Titlul romanului „Clara citește Proust” (găsiți cartea aici) te duce cu gândul la o intelectuală rasată, dar eroina lui Stephane Carlier este coafeză la un salon din Chalon, un orășel din Saône-et-Loire. Cum a ajuns o fată de doar 23 de ani la această performanță? Vă invit să pătrundem, alături de Clara, în lumea lui Proust.
În prima partea romanului, Cindy Salon, nu se întâmplă nimic spectaculos în viața Clarei, până într-o zi când un client uită la salon o carte din colecția „Livre de poche” – „Swann” de Marcel Proust.
Privește titlul și coperta. O femeie într-o rochie frumoasă de muselină și un băiețel cu obrajii trandafirii. Un detaliu dintr-un tablou vechi. O deschide, o răsfoiește, observă o pagină cu colțul de sus îndoit. O frază fusese subliniată cu un pix albastru. „Ai un suflet frumos, de o calitate rară, o fire de artist, nu o lipsi de ceea ce îi trebuie.”
Variantele în franceză ale romanului „Clara citește Proust + Cartea din colecția „Livre de poche” – „Swann” de Marcel Proust
Partea a II-a, Marcel este, de departe, preferata mea. Timp de câteva luni, Clara nu este interesată de romanul uitat la salon, abandonându-l în bibliotecă în compania unor titluri scandalos de jenante. Într-o duminică de martie, fiind singură acasă, din plictiseală deschide cartea. Cum nu este deloc impresionată de textul cărții „tipul asta are o problemă, trebuie să se caute”, o închide și o aruncă. Și totuși, stările de confuzie ale autorului le-a experimentat și ea, motiv pentru care e decisă să-i mai dea o șansa lui Proust. Redeschide cartea și când se oprește din citit vede că este ora unu noaptea.
Astăzi a început să citească o carte scrisă în urmă cu peste 100 de ani de către un bărbat care nu s-a dat niciodată jos din pat, o carte cu fraze interminabile despre care ea simte, dintr-un motiv care îi scapă din nou, că o va face mai puternică.
Ilustrație Marcel Proust (credit foto: Pinterest)
Proust, tipul cu probleme, intră cu pași ușori, dar siguri în viața Clarei bulversând-o total. În autobuz, în drum spre salon, dă peste un pasaj atât de captivant încât ratează coborârea (tema madlenei). Aflată în vizita la părinți se preface bolnavă ca să poată citi, discuțiile cu iubitul încep să o plictisească, iar treburile casnice devin o corvoadă. Este atât de absorbită de Proust, încât va tunde o clientă fidelă, mult mai scurt ca de obicei. Patroana salonului, doamna Habib, o sfătuiește să nu mai discute cu clientele despre Proust pentru că ori le complexează, ori le plictisește. Cu fiecare pagină citită, lumea lui Proust capătă putere și domină lumea Clarei.
Această carte cere un anume angajament, creează o relație atât de puternică, exclusivă cu cititorul ei, încât acesta din urmă poate avea cu ușurință impresia că toți din jurul lui s-au coalizat pentru a-i strica plăcerea.
Marcel Proust (credit foto: Pinterest)
Până la întâlnirea cu Proust, niciodată, Clara nu mai citise atât de mult. Parcurge câte 30 de pagini pe zi (o performanță pentru o persoană activă), subliniază acolo unde dă peste un pasaj care o impresionează, adaugă o inimioară când se topește după un citat. Călătoria Clarei în lumea lui Proust durează deja de peste nouă luni, de aceea își notează impresiile de lectură într-un caiet roz. Pune pe contul de Instagram o fotografie cu cartea, dar este dezamăgită de reacția urmăritorilor. Primește doar 10 like-uri, spre deosebire de cea mai populară fotografia a ei, cu motanul care a avut 193 like-uri. Cu sau fără aprecieri, Clara știe că „Timpul petrecut citind Proust este timp câștigat, furat de inteligență și nu de la ea.”
Dacă oamenii de pe Instagram sunt imuni la „farmecele” lui Proust, la salon o cunoaște pe Claudie Hansen. În timp ce-i aranja părul, clienta vede pe etajera postului de lucru „La umbra fetelor în floare”. „Cartea asta mi-a salvat viața” exclamă Claudie, iar Clara bucuroasă să cunoască, în sfârșit, pe cineva pasionat de Proust simte că nimic nu o va opri să ducă până la capăt seria „În căutarea timpului pierdut”.
Totul mi-a vorbit imediat. Acea delicatețe, acel simț al frumosului. Acel om pe care fragilitatea sa l-a forțat să trăiască în izolare, care a dedicat paginii întregi momentelor când adormea sau descrierii unui tufiș de păducel. El avea la fel de puțin loc în lume ca și mine. Nu mai eram singură eram salvată.
Ilustrație Marcel Proust (credit foto: Pinterest)
De ce nu se simțea Claudie acceptată? Pentru că nu este ceea ce pare, nu spun mai mult ca să nu vă răpesc plăcerea lecturii. Claudie decretează ca vocea Clarei este „ca parfumul de păducel” și îi propune un proiect. Să citească Proust, de 3 ori pe săptămanâ, doamnei Renaud.
Partea a III-aa romanului reprezintă transformarea Clarei. Marea schimbare, în viața Clarei, se va produce la un festival de vară. Dacă vă închipuiți că, prin lectura unor fragmente din Proust, Clara va cunoaște celebritatea peste noapte o să va dezamăgesc. Lumea nu se înghesuie deloc să o asculte, doar un trecător, care nu se oprește nici el, o încurajează din mers „Ca să-l citești pe Proust pe stradă, trebuie să ai cojones!”
Clara citește unele fraze și de 5 ori ca să le înțeleagă. Dacă în trecut, faptul că nu pricepea de prima dată un fragment o enerva, acum din contra îi face plăcere. Adoră ritmul pe care îl impune Proust „lentoare și vigilență, relaxare și concentrare.” Când închide ochii înainte să adoarmă vede flori. Visele Clarei sunt atât de influențate de proza lui Proust, încât lumea ei se colorează intens.
Se hotărăște să rămână acasă, unde redeschide Guermantes, iar Marcel își face din nou apariția. Inteligența lui luminoasă, finețea revin, se întreabă cum s-a putut descurca fără el și începe să citească cu aviditate. Aceste pagini au o putere consolatoare echivalentă sau chiar superioară celei a soarelui sau a ciocolatei, și ea parcurge 150 de pagini în trei zile.
Întoarsă în dormitor, îndreaptă pernele, se așază în pat, își ia sacoșa de unde scoate „La umbra fetelor în floare.” În clipa aceea, îi scapă un oftat lung de plăcere.
Citind aceste pagini, s-a întâmplat ceva puțin magic care, pentru prima dată, a făcut-o să creadă că romanele ar putea fi mai bune decât viața.
Marcel nu are egal în a-și îmbărbăta cititorul părăsit.
Ilustrație Marcel Proust (credit foto: Pinterest)
De ce mi-a plăcut „Clara citește Proust”:
• Este o carte despre puterea lecturii. Romanul este un omagiu cărților, dar mai presus de toate este un omagiu adus lui Proust.
• Să citești Proust poate fi chinuitor, dar dacă perseverezi o lume la care puțini au acces ți se dezvăluie. Cine se împrietenește cu Proust, îl va purta în suflet întreaga viață. Iar când lumea reală se clătina e suficient să deschizi „În căutarea timpului pierdut ” – o carte scrisă în singurătate care alungă singurătatea – și simți cum prinzi curaj.
• Suntem programați să credem că doar ambiția contează. Acum când totul se uzează moral atât de rapid, când răbdarea este limitată, în compania romanul lui Stephane Carlier, cititorul capătă o altă perspectivă asupra renunțării. Uneori, în viața marile și profundele schimbări vin și de la acțiuni cu impact mic, ignorate de cei din jur.
• Este o carte care te îndeamnă să nu abandonezi, nici pasiunile și nici curajul de a trăi altfel. Nu contează că preferi Proust, Dostoievski sau oricare alt autor pus la index de dictatura cărților care promovează nimicul. Hitler și acoliții lui ardeau marile cărți. Astăzi există o altă modalitate, mai puțin malefică, de a ignora marii autori, dar la fel de periculoasă pentru creierele tinere. Se numește ignoranță.
Închei acest articol povestind despre întâlnirea mea cu Proust. Fără prea multe detalii pentru a nu transforma această recenzie în Emilia citește Proust (citit integral în pandemie) în loc de „Clara citește Proust”. Curioșii pot găsi pe Instagram un hastag dedicat lui Proust (aici) și pe Facebook (aici).
Țin să vă avertizez că este o recenzie nesimțit de subiectivă. Am o pasiune smintită pentru Proust, motiv pentru care m-am regăsit în multe dintre trăirile Clarei. Spre deosebire de ea, nu pot spune că Proust mi-a schimbat viața, dar cu siguranță mi-a salvat-o. Fac insulină de peste 27 de ani. Când a debutat pandemia, de fiecare dată când deschideam televizorul sau intram pe conturile mele de Social Media, pe lista decedaților, invariabil, primele locuri erau deținute de diabetici. Proust a apărut în viața mea în momentul în care panica cucerea și ultima redută a rațiunii. Sensibilul Marcel nu a eradicat virusul, dar i-a anihilat (în cazul meu) forța. Așa că, timp de 8 luni cât Emilia a citit Proust, virusul malefic a făcut anticameră, încercând fără succes, să se infiltreze în viața ei.
Nu a reușit, dovada că astăzi, scrie acest articol-omagiu pentru Marcel Proust, omul care a excelat, ca nimeni altul, în arta de a transforma fragilitatea în putere.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebooka blogului sau pe contul meu de Instagram.
Dacă vezi ,,Câine negru, porumbel rătăcitor”într-o librărie, ești tentat să spui, din cauza mărimii, că nu are stofă de roman spectaculos. Iar dacă îl răsfoiești superficial și vezi că răul își face de cap, jucându-se cu destinele personajelor, iar dreptatea și lumina sunt pilde vechi de care nimănui nu-i mai pasă, ești tentat să îl ignori și să treci mai departe. Nu face asta, cititorule!
La început, nu am rezonat deloc cu unele dintre personajele construite de Radu Găvan, în schimb, pe măsură ce avansam cu lectura, am realizat că îmi place teribil modul în care scrie.
,,Câine negru, porumbel rătăcitor” este un roman despre lupta dintre bine și rău, dintr-un loc uitat de lume „un orășel liniștit unde oamenii zâmbesc și nimeni nu se grăbește.” Într-o zi, când o fată este ucisă, banalul cotidian se transformă în infern.
„era o persoană creativă, ceva atât de rar în ziua de azi, când toți copiază de la unul și de la altul. Trăim într-o lume plină de vulgaritate, nu credeți? Atât de vulgară și superficială, încât mi se face silă doar când mă gândesc la asta. Dar ea nu era așa, nici vorbă. Era o făptură plină de compasiune și dorința de cunoaștere. Vă dați seama, conducea în fiecare zi o oră dus și una la întors ca să participe la cursurile de la universitate. Așa ceva nu e la îndemâna oricui. O priveam în timpul cursului și părea așa singură în marea aia de studenți, singură și strălucitoare, ca o lebădă plutind pe un lac negru printre broaște urâte și zgomotoase. Era o ființă plină de grație, supraviețuit cumva într-o lume dizgrațioasă.”
Cine a ucis-o pe Clara? Dar pe David? Există un criminal sau sunt mai mulți? De ce mărturiile martorilor și suspecților sunt atât de diferite? De ce copiii sunt doar victime, nu și parteneri de dialog? Ca să nu vă stric plăcerea lecturii, povestind romanul, prefer să mă axez pe scriitura autorului.
Construcția romanului ,,Câine negru, porumbel rătăcitor” este o provocare. Autorul se joacă cu mintea cititorului. Deși scris într-un limbaj abordabil, dacă tratezi textul prea sumar, poți pierde mesajul cărții. Întâmplările și scenele de o cruzime revoltătoare par să dețină controlul. În realitate, sensul este camuflat subtil în fraze de o sensibilitate tulburătoare care transmit că imperiul răului se bazează pe forță, nu pe putere. Forța distruge. Puterea clădește.
„Câine negru, porumbel rătăcitor” m-a făcut să mă sufoc de indignare la paginile bogat asezonate cu trivialități, pentru ca apoi, să rămân mută de admirație citind povestea vântului, ploii, lunii, lacului, scândurii, mesei de la morgă, ciotului de cretă etc. În mărturiile lor am descoperit atâta umanitate, încât am ajuns să mă întreb dacă lumea asta nu este complet întoarsă pe dos. În cartea lui Radu Găvan, natura și lucrurile simt, pe când oamenii au pierdut acest dat.
„Răul își desface aripile ca un fluture negru și atingerea lui lasă urme ce nu vor dispărea.”
Dacă personajele cărții te coboară în infern, Radu Găvan, printr-o scriitură de o sensibilitate rară (în special, capitolele 71 și 74), te ghidează să privești spre cer. Pentru cititor, este un roman greu de dus emoțional, dar în același timp, călăuzit de un porumbel rătăcitor, este o poveste care îl va bântui multă vreme.
De ce reușește răul să domine? Pentru că un martor, care de 3 ori ar fi avut ocazia să stopeze răul, a tăcut. Pentru că adulții nu mai înțeleg limbajul copiilor. Pentru că cine ar fi trebuit să descopere criminalul, a ignorat desenul Clarei. Pentru că în instituțiile statului se petrec abuzuri la fel de abominabile ca în lumea interlopă. Pentru ca societatea preferă să judece victimele și să le învinovățească. Pentru că diavolul este respectat. Pentru că în viața reală nu exista porumbel rătăcitor care să indice criminalul, violatorul sau manipulatorul. Pentru că răul seduce și binele plictisește.
Credit foto – Karmen Florea
,,Câine negru, porumbel rătăcitor” este un roman rafinat, deși personajele cărții aparțin lumii interlope, iar scriitura abundă în scene violente, sex și expresii triviale. Marea artă a lui Radu Găvan constă în alternanța dintre răul absolut și binele diafan, dintre fragmentele de o vulgaritate șocantă, care insultă urechea cititorului, și pagini de o sensibilitate care te fac să lăcrimezi de prea mult frumos.
Citate care mi-au plăcut:
„Apoi a venit noaptea și ploaia a spălat trotuarul, și o dată cu desenul s-au pierdut și bărbatul și femeia, și viața a părăsit casa, și stelele cerul.”
„Din întuneric, trecutul spune o poveste:
În adâncimea nopții, în abisul minții, ca o pădure neagră, printre arborii contorsionați, printre umbrele fără nume și fiarele fără formă, un suflet slab s-a rătăcit și acum se ascunde, așteptând din noaptea fără de sfârșit să își găsească o scăpare, alergând prin întuneric, degetele o rază să întâlnească, să o prindă ca pe o sfoară și urmând lumina, din noaptea fără de sfârșit o scăpare să își găsească.
Dar o umbră printre umbre, acoperind tot, sufocând lumina, spulberând lumina, o umbră între umbre se înalță între sufletul plăpând și sclipirea de o clipă, ca un munte, ca un zid nesfârșit, un bărbat înalt, cu râs hain și ochii reci, șoptindu-i spaimele în noapte, un păpușar din cel mai hâd coșmar, spiritul îi frânge.”
„Am știut-o, da, dar ce puteam face? Eu observ și uneori pot scoate arborii din rădăcini, pot dărâma case și pot asmuți valurile, dar atunci nu aveam ce face.”
„Fata lumina grota aia nenorocită și ne făcea pe mine și pe Leo mai buni. Scotea divinul din noi la iveală sau ceva de genu’.”
„M-au dus într-o cameră cu tot felul de aparate și o tipă drăguță în halat alb și-a pus niște mănuși de cauciuc și m-a pus sub un soi de lupă, apoi a luat o pensetă și m-a pipăit de zici că se îndrăgostise de mine. Apoi mi-a dat cu un soi de pudră de îmi venea să strănut non stop și a plecat. S-a întors cu Miss Tutungerie și a spus că eu eram arma crimei. Mare descoperire, ce să spun!”
„Ideea sinuciderii, spune bărbatul, e ca un vânt răcoros într-o după-amiază înăbușitoare de vară.”
Cu doamna Luiza Penescu, directorul Grupului Editorial Corint (vezi aici) m-am întâlnit la sediul editurii. Încăperea în care i-am luat interviul m-a dus cu gândul la o lume dispărută. Și totuși, în acest loc, m-am simțit mult mai în largul meu decât în lumea noastră unde, în ultima vreme, ne rătăcim reperele tot mai des. Mașina de scris, obiectele patinate desprinse parcă din poveștile „istoriei cu blazon”, fotografiile din Belle Epoque cu familia regală, tihna ceaiului mă transpuneau într-un timp unde arta conversației nu murise. Un timp în care oamenii știau să asculte, un timp în care interlocutorul era tratat cu toată considerația, un timp în care politețea nu era doar un cuvant în dicționar. Până și marketingul în biroul doamnei Penescu se metamorfozează în diplomație. Nu știu dacă a fost întâmplare sau a fost ceva premeditat, dar vestimentația Luizei Pensecu se integra perfect cu spațiul în care se desfășura interviul. Deloc ostentativă, dar cu detalii care îți tăiau răsuflarea. Unduirile în care cădeau volanele cămășii, prețiozitatea mătasei și dantelei îmi captau nepermis de mult atenția. Obiectivitea mea era amenințata serios de detalii estetice. Luiza Penescu mică, fragilă, amabilă, expansivă este un partener puternic într-o negociere. Altfel, cu siguranță, nu ar fi rezistat, atâta vreme, într-o industrie care a răpus mulți bărbați.
Lovitura de grație mă aștepta la final. Odată conversația încheiată, m-am ridicat și îndreptându-mă spre ieșire am văzut, în biblioteca de lângă ușă, seria „În căutarea timpului pierdut” (un titlu mai vechi al editurii). Îmi amintesc că am spus: Wow, am luat un interviu vegheată de Proust! Pentru cei care nu știu, sunt o admiratoare înfocată Proust #iloveproust – Facebook aici și Instagram aici.
Emilia Chebac: Care este povestea din spatele numelui Corint?
Luiza Penescu: Am ales un nume cu rezonanță culturală. Să amintească despre vechi civilizații, istorie și spiritualitate. S-a întâmplat în 1994. Eram la început și nimeni nu auzise de editura noastră. Ideea a fost ca numele editurii să fie atât de cunoscut, încât oamenii să trăiască cu impresia că știu de Corint. Că au auzit în clasa a V-a, când au învățat istoria antică sau au auzit de editură, nu conta. Important era să fie un nume familiar.
Emilia Chebac: Cum a fost începutul?
Luiza Penescu: La începutul anilor ’90, când am pornit în acestă aventură, nu ne gândeam că vom ajunge aici. În primii 10 ani, nu am avut nici o zi de concediu. Nici măcar un weekend. N-am simțit nevoia, dar nici nu-mi permiteam să neglijez editura. Erau atât de multe de făcut încât nu mai exista loc pentru vacanță. În această perioadă, am făcut toate greșelile posibile pe care le poate face un editor (antreprenor), dar așa m-am călit. Apoi lucrurile au început să se așeze. Interesant este că nu am abandonat, m-am încăpățânat și am continuat.
Emilia Chebac: O greșeală memorabilă? Luiza Penescu: În timp ce aveam credite, am făcut cărți care nu se vindeau.
Emilia Chebac: Am aflat că aveți o destinație preferată de vacanță? De unde atașamentul acesta pentru Italia ?
Luiza Penescu: În Italia am un sentiment de acasă. Un acasă, într-un loc mai nobil, unde limba este melodioasă, arhitectura armonioasă, doamnele sunt cochete, poarta blănuri și sunt coafate. În Italia încă mai vezi doamne în vârsta care se respectă. E o plăcere să le privești. Dacă adăugam mâncărurile savuroase, clima blândă, muzica italiană, filmele italiene din anii ’60 nu poți să nu iubești Italia. Din dragoste pentru Italia învăț limba italiană.
Emilia Chebac: Aveți un târg de carte (din străinătate) preferat?
Luiza Penescu: Cel de literatură pentru copii de la Bologna, unde particip negreșit an de an. Apoi cel de la Frankfurt unde participă colegii mei. În urmă cu 20 de ani, când am ajuns pentru prima dată la târgul de la Bologna, am descoperit o atmosferă efervescentă cu standuri interesante și atractive. Pentru că era dedicat copiilor, ofereau adevărate spectacol de culoare și muzică, care introduceau o atmosferă de basm. Este un târg pentru editori nu pentre publicul larg.
Emilia Chebac: Care este diferența între un târg pentru editori și un târg pentru publicul larg (Gaudeaumus/Bookfest)?
Luiza Penescu: Editurile mari propun titluri noi, iar editurile mai mici aleg și cumpăra titluri pe care ulterior le publică. Dacă un titlu este solicitat, de mai multe edituri din țări diferite, se organizează o licitație și câștigă cel care ofera mai mult.
Emilia Chebac: Ce schimbări a generat pandemia în industria cărții?
Luiza Penescu: În pandemie au apărut târgurile online. Editurile mari se întâlnesc în online cu editurile interesate și își expun marfa. Deși au revenit târgurile în format fizic, onlineul câștigă tot mai mult teren. Se pierde astfel spectacolul creat de un târg clasic vechi de sute de ani. Prefer târgul clasic, dar tendința se îndreaptă spre târgurile online, din lipsă de timp și costuri mai mici. Nu doar noi, ci întraga societate se duce către online.
Emilia Chebac: Ce vă inspiră?
Luiza Penescu: Ești la restaurant și îți vine o idee. Ești în vacanță și ceva te inspira. Cu cât vezi mai mult, afli mai mult, știi mai mult, citești mai mult, ideile curg.
Emilia Chebac: Cum o puneți în practică?
Luiza Penescu: Vin cu ideea la editură și o expun. Uneori colegii spun „Ce prostie!” și este respinsă, alteori este acceptată. Una moare în fașă în timp ce alta generează idei.
Emilia Chebac: Care este, după părerea dumneavostră, cea mai importantă meserie?
Luiza Penescu: Cea de dascal. Dascălii cu vocație crează caractere, schimbă destine și înalță oameni. Oamenii la rândul lor schimba comunitatea. Părinții mei au fost astfel de profesori.
Emilia Chebac: Fiul dvs., Maxim are un nume rar? Cum l-ați ales?
Luiza Penescu: Eram dornică să-i pun un nume cu rezonață franțuzească. Iubesc limba italiană și Italia, dar și tot ce are legătură cu latinitatea. Numele se întâlnește și la ruși, dar eu îl asociez cu Franța. Inițial, am vrut să-i pun Alain, dar m-am razgândit și Alain s-a metamorfozat în Maxim.
Emilia Chebac: Care este experiența editurii Corint cu autorii români?
Luiza Penescu: Literatura română este gustată de public. În prezent, există o deschidere mult mai mare decât în anii ’90. Dar se întâmpla mai rar să avem autori români contemporani care să-i capteze pe cititori în adevăratul sens al cuvântului.
Emilia Chebac: Multe persoane (observ la urmăritorii mei pe instagram), când vorbesc despre clasici, fac trimitere la colecția Corint „Clasici ai literaturii”. Ce ne puteți spune despre colecție?
Luiza Penescu: În ultimul an am pus, mai mult decât în anii precedenți, lupa pe această colecție. Coordonatoarea colecției, Iulia Cristiana Stan este foarte implicată în acest proiect. Ne-am îndreptat atenția și asupra titlurilor cu copyright, nu doar asupra celor ieșite de sub copyright. Preferăm traducători consacrați pe care îi alegem cu mare grijă. La titurile clasice (libere de copyright) mereu vor exista mai multe variante de traduceri.
Emilia Chebac: Când o carte este liberă de copyright?
Luiza Penescu: Când au trecut 70 de ani de la moartea autorului. După ce a trecut această perioadă cartea intră în patrimoniul cultural universal.
Emilia Chebac: Bestseller vs carte care nu s-a vândut?
Luiza Penescu: Bestsellere sunt multe, dar o să menționez două titluri apărute recent. Sissi (o găsiți aici), am reeditat-o de curând, susținută și de filmul care circula pe Netflix, apoi Genghis-Han (o găsiți aici).
Două cărți pe care publicul nu le-a primit bine: „Detectivii salbatici” și „Convorbiri telefonice” de Roberto Bolaño. Am fost tare bucuroși și mândri să publicăm pe acest pe autor chilian, comparat cu Borges și Cortázar, dar care, din păcate, nu s-a vândut deloc.
Emilia Chebac: În ce perioadă v-ar fi plăcut să trăiți?
Luiza Penescu: Mă văd trăind în jurul anului 1900, plus/minus, undeva în Europa, chiar și în România. Încă din copilarie am fost atrasă de acestă perioadă.
Dintre doamnele rafinate ale epoci aș menționa pe Regina Maria și Simona Lahovary. În colecția „Istorie cu blazon” au apărut jurnalele acestor femei remarcabile. Găsiți jurnalele aici și aici.
Emilia Chebac: Ce vă doriți de la cărțile Corint? Să inspire sau să influențeze? Luiza Penescu: Și una și alta.
Emilia Chebac: O întâmplare când ați palpitat împreună cu cartea? Ceva gen „agonie și extaz”.
Luiza Penescu: Îmi aduc aminte de primele manuale. Era prin 1997-1998. Când ne spuneau tipografii: „La noapte, la 3:00, să fiți aici că bag coala A4 fața a II-a.”, la 3:00 noaptea eram în tipografie. Atunci așa se făcea, din ochi. Ne uitam și-i spunem: mai mult roșu, mai mult galben. Acum tehnica a avansat. Nu mai merge nimeni, în toiul nopții, la tipografie când intră coala (râde). E drept, era un efort foarte mare, dar era și foarte frumos pentru că palpitai împreună cu cartea. Apoi, când ieșea pe piața și avea succes, simțeai că acolo unde ai pus suflet și răsplata era pe măsură. Profesorii ne transmiteau: „Manualele Corint sunt deosebite!” Atunci, era o modă să lucrezi după manuale Corint.
Cu 10 ani în urmă, când cumpăram cărți publicate de editura Corint, nu mi-aș fi imaginat niciodată că, într-o zi, mă voi întâlni cu doamna Luiza Penescu pentru interviu. Din dragoste pentru cărțile care m-au alinat, format, inspirat și influențat (și una și alta, nu?) vin cu un fina atipic.
Dacă aș deschide „Sertarele cu secrete” (o găsiți aici) și aș răsfoi jurnalele din adolescență, voi realiza că, în continuare, mă lovesc de aceeași dilemă: „Anna Krennina” (o găsiți aici) sau „Doamna Bovary”(o găsiți aici)? Toată viața mea am pendulat între cele două personaje. Uneori o trădez pe Anna cu Emma, alteori alegerea mea se îndreaptă către Emma. Totuși, Anna în rochia neagră, pe care o poartă la serata familiei Scerbatki, rămâne, în continuare, o rivală de temut.
„Această dragoste care ne leagă” (o găsiți aici), o conexiune durabilă între mine și cărțile Editurii Corint, are nevoie de o clarificare. La început, a fost colecția „Istorie cu balzon”, din dorința de afla cât mai mult despre un trecut confiscat necruțător de istorie. Apoi, când foamea mea de informații s-a mai potolit, am avut ochi și pentru colecția „Clasici ai literaturii”. Acum, recitind clasicii cu ochii maturității, nu pot să nu mă întreb, oare ce înțelegeam la 17-18 de ani din „Razboi și Pace” (o găsiți aici) sau „Frații Karamazov” (o găsiți aici)?
Cărțile Corint m-au însoțit și în călătorii. Am plecat la Geneva pe urmele lui „Sissi” și am intrat cu evlavie la Pelișor, în camera de aur, țînând strâns în maini „Însemnări din ultima parte a vieții”
„Cuptoarele morții” (o găsiți aici) este, pentru mine, o carte cu poveste. Pe la 16 ani am citit cartea unei supraviețuitoare de la Auschwitz. Mi-a rămas un minte întroducerea „Mea culpa… Mea maxima culpa.” și surprinzător de multe detalii. Cartea a dispărut din biblioteca părinților, probabil împrumutată. În timp, am uitat numele cărții, al autoarei, dar nu și mesajul. Ca să mă consolez de pierderea ei, m-am convins că, doar imaginația de adolescentă exaltată, i-a ridicat nepermis cota. Am pierdut-o din vedere până, într-o zi, când am redescoperit-o într-o librarie. Aveam în față ochilor, cartea dispărută din biblioteca părinților, dar niciodată uitată. Se numește „Cuptoarele morții”. Titlul vechi era „Cuptoarele lui Hitler”.
Stelian Tănase și Ana Antonescu (coordonatoarea colecției Corint Fiction) la clubul de lectură „Emilia, cărți&cafea” (foto credit: Emilia Nicolae)
Ultimul titlu citit este „Negustorul de antichități” (o găsiți aici) din colecția Corint Fiction. Povestea lui Candid Ițescu m-a convins atât de mult, încât am pus romanul, la ediția din luna aprilie, a clubul de lectură pe care îl moderez.
Ediția 40 a clubului de lectură „Emilia, cărți&cafea” (foto credit: Emilia Nicolae)
„Portofoliul fugii” este povestea lui Varian Fry și a rețelei lui marsilieze. A rămas în istorie drept omul care a reușit să-i scoată din Franța ocupată pe: Hannah Arendt, Victor Brauner, André Breton, Marc Chagall, Marcel Duchamp, Max Ernst, Lion Feuchtwanger, Franz Werfel, Alma Mahler-Gropius-Werfel, Golo Mann, Victor Serge, Valeriu Marcu etc.
Varian Fry s-a născut la New York într-o familie înstărită. Elev strălucit, termină limbi clasice la Harvard și ajunge un jurnalist de succes.
În 1935 aflat la Berlin, în calitate de corespondent pentru un ziar american, face „cunoștință” cu fața adevărată a nazismului.
În 1940, când se înființează asociația „Comitetul de Intervenție de Urgență”, americanul dichisit și fără grija zilei de mâine, pleacă în misiune în Franța – Marsilia – unde devine organizatorul unei rețele de salvare a refugiaților.
Are ca asociați pe:
• Mary Jayne Gold,
• Raymond Couraud, poreclit Killer,
• Charles Fawsett,
• viceconsulul Hiram Bingham.
• Miriam Davenport
• Alfred Barr
• Din echipa lui Fry a făcut parte și un român – Marcel Verzeanu.
Împreună au salvat peste 2500 refugiați evrei și luptători antinaziști.
Rețeaua lui Fry nu avea cum să nu atragă atenția. În sept. 1941, cu acordul tacit al autorităților americane, este expulzat. Rețeaua își va continua activitatea în clandestinitate.
Marginalizat, la întoarcerea în Statele Unite, cu cariera în declin, sfârșește ca profesor de latină undeva la țară. Omul care s-a luptat să salveze lumea, moare, abandonat, în 1967, la 59 de ani în urma unei hemoragii cerebrale.
În ultima parte a vieții, F. s-a confruntat cu tulburări emoționale care au dus în cele din urmă la depresie maniacală.
Cartea Juliei Oringger se centrează doar pe misiunea lui Fry în Franța, adică salvarea evreilor din Marsilia. Deși multe dintre personaje au existat în realitate Julie Oringger scrie un roma de ficțiune.
Nu poți să nu te întrebi: oare de ce un om înstărit, aparținând minorității WASP, a rezonat atât de intens cu situația refugiaților din Europa?
Răspunsul îl găsiți în carte. Recomand să citiți „Portofoliul fugii” împreună cu „Călătoria lui Walter Benjamin” – Jay Parini. Walter Benjamin este un personaj care apare în „Portofoliul fugii”.
Credit foto: Instagram Emilia Chebac
Voi modera romanul „Portofoliul fugii” joi, 22.06.2023 la clubul de lectură #emiliacarticafea
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Am intenționat să fac o recenzie cărții lui Colm Tóibín, dar am sfârșit cu un elogiu pentru Thomas Mann.
Ca să vă faceți o idee despre Magicianul lui Colm Tóibín (care este biografia ficțională a lui Thomas Mann) cred că cea mai potrivită prezentare pentru acest roman tulburător ar fi cam așa:
Putea să se mulțumească cu o existență confortabilă burgheză, dar Thomas Mann a ales să-și dedice viața scrisului. Un drum anevoios pe care puțini au tăria să-l ducă până la căpăt.
Putea să viziteze nepăsător mozaicul cu Nilul, dar Thomas Mann „cu ochii ațintiți asupra Nilului ” a vizualizat romanul – Casa Buddenbrook.
Putea să păstreze tăcerea asupra unui aspect al intimității sale, dar Thomas Mann a ales să se deconspire într-o carte. L-a creat pe Hanno, o prelungire a personalității sale, și Hanno avea să rămână pentru cei apropiați.
Putea să se laude cu succesul primei cărți, dar Thomas Mann a realizat că „succesul cărții îi masca eșecul în alte privințe” și a continuat.
Putea să strălucească în saloanele privilegiaților vremii, dar Thomas Mann a preferat elita marii literaturii.
Putea să fie unul din marea de turiști care vizita anual Veneția, dar Thomas Mann a ales orașul ca fundal pentru o povestire inspirată de Mahler – „Moarte la Veneția”
Putea, odată ce a atins celebritatea, să se bucure de roadele ei, dar Thomas Mann a devenit finanțatorul unei familie cu multe probleme, care în loc de recunoștință îl critica constant.
Putea să se dezică de fratele mai mare care nu i-a iertat niciodată celebritatea, dar Thomas Mann a făcut tot ce i-a stat în putință ca să-l scape din Franța ocupată de naziști.
Putea multe pentru că s-a născut un om cu resurse, s-a căsătorit cu o femeie foarte bogată și a câștigat enorm din vânzarea cărților, dar Thomas Mann a ales Golgota scrisului.
Putea multe, dar nu a vrut. Stii de ce? Pentru că undeva, cândva, în loc de o existență confortabilă, dar plicticoasă, Thomas Mann a ales, prin cărțile sale, să fie magician.
• Ianuarie: „Între două lumi”– Suleika Jaouad.
• Februarie: „Memoriile lui Hadrian”– Marguerite Yourcenar.
• Martie: „Jurnalul unei fete greu de mulțumit”– Jeni Acterian
• Aprilie: „Între două fronturi” – Oana David
• Mai: „Cele patru oglinzi ale adevărului”– Ana – Maria Negrilă
• Iunie: „Prietenul visătorilor și al învinșilor”– Andrei Crăciun,
Pentru prima dată, am pus la club o carte cu care nu am rezonat. Am sperat că, auzind și alte păreri, o să-mi revizuiesc sentimentele. Dar la finalul ediției, jurnalul adolescentei sclipitoare care îl citea pe Proust și veșnic plictisite, tot nu s-a dovedit pe gustul meu.
Pe 30 iunie 1940 Jeni Acterian scria în jurnal „m-am plictisit teribil”. O admir pentru această detașare, dar nu pot să nu o condamn ca româncă. Cu două zile înainte de marea plictiseala a lui Jeni, pe 28 iunie 1940, România cedase Basarabia și Bucovina de nord rușilor. Probabil, nu sunt suficient de sofisticată ca să o înțeleg pe Jeni, dar empatizez, cu siguranță, cu atitudinea românilor din fotografiile vremii.
Las o lista cu alte evenimentele pe care J.A. le-a ignorat în jurnal:
• 27 noiembrie 1940 asasinarea lui Nicolae Iorga
• 27-30 iunie 1941 Pogromul de la Iasi
• Bombardamentul de la 4 aprilie 1944
• 23 august 1944 Lovitura de palat
• 28 august 1944 intrarea rușilor în BucureȘti
• 14 iulie 1947 înscenarea de la Tămădau
• 19-21 noiembrie 1947 fraudarea alegerilor de catre comuniști
• 30 decembrie 1947 abdicarea Regelui
Oana David (găsiți aiciinterviul pe care i l-am luat autoarei)
Credit foto: Emilia Nicolae
Ana-Maria Negrilă (găsiți aici interviul pe care i l-am luat autoarei) a participat la club nu doar în calitate de autoare ci și ca cititoare. Ulterior a postat pe site-ul personal unul dintre cele mai frumoase texte despre atmosferă și oamenii întâlniți la clubul de lectură „Emilia, cărți&cafea”
Să ne inspiram de la regina Maria (găsiți aici reel)
Toată lumea vorbește despre calitățile, arborele genealogic impresionant, viziunea politică și generozitatea Reginei Maria. Prea puțini însă amintesc de rolul pe care l-a jucat România în destinul reginei.
Dacă noi am avut noroc cu Regina Maria, ei bine, și Regina Maria a avut noroc cu noi.Țara asta atât de disprețuită i-a oferit posibilitatea să-și dezvolte potențialul. Dacă s-ar fi căsătorit cu prințul unui regat puternic (George V) ar fi devenit regina unei țări cu monarhie conservatoare unde totul mergea ceas. Probabil rolul ei s-ar fi limitat la moștenitori, gale de binefacere, evenimente culturale și ar fi strălucit în saloanele din toată Europa.
România i-a oferit șansa să se înalțe politic. Împreună cu Brătianu și Regele Ferdinand au înfăptuit Romania Mare. Regina unui stat mic a impresionat lumea întreagă prin excelentele abilități de negociator. Fără Regina Maria nu ar fi existat România Mare, dar nici Regina Maria nu ar fi existat fără România.
Dacă ea ne-a iubit, mă gândesc că poate n-ar strica să ne vedem și noi (ca nație) mai des calitățile nu doar defectele. Să le vedem și să le folosim.
Pe mine una mă apucă urticaria când aud „Noi romanii …” și încep insultele. Suntem o țară ca toate țările. Cu bune și rele. Istoria noastră a avut parte de trădări, ne-am disprețuit eroii naționali, dar am avut și momente remarcabile în care ne-au spălat din păcatele.
În anul 2022 am revenit la edițiile offline. De aceea, am rugat, oameni de vârste diferite, de pe plarforme diferite să-mi răspundă la o un chestionar.
Ce vă deranjează cel mai tare la un club de carte?
A. o persoană care monopolizează discuția
B. o opinie prea vocală
C. o persoană care nu vorbește niciodată
D. o persoană care, indiferent de subiectul cărții, conduce discuția spre viața personală
Varianta A a fost aleasă în proporție covârșitoare. Din experiență, pot spune că dacă un/o participant/ă în loc de 20 de cuvinte, vorbeste despre personajul principal/ carte, în 20 de minute inevitabil va amesteca opinii depre ce a citit cu propriile prejudecați& viața personală. Dacă pe scenă monologul poate fi interesant, la un eveniment, care dureaza 1:45 – 2:00 ore, unde fiecare participant vrea să-și spună părerea, plictisește.
La ediția cu „Jurnalele pariziene” am pus o întrebare: Cu ce floare l-ați asocia pe Ernst Jünger? Eu alesesem floarea de colț. Rară și rezistentă ca el.
Spre surpriza mea (fară să-mi cunoască opțiunea, eu o spun mereu la final) toată lumea a răspuns floarea de colț. Nu mi-a venit să cred. A fost unul din momentele acelea rare când am realizat că un mare autor poate „manipula” frumos cititorii.
Recenzia aici.
Cât de ușor putem uita de toleranță
La ediția din octombrie, pentru prima dată, n-am vrut să mai mediez disputele. Din contra, am aruncat voit o afirmație incendiară, iar apoi i-am invitat să o comenteze. A fost instructiv să-i observ pe cei care au combătut, cu eleganță, afirmația mea fără să se dezică de propriile opinii. A fost însă un șoc să aud replicile celor care au migrat de la toleranță spre intoleranță.
La final am punctat că a fost o simulare (nu o dispută reală) pentru a evidenția cât de ușor se poate aluneca spre extremism.
După o ediție incendiară a urmat o ediție de excepție
La ediția din noiembrie a fost ceva în aer. Poate se simțeau sărbătorile, poate eu am reușit să-i fac pe participanți să se deschidă. I-am văzut mai dispuși (ca niciodată) să vorbească despre ce au simțit (legat de carte) în loc să facă paradă de cunoștințe. Poate participantele noi care au venit cu un aer proaspăt, poate L. care aseară a fost sclipitoare, poate A.M. care mereu ne uimește cu o poveste inedită, poate E. care nu ne-a lăsat să ratăm poza de final, poate D&S mari admiratori Sebastian.
Habar nu aveam atunci că printre noii înscriși se afla și Omul-Lumină (cum îmi place să o numesc pe L). O persoana pe care o prețuiesc nespus.
Credit foto: Emilia Nicolae
Daca e decembrie e Secret Santa – găsiți reel aici,
Să moderezi un club de carte singură e uneori solicitant, dar și provocator. 2022 a fost un an furtunos, dar care s-a încheiat minunat. Ca moderator sunt mai degrabă genul impresionat de șoapte decât de strigăte. Admir oamenii care își apără ferm, dar cu diplomație opiniile. Să ai măsură într-o perioada în care urlatul a devenit sport național spune ceva despre tine. Astfel de oameni sunt favoriții mei.
Cartea preferată (votata de participanți) a anului 2022 la clubul de carte #emiliacarticafea a fost
„Jurnalul” lui Mihail Sebastian. Cum am citit eu jurnalul vedeți aici.
Locul unde ne întâlnim să dezbatem cărțile este Seneca Anticafe. Cum arata puteți vedea aici.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
La început, n-am vrut să aud de „Jurnalul lui 66”. Cunosc sistemul medical din România. Fac insulină de 27 de ani și consideram că îmi este deajuns suferința&neputință mea. Ce rost avea să mai deschid o altă cutie a Pandorei?
Am realizat, apoi, că protejându-mă astfel (egoist) făceam front comun cu Răul din cartea Alexandrei: cu personalul medical lipsit de empatie, cu politicienii corupți, cu toți cei care călcau în picioare suferință persoanelor rănite în incendiul din Colectiv.
În jurnalul său, o radiografie a suferinței, Alexandra face mărturisiri asemenea supraviețuitorilor Holocaustului. Fără detalii înfiorătoare (pentru a menaja pe cei care nu au trăit experiențe extreme), fără răzbunare și fără ură. Spune Adevărul cu măsură.
În noaptea în care a ars Alexandra Furnea scăpase din Infern. Trăia, dar Golgota ei nu se sfârșise. Continuă în „spitalul nevindecării” unde începe lupta ei (de supraviețuire) cu un sistem care declara „Avem tot ce ne trebuie”.
Totul era sub „control”, dar rănile Alexandrei se contaminau cu bacterii, trupul ei ceda și emoțional se prăbușea. Doar sufletul, în care credința nu se stinsese, mai pâlpăia. Vezi relația Alexandrei cu Divinitatea.
Apare și Diavolul În jurnal. Las aici niște reprezentanți de top:
• Dormiți bine domnule profesor X ?
• Dar tu care ai etichetat unui om ars drept monstru?
• Dar tu, asistenta, care ai țipat la o pacientă care agoniza de durere „te p… pe tine ca o nesimțită”
• Dar tu, vedeta, care te folosești fără jenă de suferința Alexandrei ca să câștigi capital de imagine.
• Dar voi, preoți nepăsători, care ați uitat ce înseamnă alinarea.
• Și voi toți cei care zilnic îi spuneați că e mofturoasă, sensibilă, că nu știe să râdă și că nu se vindecă din vina ei.
Cât poți sa reziști în astfel de condiții? Normal că a urmat căderea. Apoi a ajuns în Germania. Acolo, unul dintre medicii care au tratat-o i-a spus „A fost o plăcere să te am ca pacientă. De fapt pe voi toți”.
După „Jurnalul lui 66”, nimeni, niciodată, nu va mai putea estompa adevărul despre persoanele rănite în incendiul din clubul Colectiv.
• Dacă nu aș fi sedusă de copertele frumoase, cu siguranță, m-ar fi atras titlul „Dante Enigma”
• Dacă nu aș fi pasionată de Evul Mediu, cu siguranță, aș fi ales cartea pentru documentarea de excepție a autorului. (vezi dedicația)
• Dacă nu aș fi iubit poezia medievală, cu siguranță, aș fi dorit să aflu cum se trăia în timpul lui Dante.
• Dacă nu m-aș fi desprins de curând din lumea Eneidei, cu siguranță, aș fi dorit să o întâlnesc – prin Matteo Strukul – în lumea lui Dante.
• Dacă nu aș fi adorat poemele lui Homer, cu siguranță, prin visul lui Dante (cu Homer) tot aș fi ajuns să citesc Illiada&Odysseia.
• Dacă nu aș avea o slăbiciune pentru scriitorii cu boli cronice (Proust-astm, Dostoievski, Flaubert-epilepsie), cu siguranță, după „Dante Enigma” m-aș fi aplecat cu mai multă atenție asupra operei lor. (Dante suferea de epilepsie).
• Dacă nu aș fi știut cât de puternice erau femeile Evului Mediu, aș afla prin personajul Gemmei, soția lui Dante, și cel al Capuanei de Panico.
• Dacă n-aș fi asociat barbații Evului Mediu cu onoarea și cavalerismul, aș fi descoperit prin contele Ugolino della Gherardesca cât prețuiește demnitatea (personajul meu preferat).
• Dacă n-aș prețui prietenia&devotamentul, aș fi învățat de la Gherardao Upezzinghi, cel mai luminos personaj al cărții, să cred.
Cartea este centrată pe bătălia de la Campaldino – un eveniment marcant al Evului Mediu italian – care a schimbat cursul istoriei, dar și al literaturii. Dante atât de pasionat de poezie și pictură (un domeniu familiar poetului, de aici prietenia cu Giotto imaginată de autor) este chemat să participe la un conflict în care nu se regăsea (înfruntarea dintre guelfi și ghibelini). Deși scăpa cu viața, experiența războiului lasă urme adânci. Va fi bântuit de coșmaruri pe care noi cititorii le regăsim în viziunile apocaliptice din Divina Comedie.
Londra 1941. O dactilografă este solicitată ca translator la o întrevedere dintre Churchill și De Gaulle. Rose nu și-a imaginat niciodată cum îi va schimba viața această întâlnire. Cum de știa o englezoaică atât de bine franceza vă las să aflați din roman. Tânăra fragilă, care părea că nu va face față provocărilor de zi cu zi, se va dovedi cea mai rezistentă psihic din grupul parașutat în Franța ocupată.
Alan Hlad prin Rose ne povestește despre operațiunea Jericho, despre arestarea, în 1942, a mii de evrei, luptele duse de Rezistența Franceză și despre dragostea în vreme de război.
Cartea este un omagiu adus femeilor și bărbaților curajoși din SOE și Rezistența Franceză. Este înspirată din realitate. În 1942, SOE a început să recruteze femei pentru misiunea de agent secret. Rose este un mix între: Pearl Witherington, Nancy Wake și Odette Sansom.
Lazare cel care îi fură inima Rosei are și el o poveste captivantă. Cultivat, cu moral de fier și curajos, deși fizic nu părea deloc genul capabil de fapte mărețe. Dar ura fața de naziști (găsiți în carte de ce) și forță dragostei dintre cei doi le vor da putere să reziste până la eliberarea Parisului. Cu ce preț o să descoperiți în roman.
Am rezonat cu povestea de dragoste. O iubire care nu abdică, o iubire care rezistă la orice, o iubire care luptă, o iubire care crede și o iubire care așteaptă. Dacă prima carte scrisă de A.H. „Lungul zbor spre casă” mi-a amintit ca sunt binecuvântată cu o prietenă unicorn, „Mesagerul secret al lui Churchill” mi-a amintit că iubirea din carte chiar există.
Din acest motiv e posibil să fiu subiectivă cu carțile lui A.H.
L: „Armata franceză m-a respins. Rezistența m-a primit”.
R: „Pot să mă dea afară, dacă vor, dar eu n-o să renunț niciodată.”
M-a impresionat: descrierea Parisul ocupat, arestarea evreilor (vezi razia Vel d’Hiv) și cartea pe care o citea Lazare ascuns în catacombele Parisului. Mi-a amintit ce rol terapeutic poate avea Proust. #iloveproust
R: Ce citești?
L: „În cautarea timpului pierdut” de Marcel Proust
R: E o carte buna?
L: Te inspiră.
Nu este o capodoperă, dar merită citită. Te convinge că adevărata iubire exista.
Am citit-o cu un nod în gat. Am plâns de bucurie, dar și de neputință. Puțini oameni (străini, dar și români) sunt dispuși să vadă dincolo de aparențe. Și mai puțini sunt înzestrați cu limpezime de vederi și empatie. Să descoperi România a fost&este un act de voință.
10 motive să citești „De la Rin la Dunăre și înapoi”:
• Ajunge în țara noastră în primăvara anului 1974, iar „din acel moment, nu am mai putut să mă despart de România”.
• „Câțiva colegi de liceu m-au declarat apt de balamuc când le-am povestit că vreau să urmeaz studiile de limbă și cultură română”
• În 1978 primește o bursă în cadrul acordului cultural între România și Olanda. O să vă distreze, dar și tulbure peripețiiile unui student străin în România lui Ceaușescu. Se îndrăgostește de Cornelia. Cea care îi va deveni ulterior soție, venise din U.S.A să studieze&cunoască țara în care s-a născut. Familia ei părăsise România după venirea comuniștilor (Cornelia avea atunci câteva luni).
• Apropo de Ceaușescu, nu ratați fragmentul cu Laura (fiica autorului). Încredibil cum reacționa micuța când auzea numele dictatorului.
• Țara fără libertate, în care se stătea cu orele la cozi, fără curent, fără apa caldă este înnobilată în ochii autorului prin oamenii pe care îi cunoaște: ospitalieri, primitori și curajoși. Vezi fragmentul: Doru și securitarea, tăierea porcului etc.
• Sunt multe pagini dedicate cărților. Literatura universală, dar și română: Camil Petrescu, Anton Hoban, M.Sadoveanu, Eminescu…
Las la final ce m-a cucerit definitiv:
• Este pasionat de opera lui Sorin Titel. „Din păcate, S.T. nu se bucură de renumele meritat în ziua de azi. Scriitorul a fost în mare parte uitat.”
• A tradus în neerlandeză #craiidecurteaveche – o carte de care sunt obsedată.
• Descrierea evenimentelor din 1989 și poveștile despre refugiații români.
Dacă în ultima perioadă ți-ai tratat țara cu indiferența cartea lui J.W.B te va pune pe gânduri.
Cum romanul oferă o perspectivă extrem de empatică asupra suferințelor, bucuriilor&iubirilor eroinelor am fost convinsă că este creația unei femei. Am dat o căutare pe net și autoarea s-a dovedit a fi… autor. Asta a crescut și mai mult cota cărții. Un bărbat care înțelege femeile. Zülfü Livaneli nu este doar scriitor ci și compozitor. Ca să înțelegeți de unde această sensibilitate.
Personajul principal Maya Duran, 36 de ani, se ocupă de oaspeții străini care vizitează Universitatea din Istanbul. Viața i se schimbă total când îl întâlnește pe Maximilian Wagner un fost profesor (87 ani).
Prin el Maya își descoperă trecutul (originea celor două bunici: Ayșe și Mari) și face cunoștință cu protagoniștii unei povești de dragoste (Nadia – Maximilian) pe care nici moartea nu a putut-o stinge.
În peisajul literar contemporan să scrii frumos despre intimitatea răului nu e pentru oricine. Să creionezi o poveste despre prigoana armenilor, tătarilor din Crimeea și evreilor pe care cititorul nu o poate lasă din mână ține de har. Ca să vă „îndrăgostesc” de carte adaug: Struma și România. Una dintre cele 3 femei: Ayșe, Mari și Nadia este originară din România.
„Serenada pentru Nadia” este una dintre cele mai valoroase cărți publicate la #raftuldenisei. Genul de ficțiune care nu te relaxează, dar care te ajută să descoperi lumea&viața.
În loc de recenzie am să spun cum m-am simțit când am citit „Căzuți din junglă”
La început a fost uimire (un explorator care citește ➡ cititor rafinat), apoi s-a instalat bucuria (de la „Micul Saturnian” a lui Soviany n-am mai trăit așa ceva ➡ excelent povestitor) și am sfarșit în admirație pentru A.L. (știu că nu se mai poarta admirația, dar o să înțelegeți de ce)
Îl asociez pe A.S. cu Patrick Leigh Fermor. Doar în cartea autorului englez am mai întâlnit așa pasiune pentru păsări (vezi episodul cu berzele migratoare care întunecă cerul balcanic. Nimeni nu cred ca a mai descris o acvila cum a facut-o PLF). Pentru mine cărțile lui PLF sunt Everestul cărților de călătorie.
Ce mai au în comun?
• Dragostea pentru cărți. La 19 ani PLF pleacă în călătorie cu „Odele” lui Horațiu în rucsac. (vezi în foto 2o parte din cărțile care se regăsesc în „Căzuți din junglă”)
• Empatie, candoare, dragoste pentru natură, curaj, recunoștință pentru ce primesc, dar și vulnerabilitate, episoadele de depresie și dorul de casă.
• Talentul de povestitor. Am văzut că a studiat pe lângă biologie, teologie și filosofia. Cred ca programul de formare în psihoterapie pozitivă și-a pus și el amprenta asupra cărții.
„Căzuți din junglă” este o carte despre aventură și creștere spirituală, despre mai puțin care înseamnă de fapt mai mult, despre conexiuni, sentimente care zac în fiecare dintre noi și despre… vrăjitori.
Probabil acum când scriu aceste rânduri un puști de 15 ani citește cartea lui A.S. Un viitor explorator.
Câteva motive să citești jurnalul lui Radu Vancu:
• seara dostoievskiană când Mircea Ivănescu se cearta cu Dumnezeu,
• trimiterile la citate urmate apoi de opiniile autorului (și ce opinii),
• despre infinitului lui Sebastian (pag 23) – când apare în jurnal fiul lui R.V. își pune în umbră tatăl,
• paginile sfâșietoare despre „România splendidă ieșită în stradă” la manifestații: „Adevărul&frumusețea acestor mulțimi ne vor face liberi”,
• folosește obsedant cuvântul frumusețe,
• oferă iubitorilor de #memoriijurnale o informație extrem de valoroasă – o să apară jurnalul lui Negoițescu (eu una abia îl aștept),
• dureroasele pagini despre Eugen Ciurtin și Horia Patapievici,
• menționează locuri pe lângă care, în goana noastră spre nicăieri, trecem zilnic nepăsători.
Peste 50 de ani „Răul” – jurnalul lui Radu Vancu va fi o frescă despre România splendidă (ignorată momentan). Despre românii care au ieșit în stradă la manifestații, despre oamenii de cultură care vor trece proba timpului, despre oameni care refuză să-și negocieze principiile, dar și despre cei înfranți de sistem, despre valori, despre Bine și Frumos, despre ce contează cu adevărat.
Ca să concluzionez, jurnalul lui Radu Vancu este pentru mine ➡Răul îmblânzit în Bine.
„Frumusețea va salva lumea, însă nu va salva iadul.” Un jurnal de citit, recitit și dăruit.
De ce mi-a plăcut „Impudoare”:
• Pentru că promovează discursul filozofic pe înțelesul tuturor. Gânduri înalte în formă simplă. Cum „pe înțelesul tuturor” nu este pentru oricine încă ne plictisim cu sârg ascultând „vedete culturale” vorbind „pe neînțelesul tuturor”.
• Pentru că ne permite să-i simțim sufletul scăldat în emoție atunci când îl evocă pe Petru Creția. „Omul cel mai împlinit cultural al momentului” în opinia lui C. Noica. Devastator să afli că Petru Creția, dezamăgit de miopia oamenilor și derapajul vieții culturale, „sângera ca un erou ignorat.”
• Pentru magistrala pledoarie în slujba Binelui (paginile mele favorite). M-au dus cu gândul la un citat din Istrati. „Bunătatea unui singur om e mai puternică decât răutatea a mii de oameni.”
• Pentru că în cartea domniei sale dedică un capitol genului meu preferat – jurnalul. „Orice jurnal presupune curajul de a te înscrie la un «concurs de umanitate»”.
• Pentru subtila observație despre „libertatea de exprimare”. „Nu trebuie mai întâi să faci dovada că ai dreptul la cuvânt?” Cu cât o persoana este mai neinformată cu atât simte nevoia să-și expună părerea în orice privință.
• Pentru fragmentul sfâșietor despre „mâna de oameni care își dezbracă sufletul în fața semenilor lor” și „trec prin lume în chip esențial ignorați, adică necitiți.” Ne-am făcut un obicei din a ignora valorile adevărate și ne dam în vânt după personaje care scriu. Personalități marginalizate, personaje promovate.
• Pentru fermecătorul omagiu adus cărților (vezi fragmentul în care domnul Liiceanu compară peretele unei biblioteci cu scena balului din „Război și Pace”)
• Pentru imaginea deloc cosmetizată despre frumusețea vieții. Cum se compune din lumini, dar și din umbre poate că e mai bine să suferim de un surplus de simțire decât să sfârșim goliți de emoții.
• Împreună cu Mircea Eliade (au fost prieteni) întemeiază în 1959 revista Antaios.
• De Valeriu Marcu, (evreu român stabilit în Berlin) îl leagă o prietenie aparte. Deși E.J. era ofițer în armata germană, se oferă să-l ajute când începe prigoana împotriva evreilor.
• Celebrul roman a lui Camil Petrescu „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” are ca sursă de inspirație cartea lui E.J. „În furtuni de oțel”
➡ Rar am mai întâlnit un jurnal în care sublimul și urâtul să se armonizeze atât de bine. Deși are ca fundal ororile din perioada celui de Al Doilea Război Mondial, cititorul rămane cu convingerea că lumina e mai puternică decât întunericul.
Modul cum sunt scrise aceste jurnale vin să întărească credință că omenirea mai are o șansă chiar și în mijlocul dezastrului. Omul se salveză prin frumos. Cultura va rămane mereu un scut împotriva barbariei.
➡ În septembrie 2022, am moderat „Jurnalele pariziene” la clubul de lectură #emiliacarticafea după „Jurnalul” lui M. Sebastian (august 2022). Jurnalul unui evreu urmat de jurnalul un ofițer al Wehrmachtului. Cei 2 gândeau la fel în multe privințe.
➡ Cartea recomandă cartea: Ernst Jűnger m-a convins să-mi cumpăr primele două volume ale Bibliei.
„Visul celtului” este povestea lui Sir Roger Casement. A fost consul britanic (1895 – 1911) în: Mozambic, Angola, Congo și Brazilia.
➡ Congo
Dobândește faimă internațională după ce dezvăluie, prin intermediul unor raport extrem de bine documentat, cruzimea atroce a exploatatorilor albi îndreptată împotriva populației băștinașe.
➡ Amazonia
Dacă în Congo a crezut că a văzut tot ce poate fi mai rău în Putumayo/Peru avea să întâlnească iadul. Cum era considerat cel mai bun „specialist în atrocități” este trimis să investigheze crimele din Putumayo. Raportul memorabil pe care l-a intocmit este rezultatul unei munci supraomenești care îi va zdruncina sanătatea fizică și psihică. Amenințat cu moartea, trăind cu spaima că notițele îi pot fi furate R.C.a fost supus unei presiuni dincolo de limitele omenești. Pentru acest raport, Regatului Unit l-a investit cu titlul de cavaler.
➡ Irlanda
După viața petrecută în Africa (din cauza sănătății precare) este forțat să se retragă în Irlanda. Deși provenea dintr-o familie protestanta R.C. simpatizează cu naționaliștii irlandezi catolici. În loc sa vă povestesc aventura lui irlandeză (aș deconspira conținutul cărții) las câteva citate.
„Nu dragostea față de Germania te face să vorbești așa, ci ura fața de Anglia.”
„Lipsa de popularitate nu e întotdeauna un indiciu corect pentru a decide dacă o cauza e dreaptă sau nu”.
Dacă în Congo&Amazonia a ajutat dezinteresat și nu a fost implicat politic, în Irlanda lucrurile se schimbă. Proiectează soarta băștinașilor din Africa pe cea a irlandezilor. Acționează uneori sub impulsul urii. Deși scopul era nobil, modul cum îl pune în practică îi grăbesc declinul. Plus o iubire dezastruoasa. Plus Jurnalele negre. Plus neînțelegerea idealurilor lui de către contemporani.
Știu că pare o recenzie ciudată, dar dacă dau un amănunt (toată intriga cărții este înlănțuită) spulber plăcerea lecturii.
Timpul i-a spălat păcatele acestui om și a diminuat mult din patima cu care a fost judecat în timpul vieții. Astazi R.C. este considerat unul dintre marii martiri irlandezi care au luptat împotriva dominației britanice.
În cartea lui Llosa am descoperit un om (imperfect) care a schimbat lumea. Nici măcar acele jurnale (care au fost puse în circulație pentru a-l discredita) nu au reușit să schimbe percepția oamenilor (mai puțin a celor carora le plac calomniile) despre acest el. Binele a învins scandalul. Și-a ruinat sănătatea luptând pentru drepturile băștinașilor din Congo și Putumayo care pentru restul europenilor nu existau (deși exploatarea lor le aduceau averi fabuloase).
În loc să-și continue cariera de consul a ales să lupte pentru Irlanda. Funcționa însă cu sănătatea pe avarie și inamicul era prea puternic (Regatul Unit). Dar jertfa lui nu a fost în zadar. „Visul Celtului” a prins aripi pentru că R.C., un om deasupra timpurilor, le-a arătat irlandezilor că independență nu e ceva imposibil.
Făra scriitură magică a lui Llosa n-aș fi aflat niciodată de R.C. În carte apar momentele de grație și agonie din viața lui R.C. Detaliile de tabloid nu intră în preocupările unui autor rafinat ca M.V.L.
Când am început cartea, am crezut că va fi o lectură lejera, dar m-am înșelat. Ca vibrație emoțională aș asocia-o cu „Portofoliul fugii”. Tot un caz real. Și Sir Roger Casement și Varian Fry fac parte din clubul exclusivist al oamenilor care au vocația Binelui.
Recomand cartea tuturor celor care le plac oamenii „în răspăr”. Decât invizibil în turmă mai bine singur în slujba Binelui. Un astfel de om a fost Roger Casement.
„Paradisuri pierdute” – Éric-Emmanuel Schmitt găsiti aici un interviu pe care l-am luat autorului
Citesc noutăți, cărți vechi achiziționate din anticariate și clasici. Am selectat o singură carte din fiecare categorie:
• ceva nou– „Theodoros” pentru mine cartea anului 2022. Singura carte (scrisă de un autor contemporan) pe care odată ce terminat-o am reluat-o. A fost ca o vrajă. A trecut o lună și încă nu am pus-o în biblotecă. A se vedea cum am citit-o aici.
• ceva vechi „Cele 40 de zile de pe Musa Dagh” – dacă căutați pe Instagram #cartiignorateo să vedeți că am o aplecare pebtru cărțile care descriu genocidul armean. Cartea lui Franz Werfel este una dintre marile cărți ale secolului XX
• ceva clasicaici– „Anna Karenina” pe care nu mai știu de câte ori am recitit-o. Îl admir pe Dostoieski, dar îl iubesc pe Tolstoi. Pentru lumina care radiază din cărțile lui. Pentru speranța care merge cu mine mai departe după ce am închis cartea. Chiar dacă eroina se sinucide, când e razboi sau prințul Andrei moare. Daca ar fi să-l rezum pe Tolsoi cu un citat din Tostoi „Varietatea, farmecul și frumusețea vieții se compun mai mereu din umbre și lumini.” Oamenii nu pot suporta prea multă umbră, dar nici prea multă lumină. I-ar orbi.
Mi-aș dori ca recenziile mele să vă inspire nu să vă influențeze. Sunt și cărți despre care nu am scris, dar pe care le-am dezbătut la clubul de lectură pe care îl moderez „Emilia,cărți&cafea”
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
La primă vedere Eric-Emmanuel Schmitt este scriitorul care, indiferent de experiențele trăite, se poziționează mereu spre partea luminoasă a vieții. Pentru cei care văd dincolo de aparențe, Eric-Emmanuel Schmitt traversează și momente de melancolie (vizibile și la evenimente publice). Stăpânește dialogul, dar nu fuge de solitudine. Se folosește cu măiestrie de un umor fin (care îmi amintește de Proust) atunci când își dezvăluie vulnerabilitățile. Alternează, atât de uman, smerenia cu arta de a vorbi deschis despre reușitele sale.
Se spune că…, se știe că… nu funcționează în cazul scriitorului Eric-Emmanuel Schmitt. La fel ca personajul său Noam din „Paradisuri pierdute” vrea să afle și să descopere singur lumea. Își scrie sub ochii noștri și cărțile, și propria poveste de viață. Ca autor nu se impune, ci sugerează. Se ține departe de lecțiile de morală, dar încurajează trăirile autentice. Personajele lui sunt un mix atipic de bine și rău. Poți să adori un erou la pag. 125 și deodată la 200 să simți subit că vrei să-l trimiți pe Lună. Romanele lui nu te copleșesc prin ierarhizări și modele care țintesc perfecțiunea. Poate din acest motiv provoacă, incită, stârnesc și încurajează cititorul să se implice în acțiunea romanului și să-și pună întrebări. Fiecare dintre noi ne regăsim și devenim poveste în povestea cărții. Uneori, fără să realizăm, destinul eroului se strecoară în sufletul nostru și ne marchează propriul destin. Și uite cum un personaj imperfect ne răspunde la întrebări la care specialiști renumiți nu au reușit. Cum aș defini frumusețea artei lui Eric-Emmanuel Schmitt? Simplu: cuvinte simple, idei semețe.
Emilia Chebac: Cartea dumneavoastră „Paradisuri pierdute” este un exercițiu de admirație pentru natură. Cât de mult vă afectează devastarea ei de către oameni?
Eric-Emmanuel Schmitt: Este pentru prima dată când mărturisesc dragostea mea pentru natură. Trăiesc la țară. Simt nevoia să văd cum se succed anotimpurile prin viața mea. De aceea, ies în fiecare zi să merg pe jos, alături de câinii mei, prin pădure. Nu aș putea trăi într-un mediu unde domină bitumul și betonul. Sigur, îmi place orașul, civilizația umană, admir geniul tehnologic și științific, dar în același timp sunt și înfricoșat de felul în care umanitatea a invadat planeta. Oamenii au ajuns să considere natura ca fiind proprietatea lor, o materie și o substanță pe care le pot folosi după bunul plac. Am uitat că și noi suntem ființe ale naturii. De aici apar o mulțime de neliniști și angoase de tip ecologic legate de lumea de astăzi. Cred că aceasta se leagă de un sentiment al Apocalipsei și mă gândesc că umanitatea a mers prea departe.
Emilia Chebac: Personajul principal Noam este o prelungire a personalității dumneavoastră. În „Paradisuri pierdute” unde ați rezonat cel mai mult cu el?
Eric-Emmanuel Schmitt:Mă simt apropiat de Noam, în primul rând pentru că este curios și are o dorință enciclopedică de a cunoaște lumea. Așa am fost întotdeauna și eu. M-au interesat acele cunoștințe care nu sunt ierarhizate. Faptul că știi să faci pâine sau cunoști metafizica lui Heidegger și Kant este la fel de important. Pentru mine nu exista superioritate. În al doilea rând prin faptul că Noam are mai multe întrebări decât răspunsuri. Este un spirit care caută și are puține certitudini, gândește mereu și este îndrăgostit. Acest lucru este la temeiul vieții sale. (Râzând) Sigur, exista și diferențe. Noam este un bărbat chipeș, etern tânăr și cu păr mult mai abundent.
Emilia Chebac: Ați spus în alt interviu că v-ar fi plăcut să trăiți în Galileea pe vremea lui Iisus din Nazaret. De ce?
Eric-Emmanuel Schmitt: Aș fi vrut să am părerea mea. De 2000 de ani suntem cu toții obligați să ne formăm o părere care se bazează pe mărturiile ulterioare ale celorlalți. Mi-ar fi plăcut să pot primi, înțelege, să fiu uimit și să mă îndoiesc și eu de toate aceste lucruri. Acum suntem condamnați să o facem prin intermediari. Spun acest lucru pentru că pentru mine vremea lui Iisus din Nazaret este evenimentul este cel mai important, evenimentul de gradul absolut.
Emilia Chebac: În roman lăsați să se înțeleagă că vremurile se schimbă nu și oamenii. Nota de subsol despre statutul migrantului vine să întărească acest lucru. De ce credeți că omul repetă aceleași greșeli în epoci diferite?
Eric-Emmanuel Schmitt: Această lectură este întotdeauna una de tip dublu pentru că în carte arăt ceea ce se schimbă, adică istoria și ceea ce nu se schimbă, adică antropologia. Există multe puncte comune cu strămoșii noștri: ne naștem, murim, ne îmbolnăvim, regretăm pe cineva/suntem în doliu, asistăm la nașteri, ne întrebăm ce este just, ne gândim cum funcționează lumea, trăim experiențe amoroase, avem părinți care ne iubesc/nu. Este vorba de elemente universale în spațiu și timp, de aceea, am vrut să creez ideea fraternității între cititorul de astăzi și eroii acelor timpuri vechi.
Emilia Chebac: Știu că sunteți un mare admirator Proust (Și eu îl iubesc pe Proust). Ce rol a avut în viața dumneavoastră întâlnirea cu opera lui Marcel Proust – „În căutarea timpului pierdut”
Eric-Emmanuel Schmitt:L-am descoperit la 18 ani. În aceea perioadă scriam de ani buni și mă gândeam să devin scriitor. Când am citit „În căutarea timpului pierdut” mi-am spus: Oooo, nu se poate! Din acel moment am trăit cu admirație pentru opera lui Marcel Proust. Am fost teribil de impresionat și mi-am spus că nu se mai poate adăuga nimic la istoria literaturii. Proust este unul dintre cei 2 autori care m-au făcut să mor. Celălalt e Dostoievski.
M-am bucurat că am început cu piesele de teatru. În dramaturgie, nu există nici Proust, nici Dostoievski. Pot spune că apoi mi-am găsit vocea, dar nici un alt autor nu m-a influențat și nu mi-a oferit atât pentru sensibilitatea și pentru inteligența mea așa cum a făcut-o Proust. Mai mult poate decât mulți mari filosofi pe care i-am citit. La rândul meu, încerc să-i fac pe ceilalți să-l citească pe Proust. Le explic că este un autor nostim și comic, dar multora le este greu, pentru că le este dificil să se obișnuiască cu frazele lui foarte lungi. Cred că, după ce izbutești să citești măcar 100 de pagini din seria „În căutarea timpului pierdut”, reușești să intri în această lume și nu mai ieși din ea.
Emilia Chebac: Pe lângă ficțiune pentru adulți scrieți și povești pentru copii – colecția „Poveștile Bufniței”. În „Paradisuri pierdute” animalul lui Tibor este bufnița. Să înțeleg că și al dumneavoastră?
Eric-Emmanuel Schmitt: Da, pentru că mi se pare ca semănăm. Este o pasăre care are un proces de reflecție atunci când lumea se stinge. Departe de agitație, bufnița poate observa ce alții nu văd. Acesta este și rolul filosofiei și al literaturii. Mă regăsesc cumva în această pasăre cu aer stângaci, speriată, care pare a fi prada unei halucinații.
Emilia Chebac: La Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu (24 iunie – 3 iulie 2022) veți prezenta publicului un one man show după cartea dvs. „Domnul Ibrahim și florile din Coran”. Tema ediției din acest an este frumusețe. Cum arată frumusețea în viziunea lui Eric-Emmanuel Schmitt?
Eric-Emmanuel Schmitt: Am fost salvat de frumusețe. În adolescență (la 15 ani), când am vrut să mă sinucid, am fost salvat de o cântăreață care intona o arie de Mozart. Mi-am spus atunci că, dacă pe pământ există lucruri atât de frumoase, merita să rămân. Frumusețea mi-a dat rațiune pentru a trăi, pentru a admira un chip frumos, un surâs, un peisaj, flori, animale. Am o relație estetică cu lumea și n-aș putea să trăiesc într-un loc urât. M-ar face să intru în depresie.
Credit foto: Mihaela Petre
Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă cu un cititor/cititoare?
Eric-Emmanuel Schmitt: Am început scriind teatru. Știți că atunci când ești dramaturg poți să-ți urmărești publicul. Îi vezi reacțiile, când râde/nu, când este emoționat/nu. Poți verifica dacă publicul primește ceea ce îi oferi. Când m-am apucat de scris romane, am fost cumva pierdut. Publicul nu mai era alături de mine, nu știam cum reacționează, nu puteam să-i văd pe cei care-mi citeau cărțile.
Într-o zi, urcându-mă într-un tren, m-am nimerit alături de un domn care citea „Evanghelia după Pilat” și am zis iată a sosit momentul să văd cum reacționează cineva când îmi citește cărțile. M-am pregătit să-l observ cu atenție, iar el … a adormit.
Emilia Chebac: Care este locul pe care l-ați asocia cu Paradisul Pierdut? Un loc cu lavandă?
Eric-Emmanuel Schmitt:Într-adevăr îmi plac deopotrivă mirosul și culoarea lavandei. Mă bucur foarte mult că peste o săptămână voi fi în sudul Franței, în Provence, la Festivalul de Corespondențăpe care îl conduc de puțină vreme. Acest eveniment va avea loc la Castelul Grignan care este înconjurat de câmpuri de levănțică. Într-un asfel de loc viața mi se pare și în mai mare măsură un dar.
Emilia Chebac: Ce provocări îl așteaptă pe Noam în „Poarta cerului”? Se va reîntâlni cu Noura și Derek?
Eric-Emmanuel Schmitt: Da, pentru că nu există un singur personaj nemuritor în această poveste, ci 3, iar lupta și iubirile lor vor dura mai multe mii de ani.
Romanul „Paradisuri pierdute” începe destul de abrupt. La început, nu am știut ce să cred, mă așteptam la un om din neolitic și am întâlnit un personaj contemporan destul de confuz (pentru o viziune mai clară recomand recitirea prologului după ce terminați cartea). Începând cu pagina 35 dinamica se schimbă. Folosindu-se de un fragment care se repetată de 4 ori în două pagini „M-am născut acum câteva mii de ani, într-o țară cu pâraie și râuri, pe malul unui lac care s-a transformat în mare. Din modestie sau din prudență, aș fi preferat să nu fi scris niciodată aceste cuvinte.” povestea capătă forță. Din acest punct am rămas captivă fără scăpare în lumea lui Noam.
Dacă aș putea da timpul înapoi, mi-aș fi dorit, ca în urmă cu ceva ani, să fi fost mai interesată de cărțile lui Eric-Emmanuel Schmitt. Las mereu la coada listei cărțile foarte lăudate și cele care au sub 300 de pagini. Prioritizez cărțile lungi, în mod special seriile și cele desființate de critici. Dacă vă recunoașteți în aceste rânduri, nu procedați ca mine, oferiți-i o șansă lui Eric-Emmanuel Schmitt. Pe admiratorii lui Eric-Emmanuel Schmitt, când vor citi aceste cuvinte, îi rog să nu mă judece. Timpul l-a răzbunat pe Eric-Emmanuel Schmitt, iar pe mine m-a condamnat la o lungă așteptare.
„Paradisuri pierdute” este primul volum al seriei (va cuprinde 8 volume) „Străbătând secolele”. Consider „Paradisuri pierdute” una dintre cele mai fascinante cărți publicate de Humanitas Fiction – colecția Raftul Denisei – (exceptând clasicii) în ultima perioadă. Dacă neoliticul poate fi atât de seducător, îmi imaginez cu ce va veni Egiptul faraonilor, Grecia și Roma Antică. Însă cele mai mari așteptări le am de la perioada Renașterii.
Admiratorii lui spun că Eric-Emmanuel Schmitt este talentat. Nou sosită în galaxia Eric-Emmanuel Schmitt, sunt de părere că, în ultimul său roman „Paradisuri pierdute”, talentul a atins excelența și a devenit har. Mai adăugați sensibilitate, umor, simț estetic, empatie și charismă. De ce spun toate acestea? Ca să înțelegeți de ce, fiind față în față cu Eric-Emmanuel Schmitt, am reușit să deschid reportofonul la… a 5-a încercare. În timp ce mă aștepta răbdător, mi-am găsit curajul rătăcit amintindu-mi un citat.
„Nimeni nu se naște curajos: în viață dăm dovadă de curaj atunci când suntem fața în fața cu primejdia. Să ai curaj nu înseamnă să-ți ignori frica, ci să ți-o învingi. Prin urmare, curajul are nevoie de două lucruri ca să se manifeste: frica și depășirea ei.” Pisoiul care se temea de orice
Credit foto: Humanitas Fiction
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Acum 2 ani îmi era teribil de frică să vorbesc în public. Singurul moment în care tracul mă ocolea era când vorbeam despre cărți. Cel care a sesizat primul această „dublă personalitate” a mea a fost soțul meu:
– Eu chiar nu pricep. Când vorbești despre cărți ești alt om. De ce nu-ți faci un club de carte?
– Și cine o să vină? Sunt atâtea cluburi cunoscute. Plus cluburile susținute de edituri.
– Oameni ca tine.
Fără încurajările lui clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea” nu ar fi existat. Cum a început totul puteți citi aici.
În 2021 „Emilia,cărți&cafea” a fost un club de lectură „pandemic”. Majoritatea întâlnirilor s-au desfașurat online. Am încercat o timidă revenire la normalitate, în august și septembrie, dar restricțiile împuse de guvern m-au adus iarași în fața monitorului.
Ce cărți am moderat în 2021 la „Emilia,cărți&cafea”:
• Ianuarie: „Patria”– Fernando Aramburu. Când un roman atinge excelența automat generază o ediție memorabilă.
• Februarie: „Dora și Minotaurul”– Slavenka Drakulić. Participanții s-au împărțit în două tabere: pro și contra Picasso. Îi urmăream și nu-mi venea să cred cu câtă eleganță își aparau opiniile. Să ai măsură într-o perioada în care urlatul a devenit sport național spune ceva despre acești oameni. Mă simt binecuvântată că au ales clubul meu de lectură.
• Martie: „O femeie din Berlin”– Anonima. Găsiți aici recenzia mea
• Aprilie: „Îmbarcarea căre Cythera” – Octavian Soviany (găsiți aici interviul pe care i l-am luat domnulu Soviany)
• Mai: „Seducătorul domn Nae”– Tatiana Niculescu (puteți citi aici interviul pe care i l-am luat autoarei) Tatiana Niculescu este un caz aparte. A fost prezentă a III- a oara, în 2 ani, la clubul de lectură „Emilia, cărți&cafea”. Cum sunt o mare admiratoare a memoriilor, biografiilor și jurnalelor nu puteam să ratez un interviu cu Tatiana Niculescu (îl puteți citi aici).
• Iunie: „Jurnalul unui librar”– Shaun Bythell, (găsiți aici și aici interviuri pe care le-am luat oamenilor care lucrează/au lucrat în industria cărții)
• Iulie: „Kitchen Confidential”– Anthony Bourdain. După această ediție sunt mult mai atentă când aleg/recomand un restaurant.
• August: „Pe aripile vinului”– Bianca Bosker (găsiți aici un interviu cu somelierul care m-a introdus în lumea vinului)
• Septembrie: „Riviera lui Chanel”– Anne de Courcy
• Octombrie: „Amintiri din pribegie” – Neagu Djuvara. O ediție de suflet în care m-am simțit onorată să moderez o carte scrisă de domnul Djuvara.
• Noiembrie: „Exilul imposibil” – George Prochnic
• Decembrie: „Iscoditorii” – Anne Gisleson
Impresii scrise la cald (postări pe instagram) de la cele mai reușite ediții.
„Patria”– Fernando Aramburu
Ediția de aseară nu a fost un club de carte. Aseară a fost o serată culturală. Aseară a curs un flux al ideilor cum rar mi-a fost dat să aud. Nu am discutat doar o carte. În plus s-a comparat istoria Spaniei cu istoria României. Aseară a fost despre un scriitor valoros, care își respectă cititorii și nu le impune ce și cum să gândească. Aseară a fost despre un autor generos care ne-a oferit șansa la propriile opinii. Aseară a fost despre cititori rafinați și o moderatoare care abia își stăpânea lacrimile. Aseară clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea” a fost visul secret la care aspiră orice moderator.
„Seducătorul domn Nae”– Tatiana Niculescu
Ediția de aseară a clubului de lectură trebuia să fie despre Nae Ionescu. Fiind o personalitate controversată, mă gândeam cu groază că se vor încinge spiritele. Cum să-i stăpânesc când și eu ca moderator eram puțin spus exasperată de „Seducătorul domn Nae”.
Dar nu Nae Ionescu a fost aseară capul de afiș al clubului „Emilia,cărți&cafea”, ci Monseniorul Vladimir Ghica (o personalitate cu care Nae Ionescu s-a intersectat). Despre marele om care a fost Monseniorul Ghica ne-a vorbit dnu V.S. Și așa peste o ediție de care îmi era teama s-a așternut liniștea și seninul. Poate că la încheierea ediției de aseară unii dintre noi am devenit un pic mai buni, alții poate și-au regăsit credința rătacită și poate cu toții am înțeles că în Istoria Mare faptele oamenilor buni chiar contează.
De la dnu S. am aflat că Panait Istrati, spre sfârșitul vieții, grav bolnav, a fost abandonat de toți, dar nu și de Vladimir Ghica. Doi oameni legați prin bine, frumos și adevăr. Pentru ce am simțit aseară, am decis să pun pe lista clubului, în 2022, o carte despre Monseniorul Vladimir Ghica. Pentru că, eu una, am simțit că de undeva de acolo de sus, printr-un om (V.S) Monseniorul Vladimir Ghica mi-a transmis un mesaj.
„Cărţile te vindecă de oameni, iar oamenii de cărţi.” Vladimir Ghica
„Bunătatea unui singur om e mai puternică decât răutatea a mii de oameni.” Panait Istrati
„Pe aripile vinului”– Bianca Bosker
Ieri am dat startul edițiilor off-line. Probabil am avut emoții altfel nu-mi explic de ce în drum spre terasă (unde îmi dădusem întâlnire cu participanții la clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea”) am făcut un episod urât de hipo. Am intrat la Cărturești m-am îndopat cu zahăr și după vreo 20 de minute de derivă mi-am revenit cât de cât. Cum încă tremuram, am fost tentată să anulez totul. Eram însă aproape, se înscrisese numai membri fideli (în august nu am pus afișul evenimentului pe Facebook.) așa că mi-am zis: ori la bal ori la spital. Decizie înțeleaptă altfel aș fi ratat o ediție făină.
Surpriza de aseară a fost M. un tânăr fermecător, curios și teribil de interesat de cărți care a reușit performanța să-l impresioneze pe seniorului clubului. M-a emoționat că a venit tocmai de la Cluj.
Atunci când am decis să pornesc un club de carte o prietenă mi-a spus: „Ce pot să-ți spun? Cu ce cărți alegi tu ori nu o să vină nimeni, ori o să aduni în jurul proiectului numai oameni deosebiți.”
Mi-a ieșit ultima varintă. Mă mândresc cu bunul-simț al celor care participă. Uneori (mea culpa, îmi plac cărțile controversate) cartea dezbatută ne plasează în tabere opuse. Niciodată, dar niciodată nu a trebuit să le atrag atenția asupra tonului.
Ce s-a discutat la ediția de ieri? Despre vinuri unicorn și vinuri românești, despre cursuri de somelier, despre vinul preferat al lui Carol al II-lea și despre vinul preferat de Proust. Despre cel mai mare falsificator de vinuri de top, despre o podgorie celebră, vinul ei legendar și un „nebun” care a vrut să o distrugă. Spre final discuția a „alunecat” spre pietre prețioase.
Vinurile pentru cei bogați și frumoși simbolizează statutul, pentru cei rafinați plăcere, pentru cei vulnerabili viciu, iar pentru participanții la clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea” un prilej pentru o întâlnire agreabilă.
„Riviera lui Chanel”– Anne de Courcy
Era întuneric când am plecat spre casă. Și cum noaptea predispune la exagerări (de la Dostoievski citire) mi-am permis să-mi imaginez că cineva citind în acel moment cartea Biancăi Bosker va avea insomnie. Nu va dormi de frică ca-și va strivi visul sub pernă. (Ca să înțelegeți partea cu visul, Bianca decide să abandoneze jurnalismul și să devină somelier.)
Când am plecat de la terasă era în jur de ora 22:00. Pe drum s-a înfiripat o conversație pătimașă despre Roma antică și Franța ocupată. Și iata-ne ajunși într-un loc extrem de cunoscut al capitalei complet dezorientați. Eram atât de acaparați de subiectele dezbătute la clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea” încât nici unul dintre noi nu am fost în stare să găsim direcția corectă spre Romană. Ne-a bufnit râsul. Oameni care cunoșteam zona, unii dintre noi cu un simț al orientării ieșit din comun (aveam printre noi un geolog). Uite ce efect pot avea cărțile. Are și pandemia o parte bună. După atâtea ediiții online te simți deodată turist în propriul oraș.
„Amintiri din pribegie” – Neagu Djuvara
În capitotul „Anii cei mai grei din viața mea” Neagu Djuvara povestește despre cazul celor 3 români parașutați în România – „cred că era pe la sfârșitul verii 1953”: Sabin Mare, Ilie Rada și Gavrilă Pop. La mijlocul lui octombrie domnul Neagu Djuvara a fost informat că tinerii au fost capturați.
Nu cred că-mi voi putea scoate vreodată din minte aceste pagini. La această ediție am aflat că locuiesc în apropiere de casa unde au fost descoperiți și capturați cei 3. Când merg în vizită la fam. S (membri fideli ai clubului de lectură) trec pe lângă acestă casă. Sigurul care a reușit să fugă dintre cei 3 a fost Ilie Rada. Toți locuitorii casei au fost arestați. Tinerii au fost executați. Poate și restul membrilor familiei. Dintre toți, peste ani, s-a mai întors în acea casă, devenită între timp o ruină, doar o femeie. Securiștii au arestat o fată tânără și au eliberat o femeie cu mințile rătăcite. Acum clădirea este renovată, dar mie mi se strânge inima când trec pe lângă ea. O numesc casa conspirativă din „Amintiri din pribegie”. V.S. era copil când a fost martor la arestatea lui Sabin Mare și Gavrilă Pop. Citind cartea pentru club a făcut legătura cu amintirea din copilărie. Și cu femeia cu mințile rătăcite.
„Iscoditorii” – Anne Gisleson
De ce spun mereu că recomandările sunt pur subiective?
Ca să întelegeți mai ușor dau un exemplu concret despre cum îți poate influența starea emoțională percepția unei cărții. Prima dată când am citit „Iscoditorii” eram într-o perioadă în care astrele se aliniase perfect. Am etichetat cartea drept o revelație. La un an distanță, recitind cartea pentru club, cu o sănătate funcționand pe avarie cu episoade între „nu mai rezist” și „ce rost mai are” am găsit cartea depresivo-imposibilă. În decurs de un an, clubul cititorilor rafinați (din carte, nu participanții la „Emilia,cărți&cafea”) se metamorfozase în clubul cititorilor alcoolici. Un aspect pe care nu-l remarcasem la prima lectură. În decembrie, o lună a bucuriei, eu alesesem o carte extrem de nepotrivită, motiv pentru care le-am spus în timpul clubului:Ce-o fi fost în capul meu de am ales cartea asta?
În decembrie 2022 musai de pus o carte crăciunistică.
Când alegeți o carte urmați propriile dorințe nu recomandarile altora. E loc apoi și pentru recomandări, dar după ce liberul-arbitru și-a făcut de cap suficient.
Cel mai fain compliment pe care l-am primit în 2021.
– Câte cluburi de lectură ai mai moderat până acum?
– Niciunul, de ce? (deja tremuram crezând că nu mă ridic la înălțimea așteptărilor)
– Atunci înseamnă că ai vocație. Eram convins că faci asta de multă vreme.
Cum percep eu ca moderator clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea”?
O insulă unde ne refugiem în intimitatea protectoare a cărților. Un spațiu unde timp de 2 ore orice activitate din cotidian dispare. În perioada pandemiei „Emilia,cărți&cafea” m-a dus cu gândul la Decameronul. Spre deosebire de personajele cărții noi nu fugim de ciumă, doar ne punem la adăpost de emoțiile distructive generate de virus. Vorbind despre frumos ne simțim protejați. Iar ca să sesizezi frumosul nu ai nevoie decât de disponibilitate interioară.
„Emilia,cărți&cafea” este o insulă unde disputele pro și contra vaccin nu au pătruns. Este un loc unde Secret Santa ne-a reunit pe toți: vaccinați și nevaccinați. Crăciunul este sărbătoarea toleranței și bucuriei. N-o să-i permitem unui virus să ne dezbine și nici să ne strice bucuria. Dacă ar reuși asta atunci citim degeaba.
Scriu pe emiliachebac.com.Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebooka blogului sau pe contul meu de instagram.
Dragoș Butuzea:Am citit „Swann” la 19 ani. M-am cam chinuit. Proust nu este o lectură pentru un tânăr grăbit. Mi-am făcut însă o idee despre ce era vorba. Ulterior am citit mai mult despre Proust, nu ce a scris Proust. Dar cum aveam prieteni cărora le plăcea Proust, discuțiile cu ei m-au făcut să-i mai dau o șansă. Proust e Proust. Orice intelectual rafinat îl citește.
Nici volumul al II – lea „La umbra fetelor în floare” nu mi-a plăcut la început. Mi-am schimbat însă părerea când am dat de Balbec, Albertine și Elstir. De aici a început să mergă și apoi am citit tot.
Dragoș Butuzea: Da, în timpul facultății. Prima data am citit integral Proust în ediția veche de la Univers. După ce am avut o viziune de ansamblu asupra întregii opere am început să-l recitesc pe fragmente. Pentru că știam finalul acum puteam găsi o altă perspectivă asupra romanului. Mă cufundam în respectivele fragmente și le savuram. Din punct de vedere al plăcerii, găsesc acest gen de lectură mult mai folositoare.
Emilia Chebac: De ce crezi că nu se mai citește Proust?
Dragoș Butuzea: Unei capodopere dacăa nu-i acorzi o atenție deosebită îți pierzi interesul pentru ea. Din păcate treci la o altă carte care are un ritm mai rapid, care te prinde și pe care nu o poți lăsa din mână. După ce ai închis-o, realizezi că ai bifat-o și pe asta, dar nu te-a pus pe gânduri. A fost ca un film Netflix . A fost doar o evadare. Capodoperele îți dăruiesc mult mai mult. Îți oferă prilejul de a te gândi la tine, la lume, de a savura un anumit grad de rafinament al gândirii și creației literare. Capodoperele te dezvoltă.
Emilia Chebac: Cum e Proust în viziune ta?
Dragoș Butuzea: Proust este omul care despică clipa, care o ia cu încetinitorul. Am realizat că modul în care trăiesc eu nu mă face să despic fiecare clipă. Dacă m-ar întreba cineva care a fost momentul cel mai interesant al zilei de ieri, cu siguranță, aș sta pe gânduri înainte să răspund. Sub nici o formă nu m-aș apuca să disec clipa, să-i văd toate fațetele și să-i sesizez toate nuanțele.
Asta ne îndeamnă și Montaigne să facem. Să savurăm clipa.
Emilia Chebac: Care dintre cele 6 volume ale seriei „În căutarea timpului pierdut” ți-a plăcut cel mai mult”?
Dragoș Butuzea: Volumul II „La umbra fetelor în floare”, mai precis partea a II-a cu Balbec și întâlnirea cu Albertine. Apoi „Prizoniera”, „Albertine dispărută” și evident „Timpul regăsit”. Și mi-a mai plăcut ceva. De aceea vreau să atrag atenția asupra umorului lui Proust. Este atât de fin încât dacă nu ești atent îl pierzi.
Cum știam că Proust a fost influențat (atunci când a scris „În căutarea timpului pierdut”) de Saint-Simons, Balzac, Flaubert, Bergson și Montaige am vrut să văd editurile care l-au publicat pe Montaigne. Singura ediție de care știam și pe care o avem și eu era cea de la Humanitas. Ulterior am mai găsit o ediție a eseurilor lui Montaigne la editura Herald. Am fost surprinsă când am văzut numele traducătorului: Dragoș Butuzea. La fel ca în cazul lui Proust, la început Dragoș nu a a avut o chemare specială pentru Montaigne. Și de acestă dată un prieten îl indeamnă să citească Montaigne. Și cum acest amic își condimenta discursurile cu trimiteri la Baudelaire, Montaigne și Pascal, Dragoș decide să vadă care-i treaba cu Montaigne.
Emilia Chebac: Cum te-ai apropiat Montagne?
Dragoș Butuzea: Am găsit la anticariat Montaigne – colecția BPT – în traducerea Mariellei Seulescu (în limbaj vechi). N-am înțeles nimic. Am vrut totuși să văd de ce toată lumea vorbește de Montaigne ăsta. Nu am vrut să-l abandonez. Am luat o variantă de pe net în franceză și am început încet-încet să traduc. Am realizat că este foarte interesant și am început să mă bucur de traducere și lectură. Înainte de a fi traducătorul lui Montaigne, am fost cititorul lui Montaigne. Pentru că trebuie șă știi am citit mult mai mult decât am tradus.
Am început cu capitolele importante, apoi din antologiile pe care le-am consultat am aflat ca sunt și alte capitole, nu la fel de celebre, dar la fel de atractive. Și așa timp de 5 ani m-am cufundat în Montaigne. În toată acestă perioada am renunțat la blog, la ieșiri cu prietenii și la călătorii. Cu alte cuvinte ajunsesm să trăiesc cu Montaigne.
Emilia Chebac: Cum îți explici că, în timp ce în străinătate este foarte apreciat, în Romania găsești cititorii lui Montaigne la microscop? De ce?
Dragoș Butuzea:În mentalul colectiv românesc nu e loc pentru Montaigne. În timp ce majoritatea filosofilor ne propun soluții, Montaigne ne invită să gândim. Mai mult, ia la mișto autori vechi (Platon), te învață autoironia și îți livrează mai multe puncte de vedere. Secretul este ca tu să alegi opinia care îți folosește. Iar ca să te încurce și mai mult, ceea ți se potrivește azi s-ar putea să nu te mai ajute mâine.
Montaigne nu are paragrafe și de aici tendința de a fugi de el. De fapt tocmai asta este plăcerea lecturii la Montaigne. Te poți opri unde vrei tu. Opera lui este un labirint pe care tu cititor poți să-l întorci cum vrei tu.
Emilia Chebac: Există cititori care ar vrea sa-l citească pe Montaigne, dar sunt intimidați de lungimea celor 3 volume. Ediția tradusă de tine este mult mai scurtă. Cum se numește și ce conține?
Dragoș Butuzea:„Eseurile despre relații, sexualitate și experiență” apărute la editura Herald. Este o ediție prietenoasă pentru începători. În același timp calitatea traducerii permite folosirea ei în lucrări de specialitate. Am ales 3 capitole de final – din cartea a III-a – care sunt fundamentale: despre relațiile lui femeile, cu cărțile și cu prietenii, despre sexualitate și despre experiență. Montaigne de la final (vol III) nu este Montaigne de la început (vol I), deși sunt tot Montaigne. Opiniile lui se schimbă. Și-a început eseurile la o vârsta și le-a terminat la alta. Între timp a fost primar al orașului Bordeaux, a călătorit mult și s-a maturizat. Cu cât înaintezi în opera lui Montaigne îți dai seama că de fapt Montaigne lasă posterității capitolele finale ale cărții a III-a. Care sunt și cele mai citate.
Emilia Chebac: Ce părere ai despre prietenia dintre Montaigne și Étienne de La Boétie?
Dragoș Butuzea: Relația lui Montaigne cu Étienne este ciudată. Și idealizată. Cum Étienne era mai citit decât Montaigne, prietenia lor era o relație spirituală foarte puternică, o relație maestru -discipol. În timp ce Montaigne era mai destrăbalat, Étienne era interiorizat și mai dedicat spre studiu. Motivul pentru care Montaigne a absolutizat această prietenie este moartea lui Étienne de La Boétie. Ulterior nu a mai întâlnit pe nimeni de nivelul lui Étienne de La Boétie.
Emilia Chebac: Ai menționat relația maestru – discipol. Ai căutat vreodată un maestru?
Dragoș Butuzea:Am avut un frate cu 9 ani mai mare (vezi dedicația cărții) – un cititor mult mai pasionat ca mine – care mi-a îndrumat lecturile. Pot spune că am avut oarecum un maestru apropiat, dar eu doream un maestru cu autoritate. O relație gen Eliade – Nae Ionescu. Se pare că și eu idealizez nevoia de maestru. Profit de asta ca să sublinez nevoia omului de a idealiza: o prietenie, o relație, căsnicia, copilăria etc – dar ar trebui să ne întrebăm dacă acesta e un lucru întotdeauna folositor pentru noi.
„Kafka e Kafka prin ce a scris nu prin ce a trăit.”
Dragoș s-a împrietenit cu Proust, l-a tradus pe Montaigne și mai nou a decis să citească toată opera lui Kafka. Știu din experiență că unui mare scriitor (de aproximativ 2 ani mă ocup de Proust) nu poate fi epuizat în câteva luni. E nevoie de timp și răbdare să ajungi la om și la subtilitățile operei sale.
Emilia Chebac: Ce ne poți spune de „relația” ta cu Kafka?
Dragoș Butuzea: Am în biblioteca cam tot ce s-a tradus la noi de Kafka. Mi-am zis că în loc de prostioare mai bine ar fi să citesc un scriitor mare. Prima oară am citit „Procesul” în adolescență, dar nu prea mi-a plăcut. M-am apropiat în schimb de „Metamorfoza”. După ce am descoperit cartea lui Walter Biemel cu 3 eseuri despre Kafka, Proust și Picasso am realizat ca Franz Kafka poate fi citit și în alte chei. Ca să mă apropii și de cărțile pe care nu le-am înțeles, am decis ca, pe lângă ficțiune să citesc „Jurnalul” și „Corespondența”. A trebuit să sap, pentru că am dat de mult fapt divers, ca să descopăr pepitele. A meritat, l-am descoperit pe omul Kafka. Acum sper ca recitirea operei să decurgă altfel.
Până la Kafka nu am mai citit în paralel opera cu biografia/corespondența/memoriile/jurnale autorului. Am descoperit un Kafka extrem de moral care spune că nu contează ce scrii ci cum ești ca om. Scrisorile din tinerețe mi-au dezvăluit un tânar intelectual evreu mult mai sociabil decât Kafka pe care îl știe toată lumea.
Mi-am apropiat omul ca să-mi apropii și mai bine ficțiunea. Kafka e Kafka prin ce a scris nu prin ce ce a trăit.
Emilia Chebac: Să nu-mi spui că mai ai și un scriitor favorit?
Dragoș Butuzea: Da, Cehov. Pentru mine este combinație ideală om – operă. Am o admirație la fel de egală pentru omul, medicul Cehov și pentru opera lui. Sunt fan nuvelistică și povestiri, dar nu și dramaturgie. Asta pentru că montările pe care le-am văzut nu m-au atras. Cehov îmi place chiar mai mult decât Dostoievski. Păcat că Cehov – ca și Kafka – a murit destul de tânar.
Emilia Chebac: O situație amuzantă din viața ta de cititor?
Dragoș Butuzea: Aveam vreo 30 de ani când am avut acestă experiență. Îmi făcusem blogul și prin intermediul lui m-am conectat cu alți cititori. În parcul Titan s-a organizat o întrunire „schimb de cărți”. Era foarte frumos afară și am decis să merg. Am ieșit din bloc, m-am apropiat de parc și mi-am zis: Frate, nu mă știu cu nimeni. Ce fac? Mă duc și spun: Bună! Sunt cutare și-am venit și eu ca o floare. Poate fi ceva ridicol. Așa că m-am întors acasă. N-am avut curajul să particip. Apoi am văzut pe net că a fost organizat ca un picnic unde toată lumea s-a simțit bine. M-am ofticat pe mine însumi.
La următoarea ediție – care a avut loc într-un bar – mi-am facut curaj și am mers. Cred că era organizat de Bookblog și o fata de acolo m-a întâmpinat. M-a întrebat ce cărți am adus și așa teama de ridicol a dispărut.
Emilia Chebac: Ce obiective turistice ai vizitat inspirat de o carte/un autor?
Dragoș Butuzea:
• Istanbul – inspirat de Pamuk am vizitat Muzeul inocenței cu cartea omonimă în mână și mi-a plăcut foarte mult
• Barcelona– după ce am citit „Umbra vântului” de Carlos Ruiz Zafón, am mers cu o altă carte de-a lui, „Marina”, am ajuns chiar pe strada Marina și m-am plimbat pe străduțele cartierului gotic
• Paris – pentru că am citit toată „Comedia umană” mi-am dorit să văd casa lui Balzac pe care am adorat-o.
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?
Dragoș Butuzea:Pentru că e vorba de cărți și pentru că ești o cititoare pasionată. Am văzut apoi că ești o mare admiratoare Proust. Mai știu doi proustieni: Alex Leo Serban (pe care l-am cunoscut prin intermediul blogului meu pe care-l citea și comenta asiduu) și Ovidiu Nimigean (cu care-mi amintesc o tare plăcută plimbare prin București, vorbind despre literatură). Pregătește-te de o nouă ediție Proust. Cristian Fulaș lucrează la traducerea seriei „În căutarea timpului pierdut”.
Emilia Chebac: Un iubitor/o iubitoare de cărți căruia/căreia să-i iau un interviu?
Dragoș Butuzea: Pavel Nedelcu, instagramer poliglot, căruia tocmai o să-i apară primul roman.
Era sfârșit de octombrie, vineri seara, și, din câte îmi amintesc, nu era „o vreme de lacrimi”, deși era totuși destul de frig. Am intrat la Cărturești ca să-mi arunc o privire peste ultimele apariții. „Cele patru oglinzi ale adevărului”, cartea Anei-Maria Negrilă m-a atras ca un magnet. După ce am citit vreo 10 minute, am decis că locul ei este în biblioteca mea. Duminică era terminată, iar eu o țineam una și bună că vreau un interviu cu autoarea. Nu am realizat că entuziasmul meu atinsese cote îngrijorătoare, decât în momentul în care soțul meu mi-a spus:
Cum nu știam dacă Ana-Maria Negrilă va accepta interviul, m-am consolat cu o postare pe Instagram despre „Cele patru oglinzi ale adevărului”.
Susțin autorii români: ▪ cumpărându-le cărțile (de multe ori și exemplare pe care le dăruiesc prietenilor) ▪ cu cât mai multe postări online + interviuri cu autorii ▪ punând cărțile la clubul de lectură #emiliacarticafea
Când am auzit că Hyperliteratura va publica o carte cu acțiunea plasată în Evul Mediu, mă așteptam la ceva sumbru și greu de descifrat. Eram pregătită pentru o lectură anevoioasă, dar cartea Anei-Maria Negrilă s-a dovedit o scriitură extrem de fluidă. Romanul este atractiv atât pentru adolescentul care abia pășește în lumea cărților, cât și pentru seniorul familiarizat cu ea și care nu se lasă ușor sedus de marketing.
În „Cele patru oglinzi ale adevărului” Ștefan, personajul principal devine Stefano Moro. Această schimbare o plătește cu inocența sa. Își pierde libertatea, dar descoperă în el forțe de care nu se credea capabil: puterea de a îndura și dorința de a supraviețui. În final, orfanul nimănui, căruia destinul îi juca periodic viața la ruleta rusească, își va găsi locul în lumea celor care stăpânesc. Dar Ștefan are niște talente…
Mulțumesc, Ana-Maria Negrilă pentru bucuria acestei lecturi. Pentru rafinamentul poveștii care (sunt convinsă) este o prelungire a eleganței gândurilor tale.
„Cele patru oglinzi ale adevărului” este pentru mine revelația anului 2021! Este o carte care se încadrează perfect la #stopromaniafaramemorie
Până la urmă ce vreau de la un autor? Să nu-mi irosească timpul, emoțiile și banii.
Orice scriitor este la început un cititor împătimit
Ne-am întâlnit în Centrul Vechi. A fost cea mai rafinată discuție despre cărți pe care am purtat-o cu cineva de când scriu pe acest blog. Plutea ceva în aer în acea seară sau, cine știe, poate că de undeva ne veghea spiritul lui Mateiu Caragiale.
Pasiunea Anei-Maria Negrilă pentru Evul Mediu a apărut „chiar înainte de a ști ce înseamnă Evul Mediu”. A început să citească masiv în clasa a II-a. Cum apetitul de cititoare nu putea fi satisfăcut de numărul limitat de cărți pentru copii (cred că există și acum cititori traumatizați de oferta jalnică de cărți din perioada comunistă), în clasa a III-a a început să împrumute cărți pentru adolescenți de la bibliotecă. Urmează perioada romanului polițist care este abandonat curând pentru ficțiunea istorică (Robert Graves, Regii Blestemați, Vintilă Corbul -Căderea Constantinopolelui)
În perioada liceului, prin cărțile de la editura Meridiane, părăsește ficțiunea istorică pentru lucrări mai serioase de istorie și istoria artei. Habar n-avea pe atunci că începea astfel o documentare de care se va folosi peste ani. Preferințele Anei-Maria Negrilă se îndreaptă spre: Proust, Balzac, Dickens, marii filosofi, Umberto Eco și mulți, mulți alți autori.
Sursa: site Hyperliteratura
În culisele cărții „Cele patru oglinzi ale adevărului”
Q: Cum este Ștefan – personajul principal al cărții – în viziune ta?
A: Ștefan nu este un personaj medieval. Este un personaj modern pe care l-am grefat pe unul din Evul Mediu. Este orice copil bun care crede că și lumea din jurul lui este la fel ca el. A avut totuși noroc, pentru că a dat peste persoane care l-au ocrotit până l-a întâlnit pe Miro. Povestea lui Ștefan este astfel povestea oricărui copil bun care se lasă atras de un anturaj nepotrivit și ajunge să facă rău în numele prieteniei.
Q: Mi se pare mie sau faci trimiteri în carte la traficul de persoane?
A: Da, în „Cele patru oglinzi ale adevărului” apar trimiteri la traficul de persoane. Și atunci, la fel ca acum, victimele cred că trauma prin care trec se întâmplă din vina lor. Consideră că au greșit și că este firesc să plătească, de aceea și Ștefan traversează o perioada în care se culpabilizează. De asemenea, tot el menționează la un moment dat că văzuse robii, dar nu se gândise niciodată ce însemna cu adevărat să fii rob (crezuse că nu erau nefericiți) până nu i se întâmplase și lui să-și piardă libertatea, ceea ce înseamnă, până la urmă, imposibilitatea de a înțelege răul sau tendința de a-l ascunde sub o aparență pozitivă – situație foarte întâlnită în prezent.
Q: Cine este Miro?
A: Antagonistul cărții. Miro Voglia este malefic pentru orice persoană care se apropie de el, fiindcă, indiferent de cine s-ar fi legat, femeie/bărbat, o făcea numai ca să profite de pe urma persoanei respective.
Miro are un istoric de om respins de aceea reclamă o lipsă. Problema este că el încercă să umple acest gol prin acumularea de bunuri materiale. Dacă ar fi ales partea spirituală, ar fi avut șanse de vindecare, dar, din păcate, se atașează de lucruri nu de oameni. Asta este tot ceva modern.
AMN a fost inspirată (pentru Miro) și de Bronzino – Sursă: delphipages.live
Q: Ai avut un model pentru Miro?
A:Există o întreagă tipologie de astfel de personaje, dar primul pe care l-am întâlnit și pe care am dorit întotdeauna să îl folosesc într-o carte a fost Chen Jingji din romanul „Lotus de Aur, Vaza și Prunișor de Primăvară” (sec. al XVII-lea, autor: Lan-ling Xiaoxiao Sheng). Sigur că am îmbrăcat acest personaj cu niște personaje reale. Mereu mă folosesc de modele reale, dar bine camuflate. Așa că Miro este un amestec între mai multe persoane/personaje, care și ele își ascund adevărata față sub o falsă respectabilitate.
Q: Cu ce personaj mai actual l-ai asocia pe Miro?
A: În mare seamănă cu Mateiu Caragiale și spun „în mare” pentru că Mateiu nu a fost în totalitate un personaj de genul acesta. Aveau în comun: atenția la vestimentație și accesorii, dorința de a face avere. Mateiu era flamboiant la fel ca Miro.
Q: Pentru cei care vor să-l descopere pe Mateiu ce cărți recomanzi?
A:
• MJC de Ion Iovan (biografie + jurnal) o carte de care am aflat cu totul întâmplător. Am citit un fragment și m-a prins. La mine funcționează chestia cu fragmentul, dacă fragmentul este bine scris înseamnă că sunt șanse mari ca romanul să fie la fel.
• și bineînțeles „Craii de Curtea-Veche” o carte, din păcate, prea puțin vizibilă. Craii nu seamănă cu nimic din ce s-a scris în literatura română, iar Mateiu a fost un personaj fabulos.
Q: Spre finalul cărții faci o trimitere la Platon. Care este relația ta cu filosofii?
A: Fac referire la el de mai multe ori în carte, pentru că sec. al XV-lea marchează o redescoperire a filosofiei lui. Am recitit de curând pentru acest proiect mai mulți filosofi și teologi, inclusiv pe Sf. Augustin și pe Toma de Aquino. Ideile lor apar „bine digerate” în discursul doctorului Ruggiero Moro.
O fotografie cu o istorie interesantăclick aici dacă sunteți interesați
„Cele patru oglinzi ale adevărului” varianta relaxantă
Q: Recomandă 3 locuri de vizitat pentru cei care își doresc să plece pe urmele lui Ștefan
A:
• O mănăstire din nordul Moldovei. Mănăstirea Negrea, cea din roman, nu există, dar este inspirată de una dintre marile mănăstiri moldave. •Suceava, deși, în afară de cetate, nu mai există nimic din acea perioadă.
• Cetatea Albă. Cea pe care o vedem noi astăzi este cetatea cucerită de otomani, care au modificat-o pe cea întărită de Ștefan cel Mare. În carte – când se petrece acțiunea – era doar fortul, înconjurat de târg, și portul.
Q: O întâmplare amuzantă din perioada când ai lucrat la „Cele patru oglinzi ale adevărului”?
A: Există una legată de documentare. Am adunat foarte mult material și am consultat peste 100 de cărți. Fiecare detaliu a fost documentat.
Am citit la un moment dat că în centrul Sucevei, la sfârșitul sec. XIV – începutul sec. XV, exista o catedrală care apare în „Cele patru oglinzi ale adevărului” în ruine. Această catedrală a fost construită de una dintre doamnele catolice ale Moldovei, dar se adresa și numeroșilor negustori polonezi sau unguri care veneau cu afaceri la Suceava.
În prima variantă scrisă, întâlnirea dintre Ștefan și Miro avea loc în fața unei frumoase și impunătoare catedrale, ceea ce avea sens, pentru că Miro era catolic. Prima sursă în care am găsit informații despre catedrală menționa că fusese construită la sfârșitul sec al XIV-lea. Căutând o altă informație, am descoperit, însă, că edificiul a fost distrus în 1414-1415 de un cutremur și o perioadă a fost în ruine, înainte de a fi demolat.
Prin urmare, în 1424, când are loc întâlnirea dintre cele două personaje, catedrala era, în cel mai bun caz, ruină. Așa ca am scos catedrala cea frumoasă și am introdus ruinele. Mi s-a părut teribil de amuzant. Clădiri apăreau și dispăreau! Iar la Suceava am mai pățit de câteva ori chestia asta.
Romanul „Cele patru oglinzi ale adevărului” face parte dintr-un proiect mai amplu
Q: Am găsit totuși un defect cărții tale. După ce am terminat-o de citit, am închis-o și m-am simțit „sedusă și abandonată”. Va mai fi o continuare?
A:„Cele patru oglinzi ale adevărului” face parte dintr-un proiect mai amplu. Vor fi mai multe cărți, care însumate vor reprezenta o frescă a sec. al XV-lea. Iar cu Ștefan o să te mai întâlnești!
Cărțile sunt asemeni oamenilor. Cele de calitate îți lasă amintiri.
Iar poveștile care îți lasă amintiri merită din nou scoase la lumină. Din acest motiv, am ales să dezbatem – în mai 2022 – „Cele patru oglinzi ale adevărului” la clubul de lectură „Emilia, cărți&cafea” pe care îl moderez. Ce lună mai potrivită să citești povestea lui Ștefan? Copilul bun care crede că lumea este asemenea lui. Va fi păcălit, va suferi, dar își va obloji aripile arse și se va ridica. Lumea nu e un loc perfect, dar cu stăruință poate fi un loc mai bun.
Oana David, în acest interviu, mi-a mărturisit cum a devenit obsedată (pe perioada cât a scris „Între două fronturi”) de personajele cărții ei de debut. M-am liniștit. În cazul asta putea înțelege obsesia mea pentru contextul istoric din cartea ei. Într-o zi, pe Facebook, văd pe contul Hyperliteratura un sinopsis despre un roman în curs de apariție.Cum peAndrei Ruse îl știam, i-am trimis un mesaj spunându-i că îmi doresc un interviu cu autoarea. Sigur a zis că îmi lipsește o doagă (cum să ceri un interviu fără să citești cartea?), dar a reacționat ca un domn. „De ce nu vorbești direct cu ea?”. Ce s-o fi gândit? Cu o așa biografie sunt șanse mari să vă înțelegeți. Prima conversație cu Oana David a durat peste două ore, iar când am închis telefonul, eu și Oana eram convinse că ne știm de-o viață.
***
Emilia Chebac: Cum ți-a venit ideea cărții „Între două fronturi”?
Oana David: Acum 6-7 ani, când citeam „Athénée Palace”. Mi-a apărut în minte o scenă cu o tipă și un ofițer german care se certau în fața hotelului. Am scris primul capitol, care nu era nici pe departe cel pe care l-ai citit tu. Apoi nu am mai continuat. Mi s-a părut prea greu, nu stăpâneam istoria perioadei respective și am renunțat. După vreo 2 ani, am dat de notițe. Ideea mi s-a părut bună și am continuat. Am început să mă uit la filme despre al Doilea Război Mondial. Filmele m-au condus la cărți și am început să mă documentez serios. Aveam carențe mari în ceea ce privește istoria și arta.
Emilia Chebac: Ca să faci documentarea pentru „Între două fronturi” cam câte cărți ai citit?
Oana David: Cred că am citit peste 50 de cărți. Memorii din perioada celui de-al Doilea Război Mondial și ficțiune interbelică. La „Între două fronturi” am scris 3 ani. Nu am mai citit alt gen de literatură. Voiam să rămân în atmosfera epocii. Îmi era teamă să nu mă desprind de limbajul dintre cele două războaie.
Emilia Chebac: Cine au fost primii tăi cititori?
Oana David: Primul cititor a fost Paul, soțul meu, apoi mama lui. Am avut mari emoții pentru că soacra mea este o persoană extrem de citită. După 3 zile m-a sunat să-mi spună că îi place grozav cartea și că ar trebuie să o public. Atunci când „Între două fronturi” a apărut în librării, mi-a spus un lucru extraordinar: „Ai scris cartea pe care mi-am dorit să o fi scris eu”
Emilia Chebac: Cum a apărut Lulli? Numele cum l-ai ales?
Oana David: Când m-am apucat de carte, în minte aveam un soi de Scarlett O’Hara. Numai că romanul s-a scris ca un bulgăre de zăpadă, iar Scarlett O’Hara a dispărut și Lulli s-a construit singură. Lulli era un nume la modă în perioada interbelică. L-am întâlnit des în memoriile pe care le-am citit. Dar Lulli, fiind un alint, trebuia să vină de la ceva. Așa a luat naștere Lucreția Leonida-Lăzarescu. Toate numele cu litera L.
Emilia Chebac: Personajul care ți-a dat cele mai multe bătăi de cap?
Oana David: Personajul principal masculin, Heinrich von Reinhardt – ofițer german, un aristocrat educat, inteligent și sensibil. Odată cu venirea lui Hitler la putere, lumea din care provenea el a fost nimicită cu brutalitate. Așa cum comuniștii ne-au distrus nouă elitele, nazimul a zdrobit în Germania aristocrația. Heinrich von Reinhardt a fost cel mai gândit personaj. Nu numai că a fost nevoie să pătrund în mintea unui bărbat, dar mai avea și o profesie despre care nu știam mare lucru – pilot de vânătoare. M-am consultat cu soțul meu. N-ai idee de câte ori l-am întrebat: „Tu ce-ai face în locul lui?”
Fotografia mea preferată
Emilia Chebac: Când ai scris cartea ai fost conștientă în ce te bagi? E drept că este o carte de ficțiune, dar istoria trebuie respectată.
Oana David: Nu. La început am scris-o doar pentru mine. Mă chinuiau personajele și voiam doar să termin povestea. Uitându-mă în urmă cred am fost nebună. Abia spre final, când romanul a prins formă, s-a conturat gândul publicării. Nu știu dacă voi mai scrie o carte cu atâta pasiune doar de dragul personajelor.
Emilia Chebac: Legat de contextul istoric, cum de ți-a ieșit atât de bine bombardarea Bucureștiului de la 4 aprilie 1944?
Oana David: Am citit cărți de la Editura Militară din care am aflat că bucureștenii nu s-au protejat, deoarece în acea zi au fost mai multe simulări de alarme. Nimeni nu se aștepta ca Bucureștiul să fie bombardat. La asta s-a mai adăugat ceva. Apărarea de vânătoare, română și germană, a fost indusă în eroare de americani, care au lăsat impresia că vor bombarda rafinăriile de la Ploiești. Orașul a rămas descoperit, iar oamenii, convinși că este tot o alarmă falsă, nu s-au adăpostit. De aici numărul mare de victime. Am respectat fundalul istoric, dar trăirile personajelor sunt 100% rodul imaginației mele.
Emilia Chebac: Scena ta preferată din carte?
Oana David: Întâlnirea dintre Lulli și Heinrich de la Berlin. Cea din jurul mesei. A fost scena în care, în sfârșit, am văzut povestea.
Emilia Chebac: Poți scrie fără să citești?
Oana David: Deși am auzit persoane care spun: „eu nu citesc, eu scriu”, în cazul meu nu funcționează. Eu, înainte de a fi scriitoare, sunt cititoare.
Emilia Chebac: Ce părere ai despre cluburile de carte?
Oana David: Îmi plac în măsura în care îmi place cartea. La clubul tău de lectură am găsit niște cărți exact pe sufletul meu. (Oana a participat la câteva ediții ale clubului de carte „Emilia, cărți&cafea” pe care îl moderez. Mai multe detalii găsiți aici.)
Ediția din martie 2021 a fost preferata Oanei David
Emilia Chebac: Cum ai ajuns să fii publicată de Hyperliteratura?
Oana David: Am citit pe Facebook povestea cărțiiscrisă de Ralu-Ana Avram, de unde am aflat că Andrei Ruse citește toate manuscrisele. Așa a ajuns cartea mea la Hiperliteratura. Am scris un email, de care îmi este rușine să-mi amintesc: Vă rog să vă uitați puțin și pe manuscrisul meu. Dumnezeule Mare! Asta am scris și am trimis ditamai cartea de peste 600 de pagini de Word (cam 900-1000 de pagini ar fi avut în format de carte). Când Andrei mi-a răspuns, după 3 ore, am simțit că leșin. Îi plăcuse sinopsisul, se uitase pe manuscris, dar cum nu avea timp să-l parcurgă pe tot, l-a dat mai departe domnului Florin Iaru.
Emilia Chebac: Florin Iaru nu cumva ține cursuri de scriere creativă?
Oana David: (Zâmbește) Da, ca să vezi cum se leagă lucrurile în viață. Și eu am făcut, prin 2014 parcă, un curs de scriere creativă cu domnul Iaru.
După vreo două săptămâni am primit un email de la domnia sa. Citise prima parte. „Cartea are potențial, am să-i spun lui Andrei să te publice .” Apoi am început să lucrăm împreună. S-a muncit mult la roman pentru că era foarte lung. Am scos multe pagini, am rescris scene noi, pentru ca acțiunea să se lege și am reușit într-un final să o aducem la un număr de pagini de bun simț. (Acum cartea are 592 pagini)
Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă din timpul colaborării cu domnul Iaru?
Oana David: Am scos două capitole (vreo 50-60 de pagini împreună) și, crede-mă, când le-am scos… nu s-a simțit nimic.
Emilia Chebac: De ce i-ai dedicat cartea lui Paul?
Oana David: Paul mi-a explicat de un milion de ori hărțile. Pentru bombardamentul din București a luat pixul în mână și mi-a făcut schemă. Dacă ești în punctul X se vede Y și Z . Am intrat împreună pe Google Maps. „Dacă ești la Ateneu și te uiți în direcția asta, vezi aia și aia”. Răspunsul meu era invariabil: Eu nu înțeleg! Tot ce ține de hărți, fronturi și tactică militară nu ar fi existat în forma actuală dacă nu mă consultam cu Paul. Fuga lui Lulli de la Ateneu a fost scrisă după schema lui. Aveam marcată Biserica Kretzulescu, fostul Teatru Național și toate clădirile care apar în carte.
Emilia Chebac: În afara de soțul tău, cine te-a mai ajutat ?
Oana David: Am scris o carte despre „o femeie înaintea epocii sale” cu sprijinul a foarte mulți bărbați (Andrei Ruse, Florin Iaru, Teodor Hossu-Longin, Dan Iancu). Se pare că destinul meu este să scriu cărți înconjurată de bărbați deștepți.
Sunt credincioasă, deși credința nu mai este la modă
Emilia Chebac: Cum depășești momentele proaste?
Oana David: Sunt credincioasă, deși credința nu mai este la modă. Nu sunt habotnică, între mine și Dumnezeu este o relație prietenească. Poate și pentru că mereu i-am simțit ajutorul.
Emilia Chebac: Un sfat pentru cei care doresc să scrie?
Oana David: Să scrie, nu să se prefacă că scriu. Întotdeauna ce vor scrie prima oară va fi prost, dar dacă vor reface, va fi din ce în ce mai bine.
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?
Oana David: Pentru că-mi ești foarte dragă și-mi place să vorbesc cu tine.
Emilia Chebac: Recomandă o persoană interesantă căruia să-i iau un interviu?
Oana David: Domnului Florin Iaru, pentru care eu am un respect deosebit.
***
„Ce a fost în capul tău când ai vrut interviu cu o autoare nepublicată?” m-a întrebat Oana. Am să-i răspund tot printr-o întrebare. Ar publica Andrei Ruse o carte proastă?
Recunosc, am avut și eu momentele mele de îndoială (cum să nu le am, când nici măcar nu frunzărisem cartea?). Așa că l-am întrebat pe Andrei: Cum ți se pare Oana? E talentată? M-am liniștit când am primit răspunsul lui „E bună. Are ceva…”. Și a mai confirmat cineva spusele lui Andrei. Nu-mi mai amintesc foarte clar. A trecut ceva timp de atunci, plus că erau multe persoane pe care le vedeam pentru prima dată. Dar n-am să uit niciodată cum i s-a luminat fața lui Andrei când a vorbit depre Oana. Acela a fost momentul în care am simțit că nu am fost chiar nebună când am vrut un „blind interview” cu Oana David.
Am citit „Între două fronturi” imediat ce a fost publicată. Probabil am fost prima cititoare care a pus o mini-recenzie pe Instagram. „Dacă nu ai fi scris nu s-ar fi aflat atât de repede despre carte” mi-a spus Oana. O acuz de subiectivism, deși pe undeva, e posibil să aibă dreptate. Nu sunt la prima experiență de acest gen cu brașovenii. Îmi spun că le port noroc, mai ales la debut.
Dacă „nebunia” invocată la începutul interviului vi s-a părut deplasată, să facem o recapitulare. Fără doza de nebunie nu ar fi existat „Între două fronturi”, nici acest interviu și nici prietenia dintre mine și Oana. Se pare că puțină obsesie de ceva este folositoare la casa omului.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Se pare că destinul meu este să scriu cărți înconjurată de bărbați deștepți.
Cum am ajuns să moderez clubul de carte – „Emilia, cărți&cafea”? Nu eu am ales. Atașamentul meu pentru cărți a decis că e momentul să dau mai departe ceea ce primesc. Totul a pornit de la o carte cu o recezie deloc măgulitoare care m-a făcut să mă întreb: dacă tot există oameni care critică cărți, de ce să nu fie și apăratori?
Fie că ești critic sau cititor obișnuit, atunci când nu rezonezi cu o carte, nu strică puțină diplomație. Asta mă duce cu gândul la o replică dintr-un film care mi-a rămas în minte „Diplomația este arta de a spune cuiva să se ducă la dracu în așa fel încât să te întrebe singur cum ajunge acolo.” Julian Barnes dedică în „Papagalul lui Flaubert” un capitol întreg – Ochii Emmei Bovary – criticilor de carte.
Începe așa:
„Să vă spun de ce-i urăsc pe critici. Nu din motivele obișnuite: că ar fi creatori ratați (de obicei nu sunt; pot fi critici ratați, dar asta-i cu totul altceva), sau că ar fi, prin natura lor, cârcotași, invidioși și vanitoși (de obicei nu sunt; dacă pot fi acuzați de ceva, atunci e mai corect să fie trași la răspundere pentru exces de generozitate, pentru osanale cântate unor producții de mâna a doua, în așa fel încât propriile lor disociații fine să pară un produs și mai rar).”
Citiți capitolul lui Barnes. O să priviți cu alți ochi criticii de carte (o parte dintre ei).
De ce am adus în discuție criticii? Un critic care a scris ceea recenzie, deloc măgulitoare, mi-a dat ideea clubului de lectură „Emilia, cărți&cafea”. Pe 16 ianuarie 2020 la prima ediție a clubului, cu emoții cât Everestul, am pornit să fac dreptate unei cărți – „Eugenia” lui Lionel Duroy.
Am ales această carte pentru prima ediție a clubului „Emilia, cărți&cafea” din două motive :
• Înainte de apariția cărții publicasem un interviu cu dl. Iancu Zuckerman supraviețuitor al Pogromului de la Iași (interviul îl puteți citi aici). La lansarea cărții, la Humanitas Cișmigiu, acest domn i-a spus autorului: „Nu ştiu cum aţi putut scrie despre aceste zile ale pogromului ca şi cum aţi fi fost acolo“. Când validarea cărții vine de la un supraviețuitor al Pogromului restul comentariilor sunt de prisos.
• Lionel Duroy, un scriitor francez, ne-a reamintit ce spațiu ocupă Mihail Sebastian în literatura europeană (locul lui a fost acolo mereu, doar că noi am uitat).
Credit foto: Emilia Nicolae
În privința Eugeniei am mișcat lucrurile. Am simțit asta din reacțiile oamenilor care au participat la clubul de carte, dar și din mesajele pe care le-am primit pe parcursul anului. Multe persoane mi-au scris că au citit-o (și le-a plăcut) după ce au văzut-o la mine pe facebook sau instagram. Chiar zilele trecute am primit un mesaj de la o urmăritoare a contului de instagram. Citea Eugenia. Mi-a spus că asociază aceast roman cu mine. Nu personajul, cartea.
La prima ediție, 16 ianuarie 2020, când am văzut numărul de înscrieri am intrat în panică. Spațiul în care urma să se desfașoare clubul nu era foarte generos. Alesesem o cafenea micuță – Cascara CoffeeShop – pentru 12, maximun 15 persoane. Or lista se triplase. Degeaba îmi repetau prietenii că cei care s-au înscris nu vor veni toți. Locul s-a dovedit neîncăpător pentru cele 18 persoane. Atunci m-am necăjit că nu am ales un spațiu mai generos. Acum, când scriu articolul, mă bucur că ne-am înghesuit. Nimeni nu bănuia atunci că peste 2 luni aveam să ne vedem doar în online.
Lista cărților dezbătute în 2020 la clubul de carte „Emilia, cărți&cafea”
• Ianuarie: „Eugenia”– Lionel Duroy
• Februarie: „Regele și Duduia”– Tatiana Niculescu. A fost una dintre cele mai reușite ediții. Din păcate începând cu luna martie ne-am mutat în online
• Martie: „Un apartament la Paris”– Michelle Gable
• Aprilie: „La început a fost sfârșitul” a fost o editie memorabila (la fel și cartea)
• Mai: „Zaraza”– Andrei Ruse ( A participt Andrei Ruse. Cu stilul lui direct și relaxat a făcut ceva victime printre participanți) Puteți citi aici un interviu cu Andrei Ruse.
• Iunie: „Fluturele negru”– Radu Paraschivescu, iarăși o ediție reușită
• Iulie: „Ultima Romantică”– Hannah Pakula (puteți citi aici recenzia)
• August: „Gustul amar al ciocolatei”– Olimpia Zamfirescu
• Septembrie: „Hemingway și cu mine”– Paula McLaine
• Octombrie: „Fotograful curții regale”– Simona Antonescu (puteți citi interviul aici)
• Noiembrie: „Micul Saturnian” este cartea mea preferată din tot ce am citit în 2020. O carte cu care am înnebunit instagramul. Altfel care ar fi fost probabilitatea ca cineva să mă oprescă pe stradă și să mă întrebe: „Auzi, nu ești tu tipa de pe instagramcu Micul Saturnian?” Era firesc să-mi doresc un interviu cu Octavian Soviany – îl puteți citi aici. „Micul Saturnian” până la urmă nu s-a dovedit cea mai bună carte a anului 2020. Cu câteva zile înainte de Crăciun a apărut „Îmbarcarea către Cythera” (continuarea Micului Saturnian) care i-a smuls cu nerușinare locul I. În topul meu, în ultimile zile ale anului 2020 Octavian Soviany la detronat pe Octavian Soviany.
• Decembrie: „Mihai I Ultimul rege al românilor” – Tatiana Niculescu. Pentru a doua oara dna Tatiana Niculescu participa la clubul de carte „Emilia, cărți&cafea” acum nu numai cu cartea, dar și ca invitată. Cum sunt o mare admiratoare a memoriilor, biografiilor și jurnalelor nu puteam să ratez un interviu cu Tatiana Niculescu – îl puteți citi aici. În 2021 vom dezbate la club „Seducătorul domn Nae” o biografie interbelică scrisă de aceeași autoare.
Trecerea de la offline la online a fost o provocarea. Generatoare de stres pentru că nu eram familiarizați cu aplicația. Stresul a trecut și au rămas doar amintirile, unele extrem de hazlii. Cea mai amuzantă a fost o simulare cu o participantă careia nu i se deschidea camera. După ce am epuizat toate variantele am întrebat-o:
– Tu nu cumva ai laptop nou?
– Da, a venit răspunsul.
– Scoate folia de pe camera.
Aș vrea să vă povestesc despre atmosfera clubului de carte – „Emilia, cărți&cafea” . Nu suntem unul dintre grupurile acelea în care membrii se întâlnesc ca să piardă timpul, în căutatrea unui refugiu departe de partenerul/a nemulțumit/ă (în clubul de carte – „Emilia, cărți&cafea”sunt două cupluri) și de copiii mofturoși (nu știu câte cluburi se pot mândri cu o familie: mama, tata și fiica) purtând o discuție lejera despre ultimul best seller. Fiecare dintre ei au un fel unic de a se raporta la carte. Atât personal cât și profesional. Împărtașim pasiunea pentru literatură și intimitatea generată de conexiunea cu cartea aleasă.
Clubul de carte – „Emilia, cărți&cafea” este neobișnuit pentru că moderatoarea și cititorii sunt neobișnuiți. Întâlnirile noastre sunt o sărbătoare a ideilor. Văd oamenii din fața mea cum își dezvăluie visurile, fricile adânc îngropate, speranțele, empatia și bibliotecile (nu discutăm doar cartea lunii ci o conectăm cu lecturi mai vechi). Clubul este refugiul nostru unde dispar problemele de la job, însingurarea de lume și gândurile de peste zi.
În 2020 cărțile s-au dovedit scutul nostru împotriva anxietății. Ne-am refugiat în cărți și am căpatat putere. Clubul de carte – „Emilia, cărți&cafea”,cu notițele și cărțile alături, este locul unde putem spune orice pentru că nimeni nu ne va respinge sau lua în râs.
O dispută a ideiilor (a nu se confunda cu o dispută a orgoliilor) mă atrage din doua motive.
• Părerile diferite ne testează toleranța și ne fac să plecăm mai îmbogățiți.
• Membrii clubului își dau examenul în arta diplomației. Eram pregatită să intervin dacă lucrurile ar fi escaladat. Dar nu a fost nevoie. Niciodată!
Credit foto: Emilia Nicolae
Comportamentul lor m-a încurajat să propun în 2021 o întâlnire proces: Nae Ionescu versus Mihai Sebastian. Fiecare membru își va aleage favoritul, iar apoi cu argumente bazate pe lecturile proprii (avantaj cititor experimentat) să conviga partea adversă că preferatul lui mai merită o șansă.
În preajma Crăciunului am organizat Secret Santa. A fost prima noastră întâlnire după 10 luni. La început nu ne prea placea onlineul, dar am mers mai departe. L-am considerat un popas. O perioadă de germinat idei. Când vom reveni la timpuri normale mă gândesc la o întâlnire offline+online. Așa cei din stăinatate se vor conecta cu cei aflați offline într-o cafenea din București.
Înainte să moderez acest club de lectură singura mea conexiune cu un astfel de proiect s-a limitat la statutul de participant. Și pentru că nu cred în rivalitate, ci în parteneri care împărtașesc aceleași pasiuni, vreau să menționez un club. Books, tea&more (pe care l-am frecvent o perioadă) este organizat și moderat de Irina Markovits și Veronica Ștefan. Irinei, consultant de stil, blogger și jurnalist de modă, i-am luat, cu ceva vreme în urmă, un interviu (îl puteți citi aici) în care mi-a mărturisit: „Degeaba ai o garderobă extraordinară, dacă tu nu ai nimic în bibliotecă”. Pentru cele care încă mai cred că stilul înseamnă doar ținute scumpe vă anunț că nu e deloc așa. Rafinamentul nu se bazează doar pe haine. Stilul înseamnă cărțile pe care le citești, maniere elegante, muzee, spectacole și călătorii care îți hrănesc creativitatea. Înseamnă conversație rafinată și emoție. Veronica și Irina fac echipa de peste 7 ani. Asta spune mult despre ele.
Eu, ca moderatoare, am încheiat anul 2020 exact cum l-am început. Cu un tsunami de emoții. La ediția din decembrie am avut-o invitată pe Tatiana Niculescu care este o mare fană a cluburilor de carte. Ne-a mărturisit că atunci când aude de un club de carte îi vine să fluture stegulețe și să strige: „Club de carte! Club de carte!”
Speranța mea pentru 2021 este că ne vom întâlni offline.
Cluburile de carte sunt efort de echipă. Meritul moderatorului este că atrage spre el ceea ce emite. Cei mai mulți dintre membrii clubului de carte- „Emilia, cărți&cafea” sunt urmăritori ai blogului emiliachebac.com, locul unde am ales să creez o lume a mea. De multe ori am simțit că discuțiile despre cărți nu-și gasesc locul în lumea oamenilor extrem de ancorați în realitate. De când moderez clubul am realizat că nu sunt deloc singura. Cărțile sunt confirmarea că mai este loc pentru bine și frumos, bun simț și aristocrație în gândire. Dar mai ales mai este loc pentru memorie. Tot ce citim ne influențează și ne schimbă ca oameni.
Le mulțumesc celor care au fost alături de mine, m-au susținut și m-au promovat. Fără voi, dragii mei, clubul de carte ”Emilia, cărti&cafea” nu ar fi existat. Voi sunteți dovada că lumea cu cărți nu va putea fi stăpânită niciodată de lumea fără cărți.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Ideea acestui interviu cu Roxana Rusu, librar la Cărtureşti Verona, mi-a venit în timp ce citeam „Jurnalul unui librar”. Repede, ca entuziasmul să nu-și ia zborul, i-am trimis Roxanei un mesaj în care i-am propus o întâlnire.
Cele mai multe persoane au o imagine idealizată despre profesia de librar. Socializează cu clienții, mult mai educați decât muritorii de rând, recomandă cărți, iar dacă în librărie nu intră nimeni, citește relaxat într-un fotoliu, eventual cu o pisică în brațe. Și uite cum toate aceste activități din fantezia unora îl clasifică drept jobul cel mai râvnit de pe planetă. Realitatea diferă însă de fanteziile cititorilor. Una dintre cerințele de bază ale jobului de librar este disponibilitatea emoțională. Apoi ajută foarte mult dacă stăpânește arta diplomației. Un librar interacționează cu clienţi care au personalităţi diverse, motiv pentru care uneori pot apărea cerinţe atipice. Mai mult librarul trebuie să-i multumescă atât pe consumatori avizați de carte, cât și pe cei pe cei care citesc doar ocazional.
De la un librar descoperit într-o carte („Jurnalul unui librar”), am ajuns să iau un interviu Roxanei Rusu librar la Cărtureşti Verona.
Emilia Chebac: Un gest care te-a impresionat?
Roxana Rusu: Un domn de vârsta a III-a căuta cărți despre Regina Maria. L-am îndrumat spre raftul alocat regalităţii. Deși a fost o interacțiune foarte frumoasă între noi, am realizat că unele titluri pe care le căuta nu existau în librărie așa că le-am comadat. Ca să-mi mulțumească a venit să plătească la casa unde eram eu. Gestul lui m-a impresonat teribil.
Emilia Chebac: Că tot ai amintit de Regina Maria, care a fost cel mai înfocat admirator cu care ai interacționat?
Roxana Rusu: O tânără, în jur de 30 de ani, din Republica Moldova căuta „Povestea vieții mele”. Să știi că basarabenii o iubesc foarte mult pe Regina Maria. Din interacțiunea cu ea am sesizat conexiunea dintre Regina Maria și Republica Moldova. Era doritoare să afle cât mai mult despre cea care s-a luptat să obțină Basarabia. Deși eram după o zi extrem de obositoare, m-a atins pentru că cei din România sunt uneori blazați de acest subiect. La ei există nostalgia după Regina Maria chiar dacă Basarabia nu mai este de mult timp teritoriu românesc.
Emilia Chebac: Care a fost cea mai mare dezamăgire?
Roxana Rusu: Îmi place foarte mult să vorbesc în franceză. A venit un domn foarte precipitat, de origine franceză, fix cu 15 minute înainte de închiderea programului. A preferat să vorbească în engleză, deși în franceză schimbul de informații ar fi fost mult mai facil. Căuta un cadou pentru o fetiță. O carte (în limba română) despre mitologia greacă. Voia neapărat să conțină povestea despre cutia Pandorei. A plecat nemulțumit spunând că revine a II-a zi. Deși îmi făcusem temele, nu a mai venit. Am avut un mare regret că am ratat ocazia să vorbesc în franceză.
Emilia Chebac: Care este cel mai fidel client?
Roxana Rusu: O doamnă care vine frecvent la noi în librărie. Are locul ei unde citește din cărțile pe care urmează să le cumpere. S-a creat o legătură între noi. Uneori ne aduce și prăjituri, alteori mici gustări.
(Din culisele acestui interviu) În timp ce îmi povestea despre clienta fidelă am întrebat-o dacă nu e doamna de la care își lua rămas bun în momentul în care eu intram în librărie. Mi-a atras atenția căldura cu care se salutau. Roxana mi-a confirmat că am intuit corect.)
„Nu contează! Cumpăr-o!”
Emilia Chebac: Cum reziști să nu cumperi toată librăria?
Roxana Rusu:Încerc să mă abțin, dar e dificil. Cel mai greu a fost când m-am angajat. Între noi librarii ne punem frecvent întrebarea:
– Ce zici? O cumpăr sau nu o cumpăr?
– Cumpăr-o, auzi vocea unui coleg.
– Da, dar nu o să am ce mânca.
– Nu contează! Cumpăr-o!
Emilia Chebac: Ce cărți se vând acum cel mai bine? (Interviu este luat la sfârșitul lui noiembrie. Cu siguranță acum lucrurile stau cu totul alfel.)
Roxana Rusu:
• Jurnalul unui librar – Shaun Bythell
• Balcanii. Naționalism, Război şi Marile Puteri 1804-2012 – Misha Glenny
• Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu – Tatiana Niculescu s-a vândut ca pâinea caldă.
(Din culisele acestui interviu) „Jurnalul unui librar” și „Seducătorul domn Nae” sunt pe lista clubului de lectură #emiliacarțicafea (edițiile mai și iunie 2021) pe care îl moderez. Roxana a participat la două ediții în 2020. Părerea ei despre club: „Mi se pare ca sunt oameni de foarte buna calitate. Îmi place că mergi pe calitate nu pe cantitate.”
Emilia Chebac: Oamenii au o imagine idealizată despre profesia de librar. În afară de recomandări și socializare cu clienții ce mai face un librar?
Roxana Rusu: Aranjează marfa nouă pe rafuri. De fapt recomandările și socializarea ocupă o pondere mai redusă în viața unui librar. Eu sunt norocoasă pentru că sunt omul obiectelor. Îmi place să pun marfa la raft. E greu dacă nu-ți place pentru ca trebuie să o faci zilnic. Tot zilnic te ocupi de lista de vânzări. Un librar verifică ce s-a vândut în ziua precedentă și face completările la raft. E o muncă mult mai laborioasă decât s-ar crede. O atenție deosebită se impune atunci când schimbăm prețurile. Ratarea modificării prețului unui produs generează insatisfacții justificate clienților. Returul implică o procedură care pe de o parte răpește din timpul clientului care achită, iar pe de altă parte creează frustrări suplimentare clienților care așteaptă la coada.
2020 anul când am realizat cât suntem de fragili
Emilia Chebac: Cunosc persoane care așteptând reducerile amână să cumpere o carte. Ce le recomanzi acestor clienți?
Roxana Rusu: Dacă își doresc o carte, să o cumpere la timp. O carte rezistă doar 2-3 ani pe piața de carte, apoi va dispărea. Șansa să o găsești ulterior, mai ales când este un tiraj redus, este destul de mică. Eu, de exemplu, mă zgârceam dacă îmi plăcea o carte. Tot așteptând reducerile multe cărți nu le mai găseam ulterior.
Emilia Chebac: De când ești librar la Cărtureşti ce schimbări au intervenit în profilul tău de cititor?
Roxana Rusu: Până să lucrez aici citeam doar literatură străină. Acum nu mă pot abține și îmi bag nasul peste tot, inclusiv la autorii români pe care îi ignoram complet înainte.
Recomand:
• Dimineață pierdută – Gabriela Adameșteanu o carte absolut superbă despre o lume apusă pe care ar fi bine să nu o ignorăm.
• Sunt o babă comunistă – Dan Lungu pe care am savurat-o din plin.
Emilia Chebac: Ce cărți te pasionează în mod deosebit?
Roxana Rusu:
• Sunt pasionată de Orient. Acum sunt în căutare de autori care scriu despre partea asta a lumii.
• Când m-am întors dintr-o călătorie din Balcani mi-am descoperit o nouă pasiune. Poate că ți se pare dubios ce spun, dar eu cred că într-o viață trecută am trăit acolo. Numai în Turcia și în Balcani am trăit o fericire extatică. Sunt moartă după tot ce vine de acolo.
Recomand: Un pod peste Drina – Ivo Andrić
Emilia Chebac: Îmi plac oamenii obsedați de pasiuni. De fapt asta este principalul criteriu când îmi doresc doresc un interviu. Roxana care este marea ta pasiune?
Roxana Rusu: Pasiunea mea principală este domeniul artelor plastice și teoria artei. Mă pasionează zona de compoziție în artă, relațiile care se creează între elementele care compun o lucrare şi motivele ce le face sa funcționeze împreună. Îmi place să duc o muncă de descifrare a regulilor ce stau în spatele unei compoziții. Nu mă declar expertă, dar sunt interesată de zona de estetică vizuală. Citesc mult pe această temă, cumpăr cărți din librării, dar și din anticariate.
Când te-am cunoscut (mi-a spus Roxana privindu-mă în ochi) am realizat că sunt oameni pasionați de oameni și oameni pasionați de obiecte. Eu sunt pasionată de obiecte, tu de oameni. Tu ești capabilă (indiferent de ce face acel om) să cazi în extaz dacă îi descoperi o pasiune. Eu zic ok, e frumos, mă bucur, dar eu trebuie să văd obiectul produs de către persoana în cauză ca sa mă inspire.
Un interviu pe care nu-l voi uita ușor
(Din culisele acestui interviu) Interviul i l-am luat Roxanei pe terasă la Cărtureşti Verona. Era un frig de leșinai, dar Roxana era atât de prinsă de poveste încât nu a realizat ca încălzitorul era oprit. Spre deosebire de ea, deși admiram patima cu care îmi povestea despre artă, nu mă puteam încălzi cu pasiunea ei. Am aprins încălzitorul și ne-am întors la interviu.
Să vorbim despre artă…
Emilia Chebac: Ce legătură are un librar cu arta?
Roxana Rusu: (Râde) Am urmat cursurile Facultății de Urbanism din cadrul UAUIM și ale Facultății de Grafica din cadrul UNARTE.
Emilia Chebac: Cu ce curent din arta rezonezi?
Roxana Rusu:Când văd Rubens mă plictisesc maxim. La fel și cu impresioniștii. Sunt intoxicată de ei. cel mai mult rezonez cu arta secolului XX. Încerc sa avansez.
Consider că stratul nr. 1 pe care l-aş traduce în aprecierea stilurilor care în timp au devenit comerciale tocmai pentru că sunt mai ușor de înțeles de către publicul larg tocmai prin accesibilitatea lor în pofida spiritului inovativ inițial, atât de prezent peste tot prin reproducerile unor lucrări celebre pe căni, agende, haine, trebuie depășit.
Îmi doresc să sensibilez oamenii să treacă și la statul nr.2 și 3 Arta figurativă/figurativismul nu îmi este foarte apropiat/ă, în special în cazul fotorealismului. Apreciez mult mai mult imaginația într-o lucrare, cum deformezi şi reinterpretezi elementele ce compun realitatea, cum extragi niște simboluri, ce mesaj vrei să transmiți decât să redai exact ce vezi.
Emilia Chebac: Să vorbim despre limbajul cărților?
Roxana Rusu: Mi-aș dori ca toate cărțile să conțină limbaj simplu și accesibil. Doar așa oamenii obișnuiți se pot instrui. Am încercat să citesc o carte despre suprarealism a unei autoare românce de la Meridiane. Nu vrei sa știi cât mi-a luat o pagină, iar la final nu te gândi ca am înțeles mare lucru.
Sunt și excepții Marquez – Toamna patriarhului, are pagini întregi unde nu vezi punctul. Dar ajunge ușor la inimile cititorilor. În condițiile în care eu nu sunt foarte lirică și nu mă omor deloc după descrieri.
De ce ești tunsă atât de scurt?
Emilia Chebac: Care ar fi, în viziunea unui librar, principalul criteriu de care ar trebui să ținem cont atunci când alegem o carte?
Roxana Rusu: Mulți oameni vin cu prejudecata că dacă X este un autor consacrat și e valoros trebuie obligatoriu să le și placă. Eronat! Uite eu nu-l pot citi pe Sienkiewicz. În literatură e la fel ca în artele vizuale. Poate lucrarea e valoroasă, dar dacă nu-ți spune nimic e clar că nu e pentru tine.
Să aibă încredere în gusturile lor. Să nu-și condiționeze lectura după recomandările altora. Iar dacă citesc cărți care sunt considerate mai puțin calitative să-și urmeze instinctul. Să aleagă ce le face plăcere. Este multă informație pe piața de carte și cred că am fi mult mai câștigați dacă am renunța la snobism pentru autenticitate.
Emilia Chebac: De ce ești tunsă atât de scurt?
Roxana Rusu: Nu e ceva funny, nu aveam apă caldă și mă săturasem să mă spăl pe cap cu apă rece. Exasperată m-am dus la ai mei să rezolv problema. Noul look este un „proiect” obținut cu mașina de tuns. Când am ajuns acasă venise şi apa caldă.
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?
Roxana Rusu: Din curiozitate și ca să ies din zona de confort.
Emilia Chebac: O recomandare pentru interviu?
Roxana Rusu: Dacă dorești să aprofundezi subiectul, recomandarea mea este Vlad Niculescu care pentru mine este modelul de librar cu vocație. Îl consider o mică enciclopedie ambulantă, este foarte bun în a face recomandări şi are o empatie exemplară. Îl găsiți la Cărtureşti & Friends de pe strada Edgar Quinet.
Am să închei acest articol întărind afirmația Roxanei cu care rezonez pe deplin. Frecvent mi se pune întrebarea :„Tu cum îți alegi cărțile?” Am mai scris pe blog, dar și pe contul de instagram. Atunci când „întâlnesc” o carte care îmi provoacă o reacție puternică o cumpar. Nu contează ce spun criticii, prietenii sau marketingul. Cărțile, la fel ca operele de artă, sunt mai mult decât o simplă emoție. Și unele și altele sunt pentru mine dacă mă fac să vibrez.
Or asta se poate întâmplă dacă alegi cartea care îți place. Nu vă lăsați păcăliți de aparent superficialul „aleg ce îmi place”. În urmă cu cea vreme, eu și 2 băieți (toți aveam în jur de 20 de ani) ascultam, încremeniți de uimire, o poveste despre Egipt. Un domn, înzestrat cu har de povestitor cum rar am mai întâlnit de atunci, a reușit timp de două ore să ne țină captivi în… Egipt. Ne-a plimbat în intimitatea lui Champollion, omul care a descifrat taina hierogrifelor, ne-a sedus cu istoria piatrei de la Rosetta, iar lovitura finală a rezervat-o pentru sfârșitul discursului. Ne-a făcut un tur imaginar, la British Museum, în aripa dedicată Egiptului. Povestitorul meu ar fi concurat cu brio experții muzeului despre care ne vorbea cu atâta patimă. Eram vrajită și-mi doream ca povestea lui să nu se mai termine. Se simțea că citește mult. E necesar să specific că profesia lui nu avea nici o legatură cu Egiptul. La plecare, în pragul ușii, am vrut să-i aflu secretul. Era vital pentru mine să aflu cum își alegea cărțile. Răspunsul lui m-a dezămagit: „Citesc doar ce îmi place.”Timpul mi-a demostrat că avea dreptate.
Roxanei îi plac cărțile despre Orient, arta secolului XX și teoria artei. Eu am citit vreme de 3 ani cărți despre Bizanț și arta bizantină. În prezent cumpăr orice carte despre acest subiect pentru că… îmi place. La fel cum îmi plac cărțile de istorie, memorile, jurnalele și biografiile.
Vă îndemn să ascultați sfatul unui librar (mi se pare cea mai potivită încheiere pentru acest interviu cu Roxana Rusu): „Am fi mult mai câștigați dacă am renunța la snobism pentru autenticitate.”Alegeți cu sufletul, mergeți către cartea care vă cheamă.
(Din culisele acestui interviu) Fiecare articol este rezultatul unei munci de echipă. Experiența m-a învățat ca nimic nu se compară cu spontaneitatea. Cum sunt un „iscoditor de suflete” nu-mi place să trimit întrebările și să primesc răspunsurile. Nimic nu se compară cu 2-3 ore de conversație în care intervievatul își pune sufletul pe tava, iar eu selectez apoi acele momente care consider că trec granița unui interviu obișnuit. Construiesc o poveste. Toate interviurile apărute pe acest blog, există doar câteva excepții, sunt transcrise și selectate de mine. Cei care au avut curaj să se lase pe mâna mea, după ce au citit interviul mi-au spus: „M-ai făcut să plâng.” Au fost femei, dar și bărbați. Dacă voi scoate vreodată o carte cu interviuri obligatoriu am să anexez și poveștile din spate. Sunt la fel de interesante ca interviurile. În multe cazuri am rămas în relații foarte apropiate cu cei intervievați. E multă munca, dar merită. E nevoie să respecți doar un singur principiu. Eu să fac un pas înapoi, iar cel intervievat să strălucească în lumina reflectoarelor. Simplu, nu? Și încă ceva. Să-l faci pe invitat să se simta relaxat în prezența ta. Poate de aceea, de multe ori, la finalul interviului mi se spune (mai ales de către cei care nu sunt obișnuiți cu interviurile): „Parcă am revăzut un vechi prieten. Nici nu am simțit că este un interviu.” Nici nu trebuie, nu transcriu „interviuri” ci frânturi de viață.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Titlul romanului „Clara citește Proust” (găsiți cartea aici) te duce cu gândul la o intelectuală rasată, dar eroina lui Stephane Carlier este coafeză la un salon din Chalon, un orășel din Saône-et-Loire. Cum a ajuns o fată de doar 23 de ani la această performanță? Vă invit să pătrundem, alături de Clara, în lumea lui Proust.
Dacă vezi 
Putea să strălucească în saloanele privilegiaților vremii, dar Thomas Mann a preferat elita marii literaturii.
