„Falsificatorii” este o carte inspirată dintr-o poveste reală. Cei doi autori Laney Salisbury și Aly Sujo au documentat desăvârșit despre cea mai mare fraudă cu obiecte de artă din secolul XX pusă la cale de John Drewe (escroc și creierul acestei înșelătorii) și John Myatt (falsificator de opere de artă). În plus, au scris pe înțelesul tuturor cititorilor, aproape cinematografic, despre un domeniu greu înțeles pentru cei care nu au studii de arta, falsul în lumea artei.
Personajele:

John Drewe aparent este profesor, fizician și o minte sclipitoare. Se plimbă într-un Bentley cu șofer, ia masa la cele mai exclusiviste restaurante în compania elitei artistice mondiale și achită note de plată care dacă ar fi fost deconspirate ar fi devenit știri naționale. Se spunea că este proprietarul unei impresionante colecții de artă. Nimeni nu bănuia că John Drewe nu terminase liceul, dar asta nu l-a împiedicat să pună la cale o escrocherie de proporții. Totul a plecat de la o intuiție simplă, cine are destule reședințe, mașini și iahturi are nevoie și de alte domenii în care să-și plaseze banii.

Asociatul lui John Myatt este un pictor sărac și un tată singur. Fost cântăreț de muzică pop, spre deosebire de rafinatul John Drewe are o figură de țăran și poartă costume parcă luate de la second hand. Se prezintă drept istoric de artă la întâlnirile în lumea bună, dar în realitate este falsificator de tablouri.
Contextul: Atunci când guvernanții (din întreagă lume) taie fonduri de la cultură practic invită escrocii să pătrundă pe intrarea principală în lumea artei. Din acest motiv apar colaborări de tip marketing de brand cu anumite companii pentru a ține colecțiile muzeelor pe linia de plutire, administratorii și directorii muzeelor sunt forțați să dea mâna cu orice potențial donator, iar uneori orice potențial donator se dovedește a fi un colecționar escroc care urmărește plasarea unui fals într-o expoziție a unui muzeu renumit.
În timp ce guvernații reduc fonduri de la cultură, poliția poliția încurajează și ea escrocii repartizând fonduri doar departamententelor serioase (crima, droguri etc) considerând infracțiunile legate de artă ,,ceva de domeniul comediei, un fel de material de umplutură pentru segmentul de divertisment al știrilor BBC.”
La final campaniile publicitare agresive și itinerante ale operelor de artă contribuie și ele cu bună știință la marginalizarea rolul civilizator al artei. Din neprețuită devine doar extrem de scumpă și tot mai mult o marfă.
Tipsuri să recunoști un escroc de opere de artă:
• Se arată prea puțin preocupat de aspectul unei persoane, ceea ce-l interesează cu adevărat sunt doar vulnerabilitățile ei.
• Se poziționeză întotdeauna în poziția de expert.
• Excelează în abilitatea de a-l face pe interlocutor să își piardă șirul gândurilor.
• Este un maestru al prefăctoriei. Pentru că o lucrare de artă cu o istorie bogată valorează întotdeauna cu cel puțin 10.000 de dolari mai mult, nimeni nu-l egalează la născocirea un istoric elaborat.
• Este un mitoman care se află în căutarea unui câștig psihologic interior nu neapărat a unei recompense tangibile
• „Acolo unde se află un fals, sigur vei mai găsi încă unul” de cele mai multe ori asortat cu un dosar penal.
• Poate fi enervant de slugarnic, mieros și insistent când este în interesul lui.
• Un e-mail trimis de un escroc este redactat ciudat, are un ton care oscilează între umilință și amenințare.
• De obicei e arogant și îi place să riște.
• Vorbește mult și repede și este un adevărat cameleon.
• Majoritatea victimelor sunt flatate de atitudinea politicoasă a escrocului, iar aerul de expert este întotdeauna un magnet pentru negustorii de visuri.
• Patologia escrocului este o combinație de sociopat și narcisist.
• Nu uită niciodată că dovada demonstrării vinovăției cade pe umerii acuzatorului, de aceea când se simte în pericol atacă primul.
• Vrea să pară rafinat și cultivat pentru ca știe că este lipsit de orice valoare.
• O trăsătură care se regăsește la majoritatea escrocilor este ranchiună față de establishment.

Să pătrundem în culisele procesului lui John Drewe. „Acuzarea n-a trebuit să depună prea multe eforturi pentru a-l ataca pe Drewe, deoarece el a fost cel mai înverșunat dușman al său. Degaja dispreț față de martorii Coroanei și părea incapabil să se conecteze emoțional cu membrii juriului. Într-o încercare nereușită de a fi amuzant, l-a corectat pe judecătorul Rivlin care făcuse o greșeală de gramatică, iar apoi l-a lăudat pentru abilitățile juridice.”
La proces Drewe a vorbit enorm. Se adresează doamnelor și domnilor din juriu folosindu-se de un limbaj plin de înflorituri, punctându-și uneori performanța actoricească printr-un hohot de râs prin care își arăta disprețul față de acuzare. „La un moment dat, un jurat a vrut să-i adreseze o întrebare, prin intermediul unui unei notițe pe care i-a dat-o judecătorului Rivlin. După ce Drewe a perorat un răspuns timp de 10 minute, același jurat l-a implorat pe judecător să retragă întrebarea.”
Ca să înțelegeți ce misiune grea au avut acești oameni, la finalul procesului judecătorul „Ca răsplată pentru răbdarea dovedită, i-a scutit pe viață de îndatorirea de jurați”.
Pe cine nu poate păcăli un escroc „șarlatanii profesioniști spun că un om total onest este imposibil de păcălit și că escrocii se bazează de obicei pe lăcomia victimei”
Și pe cine poate păcăli. De ce oare colecționarii bogați nu-și plasează banii în construcția unui spital, în ajutorarea refugiaților sau a săracilor lumii? Pentru că sunt plasamente cu care nu se pot lăuda. În fond satisfacția unei vieți privilegiate constă în invidia pe care o stârnește. Ce haz are sa investești în lucruri care nu-ți aparțin?
Între valoare și scandal ce alegem? De cele mai multe ori, interesul societății pentru un om este dictat de notorietate, nu de valoarea acelei persoane. Pictorul necunoscut, John Myatt până să devină falsificator murea de foame. După vâlva stârnită de proces, unul dintre judecători îi cere să picteze un tablou. Tabloul este apreciat, comenzile curg, iar Myatt își face o firmă și va aplica pe tablouri o ștampilă prin care certifică că lucrarea este o copie. A fost nevoie de celebritatea câștigata printr-o escrocherie (Myatt spre deosebire de Drewe a impresionat jurații) pentru ca acest om să își găsească rostul în societate. Lucrurile cinstite nu atrag, dar senzaționalul prinde și mai ales vinde. În prezent Myatt e un om prosper.

Și ca să complicam și mai mult lucrurile e bine să știți că:
„În anii ’40, un negustor l-a întrebat pe Picasso dacă dorește să-și pună semnătura pe o pictură a lui, rămasă nesemnată și deținută de un client. Picasso a fost de acord, dar când a văzut lucrarea și-a dat seama că, de fapt, nu îi aparține.
– Cât de bun client îți este proprietarul? l-a întrebat el pe negustor.
– Unul dintre cei mai buni.
– În cazul acesta, pictura e a mea, a spus Picasso și a semnat-o.”
Morala acestei cărți se vrea o atenționare că „lumea artei să se trezească și să admire arta pentru ce este, nu pentru cât valorează.”
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.