Dacă vezi ,,Câine negru, porumbel rătăcitor”într-o librărie, ești tentat să spui, din cauza mărimii, că nu are stofă de roman spectaculos. Iar dacă îl răsfoiești superficial și vezi că răul își face de cap, jucându-se cu destinele personajelor, iar dreptatea și lumina sunt pilde vechi de care nimănui nu-i mai pasă, ești tentat să îl ignori și să treci mai departe. Nu face asta, cititorule!
La început, nu am rezonat deloc cu unele dintre personajele construite de Radu Găvan, în schimb, pe măsură ce avansam cu lectura, am realizat că îmi place teribil modul în care scrie.
,,Câine negru, porumbel rătăcitor” este un roman despre lupta dintre bine și rău, dintr-un loc uitat de lume „un orășel liniștit unde oamenii zâmbesc și nimeni nu se grăbește.” Într-o zi, când o fată este ucisă, banalul cotidian se transformă în infern.
„era o persoană creativă, ceva atât de rar în ziua de azi, când toți copiază de la unul și de la altul. Trăim într-o lume plină de vulgaritate, nu credeți? Atât de vulgară și superficială, încât mi se face silă doar când mă gândesc la asta. Dar ea nu era așa, nici vorbă. Era o făptură plină de compasiune și dorința de cunoaștere. Vă dați seama, conducea în fiecare zi o oră dus și una la întors ca să participe la cursurile de la universitate. Așa ceva nu e la îndemâna oricui. O priveam în timpul cursului și părea așa singură în marea aia de studenți, singură și strălucitoare, ca o lebădă plutind pe un lac negru printre broaște urâte și zgomotoase. Era o ființă plină de grație, supraviețuit cumva într-o lume dizgrațioasă.”
Cine a ucis-o pe Clara? Dar pe David? Există un criminal sau sunt mai mulți? De ce mărturiile martorilor și suspecților sunt atât de diferite? De ce copiii sunt doar victime, nu și parteneri de dialog? Ca să nu vă stric plăcerea lecturii, povestind romanul, prefer să mă axez pe scriitura autorului.
Construcția romanului ,,Câine negru, porumbel rătăcitor” este o provocare. Autorul se joacă cu mintea cititorului. Deși scris într-un limbaj abordabil, dacă tratezi textul prea sumar, poți pierde mesajul cărții. Întâmplările și scenele de o cruzime revoltătoare par să dețină controlul. În realitate, sensul este camuflat subtil în fraze de o sensibilitate tulburătoare care transmit că imperiul răului se bazează pe forță, nu pe putere. Forța distruge. Puterea clădește.
„Câine negru, porumbel rătăcitor” m-a făcut să mă sufoc de indignare la paginile bogat asezonate cu trivialități, pentru ca apoi, să rămân mută de admirație citind povestea vântului, ploii, lunii, lacului, scândurii, mesei de la morgă, ciotului de cretă etc. În mărturiile lor am descoperit atâta umanitate, încât am ajuns să mă întreb dacă lumea asta nu este complet întoarsă pe dos. În cartea lui Radu Găvan, natura și lucrurile simt, pe când oamenii au pierdut acest dat.
„Răul își desface aripile ca un fluture negru și atingerea lui lasă urme ce nu vor dispărea.”
Dacă personajele cărții te coboară în infern, Radu Găvan, printr-o scriitură de o sensibilitate rară (în special, capitolele 71 și 74), te ghidează să privești spre cer. Pentru cititor, este un roman greu de dus emoțional, dar în același timp, călăuzit de un porumbel rătăcitor, este o poveste care îl va bântui multă vreme.
De ce reușește răul să domine? Pentru că un martor, care de 3 ori ar fi avut ocazia să stopeze răul, a tăcut. Pentru că adulții nu mai înțeleg limbajul copiilor. Pentru că cine ar fi trebuit să descopere criminalul, a ignorat desenul Clarei. Pentru că în instituțiile statului se petrec abuzuri la fel de abominabile ca în lumea interlopă. Pentru ca societatea preferă să judece victimele și să le învinovățească. Pentru că diavolul este respectat. Pentru că în viața reală nu exista porumbel rătăcitor care să indice criminalul, violatorul sau manipulatorul. Pentru că răul seduce și binele plictisește.
Credit foto – Karmen Florea
,,Câine negru, porumbel rătăcitor” este un roman rafinat, deși personajele cărții aparțin lumii interlope, iar scriitura abundă în scene violente, sex și expresii triviale. Marea artă a lui Radu Găvan constă în alternanța dintre răul absolut și binele diafan, dintre fragmentele de o vulgaritate șocantă, care insultă urechea cititorului, și pagini de o sensibilitate care te fac să lăcrimezi de prea mult frumos.
Citate care mi-au plăcut:
„Apoi a venit noaptea și ploaia a spălat trotuarul, și o dată cu desenul s-au pierdut și bărbatul și femeia, și viața a părăsit casa, și stelele cerul.”
„Din întuneric, trecutul spune o poveste:
În adâncimea nopții, în abisul minții, ca o pădure neagră, printre arborii contorsionați, printre umbrele fără nume și fiarele fără formă, un suflet slab s-a rătăcit și acum se ascunde, așteptând din noaptea fără de sfârșit să își găsească o scăpare, alergând prin întuneric, degetele o rază să întâlnească, să o prindă ca pe o sfoară și urmând lumina, din noaptea fără de sfârșit o scăpare să își găsească.
Dar o umbră printre umbre, acoperind tot, sufocând lumina, spulberând lumina, o umbră între umbre se înalță între sufletul plăpând și sclipirea de o clipă, ca un munte, ca un zid nesfârșit, un bărbat înalt, cu râs hain și ochii reci, șoptindu-i spaimele în noapte, un păpușar din cel mai hâd coșmar, spiritul îi frânge.”
„Am știut-o, da, dar ce puteam face? Eu observ și uneori pot scoate arborii din rădăcini, pot dărâma case și pot asmuți valurile, dar atunci nu aveam ce face.”
„Fata lumina grota aia nenorocită și ne făcea pe mine și pe Leo mai buni. Scotea divinul din noi la iveală sau ceva de genu’.”
„M-au dus într-o cameră cu tot felul de aparate și o tipă drăguță în halat alb și-a pus niște mănuși de cauciuc și m-a pus sub un soi de lupă, apoi a luat o pensetă și m-a pipăit de zici că se îndrăgostise de mine. Apoi mi-a dat cu un soi de pudră de îmi venea să strănut non stop și a plecat. S-a întors cu Miss Tutungerie și a spus că eu eram arma crimei. Mare descoperire, ce să spun!”
„Ideea sinuciderii, spune bărbatul, e ca un vânt răcoros într-o după-amiază înăbușitoare de vară.”
„Portofoliul fugii” este povestea lui Varian Fry și a rețelei lui marsilieze. A rămas în istorie drept omul care a reușit să-i scoată din Franța ocupată pe: Hannah Arendt, Victor Brauner, André Breton, Marc Chagall, Marcel Duchamp, Max Ernst, Lion Feuchtwanger, Franz Werfel, Alma Mahler-Gropius-Werfel, Golo Mann, Victor Serge, Valeriu Marcu etc.
Varian Fry s-a născut la New York într-o familie înstărită. Elev strălucit, termină limbi clasice la Harvard și ajunge un jurnalist de succes.
În 1935 aflat la Berlin, în calitate de corespondent pentru un ziar american, face „cunoștință” cu fața adevărată a nazismului.
În 1940, când se înființează asociația „Comitetul de Intervenție de Urgență”, americanul dichisit și fără grija zilei de mâine, pleacă în misiune în Franța – Marsilia – unde devine organizatorul unei rețele de salvare a refugiaților.
Are ca asociați pe:
• Mary Jayne Gold,
• Raymond Couraud, poreclit Killer,
• Charles Fawsett,
• viceconsulul Hiram Bingham.
• Miriam Davenport
• Alfred Barr
• Din echipa lui Fry a făcut parte și un român – Marcel Verzeanu.
Împreună au salvat peste 2500 refugiați evrei și luptători antinaziști.
Rețeaua lui Fry nu avea cum să nu atragă atenția. În sept. 1941, cu acordul tacit al autorităților americane, este expulzat. Rețeaua își va continua activitatea în clandestinitate.
Marginalizat, la întoarcerea în Statele Unite, cu cariera în declin, sfârșește ca profesor de latină undeva la țară. Omul care s-a luptat să salveze lumea, moare, abandonat, în 1967, la 59 de ani în urma unei hemoragii cerebrale.
În ultima parte a vieții, F. s-a confruntat cu tulburări emoționale care au dus în cele din urmă la depresie maniacală.
Cartea Juliei Oringger se centrează doar pe misiunea lui Fry în Franța, adică salvarea evreilor din Marsilia. Deși multe dintre personaje au existat în realitate Julie Oringger scrie un roma de ficțiune.
Nu poți să nu te întrebi: oare de ce un om înstărit, aparținând minorității WASP, a rezonat atât de intens cu situația refugiaților din Europa?
Răspunsul îl găsiți în carte. Recomand să citiți „Portofoliul fugii” împreună cu „Călătoria lui Walter Benjamin” – Jay Parini. Walter Benjamin este un personaj care apare în „Portofoliul fugii”.
Credit foto: Instagram Emilia Chebac
Voi modera romanul „Portofoliul fugii” joi, 22.06.2023 la clubul de lectură #emiliacarticafea
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Am intenționat să fac o recenzie cărții lui Colm Tóibín, dar am sfârșit cu un elogiu pentru Thomas Mann.
Ca să vă faceți o idee despre Magicianul lui Colm Tóibín (care este biografia ficțională a lui Thomas Mann) cred că cea mai potrivită prezentare pentru acest roman tulburător ar fi cam așa:
Putea să se mulțumească cu o existență confortabilă burgheză, dar Thomas Mann a ales să-și dedice viața scrisului. Un drum anevoios pe care puțini au tăria să-l ducă până la căpăt.
Putea să viziteze nepăsător mozaicul cu Nilul, dar Thomas Mann „cu ochii ațintiți asupra Nilului ” a vizualizat romanul – Casa Buddenbrook.
Putea să păstreze tăcerea asupra unui aspect al intimității sale, dar Thomas Mann a ales să se deconspire într-o carte. L-a creat pe Hanno, o prelungire a personalității sale, și Hanno avea să rămână pentru cei apropiați.
Putea să se laude cu succesul primei cărți, dar Thomas Mann a realizat că „succesul cărții îi masca eșecul în alte privințe” și a continuat.
Putea să strălucească în saloanele privilegiaților vremii, dar Thomas Mann a preferat elita marii literaturii.
Putea să fie unul din marea de turiști care vizita anual Veneția, dar Thomas Mann a ales orașul ca fundal pentru o povestire inspirată de Mahler – „Moarte la Veneția”
Putea, odată ce a atins celebritatea, să se bucure de roadele ei, dar Thomas Mann a devenit finanțatorul unei familie cu multe probleme, care în loc de recunoștință îl critica constant.
Putea să se dezică de fratele mai mare care nu i-a iertat niciodată celebritatea, dar Thomas Mann a făcut tot ce i-a stat în putință ca să-l scape din Franța ocupată de naziști.
Putea multe pentru că s-a născut un om cu resurse, s-a căsătorit cu o femeie foarte bogată și a câștigat enorm din vânzarea cărților, dar Thomas Mann a ales Golgota scrisului.
Putea multe, dar nu a vrut. Stii de ce? Pentru că undeva, cândva, în loc de o existență confortabilă, dar plicticoasă, Thomas Mann a ales, prin cărțile sale, să fie magician.
Era sfârșit de octombrie, vineri seara, și, din câte îmi amintesc, nu era „o vreme de lacrimi”, deși era totuși destul de frig. Am intrat la Cărturești ca să-mi arunc o privire peste ultimele apariții. „Cele patru oglinzi ale adevărului”, cartea Anei-Maria Negrilă m-a atras ca un magnet. După ce am citit vreo 10 minute, am decis că locul ei este în biblioteca mea. Duminică era terminată, iar eu o țineam una și bună că vreau un interviu cu autoarea. Nu am realizat că entuziasmul meu atinsese cote îngrijorătoare, decât în momentul în care soțul meu mi-a spus:
Cum nu știam dacă Ana-Maria Negrilă va accepta interviul, m-am consolat cu o postare pe Instagram despre „Cele patru oglinzi ale adevărului”.
Susțin autorii români: ▪ cumpărându-le cărțile (de multe ori și exemplare pe care le dăruiesc prietenilor) ▪ cu cât mai multe postări online + interviuri cu autorii ▪ punând cărțile la clubul de lectură #emiliacarticafea
Când am auzit că Hyperliteratura va publica o carte cu acțiunea plasată în Evul Mediu, mă așteptam la ceva sumbru și greu de descifrat. Eram pregătită pentru o lectură anevoioasă, dar cartea Anei-Maria Negrilă s-a dovedit o scriitură extrem de fluidă. Romanul este atractiv atât pentru adolescentul care abia pășește în lumea cărților, cât și pentru seniorul familiarizat cu ea și care nu se lasă ușor sedus de marketing.
În „Cele patru oglinzi ale adevărului” Ștefan, personajul principal devine Stefano Moro. Această schimbare o plătește cu inocența sa. Își pierde libertatea, dar descoperă în el forțe de care nu se credea capabil: puterea de a îndura și dorința de a supraviețui. În final, orfanul nimănui, căruia destinul îi juca periodic viața la ruleta rusească, își va găsi locul în lumea celor care stăpânesc. Dar Ștefan are niște talente…
Mulțumesc, Ana-Maria Negrilă pentru bucuria acestei lecturi. Pentru rafinamentul poveștii care (sunt convinsă) este o prelungire a eleganței gândurilor tale.
„Cele patru oglinzi ale adevărului” este pentru mine revelația anului 2021! Este o carte care se încadrează perfect la #stopromaniafaramemorie
Până la urmă ce vreau de la un autor? Să nu-mi irosească timpul, emoțiile și banii.
Orice scriitor este la început un cititor împătimit
Ne-am întâlnit în Centrul Vechi. A fost cea mai rafinată discuție despre cărți pe care am purtat-o cu cineva de când scriu pe acest blog. Plutea ceva în aer în acea seară sau, cine știe, poate că de undeva ne veghea spiritul lui Mateiu Caragiale.
Pasiunea Anei-Maria Negrilă pentru Evul Mediu a apărut „chiar înainte de a ști ce înseamnă Evul Mediu”. A început să citească masiv în clasa a II-a. Cum apetitul de cititoare nu putea fi satisfăcut de numărul limitat de cărți pentru copii (cred că există și acum cititori traumatizați de oferta jalnică de cărți din perioada comunistă), în clasa a III-a a început să împrumute cărți pentru adolescenți de la bibliotecă. Urmează perioada romanului polițist care este abandonat curând pentru ficțiunea istorică (Robert Graves, Regii Blestemați, Vintilă Corbul -Căderea Constantinopolelui)
În perioada liceului, prin cărțile de la editura Meridiane, părăsește ficțiunea istorică pentru lucrări mai serioase de istorie și istoria artei. Habar n-avea pe atunci că începea astfel o documentare de care se va folosi peste ani. Preferințele Anei-Maria Negrilă se îndreaptă spre: Proust, Balzac, Dickens, marii filosofi, Umberto Eco și mulți, mulți alți autori.
Sursa: site Hyperliteratura
În culisele cărții „Cele patru oglinzi ale adevărului”
Q: Cum este Ștefan – personajul principal al cărții – în viziune ta?
A: Ștefan nu este un personaj medieval. Este un personaj modern pe care l-am grefat pe unul din Evul Mediu. Este orice copil bun care crede că și lumea din jurul lui este la fel ca el. A avut totuși noroc, pentru că a dat peste persoane care l-au ocrotit până l-a întâlnit pe Miro. Povestea lui Ștefan este astfel povestea oricărui copil bun care se lasă atras de un anturaj nepotrivit și ajunge să facă rău în numele prieteniei.
Q: Mi se pare mie sau faci trimiteri în carte la traficul de persoane?
A: Da, în „Cele patru oglinzi ale adevărului” apar trimiteri la traficul de persoane. Și atunci, la fel ca acum, victimele cred că trauma prin care trec se întâmplă din vina lor. Consideră că au greșit și că este firesc să plătească, de aceea și Ștefan traversează o perioada în care se culpabilizează. De asemenea, tot el menționează la un moment dat că văzuse robii, dar nu se gândise niciodată ce însemna cu adevărat să fii rob (crezuse că nu erau nefericiți) până nu i se întâmplase și lui să-și piardă libertatea, ceea ce înseamnă, până la urmă, imposibilitatea de a înțelege răul sau tendința de a-l ascunde sub o aparență pozitivă – situație foarte întâlnită în prezent.
Q: Cine este Miro?
A: Antagonistul cărții. Miro Voglia este malefic pentru orice persoană care se apropie de el, fiindcă, indiferent de cine s-ar fi legat, femeie/bărbat, o făcea numai ca să profite de pe urma persoanei respective.
Miro are un istoric de om respins de aceea reclamă o lipsă. Problema este că el încercă să umple acest gol prin acumularea de bunuri materiale. Dacă ar fi ales partea spirituală, ar fi avut șanse de vindecare, dar, din păcate, se atașează de lucruri nu de oameni. Asta este tot ceva modern.
AMN a fost inspirată (pentru Miro) și de Bronzino – Sursă: delphipages.live
Q: Ai avut un model pentru Miro?
A:Există o întreagă tipologie de astfel de personaje, dar primul pe care l-am întâlnit și pe care am dorit întotdeauna să îl folosesc într-o carte a fost Chen Jingji din romanul „Lotus de Aur, Vaza și Prunișor de Primăvară” (sec. al XVII-lea, autor: Lan-ling Xiaoxiao Sheng). Sigur că am îmbrăcat acest personaj cu niște personaje reale. Mereu mă folosesc de modele reale, dar bine camuflate. Așa că Miro este un amestec între mai multe persoane/personaje, care și ele își ascund adevărata față sub o falsă respectabilitate.
Q: Cu ce personaj mai actual l-ai asocia pe Miro?
A: În mare seamănă cu Mateiu Caragiale și spun „în mare” pentru că Mateiu nu a fost în totalitate un personaj de genul acesta. Aveau în comun: atenția la vestimentație și accesorii, dorința de a face avere. Mateiu era flamboiant la fel ca Miro.
Q: Pentru cei care vor să-l descopere pe Mateiu ce cărți recomanzi?
A:
• MJC de Ion Iovan (biografie + jurnal) o carte de care am aflat cu totul întâmplător. Am citit un fragment și m-a prins. La mine funcționează chestia cu fragmentul, dacă fragmentul este bine scris înseamnă că sunt șanse mari ca romanul să fie la fel.
• și bineînțeles „Craii de Curtea-Veche” o carte, din păcate, prea puțin vizibilă. Craii nu seamănă cu nimic din ce s-a scris în literatura română, iar Mateiu a fost un personaj fabulos.
Q: Spre finalul cărții faci o trimitere la Platon. Care este relația ta cu filosofii?
A: Fac referire la el de mai multe ori în carte, pentru că sec. al XV-lea marchează o redescoperire a filosofiei lui. Am recitit de curând pentru acest proiect mai mulți filosofi și teologi, inclusiv pe Sf. Augustin și pe Toma de Aquino. Ideile lor apar „bine digerate” în discursul doctorului Ruggiero Moro.
O fotografie cu o istorie interesantăclick aici dacă sunteți interesați
„Cele patru oglinzi ale adevărului” varianta relaxantă
Q: Recomandă 3 locuri de vizitat pentru cei care își doresc să plece pe urmele lui Ștefan
A:
• O mănăstire din nordul Moldovei. Mănăstirea Negrea, cea din roman, nu există, dar este inspirată de una dintre marile mănăstiri moldave. •Suceava, deși, în afară de cetate, nu mai există nimic din acea perioadă.
• Cetatea Albă. Cea pe care o vedem noi astăzi este cetatea cucerită de otomani, care au modificat-o pe cea întărită de Ștefan cel Mare. În carte – când se petrece acțiunea – era doar fortul, înconjurat de târg, și portul.
Q: O întâmplare amuzantă din perioada când ai lucrat la „Cele patru oglinzi ale adevărului”?
A: Există una legată de documentare. Am adunat foarte mult material și am consultat peste 100 de cărți. Fiecare detaliu a fost documentat.
Am citit la un moment dat că în centrul Sucevei, la sfârșitul sec. XIV – începutul sec. XV, exista o catedrală care apare în „Cele patru oglinzi ale adevărului” în ruine. Această catedrală a fost construită de una dintre doamnele catolice ale Moldovei, dar se adresa și numeroșilor negustori polonezi sau unguri care veneau cu afaceri la Suceava.
În prima variantă scrisă, întâlnirea dintre Ștefan și Miro avea loc în fața unei frumoase și impunătoare catedrale, ceea ce avea sens, pentru că Miro era catolic. Prima sursă în care am găsit informații despre catedrală menționa că fusese construită la sfârșitul sec al XIV-lea. Căutând o altă informație, am descoperit, însă, că edificiul a fost distrus în 1414-1415 de un cutremur și o perioadă a fost în ruine, înainte de a fi demolat.
Prin urmare, în 1424, când are loc întâlnirea dintre cele două personaje, catedrala era, în cel mai bun caz, ruină. Așa ca am scos catedrala cea frumoasă și am introdus ruinele. Mi s-a părut teribil de amuzant. Clădiri apăreau și dispăreau! Iar la Suceava am mai pățit de câteva ori chestia asta.
Romanul „Cele patru oglinzi ale adevărului” face parte dintr-un proiect mai amplu
Q: Am găsit totuși un defect cărții tale. După ce am terminat-o de citit, am închis-o și m-am simțit „sedusă și abandonată”. Va mai fi o continuare?
A:„Cele patru oglinzi ale adevărului” face parte dintr-un proiect mai amplu. Vor fi mai multe cărți, care însumate vor reprezenta o frescă a sec. al XV-lea. Iar cu Ștefan o să te mai întâlnești!
Cărțile sunt asemeni oamenilor. Cele de calitate îți lasă amintiri.
Iar poveștile care îți lasă amintiri merită din nou scoase la lumină. Din acest motiv, am ales să dezbatem – în mai 2022 – „Cele patru oglinzi ale adevărului” la clubul de lectură „Emilia, cărți&cafea” pe care îl moderez. Ce lună mai potrivită să citești povestea lui Ștefan? Copilul bun care crede că lumea este asemenea lui. Va fi păcălit, va suferi, dar își va obloji aripile arse și se va ridica. Lumea nu e un loc perfect, dar cu stăruință poate fi un loc mai bun.
Cum am ajuns să moderez clubul de carte – „Emilia, cărți&cafea”? Nu eu am ales. Atașamentul meu pentru cărți a decis că e momentul să dau mai departe ceea ce primesc. Totul a pornit de la o carte cu o recezie deloc măgulitoare care m-a făcut să mă întreb: dacă tot există oameni care critică cărți, de ce să nu fie și apăratori?
Fie că ești critic sau cititor obișnuit, atunci când nu rezonezi cu o carte, nu strică puțină diplomație. Asta mă duce cu gândul la o replică dintr-un film care mi-a rămas în minte „Diplomația este arta de a spune cuiva să se ducă la dracu în așa fel încât să te întrebe singur cum ajunge acolo.” Julian Barnes dedică în „Papagalul lui Flaubert” un capitol întreg – Ochii Emmei Bovary – criticilor de carte.
Începe așa:
„Să vă spun de ce-i urăsc pe critici. Nu din motivele obișnuite: că ar fi creatori ratați (de obicei nu sunt; pot fi critici ratați, dar asta-i cu totul altceva), sau că ar fi, prin natura lor, cârcotași, invidioși și vanitoși (de obicei nu sunt; dacă pot fi acuzați de ceva, atunci e mai corect să fie trași la răspundere pentru exces de generozitate, pentru osanale cântate unor producții de mâna a doua, în așa fel încât propriile lor disociații fine să pară un produs și mai rar).”
Citiți capitolul lui Barnes. O să priviți cu alți ochi criticii de carte (o parte dintre ei).
De ce am adus în discuție criticii? Un critic care a scris ceea recenzie, deloc măgulitoare, mi-a dat ideea clubului de lectură „Emilia, cărți&cafea”. Pe 16 ianuarie 2020 la prima ediție a clubului, cu emoții cât Everestul, am pornit să fac dreptate unei cărți – „Eugenia” lui Lionel Duroy.
Am ales această carte pentru prima ediție a clubului „Emilia, cărți&cafea” din două motive :
• Înainte de apariția cărții publicasem un interviu cu dl. Iancu Zuckerman supraviețuitor al Pogromului de la Iași (interviul îl puteți citi aici). La lansarea cărții, la Humanitas Cișmigiu, acest domn i-a spus autorului: „Nu ştiu cum aţi putut scrie despre aceste zile ale pogromului ca şi cum aţi fi fost acolo“. Când validarea cărții vine de la un supraviețuitor al Pogromului restul comentariilor sunt de prisos.
• Lionel Duroy, un scriitor francez, ne-a reamintit ce spațiu ocupă Mihail Sebastian în literatura europeană (locul lui a fost acolo mereu, doar că noi am uitat).
Credit foto: Emilia Nicolae
În privința Eugeniei am mișcat lucrurile. Am simțit asta din reacțiile oamenilor care au participat la clubul de carte, dar și din mesajele pe care le-am primit pe parcursul anului. Multe persoane mi-au scris că au citit-o (și le-a plăcut) după ce au văzut-o la mine pe facebook sau instagram. Chiar zilele trecute am primit un mesaj de la o urmăritoare a contului de instagram. Citea Eugenia. Mi-a spus că asociază aceast roman cu mine. Nu personajul, cartea.
La prima ediție, 16 ianuarie 2020, când am văzut numărul de înscrieri am intrat în panică. Spațiul în care urma să se desfașoare clubul nu era foarte generos. Alesesem o cafenea micuță – Cascara CoffeeShop – pentru 12, maximun 15 persoane. Or lista se triplase. Degeaba îmi repetau prietenii că cei care s-au înscris nu vor veni toți. Locul s-a dovedit neîncăpător pentru cele 18 persoane. Atunci m-am necăjit că nu am ales un spațiu mai generos. Acum, când scriu articolul, mă bucur că ne-am înghesuit. Nimeni nu bănuia atunci că peste 2 luni aveam să ne vedem doar în online.
Lista cărților dezbătute în 2020 la clubul de carte „Emilia, cărți&cafea”
• Ianuarie: „Eugenia”– Lionel Duroy
• Februarie: „Regele și Duduia”– Tatiana Niculescu. A fost una dintre cele mai reușite ediții. Din păcate începând cu luna martie ne-am mutat în online
• Martie: „Un apartament la Paris”– Michelle Gable
• Aprilie: „La început a fost sfârșitul” a fost o editie memorabila (la fel și cartea)
• Mai: „Zaraza”– Andrei Ruse ( A participt Andrei Ruse. Cu stilul lui direct și relaxat a făcut ceva victime printre participanți) Puteți citi aici un interviu cu Andrei Ruse.
• Iunie: „Fluturele negru”– Radu Paraschivescu, iarăși o ediție reușită
• Iulie: „Ultima Romantică”– Hannah Pakula (puteți citi aici recenzia)
• August: „Gustul amar al ciocolatei”– Olimpia Zamfirescu
• Septembrie: „Hemingway și cu mine”– Paula McLaine
• Octombrie: „Fotograful curții regale”– Simona Antonescu (puteți citi interviul aici)
• Noiembrie: „Micul Saturnian” este cartea mea preferată din tot ce am citit în 2020. O carte cu care am înnebunit instagramul. Altfel care ar fi fost probabilitatea ca cineva să mă oprescă pe stradă și să mă întrebe: „Auzi, nu ești tu tipa de pe instagramcu Micul Saturnian?” Era firesc să-mi doresc un interviu cu Octavian Soviany – îl puteți citi aici. „Micul Saturnian” până la urmă nu s-a dovedit cea mai bună carte a anului 2020. Cu câteva zile înainte de Crăciun a apărut „Îmbarcarea către Cythera” (continuarea Micului Saturnian) care i-a smuls cu nerușinare locul I. În topul meu, în ultimile zile ale anului 2020 Octavian Soviany la detronat pe Octavian Soviany.
• Decembrie: „Mihai I Ultimul rege al românilor” – Tatiana Niculescu. Pentru a doua oara dna Tatiana Niculescu participa la clubul de carte „Emilia, cărți&cafea” acum nu numai cu cartea, dar și ca invitată. Cum sunt o mare admiratoare a memoriilor, biografiilor și jurnalelor nu puteam să ratez un interviu cu Tatiana Niculescu – îl puteți citi aici. În 2021 vom dezbate la club „Seducătorul domn Nae” o biografie interbelică scrisă de aceeași autoare.
Trecerea de la offline la online a fost o provocarea. Generatoare de stres pentru că nu eram familiarizați cu aplicația. Stresul a trecut și au rămas doar amintirile, unele extrem de hazlii. Cea mai amuzantă a fost o simulare cu o participantă careia nu i se deschidea camera. După ce am epuizat toate variantele am întrebat-o:
– Tu nu cumva ai laptop nou?
– Da, a venit răspunsul.
– Scoate folia de pe camera.
Aș vrea să vă povestesc despre atmosfera clubului de carte – „Emilia, cărți&cafea” . Nu suntem unul dintre grupurile acelea în care membrii se întâlnesc ca să piardă timpul, în căutatrea unui refugiu departe de partenerul/a nemulțumit/ă (în clubul de carte – „Emilia, cărți&cafea”sunt două cupluri) și de copiii mofturoși (nu știu câte cluburi se pot mândri cu o familie: mama, tata și fiica) purtând o discuție lejera despre ultimul best seller. Fiecare dintre ei au un fel unic de a se raporta la carte. Atât personal cât și profesional. Împărtașim pasiunea pentru literatură și intimitatea generată de conexiunea cu cartea aleasă.
Clubul de carte – „Emilia, cărți&cafea” este neobișnuit pentru că moderatoarea și cititorii sunt neobișnuiți. Întâlnirile noastre sunt o sărbătoare a ideilor. Văd oamenii din fața mea cum își dezvăluie visurile, fricile adânc îngropate, speranțele, empatia și bibliotecile (nu discutăm doar cartea lunii ci o conectăm cu lecturi mai vechi). Clubul este refugiul nostru unde dispar problemele de la job, însingurarea de lume și gândurile de peste zi.
În 2020 cărțile s-au dovedit scutul nostru împotriva anxietății. Ne-am refugiat în cărți și am căpatat putere. Clubul de carte – „Emilia, cărți&cafea”,cu notițele și cărțile alături, este locul unde putem spune orice pentru că nimeni nu ne va respinge sau lua în râs.
O dispută a ideiilor (a nu se confunda cu o dispută a orgoliilor) mă atrage din doua motive.
• Părerile diferite ne testează toleranța și ne fac să plecăm mai îmbogățiți.
• Membrii clubului își dau examenul în arta diplomației. Eram pregatită să intervin dacă lucrurile ar fi escaladat. Dar nu a fost nevoie. Niciodată!
Credit foto: Emilia Nicolae
Comportamentul lor m-a încurajat să propun în 2021 o întâlnire proces: Nae Ionescu versus Mihai Sebastian. Fiecare membru își va aleage favoritul, iar apoi cu argumente bazate pe lecturile proprii (avantaj cititor experimentat) să conviga partea adversă că preferatul lui mai merită o șansă.
În preajma Crăciunului am organizat Secret Santa. A fost prima noastră întâlnire după 10 luni. La început nu ne prea placea onlineul, dar am mers mai departe. L-am considerat un popas. O perioadă de germinat idei. Când vom reveni la timpuri normale mă gândesc la o întâlnire offline+online. Așa cei din stăinatate se vor conecta cu cei aflați offline într-o cafenea din București.
Înainte să moderez acest club de lectură singura mea conexiune cu un astfel de proiect s-a limitat la statutul de participant. Și pentru că nu cred în rivalitate, ci în parteneri care împărtașesc aceleași pasiuni, vreau să menționez un club. Books, tea&more (pe care l-am frecvent o perioadă) este organizat și moderat de Irina Markovits și Veronica Ștefan. Irinei, consultant de stil, blogger și jurnalist de modă, i-am luat, cu ceva vreme în urmă, un interviu (îl puteți citi aici) în care mi-a mărturisit: „Degeaba ai o garderobă extraordinară, dacă tu nu ai nimic în bibliotecă”. Pentru cele care încă mai cred că stilul înseamnă doar ținute scumpe vă anunț că nu e deloc așa. Rafinamentul nu se bazează doar pe haine. Stilul înseamnă cărțile pe care le citești, maniere elegante, muzee, spectacole și călătorii care îți hrănesc creativitatea. Înseamnă conversație rafinată și emoție. Veronica și Irina fac echipa de peste 7 ani. Asta spune mult despre ele.
Eu, ca moderatoare, am încheiat anul 2020 exact cum l-am început. Cu un tsunami de emoții. La ediția din decembrie am avut-o invitată pe Tatiana Niculescu care este o mare fană a cluburilor de carte. Ne-a mărturisit că atunci când aude de un club de carte îi vine să fluture stegulețe și să strige: „Club de carte! Club de carte!”
Speranța mea pentru 2021 este că ne vom întâlni offline.
Cluburile de carte sunt efort de echipă. Meritul moderatorului este că atrage spre el ceea ce emite. Cei mai mulți dintre membrii clubului de carte- „Emilia, cărți&cafea” sunt urmăritori ai blogului emiliachebac.com, locul unde am ales să creez o lume a mea. De multe ori am simțit că discuțiile despre cărți nu-și gasesc locul în lumea oamenilor extrem de ancorați în realitate. De când moderez clubul am realizat că nu sunt deloc singura. Cărțile sunt confirmarea că mai este loc pentru bine și frumos, bun simț și aristocrație în gândire. Dar mai ales mai este loc pentru memorie. Tot ce citim ne influențează și ne schimbă ca oameni.
Le mulțumesc celor care au fost alături de mine, m-au susținut și m-au promovat. Fără voi, dragii mei, clubul de carte ”Emilia, cărti&cafea” nu ar fi existat. Voi sunteți dovada că lumea cu cărți nu va putea fi stăpânită niciodată de lumea fără cărți.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
În 2020 firescul a fost răsturnat și distrus. A fost anul când existența mea măruntă, imperfectă, dar prețioasă, s-a clătinat. A fost anul în echilibrul emoțional a devenit prioritate.
Deși citesc de când mă știu, 2020 a fost primul an când alegerea cărților a fost o provocare. De aceea, lista cu cărțile selectate, în 2020, nu seamănă cu listele din anii anteriori. În anul când pandemia s-a jucat cu nervii mei, cărțile de ficțiune au preluat conducerea, iar nonficțiunea a avut o pondere mai redusă. Ficțiunea m-a ajutat să evadez din realitate concentrându-mă pe poveștile altora, apoi n-am avut încotro și am revenit în cotidian. Am asistat cum răul își facea de cap. Vedeam cum în jurul meu oamenii își pierdeau mințile și sufletele. Când dreptul la viață era hotărat de o ruletă rusescă, oamenii apropiați, dar și cei din online își scriau în direct propria poveste. I-am păstrat în suflet pe cei care au gestionat responsabil acest tsunami de emoții, pe cei care nu au propagat panica, pe cei care au vorbit cu măsură și pe cei optimiști. Și cu cărțile a fost la fel. În inimă am păstrat acele cărți care m-au ajutat pe mine și micul meu univers să nu ne pierdem normalitatea.
2020 a fost anul cu cele mai răvășitoare lecturi, dar și cu cele mai proaste alegeri. Sunt o cititoare care iubește librăriile. Am locuri preferate și librari favoriți. Dar închiderea librăriilor pe timpul stării de urgență m-a obligat să comand online. Cum nu am avut posibilitatea să le răsfoiesc înainte să le cumpăr am făcut destule alegeri proaste.
Cartea preferată a anului 2020: Eram convinsă că voi vota Micul Saturnian cea mai bună carte a anului. Dar cum 2020 a fost un an unic, cu câteva zile înainte de Crăciun a apărut volumul II al seriei Lelian Îmbarcarea către Cythera. Exact la finalul anului l-am trădat pe Octavian Soviany cu Octavian Soviany. Asta pentru că Îmbarcarea către Cythera i-a smuls primul loc în „Top 10 cărți 2020” Micului Saturnian. Atunci de ce o fotografie cu „Micul Saturnian”? Pentru că la sfârșitul lui noiembrie când am făcut o sedință foto cu… cărți nu apăruse și volumul II.
Editura preferată În starea de urgență i-am luat un interviu lui Andrei Ruse, directorul Hyperliteratura o editură mică care se luptă să răzbată onest pe piața cărții. Interviul cu Andrei îl puteți citi aici. Până în acest an editura favorită se alegea singură în funcție de numărul de cărți citite. În 2020 am ales editura favorită cu sufletul nu din procente.
Autorul preferat. Iarași 2020 este primul an când aleg 2 autori:
• Octavian Soviany (găsiți aici interviul)
• Tatiana Niculescu (găsiți aici interviul)
Personalitatea anului 2020: Doamna Lucia Hossu Longin (găsiti aici interviul) Nu cred că am citit vreodată o carte de istorie (și am citit destule la viața mea) care să facă atât de onest și înălțător dreptate eroilor naționali. Oameni Mari care făcut Romania Mare este o carte care nu ar trebui să lipsescă din biblioteca niciunui român.Iar Reeducarea de la Pitești care a apărut în acest an este perla coroanei. Deși este cunoscută mai mult ca om de televiziune, în CV-ul dnei Lucia Hossu Longin ar trebui să figureze la loc de cinste și harul de povestitor. În cărțile domniei sale întâlnim istoria altfel: fără patimă, fără îndemn la răzbunare, fără cuvine mari, dar cu demnitate curaj și onoare.
Două cărți „Oameni Mari care au făcut România Mare” și „Credința nepieritoare”mi-au fost de mare folos când am făcut documentarea despre viața episcopului Iuliu Hossu. Urma să apara filmul „Cardinalul” și mergeam să iau un interviu regizorului Nicolae Mărgineanu. Ce a ieșit puteți citi aici. Deși ne vedeam pentru prima data, se pare că am lăsat o impresie bună domnului Mărgineanu. Sunt conștientă că fără cărțile doamnei Lucia Hossu-Longin nu aș fi reușit. De aceea mă simt datoare să-i mulțumesc.Găsiți filmul pe Netflix.
Nu voi menționa cărțile comandate cu care nu am rezonat. Consider cărțile oglinzile cititorilor Ne plac cele în care ne regăsim. Cine sunt eu să dau verdicte? Cum să dau de pământ cu un autor care poate a muncit ani buni la o carte? Ai dreptul să nu-ți placă o carte. Dar fie că ești critic sau un cititor obișnuit nu strică puțină diplomație. Asta mă duce cu gândul la o replică dintr-un film care mi-a rămas în minte „Diplomația este arta de a spune cuiva să se ducă la dracu în așa fel încât să te întrebe cum se ajunge acolo.” Adică, în cazul nostru, autorul să ajungă să-i mulțumească criticului pentru recenzia în care a fost criticat. Ador genul asta de abordari.
Julian Barnes dedică un capitol – Ochii Emmei Bovary – în cartea sa „Papagalul lui Flaubert”criticilor de carte.
Începe așa:
„Să vă spun de ce-i urăsc pe critici. Nu din motivele obișnuite: că ar fi creatori ratați (de obicei nu sunt; pot fi critici ratați, dar asta-i cu totul altceva), sau că ar fi, prin natura lor, cârcotași, invidioși și vanitoși (de obicei nu sunt; dacă pot fi acuzați de ceva, atunci e mai corect să fie trași la răspundere pentru exces de generozitate, pentru osanale cântate unor producții de mâna a doua, în așa fel încât propriile lor disociații fine să pară un produs și mai rar).”
De ce am adus în discuție criticii? Pentru că în urmă cu ceva timp o recenzie, deloc măgulitoare, mi-a dat ideea clubului de lectură „Emilia, cărți&cafea”. Pe 16 ianuarie 2020 la prima ediție a clubului , cu emoții cât Casa Poporului, am pornit să fac dreptate unei cărți – Eugenia de Lionel Duroy.
Au fost două motive pentru care am ales acestă carte pentru prima ediție a clubului Emilia, cărți&cafea
• Înainte de apariția cărții publicasem un interviu cu dl. Iancu Zuckerman supraviețuitor al Pogromului de la Iași (interviul îl puteți citi aici). La lansarea cărții, la Humanitas Cișmigiu, acest domn i-a spus autorului: „Nu ştiu cum aţi putut scrie despre aceste zile ale pogromului ca şi cum aţi fi fost acolo“. Când validarea cărții este dată de un supraviețuitor al Pogromului restul comentariilor sunt de prisos.
• Lionel Duroy, un scriitor francez, ne-a amintit ce spațiu ocupă Mihail Sebastian în literatura europeană (locul lui a fost acolo mereu, doar că noi am uitat).
Un an de „Emilia cărți&cafea”
După această experiență nu am mai citit recenzii de carte. Merg în librarii răsfoiesc cartea și mă decid. Insist să citiți capitolul lui Barnes. O să priviți o parte dintre criticii de carte cu alți ochi.
În privința Eugeniei am mișcat lucrurile. Am simțit asta din reacțiile oamenilor care au participat la clubul de carte, dar și din mesajele celor care mi-au scris că au citit-o (și le-a plăcut) după ce au văzut-o la mine pe facebook sau instagram. Chiar zilele trecute am primit un mesaj de la o urmăritoare a contului de instagram. Citea Eugenia și mi-a spus că asociază această carte cu mine. Nu personajul, cartea.
Top 10 carti 2020
Am făcut topul cu inima ghem. Urăsc topurile. Le consider subiective și am senzația că mereu rămâne cineva pe dinafara. Corect ar fi alt titlu: 10 cărți care m-au ajutat să-mi păstrez echilibrul emoțional în 2020
1. Micul saturnian + Îmbarcare către Cythera- Octavian Soviany (primele vol. ale seriei Lelian)
2. Exilul imposibil – George Prochnik
3. Istoria secreta – Donna Tart
4. Seducătorul domn Nae – Tatiana Niculescu
5. Iscoditorii – Anne Gisleson
6. Patria Fernando – Aramburu
7. 1913 Vara Secolului – Florian Iliies
8. America de peste pogrom -Cătalin Mihuleac
9. Bărbatul cu haină roșie-
10. Cele 7 vieți ale lui Felix K. – Jan Koneffke
Pasionații de lectură mă pot urmări și pe contul de instagram unde postez fotografii cu cărțile citite peste an.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului.
Dacă sunteți interesați de topurile anilor anteriori puteți găsi 2017 (aici), 2018(aici) și 2019 (aici)
Listă completa cu cărțile citite în 2020 – nu am inclus cărțile abandonate, neterminate sau cele care m-au făcut să regret banii investiți:
1. Așteptând veacul de apoi – Dinu Pillat
2. Felii de lămâie – Anca Vieru
3. Despre tristețea femeilor frumoase – Andrei Ruse
4. O mie de femei albe – Jim Fegus
5. Drumul Damascului – Doina Jela
6. Un Sherloc Holmes printre tablouri – Guy Isnard
7. Micul saturnian – Octavian Soviany
8. Exilul imposibil – George Prochnik
9. Casa din strada Sirenelor – Octavian Soviany
10. Lumea de ieri. Amintirile unui european – Stefan Zweig
11. Iubirile lui Hemingway – A E Hotchner
12. A 13-a poveste – Diane Setterfiled
13. Marele Gorsky – Vesna Goldsworthy
14. Viața după Auschwitz – Eva Schloss-Karen
15. Ultimile zile ale aristrocrației ruse – Douglas Smith
16. Cântecul lebedelor – Kelleight Greenberg Jephcott
17. Fură ca un artist – Austin Kleon
18. Logofătul de taină – Rodica Ojog-Brașoveanu
19. Ochii jupăniței – Rodica Ojog-Brașoveanu
20. Letopisețul de argint – Rodica Ojog-Brașoveanu
21. Din ce e făcut un măr – Amos Oz
22. Florile pierdute ale lui – Alice Hart Holly Ringland
23. Către frumusețe – David Foenkinos
24. Istoria familiei Sanson – H. Sanson
25. Istoria secreta – Donna Tart
26. Întâlnire la Elysee – Rodica Ojog-Brașoveanu
27. Zaraza – Andrei Ruse
28. Am fost un copil reușit – Octavian Soviany
29. Seducătorul domn Nae – Tatiana Niculescu
30. Prima dragoste a lui Fabien Bonnaire – Ralu Ana Avram
31. Mistica rugăciunii și a revolverului – Tatiana Niculescu
32. Viața lui Arsenie Boca – Tatiana Niculescu
33. Cerberus Marius – Albert Neguț
34. Memoriile unui bătrân crocodil – Tennesse Williams
35. Călătoria Cilkăi – Heather Morris
36. Napoleon – Alan Forrest
37. Maria Stuart – Stefan Zweig
38. Moartea lui Siegfried – Octavian Soviany
39. Troica amintirilor – Gh. Jurgea Negrilești
40. Operațiunea Autonomus – Ivor Porter
41. Minciuni pe canapea – Irvin D. Yalom
42. Fiecare moare singur – Hans Fallada
43. Riviera lui Chanel – Anne de Courcy
44. Patria Fernando – Aramburu
45. Cantecul mării – Oleg Serebrian
46. Amintirile unui prițese rebele din familia Romanov – Olga Romanoff – Coryne Hall
47. O viață măruntă – Hanya Yanagihara
48. Între păduri și ape – Patrick Leigh Fermor
49. Drum întrerupt – Patrick Leigh Fermor
50. O autobiografie – Agatha Cristie
51. Scandalul Secolului – Gabriel Maria Marquez
52. Noapte la Lisabona – Erich Maria Remarque
53. Iscoditorii – Anne Gisleson
54. Călatorii cu Charlie – John Steinbeck
55. Ecaterina cea Mare Robert – K.Massie
56. Miezul nopții la Pera Place – Charles King
57. Lungul zbor spre casa – Alan Hlad
58. Jurnal din anul ciumei – Daniel Defoe
59. Din amintirile Elencuței Văcărescu
60. Fata cu Leica – Helena Janeczek
61. 1913 Vara Secolului – Florian Iliies
62. Sărbătoarea continuă – Ernest Hemingway
63. Maria Antoaneta – Stefan Zweig
64. America de peste pogrom – Cătalin Mihuleac
65. Constantinopol capitala Bizanțului – Jonathan Harris
66. Noaptea – Elie Wiesel
67. Dora și minotaurul – Slavenka Drakulic
68. Kitchen Confidential – Anthony Bourdain
69. La Belle Epoque – Mary McAuliffe
70. Jurnalul unui librar – Shaun Bythell
71. Reeducarea de la Pitești – Lucia Hossu Longin
72. Rugăciune pentru Cernobîl – Svetlana Alexsievici
73. Doamna de la Ritz – Melanie Benjamin
76. În căutarea timpului pierdut – Swann – Marcel Proust
77. Prometeu sau viața lui Balzac – Andre Maurois
78. Muzică pentru cameleoni – Truman Capote
79. În căutarea timpului pierdut – La umbra fetelor în floare – Marcel Proust
80. Îmbarcare către Cythera – Octavian Soviany
Totul a început de la „Regele și Duduia”, cartea Tatianei Niculescu, pe care am dezbătut-o la ediția din februarie a clubul de lectură pe care îl moderez. Se pare că biografia lui Carol al II-lea a avut așa un impact asupra participanților, încât la câteva zile o membră fidelă a clubului m-a sunat să-mi spună: „Auzi, tu de ce nu-i iei un interviu Tatianei Niculescu? Am întâlnit-o la un eveniment și i-am zis că ai pus cartea ei la „Emilia, cărți&cafea”.
Știu că e profi să fii relaxată sau măcar să pari, dar eu am mereu emoții când iau un interviu. Diferă doar intensitatea: mici, medii sau foarte mari. Fără, nu se poate. Dar când am auzit-o pe Tatiana Niculescu spunând: „Ce punctuală sunteți!” s-au volatilizat într-un minut. Îi sunt extrem de recunoscătoare pentru asta, mai ales în condițiile în care tot mai mulți dintre contemporani considera exotică acestă rigoare a mea.
Deși a scris până acum șase biografii interbelice, Tatiana Niculescu nu este istoric. La baza este filolog. „Am asupra istoriei perspectiva cuiva care vrea să descopere, nu perspectiva unui istoric!” A absolvit Facultatea de Litere, iar apoi, grație unei burse Konrad-Adenauer, și-a continuat studiile la Bruxelles, la Institutul European de Jurnalism. Experiența belgiană îi va schimba complet viața, propulsând-o către o carieră la BBC, care a durat 14 ani. Apoi a revenit la meseria de bază: literatura și scrisul. Așa a apărut Tatiana Niculescu, scriitoarea de biografii, care a introdus o nouă specie literară, pe piața de carte românească.
Șase biografii interbelice
Emilia Chebac: Ați scris biografii, dar și cărți de ficțiune. Care se scriu mai greu?
Tatiana Niculescu:Pentru mine, este mai greu de scris o biografie. De fiecare dată când te apropii de o epocă și de o personalitate istorică trebuie să deschizi un fel de șantier de arheologie însoțit de (un soi de) dosar de detectiv. E o muncă tare amănunțită în care depinzi de cele mai mici detalii care apar pe măsură ce avansezi în acest „șantier”.
Emilia Chebac: Pentru cine și de ce scrieți aceste biografii?
Tatiana Niculescu:Încerc să mă detașez de tot ce am învățat cândva la orele de istorie. Nu pentru că aș disprețui sau că aș avea un complex de superioritate față de discursul istoricilor, dar eu nu scriu pentru specialiști, experți, sau intelectuali rafinați. Eu povestesc istoria. Merg cumva în răspăr cu discursul istoric și jargonul de specialitate. E modul meu de a ajuta la întreținerea memoriei noastre istorice și colective. Găsesc în asta o misiune civică.
Emilia Chebac: Cum a apărut acestă pasiune pentru biografii?
Tatiana Niculescu: Scriitura de radio este foarte diferită de scriitura de presă sau televiziune. Îți dă niște deprinderi și rigori care sunt foarte folositoare atunci când scrii orice altceva. Cât am locuit în Anglia, unde există o îndelungată și solidă tradiție a scrierii de biografii ( contemporane, istorice, antice etc), m-am împregnat cu pasiunea britanicilor pentru viețile personalităților istorice. Cum m-am întors de acolo „suferind” de aceasta pasiune, mi-am dorit să explorez și istoria României din acest punct de vedere.
Emilia Chebac: Nu vi se pare că românii sunt mai deschiși către istorie în ultima perioadă?
Tatiana Niculescu:Observ în ultimii 10 ani o mare deschidere către recuperarea trecutului și o mare foame de personalități istorice care au construit Romania, dar despre a căror viața nu știm mare lucru. Cu siguranță pofta de istorie a fost deschisă de cărțile lui Neagu Djuvara și ale lui Lucian Boia. Ei au fost cei care au fertilizat această apetență a publicului pentru un nou mod de a înțelege și de a privi istoria: fără complexe, fără mitomanii, făra spaime că am fi mai buni sau mai răi decât alții. Acești oameni, pentru care am un respect extraordinar și pe care îi iubesc enorm pentru ceea ce au făcut în schimbarea modului de a vorbi despre istorie, mi-au netezit într-un fel drumul.
„Am asupra istoriei perspectiva cuiva care vrea să descopere, nu perspectiva unui istoric!”
Emilia Chebac: Care este diferența între o biografie scrisă de Tatiana Niculescu și una scrisă de un istoric?
Tatiana Niculescu:
• Un istoric scrie despre fenomene mari, evenimente care au configurat harta omenirii în diverse perioade. Stabilește perspective, epoci, cataloghează personalități politice, publice, istorice.
• Eu povestesc vieți de oameni, personalități istorice și culturale. Speranța mea este că încercând să mă apropii de Regina Maria, Regele Mihai, Zelea Codreanu, Nae Ionescu, Arsenie Boca ori Carol al II-lea să-i înțeleg și poate cei care-mi citesc cărțile vor face și ei o experiență asemănătoare.
Emilia Chebac: Cum procedați când ajungeți într-un punct în care nu aveți suficiente documente, dar peste care nu vreți să treceți cu ușurință?
Tatiana Niculescu: La fel se întâmplă și când există documente, dar nu sunt încă făcute publice și nu pot avea acces la ele. Recurg la un principiu de detectiv, făcând observații pe marginea documentelor existente deja. Frazele sau capitolele bazate pe deducții sunt semnalate ca atare prin timpul verbelor. Nu folosesc prezentul istoric sau imperfectul istoric în aceste cazuri ci condiționalul-optativ. Spun „poate că ar fi fost…” sau „Dacă lucrurile stau într-adevăr așa înseamnă că…” Este o chestiune de onestitate să procedez așa, atât față de cititor, cât și față de personalitatea istorică despre care scriu. La totdeauna porți deschise unor noi descoperiri.
Emilia Chebac: Prima biografie publicată a fost despre Regina Maria. Mie îmi place să spun că este o biografie scrisă în jurul unei inimi. De unde acestă ideea atât de originală?
Tatiana Niculescu: Nici măcar nu a fost ideea mea. La începutul lui 2015, familia regală a anunțat că va muta, cu ocazia a 140 de la nașterea Reginei Maria, inima ei de la Muzeul de Istorie București, la Sinaia, la Pelișor, în odaia în care s-a sfârșit. Atunci m-am întrebat: oare ce știu oamenii despre povestea acestei inimi?
Dintre toți domnitorii României, Regina Maria a fost singura care a cerut ca inima să-i fie desprinsă din piept după moarte, dăruită țării și depusă într-un loc anume, la Balcic. În jurul acestei inimi era o poveste întreagă care nu provenea din spațiul românesc, vedea dintr-un spațiu mai curând medieval, britanic cu o încărcătură mitologică literaro-religioasă. Ca un omagiu adus Reginei Maria și acestui moment al mutarii inimii am scris Regina Maria, ultima dorință. Cartea a apărut cu 2 sau 3 zile înainte de momentul în care a avut loc ceremonia de mutare a inimii de la București la Pelișor. Cu povestea inimii a început aventura mea în lumea interbelică a biografiilor.
Emilia Chebac: După ce am citit biografia Reginei Maria v-am etichetat drept o persoană romantică. Sunteți o persoană romantică?
Tatiana Niculescu: Nu știu dacă sunt romantică pentru ca eu îmi cenzurez drastic romantismele, dar sunt sentimentală.
Emilia Chebac: Un an mai târziu publicați o a doua biografie cea despre Regele Mihai? Ce v-a inspirat în alegerea subiectului?
Tatiana Niculescu: Și aici a fost o alegere care nu a venit din senin. În 2016 a început să se deterioreze starea de sănătate a Regelui. Când a fost făcut anunțul că se retrage din viața publică, am simțit nevoia să scriu o biografie a Regelui Mihai, de la naștere până la abdicare (1947), dedicată vieții lui în Romania.
Emilia Chebac: O biografie a Regelui Mihai care v-a plăcut?
Tatiana Niculescu: „Mihai I al României. Regele și țara” scrisă de Ivor Porter
Emilia Chebac: L-ați cunoscut pe Regele Mihai?
Tatiana Niculescu: L-am întâlnit în 1997 cred. Venisem de la Londra la biroul BBC de la București pentru o documentare. Am participat la un dineu dat de Rege. Era de un 10 mai. Cu acea ocazie, am dat mâna cu Regele și am stat în prejma lui, printre alți invitați. E tautologic ce spun, dar mi-a făcut o impresie regală, de o mare simplitate, de o mare eleganță și demnitate.
Emilia Chebac:Anul și cartea. În 2018 ați trecut de la regalitate la o personalitate politică, deopotrivă admirată și detestată. Cum vă explicați impactul lui Corneliu Zelea Codreanu asupra politicii interbelice?
Tatiana Niculescu: Zelea Codreanu nu este o apariție ieșită din spuma mării. El apare într-un context. Este întruparea unei tendințe a epocii lui, apare într-un anumit mediu familial, cultural, politic, religios care a făcut ca în jurul lui să se construiască o anumită ideologie. Scriind această biografie am încercat să văd cum l-a privit lumea atunci pe Zelea Codreanu, dar și cum a perceput el epoca în care a trăit.
Emilia Chebac: Este singura biografie în care nu apar fotografii. De ce?
Tatiana Niculescu: Atunci când am publicat-o ne aflam într-un context destul de tensionat în legatură cu moștenirea legionarismului. Internetul este plin de poze, dar care nu pot fi atribuite unei surse clare. Din rațiuni de copyright neidentificabil, nu am putut să le folosesc. Poate într-o următoare ediție voi adăuga fotografii de la arhivele naționale. Pe coperta este însă o super fotografie a lui Codreanu. Zici că e un actor american interbelic, un fel de Humphrey Bogart.
Emilia Chebac:Un act de mare curaj să scrieți biografia lui Arsenie Boca, o personalitate de neatins pentru români. Ce reacții ați primit?
Tatiana Niculescu: De unii cititori a fost percepută, din păcate, ca un fel de amenințare. Se așteptau să fie scrisă într-un alt registru. Eu am scris despre omul Arsenie Boca, asta mă interesează în biografii, nu despre imaginea altora despre omul respectiv.
Emilia Chebac:Ajungem și la biografia mea preferată pe care am pus-o în februarie, deloc întâmplător, la clubul de lectură pe care îl moderez „Emilia, cărți, cafea”. (Pentru Carol II Și Elena Lupescu, 14 februarie 1925 este „ziua întemeietoare a dragostei lor”) La club, Regele si Duduia s-a bucurat de mare succes. Aveți o slăbiciune pentru Carol II?
Colțul „istoricilor” la clubul de lectură „Emilia, cărți& cafea” (credit foto: Emilia Nicolae)
Tatiana Niculescu: Nu cred că am o slăbiciune pentru Carol II. Opinia generală este că a fost o personalitate detestabilă. Când cineva vine cu o părere mai nuanțată, pare că ar avea o slăbiciune pentru Carol. În același timp, este adevărat că admir foarte mult politicile lui culturale, care nu au fost egalate de nimeni altcineva. Îl socotesc din punct de vedere intelectual și al intențiilor politice, chiar dacă a făcut diverse greșeli pe care istoria le-a consemnat și le va consemna, unul dintre cei mai străluciți reprezentanți ai familiei noastre regale.
Emilia Chebac: Ați simțit că după această biografie cititorii au fost mai îngăduitori cu Regele Carol II?
Tatiana Niculescu: Sper că da. Simplificând, există cred două mari categorii de cititori :
• Cei care caută într-o carte să-și legitimeze punctele de vedere și să-și recunoască opiniile. Dacă textul nu le satisface această așteptare consideră că nu este o biografie valabilă.
• Și cititori care își păstreaza vie curiozitatea. Aceștia vor să afle lucruri noi, indiferent dacă acele lucruri le contrazic sau nu părerile despre un personaj istoric sau despre o epocă.
De aceea, eu cred că cititorii din ultima categorie vor fi bucuroși să afle din acestă biografie și un alt mod de a descoperi istoria, pe când cei total și definitiv supărați pe Carol II nu vor putea să găsească nimic interesant într-o altă perspectivă care diferă de a lor. E dreptul lor.
Emilia Chebac: În 2020 în plină pandemie a apărut ultima dvs biografie. Ce sens are pentru dvs. cuvântul seducător din titlu?
Tatiana Niculescu: Seducător de minți și de inimi. Seducătorul este un om care atrage către el oamenii: femei și bărbați. Îi atrage prin discurs spectaculos, interesant, spumos, îi atrage prin prezență, umor, prin modul de a fi și de a se purta. În sensul ăsta Nae Ionescu era un om care atrăgea spre el curiozitatea, atrăgea interesul și pasiunile feminine și atrăgea dorința de cunoaștere a studenților. Acest cuvânt mi s-a părut cel mai potrivit pentru anvergura lui Nae Ionescu.
Emilia Chebac: Dacă s-ar face un film după biografia dvs pe ce actor (român sau străin) l-ați vedea în rolul lui Nae Ionescu?
Emilia Chebac: Un numitor comun pentru personalitățile din biografiile dvs?
Tatiana Niculescu:Sunt atrasă de personalitățile care deși controversate, sunt clasate, au etichete, se crede că se știe totul despre ele și nimic nu ne mai poate surprinde. Tocmai aceste personalitați mă atrag pentru că pe cât par de cunoscute, pe atât de necunoscute sunt de fapt.
„Este ca și când aș mai fi trăit și alte vieți”
Emilia Chebac: Cum este pentru Tatiana Niculescu să răscolească atât de frumos trecutul?
Tatiana Niculescu: Este ca și când aș mai fi trăit și alte vieți, ca și când m-aș îmbogați, de fiecare dată când scriu o biografie, cu câte o noua viață.
Emilia Chebac: La ce proiect lucrați acum?
Tatiana Niculescu: Tot o biografie interbelică.
Emilia Chebac: Un mesaj de suflet de la un cititor?
Tatiana Niculescu: La un târg de carte, după o lansare, o doamnă a venit către mine și mi-a spus: „Vă mulțumesc pentru aceste cărți. Fiul meu de 17 ani, căruia nu-i plac cărțile, a descoperit biografia regelui Mihai și nu a mai lăsat-o din mână. Mă bucur că acum fiul meu citește.” Asta a fost cred cea mai frumoasă veste pe care putea să mi-o dea un cititor. Mi-ar fi plăcut să-l întalnesc pe tânărul respectiv.
Emilia Chebac: Cititori temperamentali?
Tatiana Niculescu: Un domn care mi-a scris așa: „Ați scris o carte groaznică. N-am citit-o și nici n-am s-o citesc!” Uneori mă gândesc dacă n-ar fi un motto bun pentru această serie de biografii…
E hazliu cum uneori se produc adevarate dezbateri despre o carte între oameni care de fapt nu au citit-o. Au găsit niște informații pe net, au mai auzit diverse păreri, dar asta nu-i împiedică să înceapă o discuție aprinsă și să dea verdicte. La final îți dai seama că de fapt ei nu au citit cartea respectivă.
Emilia Chebac: O coincidență. Dumneavoastră să scrieți o biografie, despre o personalitate, și să întâlniți pe cineva împlicat într-un proiect exact cu personajul cărții la care lucrați?
Tatiana Niculescu:Tocmai terminasem cartea despre Carol al II-lea. Cineva m-a rugat să găsesc un actor care urma să citească un fragment dintr-un poem la o lansare la Humanitas Cișmigiu. Nu mi-a venit nimeni în minte pe moment, dar o prietenă care cunoaște mulți actori mi l-a recomadat pe Anghel Damian.
Am vorbit cu el, m-am dus să-l prezint la lansarea respectivă unde urma să citească. După eveniment am mai rămas puțin de vorba cu el. Când m-a întrebat ce mai scriu i-am spus că tocmai am terminat biografia lui Carol al II-lea. „Ce coincidență și eu tocmai am terminat filmările la Mary Queen of Romania, în care l-am jucat pe… Carol al II-lea.” Când ne-am mai întâlnit ne-am confruntat experiențele. Eu cum l-am văzut scriindu-i biografia, el cum l-a văzut interpretând rolul. A fost foarte interesant. Anghel Damian este un actor studios și profund care își ia foarte în serios meseria.
Tatiana Niculescu: Nu refuz nici un interviu dacă este vorba de oameni care sunt realmente interesați de cărțile mele.
Emilia Chebac: O provocare de interviu?
Tatiana Niculescu: Monica Pillat.
Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?
Tatiana Niculescu: Când am luat decizia să mă întorc în țară din Anglia. Am fost nevoită să mă hotărăsc rapid, deoarece de asta depindea participarea sau neparticiparea mea la un concurs în România. Ca să pot participa la respectivul concurs trebuia să mă repatriez. A fost o decizie pe care am luat-o îndoită în sinea mea și pe care ulterior am regretat-o timp de un an și mai bine. Din ce în ce mai mult în ultimii ani mă bucur însă că am făcut-o pentru că altfel nu aș fi scris niciodată cele șase biografii și n-aș mai fi trăit încă șase vieți…
Mereu când citesc o carte și îmi place foarte mult, îmi doresc un interviul cu autorul. Pentru povestea din spatele povești. Am revăzut cele cinci biografii citite, am comandat și pe a șasea (cea cu Arsenie Boca, singura necitită atunci), mi-am făcut curaj și i-am trimis un mesaj Tatianei Niculescu. Secretul ca cel intervievat să-ți spună lucruri pe care nu le-a mărturisit altor jurnaliști este să știi atât de multe despre activitatea lui încât să nu mai fie nevoie să-i iei un interviu. Este nevoie de multă documentare, dar îl faci să aibă încredere în tine și discuția poate deveni extrem de interesantă.
Biografia poate deveni un mediu inflexibil mai ales pentru un autor care vine cu o abordare nouă. Mulți cititori încă nu știu unde să încadreaze biografiile Tatianei Niculescu. Nu par a fi nici monografii istorice, nici ficțiune istorică și nici biografii romanțate. Și atunci ce sunt? În România sunt o nouă specie literară, deși în literaturile cu tradiție se pare că așa se scriu biografiile, adică povestea vieții unei personalități istorice sau culturale bazată pe documente existente.
Cărțile Tatianei Niculescu sunt scrise într-un stil extrem de fluid, de aceea se citesc ușor. Vă rog să nu emiteți judecăți de valoare. Acest stil, aparent simplu, este cel mai greu de realizat. Se pare că Tatianei Niculescu această provocare i-a reușit: de la un tânăr de 17 ani care nu era tocmai prieten cu cărțile, o împătimită de biografii, memorii și jurnale (subsemnata), participanții unui club de carte seduși fără milă de „Regele și Duduia”, până la un rafinat senior în a cărui bibliotecă te poți rătăci (și care l-a frecventat pe Neagu Djuvara).
Ca să putem rămâne cu mințile întregi, într-o lume care se degradeaza pe zi ce trece, este nevoie de harul de povestitoare al Tatianei Niculescu. Îmi place acestă scriitoare de biografii care nu ține să-și impună propria părere, din contra lasă cititorul să evalueze și să interpreteze singur povestea.
Foarte rar citesc toate cărțile unui autor. Am un principiu: viața este prea scurtă să insist pe o carte care nu-mi place. Chiar și marii autori nu pot avea doar momente de excelență. Tatiana Niculescu m-a făcut să încalc acest principiu. Și tare mi-e frică că, dacă continuă în același stil, am să ajung să citesc și despre cele mai detestabile personalități interbelice. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi să scrie despre A.C. Cuza.
În rolul părintelui Arsenie Boca eu îl văd pe Vali V. Popescu, actorul care a jucat în filmul lui Toma Enache „Între chin și amin”.
Sursa foto: arhiva personală a actorului Vali V. Popescu
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Fotografii: arhiva personală a scriitoarei Tatiana Niculescu
Ideea unui interviu cu Mihaela Preda mi-a încolțit la ultima ediție a clubului de lectură, Emilia, cărți &cafea, pe care îl moderez.
Când a intrat la Cascara Coffee Shop, gazda clubului de carte, am fost impresionată de naturalețea ei. Purta o ținută minimalistă: cămașă de culoarea cârtiței și un pantalon negru cu talie înaltă. Mijlocul, extrem de zvelt, era încins cu o eșarfa roșie. Mărgele barbare, un machiaj lejer și inconfundabila tunsoare franțuzească. Sunt atrasă de outfiturile cu identitate, care semnalează creativitate și o doză subtilă de visare, dar fără a face rabat de la comoditate. Eram uimită. În fața mea stătea librareasa Emma Valentini din „Libraria iubirii”.
La întrebările mele, Mihaela a fost printre curajoșii care s-au înscris imediat la cuvânt, nu înainte de a puncta „Mi-ar plăcea ca toată lumea să poată să-și exprime părerea, să nu existe cineva care să monopolizeze conversația.” Apoi aruncându-și discret privirea pe o pagină plină de însemnări a început să vorbească. Dacă la început am apreciat că militează pentru egalitate de șanse, când i-am zărit notițele m-a cucerit definitiv.
Cu ceva timp în urmă am scris o recenzie pe blog care începea așa: „Dacă aş fi psiholog, când ar intra un pacient, pentru prima oară, în cabinet l-aş ruga să îmi spună ce cărţi a citit în ultimul an. Nu neaparat titluri, nu toţi sunt obsedaţi de liste ca mine, mai degrabă genul pe care îl preferă. Aş vrea să înţeleg omul din faţa mea prin intermediul cărţilor şi cum evoluează cu ajutorul lor. Alegerea unei cărţi spune foarte multe despre un om.” (Recenzia o puteți citi aici.) Nu bănuiam atunci că peste ceva timp îi voi lua Mihaelei Preda, un psiholog îndragostit de cărți, un interviu.
Mihaela Preda este psiholog clinician şi psihoterapeut (psihoterapie cognitiv-comportamentală) la Spitalul Clinic CF2 Bucureşti. În paralel profesează și în practică privată. Cum interviul cu Mihaela Preda nu se adreseaza unei publicații de specialitate, am rugat-o să răspundă în așa fel încât conținutul acestui articol să ajungă la cât mai multe persoane. Am provocat-o să vorbească despre afecțiunile care macina în prezent omenirea (anxietatea și depresia), despre întâmplări amuzante petrecute în cabinetul de terapie, despre cărți, dar și despre lucruri mai puțin cunoscute din viața ei.
Despre anxietate pe înțelesul tuturor
Emilia Chebac: Deseori oamenii confundă frica cu anxietatea. Cum le putem deosebi?
Mihaela Preda:
• Frica este un răspuns emoțional la un pericol real. (Îmi este frica de câini.)
• Anxietatea este o stare patologică caracterizată prin teamă făra un obiect bine precizat. ( Îmi este teamă că se va întâmpla ceva rău cu mine.) Omul construiește niște scenarii care anticipează starea de rau. Anxietatea este însoțită de încordare musculară, senzație de slăbiciune, deranjament la stomac, nod în gât foarte prezent, transpirații reci-calde etc.
Emilia Chebac: Există o legătură între anxietete și atacurile de panică?
Mihaela Preda: Anxietatea duce la atacuri de panică, dar acestea nu apar la o teamă obișnuită.
Atacurile de panică:
• Câteodată apar din senin fără un factor declanșator – mă trezesc în toiul nopții cu senzația că nu am aer și că o să mi se întâmple ceva rău.
• Pot aparea și predispuse situațional. Dacă ai făcut un atac de panică trecând printr-o intersecție mare vei tinde să îl repeți dacă treci iarăși prin zona respectivă.
De multe ori un atac de panică este confundat cu un atac de cord sau AVC. Pacientul ajunge la Urgență sau la specialist, este consultat și i se spune că este ok. De cele mai multe ori totul se oprește aici. Când i se recomandă să mergă la psiholog sau la psihiatru pacientul dezvoltă o rezistență. Abia după ce ajunge la medic de 5-6 ori și realizează că nu se mai poate, în final, tot la psiholog ajunge.
Ascunderea și nerecunoașterea anxietații, creează un cerc vicios, generând o doză și mai mare de anxietate.
Emilia Chebac: Ce rezultat are camuflarea anxietații?
Mihaela Preda: Evitarea de către o persoană a tuturor evenimentelor care îi declașeză anxietatea o izolează social, îi afectează calitatea vieții și cariera profesională. Nu poate face o prezentare cu 30 de persoane pentru că asta îți va declanșa o criză. Dacă totuși o face se bâlbâie, tremură, iar feedbackul pe care îl primește este ceva de genul: „Uite nu e în stare de nimic!”
Depresia este un diagnostic pe care îl pune specialistul, nu te etichetezi singur în online.
Emilia Chebac: Tot mai mulți oameni vorbesc despre depresie. Oare nu se confundă tristețea cu depresia?
Mihaela Preda:
• Tristețea este o emoție absolut normală care durează de la câteva ore la câteva zile și descrește de la o zi la alta.
• Depresia este o stare patologică care durează minim 2 săptămani și se poate agrava progresiv.
Tristețea este o stare normală, toată lumea trece prin asta, pe când depresia nu.
Emilia Chebac: Ce consecințe are depresia netratată?
Mihaela Preda: Depresia netratată diminuează funcțiile intelectuale. Se ajunge la tot soiul de dependențe – alcool, droguri, jocuri de noroc etc. Apar tentative de suicid. Creierul se uzează în timp și se poate ajunge la boli deteriorative grave cum ar fi demența.
Emilia Chebac: Acum din ce în ce mai multe persoane dezvaluie în online că se luptă cu depresia. Ca specialist ce părere ai?
Mihaela Preda: Cred că se spune prea des: „Sunt depresiv/ă”. E la modă și oferă beneficii secundare. Devine o formă de a atrage atenția online pentru ca alții să te compătimească. Una este să te etichetezi online și alta este să fii cu adevărat depresiv și să te lupți cu această afecțiune.
În depresie orice efort este epuizant. Nu ai energie nici să te dai jos din pat. Depresia este un diagnostic pe care îl pune specialistul, nu te etichetezi singur în online.
Există o triadă cognitivă a depresiei. Cei care se luptă cu acestă afecțiune psihică au o apreciere subiectivă (sumbră) asupra:
– imaginii despre sine: nu sunt bun de nimic,
– lumii: nimeni nu mă iubește,
– viitorului: nu mă aștept la nimic bun.
Emilia Chebac: Există factori care „programează” la depresie?
Mihaela Preda: Există factorii declanșatori pentru depresie:
– Factori constituționali – ne naștem cu o anumită zestre genetică care predispune la depresie (încarcare afectivă negativă)
– Factori biologici (un dereglaj al neurotransmițătorilor – dopamina, serotonina și noradrelina în cantități reduse) Depresia nu ține de voința omului, ea apare îi urma unor dereglaje chimice.
– Factori de mediu: abuz în copilărie, insecuritate, mediu familial conflictual, pierderea mamei la vârste mici.
– Factori sociali: mediu tensionat la job, insecuritate financiară, timp liber scăzut, pierderea locului de muncă.
– Factori psihologici – capacitatea scăzută de reziliență. (Capacitate scazută de adaptare, într-o manieră pozitiva, la situații nefavorabile de viața.)
Emilia Chebac: Pentru cei care doresc să aprofundeze mai mult despre cele 2 afecțiuni (anxietate și depresie) ce cărți recomanzi? Mă refer aici nu la cărți de specialitate ci cărți pentru publicul larg.
Mihaela Preda:
• „Anxietatea” – Scott Stossel
• „Demonul amiezii„ – Andrew Solomon (prezintă depresia prin prisma unui om care a suferit toata viata de acestă afectiune psihică)
• „De ce fac zebrele ulcer?” – Robert M. Sapolsky
Mihaela Preda omul din spatele terapeutului
Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă?
Mihaela Preda:Primesc un telefon și o voce educată, la final, după ce am stabilit sedința, mă întreabă: „Și cu plata cum procedeam? Înainte ca la prostituate sau după?” În momentul acela m-am blocat. Nu îmi era clar în ce zonă vrea să o ducă. M-am adunat și i-am răspuns: E drept că este tot un serviciu către populație, dar să știți că vorbim de studii diferite. Din dialogul care a urmat m-am lămurit. Domnul a încercat o glumă pentru că era teribil de tensionat. Nu mai fusesese niciodată la terapie. Povestea datează de acum 20 de ani când terapia era în fază embrionară în România.
Emilia Chebac: Un caz care te-a impresionat?
Mihaela Preda: Sunt multe cazuri, dar am să mă rezum la un caz, în care m-am implicat foarte mult, cel al unei tinere studente. După o vacanță de vară, în care lucrase în străinătate (SUA), pentru a face fața mediului de acolo a încercat diferite droguri recreaționale. Revenirea acasă i-a produs mari schimbari în viața socială. Făcea atacuri de panică, dar cum credea că este o suferință fizică a consultat diferiți specialiști. S-a investigat inima, s-au făcut analize generale, a consultat și un urolog, dar cum totul era în regulă a fost îndrumată către un psiholog.
Avea o tulburare obsesiv-compulsivă cu diferite ritualuri. Totul trebuia să decurgă într-o anumită ordine, după un anumit tipic. Nu mai mergea la facultate și refuza să mai iasă din casă. Părinții o aduceau la terapie și tot ei veneau după ea. Am lucrat la acest caz câteva luni. Dar câteodată terapia nu este suficientă. Persoana trebuie sa beneficieze și de tratament psihiatric și aici intervine o mare rezistența. Ea acceptase să vină la psiholog și acum eu o trimiteam la psihiatru. Îi mai spuneam și că este nevoie de tratament cu pastile. Deja era prea mult.
I-am prezentat toate modificările din organismul ei, cum o afectează și cum o va ajuta tratamentul. A durat mult până am convins-o, dar s-a dus. S-a simțit din ce în ce mai bine. A citit toate cărțile recomandate de mine. „Demonul amiezii” în engleză. Și-a făcut exercițiile pentru acasă. A rezolvat problema, a terminat facultatea și a rămas în învățământul universitar. Într-o zi am primit un mesaj de la ea: Nu aș fi ajuns niciodată aici, dacă nu existați dumneavoastră. Pe diploma mea ar trebui să fie și numele dumneavoastră.
Emilia Chebac: De ce se tem oamenii de terapie ?
Mihaela Preda: Mulți cred că terapeutul îi forțează să facă ceva împotriva voinței lor. E greșit. Terapia este despre tine și ce vrei tu, cu resursele tale, pentru a merge mai departe.
În orice loc a fost Mihaela Preda a lăsat o urmă
Emilia Chebac: Până să devii terapeut ai fost, o scurtă perioadă, profesor. Cum te-a ajutat această experiență în evoluția ta ca om?
Mihaela Preda: După terminarea facultății am fost 4 ani profesor (suplinitor) de științe sociale la liceu. O consider o experiență extrem de interesantă pentru evoluția mea personală. La început a fost stresant. Eram doar cu 6-7 ani mai mare decât elevii mei. Nu vrei să știi cum au fost primele zile. Veneam acasă și mă puneam pe plâns. Îi spuneam soțului meu că eu nu o să mă descurc. Am învățat însă 2 lecții extrem de importante atunci:
1) Când viața te conduce într-o încăpere intri și îți găsești locul. Dacă nu te simți confortabil, fă în așa fel încât, să nu se observe asta. Învinge-ți mintea și corpul te va asculta. Eram singură, foarte tânără, în fața a 30 de elevi care mă intimidau grozav.
2) Poartă-te cu toți, cei cu care interacționezi, cum ai vrea să se poarte ei cu tine. Îi ascultam, le vorbeam frumos și nu ridicam niciodată tonul la ei. Am fost dirigintă 3 ani. Nu mi s-a dat o clasa cu elevi pe care să-i modelez eu. Am preluat o clasă unde diriginta se prăpădise. Adolescenții erau speriați și supărați. O combinație explozivă care ar fi pus la grea încercare și un pedagog cu experiență. Încet – încet însă m-au acceptat. Le-am impus reguli clare de disciplină, dar nu am fost rigidă la nevoile lor emoționale.
După experiența din învățământ nu am mai avut niciodată probleme cu vorbitul în public.
Emilia Chebac: Ai mai ținut legătura cu elevii care atunci te intimidau?
Mihaela Preda: Am păstrat legătura. M-au invitat la întâlnirea de 10 ani deși eu plecasem din învățămant. La fel și la cea de 20 de ani. Și acum după atâta timp mă sună să mă felicite de sărbători.
Pe Mihaela Preda am cunoscut-o la clubul de carte „Emilia, cărți& cafea”
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?
Mihaela Preda:Ți-am descoperit blogul citind o recenzie de carte (o puteți citi aici). Mi-au plăcut interviurile cu Sandra Ecobescu (aici), dna Georgeta Filitti (aici și aici), Irina Markovits (aici) și actrițele care au jucat-o pe Regina Maria: Simona Mihăescu ( teatru – aici), Roxana Lupu ( film – aici și aici) Apreciez că alegi oamenii din domenii profesionale variate și de vârste diferite. Îmi place teribil diversitatea. Asta reflecta gradul tău de cultură. Puține persoane pot trece cu ușurința de la un domeniu la altul așa cum faci tu.
Mihaela Preda: Te urmăream pe instagram și am văzut că deschizi un club de carte. Mi s-a părut foarte interesant. Recunosc că am venit la clubul tău și în scop profesional. Am multe paciente care citesc și vreau să le recomand un club testat de mine. N-aș putea să le recomand un loc de unde să se întoarcă și mai depresive. Moderezi extraordinar. Atunci când subiectul alunecă spre pesimism, fără a minimiza mesajul cărții, nu știu cum faci, dar duci totul într-o notă optimistă. Am rezonat cu clubul tău. Dovadă că vin de la prima ediție.
Emilia Chebac: Ce te-a convins să revii?
Mihaela Preda: Oamenii de calitate, discuțiile inițiate de tine care deschid niște pârghii de reflecție captivante, dar și răspunsurile participanților. Interesant mi s-a părut că toți acești oamenii care au venit la club au fost atrași de blogul tău. Livrezi conținut de calitate, iar asta a atras o comunitate pe măsură.
Emilia Chebac: O carte pe care nu ai fi citit-o dacă nu ai fi venit la clubul meu de carte?
Mihaela Preda: „Eugenia” mi-a plăcut foarte mult. Am apreciat rigoarea cu care s-a documentat Lionel Duroy despre Pogromul de la Iași și modalitațile absolut minunate care s-au deschis, intervenția ta și a participanților. Întrebările tale, contextul istoric, poveștile domnului Ș. și ale lui S. Am primit informații de care nu știam și puncte de vedere la care nu m-aș fi gândit.
Emilia Chebac: O poveste de suflet legată de o carte?
Mihaela Preda:Am o carte de care mă leagă o amintire dragă. Eram studentă. Îmi doream cu disperarea „Comedia umană” de John Galsworthy. O prietenă a vânat-o luni de zile prin anticariate. Era de negăsit. O citisem, dar o voiam în bibliotecă. În final a reușit să o cumpere și mi-a dăruit-o. De atunci, acea carte asta a mers cu mine în fiecare casă unde am stat.
Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?
Mihaela Preda: Gabriela Urda
Recomandări pentru cei interesați de terapie
Emilia Chebac: Un exercițiu pe care îl recomanzi pacienților tăi?
Mihaela Preda: Un exercițiu care se numește: da, acum, mâine, mulțumesc.
• Spui da pentru acceptare. Lasă să vină spre tine tot ce s-a petrecut de-a lungul zile, oamenii cu care ai interacționat. Acceptă -le fără să judeci. Bune sau rele.
• Spui acum, te liniștești, reflectezi, dar nu analizezi pe toate părțile. Renunță la uite ce a zis cutărică despre mine!
• Spui mâine și te gândești ce vrei să faci a II-a zi cu aceste reacții. Mâine e o altă zi și mă bucur de ea. Ideea este să nu mergi la culcare cu problema în gând.
• Spui mulțumesc pentru orice moment plăcut din ziua respectivă. Un mic exercițiu de gratitudine că cineva ți-a zâmbit, că a ieșit soarele sau că ai citit câteva pagini dintr-o carte interesantă.
Este o modalitate care te ajută să-ți asiguri o igienă a vieții psihice.
Emilia Chebac: Cum căutăm un terapeut?
Mihaela Preda: Alegerea unui terapeut este ca în amor. Chiar dacă este frumos și are toate calitățile dacă nu este pentru tine degeaba.
• Pentru început cere informații de la medicul de familie și de la cunoscuți care merg la terapie. Intra pe siteul de specialitate – Colegiul Psihologilor – unde există un registru al psihologilor și forma de terapie pe care o practică fiecare.
• La prima întâlnire vezi dacă poți să comunici cu terapeutul, dacă te ascultă și dacă crezi că te ajută. La prima ședintă apare aceea ventilație emoțională, ai senzația că te simți un pic mai bine, dar dacă după 2-3 ședințe realizezi că nu poți merge mai departe schimbă-l. Oricât ar fi de recomandat un terapeut dacă simți că nu te ajută renunță la el.
Sunt bucuroasă că un om ca Mihaela Preda a acceptat acest interviu. Și onorată că a ales clubul meu de lectură. Cred că intuiți rolul ei în dezbaterea unei cărții. Cu cât un personaj are mai multe probleme cu atât mai dificile devin întrebările pe care moderatoarea, adică eu, i le adreseză Mihaelei. Aș fi vrut să puteți vedea intervenția ei la prima ediție e clubului. Când a vorbit despre Mihail Sebastian mă uitam la ea, adevărul e că mai degrabă mă holbam, magnetizată de ce îmi era dat să aud. A încheiat cu o confesiune: „Recunosc că l-am dus pe Sebastian într-o zona mult prea profesională, dar nu m-am putut abține sunt… terapeut.” M-am relaxat. Începusem să mă simt, țineti cont că era prima ediție și aveam emoții cât Casa Poporului, exact cum s-a simțit Mihaela în primele zile în fața elevilor. Eram în fața unor adulți, care aveau așteptări de la mine, dintre care unul era terapeut. Mi-am dorit un club de carte cu oameni de calitate. Ei bine, îi aveam.
O să închei acest interviu cu Mihaela Preda cu o concluzie, deși nu mă dau în vânt după genul asta de final. Depresia nu este un oaspete căruia să-i servești băutura preferată sau să-i oferi cel mai confortabil fotoliu. Depresia este un dușman. Nu o subestima. Cere ajutor!
Un articol scris de Mihaela Preda în Dilema Veche puteți citi aici.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
1 iulie Luna a debutat cu un interviu luat Alinei Pavelescu autoarea cărții „Sindromul Stavroghin”.
Monica Tonea, o scriitoare stabilită în Belgia, mi-a trimis cartea ei „Piatră de hotar”. Românii din diaspora sunt foarte deschiși la blogul meu. Primesc mesaje surprinzătoare de la oameni care vin să-și petreacă vacanța în Romania și vor să mă cunoască.
Am reușit, în sfârșit, să termin „Trilogia Transilvăneană” vol I. Până acum mi-a plăcut, dar nu mă pronunț până nu voi finaliza toate cele 3 volume.
2 iulieComandă Elefant. Am decis să cumpăr cărți ușoare de vară. Mai puțin ultima, dar care era 50% redusă și n-am rezistat.
• Jo Nesbo – „Fiul”
• Jo Nesbo – „Macbeth”
• „Aici, acum, mereu„ – Catherine Isaac
• „Confidentul”– Helene Gremillon
• „O revoltată in Rusia Bolșevică”– Evghenia Iaroslavskaia – Markon
În dormitorul meu lucrurile stau ceva de genul: pe noptieră cărți pe care le citesc, un raft plin de cărți care urmează să le citesc, iar pe birou mă așteaptă cărți terminate din care notez citate într-un jurnal de lectură.
3 iuliePrimit comanda de la Elefant. Am început „ Aici, acum, mereu” – Catherine Isaac de la care aveam așteptări, dar după jumătate de carte am renunțat. Am crezut că este în genul carților lui Peter Mayle despre Provance. Nici pe departe.
Nici „O revoltată în Rusia Bolșevică” nu a fost cu noroc. Este prima dată când un jurnal nu numai că nu mă atrage, dar mă enervează că autoarea, deloc flexibilă, prea vedea viața numai în alb și negru. Fiică de profesor universitar, Evghenia s-a născut într-o familie burgheză, a crescut cu guvernantă și totuși a decis să se alăture bolșevicilor. De mică a fost o revoltată, dar în același timp exaltată și dotată cu o mare doză de naivitate. Asocierea cu cauza revoluționara nu va împiedica autoritățile vremii să o aresteze (1929), iar apoi să o execute (1931).
Chestia asta cu reducerile de carte funcționează, pentru mine, la fel ca reducerile de haine. Am realizat că mai bine îmi cumpăr o rochie la preț întreg, dar în care să mă simt fabulos, decât 3 croite prost în care să mă simt ca Cenușăreasa. La promoții de obicei îmi place foarte mult prima carte, a II-a merge, iar pe a III- a, care este gratis, nu o deschid niciodată. Cei care jonglați cu reducerile și reușiți să cumpărați numai cărți grozave, aveți toată admirația mea.
4 iulie Am început „Fiul” – Jo Nesbø un autor pe care l-am descoperit datorită Cameliei Cavadia. Încerc să evadez din memorii, istorie și jurnale, dar sunt puține cărți de ficțiune care să mă prindă cu adevărat. Iar faptul că întâlnesc, tot mai des, oamenii care preferă non ficțiunea nu mă ajută deloc. Citesc însă cu plăcere ficțiune scrisă de români contemporani.
8 iulie Astazi am terminat „Confidential”: al II-lea Război Mondial, Franța, o tânără pasionată de pictura, dar și o editoare care primește niște scrisori ciudate în Parisul anilor 70. Și în toate aceste povești nimeni, dar absolut nimeni nu este protejat de tăvălugul istoriei.
Am publicat interviul cu scriitoarea Camelia Cavadia pe care îl puteți citi aici.
10 iulie Terminat „Fiul” – o carte foarte bine scrisă, deși subiectul nu este tocmai favoritul meu. Cu toate astea, voi continua să citesc cărțile lui Jo Nesbø. Nu pentru povești, ci pentru modul cum sunt scrise. Scriitura lui este o inspirație pentru cei pasionații de scris.
11 iulie Întâlnire cu Nicoleta să-mi dea cărțile de la un giveway organizat pe contul ei de instagram. Am început „Adio nobili”.
12 iulieDe jumătate de an îmi tot pun pe listă – curățenie în bibliotecă. Cum toată casa mea era plină de cărți mi-am spus: Așa nu se mai poate! Am tras aer adânc în piept și în timp ce am ascultat (de 2 ori) podcastul Sabinei Varga cu Raluca Feher am reușit într-un final să pun cărțile împrăștiate în bibliotecă.
Acum toate jurnalele și memoriile stau frumos aliniate, am, în sfârșit, un raft regal pe care îl împart Regina Maria și Regele Mihai. Încă nu-mi explic de ce Rodica Ojog – Brașoveanu stă lângă Anais Nin? Dar pot spune ca am facut progrese, în prezent, în biblioteca a rămas doar o singura carte de dezvoltare personală. În rest istorie, memorii, jurnale, artă și ceva beletristică.
15 iulie Gata „Adio nobili”. Cum ar fi lumea asta dacă toți am merge încolonați? Din fericire mai există și oameni care au curajul să fie altfel. O astfel de persoană este și autoarea cărții, o aristocrată care decide să se căsătorească cu un burghez. Dacă vreți să aflați care sunt consecințele unei astfel de alegeri citiți cartea. Mie una mi-a plăcut tare mult.
16 iulie am început vol 2 Trilogia Transilvaneană – Cumpăniți.
Detox Instagram. Încerc să renunț la bulimia de cărți. Voi posta doar cărțile care îmi plac foarte mult, nu tot ce citesc.
19 iunie Mereu am spus că vinurile și cărțile au multe în comun. O zi care a debutat cu o degustare la crama Rotenberg (unde mi-am dat întâlnire cu o cititoare din Elveția) s-a finalizat cu o vizită la Cărturești Ploiești. Am descoperit un raft cu cărți despre orașul Ploiești.
• „Case, Străzi și oameni” – Oana Purice
• „Cât de frumos poate fi un oraș urât” – Oana Purice
Cărțile se adresează celor pasionați de comunitățile mici, deși Ploieștiul în perioada lui de glorie numai un oraș prăpădit de provincie nu era. În 1941, România era al V-lea mare deținător de țiței din lume după SUA, Uniunea Sovietică, Venezuela și Irak. Acest avantaj a fost însă blestemul orașului Ploiești.
20 iunie După ce am ieșit de la MNAR de la expoziția „Ferdinand și Maria” am intrat la Humanitas Kretzulescu de unde am cumpărat „Carol al II-lea al României- Regele trădat” – Lilly Marcou. După „Regele și duduia” am nevoie de mai multe informații. O surpriza frumoasă, la Humanitas, mi-a rezervat Ana care de 4 luni este librar. Nici că se putea o alegere mai potrivită. Anei i-am luat, cu ceva timp în urmă, un interviu. Știu cât de mult iubește cărțile. Oare cei de la Humanitas au idee cât sunt de norocoși că fata asta minunată lucrează la ei? Ca să vă convingeți articolul despre Ana îl găsiți aici.
23 iulie Terminat „Case, Străzi și oameni”. Mi-aș dori în viitor să pot scrie de acest proiect.
Gata și „Piatra de Hotar”. Monica Tonea este genul de scriitoare care iubește să scrie proză scurtă. Povestirile ei par să fie rezultatul unui îndelung proces prin care au fost depășite frici, neliniști și obstacole. Autoarea se concentrează pe amănunte, detalii vestimentare, situații minuțios descrise și gesturi care dezvăluie personalitatea unui personaj. Intuiesc că notează tot ce o inspiră, de aici și atenția atât de mare la detalii.
Proza scrisă de Monica deconspiră o femeie îndrăgostită de călătorii, cărți, cafea și scris firește. Deși sunt povești scurte, textul citit, necesită pauze și reflectare. Povestirea mea preferată – Apariție.
24 iulieDe la Cărturești Carusel am cumpărat „Fluturele Negru”. Am urcat sus la ceainărie, unde aveam o întâlnire și m-am apucat de ea. M-a prins atât de tare încât îmi doream să mă sune persoana, căreia urma să-i iau un interviu, să-mi spună că nu mai poate ajunge sau măcar că întârzie. A venit la timp, iar eu m-am rupt cu greu de carte.
27-28 iulieUn tur al castelelor din secuime la care visam de ceva timp. La Muzeul National Secuiesc, ghidul a recomandat o carte pentru cei care doresc să afle cum trăia nobilimea transilvăneană la sf. sec.XIX – înc. sec.XX. Ce carte? Trilogia Transilvăneană. Exact cartea pe care o aveam cu mine. După recomandarea ghidului toată lumea era interesată de Trilogie. Și cărțile pot deveni vedete, nu doar oamenii.
Ce cărți se citeau în autocar:
• Chiar în fața mea cineva citea „Fiica Ceasornicarului”
• Vizavi o doamnă „Istoria Albinelor”
• „Dumnezeul lucrurilor mărunte”
• „Povești ale domnilor din București„
• Eu „Trilogia Transilvăneană„
• „Povestea târfelor mele triste”
30 iulie Am terminat „Fluturele negru”. Eram îngrijorată că, se sfârșește luna și eu nu am găsit o carte wow. Ce înseamnă pentru mine wow? O carte care să mă prindă de la prima până la ultima pagină, scrisă de un autor care să nu slăbească intensitatea scriiturii. Să fie despre ceva care mă pasionează, dar în același timp să-mi dezvăluie și ceva nou. Să-ți descopere sensuri noi de fiecare dată când o recitești. Genul de carte pe care vrei să o păstrezi în bibliotecă. „Fluturele negru” cartea lui Radu Pareschivescu m-a familiarizat cu pictura lui Caravaggio așa cum muzeele și cursul de artă din în facultate nu au reușit.
L-am descoperit pe Boldini din volumul „Un apartament la Paris”, iar altă carte care m-a apropiat de pictură, prin mitul Rufinei și al Justei, a fost „Muza”
Statistic iulie, în cărți, pentru mine arată așa:
• Cărți cumpărate: 9 + 3 primite = 11
• Cărți citite: 7
• Articole despre cărți pe blog: publicate 1, în așteptate – destule. Având în vedere că august va fi o lună de călătorii și mai puțin de scris pe blog, nu fac mai nimic în sensul asta.
• Cartea lunii iunie: „Fluturele negru”- Radu Paraschivescu
Film despre cărți – „Vieți duble”
N-am mai fost la cinema de vreo…8 ani. În sală eram doar 6 spectatori, dintre care 2, după ce și-au terminat dozele de popcorn, au plecat.
Despre ce credeți că este filmul, franțuzesc, care a reușit să mă atragă într-o sală de cinema după atâta vreme? Un indiciu – în fiecare casă locuită de protagoniștii filmului existau cărți, multe cărți. Cât despre actori și personajele jucate:
• Guillaume Canet, seducător cum numai un francez știe să fie, în rolul unui un editor parizian care se străduiește să introducă editura în epoca digitală.
• Juliette Binoche joacă, în film, tot o actriță, dar într-un serial TV de succes.
• Vincent Macaigne un scriitor controversat de cititori pentru că se folosește, cam mult de relațiile amoroase, în cărțile sale.
Un film de neratat pe pentru pasionații de cărți.
Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
1 maiO zi liberă este prilejul perfect pentru a termina „Românce văzute de străini” – Vasile Panopol. Iarăși o carte din colecția „Istorie cu blazon” care m-a făcut să îmi doresc să aprofundez mai mult acest subiect. De aceea, îmi voi comanda, în curând, „Trecute vieţi de doamne şi domniţe”- Constantin Gane.
2 mai Mi-a venit comanda făcută pe Elefant:
• „O femeie iubită” – Andrei Makine
• „Viața secretă a lui William Shakespeare” – Jude Morgan
• „Istoria vinului” – Madeline Puckette, Justin Hammack
Seara am început „O femeie iubită”. Despre această carte am aflat de la Irina Wagner când mi-a făcut un comentariu pe contul personal de facebook. Sunt fascinată de personalitatea țarinei Ecaterina cea Marea. Am descoperit-o în „Romanovii”lui Montefiore. „O femeie iubită” m-a prins de la prima pagină. Știu că Andrei Makine este considerat un fenomen, dar „Testamentul francez” nu m-a captivat cum a făcut-o „O femeie iubită”. Posibil pentru că eram familiarizată cu viața și politica țarinei Ecaterina cea Mare. În ceea ce privește Rusia contemporană și România zilelor noastre au în comun un domeniu: corupția. La un moment dat aveam senzația că citesc despre un personaj care trăiește în România nu în Rusia.
3 maiAm cumpărat de la Cărturești AFI „Gustul amar al ciocolatei” jurnalul Olimpiei Zamfirescu. Cum am deschis cartea am fost răvășită de sinceritatea autoarei. Spre deosebire de Adriana Georgescu, Olimpia Zamfirescu a fost mai norocoasă în privința condițiilor de detenție. Dar cine sunt eu să compar suferința unor oameni din fața unei tastaturi? Autoarea nu menajează deloc slăbiciunile omenești. Nici ale familiei, nici ale ei, nici ale deținuților politici. Există printre ei și excepții, oameni de înaltă ținută morală. Unul dintre ei este Corneliu Coposu – apare cu numele de Virgil în cap. 22. O carte care mi-a plăcut extrem de mult.
5 maiO dată importantă în familia mea și tocmai azi am avut o revelație. Ideea unui nou proiect. Voi începe documentarea cu creionul în mână. M-am apucat de recitit „Povestea vieții mele” vol I Maria, Regina României. Voi relua cărțile din bibliotecă cu și despre Regina Maria. Nu am multe, doar vreo… 20.
6 mai M-am apucat să transcriu interviul cu Cătălina Roșu PR&Marketing Coordinator al Librăriilor Humanitas.
7 mai Citesc „Viața secretă a lui Wiliam Shakespeare”. Am avut așteptări mult mai mari de la Jude Morgan. Deși bine documentată, se pare că eu nu sunt suficient de pasionată de viața lui Shakespeare. Adorm după 3-4 pagini. Totuși nu vreau să renunț la ea. Îmi propun să o citesc, dar deocamndată o mai amân.
9 mai În drum spre o conferință la Fundația Calea Victorieiam cumpărat „Măștile fricii” – Camelia Cavadia. Cartea intră la categoria documentare, deoarece pe 16 mai am programat un interviu cu ea. Cum la eveniment am ajuns mai devreme m-am pus pe citit. „Măștile fricii” m-a prins de la primele pagini, deși este o lume în care mi-a fost destul greu să pătrund. Am avut o copilărie fericită, iar cartea Cameliei m-a făcut să intru în contact cu o realitate pe care preferasem, până atunci, să o ignor.
Conferința „O zi din Bucureștiul interbelic” susținută de dna Georgeta Filitti a fost o încântare. Cu acest prilej, am aflat un lucru pe care nu-l știam. În perioda interbelică conferințele de acest gen erau un fapt obișnuit. Astfel de evenimente strângeau foarte multe persoane, nu un număr restrâns de oameni cum se întâmplă astăzi. Publicul fidel putea solicita un abonament. Autori de cărți recomandați de istoricul Georgeta Filitti:
• Victoria Dragu Dimitriu
• Ioana Pârvulescu
• „Dar dacă vreți să vă binedispuneți și la fiecare pagină să mai stați să zăboviți puțin, vă îndemn să citiți „Podul Mogoșoaiei” – Gheorghe Crutzescu. E o carte absolut adorabilă!”
10 mai De Ziua Regalității ar trebui să pun niște fotografii pe contul de instagram cu „Povestea vieții mele”. Dar cum nu am timp să fac o fotografie așa cum mi-aș fi dorit, mă consolez recitind câteva pagini.
11-12 mai Am reluat „Măștile fricii”. De mult îmi doream să o citesc pe Camelia Cavadia, dar mereu amânam. Îmi spuneam că încă nu sunt pregătită pentru suferința care răzbate din cărțile ei. Am interacționat cu suferința și cruzimea în cărțile despre Holocaust, în cărțile despre pușcăriile comuniste, în memoriile și jurnalele elitelor românești. Dar atunci erau vremuri de restriște. În prezent, ne place să credem că lucrurile au evoluat în bine. Nu se mai pune problema supraviețuirii. Timpurile s-au schimbat, e adevărat, dar nu și natura umană. Nu am să înțeleg niciodată, nici măcar cu ghidaj, ce-i determină pe oameni să fie atât de cruzi.
Cum 2019 este declarat Anul Cărții, am decis să citesc cât mai mulți autori români contemporani. Am terminat cartea Cameliei Cavadia. După ce am fugit atât timp de această autoare am realizat că mi-a plăcut. De acum mă voi raporta, cu siguranță, altfel la copiii abuzați. Și la adulții care au devenit. Din păcate, abuzul emoțional lasă traume care îi vor urmări pe acești oameni întreaga viață. Iar violența naște violență.
13 mai Un interviu cu actrița Claudia Motea. Mi-a dăruit 2 cărți: „Shalom, Israel!” și „Preludii în cetatea soarelui”(poeme). Am o pauză mai mare până la al II-lea interviu. M-am apucat să citesc în parc „Shalom, Israel!” Nu numai că m-a prins de la prima pagină, dar cartea asta mi-a facilitat un interviu cu o persoană specială. Pe măsură ce mă apropiam de locul unde aveam să iau al II-lea interviu, pentru că era totuși prea devreme, am intrat într-o… librarie. Am să pun o condiție persoanelor care urmează să le iau interviu. Oameni buni, nu-mi mai dați întâlnire în apropierea unei librării! Am cumpărat „Creșterea și decăderea marilor puteri” de Tom Rachman. Pentru că m-a atras coperta.
14 mai Am publicat interviul cu Cătălina Roșu. Am lăsat „Viața secretă a lui Wiliam Shakespeare” și am început „Creșterea și decăderea marilor puteri”. La început mi-a plăcut. Ce poate fi mai frumos decât o poveste despre personaje care își duc viața într-o librărie izolată? Și ceva istorie! Apoi brusc destinul eroinei ia o turnură care nu m-a mai prins deloc. E o carte pe care nu o voi termina, dar hei!… are o copertă frumoasă!!!
16 maiAm ajuns pentru un cu interviu cu Sabina Varga la Cărturești Carusel. Alertă maximă! Mi-am propus să rezist tentație și să nu mai cumpăr nimic. Am reușit! Asta pentru că în drum spre interviu am intrat la … Libris și am cumpărat „Regina Maria” – Ion Bulei cu o reducere de 30%. Nu sunt lucruri neștiute de mine, doar că sunt mai comasate și mult mai ușor de urmărit. Am mai văzut și un album „Maria a Romaniei – Portretul unei mari regine”.
17 mai Interviu cu Camelia Cavadia. La plecare mi-a oferit două din cărțile ei, pe care nu le citisem, „Vina” și „Purgatoriul îngerilor”. În drum spre casă am început să citesc „Vina”.
18-20 mai Am terminat „Vina” Cameliei Cavadia. Fiecare pagină m-a ținut captivă. Ar ieși un film/piesă de teatru minunat/ă după această carte. Cred că un film sau o carte îți oferă o viziune de ansamblu mult mai bună asupra suferinței. O persoană se centrează, de cele mai multe ori, pe suferință proprie fără să se întrebe ce are de învățat din experiența trăită. Cei care rămân ancorați în propria suferință au toate șansele să recurgă la ajutoare cu efecte dezastruoase în timp. Poate părea de neînțeles, dar nu vreau să deconspir intriga cărții. Pot spune doar că mi-a plăcut enorm. Mai mult decât „Măștile fricii”.
22 mai M-am apucat să transcriu articolul cu Cristian China – Birta. Inoza mi-a oferit „Cum să eliberezi artistul din tine” Julia Cameron. Este cartea care i-a inspirat acel articol renumit pe blogul ei.
24 mai În drum spre un curs, pe o ploaia torențială, am intrat într-o librărie. Am plecat cu „Mătuși fabuloase” cartea Silviei Colfescu. Din cauza vremii, oamenii au intârziat așa că m-am apucat de citit.
25 mai Atrasă de conceptul turului „Pe urmele boierilor masoni” am vizitat cu cei de la Castle Break reședințele Brătienilor, Goleștilor și Bălceștilor. De la magazinele de suveniruri am cumpărat 2 cărți :
• „Însemnare a călătoriei mele” – Constantin(Dinicu) Golescu
• „Nicolae Bălcescu” (roman istoric radiofonic) – Nicolae Bănică Ologu
Deși iubesc istoria, Bălcescu nu a fost printre favoriții mei. Îmi explic aversiune mea pentru el, prin faptul că pe vremea lui Ceaușescu această personalitate istorică nu a fost ignorată precum Brătienii. Acum după vizita la conacul lui Bălcescu și explicațiile ghidului local văd altfel lucrurile. În prezent, sunt decisă să-i mai acord o șansă.
26 maiAm terminat Mătușile fabuloase cartea Silviei Colfescu. Cărțile editura Vremea sunt pline de povești fermecătoare. Amintiri din vremuri în care bunul simț, arta conversației, dar mai ales educația era un stil de viață.
27mai Am început să mă uit pe „Enciclopedia Vinului O nebunie de vin” – Madeline Puckette, Justin Hammack. Mă documentez pentru un curs despre vin pe care îl voi face în curând. Mai că aș reciti și „Pe aripile vinului”. Cea mai grozavă carte despre oamenii care activează în industria vinurilor (viața unui somelier). Cartea Biancăi Bosker este ca un narcotic. Nu o mai poți lasa din mână. Nici a II-a, nici a III-a oară.
Cărțile citite în luna mai 2019
29 mai – 2 iunieTârgul de carte Bookfest 2019 își deschide porțile la Romexpo.
29 maiAm publicat interviul cu Cristian China – Birta. Special l-am programat astăzi în prima zi a târgului. De ce? Pentru că omul asta chiar citește. Și citește enorm. Unde mai pui că are și un proiect grozav cu cărți.
Nu a am reușit să ajung la Bookfest în timpul săptămânii, adică în luna mai. Am fost sâmbătă pe 1 iunie. Așa că nu voi spune prea mult despre cărțile cumpărate în acest articol. Voi detalia în articolul de luna viitoare (până atunci voi citi, cu siguranță, o parte din ele), dar voi pune totuși o fotografie cu cărțile cumpătate.
Bookfest 2019
Statistic mai, în cărți, pentru mine arată așa:
• Cărți cumpărate: 9
• Cărți citite: 7
• Articole despre cărți pe blog: publicate 3, în așteptate pentru luna iunie 2.
• Cartea lunii mai: Gustul amar al ciocolatei – Olimpia Zamfirescu + Vina – Camelia Cavadia
• Autor român contemporan: Camelia Cavadia
Filme despre cărți:
• Pe Netflixam revăzut Nothing Hill – Hugh Grant personajul principal masculin este proprietarul unui magazin de cărți (de călătorie).
• Am revăzut Cercul literar al lui Jane Austin, un film despre un club de carte.
Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebooka blogului sau pe contul de instagram.
Inițial acest interviu cu Cătălina Roșu a fost programat pentru Ziua Internațională a Cărții, dar în final am preferat o altă dată. Deși Cătălina Roșu a absolvit Arta Actorului (la clasa profesorilor Eusebiu Ștefănescu și Rodica Mandache) se pare că viața a avut alte planuri cu ea. A intract în contact cu lumea cărților ca librar. L-a început a lucrat la Librăria Cărturești, apoi până în decembrie 2016 la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Acum este PR&Marketing Coordinator al Librăriilor Humanitas.
Am primit de la Cătălina o invitație (pe facebook) la un eveniment de carte. Atunci când nu pot să ajung, îmi place să comunic refuzul printr-un mesaj. Cred că așa am ajuns să discutăm despre interviu. Am stabilit să ne vedem la Pisicul Ghiftuit unde moderează un club de carte. Recunosc eram tare curioasă să o cunosc. Cătălina nu poartă deloc bijuterii și este destul de temperată cromatic. Ținuta ei gravita în jurul culorii albastru. Genul minimalist, mi-am spus. Spre uimirea mea aveam să aflu că, în prezent, din contra este extrem de îndrăzneață. Poartă culori după ce ani de zile nu a ieșit din negru.
Emilia Chebac: Cum ai ajuns să schimbi lumea teatrului cu lumea cărților?
Cătălina Roșu:Pasiunea pentru actorie am avut-o tot timpul. Inițial am crezut că acesta va fi drumul meu. Viața boemă e frumoasă, dar nu-ți plătește facturile. După terminarea facultății a trebuit să-mi găsesc un job. Așa am realizat că pot trăi fără actorie, ceea ce nu am crezut că va fi posibil.
Actoria este o meserie care se face, mai ales într-o țară ca a noastră unde banii și bugetele sunt mici, cu mari sacrificii. Apoi a părut o altă oportunitate care m-a atras. Deși actoria sună mai frumos decât să vinzi cărți am ales… cărțile.
Emilia Chebac: Și ai devenit librar. O întâmplare haioasă din perioada de început?
Cătălina Roșu: Lucram în Cărturești, era într-o duminică. O doamnă mai în vârstă a venit să ne întrebe unde este cel mai apropiat magazin de telefonie mobilă. I-am explicat, dar nu ne-am dat seama că se închisese. Doamna s-a întors cu o falcă în cer și una în pământ reproșându-ne că am trimis-o după cai verzi pe pereți. A solicitat să vorbească cu șeful/șefa noastră. Am chemat-o pe una dintre coordonatoarele noastre de atunci, care s-a prezentat „Bună ziua, eu sunt X”. Deoarece avea un nume comun, terminat în -escu, se pare că nu a prezentat garanție. Doamna s-a rățoit la ea: „Vă bateți joc de mine, ce nume e ăsta? E prea banal, mă mințiți! Să-mi arătați buletinul”.
Emilia Chebac: Cum se raportează oamenii la librari?
Cătălina Roșu: Oamenii au așteptări foarte mari de la librari. Dacă se poate să știe tot, să poată tot, să fie și ghicitoare și să aibă și grijă de copil atunci ar fi perfect. Mulți librari tineri cred la angajare că cititorii sunt oameni de o anumită calitate. Și sunt dezamăgiți. În realitate, sunt persoane cu bune și rele ca fiecare dintre noi. Natura umana se comportă la fel indiferent că achiziționează Nietzsche sau mere.
Emilia Chebac: Un exemplu de așa nu?
Cătălina Roșu: Unele persoane nu vor să înțeleagă că o parte a librăriei e blocată cu un eveniment, uneori chiar cu un autor străin. Ei vor exact cartea aflată în spatele moderatorului. Insistă chiar să deranjeze evenimentul.
Emilia Chebac: Primele persoane care te-au făcut să realizezi importanța lecturii?
Cătălina Roșu: Trecând și eu prin școală am văzut cum îți poate fi tăiat cheful de a citi. Eu am fost norocoasă. Profa mea de română, dna Daniela Plăiașu era exact opusul: chiar îți făcea poftă să citești. Ne recomanda și alte cărți, nu insista la nesfârșit pe programă de bac și ne dădea teme foarte interesante. Inițial am fost dezamăgită. Văzând că nu predă strict materia pentru examen, eram speriată că nu voi lua note mari la bac.
Profesorul de filozofie ne îndemna să mergem la bibliotecă. Ne anunța când soseau cărți noi. Biblioteca din Focșani era foarte bine dotată. Știu că discutam pe atunci cu o prietenă: „Nu e nimic nou care să fi ieșit pe piață și să nu găsim la bibliotecă!” Eu primeam cărți doar de Crăciun și de Moș Nicolae, în rest găseam tot ce-mi doream la bibliotecă.
Eu nu am crescut într-o familie cu cărți. E drept că părinții îmi repetau încontinuu: „Ai grijă ce alegi: sapa ori cartea!” Firește am ales cartea. Parinții mei, în naivitatea lor, încă mai consideră că în România un om cu studii serioase se poate realiza.
Emilia Chebac: Un profesor care te-a inspirat să citești in facultatea?
Cătălina Roșu: La facultate pasiunea cititului mi-a fost inoculată de dna Rodica Mandache. Citea toate cărțile, vedea toate filmele. Nu știu când dormea. Se trezea la 4 diminața se uita la un film, mai citea, mai scria un scenariu. Noi nu aveam atâta energie cât avea dna profesoră. Zi de zi ne spunea: citiți, mergeți la teatru, vedeți fime, ascultați muzică! Ne ghida să nu fim doar simpli actori ci și intelectuali rafinați. Cred că era dezamăgită de generația tânără. Colindam toate anticariatele din București după cărți.
Emilia Chebac: Autori care te-au marcat?
Cătălina Roșu:Am citit complet Cehov.Balzac m-a fascinat, cunoștea atât de bine natura umană. Avea o compasiune extraordinară pentru personajele feminine care nu puteau să facă anumite lucruri în acele timpuri (doar pentru că erau femei). Dar Balzac necesită o anumită răbdare și o anumită liniște pe care o avem din ce în ce mai puțin.
La petite bouffe – credit foto Paul Alexandru
Emilia Chebac: Știu că ești „moderel” (moderator) la un club de carte care se ține lunar la Pisicul ghiftuit. Nu am mai auzit termenul, de unde vine?
Cătălina Roșu: „Moderel” mi-a spus dna Lidia Bodea. O aveam invitată și aveam emoții foarte mari. Dumneaei m-a întrebat: Ce faci moderel?
Emilia Chebac: Filmul marketează cartea?
Cătălina Roșu: Da, un este exemplu Tetraralogia Napolitană a Elenei Ferrante. E atâta mitologie în jurul autoarei încât multe persoane s-au ferit să-i citească cărțile. După miniseria de pe HBO cu Tetralogia Napoletană, Ferrante Fever a ajuns și la noi la același nivel cu cel din alte țări.
Emilia Chebac: Conturi și bloguri de carte pe care le urmărești?
Cătălina Roșu:
• Pe instagram le urmăresc pe: Raluca Enache și Alexia Udriște.
• BlogulLaurei Câlțea îl urmăresc de foarte mult timp. Articolul ei săptămânal cu noutățile editoriale a ajuns necesar pentru foarte multă lume din industrie.
• Îmi place foarte mult Ema Cojocaru cu blogul ei Lecturile Emei.
Emilia Chebac: Ce părere ai despre instagramerii care citesc peste 100 de cărți/an?
Cătălina Roșu: Există mulți bookstagrameri tineri care citesc mult și repede, dar cărți de masă. În schimb dau giveaway la cărți bune. În loc să le citească preferă să le ofere cadou. Aștept momentul în care să văd că nu vor doar să aibă mulți followeri pe care-i câștigă prin giveaway-uri, ci prin calitatea lecturilor.
Emilia Chebac: În Romania se citește? Cum ai descrie piața românescă de cartea?
Cătălina Roșu:Nu prea, se citește foarte puțin. Este o industrie foarte mică, foarte activă care se luptă din greu pentru o mână de cititori extrem de pretențioși. Deși sunt puțini ei vor ca toate editurile să aducă cele mai noi traduceri începând cu cărțile de masă până la cărțile complicate. Editurile se luptă pentru o mână de oameni.
Cu toate aceste neajunsuri apar multe noutăți. Se scot multe cărți. E ciudat! Deși este o piață extrem de mică este și extrem de activă.
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?
Cătălina Roșu: Am citit interviul pe care i l-ai luat Alexiei Udriște și mi-a plăcut foarte mult.
Emilia Chebac: O provocare pentru mine?
Cătălina Roșu: Claudia Fitcoschi și Oana Boca Stănescu.
Emilia Chebac: Mesaje primite în urma recomandărilor tale pe instagram și pe facebook?
Cătălina Roșu: Foarte multe persoane mi-au scris la începutul anului despre 2 cărți pe care le-am tot recomandat:
• Manual pentru femei de serviciu – Lucia Berlin
• Fiecare moare singur– Hans Fallada
Primesc foarte multe mesaje de la oameni care îmi mulțumesc că am recomandat cărțile. Pentru mine e minunat când reușesc să îndemn oamenii să citească. Îmi vine să plâng pentru fiecare carte bună care nu e cumpărată. Mai ales pentru cărțile uitate pe raft și pe care trebuie să le facem retur. Mi se trage de la un coleg de la Cărturești care mereu spunea: „Ia uite ce păcat că nu se vinde cartea asta!”. Avea o suferință aproape fizică.
La petite bouffe – credit foto Paul Alexandru
Emilia Chebac: Ce hobby ai?
Cătălina Roșu:Uitatul pe Netflix la documentare cu criminali. Prietenul meu râde de mine și spune că sunt obsedată de criminali în serie. Urmăresc să înțeleg cât de jos poate să decadă ființa umană. Citești în cărți, dar nu e același lucru. În film le vezi și fețele.
Emilia Chebac: Dacă ai avea o poziție care ți-ar permite să schimbi ceva în România care ar fi prima opțiune?
Cătălina Roșu: Educația! Știu bine la prima mână cât de puțini oameni citesc. Cifrele sunt de-a dreptul șocante, iar situația devine pe zi ce trece mai tragică. E și un cerc vicios. Profesorii care predau ar trebuie să aibă vocație, ori în ziua de azi au rămas foarte puțini cu vocație în sistem.
Emilia Chebac: Ai vorbit până acum de profesori care te-au inspirat. Un profesor fără vocație?
Cătălina Roșu: Eram foarte pasionată de istorie. Citeam în plus, mă uitam la filme. Îmi amintesc că la o lucrarea am scris niște informații în plus. Replica profesorului a fost: „Chiar nu te puteai abține? Nu mă interesează!”
Emilia Chebac: Ce gen de carte preferi?
Cătălina Roșu:Proza scurtă, dar sunt foarte pretențioasă. Pentru mine contează calitatea scriiturii. Greu găsești un prozator bun de proza scurtă. De aceea sunt o mare admiratoare a lui Cehov. Când îl citești te umple, simți că ai citit un roman întreg.
În introducerea cărții Manual pentru femei de serviciu, Lydia Davis dezvălui că unul din scriitorii preferați ai LucieiBerlin era Cehov. Aflând asta, am lăsat introducerea și m-am apucat de citit. Am fost teribil de încântată să descopăr o scriitoare bună pe care o cautam de atâta timp. Proza scurtă e greu de scris. Marii scriitori își dau măsura talentului lor în proza scurtă.
Emilia Chebac: Dacă ar fi să mulțumești unui om cine ar fi?
Cătălina Roșu: Lui Adrian Damian, îndrumătorul meu din trupa de teatru din liceu, care ne-a învățat să fim o echipă. Era fascinant să lucrezi în echipa formată de el. Eu nu am mai întâlnit niciodată o asemenea conexiune între oameni. Cred că din acest motiv mi-am dorit să fac teatru. În facultate am simțit lipsa lucrului în echipă la acest nivel. Poate asta a fost si unul din argumentele pentru care am renunțat la teatru.
La petite bouffe – credit foto Paul Alexandru
Am plecat de la interviul cu Cătălina Roșu convinsă că exagerează. Oamenii citesc! Prin intermediul blogului am cunoscut multe astfel de persoane. Apoi m-am întors în trecut. Unul din motivele pentru care am început să scriu pe blog, a fost dorința de a mă conecta cu alți oameni „obsedați” de cărți. În viața mea (de înainte de blog) erau prea puține persoane care citeau.
Apoi mi-am amintit o întâmplare. Terminasem a II-a facultate și eram cu colegii la o terasă în Centrul Vechi. Vorbeam cu G. despre cărți. Restul erau antrenați într-o altă discuție. Probabil ne luase valul și vorbeam cam tare. Am simțit deodată cum s-a făcut liniște. În naivitatea mea, nu făceam distincția între interes și iritare. Am fost trezită la realitate de una dintre fostele colege: „Nu vreți să discutați voi despre ceva mai puțin plictisitor!” Să ne ințelegem, nu vorbeam despre Istoria Imperiului Bizantin, deși profilul facultății ar fi impus-o, ci despre cărți obișnuite. Dar când te plictisește Anna Karenina, cărțile lui Jane Austin și scriitori români interbelici încep să-i dau dreptate Cătălinei Roșu. În România se citește din ce în ce mai puțin.
Pentru mine nu este un motiv suficient de bun să renunț să scriu despre cărți. Din contra devine o provocare. Se pare că îmi plac cauzele pierdute. Tocmai mi-a venit o idee. Ce-ar fi să închei fiecare articol, indiferent de subiect cu o trimitere la o carte?
Dacă sunteți interesați de cărți urmăriți-i contul de instagram.
Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.
Nu mai pot continua așa, cumpăr compulsiv… cărți. Da, sunt un caz pierdut! Ar trebui să recurg la terapie. Ca să nu mă mai las prinsă în mrejele marketingului făcut de edituri am decis să scriu un articol/lună despre cărți. Să cumpăr mai puțin și doar ce mi se potrivește. Indiferent câte cărți cumpăr nu reușesc să citesc mai mult de 70 de cărți/an. Asta în anii buni, pentru că au fost și ani în care nu am depășit 50. Îmi doresc să scap de cumpăratul compulsiv de cărți, nu să mă vindec de dependența de lectură. Cum în curând nu mai am unde să le pun, mi-am propus să urmez 3 pași:
• Să mă limitez la o singură comandă pe lună.
• Să termin de citit tot ce am achiziționat până acum.
• Să încep să împrumut cărți de la bibliotecă.
Pentru a fi sigură că mă voi ține de promisiune voi nota într-un jurnal lunar: cât cumpăr, cât citesc și ce articole pun pe blog legate de cărți.
În weekend am luat un interviu unei persoane care lucrează la o editură. O încântare de fată. Am ajuns la concluzia că, în continuare, trăiesc într-o bulă. Până să o întâlnesc pe C.R. am crezut că oamenii încă citesc. Discuția cu ea m-a trezit la realitate. În lumea noastră mereu pe fugă, piața de carte este o Cenușăreasă mereu în zdrențe.
1 aprilieam comandat pe Elefant:
• Sindromul Stavroghin – Alina Pavelescu
• Amintirile unui fost corector – Petre Stoica
• Misterul lui Henri Pick –David Foenkinos
• Între Orient și Occident– Neagu Djuvara
Până îmi vin cărțile citesc „Din viața familiei Ion C. Brătianu” – Sabina Brătianu. Nu e o lectură care să curgă prea ușor, asta pentru că în martie am citit mai mult beletristică. Revenirea la memorii și jurnale se pare că nu este atât de ușoară.
4 aprilie mi-au venit cărțile. Am ales „Sindromul Stavroghin”. Entuziasmată de carte am postat pe contul personal de facebook – Claudia Puiu – următoarea postare:
„Sindromul Stavroghin” – Alina Pavelescu este o carte care mi-a ridicat îngrijorator pulsul, or asta nu se prea întâmplă când citesc ficțiune. A mers cu mine peste tot: la ședința cu părinții, unde am citit-o pe sub bancă (da, sunt o mama denaturată ), în metrou chiar și în grădinile Palatului Mogoșoaia în weekend pentru un pictorial (Vezi fotografia).
Marea arta a Alinei Pavelescu este că reușește, printr-un text destul de condensat, să transmită un mesaj pe care alții nu-l pot cuprinde nici în 500 de pagini. Personajele sunt creionate extrem de credibil:
– Septimiu Făcăleanu fost paznic la un penitenciar din orașul S. acum un om în luptă cu propria conștiință,
– Adelina o jurnalistă care prin articolele scrise de ea ține în spate și îmbogătește 2-3 lichele,
– dra Silvia o renumită moderatare tv, dar atunci când lumina reflectoarelor dispare rămâne doar o amantă care-și plătește statutul cu propria tinerețe,
– Fane interlopul care câteodată are creier și… inimă,
– Obeadă diavolul reîncarnat,
– Eugen și Miron primul o canalie patentată, al II-lea sub acoperire, dar amândoi fără scrupule când este rost de foarte mulți bani.
Personajele, amplasate într-o lume din care Dumnezeu a fost demult trimis în exil, te prind de la prima până la ultima pagină. Deși aveam de finalizat un articol am preferat să termin cartea. Și pentru că mi-a plăcut tare mult am decis să scriu despre ea.
Când aud că oamenii se schimbă mă bufnește râsul. Vremurile se schimbă, oamenii nu prea. Creștinismul încercă să facă asta de vreo 2000 de ani cu noi, dar fără prea mare succes. E adevărat sunt și excepții, dar pentru cea mai mare parte dintre oameni se pare că hoția, impostura și minciuna nu și-au pierdut încă puterea de seducție. În cartea Alinei Pavelescu le întâlnim pe toate din plin.
Am continuat cu „Misterul lui Henri Pick” care este o carte despre cărți. Deși nu s-a ridicat la înălțimea volumului „Omul obsedat de cărți” a fost totuși o lectură plăcută.
8 aprilie Mi-am impus să mă limitez la o comandă de cărți pe lună, dar astăzi am încălcat regula. În drum spre un cabinet medical, aflat pe strada Suvenir, am intrat într-o librărie și un titlu mi-a atras atenția „Amintiri din strada Suvenir” (Poveștile doamnei Ioana Crupenschi) – Victoria Dragu Dimitriu. Normal că am cumpărat-o, iar apoi să mă vezi pe mine, pe un vânt năprasnic, chinuindu-mă să prind în fotografie și cartea și strada. În concluzie am cumpărat 5 cărți și luna nu este nici la jumătate.
9 aprilie am luat un interviupentru blog lui C.C.B. Am vorbit numai despre cărți, deși omul nu are nici o treabă cu lumea cărților (activitatea lui din care trăiește). Citește enorm și este pasionat de istoria Imperiului Roman. I-am dăruit „Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc” cartea lui Adrian Cioroianu.
11 aprilie am descoperit prin intermediul Instagramului o persoană pasionată de cărți care va apărea la rubrica mea de recomandări de carte. Locuiește în Iași și este bibliotecară.
12 aprilie„Expert în vin în 24 de ore”– Jancis Robinson. Ce poți face timp de 4 ore în mașina când mergi pe un drum care nu-ți mai rezervă nici o surpriză. Citești! Destul de tehnică (comparativ cu „Pe aripile vinului” a Biancăi Bosker care rămâne, în continuare, preferata mea din colecția In Vino Veritas), dar minunată ca documentare pentru viitoare interviuri. De neratat pentru pasionații de vinuri.
15-20 aprilie citesc „Amintirile unui fost corector” – Petre Stoica. Nu m-a prins foarte tare.
La biblioteca nu am ajuns să împrumut cărți, dar în drumurile mele am fotografiat-o. Atât de mult că, dacă mai stăteam un pic, portarul ar fi venit spre mine să mă întrebe ce fac. Acasă am văzut că toate fotografiile au ieșit prost.
18 aprilie am cumpărat de la Cărturești Carusel „La început a fost sfârșitul” de Adriana Georgescu (cartea nr.6) în drum spre un eveniment. Am terminat-o a II-a zi. Postare pe facebook:
Un weekend petrecut cu cartea Adrianei Georgescu „La început a fost sfârșitul” – Humanitas. De la „O femeie din Berlin”nu m-a mai răscolit așa o carte.
Avea 25 de ani și toată viața înainte. Era o avocată și o jurnalistă strălucită. Ghinionul ei a fost că era șefa de cabinet a gen. Rădescu. Deși arestată și torturată dă dovadă de un curaj ieșit din comun. Trece prin iad cu demnitate și nu se lasă învinsă. Minunea asta de carte stă mărturie.
23 aprilie de Ziua Internațională a Cărții am comandat de pe Elefant (erau reduceri 50%). Cum rămâne cu o comandă pe lună? Dar nu se pune deoarece comanda va sosi pe 2.05.2019.
• O femeie iubită – Andrei Makine
• Enciclopedia Vinului. O nebunie de vin–Madeline Puckette, Justin Hammack
• Viața secretă a lui Wiliam Shakespeare– Jude Morgan
Tot astăzi de Ziua Cărțiiam incendiat facebookul în condițiile în care eu postez extrem de rar de 2 ori/zi. Am pus 3 postări despre cărți și un articol cu Alice Teodorescu (mi-a fost lector la un curs de Scriere Creativă) în care am descusut-o despre cărți.
24 aprilie Am reluat „Amintirile unui fost corector”. – Petre Stoica, dar am abandonat-o pentru „În intimitatea secolului 19” cartea Ioanei Pârvulescu găsită în biblioteca părinților. Cum mult timp am neglijat Belle Epoque în favoarea interbelicului am decis că este momentul să recuperez.
30 aprilie Sărbătoarea de Paște a trecut, librăriile s-au deschis, iar eu am mai cumpărat o carte. Am început-o, dar mi-am propus să o citesc pe 1 mai „Românce văzute de străini”– Vasile Panopol.
Statistic aprilie, în cărți, pentru mine arată cam așa:
Cărți cumpărate: 7
Cărți citite: 5
Articole despre cărți pe blog: publicate 2, în așteptate pentru luna mai tot 2.
Cartea lunii aprilie: La început a fost sfârșitul – Adriana Georgescu
Autor român contemporan: Alina Pavelescu
Am urmărit cu plăcere pe Netflix un film despre cărți, bineînțeles există și cartea Scrisori din insula Guernsey.
Îmi place să citesc memorii, jurnale și istorie. Dar asta nu mă transformă într-un expert. Un expert în istorie a fost și este domnul Neagu Djuvara. Eu sunt doar o consumatoare obsedată de acest gen. Iar erudiția și pasiunea nu au deloc acelaș înțeles.
Mereu m-am ferit să fac recomandări și să dau stele sau note. De ce? Pentru că totul este extrem de subiectiv. În general, fiecare cititor rezonează cu cărțile în care se răgăsește. Unii se regăsesc în ficțiune, alții în memorii și jurnale. Oricât de minunată ar fi ultima carte scrisă de Kate Morton eu o abandonez oricând pentru jurnalul unei personalități. Dar cei pasionați de literatura epocii victoriene vor adora acestă carte.
Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebooka blogului sau pe contul de instagram(unde am postat fotografii cu 80% din cărțile citite).
Pe Alice Teodorescuam cunoscut-o la Fundația Calea Victoriei. Am fost convinsă că la finalizarea cursul de Scriere Creativă, unde este lector, mă voi transforma într-un „țesător de visuri” (așa îi numesc eu pe cei care scriu… bine). Între timp m-am luminat și am realizat că visurile se țes în timp și cu migală. Chiar dacă a trecut mai bine de un an, Alice încă mă mai consiliază când am dileme legate de scris. Nu am devenit un „țesător de visuri”, dar cu ceva tot am plecat de la cursul ei. De atunci scriu în fiecare zi. Pentru cei care vreți să ajungeți la cursul ei vă avertizez că are o metodă aparte. Totul pornește ca o joacă, apoi realizezi, când termini cursul, că vrei să rămâi, în continuare, în acea poveste.
Ca personaj din literatură o asociez pe Alice Teodorescu (copil) cu Olguța din „La Medeleni”. Acum că tot i-am găsit un corespondent din cărți o voi lasa să răspundă la întrebările legate de cărți. Cum are o inteligență șlefuită de lecturi, nu este deloc genul pe care marketingul să o împinge să cumpere compulsiv, aș zice că este mai degabă genul care se lasă ghidată de simțuri.
1. Îmi poți spune o poveste legată de cărți?
Poveștile mele cu cărți sunt atât de amestecate cu „devenirea” mea, că nici nu știu cu ce să încep. Dar știu ce pot să povestesc – cum m-am „întâlnit” cu Murakami, datorită profei mele de română din liceu și a dirigăi, tot din liceu evident. Profa de română ne-a recomandat Pădurea norvegiană pe care mi-o pusesem pe lista de lecturi, dar la care nu am reușit să ajung, nu mai țin minte de ce. Însă m-am trezit cu o surpriză și mai și – parte din premiul de final de an fiind un alt roman semnat Murakami, La capătul lumii și în țara aspră a minunilor. Așa a început ”relația de-o viață” cu Haruki Murakami, iar acest roman e în continuare preferatul meu, deși între timp am citit și non-ficțiunea sa, plus aproape toate volumele traduse la noi sau în engleză. E una dintre cărțile pe care îmi place să le recomand și cartea pe care am disecat-o în proiectul pentru naratologie, în primii ani de facultate. E cartea care surprinde, din punctul meu de vedere, esența scriiturii lui Murakami.
2. Un lucru inedit aflat dintr-o carte?
Cred că am aflat mult mai multe din cărți decât din orice altceva, însă multe sunt cunoaștere implicită și nu mai știu să zic exact ce și de unde. Însă pot spune de seria Sapiens – Homo Deus că mi-au confirmat anumite lucruri și mi-au pus lucruri noi, în perspective noi: de exemplu, faptul că toate sistemele produse de omenire sunt ficțiuni pe care noi le-am investit cu calitatea de „real”știam încă din facultate, dar că, din perspectivă evoluționistă, se poate spune că grâul ne-a „domesticit” pe noi, ca homo sapiens, asta chiar nu știam. Și e o interpretare fascinantă, gândul că așa s-a născut o nouă civilizație.
3. Când ai realizat că îți place să citești? Primele cărți citite. Ai un ritual al cititului, un loc special? Ce gen preferi: memorii, beletristică, polițist, artă, SF, etc?
Nu a fost o realizare, e un mod de a fi pe care îl am de când mă știu. Nu am avut un moment sau, dacă a fost, nu mai țin minte. Știu doar că am crescut cu povești încă dinainte să am conștiință de sine, fie citite, fie la pick-up, cu viniluri prăfuite și pocnituri și că am învățat să citesc devreme, alături de mamaia (bunica din partea mamei), pe Legendele Olimpului. Zei. Când am ajung la școală știam deja să scriu și să citesc, iar pasiunea era demult aprinsă.
Dar de atunci a crescut și s-a transformat în moduri diverse, cu ritualuri variate. În adolescență adunam nopți albe vară de vară (și nu numai), îmi plăcea la nebunie liniștea din vacanțe când puteam să devorez romane, acum citesc ori dimineața, la cafea,ori seara, înainte să mă culc. Dacă mă prinde o carte foarte tare, ajung să citesc în orice pauză prind și pe stradă, în timp ce merg înspre metrou sau dinspre metrou spre casă. Uneori o fac în mod programat, acele 20-30 de pagini pe zi recomandate în studii, care la mine ajung să fie mai multe și citite mai neregulat, cu toată disciplina. Port cărți cu mine constant, mai nou, mi le descarc și în telefon. Și întotdeauna citesc, în paralel, 2-3 cărți. Îmi place la nebunie să zbor și am, ca regulă, terminatul unei cărți (uneori chiar două) în aeroport + în timpul călătoriei cu avionul (nu pot dormi în avion și îmi place să profit de timp pentru a citi în voie).
În aceeași învălmășeală de ritualuri și comportamente îmi aleg și cărțile. Deși în ultimii ani am tot migrat spre fantasy, young adult și am citit destul de multe benzi desenate japoneze (manga), întotdeauna se întretaie cu jurnalism narativ, non-ficțiune business, psihologie, studii filosofice, romane (post)moderne, thrillere, romane psihologice, realism magic, romance, crime fiction, critică etc. Am anumite ”predispoziții”, însă citesc foarte mult în funcție de stare. Mă simt ca Picasso cu perioadele lui, cam așa funcționează și la mine, mai ales că, până acum un an, citeam mult și pentru cercetările mele academice. Acum sunt într-o mică pauză. Așadar, nu am un răspuns simplu, ce îmi cade în mână și mă atrage, filtrate mereu prin stările și dispozițiile de viață (care țin cu lunile).
4. De ce îți place să citești? Cum crezi că ar arăta o lume fără cărți?
Cred că lumea fără cărți ar fi o lume care și-ar găsi alte medii de a spune povești. De a-și imagina alte realități, alte vieți, alte timpuri. Dacă ar fi mai păguboase aceste medii, habar n-am, ce știu este că nimic nu bate textul scris și citit „old school” dintr-o carte fizică pentru dezvoltarea fără limite a imaginației, a potențialului de a înțelege lucruri care nu există. De asta citesc eu. Citesc pentru că îmi hrănește foarte multe nevoi: evadare, imaginare, învățare, relaxare, simțire, empatie. Trăiesc realități pe care altfel nu le-aș trăi niciodată și le trăiesc mult mai intens decât o fac prin film. Cititul rămâne mediul preferat pentru mine și nu pot să mă opresc (o fac zilnic) – e un fel de drug of choice, care continuă să mă crească.
5. Poți recomandă 5 cărți pentru cititorii mei?
Am ales numai proză contemporană și considerată uneori marginală sau popular culture, tocmai pentru că trebuie să ne lărgim mereu orizonturile
– La capătul lumii și în țara aspră a minunilor de Haruki Murakami pentru că este un realism magic combinat cu o proză urbană care te pune pe gânduri la fiecare pagină.
– Am ceva să-ți spunde Hanif Kureishi – un roman psihologic care atacă teme sensibile și așa-zise tabuuri, într-o manieră umană. E deschizător de minți, aș zice.
– Strange the Dreamer de Laini Taylor – unul dintre cele mai bune romane fantasy young adult din ultimii ani, scris într-o manieră lirică sau onirică, apropos de nume, care te va trece prin toate stările. Încă un exemplu de fantasy care scoate în evidență subiecte importante precum discriminarea, gelozia în familie, ce înseamnă să fii diferit etc.
– Vorbitor în numele morților de Orson Scott Card pentru că este un SF care ridică atât de multe probleme morale și filosofice, încât ar trebui citit de oricine.
– Ducele bar de J. R. Moehringer pentru că e o poveste despre devenire, maturitate emoțională și cum ne construiesc și reconstruiesc amintirile. Nu degeaba a fost super buzz cu volumul ăsta, e pe drept meritat.
Interviul pe care l-am luat la Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” din Tecuci, ține de întâmplare sau de magia Crăciunului. Cum aș putea să explic altfel faptul că pe 27 decembrie domnul Viorel Burlacu a acceptat să ne întâlnim pentru un interviu. Eram în vacanța de Crăciun, motiv pentru care mi-am propus să stau cât mai departe de blog. Îmi doream să mă bucur de sărbători, să citesc mai mult, să revăd o persoană foarte dragă mie pe domnul Iancu Aizic (despre care va apărea în curând un articol pe blog) și să vizitez muzeul din oraș.
Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” din Tecuci restaurat de curând, mă atragea ca un magnet. Era 23 decembrie și mai erau 2 zile până la Crăciun. Oamenii alergau după cadouri, hipermarketurile gemeau de lume, spiritul Crăciunului plutea în aer, dar eu îmi doream să ajung la muzeu. Când am intrat în curte mi s-a pus un nod în gât. Clădirea arată spectaculos. Am trecut pragul muzeului unde m-a întâmpinat o atmosfera din alte vremuri: interioare rafinate, atenție la detalii unde frumosul te impresoară subtil fără să-ți dai seama. Nimic dezagreabil nu-mi agresa privirea. Chiar dacă este orașul meu natal am preferat să merg ca un simplu vizitator fără să anunț pe nimeni. Și bine am făcut.
Adrian Mihalache m-a primit extrem de amabil, apoi am făcut împreună un tur al muzeului. Ulterior aveam să aflu că este restaurator. Nu am regăsit la el aerul blazat tipic angajatului la stat, nu mi-a transmis nici o clipă sentimentul că mă bucur de o mare favoare dacă îmi adresează 2-3 cuvinte. Din contra mi-a răspuns la toate întrebările și mi-a arătat exponatele „vedetă”. Am absolvit o facultate de artă, de aceea într-un muzeu mă simt ca acasă. Pun întrebări, cer detalii, iar dacă aflu ceva inedit mă entuziasmez ca un copil. Recunosc prefer poveștile. Le găsesc mult mai seducătoare decât informațiile de pe site-ul muzeului.
Tocmai terminasem turul cu Adrian. Mă pregăteam de plecare, când observ o fostă colegă de liceu, Lorelei Ivașc. Aici intervine providența. Aflu că lucrează la muzeu. Nu ne văzusem de la terminarea liceului. Am depănat amintiri în timp ce făceam împreună un al II-lea tur. Cred că am petrecut în acel loc vreo 3 ore. La plecare am intrebat-o cui aș putea să iau un interviu. L-a recomndat pe Viorel Burlacu.
A doua zi primesc un mesaj de la o altă fostă colegă de liceu Daniela Alecsa, „ce ghinion, după ce am muncit pe brânci toata perioada (era Anul Centenarului și muzeul era implicat în multe proiecte) îmi iau și eu o zi libera și atunci vii tu”. Oare dacă o găseam în muzeu făceam un al III-lea tur cu ea? Cred că da. Providența și-a spus cuvântul. Pe 27 decembrie când toată lumea se bucura de vacanță eu m-am prezentat la Muzeul de Istorie pentru interviu.
Viorel Burlacu, actualul manager al Muzeului de Istorie „Teodor Cincu” din Tecuci s-a dovedit o persoană extrem de modestă. Nu a vrut să vorbească prea mult despre el, în schimb a fost extrem de deschis să împartășească povești despre muzeu și orașul Tecuci.
Emilia Chebac: Informații mai puțin cunoscute legate de clădirea muzeului?
Viorel Burlacu:
• În această clădire s-au petrecut evenimente care poate au marcat cumva istoria Primului Război Mondial. Aici a fost Comandament de Război unde s-au întâlnit Regele Ferdinand, împreună cu delegația franceză condusă de generalul Berthelot, generalul Eremia Grigorescu și au luat decizia atacului de la Mărășești.
• Există o mențiune în „Jurnalul de razboi ” al Reginei Maria că în ziua de 1/14 august 1917 a călătorit de la Ghidigeni la Tecuci cu Sybil Chrissoveloni (soția lui Jean Chrissoveloni) și a vizitat spitalul pentru răniți organizat în casa familiei Cincu.
• Clădirea muzeului poartă semnătura unui arhitect italian venit din insula Creta,Giovanni Michelangelo Culluri.
• În timpul marelui bombardament de la 4 aprilie 1944o parte din patrimoniul muzeului s-a risipit (monede antice, podoabe de proveniență arheologică, mărgele, fibule, vase geto-dacice). Atunci a fost ucisă soția lui Mihai Dimitriu. Constantin Solomonîmpreună cu Mihai Dimitriu au fost principalii fondatori și donatori de obiecte care au pus bazele muzeului.
Emilia Chebac: Am citit recent într-o carte „Parlamentul în pribegie” despre un personaj de o noblețe aparte din fam. Cincu. Cunoașteți acest personaj?
Viorel Burlacu:Cum să nu, este vorba de Nestor Cincu. Soției lui i se propune eliberarea soțului în schimbul unei garanții de 30 000 de ruble, dar acesta refuză să părăsească prizonieratul printr-o rascumpărare care îl injosea. Din acest motiv Nestor Cincu a suportat brutalități sălbatice din partea bolșevicilor. Grigore Procopiu mărturisește în carte că pe tot decursul captivității a avut o atitudine demnă și dârză.
Emilia Chebac: Un amănunt care să ateste legătura lui Nestor Cincu cu Tecuciul?
Viorel Burlacu:Vila Muca, resedința lui Nestor Cincu, care se afla la ieșirea din Tecuci pe dreapta (înainte de 1989 era sediu IAS Tecuci) a fost opera arh. Culluri. O casă cu etaj care o perioadă a fost împărțită de fam. Cincu și arh. Culluri.
Aici venea în vacanțe marea actriță Dina Cocea. Din căsătoria Mariei Cincu cu ziaristul Constantin Mille a rezultat o fată Florica, la rândul ei căsătorită cu un personaj fabulos, N.D. Cocea, tatăl Dinei Cocea.
Dna Mihaela Mateescu Culluri, descendentă a fam. Culluri, deși locuiește în București a rămas cu o ardere specială pentru locul de naștere (Tecuci). Are amintiri din casa bunicului. Dumneaei mi-a mărturisit că aici venea Dina Cocea.
Emilia Chebac: Pentru cei care nu sunt familiarizați cu istoria Tecuciului, ne puteți face o descriere a fam.Cincu?
Viorel Burlacu: Mecenatul era un stil de viață la fam.Cincu. Teodor Cincu a fost filantrop și om politic. A participat activ la viața culturală, politică și administrativă a Tecuciului (cu rezultate uluitoare în epocă). A aliniat Tecuciul în rândul orașelor moderne. A adus specialiști care au sistematizat orașul, a introdus iluminatul public. Fam. Cincu din bunurile ei a dat și comunității: bani, a donat terenuri pentru școli, a construit spitalul din Tecuci (1904), a ridicat o biserică – Sf. Ioan Botezătorul (1850) care există și astăzi.
Emilia Chebac: Două clădiri importante pe care fam. Cincu le-a dat Tecuciului?
Viorel Burlacu:
• Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” aparținea în 1885 lui Anton Cincu. Teodor (fiul său) în 1934donează clădirea cu un scop precis pentru a deveni muzeu și bibliotecă. Ambii tatăl și fiul au fost primari ai Tecuciului.
• Spitalul municipal din Tecuci. La moartea sa, Anton Cincu1894, a lăsat prin testament o sumă uriaşă pentru construirea unui spital modern. Spitalul a fost realizat în 1904de fiul său Teodor după planurile arh. Ștefan Ciocârlan.
Emilia Chebac: Acum arată minunat, dar concret ce a presupus restaurarea Muzeului?
Viorel Burlacu: Eu nu eram la muzeu atunci, dar pentru colegii mei a fost o muncă extrem de dificilă. Au cărat ciob cu ciob, au ambalat și au transportat totul în clădirea fostei cazărmi a armatei. Acestă clădire poartă în ea zici și zeci de pagini de istorie. Acolo a fost comandamentul aviației. Este o clădire veche de peste100 de ani, acum în conservare, în prezent depozit pentru muzeu. Partea din față adăposteste expoziția aviației romane, pe care o cordonează comandorul Chiș.
Emilia Chebac: Spuneți, pentru cei care nu știu, despre automobilul aflat în colecția muzeului?
Viorel Burlacu: În colecția muzeului se află și un autoturism marca EGO, produs în 1924 la Berlin. Poartă denumirea EGO 4/14, are 14 cai-putere, 4 locuri, e decapotabil și are motorul de 4 cilindri în linie. Este un automobil extrem de rar, fabricat în 1924 în ediție limitată. Atunci au fost produse doar 7 autovehicule din acest model. Astăzi mai există în lume numai două exemplare, una aparținând Muzeului Tehnic din Berlin, iar cea de-a doua se află la Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” din Tecuci. Automobilul nu este expus permanent în muzeu. În condiții de iarnă este protejat într-o încăpere special amenajată care se află la primărie.
Emilia Chebac: Care este povestea lui?
Viorel Burlacu:
• Autovehiculul a fost donat muzeului în 1985 de un fost ofițer al Armatei Regale Române, colonelul Gheorghe Petrașcu (a nu se confunda cu pictorul cu același nume).
• Începând cu anul 1988 ing. Gabriel Jelea, un pasionat de automobile, l-a luat la atelierele de la IRA pentru a fi reparat. Când l-au dezmembrat au găsit în capota mașinii cartușe. Cum era înainte de 1989 securitatea a intrat în alertă.
• Revoluția a prins automobilul în bucăți. Atunci s-au furat o parte din ornamente. Ca să nu dispară și mai multe componente a fost adus la muzeu bucată cu bucată. A stat într-o magazie până într-o zi când ocasa de filme din București avea nevoie de de un autoturism de epoca (pentru filmul „Restul e tăcere” în regia lui Nae Caramfil). Prin ing. Gabriel Jelea s-a ajuns la Tecuci. Casa de producție s-a oferit să achite reperația automobilului cu condiția să îl folosească în film. L-a reparat, l-a folosit și apoi l-a înapoiat muzeului în forma în care se găsește și astăzi. Deși au trecut 10-15 ani de la reparație încă merge perfect. La anumite evenimente este scos. Să nu vă inchipuiti acum că se merge cu el până la Galați. Se pot face însă tururi de 5-6 km fără probleme.
Emilia Chebac: Recomandați un muzeu din România care vă place?
Viorel Burlacu: Muzeul Brăilei. Am convingerea că nu voi primi reproșuri pentru o asemenea recomandare.
Emilia Chebac: Povestiți atât de frumos de Tecuci și totuși nu v-ați nascut aici?
Viorel Burlacu: Eu mă consider al Tecuciului. Îmi place să glumesc și spun că m-am măritat cu Tecuciul. Sunt născut în Brăila, dar mă simt foarte legat de Tecuci. Acest oraș mi-a oferit șansa să pot face lucruri din pasiune, poate de aceea unele mi-au și ieșit. Mi-a oferit șansa unei dezvoltări personale.
Emilia Chebac: Ce vă supără legat de Tecuci?
Viorel Burlacu:Mă mâhnesc tare mult două lucruri:
• Aceea aroganță pe care o au răgățenii față de moldoveni (eu fiind răgățean).
• Vulgaritatea unor comici sau așa zis comici care folosesc expresii ca „s-a auzit până la Tecuci”
Elevilor mei le spun să fie mândri că sunt tecuceni. Ignoranților care pun astfel de etichete le-aș recomanda să treacă măcar 10 minute prin parcul orașului, unde este plin de statui reprezentative pentru cultura română (oameni nascuți în Tecuci) și vă asigur că nu sunt puține.
Emilia Chebac: O personalitate pe care o admirați?
Viorel Burlacu:
• Îmi place foarte mult discursul și mesajul, mai rar întâlnit în ultima vreme la alți oameni, dar bine tușat la Ioan Aurel Pop.
• Referitor la trecut, consider că Ion Petrovici este de departe cea mai complexă personalitate a Tecuciului.
• Aș mai adăuga o galerie de dascăli tecuceni care au rămas în conștiința publică: prof. Constantin Solomon, Iulia Gheorghiu, Maria Bartic, Elena Ruță.
Emilia Chebac: Aveți un motto?
Viorel Burlacu: Omul potrivit la locul potrivit.
Emilia Chebac: Un eșec care v-a marcat?
Viorel Burlacu: După liceu am visat să fac actorie. Am făcut o înțelegere cu un amic să mergem la București ( bineînțeles cu acordul părinților) la un prieten de al lui. Eu îmi doream tare mult să ajung la teatru să văd „Jocul de-a vacanța”. El nu era pasiont de teatru, doar m-a însoțit. Am ajuns în București în Gara de Nord. Nu cunoșteam Bucureștiul așa că am luat un taxi ca să ajung la teatru (actualul Teatru Odeon) unde am dat peste un anunț: nu mai avem bilete. Eram disperat, dar tot învârtindu-mă pe colo am gasit să cumpăr la suprapreț. Nu a contat. Pentru mine a fost o minune să-i văd pe Radu Beligan și Simona Bondoc. A fost magic. Am ieșit de acolo spunandu-mi: n-am să fiu niciodata ca ei! M-am bucurat de pasiunea inițială. Apoi viața mi-a deschis alte căi și am uitat.
Emilia Chebac: O provocare pentru mine? Despre ce persoană v-ar plăcea să citiți pe blogul meu?
Viorel Burlacu:Marius Mitrofan bariton la Teatru de Operetă.
Emilia Chebac: Putem trăi fără cultura?
Viorel Burlacu: Eu plec de la o realitate tristă. Iată ce înseamnă incultura, dacă privim spre mulți dintre cei care ne conduc.
Emilia Chebac: Mai sunt adolescenții atrași de cultură?
Viorel Burlacu:Avem un proiect „Muzeul la tine în școală”. Mergem cu exponate din muzeu în școli. Nu așteptăm să vină numai copiii la noi. Normal că așteptăm feedback de la ei, dar ca să-i atragem mesajul nostru trebuie să fie atractiv. Atunci vor veni singuri. Modul cum se raportează adolescentul la cultură este rezultatul unei munci de echipă: părinți și profesori. Nu este suficientă numai intenția noastră. Intenția dă roade dacă e sădită pe un fundament sănătos.
În timp ce scriam articolul amintirile năvăleau peste mine. În casa a III-a mi-am întrebat învățătoarea:
– De ce școala noastră este altfel? Nu era deloc ca restul școlilor: avea un amfiteatru imens, grădină interioară, un parc și o arhitectură bine gândită cu încăperi înalte și luminoase.
– Pentru că e veche, mi-a răspuns.
– Și ce clădire mai este la fel de veche?
– Muzeul.
– Și cine l-a construit? Atunci am auzit prima oară de fam.Cincu. Nu a dat prea multe detalii. De fapt, privind în urmă, realizez că a spus suficient ca să-mi stârnească interesul și să mă determine să fac învestigații pe cont propriu. Tot ce am putut face atunci a fost să-mi înnebunesc părinții cu întrebările.
Muzeul de istorie „Teodor Cincu” a fost una din clădirile care în adolescență îmi punea imaginația la încercare. În drum spre școală trecem pe lângă grădina muzeului. Îmi amintesc cum într-o zi, doborâtă de curiozitate, am întârziat la ora de chimie. Am preferat să intru în curte și să dau târcoale clădirii. Era altceva în peisajul gri din anii comunismului. Nu aveam cum să știu atunci că, peste ani, mă voi întoarce în acest loc, iar în anul de grație 2018 clădirea mă va lăsa fără suflare. După un îndelungat și anevoios proces de restaurare clădirea muzeului avea să-și recapete iarăși spendoarea inițială.
Interviul cu Viorel Burlacu a fost un prilej să vorbim despre oamenii Tecuciului. Despre membrii fam.Cincu personalități care au marcat istoria orașului.
Tecuciul a trăit și timpuri când oamenii politici erau și filantropi, când bogăția însemna să dai mai departe celor care nu au, când oamenii politici refuzau să-și continuie cariera politică la Bucureștipentru că nu se puteau despărți de oamenii locului, când nu se spunea „la București ai alte șanse” pentru că erau șanse peste tot. Cu siguranță și atunci exista corupție, minciună și hoție, dar au existat și oameni care nu deveneau interesați de comunitate doar în timpul campaniilor electorale.
În 1941, Revista „Natura” din București menționa într-un articol că „în saloanele încăpătoare ale casei boierești Cincu se află astăzi instalat unul dintre cele mai frumoase muzee din țară”.
În 2019 Tecuciul nu mai are oameni politici de talia lui Anton Cincu, dar cu siguranță are în continuare unul din cele mai frumoase muzee din țară.
Mulțumesc:
• Lorelei Maftei – Ivașc fără tine acest interviu nu era posibil.
• Daniela Vonaș -Alecsapentru fotografiile minunate pe care mi le-ai pus la dispoziție din arhiva muzeului. Ai fost cred persoana cea mai hărțuită în ultimile 3 luni.
• Viorel Burlacu sunt convinsă că realizează cu ce oameni minunați are șansa să lucreze.
• Adrian Mihalache te apreciez și mai mult. În urmă cu 3 săptămâni, am vizitat un muzeu din România unde am dat peste un personal care se clasifică, cu brio, pe primul loc în topul… celor mai dezagreabile experiențe într-un muzeu.
Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebooka blogului sau pe contul de instagram.
Dacă vezi ,,Câine negru, porumbel rătăcitor” într-o librărie, ești tentat să spui, din cauza mărimii, că nu are stofă de roman spectaculos. Iar dacă îl răsfoiești superficial și vezi că răul își face de cap, jucându-se cu destinele personajelor, iar dreptatea și lumina sunt pilde vechi de care nimănui nu-i mai pasă, ești tentat să îl ignori și să treci mai departe. Nu face asta, cititorule!
Putea să strălucească în saloanele privilegiaților vremii, dar Thomas Mann a preferat elita marii literaturii.
