Am început „Castelul din orașul meu” într-un moment în care mă sufocam de neputință. Pe măsură ce înaintam cu lectura, realizam că lumea creată de Ioana Bâldea Constantinescuîmblânzea lumea din care aterizasem. O îmblânzea, dar nu-i ignora derapajele. De aceea în „Castelul din orașul meu” s-au împrietenit fraze delicate ca niște stampe japoneze cu fraze necruțătoare și fraze verdict. Scriitoarea a ales să aducă în prim-plan lucruri incomode, să nu-și menajeze personajele, uneori până la dezagreabil, dar și să tulbure prin firesc și sensibilitate. A mizat pe o scriitură stratificată care răsplătește din plin rabdarea cititorului.
Am citit „Castelul din orașul meu” folosind cod de culori pentru citate, adnotari și post-it-uri.
Despre castel
Castelul este o creație arhitecturală interbelică „cu zidăria amintind de o coajă de lămâie siciliană”, sufocat de hortensii, care reprezintă puntea între Lumea Veche și Lumea Nouă. Cele două lumi își dau întâlnire prin Sebastian, un băiețel care așteaptă, în spatele ferestrei lui, mereu la aceeași oră să iasă din castel Hanno, un bătrân care plimbă un cățel. În urma celor doi, din Lumea Veche vine o „copilă-taină”, Martha.
Despre personaje Clara Liebmann este pentru mine cel mai drag personaj din carte. Puterea ei nu vine din resurse emoționale și materiale, puterea ei vine din disperare. Un copil neiubit care se transformă într-un adult capabil să-și iubească fiica chiar dacă este rezultatul unei relații abuzive. Clara nu este eroina principală a romanului, este un personaj „care nu trăiește decât ca să dea replica și să poarte pe umeri dezamăgirile altora”. Rar am mai întâlnit o prezență așa fascinantă, ca această femeie-copil, în literatura română contemporană. Clara nu se ia la trântă cu nimeni, nu vrea să demonstreze nimic, dar oricât de crudă este viața cu ea, nu-și aruncă la coș personalitatea pentru a-și netezi parcursul. A se vedea cum gestionează relația cu tatăl fiicei ei. Îl tolerează de nevoie, dar niciodată acesta nu va reuși să-i supună sufletul.
Foarte sugestivă este alegerea numelui. Clara înseamnă cea luminoasă. Personajul cel mai oropsit de viață din roman, sfidează destinul și luminează. Atât de puternic încât restul personajelor preiau și ele din aura ei. În mod special Hanno. După ce terminați cartea, faceți un exercițiu de imaginație și închipuiți-vă cum ar fi arătat „Castelul din orașul meu” fără Clara Liebmann.
Hanno, personajul principal este compus din lumini și umbre. Dacă profesional face parte dintre intelectualii de elită ai Europei, pe plan uman nu este la fel de evoluat. Este empatic, dar se pune mereu pe primul plan, este visător, dar este admirabil ancorat în realitate.
Numele meu este Johannes Schell. Am 74 de ani. Sunt un impostor. Un îngâmfat. Un dinozaur. Sufăr de singurătate, de diverse alte boli care mă interesează prea puțin. Sunt posac. Sunt uscat ca un vreasc.
Într-o zi decide că e timpul să emigreaze. Consideră că nu merită să rămână lângă o fetiță ciudată și mama ei. Judecă gestul iubitei, dar asta nu înseamnă că nu profită de banii obținuți de ea într-un mod care îl deranjează. Acel moment când Hanno a cântărit prea mult și a simțit mai puțin, i-a marcat destinul. Ajunge în lumea liberă, devine un superstar academic mondial și un scriitor iubit. Dar la ce-i folosește atâta minte dacă s-a lăsat manipulat și a renunțat la marea dragoste? De aceea, pentru el va veni o zi când regretele vor depăși realizările. Dacă Clara este o victimă a contextului familial, apoi a unui bărbat care profită de acest dezechilibru, Hanno este o victimă a contextului politic.
Acum sunt Johannes Schell și am lumea literară la degetul mic. O țin de coamă ca pe armăsarii din poveste și ea-mi mănâncă din palmă. Sunt Johannes Shell și nu am nimic al meu. Mi-am bătut joc de tot ce am iubit.
Dieter Wolf este, la vedere, profesor universitar, dar, în profunzime, este diavolul reîncarnat. Din nefericire, această tipologie a fost și este des întâlnită în societate. Comportamentul lui Wolf, disecat fără milă de scriitoarea Ioana Bâldea Constantinescu, mă tem ca va fi o probă de rezistență psihică pentru multe cititoare.
Theo, este o jurnalistă din Lumea Nouă care „are soarele pe dinăuntru și vocea ei ține lumea în aer” până într-o zi când „durerea devine un companion de fiecare zi”. Suferința provocată de un diagnostic dur o va apropia de Lumea Veche atunci când începe să documenteze un material despre demolările din cartierul Uranus din anii ’80.
Ioan, deși ocupă un spațiu restrâns în roman, este ancora lui Theo.
„Castelul din orașul meu” abundă de personaje copii: Sebastian și Martha. Hanno și Clara, copii în Lumea Veche.
Despre cărți&muzică
Mi-au plăcut trimiterile la cărți: poeziile lui John Donne, o istorie ilustrată a Artei Islamice, trei volume de simboluri (de aici ideea de la finalul recenziei de a scrie despre unul dintre simbolurile cărții) albumul cu palatul Pitti, operele complete ale lui William Shakespeare, Cummings, Graves, Aventurile lui Dyl Ulenspegel, basmele italiene ale lui Italo Calvino etc. Am apreciat cât de frumos a construit Ioana Bâldea Constantinescu povestea fraților Grimm.
Muzica este o prezență pe care nu o poți ignora, indiferent că ești consumator rafinat sau amator. „Castelul din orașul meu” m-a dus cu gândul la dragul meu Proust și la celebra lui fraza muzicală (Vinteuil) din seria „În căutarea timpului pierdut”.
Despre capitolul preferat
„Theo. Vedere din lumea nouă” pentru paginile superbe cu călătorii imaginare în care gastronomia, cărțile și filmele devin personaje. Pagini care dovedesc că Ioana este călătoare, nu turistă și cititoare care pariază pe calitate, nu pe cantitate. Altfel cum i-ar fi ieșit acest capitol în care ea a scris despre culori, arome și mirosuri, iar la noi au ajuns amintiri și emoții?
Despre stilul romanului „Castelul din orașul meu”
Ioana Bâldea Constantinescu scrie admirabil despre urât. Poate construi un personaj cu instincte josnice fără să folosească un vocabular primitiv. Mereu am asociat limbajul vulgar cu torționarii. Când îl întâlnesc într-o carte, în scene normale, de zi cu zi, îl suspectez pe autor că vrea să le aducă un elogiu. Părere subiectivă, dar așa simt. „Castelul din orașul meu” se situează la polul opus și este dovada că șoaptele pot transmite mai mult decât stridența. Poate tocmai de aceea, romanul Ioanei Bâldea Constantinescu, care emană atâta fragilitate, a reușit să transforme lumea din care aterizasem într-un loc mai frumos. Dacă ai disponibilitate, uneori speranța se poate ascunde într-o carte.
Despre copertă
Ilustrația este creația Irinei Neacșu, care este nu doar o artistă talentată, ci și o cititoare atentă la detalii. A ales să deseneze două simboluri din roman, vulpea și hortensiile, cu tușe delicate la fel ca textului Ioanei. Minunată conexiune!
Ce simbolizează vulpea:
• Conform Dicționarului de simboluri acest personaj este „independent, dar mulțumit că este așa; activ, inventiv, dar în același timp distrugător; îndrăzneț, dar temător; neliniștit, șiret și totuși dezinvolt, el încarnează contradicțiile naturii omenești”
• Erou creator, dar și mesager al infernului. Simbol al fertilității, dar și Don Juan. Este capabil să trăiască în mijlocul oamenilor fără să le atragă atenția și „este reflexul din oglindă căci sunt mulți oameni-vulpoi sub soare”.
Pentru ca Lumea Nouă să facă pace cu Lumea Veche, nu-l judeca prea aspru pe Hanno. A greșit, dar și-a răscumpărat greșelile cu suferință. Încercă să o ții de mână pe Clara în timp ce citești romanul. E atât de singură. Caută să vezi lumea prin ochii unui copil și o să capeți o altă perspectivă asupra vieții. În loc să fii turist prin romanele momentului, călătorește cu personajele din „Castelul din orașul meu”.
Dacă ți-a plăcut cartea, chiar dacă nu ai timp de o recenzie, pune o fotografie pe conturile tale de Social Media. Merită să ajungă la cât mai mulți cititori pentru că este creația unei om cu conștiință socială. Scriitoarea Ioana Bâldea Constantinescu și-a încheiat misiunea, acum e rândul tău să dai mai departe ce ai primit. Pentru ca lumea cărților să nu fie înghițită de lumea celor fără cărți este nevoie nu doar de scriitori buni, ci și de cititori buni. Adică cititori care conștientizează că frumosul trebuie dat mai departe.
Autoarea acestei recenzii moderează clubul de lectură Emilia, cărți&cafeași scrie pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Emilia Chebac: Jucați rolul pricipal în filmul regizorului (și producătorului) Toma Enache „Geniul și Prințesa”.Cum a decurs castingul pentru rolul lui George Enescu?
Mircea Dragoman: A fost un proces destul de îndelungat. Prima oară a fost vizual, pe urmă un video făcut acasă cu telefonul, apoi castingul s-a desfășurat în vreo 3 etape împreună cu alți actori și actrițe. Am primit bucăți din scenariu, Toma asigurându-se astfel că nu știm despre ce film este vorba. Habar nu aveam ce rol voi juca, dar mi-am dat seama că am o șansă când am rămas singurul bărbat, iar restul partenerelor erau doamne și domnișoare.
Emilia Chebac: În ce relație erați cu muzica lui George Enescu înainte de film?
Mircea Dragoman: Cunoșteam lucrările lui cele mai populare. Evident că știam dansul lui Sergiu Celibidache pe Rapsodia Română. Dacă pe plan sentimental îmi place Rapsodia Română, văzând spectacolul lui Stefano Poda de la Opera Română am rămas impresionat de ce a reușit să facă din Oedipe. Este o lucrare grea. Nu pot să spun că este preferata mea, dar nu avea cum să mă lase indiferent un spectacol așa grandios.
Emilia Chebac: Ați studiat un instrument?
Mircea Dragoman: Mama a fost profesoară de muzică. Am crescut într-o casă cu pianina, dar nu s-a prins de mine. Am avut vreo 3 tentative să cânt la chitară, dar tot ce am reușit au fost niște acorduri simple dintr-un cântec al formației Metallica. Când m-am pregătit pentru acest rol am împrumutat de la violonista Rodica Gancea, colega mea la Teatrul Evreiesc, o vioară. Am exersat nu să cânt, ci să țin vioara corect în mână. Am vrut ca în film să se vadă poziția corectă. La fel și la pian am urmărit să reușesc poziția corectă a umerilor, picioarelor și degetelor. Scopul meu a fost să nu-i jignesc pe cei care au studiat muzica, dar este greu să redai într-o lună ceea ce un om a dobândit în ani de studiu.
Cu Theodora Sandu
Emilia Chebac: Care a fost cea mai grea scenă din film?
Mircea Dragoman: Sunt câteva scene la începutul filmului din tinerețea lui George Enescu. Nu erau solicitante mental, și nici fizic, dar era necesar să am alt aer. Trebuia să fiu uimit când o întâlnesc pe Maruca. O uimire de tinerețe. De asemenea există o scenă spre finalul vieții. Nu vreau să dau spoiler.
La filmări
Emilia Chebac: O scenă amuzantă de la filmări?
Mircea Dragoman: S-a petrecut, în împrejurimile orașului Tecuci, într-un lan de grâu. Filmam împreună cu Theodora Sandu (care o joacă pe Maruca) și am pierdut un cercel foarte prețios. Imaginați-vă că noi actorii eram în costume de epocă, iar cei din echipă în bermude, era o zi de vară, și cu toții căutam în lanul de grâu un cercel. Din fericire l-am găsit.
A mai fost o întâmplare. Mi-am scos verigheta ca să nu apară în film o bijuterie contemporană și am lăsat-o în grija Danei Roxana care se ocupa de costume. La final evita să mi-o mai dea înapoi pentru că nu o mai găsea. Era disperată și la un moment dat când am văzut cât se consumă i-am spus: nu e bine, dar liniștește-te. Ca și în cazul cercelului a apărut și verigheta.
Emilia Chebac: Ceva care v-a impresionat?
Mircea Dragoman: Când am filmat la muzeul din Tecuci. Am întâlnit acolo niște oameni extraordinari. Ne-au primit minunat, ne-au pus la dispoziție muzeul, clădirea aceea foarte frumoasă, iar ei s-au pus în slujba noastră. Cred că e cel mai frumos și corect spus despre modul cum ne-au ajutat cu proiectul. Le mulțumim! (Aș vrea să le mulțumesc și celor din Ploiești, domnului Dan Nicodim, doamnei Martha Mocanu, celor de la Muzeul de Artă Ploiești, celor din Iași, de la Opera Națională Iași și de la Muzeul Regina Maria.)
Emilia Chebac: Ați purtat perucă?
Mircea Dragoman: Mi-am lăsat părul să crească ca să pot fi tuns la fel cum era George Enescu. Am fost vopsit pentru că într-o scenă (din tinerețe) trebuia să am părul negru, dar am fost și decolorat pentru că în film Enescu apare și bătrân. Au fost zile în care dimineața eram decolorat și seara vopsit. Poate părea ciudat că s-a întâmplat acest lucru, dar eram legat de locul în care filmam. Se turnau scene diferite din film. În același loc George Enescu era și tânăr și bătrân. În Iași pe parcursul a două zile și jumătate am fost de două ori decolorat și o dată vopsit negru.
Emilia Chebac: Cum a recționat echipa când v-a văzut prima oară machiat și costumat?
Mircea Dragoman: Când am apărut în fața celor din echipă au spus „Wow, este George Enescu.” Atunci am simțit că se întâmplă ceva. Oamenii și-au făcut treaba lor impecabil, acum intervenea partea mea să fiu George Enescu, nu doar să arăt ca George Enescu.
Cu Theodora Sandu
Emilia Chebac: Cum îl vede actorul Mircea Dragoman pe George Enescu după acest rol?
Mircea Dragoman: Este unul dintre marile exemple de perseverență. Viața a demonstrat că era un om extrem de talentat care știa ce face. Foarte important pentru el a fost să-și mențină drumul drept. Există un citat care apare și în carte „să nu vorbești, ci să faci”.
Emilia Chebac: Cine a iubit mai mult, Enescu sau Maruca?
Mircea Dragoman: Cred că George Enescu a iubit mai mult, Maruca a acceptat să fie iubită. George Enescu în această relație pare subjugat.
Theodora Sandu
Emilia Chebac: Cum vedeți relația dintre George Enescu și Nae Ionescu?
Mircea Dragoman: E foarte ciudată relația dintre George Enescu și Nae Ionescu. George Enescu, compozitor și muzician, interpret virtuoz de vioară te duce cu gândul la o personalitate expansivă și un om de viață. Pe Nae Ionescu, profesor de filozofie ai fi tentat să ți-l imaginezi un tip retras. În realitate, au fost exact invers. Nae un fel de playboy care și-a dorit să fie adorat, pe când George Enescu și-a dorit doar să compună.
Știu mai multe despre Nae Ionescu. Acum câțiva ani am avut un spectacol făcut de Alexandru Berceanu, București 41 – Tur Retur despre Pogromul din 1941. În acest spectacol Nae Ionescu era jucat de Liviu Lucaci care repeta o obsesie a lui Nae Ionescu. Era profesor, dar nu avea opera publicată.
Trădarea lui Einstein – Mircea Dragoman și Nicolae Predica Foto credit: Facebook Teatrul Evreiesc de Stat
Mircea Dragoman: Nu. Am ajuns la Teatru Evreiesc de Stat pentru că vorbesc germană. Am făcut Facultatea de Muzică și Teatru din Timișoara – Secția Germană. O perioadă am fost actor la Teatrul German din Timișoara, iar când m-am hotărât să cuceresc Bucureștiul am dat examen la Teatru Evreiesc de Stat unde am fost admis. Limba evreilor așkenazi este idiș, o limbă care s-a născut din dialectul mediu al limbii germane. Deși majoritatea actorilor suntem non-evrei încercăm să menținem vie cultura evreiască.
Emilia Chebac: Un rolul de care v-ați atașat?
Mircea Dragoman: Ultimul rol, în care am investit cel mai mult, a fost acum câțiva ani Costache Ursu din spectacolul 1916 unde am lucrat cu domnul Titieni. Poate din acest motiv m-am și atașat de acest proiect. Faptul că am avut șansa să joc cu un actor cu o asemenea experiență m-a ajutat foarte mult. La Timișoara am jucat Jan în Neînțelegerea – Camus, l-am jucat pe Treplev în Pescărușul – Cehov, l-am jucat pe Ferdinand în Intrigă și Iubire – Schiller. Cred că este foarte important pentru un actor de orice vârstă să aibă posibilitatea să joace niște roluri care au carne pe ele.
Mircea Dragoman și Adrian Titieni
Emilia Chebac: Cum echilibrați cariera de actor cu viața personală?
Mircea Dragoman: În această etapă a vieții mele când ies din teatru reușesc să mă detașez. Când eram în Timișoara aveam alte obiceiuri. După repetiții sau spectacole ne adunăm actori și regizori la un ceai, cafea sau la o bere și discutam despre proiect. În București, pentru că viață este mult mai agitată, distanțele mai mari și oamenii trebuie să ajungă acasă, ai nevoie de pauze ca să te poți detașa și să revii cu forțe noi. Eu merg foarte mult pe jos și-mi repet rolurile când mă duc la teatru.
Rude pierdute Foto credit: Facebook Teatrul Evreiesc de Stat
Emilia Chebac: Dacă ar sta în puterea dumneavoastră ce rol ați alege?
Mircea Dragoman: Un rol din Shakespeare. Acum sunt la o vârstă în care sunt între rolurile lui Shakespeare, dar aștept un Shakespeare. Îmi este dor să lucrez cu un text clasic care are gândire și filozofie în el.
Emilia Chebac: În ce proiecte vă pot vedea spectatorii? Mircea Dragoman: Avem acum în lucru un nou spectacol Împăratul Klezmerilor scris special pentru teatrul nostru care va avea premiera în 28 mai. Este o piesă în limba idiș. (Jucăm la TES Rude Pierdute – detalii aici , Trădarea lui Einstein – detalii aici și Sidy Thal – detalii aici) Dintre proiectele cinematografice, în afară de filmul în care joc rolul lui George Enescu, am jucat un mic rol în comedia Tati part-time. În acest film, care a stârnit niște controverse nemeritate, joc un personaj negativ domnul Pârvulescu.
Sidy Thal Foto credit: Facebook Teatrul Evreiesc de Stat
Emilia Chebac: Sunteți vorbitor de limbă germana. Ați fost distribuit în roluri de ofițeri germani?
Mircea Dragoman:
• Am jucat într-un film regizat Ces Amours – LÀ de Claude Lelouch rolul unui tânăr general german. Când m-am dus la casting nu pregătisem nimic. „Fă ceva” mi s-a spus. Pentru că ascultam muzică rock germană, am recitat din Rammstein ca o poezie. „Îl luam” a spus regizorul. Era împreună cu directorul și directorul de imagine. Am jucat rolul unui ofițer german foarte viteaz care a devenit general la 30 de ani.
• Am jucat un ofițer SS și pe scena teatrului evreiesc. Am chiar uniforma mea de ofițer SS.
• Peste o lună va avea loc premiera serialului We wer the lucky ones care s-a jucat în România unde sunt tot ofițer SS. Am jucat destul de mulți pentru că fizicul se potrivește: înalt, ochi albaștri și vorbitor de limbă germană.
Emilia Chebac: Ofițer german în filme, dar și actor la Teatrul Evreiesc. Cum împăcați rolurile?
Mircea Dragoman: Cu o săptămână înainte de premieră piesei Rude pierdute am filmat un ofițer SS în serialul american We were the luckyones în care evident trimiteam un evreu în lagăr. În aceeași zi, dimineața am jucat rolul un călău, iar după amiaza la repetiția generală la teatru jucam un evreu, supraviețuitor al lagărului. Nu a fost ușor.
Mircea Dragoman&cărțile
Emilia Chebac: O carte care v-a marcat?
Mircea Dragoman: Eu sunt din Brașov. Într-o zi mergeam spre casă cu troleibuzul împreună cu prietenul meu Dragoș Iliescu (prof. univ. la Psihologie în București) și vorbeam despre cărțile recomandate la școală. Un student care ne-a auzit ne-a spus „lăsați asta, citiți Un veac de singurătate” Nu am citit-o atunci, aveam 13-14 ani, dar m-a urmărit. Când am citit-o m-a lovit.
Tot în Brașov, era într-o vară mă jucam cu mingea în curtea școlii, unde mama mea era profesoară, și a trecut un student: „Ce faci aici? Du-te acasă să citești.” Ce să citesc? Albert Camus – Străinul și Ciuma. Sunt două cărți care mi-au rămas în minte pentru că mi-au fost recomandate în decurs de un an. Așa ceva n-ai cum să uiți.
Ca să vedeți cum s-au legat lucrurile. Lucrarea mea de licență a fost spectacolul Neînțelegerea – Albert Camus.
Emilia Chebac: Aveți un gen preferat?
Mircea Dragoman: Sunt un mare fan SF. În anii ’90 cum apărea o carte la Nemira mergeam împreună cu un prieten Nic să o cumpărăm. Acum citesc SF Modern. Cred că este unul dintre cele mai dinamice genuri literare. A evoluat mult datorită dezvoltării tehnologice, dar si datorită faptului că a depășit stadiul de scriere destul de patriarhală, scrisă de bărbați pentru bărbați.
Mircea Dragoman cu soția, scriitoarea Ștefania Mihalache
Emilia Chebac: Recomandați un autor român?
Mircea Dragoman: Voi fi foarte subiectiv și o recomand pe Ștefania Mihalache cu Gene dominantepentru că este soția mea Una dintre povestiri a fost utilizată și dramatizată de către Radu Afrim în ultimul lui spectacol de la Teatrul Național din Iași Antologia dispariției. O altă povestire din acest volum, Bâta a câștigat acum 5 ani un premiu literar în Franța unde a fost dramatizată și jucată într-un castel.
Emilia Chebac: Ce cărți, în afara scriptului, ați citit pentru documentare?
Mircea Dragoman: În primul rând cartea lui Bernard Gavoty Amintirile lui George Enescu. Apoi un set de referințe pregătit de Toma despre Regina Maria și Maruca Cantacuzino plus informații de pe internet. Pe perioada proiectului îmi făcusem notițe, iar dimineața, în timpul celor 30 de zile cât am filmat, îmi puneam un mic citat despre George Enescu: despre munca lui, despre muzica lui sau despre relația lui cu Maruca. Un personaj istoric trebuie obligatoriu documentat ca să-i creezi o identitate. Trebuie să știi de unde vine și unde se duce chiar dacă trece doar o singură dată prin cadru.
Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?
Mircea Dragoman: V-am văzut postările despre clubul de carte pe care îl moderați și acesta a fost motivul pentru care am acceptat interviul.
Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?
Mircea Dragoman: O sa fac două recomandări subiective și afective:
• Soția mea, scriitoarea Ștefania Mihalache. În curând va apărea un proiect nou al soției mele. Nu vreau să spun prea mult, dar va fi o carte specială care beneficiază de condiții superbe.
• Actrița Theodora Sandu care o interpretează pe Maruca Cantacuzino. A jucat incredibil și și-a apărat cu îndârjire rolul. Este super talentată, frumoasă și un om minunat. Este tot din Brașov, a făcut ca și mine liceul german, iar bunica ei locuiește într-un imobil în centrul Brașovului unde am locuit și eu când aveam 3 ani. Ne leagă destule coincidențe.
Omul Mircea Dragoman
Emilia Chebac: Eșec transformat în binecuvântare?
Mircea Dragoman: Când eram adolescent nu mi-am dorit să devin devin actor. Imediat după revoluție, făceam fotbal la Clubul Tractorul Brașov. Aveam 15-16 ani când într-o zi m-a luat antrenorul deoparte și mi-a spus: „Dacă vei lucra bine în continuare poți ajunge un bun jucător de Divizia B.” În acel moment am realizat că eu nu voiam să devin un fotbalist de Divizia B, eu visam să câștig Cupa Campionilor. A intervenit o mică accidentare și am decis să termin cu fotbalul. Visul de a deveni fotbalist se năruise. Eram în punctul în care nu știam ce vreau să fac în viitor.
Emilia Chebac: Ceva simpatic din aceea perioadă? Mircea Dragoman: M-a prins revoluția la Băile Felix unde eram în cantonament cu echipa de fotbal și lotul național de gimnastică. Daniela Silivaș îmi datorează în continuare 1 leu. Eram la coadă la langoși cu gem, ea era în fața mea și pentru că nu-i ajungeau banii am împrumutat-o cu 1 leu.
Emilia Chebac: Cum își dorește actorul Mircea Dragoman să rămână în memoria publicului cu acest rol?
Mircea Dragoman: N-am gânduri ca cei care vor vedea filmul să se ducă acum la operă sau la concerte simfonice, dar m-aș bucura să se întoarcă un pic către muzica clasică. Deși era profesoară de muzică, mama nu ne-a impus niciodată acest lucru. Țin minte foarte bine că profesorul de muzică din gimnaziu, domnul Ernst Phleps care a fost și profesorul mamei mele, ne punea muzică la pick up. Îmi amintesc că ne-a vorbit depre Cavalleria rusticana așa cum acum duminica la Ateneu sunt proiecte unde se explica muzica pe înțelesul tuturor. Am fost și eu cu cei doi copiii ai mei (de 12 și14 ani) care nu sunt foarte interesați de muzica clasică, dar asta nu înseamnă că nu trebuie expuși. Se știe că muzica acționează asupra creierului în feluri pe care noi nici nu le putem bănui.
Emilia Chebac: O întâlnire care v-a marcat în proiectul cu George Enescu?
Mircea Dragoman: Filmul mi-a prilejuit o întâlnire magică cu maestrul Constantin Codrescu care a acceptat să joace în acest proiect. Mă leagă de domnia sa o poveste oarecum personală. În 1955 a filmat în împrejurimile Brașovului Moara cu noroc unde juca rolul principal, Ghiță. Tatăl meu care a copilărit la Bod (lângă Brașov) a ajuns să fie unul dintre copiii care au apărut pentru scurt timp în film. Lică Sămădăul, un personaj din film era crescător de porci. Pentru că în film aveau nevoie de porci, au ajuns la Combinatul de creștere a porcinelor, unde bunicul meu era director. Așa a ajuns tata să joace în Moara cu noroc. Era al treilea film din cariera domnului Codrescu, iar ultimul este proiectul despre George Enescu. Ciudat cum peste mai bine de 60 de ani, eu și tata ne-am întâlnit prin intermediul domnul Codrescu. Odihnească-se în pace!
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Foto credit: Mihail Oprescu + fotografii din arhiva personală a actorului Mircea Dragoman și a regizorului Toma Enache
Găsiți aici interviu cu regizorul filmului Toma Enache.
„Falsificatorii” este o carte inspirată dintr-o poveste reală. Cei doi autori Laney Salisbury și Aly Sujo au documentat desăvârșit despre cea mai mare fraudă cu obiecte de artă din secolul XX pusă la cale de John Drewe (escroc și creierul acestei înșelătorii) și John Myatt (falsificator de opere de artă). În plus, au scris pe înțelesul tuturor cititorilor, aproape cinematografic, despre un domeniu greu înțeles pentru cei care nu au studii de arta, falsul în lumea artei.
Personajele:
Credit foto: Daily Mail
John Drewe aparent este profesor, fizician și o minte sclipitoare. Se plimbă într-un Bentley cu șofer, ia masa la cele mai exclusiviste restaurante în compania elitei artistice mondiale și achită note de plată care dacă ar fi fost deconspirate ar fi devenit știri naționale. Se spunea că este proprietarul unei impresionante colecții de artă. Nimeni nu bănuia că John Drewe nu terminase liceul, dar asta nu l-a împiedicat să pună la cale o escrocherie de proporții. Totul a plecat de la o intuiție simplă, cine are destule reședințe, mașini și iahturi are nevoie și de alte domenii în care să-și plaseze banii.
Credit foto: The Independent
Asociatul lui John Myatt este un pictor sărac și un tată singur. Fost cântăreț de muzică pop, spre deosebire de rafinatul John Drewe are o figură de țăran și poartă costume parcă luate de la second hand. Se prezintă drept istoric de artă la întâlnirile în lumea bună, dar în realitate este falsificator de tablouri.
Contextul: Atunci când guvernanții (din întreagă lume) taie fonduri de la cultură practic invită escrocii să pătrundă pe intrarea principală în lumea artei. Din acest motiv apar colaborări de tip marketing de brand cu anumite companii pentru a ține colecțiile muzeelor pe linia de plutire, administratorii și directorii muzeelor sunt forțați să dea mâna cu orice potențial donator, iar uneori orice potențial donator se dovedește a fi un colecționar escroc care urmărește plasarea unui fals într-o expoziție a unui muzeu renumit.
În timp ce guvernații reduc fonduri de la cultură, poliția poliția încurajează și ea escrocii repartizând fonduri doar departamententelor serioase (crima, droguri etc) considerând infracțiunile legate de artă ,,ceva de domeniul comediei, un fel de material de umplutură pentru segmentul de divertisment al știrilor BBC.”
La final campaniile publicitare agresive și itinerante ale operelor de artă contribuie și ele cu bună știință la marginalizarea rolul civilizator al artei. Din neprețuită devine doar extrem de scumpă și tot mai mult o marfă.
Tipsuri să recunoști un escroc de opere de artă:
• Se arată prea puțin preocupat de aspectul unei persoane, ceea ce-l interesează cu adevărat sunt doar vulnerabilitățile ei.
• Se poziționeză întotdeauna în poziția de expert.
• Excelează în abilitatea de a-l face pe interlocutor să își piardă șirul gândurilor.
• Este un maestru al prefăctoriei. Pentru că o lucrare de artă cu o istorie bogată valorează întotdeauna cu cel puțin 10.000 de dolari mai mult, nimeni nu-l egalează la născocirea un istoric elaborat.
• Este un mitoman care se află în căutarea unui câștig psihologic interior nu neapărat a unei recompense tangibile
• „Acolo unde se află un fals, sigur vei mai găsi încă unul” de cele mai multe ori asortat cu un dosar penal.
• Poate fi enervant de slugarnic, mieros și insistent când este în interesul lui.
• Un e-mail trimis de un escroc este redactat ciudat, are un ton care oscilează între umilință și amenințare.
• De obicei e arogant și îi place să riște.
• Vorbește mult și repede și este un adevărat cameleon.
• Majoritatea victimelor sunt flatate de atitudinea politicoasă a escrocului, iar aerul de expert este întotdeauna un magnet pentru negustorii de visuri.
• Patologia escrocului este o combinație de sociopat și narcisist.
• Nu uită niciodată că dovada demonstrării vinovăției cade pe umerii acuzatorului, de aceea când se simte în pericol atacă primul.
• Vrea să pară rafinat și cultivat pentru ca știe că este lipsit de orice valoare.
• O trăsătură care se regăsește la majoritatea escrocilor este ranchiună față de establishment.
Să pătrundem în culisele procesului lui John Drewe. „Acuzarea n-a trebuit să depună prea multe eforturi pentru a-l ataca pe Drewe, deoarece el a fost cel mai înverșunat dușman al său. Degaja dispreț față de martorii Coroanei și părea incapabil să se conecteze emoțional cu membrii juriului. Într-o încercare nereușită de a fi amuzant, l-a corectat pe judecătorul Rivlin care făcuse o greșeală de gramatică, iar apoi l-a lăudat pentru abilitățile juridice.”
La proces Drewe a vorbit enorm. Se adresează doamnelor și domnilor din juriu folosindu-se de un limbaj plin de înflorituri, punctându-și uneori performanța actoricească printr-un hohot de râs prin care își arăta disprețul față de acuzare. „La un moment dat, un jurat a vrut să-i adreseze o întrebare, prin intermediul unui unei notițe pe care i-a dat-o judecătorului Rivlin. După ce Drewe a perorat un răspuns timp de 10 minute, același jurat l-a implorat pe judecător să retragă întrebarea.”
Ca să înțelegeți ce misiune grea au avut acești oameni, la finalul procesului judecătorul „Ca răsplată pentru răbdarea dovedită, i-a scutit pe viață de îndatorirea de jurați”.
Pe cine nu poate păcăli un escroc „șarlatanii profesioniști spun că un om total onest este imposibil de păcălit și că escrocii se bazează de obicei pe lăcomia victimei”
Și pe cine poate păcăli. De ce oare colecționarii bogați nu-și plasează banii în construcția unui spital, în ajutorarea refugiaților sau a săracilor lumii? Pentru că sunt plasamente cu care nu se pot lăuda. În fond satisfacția unei vieți privilegiate constă în invidia pe care o stârnește. Ce haz are sa investești în lucruri care nu-ți aparțin?
Între valoare și scandal ce alegem? De cele mai multe ori, interesul societății pentru un om este dictat de notorietate, nu de valoarea acelei persoane. Pictorul necunoscut, John Myatt până să devină falsificator murea de foame. După vâlva stârnită de proces, unul dintre judecători îi cere să picteze un tablou. Tabloul este apreciat, comenzile curg, iar Myatt își face o firmă și va aplica pe tablouri o ștampilă prin care certifică că lucrarea este o copie. A fost nevoie de celebritatea câștigata printr-o escrocherie (Myatt spre deosebire de Drewe a impresionat jurații) pentru ca acest om să își găsească rostul în societate. Lucrurile cinstite nu atrag, dar senzaționalul prinde și mai ales vinde. În prezent Myatt e un om prosper.
Credit foto: Daily Mail
Și ca să complicam și mai mult lucrurile e bine să știți că:
„În anii ’40, un negustor l-a întrebat pe Picasso dacă dorește să-și pună semnătura pe o pictură a lui, rămasă nesemnată și deținută de un client. Picasso a fost de acord, dar când a văzut lucrarea și-a dat seama că, de fapt, nu îi aparține.
– Cât de bun client îți este proprietarul? l-a întrebat el pe negustor.
– Unul dintre cei mai buni.
– În cazul acesta, pictura e a mea, a spus Picasso și a semnat-o.”
Morala acestei cărți se vrea o atenționare că „lumea artei să se trezească și să admire arta pentru ce este, nu pentru cât valorează.”
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Mărturiile unor istorici ne-au indus că Doamna Chiajna a fost un personaj malefic, o femeie fără scrupule, excesiv de ambițioasă și obsedată de putere. Alții, mai îngăduitori, au prezentat-o ca o mamă minunată, capabilă de orice sacrificiu pentru a-și proteja copiii. Se pare că în echipa de PR a Doamnei Chiajna (cronicarii vremii) au fost destui amatori, dacă reputația de monstru e mult mai cunoscută decât faptul că a fost singura femeie din istoria României care a condus o oaste în luptă.
Până la scriitoarea Simona Antonescu nimeni nu a avut curajul, să treacă peste legende și mărturii subiective și să propună, într-un roman istoric, o viziune rezonabilă asupra acestui personaj.
Doamna Chiajna în viziunea Simonei Antonescu
Romanul „Chiajna din Casa Mușatinilor” este o frescă din perioada Evului Mediu centrată pe viața Chiajnei, fiica lui Petru Rareș, domnul Moldovei și nepoata lui Ștefan cel Mare.
La început Chiajna este un ghilimoț din cetatea Sucevei care își ascunde mâții, refuză să poarte căiță și cerșește povești. Apoi copila pleacă în pribegie în Cetatea Ciceului, unde se metamorfozează în fata care va lega mereu rânduiala femeilor „de trădătorii ce pretind prin înșelăciune tronul țării și de planuri de răzbunare.” Chiajna rămâne cu familia în Cetatea Ciceului de unde va reveni la Suceava atunci când Petru Rareș redobândește tronul Moldovei. Tânăra domniță atinge vârsta măritișului și este cerută în căsătorie de Mircea-Vodă Ciobanul, domnul Valahiei.
Chiajna Rareș Mușatina, fiica lui Petru Rareș Vodă, domnul Moldovei devine soția lui Mircea Basarab din casa Drăculeștilor, domnul Valahiei. Ajunsă în Târgul Bucureștilor, asaltată de provocări și necazuri, dar gustând și din potirul puterii, Chiajna își va descoperi și valorifica potențialul. Va înțelege că în politică curajul fără diplomație și viclenie nu valorează mare lucru. Toată viața ei, Chiajna se va ghida după o carte: Il Principe, viața lui Cesare Borgia.
10 motive pentru care merită să citești „Chiajna din Casa Mușatinilor”
1. În umbra unui om puternic se află mereu un personaj ascuns care îl inspiră. Pentru Chiajna acest personaj este grădinarul Lăcustă. Un suflet mare încătușat într-un trup hidos, împărățind peste o grădină cu plante care prin știința lui se transformă în leacuri ori otrăvuri. Lăcustă știe să prepare o vopsea azurie care robește privirile fiicei de domn, ori de câte ori o vede, vopsea pe care a realizat-o cu gândul la „albastrul ochilor doicii a doua a Chiajnei.”, vopsea cu care se va zugrăvi Voronețul. Există o scenă în carte, despre salvarea unui om, atât de bine scrisă de Simona Antonescu încât cruzimea și splendoarea ei te copleșește. Salvatorul este nimeni altul decât grădinarul schilod.
2. „Țara are domn și acela sunt eu” este capitolul cu cele mai sfâșietoare pagini ale romanului, dar și un excelent studiu despre trădare, lașitate, demnitate și curaj. Îl vedem pe cel care fusese voievodul Moldovei trădat și părăsit de boieri. Îl vedem pe Petru Rareș, stăpânul cetății Ciceu, lăsat să aștepte în fața porții. Îl vedem pe bărbatul puternic doborât și salvat în cele din urmă „de o copilă de lumină”. Vedem un domn care știe să piardă, știe să treacă peste umilințe, știe că trebuie să se întoarcă, știe că țara are un domn chiar dacă o perioadă este nevoit să se dea la o parte. Petru Rareș nu a fost crescut să renunțe. Când situația era mai dramatică sângele moștenit de la Ștefan cel Mare intră în acțiune. Ia drumul Constantinopolului pentru că nu era pregătit, nu putea și nu știa cum să renunțe la Țara Moldovei.
3. Life style la Curtea Sucevei
Paginile despre alegerea rochiei de mireasă a Chiajnei vor fi o încântare chiar și pentru cele mai pretențioase fashioniste. O fiică de domn nu putea fi îmbrăcată de oricine. Chiajna primește „trei sipete stacojii din lemn moale și parfumat de cedru” de unde se revărsau desene cu rochii de toate culorile. Sub fiecare schiță erau menționate materialele și numele atelierului de croitorie. Desenele sunt supuse evaluării doamnelor Curții și după o aprigă dezbatere asupra culorii (în epocă alb purtau doar fetele sărace) decid ca rochia de mireasă a domniței să fie o combinație de albastru și alb. Cum pe atunci nu se comanda online, de la Veneția este adusă croitoreasa Caterina care scandalizează Cetatea de Scaun a Sucevei prin comportamentul direct, vestimentație și culoarea scandaloasă a părului.
Pentru gurmanzi recomand paginile despre „mieii copți o zi întreagă în pământ”. Un dezmăț de arome care o să pună în pericol dieta multor cititoare.
4. Asemănări între Regina Franței, Caterina de Medici și Doamna Chiajna
• Regele Franței moare în același an cu Mircea Ciobanu (1559)
• Caterina de Medici domnește în locul fiului său minor. La fel și Chiajna.
• Renato Florentinul este parfumierul, dar și cel care prepara otrăvurile Caterinei de Medici. Chiajna îl are pe grădinarul Lăcustă.
5. Vremuri grele, oameni puternici.
Într-o țară în care tronul se pierdea ușor, la fel și capul, abilitatea Chiajnei de a rezista la conducerea Valahiei este de lăudat. Chiajna a domnit 9 ani alături de soțul ei, iar după moartea lui, a domnit 7 ani pentru fiul ei. Niciodată curajul, intrigile și răbdarea nu au făcut un parteneriat mai profitabil decât în cazul Chiajnei.
„Puterea nu vine din lucrurile pe care le obții, ci din cele pe care nu le obții.”
6. Documentarea din spatele unui roman istoric
Scrisorile trimise de către Soliman Magnificul (de la Balcic) femeii iubite, Roxelana stau mărturie în acest sens. Poetice, pline de informații politice, iar la final sultanul (astăzi pare amuzant) enumera, nici mai mult, nici mai puțin decât pe 8 rânduri, toate titlurile.
• Soliman Magnificul era educat. Atunci când voia știa să se comporte ca un prinț al Renașterii. A se vedea introducerea din scrisorile sultanului.
• Dacă vă închipuiți că Roxelana era doar o favorită cu rol sexual înseamnă că nu sunteți familiarizați cu viața femeilor otomane. Femeile din haremul sultanului erau educate și nu erau deloc străine de ambițiile politice. Dovada că sultanul îi scrie Roxelanei despre planurile viitoare.
• Titlurile din final au și ele o explicație. După ce și-a creat un renume, Soliman se confruntă cu următorul aspect. Trebuia să dea explicații pentru averea amețitoare, puterea politică și succesul militar. Nu putea să justifice noul statut prin bunicul și tatăl său. De aceea, soluția a fost să se folosească termeni absoluți atunci când cineva îl descria. Ca să întărească acest statut, însuși Soliman folosește acești termeni la sfârșitul scrisorilor.
Dacă o scrisoare de dragoste presupune să cunoști atâtea despre un personaj istoric (plus altele despre care eu nu m-am prins) faceți un exercițiu de imaginație și vizualizați câtă documentare presupune un roman de peste 700 de pagini.
7. Cel mai zguduitor destin din această carte este cel al Domniței Ruxandra, sora mai mică a Chiajnei. Când Alexandru Lăpușneanu pune ochii pe Ruxandra, ea avea 14 ani, iar el 53 de ani. Chiajna e atât de revoltată că „făptura aceasta făcută din miresme tămâiate și lumină” e umilită de Lăpușneanu, un smintit care „azi o cere de soție, mâine spune că nu are nevoie de soție.” încât declanșează o discuție aprigă.
„- Toți regii și ducii Europei îl văd cu ochi buni, vorbi Mircea, fără să mai surâdă de data aceasta. Sultanul îl place, Papa îl place pentru că are mână de fier, iar ei toți văd în el puterea de a păstra echilibrul. Ucide boieri, câteva duzini deodată? Nu asta am făcut și eu? Dorește prunci de la un vlăstar tânăr de-al Mușatinilor? Nu asta am vrut și eu? Ce face el și nu am făcut și eu?
– Tu m-ai cerut cu bunăvoință de la părinții mei și am venit apoi singură, de bunăvoie, răspunse Chiajna, fulgerându-l cu privirea, pentru că alăturarea lui Mircea de Lăpușneanu i se părea cea mai sfruntată înșelăciune, nu exista nici cea mai mică asemănare între soțul său și sălbaticul de la Suceava. Eu am fost mai întâi mireasă și abia după aceea am rămas grea. Asta ai făcut tu și nu face el.”
8. Dragoste sau parteneriat politic între Chiajna și Mircea Ciobanul?
În realitate, nu avem de unde să știm dacă între Chiajna și Mircea Ciobanul, a fost dragoste sau un parteneriat politic. În romanul Simonei Antonescu întâlnim un soț care ar privi disprețuitor la workshop-urile care te învață comunicarea în cuplu. Mircea nu a avut nevoie să fie înștiințat. A priceput singur. „Porți prunc, Chiajna. Pielea ta miroase a rumeguș umed și măr copt. ”
9. Despre femei într-o epocă când erau invizibile
Fie că este vorba despre Chiajna, despre Roxelana, despre Marula, despre doicile Chiajnei, doamne, domnițe sau femei obișnuite, toate capătă voce în cartea Simonei Antonescu.
Există o modă în care romanele (inclusiv cele inspirate de mitologia greacă) se scriu prin perspectivă feministă. Simona Antonescu arată importanța pe care aceste femei au avut-o în istorie, dar nu dezechilibrează. Mircea Ciobanul se sfătuia cu Chiajna, Soliman cu Roxelana, Marula cu Anghel. În „Chiajna din Casa Mușatinilor” aceste perechi funcționează ca parteneriate, nu ca un cuplu în care o persoană domină și alta se supune.
Simona Antonescu (fotografie din arhiva personală)
10 „Chiajna din Casa Mușatinilor” este o carte a curajului
Să alegi Chiajna ca personaj pentru un roman istoric echivalează cu o misiune imposibilă. Să documentezi o perioadă neprietenoasă în surse despre femei, să cântărești ce merită păstrat, apoi să construiești un personaj fără a lăsa fantezia să zburde ai nevoie de curaj. Să respecți datele istorice, dar și să reții interesul cititorului. Să scrii cu delicatețe ca să nu lezezi istoricii, dar în același timp, cu forță ca să afirmi un personaj fără nici o șansă.
Mai mult, într-o vreme când editurile impun autorilor cărți care să nu depășească 350 de pagini, Simona Antonescu scrie romane impertinent de lungi.
Pentru că a încălcat reguli, iar apoi le-a întors în favoarea ei consider „Chiajna din Casa Mușatinilor” o carte a curajului care va trece proba timpului.
„Uneori adevărul se află în povești, nu în cronici. Îi cunosc eu pe cronicari. Fiecare este plătit de câte un domn.”
Să citesc „Chiajna din Casa Mușatinilor”, într-o perioadă în care oamenii nu mai găsesc timp pentru nimic, a fost un mod de a întoarce spatele prezentului, un mod de a răsturna timpurile, un mod de a pleca în căutarea timpului trecut. Am revenit apoi în prezent, cu o perspectivă mai luminoasă și mai tolerantă asupra țării imperfecte în care trăiesc.
Cu „Chiajna din Casa Mușatinilor” și scriitoarea Simona Antonescu ne vedem joi, 21 martie, ora 19:00 la Seneca Anticafe. Link eveniment aici. Este al III-lea roman al autoarei pe care îl moderez la clubul de lectură „Emilia, cărți&cafea”. A fost o bucurie să dezbatem „Fotograful Curții Regale” și „Hanul lui Manuc ”, dar în „Chiajna din Casa Mușatinilor” simt o concurentă aprigă ca personajul care a inspirat-o.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Romanul Cele patru oglinzi ale adevărului, descoperit într-o seară de toamnă în Cărturești Verona, era atât de bine scris încât nu părea prima carte a Anei-Maria Negrilă. Atunci, de ce nu auzisem de această scriitoare? Ulterior, aveam să aflu că publicase literatură SF și fantasy, iar Cele patru oglinzi ale adevărului era primul ei roman istoric. Găsiți aici un interviu cu Ana-Maria Negrilă.
În Cele patru oglinzi ale adevărului, Ștefan, personajul principal, devine Stefano Moro. Această schimbare o plătește cu inocența sa. Își pierde libertatea, dar descoperă în el puteri de care nu se credea capabil: rezistența de a îndura și dorința de a supraviețui. În final, orfanul nimănui, căruia destinul îi juca periodic viața la ruleta rusească, își va găsi locul în lumea celor care stăpânesc.
Cronica barbarăeste continuarea romanului Cele patru oglinzi ale adevărului, dar poate fi citită și separat. Este o călătorie în sens invers din lumea civilizată spre locul de unde a plecat Ștefan. O călătorie nu doar fizică (Veneția, Cairo și Constantinopolul din perioada Evului Mediu) ci și una spirituală. O călătorie care îți crește pulsul de revoltă și neputință, dar în același timp îți îmbată simțurile cu parfumul și atmosfera unor vremuri apuse.
Legătura dintre cele două romane este făcută de trădare. Acest derapaj al oamenilor ocupă în cărțile Anei Maria Negrilă un spațiu important. La un eveniment, autoarea a mărturisit că defectul pe care îl detestă cel mai mult este trădarea, probabil de aici nevoia de reparație morală în romanele ei.
Când vei deschide Cronica barbară, vei da peste un jurnal scris de Ymar. Reține acest nume pentru că vei călători alături de el, vei suferi alături de el și vei identifica în Ymar părți deloc flatante din tine. Suntem în 1444, iar dacă până acum perioada Evului Mediu nu te-a atras, e vremea să-ți schimbi perspectiva.
Hamid este răpit dintr-o țară creștină, ajunge sclav printre musulmani, va avea „mai mulți stăpâni decât ar fi fost normal”, trece dintr-o mână în alta ca un obiect oarecare, este maltratat, iar ca să reziste, după cum mărturisește în jurnalul lui, „cu cât eram eu mai supus cu atât încercau ei să-mi facă rău, de aceea am devenit djinn.” Așa ajunge Hamid să se creadă posedat de un djinn de fiecare dată când este în pericol. Un djinn pe nume Ymar.
În Cronica barbară vei descoperi cum arătau în Evul Mediu nu doar Cairo, Veneția, Constantinopol etc, ci și un loc care îți va schimba optica asupra unui popor.
Cairo (1433-1441) era atunci unul dintre cele mai mari orașe ale lumii. Un oraș unde fiecare dintre cele 37 de cartiere avea moscheea și piața lui, un oraș în care cu cât omul era mai important, cu atât turbanul lui era mai mare, un oraș unde numai oamenii săraci umblau pe jos, un oraș unde „cine desfăcea o banană presăra sare ca să-i tempereze dulceața”, un oraș unde Hamid cu pielea lui albă, părul blond și ochii verzi era o marfă de lux, un oraș unde libertatea era greu de dobândit, dar nu și învățătura.
Cairo este orașul unde Hamid trădează pentru a supraviețui „N-a fost să fie, iar prietenia mea nu i-a adus decât necazuri. Atunci am învățat că nu este de ajuns să ții la cineva pentru a-i face viața mai ușoară, ci trebuie să înțelegi lumea în care trăiești dacă vrei ca soarta ta și a celor apropiați să fie mai bună.”
Veneția (1441-1443) era un „loc viu care respira asemeni unui plămân”. Orașul te uimea cu belșugul la vedere, cu podurile, piețele, fântânile publice, bisericile, magazinele și hanurile unde oamenii nu aveau astâmpăr. Strada era un spectacol unde locuitorii Veneției băteau ulițele de plăcere, nu cu un scop precis. Parada bărcilor și ținutele gondolierilor vrăjeau călătorii. Nimeni nu rezista în fața frumuseții statuilor, chiar dacă unele erau luate ca pradă de război din Constantinopol, cazul coloanele sfinților Marcu și Teodor.
Dar Veneția „nu era doar un oraș, ci mai multe într-unul”. Era și un oraș labirint de străduțe și pasaje întunecoase unde se ascundeau hoții și criminalii. Aici ajunge prima oară Hamid. Și la fel ca în Cairo, pentru a supraviețui, fură, minte și comite fărădelegi. Dar învață și limba, se familiarizează cu orașul, schimbă străduțele întunecate cu străzile principale, întâlnește prietenia, găsește dragostea și viața lui pare să capete un rost. Dar lăcomia își bagă coada, iar Hamid își pierde din nou libertatea.
Dacă în Veneția Stefano este o apariție fugitivă, după cum mărturisește Hamid „într-una dintre plimbările mele solitare, te-am văzut și pe tine pentru prima dată, plutind într-o gondolă pe unul dintre canalele de la periferie”, în Constantinopol întâlnirea dintre cei doi are loc la târgul de sclavi. Așa devine Hamid robul lui Stefano.
Constantinopolul (1443- 1444) era un oraș unde „nici Dumnezeu nu era ferit de tocmelile de tarabă ale negustorilor”, un oraș unde bizantinii erau foarte slobozi la gură, un oraș unde latinii nu erau iubiți, un loc în ruină unde se mai vedeau ici și colo splendorile unui oraș numit cândva de aur, un loc plin de trandafiri, un oraș unde doar Sf. Sofia își mai păstra puterea.
Harta Constantinopolului este creația artistului Ionuț Bănuță
Romanul are anexata o superbă hartă a Constantinopolul, creația artistului Ionuț Bănuță. Ce mult m-ar fi ajutat o asemenea hartă, în adolescență, când am citit Căderea Constantinopolului!
Ultimul popas în călătoria lui Hamid este… Pentru a nu vă strica plăcerea lecturii, vă invit să descoperiți singuri. Când am citit capitolul despre Constantinopol, am crezut că aici este vârful romanului. Nu știam atunci că finalul Cronicii barbare avea să vină cu o surpriză. Hamid ajunge într-un loc unde trădarea încetează, un loc unde suferința devine mai suportabilă, un loc unde, dacă i se va permite, poate își va găsi rostul. Acest loc este favoritul meu în carte. Despre acest loc Ymar (acum îmblânzit) mărturisește într-o scrisoare către Stefano „când îmi este dor de Cairo, Veneția și Constantinopol, de lumea civilizată în general, îmi amintesc că țara în care trăiesc acum mi-a dat un bun de preț pe care alții mi-l refuzaseră.”
Într-o lume a banilor unde totul e de vânzare Hamid și Stefano au fost salvați de oamenii cărților. Am început Cronica barbară convinsă că mă voi atașa de un personaj, dar am sfârșit iubind o parte a lui.
Citez din autograful oferit de Ana-Maria Negrilă „nu-l judeca prea aspru pe nefericitul Ymar.” Cum să-l judec? În fiecare dintre noi există un Ymar. Dacă îl ascundem, sunt șanse mari să ne trăim viața cum ne dictează alții, iar dacă îl lăsăm să preia controlul, ne-o poate ruina. Dar curajul lui Ymar (în doze echilibrate) ne poate inspira.
1. 2066 – Roberto Bolaño, traducere: Eugenia Alexe Munteanu (Cartea anului 2023)
2. Cetatea cucului din nori– Anthony Doerr, traducere: Iulia Gorzo
3. Josef Anton: Memorii – Salman Rushdie, traducere: Dana Crăciun
4. Infinitul într-o trestie– Irene Vallejo, traducere: Silvia-Alexandra Ștefan
5. Poarta Cerului– Eric-Emmanuel Schmitt, traducere: Doru Mareș
6. O odisee– Daniel Mendelsohn, traducere: Bogdan‑Alexandru Stănescu
7. Atlasul norilor – David Mitchell, traducere: Mihnea Gafița
8. O mie de corăbii – Natalie Haynes, traducere: Ioana Filat
9. Piatra și umbra – Burhan Sönmez, traducere: Veronica D. Niculescu
10. Toata lumina pe care nu o putem vedea – Anthony Doerr, traducere: Iulia Gorzo
11. Ahile sau Despre forma absolută a prieteniei. Ariel sau Despre forma pură a libertății– Petru Creția
12. Ochiul și lucrurile– Andrei Pleșu
Ce caută Andrei Pleșu și Petru Creția în topul autorilor străini? Cum lista autorilor români (vezi mai jos) a fost întocmită pe 1 decembrie 2023, am adăugat ulterior ce am citit în decembrie: ,,Ahile” și „Ochiul și lucrurile”.
Scurtă vreme după ce a luat ființă Editura Humanitas, am scos în ediție bibliofilă Norii lui Petre Creția și Jurnalul de la Tescani a lui Andrei Pleșu. Am organizat o lansare, cu fastul care era posibil atunci, la Sala Dalles, urmată de o ședință de autografe. Cei doi autori au fost instalați la o masă comună. În dreptul lui Pleșu s-a născut rapid o coadă de nu-i vedeai capătul. În fața lui Creția apărea când și când, prizărit, câte un scriitor care lua semnătura dispărea și lăsa locul gol. Privirea lui Petru care aluneca o clipă pe coada de alături, apoi rătăcea prin sală neștiind pe ce anume să se așeze, îmi reapare periodic în minte. Era nedrept, era umilitor. (Declarație de iubire – Gabriel Liiceanu)
1. Chiajna din Casa Mușatinilor – Simona Antonescu
2. Cronica barbară – Ana-Maria Negrilă
Simona Antonescu mizează pe un roman cu multe pagini, foarte bine documentat, cu o scriitură devenită brand în literatura română contemporană. Punctul forte al Simonei Antonescu este că scrie romane mari (la propriu și figurat) într-o perioadă în care editurile pretind autorilor să se limiteze la 300-350 de pagini.
Ana-Maria Negrilă preferă un text mai concis, dar impecabil documentat. Nici ea nu respectă canoanele editurilor. Abordează teme grele, mai puțin cunoscute, pe care le salvează prin cuvinte simplu apropiindu-și astfel cititorul. Istoria plictisitoare din manualele de istorie în cărțile Anei devine o poveste fascinată. Ana-Maria Negrilă este o prezență recentă (în 2021 a publicat primul roman istoric) în peisajul romanului istoric ( în trecut a abordat genul fantasy și SF), dar recuperează rapid prin talent și cultură.
Simona Antonescu și Ana-Maria Negrilă sunt autoarele mele preferate de ficțiune istorică.
3. Zvonuri despre sfârșitul lumii – Stelian Tănase
4. Pallady– Anca Vieru La ediția nr.48, decembrie 2023, a clubului de carte pe care îl moderez am avut-o invitata pe Anca Vieru.
5. Luchian – Veronica D. Niculescu
Două cărți cu temă comună, despre pictori, dar cu abordare complet diferită. Anca Vieru a scris un volum restrâns unde reușește să capteze personalitatea lui Pallady în ciuda surselor reduse. Pallady este biografia (romanțata) preferată din tot ce am citit din această colecție. Vezi aici interviu cu scriitoarea Anca Vieru.
Veronica D. Niculescu a creionat un Luchian apropiat sufletului meu. Mi-a amintit cum mi-au dat lacrimile în fața autoportretul de la MNAR. Aceeași emoție m-a încercat citindu-i biografia. Nici că se putea o alegere mai bună a celor de la Polirom. Doar sensibilitatea Veronicăi D. Niculescu putea să-l dezvăluie pe Ștefan Luchian cu atâta delicatețe și explozie de culoare.
6. Podul Diavolului – Radu Paraschivescu
La prima vedere pare un roman de vacanță, dar aluzia la Chaucer, fraza repetitivă, cele șase capitole despre poduri (care sunt 100% rodul imaginației autorului), etc contrazic. Cartea îi este dedicată lui Dan C. Mihăilescu. Podul Diavolului mi-a amintit de Radu Paraschivescu care a scris Fluturele negru. Fraza repetitivă pentru curioși: „Ziua-ntreagă mă pătrunde, noaptea-ntreagă mă ascunde.”
7. Sufletul Lumii– Camelia Cavadia
8. Negustorul de antichități– Stelian Tănase club 2023
9. Cartea ielelor – Andrei Ruse Aparent, pare un volum scris de o persoană cu experiență vastă de viață, în realitate, când scria și făcea documentarea, autorul abia trecuse de 35 de ani. Să nu vă imaginați o scriitură complicată, din contra, e ușor citit, iar ca bonus înmagazinează în ea toată înțelepciunea lumii. De citit când curajul ți se prăbușește și tristețea îți dă târcoale.
10. Blestemul podului – Mădălina Tanasă a fost pentru mine provocarea anului 2023. Un roman istoric de debut, o recenzie exaltată ( vezi aici) din partea mea (acțiunea se petrece la câțiva kilometri de locul unde m-am născut) au generat un proiect atipic. Un turneu național cu o autoare la început de drum și eu un blogger literar despre care se spune că vede potențialul unei cărți. Un proiect care mi-a demonstrat că nu există nu se poate. Se poate dacă ai doza necesară de nebunie, dacă știi să te bucuri de oamenii pe care îi întâlnești, dacă treci cu eleganță peste momentele generate de stres și dacă atunci când crezi că nu poți, mai poți un pic.
Mi-am propus să nu fac doar un top al cărților citite. Industria cărții este mult mai mult. Lângă autor sunt oamenii mai puțini vizibili: editorii (nu aveți idee câte romane de debut au fost rafinate de acești oameni), traducătorii, cei care fac copertele (recunoaște de câte ori ai cumpărat o carte atras/ă de copertă?), oamenii din spatele evenimentelor de lansare și cei din umbră (o categorie care necesita un articol separat). Toți cei care au o doză masivă de nebunie și care să încăpăținează să nu părăsească această industrie pentru că iubesc cărțile mai mult decât se iubesc pe ei.
Top oameni din industria cărții:
• Traducătorii anului:
– Iulia Gorzo pentru Cetatea cucului din nori – Anthony Doerr cartea care a reușit să mă vindece de Theodoros. Timp de doua luni după ce am citit romanul domnului Mircea Cărtărescu nu m-am mai putut apropia de ficțiune. Cetatea cucului din nori a rupt vraja lui Theodoros.
– Cristian Fulaș pentru traducerea seriei „În căutarea timpului pierdut”
Altădată mi-ai spus că traducătorul este agentul inconștient al Spiritului, că el este asemenea vântului care, purtând polenul, nu intră în jocul fecundării finale și nu poate fi văzut. De aceea traducătorul trebuie să fie întotdeauna o ființă resemnată. Petre Creția (Declarație de iubire – Gabriel Liiceanu)
• Cea mai frumoasa copertă a anului 2023 Ochiul și lucrurile semnată Angela Rotaru. Sunt recunoscătoare pentru călătoria prin istoria artei oferită de detaliile alese de domnia sa pentru copertele Humanitas și Humanitas Fiction.
• Cel mai emoționant eveniment al anului 2023a fost (pentru mine) întâlnirea scriitoarei Camelia Cavadia cu cititorii. Așa ar trebui să arate lumea cărților și oamenii cărții.
• Reeditarea anului 2023 Jurnal esențial – Monica Lovinescu (împreună cu restul volumelor) și toate evenimentele care au adus/readus în atenția publicului pe această doamnă curajoasă.
Doi oameni ( Monica Lovinescu&Virgil Ierunca) restabilind „binele” împotriva unui întreg stat organizând răul.” Imre Toth -1982
• Postarea anului 2023 este textul scriitoarei și traducătoarei Veronica D. Niculescu. Nu numărul de like-uri m-a făcut să o menționez ci schimbarea generată de acestă postare. Un om sensibil, cu un text elegant, dar ferm, a reușit să facă mult mai vizibilă munca traducătorilor.
Dragă cititorule,
Mulțumesc pentru cuvintele frumoase la adresa operei mele. Îmi permiți să fac un comentariu elementar și anume că libertatea de a scrie este strâns legată de libertatea de a citi fără ca lecturile să-ți fie selectate, verificate și cenzurate de vreo tagmă de preoți sau de o Comunitate Indignată? De când e definită o operă de artă de cei cărora nu le place? Valoarea artei constă în iubirea, nu ura pe care o generează. Iubirea este cea care face cărțile se dăinuie. Te rog, continuă să citești. (Salman Rushdie)
Mulțumesc tuturor autorilor, traducătorilor și oamenilor din industria cărții. Fără voi aș fi un om mult mai sărac.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Emilia Chebac: Biografia „Pallady. Ulise legat de catarg”trădează nu doar o bună documentare ci și o scriitoare pasionată de artă. Care este relația ta cu arta?
Anca Vieru: Relația mea cu arta a pornit de la pasiunea familiei. Nici unul dintre noi nu a avut studii în domeniul artei, niciunul nu a desenat sau pictat, dar ne-a plăcut această lume. Părinții mei cumpărau albume de artă, mă duceau la expoziții și muzee și așa, treptat, a devenit o pasiune împărtășită.
Emilia Chebac: Theodor Pallady a fost un caz aparte. Deși a trăit la Paris mai bine de 50 de ani, lucrările lui s-au vândut în România. De ce crezi că l-au apreciat românii?
Anca Vieru: Bine, au existat mai multe etape în receptarea artei lui. N-aș zice că a fost apreciat de la început. Pallady a avut o evoluție mai lentă ca pictor, nu s-a grăbit. Prima dată a expus în 1900, când avea aproape 30 de ani, în cadrul Pavilionului României de la Expoziția Universală de la Paris. Prima expoziție personală a fost în 1904, la Ateneul bucureștean. Apoi a expus regulat în țară. Tablourile lui au început să fie discutate, unele apreciate, altele nu. Nudurile lui, mai ales, au stârnit controverse. A apărut un articol în ziarul Rampa, în care o jurnalistă spunea că nudurile lui Pallady par ale morților înecați, pescuiți și care putrezesc pe masa morgii. Alții vorbeau de nudurile lui ca de niște năluci și apreciau feminitatea lor poetică și bizară. Lumea a început să fie atrasă și dintr-un fel de snobism. Un pictor despre care se vorbește, chiar dacă nu îți place, te face curios. Pallady era un personaj ieșit din comun în lumea românească, iar tablourile interesau: unele prin frumusețea lor, altele prin aspectele mai controversate. Recunoașterea adevărată a venit pe la 45 de ani.
Credit foto: site-ul Editurii Polirom
Emilia Chebac:Theodor Pallady renunță la studiile de inginerie și se dedică picturii. De ce nu a putut trăi Pallady, fiu de boieri, în lumea lui sigură și prosperă?
Anca Vieru:Aș împărți răspunsul în două.
• La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, lumea vechii boierimi devenise o lume în crepuscul și nu mai era atât de sigură și prosperă. Așa că fiii de boieri se îndreptau către o meserie. Profesori, ingineri, doctori, arhitecți, fiindcă a fi moșier nu mai era suficient.
• Pallady a plecat și el la studii la Dresda, unde a realizat că ingineria nu e pentru el. Și-a dat seama că își dorește să fie pictor, iar familia nu a reușit să-l abată de la drumul lui.
Emilia Chebac:Pallady a pus pictura pe primul plan, dar a avut și o viață pasională. Cine crezi tu că a fost marea lui iubire?
Anca Vieru:Pallady a avut idile și aventuri toată viața. Iar iubirea e diferită la vârste diferite. A avut o poveste de dragoste tumultuoasă cu soția lui Jeanne, dar, până la urmă, nu s-au potrivit. Au rămas însă prieteni. A urmat apoi relația cu Yvonne, care i-a fost iubită, prietenă, model. Prezența ei discretă l-a ajutat să se concentreze pe pictură. Mi-e greu să aleg una dintre ele, fiindcă au fost prea diferite. Când a murit Yvonne, Pallady a fost distrus. Jeanne și Yvonne au fost două femei importante în viața lui Pallady: o iubire de tinerețe, înflăcărată, dovadă divorțul cu scandal al Jeannei de soțul ei. Și apoi o iubire de maturitate, care s-a întins pe mulți ani, în care cei doi parteneri au știut să-și lase spațiu personal, dar și să se protejeze unul pe altul.
Emilia Chebac:Era cult, educat și de familia bună, dar avea și vicii. Pallady era un cartofor renumit. Se spune că orice dependență în viața unui om indică o lipsă. Ce crezi că încerca Pallady să suplinească prin jocul de cărți?
Anca Vieru:Da, dependența încearcă să compenseze o lipsă, dar aici aș detalia puțin:
• Pe atunci, jocul de cărți era ceva care intra în cutumele mediului pe care îl frecventa Pallady. Până la un anumit nivel, jocul de cărți era un apanaj al bărbaților din lumea aristocrației.
• Jocul de cărți devine o dependență atunci când depășești posibilitățile. Pallady a început să joace, oarecum depășind posibilitățile, după 1940, când a revenit în țară. Pentru că războiul nu-i mai permitea să se întoarcă la Paris, Ivonne murise, totul îl îndrepta către mizantropie, iar el avea nevoie de ceva care să îl distragă dincolo de pictură. Eu nu am simțit că a fost viciu. Era ceva ce practicase dintotdeauna, la fel ca vânătoarea, de exemplu, la care a renunțat după un timp, motivând că nu mai vrea să aducă moartea. Și la jocul de cărți a renunțat în ultimii ani de viață, când a dus-o foarte greu.
Emilia Chebac:Dar în același timp, Pallady renunță la un viciu. De ce s-a lăsat Pallady de fumat?
Anca Vieru:Pallady era pasionat de cărți vechi și, într-o zi, a văzut la un buchinist de pe cheiul Senei o carte de Villiers de L’Isle-Adam, un scriitor pe care îl iubea. Lui Pallady, ca oricărui boier, îi plăceau lucrurile de calitate, însă lucrurile de calitate costă. Chiar dacă era ajutat financiar de părinți și primea și o bursă de la Ministerul Românesc al Instrucțiunii Publice, nu a avut suficienți bani să cumpere cartea. În noaptea aceea s-a tot gândit cum să facă rost de bani. Și i-a venit ideea asta, să se lase de fumat. „Am renunțat la fum”, așa zicea.
Emilia Chebac:În 1944, în timpul bombardării Bucureștiului de către germani, au ars 180 dintre lucrările lui Pallady. „A trebuit să rămân eu și să dispară tablourile”. Unde putem vedea astăzi picturi și desene Pallady?
Anca Vieru:
• În țară, în majoritatea muzeelor de artă.
• În București la: MNAR, la Muzeul Colecțiilor de Artă în mai multe colecții, dar aș menționa-o în special pe cea a lui Garabet Avakian, la Muzeul Pallady (unde se află tablourile lui Pallady rămase la Paris, în grija prietenului său Gheorghe Răut, dar și colecția personală de tablouri și obiecte ale familiei Răut), la Muzeul Zambaccian. Și mai sunt, nici eu nu le-am văzut pe toate.
Emilia Chebac:În carte apare un episod despre doi ofițeri germani, care la restaurantul Continental doresc să se așeze la masa cu Pallady, dar el nu le permite. Mi se pare un fragment minunat despre puterea prieteniei.
Anca Vieru:Da, atunci Pallady nu le-a permis să se așeze la masa lui spunând că are nevoie de spațiu personal, iar cei doi ofițeri au înțeles aluzia către acel Lebensraum în numele căruia Germania nazistă își justifica războiul. Și atunci a apărut Apostol Apostolide, chelner la Continental, dar și colecționar al picturilor lui Pallady, un personaj foarte interesant. El i-a dus pe ofițeri într-un separeu luxos și a reușit să le potolească furia și să aplaneze conflictul. Când am fost la MNAR am văzut un tablou de Pallady din colecția lui Apostolide. Era cel mai mic, pentru că atât își permitea, nu avea banii lui Zambaccian. M-am uitat cu multă duioșie la el.
Emilia Chebac:Cum vezi tu, autoarea unei biografii dedicată lui Pallady, singurătatea lui Theodor Pallady?
Anca Vieru: Cele mai multe surse documentare sunt despre partea a doua a vieții lui Pallady, despre prima parte se găsește mai puțin. În prima parte a vieții, Pallady a fost un om plin de viață și deloc singuratic. Se vede din iubirile lui, din felul cum își petrecea timpul. Mai târziu a realizat că cel mai mult își dorește să picteze, iar pentru asta avea nevoie de spațiu și de singurătate.
Emilia Chebac:În notele de la sfârșitul volumului, ai menționat că în timp ce lucrai la biografia lui Pallady, ai citit biografia lui „Luchian” scrisă de Veronica D. Niculescu. Ai spus „Pallady nu stârnește aceeași simpatie ca Luchian”. Care a fost lucrul cel mai dificil când ai scris această carte?
Credit foto: Emilia Nicolae
Anca Vieru:N-am vrut să fac din el o pastișă și n-am vrut nici să-l edulcorez. N-am dorit să adun toate glumele spuse de contemporani pe seama lui Pallady, de prin presă sau interviuri. Am vrut să creez un personaj coerent, chiar dacă contradictoriu. A scrie o biografie este o mare responsabilitate. Dacă aș fi înșirat o serie de glumițe, lumea așa l-ar fi perceput, dacă îl făceam un personaj antipatic și atât, lumea așa îl vedea. Pallady avea replica acidă, urâcios uneori, alteori arogant, dar era și un om bun. Era un om care ținea cu dinții de timpul lui și de spațiul lui pentru a putea picta. Mi-am dorit ca cititorii să-l simtă pe Pallady ca pe un om viu, un om cu bune și rele. Și am încercat să-i apropii de pictura lui. Să arăt cum picta, ce picta, care era crezul lui artistic. Pallady căuta să atingă perfecțiunea și, în același timp, era conștient că așa ceva nu este posibil.
Emilia Chebac: Celebrul tablou al lui Matisse „La blouse roumaine” are în spate o poveste. E corect să spunem că fără Pallady „La blouse roumaine” n-ar fi existat?
Anca Vieru:Cu siguranță, Pallady are un rol important. Matisse a fost dintotdeauna pasionat de tapiserii și țesături. Provenea din Le Cateau-Cambrésis, un orășel renumit pentru țesăturile de lux. La Expoziția Universală de la Paris din 1900 a fost impresionat de pavilioanele cu țesături turcești, persane și marocane. Colecționa obiecte de îmbrăcăminte, atras de motivele decorative. Primele au fost bluze rusești, dar i-au plăcut mai mult bluzele românești (aduse de Pallady), ademenit de motivul frunzei de stejar. Fără Pallady, Matisse nu ar fi pictat „La blouse roumaine”. Poate, cine știe, ar fi pictat „La blouse russe”
Emilia Chebac: Ai avut un ritual de scriere?
Anca Vieru:Mi-a plăcut mult partea de documentare, care a continuat și pe parcursul scrierii cărții. Mi-am propus să scriu unul, două capitole pe săptămână. Nu am reușit tot timpul să mă țin de planificare, așa ca săptămânal ajustam programul. A fost și o perioadă de șase săptămâni când m-am întrerupt, dar nu a fost timp irosit. În aceea perioadă s-au așezat lucrurile și ulterior totul a mers mult mai bine.
Emilia Chebac:Cu ce actor l-ai asocia pe Pallady?
Anca Vieru:În timp ce scriam biografia, am recitit „Ghepardul” de Giuseppe Tomasi di Lampedusa, am simțit că acel roman despre crepusculul unei societăți mă aducea într-o atmosferă care se potrivea cu cea din vremea copilăriei și tinereții lui Pallady. În rolul lui Pallady l-aș vedea pe Burt Lancaster. Chiar am găsit undeva un articol în care Pallady era numit „ghepard”.
Emilia Chebac: Hai să facem un exercițiu de imaginație. Dacă ar fi contemporan cu noi, cum ar arata o zi din viața lui Pallady?
Anca Vieru: Ceva ce am observat în timpul documentării este că Pallady nu folosea mai deloc descoperirile moderne. Eu nu am citit despre el să apeleze la telefon. Pallady scria scrisori. La Paris avea radio, dar în București nu. Se ducea la Căminul Artei ca să asculte știrile BBC. Astăzi, l-aș vedea pe Pallady ca pe un om care nu folosește Social Media. Care însă este vegetarian. Pallady nu mai consuma carne din timpul liceului, influențat de profesorul lui de desen Fidelis Walch. Tot de la el luase și pasiunea pentru scrimă, pe care a practicat-o până târziu.
Credit foto: Emilia Nicolae
Emilia Chebac:Dacă ar fi să mai scrii o biografie, ce personalitate ai alege?
Anca Vieru:Aș alege-o pe Cella Delavrancea. Când am citit cartea ei de memorii, ca să aflu ce a scris despre Pallady, am realizat ce personalitate interesantă a fost. Cu siguranță, ar fi la fel de dificil de scris despre ea ca și despre Pallady.
Emilia Chebac: Ce carte citește acum Anca Vieru? Autori preferați?
Anca Vieru:O lungă perioadă autorul meu favorit a fost Julio Cortázar. Îmi plac foarte mult lumile pe care le construiește în povestirile lui. „Autostrada din sud” este povestirea lui pe care am iubit-o mereu. Aveam un volum mai vechi, care luase titlul chiar de la povestirea asta, și l-am împrumutat celei mai bune prietene. Ea citea mereu altceva și nu ajungea deloc la cartea asta, așa că, până la urmă, când cartea a fost reeditată la Editura Polirom sub titlul „Toate focurile, focul”, mi-am cumpărat-o din nou. N-am mai avut răbdare.
Mi-a plăcut mult „Theodoros”, de Mircea Cărtărescu, un roman la care am tânjit când lucram la Pallady, dar n-am vrut să mă întrerup, mai ales că știam că mă va absorbi. După ce am terminat „Theodoros” nu am mai putut să citesc ficțiune o perioadă, am preferat să citesc jurnale, memorii, apoi corespondențadintre Matei Călinescu și Ion Vianu.
M-am întors la ficțiune cu o carte tradusă de Veronica D. Niculescu: „Oase solare”, de Mike McCormack și cu o carte de povestiri scrisă de Veronica D. Niculescu: „Quilt”.
Urmează „Chiajna din Casa Mușatinilor”, noua carte a Simonei Antonescu. Tot de curând am citit „În umbra ei” și mi-am amintit cât de minuțios își documentează scrierile și cât de captivante sunt poveștile ei.
Emilia Chebac:Când s-a apucat de scris Anca Vieru?
Anca Vieru:M-am apucat cam târziu, după 40 de ani. Am fost de multe ori întrebată de ce și cum m-am apucat și m-am întrebat și eu același lucru. Dar n-a fost un singur factor, ci acumulări treptate, de care poate nu mi-am dat seama, și care la un moment dat s-au cristalizat într-o dorință de a scrie.
• Am fost mereu înconjurată de povești. În copilărie, de la părinți, bunici, profesori, apoi mai târziu prin cărțile pe care le-am citit.
• La un moment dat, la un curs de engleză de la serviciu, mi s-a dat o poezie de William Carlos Williams și mi s-a spus să compun o poezie similară. Am scris o poezie banală pe care toată lumea a lăudat-o. Această întâmplare a venit la câteva luni după ce citisem „Eseu despre orbire” a lui Saramago. A fost prima carte care m-a făcut să simt că a scrie e ceva extraordinar și m-a făcut să doresc să scriu și eu.
• A rămas doar un gând, dar după ceva timp, în timp ce așteptam într-o cafenea, pe o coală de hârtie, am început să scriu câteva gânduri. Din acele câteva gânduri și după aproape zece ani, a apărut romanul „Spulberatic”. Este o poveste pe care mi-am dorit să o scriu. Am început-o, dar m-am oprit pentru că era ceva mult prea complicat pentru un om care nu mai scrisese până atunci. Am cumpărat de pe Amazon un teanc de cărți despre scriere creativă, le-am citit, am mai scris la carte, am mai lăsat-o, am scris o povestire, mai multe, între timp am fost și la cursul de scriere creativă ținut de Florin Iaru și Marius Chivu, organizat de „Revista de povestiri”.
Emilia Chebac:De ce ai acceptat acest interviu?
Anca Vieru:Îmi place cum privești literatura română și mă uit la ceea ce recomanzi. Am simțit că ne potrivim la ceea ce ne place. Și atunci, cum să nu accept acest interviu?
Emilia Chebac: O provocare de interviu?
Anca Vieru: Veronica D. Niculescu, o scriitoare de o sensibilitate aparte.
Emilia Chebac: Cum te-ai simțit după ce ai terminat biografia lui Pallady?
Anca Vieru: În timp ce scriam, am crezut că la final voi fi ușurată, dar, când am încheiat-o, am avut o senzație de gol. Iar faptul că s-a sfârșit cu moartea lui Pallady m-a făcut să simt că parcă l-am pierdut.
Emilia Chebac: Cum ai vrea să rămână romanul tău „Pallady. Ulise legat de catarg” în memoria cititorilor?
Anca Vieru:Dacă biografia scrisă de mine îi va face pe cititori să meargă la muzeu să vadă tablourile lui Pallady, înseamnă că și-a îndeplinit scopul. Dacă, atunci când cititorii găsesc în carte descrierea unui tablou, deschid internetul și îl caută, iarăși mi-am atins scopul. Dacă cei care deja îl știau pe Pallady îl găsesc în biografie așa cum și l-au imaginat, consider că mi-am atins scopul. M-aș bucura ca biografia scrisă de mine să-l mențină pe Pallady în atenția publicului.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebooka blogului sau pe contul meu de Instagram.
Titlul romanului „Clara citește Proust” (găsiți cartea aici) te duce cu gândul la o intelectuală rasată, dar eroina lui Stephane Carlier este coafeză la un salon din Chalon, un orășel din Saône-et-Loire. Cum a ajuns o fată de doar 23 de ani la această performanță? Vă invit să pătrundem, alături de Clara, în lumea lui Proust.
În prima partea romanului, Cindy Salon, nu se întâmplă nimic spectaculos în viața Clarei, până într-o zi când un client uită la salon o carte din colecția „Livre de poche” – „Swann” de Marcel Proust.
Privește titlul și coperta. O femeie într-o rochie frumoasă de muselină și un băiețel cu obrajii trandafirii. Un detaliu dintr-un tablou vechi. O deschide, o răsfoiește, observă o pagină cu colțul de sus îndoit. O frază fusese subliniată cu un pix albastru. „Ai un suflet frumos, de o calitate rară, o fire de artist, nu o lipsi de ceea ce îi trebuie.”
Variantele în franceză ale romanului „Clara citește Proust + Cartea din colecția „Livre de poche” – „Swann” de Marcel Proust
Partea a II-a, Marcel este, de departe, preferata mea. Timp de câteva luni, Clara nu este interesată de romanul uitat la salon, abandonându-l în bibliotecă în compania unor titluri scandalos de jenante. Într-o duminică de martie, fiind singură acasă, din plictiseală deschide cartea. Cum nu este deloc impresionată de textul cărții „tipul asta are o problemă, trebuie să se caute”, o închide și o aruncă. Și totuși, stările de confuzie ale autorului le-a experimentat și ea, motiv pentru care e decisă să-i mai dea o șansa lui Proust. Redeschide cartea și când se oprește din citit vede că este ora unu noaptea.
Astăzi a început să citească o carte scrisă în urmă cu peste 100 de ani de către un bărbat care nu s-a dat niciodată jos din pat, o carte cu fraze interminabile despre care ea simte, dintr-un motiv care îi scapă din nou, că o va face mai puternică.
Ilustrație Marcel Proust (credit foto: Pinterest)
Proust, tipul cu probleme, intră cu pași ușori, dar siguri în viața Clarei bulversând-o total. În autobuz, în drum spre salon, dă peste un pasaj atât de captivant încât ratează coborârea (tema madlenei). Aflată în vizita la părinți se preface bolnavă ca să poată citi, discuțiile cu iubitul încep să o plictisească, iar treburile casnice devin o corvoadă. Este atât de absorbită de Proust, încât va tunde o clientă fidelă, mult mai scurt ca de obicei. Patroana salonului, doamna Habib, o sfătuiește să nu mai discute cu clientele despre Proust pentru că ori le complexează, ori le plictisește. Cu fiecare pagină citită, lumea lui Proust capătă putere și domină lumea Clarei.
Această carte cere un anume angajament, creează o relație atât de puternică, exclusivă cu cititorul ei, încât acesta din urmă poate avea cu ușurință impresia că toți din jurul lui s-au coalizat pentru a-i strica plăcerea.
Marcel Proust (credit foto: Pinterest)
Până la întâlnirea cu Proust, niciodată, Clara nu mai citise atât de mult. Parcurge câte 30 de pagini pe zi (o performanță pentru o persoană activă), subliniază acolo unde dă peste un pasaj care o impresionează, adaugă o inimioară când se topește după un citat. Călătoria Clarei în lumea lui Proust durează deja de peste nouă luni, de aceea își notează impresiile de lectură într-un caiet roz. Pune pe contul de Instagram o fotografie cu cartea, dar este dezamăgită de reacția urmăritorilor. Primește doar 10 like-uri, spre deosebire de cea mai populară fotografia a ei, cu motanul care a avut 193 like-uri. Cu sau fără aprecieri, Clara știe că „Timpul petrecut citind Proust este timp câștigat, furat de inteligență și nu de la ea.”
Dacă oamenii de pe Instagram sunt imuni la „farmecele” lui Proust, la salon o cunoaște pe Claudie Hansen. În timp ce-i aranja părul, clienta vede pe etajera postului de lucru „La umbra fetelor în floare”. „Cartea asta mi-a salvat viața” exclamă Claudie, iar Clara bucuroasă să cunoască, în sfârșit, pe cineva pasionat de Proust simte că nimic nu o va opri să ducă până la capăt seria „În căutarea timpului pierdut”.
Totul mi-a vorbit imediat. Acea delicatețe, acel simț al frumosului. Acel om pe care fragilitatea sa l-a forțat să trăiască în izolare, care a dedicat paginii întregi momentelor când adormea sau descrierii unui tufiș de păducel. El avea la fel de puțin loc în lume ca și mine. Nu mai eram singură eram salvată.
Ilustrație Marcel Proust (credit foto: Pinterest)
De ce nu se simțea Claudie acceptată? Pentru că nu este ceea ce pare, nu spun mai mult ca să nu vă răpesc plăcerea lecturii. Claudie decretează ca vocea Clarei este „ca parfumul de păducel” și îi propune un proiect. Să citească Proust, de 3 ori pe săptămanâ, doamnei Renaud.
Partea a III-aa romanului reprezintă transformarea Clarei. Marea schimbare, în viața Clarei, se va produce la un festival de vară. Dacă vă închipuiți că, prin lectura unor fragmente din Proust, Clara va cunoaște celebritatea peste noapte o să va dezamăgesc. Lumea nu se înghesuie deloc să o asculte, doar un trecător, care nu se oprește nici el, o încurajează din mers „Ca să-l citești pe Proust pe stradă, trebuie să ai cojones!”
Clara citește unele fraze și de 5 ori ca să le înțeleagă. Dacă în trecut, faptul că nu pricepea de prima dată un fragment o enerva, acum din contra îi face plăcere. Adoră ritmul pe care îl impune Proust „lentoare și vigilență, relaxare și concentrare.” Când închide ochii înainte să adoarmă vede flori. Visele Clarei sunt atât de influențate de proza lui Proust, încât lumea ei se colorează intens.
Se hotărăște să rămână acasă, unde redeschide Guermantes, iar Marcel își face din nou apariția. Inteligența lui luminoasă, finețea revin, se întreabă cum s-a putut descurca fără el și începe să citească cu aviditate. Aceste pagini au o putere consolatoare echivalentă sau chiar superioară celei a soarelui sau a ciocolatei, și ea parcurge 150 de pagini în trei zile.
Întoarsă în dormitor, îndreaptă pernele, se așază în pat, își ia sacoșa de unde scoate „La umbra fetelor în floare.” În clipa aceea, îi scapă un oftat lung de plăcere.
Citind aceste pagini, s-a întâmplat ceva puțin magic care, pentru prima dată, a făcut-o să creadă că romanele ar putea fi mai bune decât viața.
Marcel nu are egal în a-și îmbărbăta cititorul părăsit.
Ilustrație Marcel Proust (credit foto: Pinterest)
De ce mi-a plăcut „Clara citește Proust”:
• Este o carte despre puterea lecturii. Romanul este un omagiu cărților, dar mai presus de toate este un omagiu adus lui Proust.
• Să citești Proust poate fi chinuitor, dar dacă perseverezi o lume la care puțini au acces ți se dezvăluie. Cine se împrietenește cu Proust, îl va purta în suflet întreaga viață. Iar când lumea reală se clătina e suficient să deschizi „În căutarea timpului pierdut ” – o carte scrisă în singurătate care alungă singurătatea – și simți cum prinzi curaj.
• Suntem programați să credem că doar ambiția contează. Acum când totul se uzează moral atât de rapid, când răbdarea este limitată, în compania romanul lui Stephane Carlier, cititorul capătă o altă perspectivă asupra renunțării. Uneori, în viața marile și profundele schimbări vin și de la acțiuni cu impact mic, ignorate de cei din jur.
• Este o carte care te îndeamnă să nu abandonezi, nici pasiunile și nici curajul de a trăi altfel. Nu contează că preferi Proust, Dostoievski sau oricare alt autor pus la index de dictatura cărților care promovează nimicul. Hitler și acoliții lui ardeau marile cărți. Astăzi există o altă modalitate, mai puțin malefică, de a ignora marii autori, dar la fel de periculoasă pentru creierele tinere. Se numește ignoranță.
Închei acest articol povestind despre întâlnirea mea cu Proust. Fără prea multe detalii pentru a nu transforma această recenzie în Emilia citește Proust (citit integral în pandemie) în loc de „Clara citește Proust”. Curioșii pot găsi pe Instagram un hastag dedicat lui Proust (aici) și pe Facebook (aici).
Țin să vă avertizez că este o recenzie nesimțit de subiectivă. Am o pasiune smintită pentru Proust, motiv pentru care m-am regăsit în multe dintre trăirile Clarei. Spre deosebire de ea, nu pot spune că Proust mi-a schimbat viața, dar cu siguranță mi-a salvat-o. Fac insulină de peste 27 de ani. Când a debutat pandemia, de fiecare dată când deschideam televizorul sau intram pe conturile mele de Social Media, pe lista decedaților, invariabil, primele locuri erau deținute de diabetici. Proust a apărut în viața mea în momentul în care panica cucerea și ultima redută a rațiunii. Sensibilul Marcel nu a eradicat virusul, dar i-a anihilat (în cazul meu) forța. Așa că, timp de 8 luni cât Emilia a citit Proust, virusul malefic a făcut anticameră, încercând fără succes, să se infiltreze în viața ei.
Nu a reușit, dovada că astăzi, scrie acest articol-omagiu pentru Marcel Proust, omul care a excelat, ca nimeni altul, în arta de a transforma fragilitatea în putere.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebooka blogului sau pe contul meu de Instagram.
Dacă vezi ,,Câine negru, porumbel rătăcitor”într-o librărie, ești tentat să spui, din cauza mărimii, că nu are stofă de roman spectaculos. Iar dacă îl răsfoiești superficial și vezi că răul își face de cap, jucându-se cu destinele personajelor, iar dreptatea și lumina sunt pilde vechi de care nimănui nu-i mai pasă, ești tentat să îl ignori și să treci mai departe. Nu face asta, cititorule!
La început, nu am rezonat deloc cu unele dintre personajele construite de Radu Găvan, în schimb, pe măsură ce avansam cu lectura, am realizat că îmi place teribil modul în care scrie.
,,Câine negru, porumbel rătăcitor” este un roman despre lupta dintre bine și rău, dintr-un loc uitat de lume „un orășel liniștit unde oamenii zâmbesc și nimeni nu se grăbește.” Într-o zi, când o fată este ucisă, banalul cotidian se transformă în infern.
„era o persoană creativă, ceva atât de rar în ziua de azi, când toți copiază de la unul și de la altul. Trăim într-o lume plină de vulgaritate, nu credeți? Atât de vulgară și superficială, încât mi se face silă doar când mă gândesc la asta. Dar ea nu era așa, nici vorbă. Era o făptură plină de compasiune și dorința de cunoaștere. Vă dați seama, conducea în fiecare zi o oră dus și una la întors ca să participe la cursurile de la universitate. Așa ceva nu e la îndemâna oricui. O priveam în timpul cursului și părea așa singură în marea aia de studenți, singură și strălucitoare, ca o lebădă plutind pe un lac negru printre broaște urâte și zgomotoase. Era o ființă plină de grație, supraviețuit cumva într-o lume dizgrațioasă.”
Cine a ucis-o pe Clara? Dar pe David? Există un criminal sau sunt mai mulți? De ce mărturiile martorilor și suspecților sunt atât de diferite? De ce copiii sunt doar victime, nu și parteneri de dialog? Ca să nu vă stric plăcerea lecturii, povestind romanul, prefer să mă axez pe scriitura autorului.
Construcția romanului ,,Câine negru, porumbel rătăcitor” este o provocare. Autorul se joacă cu mintea cititorului. Deși scris într-un limbaj abordabil, dacă tratezi textul prea sumar, poți pierde mesajul cărții. Întâmplările și scenele de o cruzime revoltătoare par să dețină controlul. În realitate, sensul este camuflat subtil în fraze de o sensibilitate tulburătoare care transmit că imperiul răului se bazează pe forță, nu pe putere. Forța distruge. Puterea clădește.
„Câine negru, porumbel rătăcitor” m-a făcut să mă sufoc de indignare la paginile bogat asezonate cu trivialități, pentru ca apoi, să rămân mută de admirație citind povestea vântului, ploii, lunii, lacului, scândurii, mesei de la morgă, ciotului de cretă etc. În mărturiile lor am descoperit atâta umanitate, încât am ajuns să mă întreb dacă lumea asta nu este complet întoarsă pe dos. În cartea lui Radu Găvan, natura și lucrurile simt, pe când oamenii au pierdut acest dat.
„Răul își desface aripile ca un fluture negru și atingerea lui lasă urme ce nu vor dispărea.”
Dacă personajele cărții te coboară în infern, Radu Găvan, printr-o scriitură de o sensibilitate rară (în special, capitolele 71 și 74), te ghidează să privești spre cer. Pentru cititor, este un roman greu de dus emoțional, dar în același timp, călăuzit de un porumbel rătăcitor, este o poveste care îl va bântui multă vreme.
De ce reușește răul să domine? Pentru că un martor, care de 3 ori ar fi avut ocazia să stopeze răul, a tăcut. Pentru că adulții nu mai înțeleg limbajul copiilor. Pentru că cine ar fi trebuit să descopere criminalul, a ignorat desenul Clarei. Pentru că în instituțiile statului se petrec abuzuri la fel de abominabile ca în lumea interlopă. Pentru ca societatea preferă să judece victimele și să le învinovățească. Pentru că diavolul este respectat. Pentru că în viața reală nu exista porumbel rătăcitor care să indice criminalul, violatorul sau manipulatorul. Pentru că răul seduce și binele plictisește.
Credit foto – Karmen Florea
,,Câine negru, porumbel rătăcitor” este un roman rafinat, deși personajele cărții aparțin lumii interlope, iar scriitura abundă în scene violente, sex și expresii triviale. Marea artă a lui Radu Găvan constă în alternanța dintre răul absolut și binele diafan, dintre fragmentele de o vulgaritate șocantă, care insultă urechea cititorului, și pagini de o sensibilitate care te fac să lăcrimezi de prea mult frumos.
Citate care mi-au plăcut:
„Apoi a venit noaptea și ploaia a spălat trotuarul, și o dată cu desenul s-au pierdut și bărbatul și femeia, și viața a părăsit casa, și stelele cerul.”
„Din întuneric, trecutul spune o poveste:
În adâncimea nopții, în abisul minții, ca o pădure neagră, printre arborii contorsionați, printre umbrele fără nume și fiarele fără formă, un suflet slab s-a rătăcit și acum se ascunde, așteptând din noaptea fără de sfârșit să își găsească o scăpare, alergând prin întuneric, degetele o rază să întâlnească, să o prindă ca pe o sfoară și urmând lumina, din noaptea fără de sfârșit o scăpare să își găsească.
Dar o umbră printre umbre, acoperind tot, sufocând lumina, spulberând lumina, o umbră între umbre se înalță între sufletul plăpând și sclipirea de o clipă, ca un munte, ca un zid nesfârșit, un bărbat înalt, cu râs hain și ochii reci, șoptindu-i spaimele în noapte, un păpușar din cel mai hâd coșmar, spiritul îi frânge.”
„Am știut-o, da, dar ce puteam face? Eu observ și uneori pot scoate arborii din rădăcini, pot dărâma case și pot asmuți valurile, dar atunci nu aveam ce face.”
„Fata lumina grota aia nenorocită și ne făcea pe mine și pe Leo mai buni. Scotea divinul din noi la iveală sau ceva de genu’.”
„M-au dus într-o cameră cu tot felul de aparate și o tipă drăguță în halat alb și-a pus niște mănuși de cauciuc și m-a pus sub un soi de lupă, apoi a luat o pensetă și m-a pipăit de zici că se îndrăgostise de mine. Apoi mi-a dat cu un soi de pudră de îmi venea să strănut non stop și a plecat. S-a întors cu Miss Tutungerie și a spus că eu eram arma crimei. Mare descoperire, ce să spun!”
„Ideea sinuciderii, spune bărbatul, e ca un vânt răcoros într-o după-amiază înăbușitoare de vară.”
Cu doamna Luiza Penescu, directorul Grupului Editorial Corint (vezi aici) m-am întâlnit la sediul editurii. Încăperea în care i-am luat interviul m-a dus cu gândul la o lume dispărută. Și totuși, în acest loc, m-am simțit mult mai în largul meu decât în lumea noastră unde, în ultima vreme, ne rătăcim reperele tot mai des. Mașina de scris, obiectele patinate desprinse parcă din poveștile „istoriei cu blazon”, fotografiile din Belle Epoque cu familia regală, tihna ceaiului mă transpuneau într-un timp unde arta conversației nu murise. Un timp în care oamenii știau să asculte, un timp în care interlocutorul era tratat cu toată considerația, un timp în care politețea nu era doar un cuvant în dicționar. Până și marketingul în biroul doamnei Penescu se metamorfozează în diplomație. Nu știu dacă a fost întâmplare sau a fost ceva premeditat, dar vestimentația Luizei Pensecu se integra perfect cu spațiul în care se desfășura interviul. Deloc ostentativă, dar cu detalii care îți tăiau răsuflarea. Unduirile în care cădeau volanele cămășii, prețiozitatea mătasei și dantelei îmi captau nepermis de mult atenția. Obiectivitea mea era amenințata serios de detalii estetice. Luiza Penescu mică, fragilă, amabilă, expansivă este un partener puternic într-o negociere. Altfel, cu siguranță, nu ar fi rezistat, atâta vreme, într-o industrie care a răpus mulți bărbați.
Lovitura de grație mă aștepta la final. Odată conversația încheiată, m-am ridicat și îndreptându-mă spre ieșire am văzut, în biblioteca de lângă ușă, seria „În căutarea timpului pierdut” (un titlu mai vechi al editurii). Îmi amintesc că am spus: Wow, am luat un interviu vegheată de Proust! Pentru cei care nu știu, sunt o admiratoare înfocată Proust #iloveproust – Facebook aici și Instagram aici.
Emilia Chebac: Care este povestea din spatele numelui Corint?
Luiza Penescu: Am ales un nume cu rezonanță culturală. Să amintească despre vechi civilizații, istorie și spiritualitate. S-a întâmplat în 1994. Eram la început și nimeni nu auzise de editura noastră. Ideea a fost ca numele editurii să fie atât de cunoscut, încât oamenii să trăiască cu impresia că știu de Corint. Că au auzit în clasa a V-a, când au învățat istoria antică sau au auzit de editură, nu conta. Important era să fie un nume familiar.
Emilia Chebac: Cum a fost începutul?
Luiza Penescu: La începutul anilor ’90, când am pornit în acestă aventură, nu ne gândeam că vom ajunge aici. În primii 10 ani, nu am avut nici o zi de concediu. Nici măcar un weekend. N-am simțit nevoia, dar nici nu-mi permiteam să neglijez editura. Erau atât de multe de făcut încât nu mai exista loc pentru vacanță. În această perioadă, am făcut toate greșelile posibile pe care le poate face un editor (antreprenor), dar așa m-am călit. Apoi lucrurile au început să se așeze. Interesant este că nu am abandonat, m-am încăpățânat și am continuat.
Emilia Chebac: O greșeală memorabilă? Luiza Penescu: În timp ce aveam credite, am făcut cărți care nu se vindeau.
Emilia Chebac: Am aflat că aveți o destinație preferată de vacanță? De unde atașamentul acesta pentru Italia ?
Luiza Penescu: În Italia am un sentiment de acasă. Un acasă, într-un loc mai nobil, unde limba este melodioasă, arhitectura armonioasă, doamnele sunt cochete, poarta blănuri și sunt coafate. În Italia încă mai vezi doamne în vârsta care se respectă. E o plăcere să le privești. Dacă adăugam mâncărurile savuroase, clima blândă, muzica italiană, filmele italiene din anii ’60 nu poți să nu iubești Italia. Din dragoste pentru Italia învăț limba italiană.
Emilia Chebac: Aveți un târg de carte (din străinătate) preferat?
Luiza Penescu: Cel de literatură pentru copii de la Bologna, unde particip negreșit an de an. Apoi cel de la Frankfurt unde participă colegii mei. În urmă cu 20 de ani, când am ajuns pentru prima dată la târgul de la Bologna, am descoperit o atmosferă efervescentă cu standuri interesante și atractive. Pentru că era dedicat copiilor, ofereau adevărate spectacol de culoare și muzică, care introduceau o atmosferă de basm. Este un târg pentru editori nu pentre publicul larg.
Emilia Chebac: Care este diferența între un târg pentru editori și un târg pentru publicul larg (Gaudeaumus/Bookfest)?
Luiza Penescu: Editurile mari propun titluri noi, iar editurile mai mici aleg și cumpăra titluri pe care ulterior le publică. Dacă un titlu este solicitat, de mai multe edituri din țări diferite, se organizează o licitație și câștigă cel care ofera mai mult.
Emilia Chebac: Ce schimbări a generat pandemia în industria cărții?
Luiza Penescu: În pandemie au apărut târgurile online. Editurile mari se întâlnesc în online cu editurile interesate și își expun marfa. Deși au revenit târgurile în format fizic, onlineul câștigă tot mai mult teren. Se pierde astfel spectacolul creat de un târg clasic vechi de sute de ani. Prefer târgul clasic, dar tendința se îndreaptă spre târgurile online, din lipsă de timp și costuri mai mici. Nu doar noi, ci întraga societate se duce către online.
Emilia Chebac: Ce vă inspiră?
Luiza Penescu: Ești la restaurant și îți vine o idee. Ești în vacanță și ceva te inspira. Cu cât vezi mai mult, afli mai mult, știi mai mult, citești mai mult, ideile curg.
Emilia Chebac: Cum o puneți în practică?
Luiza Penescu: Vin cu ideea la editură și o expun. Uneori colegii spun „Ce prostie!” și este respinsă, alteori este acceptată. Una moare în fașă în timp ce alta generează idei.
Emilia Chebac: Care este, după părerea dumneavostră, cea mai importantă meserie?
Luiza Penescu: Cea de dascal. Dascălii cu vocație crează caractere, schimbă destine și înalță oameni. Oamenii la rândul lor schimba comunitatea. Părinții mei au fost astfel de profesori.
Emilia Chebac: Fiul dvs., Maxim are un nume rar? Cum l-ați ales?
Luiza Penescu: Eram dornică să-i pun un nume cu rezonață franțuzească. Iubesc limba italiană și Italia, dar și tot ce are legătură cu latinitatea. Numele se întâlnește și la ruși, dar eu îl asociez cu Franța. Inițial, am vrut să-i pun Alain, dar m-am razgândit și Alain s-a metamorfozat în Maxim.
Emilia Chebac: Care este experiența editurii Corint cu autorii români?
Luiza Penescu: Literatura română este gustată de public. În prezent, există o deschidere mult mai mare decât în anii ’90. Dar se întâmpla mai rar să avem autori români contemporani care să-i capteze pe cititori în adevăratul sens al cuvântului.
Emilia Chebac: Multe persoane (observ la urmăritorii mei pe instagram), când vorbesc despre clasici, fac trimitere la colecția Corint „Clasici ai literaturii”. Ce ne puteți spune despre colecție?
Luiza Penescu: În ultimul an am pus, mai mult decât în anii precedenți, lupa pe această colecție. Coordonatoarea colecției, Iulia Cristiana Stan este foarte implicată în acest proiect. Ne-am îndreptat atenția și asupra titlurilor cu copyright, nu doar asupra celor ieșite de sub copyright. Preferăm traducători consacrați pe care îi alegem cu mare grijă. La titurile clasice (libere de copyright) mereu vor exista mai multe variante de traduceri.
Emilia Chebac: Când o carte este liberă de copyright?
Luiza Penescu: Când au trecut 70 de ani de la moartea autorului. După ce a trecut această perioadă cartea intră în patrimoniul cultural universal.
Emilia Chebac: Bestseller vs carte care nu s-a vândut?
Luiza Penescu: Bestsellere sunt multe, dar o să menționez două titluri apărute recent. Sissi (o găsiți aici), am reeditat-o de curând, susținută și de filmul care circula pe Netflix, apoi Genghis-Han (o găsiți aici).
Două cărți pe care publicul nu le-a primit bine: „Detectivii salbatici” și „Convorbiri telefonice” de Roberto Bolaño. Am fost tare bucuroși și mândri să publicăm pe acest pe autor chilian, comparat cu Borges și Cortázar, dar care, din păcate, nu s-a vândut deloc.
Emilia Chebac: În ce perioadă v-ar fi plăcut să trăiți?
Luiza Penescu: Mă văd trăind în jurul anului 1900, plus/minus, undeva în Europa, chiar și în România. Încă din copilarie am fost atrasă de acestă perioadă.
Dintre doamnele rafinate ale epoci aș menționa pe Regina Maria și Simona Lahovary. În colecția „Istorie cu blazon” au apărut jurnalele acestor femei remarcabile. Găsiți jurnalele aici și aici.
Emilia Chebac: Ce vă doriți de la cărțile Corint? Să inspire sau să influențeze? Luiza Penescu: Și una și alta.
Emilia Chebac: O întâmplare când ați palpitat împreună cu cartea? Ceva gen „agonie și extaz”.
Luiza Penescu: Îmi aduc aminte de primele manuale. Era prin 1997-1998. Când ne spuneau tipografii: „La noapte, la 3:00, să fiți aici că bag coala A4 fața a II-a.”, la 3:00 noaptea eram în tipografie. Atunci așa se făcea, din ochi. Ne uitam și-i spunem: mai mult roșu, mai mult galben. Acum tehnica a avansat. Nu mai merge nimeni, în toiul nopții, la tipografie când intră coala (râde). E drept, era un efort foarte mare, dar era și foarte frumos pentru că palpitai împreună cu cartea. Apoi, când ieșea pe piața și avea succes, simțeai că acolo unde ai pus suflet și răsplata era pe măsură. Profesorii ne transmiteau: „Manualele Corint sunt deosebite!” Atunci, era o modă să lucrezi după manuale Corint.
Cu 10 ani în urmă, când cumpăram cărți publicate de editura Corint, nu mi-aș fi imaginat niciodată că, într-o zi, mă voi întâlni cu doamna Luiza Penescu pentru interviu. Din dragoste pentru cărțile care m-au alinat, format, inspirat și influențat (și una și alta, nu?) vin cu un fina atipic.
Dacă aș deschide „Sertarele cu secrete” (o găsiți aici) și aș răsfoi jurnalele din adolescență, voi realiza că, în continuare, mă lovesc de aceeași dilemă: „Anna Krennina” (o găsiți aici) sau „Doamna Bovary”(o găsiți aici)? Toată viața mea am pendulat între cele două personaje. Uneori o trădez pe Anna cu Emma, alteori alegerea mea se îndreaptă către Emma. Totuși, Anna în rochia neagră, pe care o poartă la serata familiei Scerbatki, rămâne, în continuare, o rivală de temut.
„Această dragoste care ne leagă” (o găsiți aici), o conexiune durabilă între mine și cărțile Editurii Corint, are nevoie de o clarificare. La început, a fost colecția „Istorie cu balzon”, din dorința de afla cât mai mult despre un trecut confiscat necruțător de istorie. Apoi, când foamea mea de informații s-a mai potolit, am avut ochi și pentru colecția „Clasici ai literaturii”. Acum, recitind clasicii cu ochii maturității, nu pot să nu mă întreb, oare ce înțelegeam la 17-18 de ani din „Razboi și Pace” (o găsiți aici) sau „Frații Karamazov” (o găsiți aici)?
Cărțile Corint m-au însoțit și în călătorii. Am plecat la Geneva pe urmele lui „Sissi” și am intrat cu evlavie la Pelișor, în camera de aur, țînând strâns în maini „Însemnări din ultima parte a vieții”
„Cuptoarele morții” (o găsiți aici) este, pentru mine, o carte cu poveste. Pe la 16 ani am citit cartea unei supraviețuitoare de la Auschwitz. Mi-a rămas un minte întroducerea „Mea culpa… Mea maxima culpa.” și surprinzător de multe detalii. Cartea a dispărut din biblioteca părinților, probabil împrumutată. În timp, am uitat numele cărții, al autoarei, dar nu și mesajul. Ca să mă consolez de pierderea ei, m-am convins că, doar imaginația de adolescentă exaltată, i-a ridicat nepermis cota. Am pierdut-o din vedere până, într-o zi, când am redescoperit-o într-o librarie. Aveam în față ochilor, cartea dispărută din biblioteca părinților, dar niciodată uitată. Se numește „Cuptoarele morții”. Titlul vechi era „Cuptoarele lui Hitler”.
Stelian Tănase și Ana Antonescu (coordonatoarea colecției Corint Fiction) la clubul de lectură „Emilia, cărți&cafea” (foto credit: Emilia Nicolae)
Ultimul titlu citit este „Negustorul de antichități” (o găsiți aici) din colecția Corint Fiction. Povestea lui Candid Ițescu m-a convins atât de mult, încât am pus romanul, la ediția din luna aprilie, a clubul de lectură pe care îl moderez.
Ediția 40 a clubului de lectură „Emilia, cărți&cafea” (foto credit: Emilia Nicolae)
„Portofoliul fugii” este povestea lui Varian Fry și a rețelei lui marsilieze. A rămas în istorie drept omul care a reușit să-i scoată din Franța ocupată pe: Hannah Arendt, Victor Brauner, André Breton, Marc Chagall, Marcel Duchamp, Max Ernst, Lion Feuchtwanger, Franz Werfel, Alma Mahler-Gropius-Werfel, Golo Mann, Victor Serge, Valeriu Marcu etc.
Varian Fry s-a născut la New York într-o familie înstărită. Elev strălucit, termină limbi clasice la Harvard și ajunge un jurnalist de succes.
În 1935 aflat la Berlin, în calitate de corespondent pentru un ziar american, face „cunoștință” cu fața adevărată a nazismului.
În 1940, când se înființează asociația „Comitetul de Intervenție de Urgență”, americanul dichisit și fără grija zilei de mâine, pleacă în misiune în Franța – Marsilia – unde devine organizatorul unei rețele de salvare a refugiaților.
Are ca asociați pe:
• Mary Jayne Gold,
• Raymond Couraud, poreclit Killer,
• Charles Fawsett,
• viceconsulul Hiram Bingham.
• Miriam Davenport
• Alfred Barr
• Din echipa lui Fry a făcut parte și un român – Marcel Verzeanu.
Împreună au salvat peste 2500 refugiați evrei și luptători antinaziști.
Rețeaua lui Fry nu avea cum să nu atragă atenția. În sept. 1941, cu acordul tacit al autorităților americane, este expulzat. Rețeaua își va continua activitatea în clandestinitate.
Marginalizat, la întoarcerea în Statele Unite, cu cariera în declin, sfârșește ca profesor de latină undeva la țară. Omul care s-a luptat să salveze lumea, moare, abandonat, în 1967, la 59 de ani în urma unei hemoragii cerebrale.
În ultima parte a vieții, F. s-a confruntat cu tulburări emoționale care au dus în cele din urmă la depresie maniacală.
Cartea Juliei Oringger se centrează doar pe misiunea lui Fry în Franța, adică salvarea evreilor din Marsilia. Deși multe dintre personaje au existat în realitate Julie Oringger scrie un roma de ficțiune.
Nu poți să nu te întrebi: oare de ce un om înstărit, aparținând minorității WASP, a rezonat atât de intens cu situația refugiaților din Europa?
Răspunsul îl găsiți în carte. Recomand să citiți „Portofoliul fugii” împreună cu „Călătoria lui Walter Benjamin” – Jay Parini. Walter Benjamin este un personaj care apare în „Portofoliul fugii”.
Credit foto: Instagram Emilia Chebac
Voi modera romanul „Portofoliul fugii” joi, 22.06.2023 la clubul de lectură #emiliacarticafea
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Am intenționat să fac o recenzie cărții lui Colm Tóibín, dar am sfârșit cu un elogiu pentru Thomas Mann.
Ca să vă faceți o idee despre Magicianul lui Colm Tóibín (care este biografia ficțională a lui Thomas Mann) cred că cea mai potrivită prezentare pentru acest roman tulburător ar fi cam așa:
Putea să se mulțumească cu o existență confortabilă burgheză, dar Thomas Mann a ales să-și dedice viața scrisului. Un drum anevoios pe care puțini au tăria să-l ducă până la căpăt.
Putea să viziteze nepăsător mozaicul cu Nilul, dar Thomas Mann „cu ochii ațintiți asupra Nilului ” a vizualizat romanul – Casa Buddenbrook.
Putea să păstreze tăcerea asupra unui aspect al intimității sale, dar Thomas Mann a ales să se deconspire într-o carte. L-a creat pe Hanno, o prelungire a personalității sale, și Hanno avea să rămână pentru cei apropiați.
Putea să se laude cu succesul primei cărți, dar Thomas Mann a realizat că „succesul cărții îi masca eșecul în alte privințe” și a continuat.
Putea să strălucească în saloanele privilegiaților vremii, dar Thomas Mann a preferat elita marii literaturii.
Putea să fie unul din marea de turiști care vizita anual Veneția, dar Thomas Mann a ales orașul ca fundal pentru o povestire inspirată de Mahler – „Moarte la Veneția”
Putea, odată ce a atins celebritatea, să se bucure de roadele ei, dar Thomas Mann a devenit finanțatorul unei familie cu multe probleme, care în loc de recunoștință îl critica constant.
Putea să se dezică de fratele mai mare care nu i-a iertat niciodată celebritatea, dar Thomas Mann a făcut tot ce i-a stat în putință ca să-l scape din Franța ocupată de naziști.
Putea multe pentru că s-a născut un om cu resurse, s-a căsătorit cu o femeie foarte bogată și a câștigat enorm din vânzarea cărților, dar Thomas Mann a ales Golgota scrisului.
Putea multe, dar nu a vrut. Stii de ce? Pentru că undeva, cândva, în loc de o existență confortabilă, dar plicticoasă, Thomas Mann a ales, prin cărțile sale, să fie magician.
• Ianuarie: „Între două lumi”– Suleika Jaouad.
• Februarie: „Memoriile lui Hadrian”– Marguerite Yourcenar.
• Martie: „Jurnalul unei fete greu de mulțumit”– Jeni Acterian
• Aprilie: „Între două fronturi” – Oana David
• Mai: „Cele patru oglinzi ale adevărului”– Ana – Maria Negrilă
• Iunie: „Prietenul visătorilor și al învinșilor”– Andrei Crăciun,
Pentru prima dată, am pus la club o carte cu care nu am rezonat. Am sperat că, auzind și alte păreri, o să-mi revizuiesc sentimentele. Dar la finalul ediției, jurnalul adolescentei sclipitoare care îl citea pe Proust și veșnic plictisite, tot nu s-a dovedit pe gustul meu.
Pe 30 iunie 1940 Jeni Acterian scria în jurnal „m-am plictisit teribil”. O admir pentru această detașare, dar nu pot să nu o condamn ca româncă. Cu două zile înainte de marea plictiseala a lui Jeni, pe 28 iunie 1940, România cedase Basarabia și Bucovina de nord rușilor. Probabil, nu sunt suficient de sofisticată ca să o înțeleg pe Jeni, dar empatizez, cu siguranță, cu atitudinea românilor din fotografiile vremii.
Las o lista cu alte evenimentele pe care J.A. le-a ignorat în jurnal:
• 27 noiembrie 1940 asasinarea lui Nicolae Iorga
• 27-30 iunie 1941 Pogromul de la Iasi
• Bombardamentul de la 4 aprilie 1944
• 23 august 1944 Lovitura de palat
• 28 august 1944 intrarea rușilor în BucureȘti
• 14 iulie 1947 înscenarea de la Tămădau
• 19-21 noiembrie 1947 fraudarea alegerilor de catre comuniști
• 30 decembrie 1947 abdicarea Regelui
Oana David (găsiți aiciinterviul pe care i l-am luat autoarei)
Credit foto: Emilia Nicolae
Ana-Maria Negrilă (găsiți aici interviul pe care i l-am luat autoarei) a participat la club nu doar în calitate de autoare ci și ca cititoare. Ulterior a postat pe site-ul personal unul dintre cele mai frumoase texte despre atmosferă și oamenii întâlniți la clubul de lectură „Emilia, cărți&cafea”
Să ne inspiram de la regina Maria (găsiți aici reel)
Toată lumea vorbește despre calitățile, arborele genealogic impresionant, viziunea politică și generozitatea Reginei Maria. Prea puțini însă amintesc de rolul pe care l-a jucat România în destinul reginei.
Dacă noi am avut noroc cu Regina Maria, ei bine, și Regina Maria a avut noroc cu noi.Țara asta atât de disprețuită i-a oferit posibilitatea să-și dezvolte potențialul. Dacă s-ar fi căsătorit cu prințul unui regat puternic (George V) ar fi devenit regina unei țări cu monarhie conservatoare unde totul mergea ceas. Probabil rolul ei s-ar fi limitat la moștenitori, gale de binefacere, evenimente culturale și ar fi strălucit în saloanele din toată Europa.
România i-a oferit șansa să se înalțe politic. Împreună cu Brătianu și Regele Ferdinand au înfăptuit Romania Mare. Regina unui stat mic a impresionat lumea întreagă prin excelentele abilități de negociator. Fără Regina Maria nu ar fi existat România Mare, dar nici Regina Maria nu ar fi existat fără România.
Dacă ea ne-a iubit, mă gândesc că poate n-ar strica să ne vedem și noi (ca nație) mai des calitățile nu doar defectele. Să le vedem și să le folosim.
Pe mine una mă apucă urticaria când aud „Noi romanii …” și încep insultele. Suntem o țară ca toate țările. Cu bune și rele. Istoria noastră a avut parte de trădări, ne-am disprețuit eroii naționali, dar am avut și momente remarcabile în care ne-au spălat din păcatele.
În anul 2022 am revenit la edițiile offline. De aceea, am rugat, oameni de vârste diferite, de pe plarforme diferite să-mi răspundă la o un chestionar.
Ce vă deranjează cel mai tare la un club de carte?
A. o persoană care monopolizează discuția
B. o opinie prea vocală
C. o persoană care nu vorbește niciodată
D. o persoană care, indiferent de subiectul cărții, conduce discuția spre viața personală
Varianta A a fost aleasă în proporție covârșitoare. Din experiență, pot spune că dacă un/o participant/ă în loc de 20 de cuvinte, vorbeste despre personajul principal/ carte, în 20 de minute inevitabil va amesteca opinii depre ce a citit cu propriile prejudecați& viața personală. Dacă pe scenă monologul poate fi interesant, la un eveniment, care dureaza 1:45 – 2:00 ore, unde fiecare participant vrea să-și spună părerea, plictisește.
La ediția cu „Jurnalele pariziene” am pus o întrebare: Cu ce floare l-ați asocia pe Ernst Jünger? Eu alesesem floarea de colț. Rară și rezistentă ca el.
Spre surpriza mea (fară să-mi cunoască opțiunea, eu o spun mereu la final) toată lumea a răspuns floarea de colț. Nu mi-a venit să cred. A fost unul din momentele acelea rare când am realizat că un mare autor poate „manipula” frumos cititorii.
Recenzia aici.
Cât de ușor putem uita de toleranță
La ediția din octombrie, pentru prima dată, n-am vrut să mai mediez disputele. Din contra, am aruncat voit o afirmație incendiară, iar apoi i-am invitat să o comenteze. A fost instructiv să-i observ pe cei care au combătut, cu eleganță, afirmația mea fără să se dezică de propriile opinii. A fost însă un șoc să aud replicile celor care au migrat de la toleranță spre intoleranță.
La final am punctat că a fost o simulare (nu o dispută reală) pentru a evidenția cât de ușor se poate aluneca spre extremism.
După o ediție incendiară a urmat o ediție de excepție
La ediția din noiembrie a fost ceva în aer. Poate se simțeau sărbătorile, poate eu am reușit să-i fac pe participanți să se deschidă. I-am văzut mai dispuși (ca niciodată) să vorbească despre ce au simțit (legat de carte) în loc să facă paradă de cunoștințe. Poate participantele noi care au venit cu un aer proaspăt, poate L. care aseară a fost sclipitoare, poate A.M. care mereu ne uimește cu o poveste inedită, poate E. care nu ne-a lăsat să ratăm poza de final, poate D&S mari admiratori Sebastian.
Habar nu aveam atunci că printre noii înscriși se afla și Omul-Lumină (cum îmi place să o numesc pe L). O persoana pe care o prețuiesc nespus.
Credit foto: Emilia Nicolae
Daca e decembrie e Secret Santa – găsiți reel aici,
Să moderezi un club de carte singură e uneori solicitant, dar și provocator. 2022 a fost un an furtunos, dar care s-a încheiat minunat. Ca moderator sunt mai degrabă genul impresionat de șoapte decât de strigăte. Admir oamenii care își apără ferm, dar cu diplomație opiniile. Să ai măsură într-o perioada în care urlatul a devenit sport național spune ceva despre tine. Astfel de oameni sunt favoriții mei.
Cartea preferată (votata de participanți) a anului 2022 la clubul de carte #emiliacarticafea a fost
„Jurnalul” lui Mihail Sebastian. Cum am citit eu jurnalul vedeți aici.
Locul unde ne întâlnim să dezbatem cărțile este Seneca Anticafe. Cum arata puteți vedea aici.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
La început, n-am vrut să aud de „Jurnalul lui 66”. Cunosc sistemul medical din România. Fac insulină de 27 de ani și consideram că îmi este deajuns suferința&neputință mea. Ce rost avea să mai deschid o altă cutie a Pandorei?
Am realizat, apoi, că protejându-mă astfel (egoist) făceam front comun cu Răul din cartea Alexandrei: cu personalul medical lipsit de empatie, cu politicienii corupți, cu toți cei care călcau în picioare suferință persoanelor rănite în incendiul din Colectiv.
În jurnalul său, o radiografie a suferinței, Alexandra face mărturisiri asemenea supraviețuitorilor Holocaustului. Fără detalii înfiorătoare (pentru a menaja pe cei care nu au trăit experiențe extreme), fără răzbunare și fără ură. Spune Adevărul cu măsură.
În noaptea în care a ars Alexandra Furnea scăpase din Infern. Trăia, dar Golgota ei nu se sfârșise. Continuă în „spitalul nevindecării” unde începe lupta ei (de supraviețuire) cu un sistem care declara „Avem tot ce ne trebuie”.
Totul era sub „control”, dar rănile Alexandrei se contaminau cu bacterii, trupul ei ceda și emoțional se prăbușea. Doar sufletul, în care credința nu se stinsese, mai pâlpăia. Vezi relația Alexandrei cu Divinitatea.
Apare și Diavolul În jurnal. Las aici niște reprezentanți de top:
• Dormiți bine domnule profesor X ?
• Dar tu care ai etichetat unui om ars drept monstru?
• Dar tu, asistenta, care ai țipat la o pacientă care agoniza de durere „te p… pe tine ca o nesimțită”
• Dar tu, vedeta, care te folosești fără jenă de suferința Alexandrei ca să câștigi capital de imagine.
• Dar voi, preoți nepăsători, care ați uitat ce înseamnă alinarea.
• Și voi toți cei care zilnic îi spuneați că e mofturoasă, sensibilă, că nu știe să râdă și că nu se vindecă din vina ei.
Cât poți sa reziști în astfel de condiții? Normal că a urmat căderea. Apoi a ajuns în Germania. Acolo, unul dintre medicii care au tratat-o i-a spus „A fost o plăcere să te am ca pacientă. De fapt pe voi toți”.
După „Jurnalul lui 66”, nimeni, niciodată, nu va mai putea estompa adevărul despre persoanele rănite în incendiul din clubul Colectiv.
• Dacă nu aș fi sedusă de copertele frumoase, cu siguranță, m-ar fi atras titlul „Dante Enigma”
• Dacă nu aș fi pasionată de Evul Mediu, cu siguranță, aș fi ales cartea pentru documentarea de excepție a autorului. (vezi dedicația)
• Dacă nu aș fi iubit poezia medievală, cu siguranță, aș fi dorit să aflu cum se trăia în timpul lui Dante.
• Dacă nu m-aș fi desprins de curând din lumea Eneidei, cu siguranță, aș fi dorit să o întâlnesc – prin Matteo Strukul – în lumea lui Dante.
• Dacă nu aș fi adorat poemele lui Homer, cu siguranță, prin visul lui Dante (cu Homer) tot aș fi ajuns să citesc Illiada&Odysseia.
• Dacă nu aș avea o slăbiciune pentru scriitorii cu boli cronice (Proust-astm, Dostoievski, Flaubert-epilepsie), cu siguranță, după „Dante Enigma” m-aș fi aplecat cu mai multă atenție asupra operei lor. (Dante suferea de epilepsie).
• Dacă nu aș fi știut cât de puternice erau femeile Evului Mediu, aș afla prin personajul Gemmei, soția lui Dante, și cel al Capuanei de Panico.
• Dacă n-aș fi asociat barbații Evului Mediu cu onoarea și cavalerismul, aș fi descoperit prin contele Ugolino della Gherardesca cât prețuiește demnitatea (personajul meu preferat).
• Dacă n-aș prețui prietenia&devotamentul, aș fi învățat de la Gherardao Upezzinghi, cel mai luminos personaj al cărții, să cred.
Cartea este centrată pe bătălia de la Campaldino – un eveniment marcant al Evului Mediu italian – care a schimbat cursul istoriei, dar și al literaturii. Dante atât de pasionat de poezie și pictură (un domeniu familiar poetului, de aici prietenia cu Giotto imaginată de autor) este chemat să participe la un conflict în care nu se regăsea (înfruntarea dintre guelfi și ghibelini). Deși scăpa cu viața, experiența războiului lasă urme adânci. Va fi bântuit de coșmaruri pe care noi cititorii le regăsim în viziunile apocaliptice din Divina Comedie.
Londra 1941. O dactilografă este solicitată ca translator la o întrevedere dintre Churchill și De Gaulle. Rose nu și-a imaginat niciodată cum îi va schimba viața această întâlnire. Cum de știa o englezoaică atât de bine franceza vă las să aflați din roman. Tânăra fragilă, care părea că nu va face față provocărilor de zi cu zi, se va dovedi cea mai rezistentă psihic din grupul parașutat în Franța ocupată.
Alan Hlad prin Rose ne povestește despre operațiunea Jericho, despre arestarea, în 1942, a mii de evrei, luptele duse de Rezistența Franceză și despre dragostea în vreme de război.
Cartea este un omagiu adus femeilor și bărbaților curajoși din SOE și Rezistența Franceză. Este înspirată din realitate. În 1942, SOE a început să recruteze femei pentru misiunea de agent secret. Rose este un mix între: Pearl Witherington, Nancy Wake și Odette Sansom.
Lazare cel care îi fură inima Rosei are și el o poveste captivantă. Cultivat, cu moral de fier și curajos, deși fizic nu părea deloc genul capabil de fapte mărețe. Dar ura fața de naziști (găsiți în carte de ce) și forță dragostei dintre cei doi le vor da putere să reziste până la eliberarea Parisului. Cu ce preț o să descoperiți în roman.
Am rezonat cu povestea de dragoste. O iubire care nu abdică, o iubire care rezistă la orice, o iubire care luptă, o iubire care crede și o iubire care așteaptă. Dacă prima carte scrisă de A.H. „Lungul zbor spre casă” mi-a amintit ca sunt binecuvântată cu o prietenă unicorn, „Mesagerul secret al lui Churchill” mi-a amintit că iubirea din carte chiar există.
Din acest motiv e posibil să fiu subiectivă cu carțile lui A.H.
L: „Armata franceză m-a respins. Rezistența m-a primit”.
R: „Pot să mă dea afară, dacă vor, dar eu n-o să renunț niciodată.”
M-a impresionat: descrierea Parisul ocupat, arestarea evreilor (vezi razia Vel d’Hiv) și cartea pe care o citea Lazare ascuns în catacombele Parisului. Mi-a amintit ce rol terapeutic poate avea Proust. #iloveproust
R: Ce citești?
L: „În cautarea timpului pierdut” de Marcel Proust
R: E o carte buna?
L: Te inspiră.
Nu este o capodoperă, dar merită citită. Te convinge că adevărata iubire exista.
Am citit-o cu un nod în gat. Am plâns de bucurie, dar și de neputință. Puțini oameni (străini, dar și români) sunt dispuși să vadă dincolo de aparențe. Și mai puțini sunt înzestrați cu limpezime de vederi și empatie. Să descoperi România a fost&este un act de voință.
10 motive să citești „De la Rin la Dunăre și înapoi”:
• Ajunge în țara noastră în primăvara anului 1974, iar „din acel moment, nu am mai putut să mă despart de România”.
• „Câțiva colegi de liceu m-au declarat apt de balamuc când le-am povestit că vreau să urmeaz studiile de limbă și cultură română”
• În 1978 primește o bursă în cadrul acordului cultural între România și Olanda. O să vă distreze, dar și tulbure peripețiiile unui student străin în România lui Ceaușescu. Se îndrăgostește de Cornelia. Cea care îi va deveni ulterior soție, venise din U.S.A să studieze&cunoască țara în care s-a născut. Familia ei părăsise România după venirea comuniștilor (Cornelia avea atunci câteva luni).
• Apropo de Ceaușescu, nu ratați fragmentul cu Laura (fiica autorului). Încredibil cum reacționa micuța când auzea numele dictatorului.
• Țara fără libertate, în care se stătea cu orele la cozi, fără curent, fără apa caldă este înnobilată în ochii autorului prin oamenii pe care îi cunoaște: ospitalieri, primitori și curajoși. Vezi fragmentul: Doru și securitarea, tăierea porcului etc.
• Sunt multe pagini dedicate cărților. Literatura universală, dar și română: Camil Petrescu, Anton Hoban, M.Sadoveanu, Eminescu…
Las la final ce m-a cucerit definitiv:
• Este pasionat de opera lui Sorin Titel. „Din păcate, S.T. nu se bucură de renumele meritat în ziua de azi. Scriitorul a fost în mare parte uitat.”
• A tradus în neerlandeză #craiidecurteaveche – o carte de care sunt obsedată.
• Descrierea evenimentelor din 1989 și poveștile despre refugiații români.
Dacă în ultima perioadă ți-ai tratat țara cu indiferența cartea lui J.W.B te va pune pe gânduri.
Cum romanul oferă o perspectivă extrem de empatică asupra suferințelor, bucuriilor&iubirilor eroinelor am fost convinsă că este creația unei femei. Am dat o căutare pe net și autoarea s-a dovedit a fi… autor. Asta a crescut și mai mult cota cărții. Un bărbat care înțelege femeile. Zülfü Livaneli nu este doar scriitor ci și compozitor. Ca să înțelegeți de unde această sensibilitate.
Personajul principal Maya Duran, 36 de ani, se ocupă de oaspeții străini care vizitează Universitatea din Istanbul. Viața i se schimbă total când îl întâlnește pe Maximilian Wagner un fost profesor (87 ani).
Prin el Maya își descoperă trecutul (originea celor două bunici: Ayșe și Mari) și face cunoștință cu protagoniștii unei povești de dragoste (Nadia – Maximilian) pe care nici moartea nu a putut-o stinge.
În peisajul literar contemporan să scrii frumos despre intimitatea răului nu e pentru oricine. Să creionezi o poveste despre prigoana armenilor, tătarilor din Crimeea și evreilor pe care cititorul nu o poate lasă din mână ține de har. Ca să vă „îndrăgostesc” de carte adaug: Struma și România. Una dintre cele 3 femei: Ayșe, Mari și Nadia este originară din România.
„Serenada pentru Nadia” este una dintre cele mai valoroase cărți publicate la #raftuldenisei. Genul de ficțiune care nu te relaxează, dar care te ajută să descoperi lumea&viața.
În loc de recenzie am să spun cum m-am simțit când am citit „Căzuți din junglă”
La început a fost uimire (un explorator care citește ➡ cititor rafinat), apoi s-a instalat bucuria (de la „Micul Saturnian” a lui Soviany n-am mai trăit așa ceva ➡ excelent povestitor) și am sfarșit în admirație pentru A.L. (știu că nu se mai poarta admirația, dar o să înțelegeți de ce)
Îl asociez pe A.S. cu Patrick Leigh Fermor. Doar în cartea autorului englez am mai întâlnit așa pasiune pentru păsări (vezi episodul cu berzele migratoare care întunecă cerul balcanic. Nimeni nu cred ca a mai descris o acvila cum a facut-o PLF). Pentru mine cărțile lui PLF sunt Everestul cărților de călătorie.
Ce mai au în comun?
• Dragostea pentru cărți. La 19 ani PLF pleacă în călătorie cu „Odele” lui Horațiu în rucsac. (vezi în foto 2o parte din cărțile care se regăsesc în „Căzuți din junglă”)
• Empatie, candoare, dragoste pentru natură, curaj, recunoștință pentru ce primesc, dar și vulnerabilitate, episoadele de depresie și dorul de casă.
• Talentul de povestitor. Am văzut că a studiat pe lângă biologie, teologie și filosofia. Cred ca programul de formare în psihoterapie pozitivă și-a pus și el amprenta asupra cărții.
„Căzuți din junglă” este o carte despre aventură și creștere spirituală, despre mai puțin care înseamnă de fapt mai mult, despre conexiuni, sentimente care zac în fiecare dintre noi și despre… vrăjitori.
Probabil acum când scriu aceste rânduri un puști de 15 ani citește cartea lui A.S. Un viitor explorator.
Câteva motive să citești jurnalul lui Radu Vancu:
• seara dostoievskiană când Mircea Ivănescu se cearta cu Dumnezeu,
• trimiterile la citate urmate apoi de opiniile autorului (și ce opinii),
• despre infinitului lui Sebastian (pag 23) – când apare în jurnal fiul lui R.V. își pune în umbră tatăl,
• paginile sfâșietoare despre „România splendidă ieșită în stradă” la manifestații: „Adevărul&frumusețea acestor mulțimi ne vor face liberi”,
• folosește obsedant cuvântul frumusețe,
• oferă iubitorilor de #memoriijurnale o informație extrem de valoroasă – o să apară jurnalul lui Negoițescu (eu una abia îl aștept),
• dureroasele pagini despre Eugen Ciurtin și Horia Patapievici,
• menționează locuri pe lângă care, în goana noastră spre nicăieri, trecem zilnic nepăsători.
Peste 50 de ani „Răul” – jurnalul lui Radu Vancu va fi o frescă despre România splendidă (ignorată momentan). Despre românii care au ieșit în stradă la manifestații, despre oamenii de cultură care vor trece proba timpului, despre oameni care refuză să-și negocieze principiile, dar și despre cei înfranți de sistem, despre valori, despre Bine și Frumos, despre ce contează cu adevărat.
Ca să concluzionez, jurnalul lui Radu Vancu este pentru mine ➡Răul îmblânzit în Bine.
„Frumusețea va salva lumea, însă nu va salva iadul.” Un jurnal de citit, recitit și dăruit.
De ce mi-a plăcut „Impudoare”:
• Pentru că promovează discursul filozofic pe înțelesul tuturor. Gânduri înalte în formă simplă. Cum „pe înțelesul tuturor” nu este pentru oricine încă ne plictisim cu sârg ascultând „vedete culturale” vorbind „pe neînțelesul tuturor”.
• Pentru că ne permite să-i simțim sufletul scăldat în emoție atunci când îl evocă pe Petru Creția. „Omul cel mai împlinit cultural al momentului” în opinia lui C. Noica. Devastator să afli că Petru Creția, dezamăgit de miopia oamenilor și derapajul vieții culturale, „sângera ca un erou ignorat.”
• Pentru magistrala pledoarie în slujba Binelui (paginile mele favorite). M-au dus cu gândul la un citat din Istrati. „Bunătatea unui singur om e mai puternică decât răutatea a mii de oameni.”
• Pentru că în cartea domniei sale dedică un capitol genului meu preferat – jurnalul. „Orice jurnal presupune curajul de a te înscrie la un «concurs de umanitate»”.
• Pentru subtila observație despre „libertatea de exprimare”. „Nu trebuie mai întâi să faci dovada că ai dreptul la cuvânt?” Cu cât o persoana este mai neinformată cu atât simte nevoia să-și expună părerea în orice privință.
• Pentru fragmentul sfâșietor despre „mâna de oameni care își dezbracă sufletul în fața semenilor lor” și „trec prin lume în chip esențial ignorați, adică necitiți.” Ne-am făcut un obicei din a ignora valorile adevărate și ne dam în vânt după personaje care scriu. Personalități marginalizate, personaje promovate.
• Pentru fermecătorul omagiu adus cărților (vezi fragmentul în care domnul Liiceanu compară peretele unei biblioteci cu scena balului din „Război și Pace”)
• Pentru imaginea deloc cosmetizată despre frumusețea vieții. Cum se compune din lumini, dar și din umbre poate că e mai bine să suferim de un surplus de simțire decât să sfârșim goliți de emoții.
• Împreună cu Mircea Eliade (au fost prieteni) întemeiază în 1959 revista Antaios.
• De Valeriu Marcu, (evreu român stabilit în Berlin) îl leagă o prietenie aparte. Deși E.J. era ofițer în armata germană, se oferă să-l ajute când începe prigoana împotriva evreilor.
• Celebrul roman a lui Camil Petrescu „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” are ca sursă de inspirație cartea lui E.J. „În furtuni de oțel”
➡ Rar am mai întâlnit un jurnal în care sublimul și urâtul să se armonizeze atât de bine. Deși are ca fundal ororile din perioada celui de Al Doilea Război Mondial, cititorul rămane cu convingerea că lumina e mai puternică decât întunericul.
Modul cum sunt scrise aceste jurnale vin să întărească credință că omenirea mai are o șansă chiar și în mijlocul dezastrului. Omul se salveză prin frumos. Cultura va rămane mereu un scut împotriva barbariei.
➡ În septembrie 2022, am moderat „Jurnalele pariziene” la clubul de lectură #emiliacarticafea după „Jurnalul” lui M. Sebastian (august 2022). Jurnalul unui evreu urmat de jurnalul un ofițer al Wehrmachtului. Cei 2 gândeau la fel în multe privințe.
➡ Cartea recomandă cartea: Ernst Jűnger m-a convins să-mi cumpăr primele două volume ale Bibliei.
„Visul celtului” este povestea lui Sir Roger Casement. A fost consul britanic (1895 – 1911) în: Mozambic, Angola, Congo și Brazilia.
➡ Congo
Dobândește faimă internațională după ce dezvăluie, prin intermediul unor raport extrem de bine documentat, cruzimea atroce a exploatatorilor albi îndreptată împotriva populației băștinașe.
➡ Amazonia
Dacă în Congo a crezut că a văzut tot ce poate fi mai rău în Putumayo/Peru avea să întâlnească iadul. Cum era considerat cel mai bun „specialist în atrocități” este trimis să investigheze crimele din Putumayo. Raportul memorabil pe care l-a intocmit este rezultatul unei munci supraomenești care îi va zdruncina sanătatea fizică și psihică. Amenințat cu moartea, trăind cu spaima că notițele îi pot fi furate R.C.a fost supus unei presiuni dincolo de limitele omenești. Pentru acest raport, Regatului Unit l-a investit cu titlul de cavaler.
➡ Irlanda
După viața petrecută în Africa (din cauza sănătății precare) este forțat să se retragă în Irlanda. Deși provenea dintr-o familie protestanta R.C. simpatizează cu naționaliștii irlandezi catolici. În loc sa vă povestesc aventura lui irlandeză (aș deconspira conținutul cărții) las câteva citate.
„Nu dragostea față de Germania te face să vorbești așa, ci ura fața de Anglia.”
„Lipsa de popularitate nu e întotdeauna un indiciu corect pentru a decide dacă o cauza e dreaptă sau nu”.
Dacă în Congo&Amazonia a ajutat dezinteresat și nu a fost implicat politic, în Irlanda lucrurile se schimbă. Proiectează soarta băștinașilor din Africa pe cea a irlandezilor. Acționează uneori sub impulsul urii. Deși scopul era nobil, modul cum îl pune în practică îi grăbesc declinul. Plus o iubire dezastruoasa. Plus Jurnalele negre. Plus neînțelegerea idealurilor lui de către contemporani.
Știu că pare o recenzie ciudată, dar dacă dau un amănunt (toată intriga cărții este înlănțuită) spulber plăcerea lecturii.
Timpul i-a spălat păcatele acestui om și a diminuat mult din patima cu care a fost judecat în timpul vieții. Astazi R.C. este considerat unul dintre marii martiri irlandezi care au luptat împotriva dominației britanice.
În cartea lui Llosa am descoperit un om (imperfect) care a schimbat lumea. Nici măcar acele jurnale (care au fost puse în circulație pentru a-l discredita) nu au reușit să schimbe percepția oamenilor (mai puțin a celor carora le plac calomniile) despre acest el. Binele a învins scandalul. Și-a ruinat sănătatea luptând pentru drepturile băștinașilor din Congo și Putumayo care pentru restul europenilor nu existau (deși exploatarea lor le aduceau averi fabuloase).
În loc să-și continue cariera de consul a ales să lupte pentru Irlanda. Funcționa însă cu sănătatea pe avarie și inamicul era prea puternic (Regatul Unit). Dar jertfa lui nu a fost în zadar. „Visul Celtului” a prins aripi pentru că R.C., un om deasupra timpurilor, le-a arătat irlandezilor că independență nu e ceva imposibil.
Făra scriitură magică a lui Llosa n-aș fi aflat niciodată de R.C. În carte apar momentele de grație și agonie din viața lui R.C. Detaliile de tabloid nu intră în preocupările unui autor rafinat ca M.V.L.
Când am început cartea, am crezut că va fi o lectură lejera, dar m-am înșelat. Ca vibrație emoțională aș asocia-o cu „Portofoliul fugii”. Tot un caz real. Și Sir Roger Casement și Varian Fry fac parte din clubul exclusivist al oamenilor care au vocația Binelui.
Recomand cartea tuturor celor care le plac oamenii „în răspăr”. Decât invizibil în turmă mai bine singur în slujba Binelui. Un astfel de om a fost Roger Casement.
„Paradisuri pierdute” – Éric-Emmanuel Schmitt găsiti aici un interviu pe care l-am luat autorului
Citesc noutăți, cărți vechi achiziționate din anticariate și clasici. Am selectat o singură carte din fiecare categorie:
• ceva nou– „Theodoros” pentru mine cartea anului 2022. Singura carte (scrisă de un autor contemporan) pe care odată ce terminat-o am reluat-o. A fost ca o vrajă. A trecut o lună și încă nu am pus-o în biblotecă. A se vedea cum am citit-o aici.
• ceva vechi „Cele 40 de zile de pe Musa Dagh” – dacă căutați pe Instagram #cartiignorateo să vedeți că am o aplecare pebtru cărțile care descriu genocidul armean. Cartea lui Franz Werfel este una dintre marile cărți ale secolului XX
• ceva clasicaici– „Anna Karenina” pe care nu mai știu de câte ori am recitit-o. Îl admir pe Dostoieski, dar îl iubesc pe Tolstoi. Pentru lumina care radiază din cărțile lui. Pentru speranța care merge cu mine mai departe după ce am închis cartea. Chiar dacă eroina se sinucide, când e razboi sau prințul Andrei moare. Daca ar fi să-l rezum pe Tolsoi cu un citat din Tostoi „Varietatea, farmecul și frumusețea vieții se compun mai mereu din umbre și lumini.” Oamenii nu pot suporta prea multă umbră, dar nici prea multă lumină. I-ar orbi.
Mi-aș dori ca recenziile mele să vă inspire nu să vă influențeze. Sunt și cărți despre care nu am scris, dar pe care le-am dezbătut la clubul de lectură pe care îl moderez „Emilia,cărți&cafea”
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Emilia Chebac: Ați studiat un instrument?
„
Titlul romanului „Clara citește Proust” (găsiți cartea 
Dacă vezi 
Putea să strălucească în saloanele privilegiaților vremii, dar Thomas Mann a preferat elita marii literaturii.
