne mai miram ca România anului 2020 arata așa. Dar cum sunt o optimistă, cred că generația Anei nu numai ca va respecta visurile copiilor, mai mult îi va încuraja să le trăiască.

Când Ana Rubeli mi-a vorbit de cariera ei am realizat că nu știu nimic despre domeniul în care activează (o premieră pe blogul meu). Așa că am rugat-o să-mi explice ce face un actuar și spre surprinderea mea mi-a vorbit cu aceeași pasiune cu care îmi vorbise și despre patrimoniu. Cum îi reușește asta numai ea știe.

Dacă prietenii o numesc „fata cu semnul maro” pentru mine Ana Rubeli, fondatoarea blogului Aici a stat, va fi mereu „fata cu viziune”. În plină pandemie de coronavirus când toată lumea se panichează ea dă startul unui nou proiect.  Numai un vizionar poate țese visuri când totul în jurul lui se prăbușește. Iar fata asta inteligentă și plină de pasiune a venit la prima ediție a clubul meu de carte. Cine își închipuia atunci, că peste ceva timp, aveam să scriu primul articol despre blogul ei – Aici a stat? Succes Ana!

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Fotografiile sunt din arhiva personală a Anei Rubeli