Am început „Castelul din orașul meu” într-un moment în care mă sufocam de neputință. Pe măsură ce înaintam cu lectura, realizam că lumea creată de Ioana Bâldea Constantinescu îmblânzea lumea din care aterizasem. O îmblânzea, dar nu-i ignora derapajele. De aceea în „Castelul din orașul meu” s-au împrietenit fraze delicate ca niște stampe japoneze cu fraze necruțătoare și fraze verdict. Scriitoarea a ales să aducă în prim-plan lucruri incomode, să nu-și menajeze personajele, uneori până la dezagreabil, dar și să tulbure prin firesc și sensibilitate. A mizat pe o scriitură stratificată care răsplătește din plin rabdarea cititorului.
Am citit „Castelul din orașul meu” folosind cod de culori pentru citate, adnotari și post-it-uri.
Despre castel
Castelul este o creație arhitecturală interbelică „cu zidăria amintind de o coajă de lămâie siciliană”, sufocat de hortensii, care reprezintă puntea între Lumea Veche și Lumea Nouă. Cele două lumi își dau întâlnire prin Sebastian, un băiețel care așteaptă, în spatele ferestrei lui, mereu la aceeași oră să iasă din castel Hanno, un bătrân care plimbă un cățel. În urma celor doi, din Lumea Veche vine o „copilă-taină”, Martha.
Despre personaje
Clara Liebmann este pentru mine cel mai drag personaj din carte. Puterea ei nu vine din resurse emoționale și materiale, puterea ei vine din disperare. Un copil neiubit care se transformă într-un adult capabil să-și iubească fiica chiar dacă este rezultatul unei relații abuzive. Clara nu este eroina principală a romanului, este un personaj „care nu trăiește decât ca să dea replica și să poarte pe umeri dezamăgirile altora”. Rar am mai întâlnit o prezență așa fascinantă, ca această femeie-copil, în literatura română contemporană. Clara nu se ia la trântă cu nimeni, nu vrea să demonstreze nimic, dar oricât de crudă este viața cu ea, nu-și aruncă la coș personalitatea pentru a-și netezi parcursul. A se vedea cum gestionează relația cu tatăl fiicei ei. Îl tolerează de nevoie, dar niciodată acesta nu va reuși să-i supună sufletul.
Foarte sugestivă este alegerea numelui. Clara înseamnă cea luminoasă. Personajul cel mai oropsit de viață din roman, sfidează destinul și luminează. Atât de puternic încât restul personajelor preiau și ele din aura ei. În mod special Hanno. După ce terminați cartea, faceți un exercițiu de imaginație și închipuiți-vă cum ar fi arătat „Castelul din orașul meu” fără Clara Liebmann.
Hanno, personajul principal este compus din lumini și umbre. Dacă profesional face parte dintre intelectualii de elită ai Europei, pe plan uman nu este la fel de evoluat. Este empatic, dar se pune mereu pe primul plan, este visător, dar este admirabil ancorat în realitate.
Numele meu este Johannes Schell. Am 74 de ani. Sunt un impostor. Un îngâmfat. Un dinozaur. Sufăr de singurătate, de diverse alte boli care mă interesează prea puțin. Sunt posac. Sunt uscat ca un vreasc.
Într-o zi decide că e timpul să emigreaze. Consideră că nu merită să rămână lângă o fetiță ciudată și mama ei. Judecă gestul iubitei, dar asta nu înseamnă că nu profită de banii obținuți de ea într-un mod care îl deranjează. Acel moment când Hanno a cântărit prea mult și a simțit mai puțin, i-a marcat destinul. Ajunge în lumea liberă, devine un superstar academic mondial și un scriitor iubit. Dar la ce-i folosește atâta minte dacă s-a lăsat manipulat și a renunțat la marea dragoste? De aceea, pentru el va veni o zi când regretele vor depăși realizările. Dacă Clara este o victimă a contextului familial, apoi a unui bărbat care profită de acest dezechilibru, Hanno este o victimă a contextului politic.
Acum sunt Johannes Schell și am lumea literară la degetul mic. O țin de coamă ca pe armăsarii din poveste și ea-mi mănâncă din palmă. Sunt Johannes Shell și nu am nimic al meu. Mi-am bătut joc de tot ce am iubit.
Dieter Wolf este, la vedere, profesor universitar, dar, în profunzime, este diavolul reîncarnat. Din nefericire, această tipologie a fost și este des întâlnită în societate. Comportamentul lui Wolf, disecat fără milă de scriitoarea Ioana Bâldea Constantinescu, mă tem ca va fi o probă de rezistență psihică pentru multe cititoare.
Theo, este o jurnalistă din Lumea Nouă care „are soarele pe dinăuntru și vocea ei ține lumea în aer” până într-o zi când „durerea devine un companion de fiecare zi”. Suferința provocată de un diagnostic dur o va apropia de Lumea Veche atunci când începe să documenteze un material despre demolările din cartierul Uranus din anii ’80.
Ioan, deși ocupă un spațiu restrâns în roman, este ancora lui Theo.
„Castelul din orașul meu” abundă de personaje copii: Sebastian și Martha. Hanno și Clara, copii în Lumea Veche.
Despre cărți&muzică
Mi-au plăcut trimiterile la cărți: poeziile lui John Donne, o istorie ilustrată a Artei Islamice, trei volume de simboluri (de aici ideea de la finalul recenziei de a scrie despre unul dintre simbolurile cărții) albumul cu palatul Pitti, operele complete ale lui William Shakespeare, Cummings, Graves, Aventurile lui Dyl Ulenspegel, basmele italiene ale lui Italo Calvino etc. Am apreciat cât de frumos a construit Ioana Bâldea Constantinescu povestea fraților Grimm.
Muzica este o prezență pe care nu o poți ignora, indiferent că ești consumator rafinat sau amator. „Castelul din orașul meu” m-a dus cu gândul la dragul meu Proust și la celebra lui fraza muzicală (Vinteuil) din seria „În căutarea timpului pierdut”.
Despre capitolul preferat
„Theo. Vedere din lumea nouă” pentru paginile superbe cu călătorii imaginare în care gastronomia, cărțile și filmele devin personaje. Pagini care dovedesc că Ioana este călătoare, nu turistă și cititoare care pariază pe calitate, nu pe cantitate. Altfel cum i-ar fi ieșit acest capitol în care ea a scris despre culori, arome și mirosuri, iar la noi au ajuns amintiri și emoții?
Despre stilul romanului „Castelul din orașul meu”
Ioana Bâldea Constantinescu scrie admirabil despre urât. Poate construi un personaj cu instincte josnice fără să folosească un vocabular primitiv. Mereu am asociat limbajul vulgar cu torționarii. Când îl întâlnesc într-o carte, în scene normale, de zi cu zi, îl suspectez pe autor că vrea să le aducă un elogiu. Părere subiectivă, dar așa simt. „Castelul din orașul meu” se situează la polul opus și este dovada că șoaptele pot transmite mai mult decât stridența. Poate tocmai de aceea, romanul Ioanei Bâldea Constantinescu, care emană atâta fragilitate, a reușit să transforme lumea din care aterizasem într-un loc mai frumos. Dacă ai disponibilitate, uneori speranța se poate ascunde într-o carte.
Despre copertă
Ilustrația este creația Irinei Neacșu, care este nu doar o artistă talentată, ci și o cititoare atentă la detalii. A ales să deseneze două simboluri din roman, vulpea și hortensiile, cu tușe delicate la fel ca textului Ioanei. Minunată conexiune!
Ce simbolizează vulpea:
• Conform Dicționarului de simboluri acest personaj este „independent, dar mulțumit că este așa; activ, inventiv, dar în același timp distrugător; îndrăzneț, dar temător; neliniștit, șiret și totuși dezinvolt, el încarnează contradicțiile naturii omenești”
• Erou creator, dar și mesager al infernului. Simbol al fertilității, dar și Don Juan. Este capabil să trăiască în mijlocul oamenilor fără să le atragă atenția și „este reflexul din oglindă căci sunt mulți oameni-vulpoi sub soare”.
Pentru ca Lumea Nouă să facă pace cu Lumea Veche, nu-l judeca prea aspru pe Hanno. A greșit, dar și-a răscumpărat greșelile cu suferință. Încercă să o ții de mână pe Clara în timp ce citești romanul. E atât de singură. Caută să vezi lumea prin ochii unui copil și o să capeți o altă perspectivă asupra vieții. În loc să fii turist prin romanele momentului, călătorește cu personajele din „Castelul din orașul meu”.
Dacă ți-a plăcut cartea, chiar dacă nu ai timp de o recenzie, pune o fotografie pe conturile tale de Social Media. Merită să ajungă la cât mai mulți cititori pentru că este creația unei om cu conștiință socială. Scriitoarea Ioana Bâldea Constantinescu și-a încheiat misiunea, acum e rândul tău să dai mai departe ce ai primit. Pentru ca lumea cărților să nu fie înghițită de lumea celor fără cărți este nevoie nu doar de scriitori buni, ci și de cititori buni. Adică cititori care conștientizează că frumosul trebuie dat mai departe.
Ioana Bâldea Constantinescu scrie pe ioanabaldea.com
O puteți urmări și pe #CuVoceTare – Podcast
Autoarea acestei recenzii moderează clubul de lectură Emilia, cărți&cafea și scrie pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
