Categorii
Club de Carte Cultură

Clubul de carte Emilia Chebac aniversează 5 ani

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

Ce cărți am dezbătut în 2024 la „Clubul de carte Emilia Chebac”:
• Ianuarie: „Cronica barbară”– Ana Maria Negrilă
• Februarie: „Ghepardul”– Giuseppe Tomasi di Lampedusa (traducere: Gabriela Lungu)
• Martie: „Chiajna din Casa Mușatinilor”– Simona Antonescu
• Aprilie: „Lumea de ieri” – Stefan Zweig (traducere: Ion Nastasia)
• Mai: „Maestrul și Margareta”– Mihail Bulgakov (traducere: Ion Covaci)
• Iunie: „Sufletul lumii”– Camelia Cavadia

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

• Iulie: „Ochii Monei”– Thomas Schlesser (traducere: Daniel Nicolescu)
• August: „Cuțitul”– Salman Rushdie (traducere: Dana Crăciun)
• Septembrie: „Lacrimi de chihlimbar”– Sofia Segovia (traducere: Valentina Georgescu)
• Octombrie: „2666” – Roberto Bolaño (traducere: Eugenia Alexe Munteanu)
• Noiembrie: „Cetatea cucului din nori” – Anthony Doerr (traducere: Iulia Gorzo)
• Decembrie: „Orașul din castelul meu” – Ioana Bâldea Constantinescu

Scriitori români invitați în 2024 la „Clubul de carte Emilia Chebac
• Ana-Maria Negrilă cu „Cronica barbară” Găsiți aici recenzia. Un alt titlu, al aceleași scriitoare, pe care l-am mai dezbătut la club a fost „Cele patru oglinzi ale adevărului”.

Ana-Maria Negrilă la „Clubul de carte Emilia Chebac” Foto credit: Mihaela Ptre

• Simona Antonescu cu „Chiajna din Casa Mușatinilor” Găsiți aici recenzia. Alte două titluri discutate la club au fost „Fotograful curții regale” și „Hanul lui Manuc”.

Simona Antonescu la „Clubul de carte Emilia Chebac” Foto credit: Emilia Nicolae

• Camelia Cavadia cu „Sufletul lumii” Motivul pentru care am invitat-o pe Camelia a fost povestirea „Grădina secretă” din volumul „Sufletul lumii”.

Camelia Cavadia la „Clubul de carte Emilia Chebac” Foto credit: Marilena Iovu

• Ioana Bâldea Constantinescu cu romanul „Orașul din castelul meu” Găsiți recenzia carții aici

Ioana Bâldea Constantinescu la „Clubul de carte Emilia Chebac” Foto credit: Emilia Nicolae

Traducători invitați în 2024 la „Clubul de carte Emilia Chebac”
„Lacrimi de chihlimbar”– Sofia Segovia (traducere: Valentina Georgescu)

Valentina Georgescu la „Clubul de carte Emilia Chebac” Foto credit: Emilia Nicolae

Aniversare 5 ani „Clubul de carte Emilia Chebac”
În urmă cu 5 ani, pe 16 ianuarie 2020, am pus bazele acestui club de carte. Inițial s-a numit „Emilia,cărți&cafea”. Am fost convinsă că acest proiect va rămâne la stadiul de întâlnire în sufragerie. Conexiunea cu oamenii din lumea literelor lipsea cu desăvârșire (la lansări stăteam mereu undeva în spate), nu aveam sprijinul unei edituri, nu aveam curaj să le spun scriitorilor cât de mult îi prețuiesc și cât le iubesc cărțile. La început, promovarea evenimentul a fost inexistentă, mi-a luat ceva timp până am realizat că ar fi bine să pun fotografii de la eveniment. Privind în urmă, cred cu tărie că pasiunea (în cazul proiectelor personale) promovează mai mult decât marketingul. Pasiunea te face să faci alegeri inspirate, pasiunea îți da curaj să spui nu unei cărți care nu rezonează cu valorile în care crezi, pasiunea te conectează cu participanți îndrăgostiți de cărți și, deloc de ignorat, pasiunea te face să reziști în momentele grele.

Cu Andreea Tănesescu, Secret Santa 2023. Foto credit: Emilia Nicolae

În septembrie 2024 am schimbat denumirea clubului, la sugestia Andreei Tănăsescu, fondatoarea proiectului La blouse roumaine, mi-a spus. „Ești fondatoarea și moderatoarea a clubului, renunță la Emilia, cărți&cafea. Clubul de carte Emilia Chebac e mult mai bine.” Andreea m-a făcut să conștietizez că proiectul meu e mult mai valoros decât îl vedeam eu. Mulțumesc, Andreea pentru aripi!

Tot în 2024 clubul s-a mutat în casa nouă, întâlnirile au loc acum la librăria Humanitas Lipscani. Mulțumesc, Ciprian Ciocan, Marketing Manager la Librăriile Humanitas! Ești parte din povestea acestui club.

Cu Ciprian Ciocan, Marketing Manager la Librăriile Humanitas, la Gaudeamus

Povestea clubul de carte Emilia Chebac o găsiți aici. Cum a fost la ediția din decembrie, unde am avut-o invitată pe scriitoarea Ioana Bâldea Constantinescu, las aici impresiile unei participante la club. Mulțumesc, Ingrid Ionetz!

La aniversarea de 5 ani (ianuarie 2025) am avut-o invitată pe scriitoarea Veronica Niculescu. În perioada când romanul „Toți copiii librăresei” a împlinit 5 ani și #clubuldecarteemiliachebac a aniversat 5 ani. O coincidență despre care am aflat de pe Facebook, dintr-o postare a scriitoarei,cu o zi înainte de club. Mi s-a părut o potriveală faină, motiv pentru care am căutat simbolul cifrei 5. Este semnul unirii, al centrului, al armoniei și ale echilibrului.

5 este semnul unirii, al centrului, al armoniei și ale echilibrului. Foto credit: Emilia Nicolae

La ediția aniversară 5 ani am primit un mesaj de la o participantă (scris de mână pe o felicitare) pe care îl voi purta în suflet
toată viața. Mulțumesc, draga mea!

Gazda noastră pentru evenimentul Secret Santa a fost restaurantul Ciao Niki. Povestea lui Niki, proprietarea restaurantului, o găsiți aici.
Mulțumesc, Niki!

Secret Santa 2024 – Foto credit: Emilia Nicolae

Mulțumesc doamnelor scriitoare care m-au onorat cu prezența.

Mulțumesc tuturor participanților. Sunteți eroii mei. Fără voi lumea fără cărți ar înghiți lumea cărților.

Emilia Nicolae

Mulțumesc, Emilia Nicolae, fotograful oficial al clubului. Emilia a fost alături de mine de la prima ediție a clubului.

Secret Santa 2024 – Foto credit: Emilia Nicolae

Mulțumesc, Marianei Petre și Marilenei Iovu pentru fotografii.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Moderez „Clubul de carte Emilia Chebac” și îmi place să promovez scriitorii români.

Foto credit: Emilia Nicolae
Categorii
Club de Carte Cultură

„Castelul din orașul meu” de Ioana Bâldea Constantinescu – recenzie

Am început „Castelul din orașul meu”  într-un moment în care mă sufocam de neputință. Pe măsură ce înaintam cu lectura, realizam că lumea creată de Ioana Bâldea Constantinescu îmblânzea lumea din care aterizasem. O îmblânzea, dar nu-i ignora derapajele. De aceea în „Castelul din orașul meu” s-au împrietenit fraze delicate ca niște stampe japoneze cu fraze necruțătoare și fraze verdict. Scriitoarea a ales să aducă în prim-plan lucruri incomode, să nu-și menajeze personajele, uneori până la dezagreabil, dar și să tulbure prin firesc și sensibilitate. A mizat pe o scriitură stratificată care răsplătește din plin rabdarea cititorului.

Am citit „Castelul din orașul meu” folosind cod de culori pentru citate, adnotari și post-it-uri.

Despre castel
Castelul este o creație arhitecturală interbelică „cu zidăria amintind de o coajă de lămâie siciliană”, sufocat de hortensii, care reprezintă puntea între Lumea Veche și Lumea Nouă. Cele două lumi își dau întâlnire prin Sebastian, un băiețel care așteaptă, în spatele ferestrei lui, mereu la aceeași oră să iasă din castel Hanno, un bătrân care plimbă un cățel. În urma celor doi, din Lumea Veche vine o „copilă-taină”, Martha.

Despre personaje
Clara Liebmann este pentru mine cel mai drag personaj din carte. Puterea ei nu vine din resurse emoționale și materiale, puterea ei vine din disperare. Un copil neiubit care se transformă într-un adult capabil să-și iubească fiica chiar dacă este rezultatul unei relații abuzive. Clara nu este eroina principală a romanului, este un personaj „care nu trăiește decât ca să dea replica și să poarte pe umeri dezamăgirile altora”. Rar am mai întâlnit o prezență așa fascinantă, ca această femeie-copil, în literatura română contemporană. Clara nu se ia la trântă cu nimeni, nu vrea să demonstreze nimic, dar oricât de crudă este viața cu ea, nu-și aruncă la coș personalitatea pentru a-și netezi parcursul. A se vedea cum gestionează relația cu tatăl fiicei ei. Îl tolerează de nevoie, dar niciodată acesta nu va reuși să-i supună sufletul.

Foarte sugestivă este alegerea numelui. Clara înseamnă cea luminoasă. Personajul cel mai oropsit de viață din roman, sfidează destinul și luminează. Atât de puternic încât restul personajelor preiau și ele din aura ei. În mod special Hanno. După ce terminați cartea, faceți un exercițiu de imaginație și închipuiți-vă cum ar fi arătat „Castelul din orașul meu” fără Clara Liebmann.

Hanno, personajul principal este compus din lumini și umbre. Dacă profesional face parte dintre intelectualii de elită ai Europei, pe plan uman nu este la fel de evoluat. Este empatic, dar se pune mereu pe primul plan, este visător, dar este admirabil ancorat în realitate.

Numele meu este Johannes Schell. Am 74 de ani. Sunt un impostor. Un îngâmfat. Un dinozaur. Sufăr de singurătate, de diverse alte boli care mă interesează prea puțin. Sunt posac. Sunt uscat ca un vreasc.

Într-o zi decide că e timpul să emigreaze. Consideră că nu merită să rămână lângă o fetiță ciudată și mama ei. Judecă gestul iubitei, dar asta nu înseamnă că nu profită de banii obținuți de ea într-un mod care îl deranjează. Acel moment când Hanno a cântărit prea mult și a simțit mai puțin, i-a marcat destinul. Ajunge în lumea liberă, devine un superstar academic mondial și un scriitor iubit. Dar la ce-i folosește atâta minte dacă s-a lăsat manipulat și a renunțat la marea dragoste? De aceea, pentru el va veni o zi când regretele vor depăși realizările. Dacă Clara este o victimă a contextului familial, apoi a unui bărbat care profită de acest dezechilibru, Hanno este o victimă a contextului politic.

Acum sunt Johannes Schell și am lumea literară la degetul mic. O țin de coamă ca pe armăsarii din poveste și ea-mi mănâncă din palmă. Sunt Johannes Shell și nu am nimic al meu. Mi-am bătut joc de tot ce am iubit.

Dieter Wolf este, la vedere, profesor universitar, dar, în profunzime, este diavolul reîncarnat. Din nefericire, această tipologie a fost și este des întâlnită în societate. Comportamentul lui Wolf, disecat fără milă de scriitoarea Ioana Bâldea Constantinescu, mă tem ca va fi o probă de rezistență psihică pentru multe cititoare.

Theo, este o jurnalistă din Lumea Nouă care „are soarele pe dinăuntru și vocea ei ține lumea în aer” până într-o zi când „durerea devine un companion de fiecare zi”. Suferința provocată de un diagnostic dur o va apropia de Lumea Veche atunci când începe să documenteze un material despre demolările din cartierul Uranus din anii ’80.

Ioan, deși ocupă un spațiu restrâns în roman, este ancora lui Theo.

„Castelul din orașul meu” abundă de personaje copii: Sebastian și Martha. Hanno și Clara, copii în Lumea Veche.

Despre cărți&muzică
Mi-au plăcut trimiterile la cărți: poeziile lui John Donne, o istorie ilustrată a Artei Islamice, trei volume de simboluri (de aici ideea de la finalul recenziei de a scrie despre unul dintre simbolurile cărții) albumul cu palatul Pitti, operele complete ale lui William Shakespeare, Cummings, Graves, Aventurile lui Dyl Ulenspegel, basmele italiene ale lui Italo Calvino etc. Am apreciat cât de frumos a construit Ioana Bâldea Constantinescu povestea fraților Grimm.

Muzica este o prezență pe care nu o poți ignora, indiferent că ești consumator rafinat sau amator. „Castelul din orașul meu” m-a dus cu gândul la dragul meu Proust și la celebra lui fraza muzicală (Vinteuil) din seria „În căutarea timpului pierdut”.

Despre capitolul preferat
„Theo. Vedere din lumea nouă” pentru paginile superbe cu călătorii imaginare în care gastronomia, cărțile și filmele devin personaje. Pagini care dovedesc că Ioana este călătoare, nu turistă și cititoare care pariază pe calitate, nu pe cantitate. Altfel cum i-ar fi ieșit acest capitol în care ea a scris despre culori, arome și mirosuri, iar la noi au ajuns amintiri și emoții?

Despre stilul romanului „Castelul din orașul meu”
Ioana Bâldea Constantinescu scrie admirabil despre urât. Poate construi un personaj cu instincte josnice fără să folosească un vocabular primitiv. Mereu am asociat limbajul vulgar cu torționarii. Când îl întâlnesc într-o carte, în scene normale, de zi cu zi, îl suspectez pe autor că vrea să le aducă un elogiu. Părere subiectivă, dar așa simt. „Castelul din orașul meu” se situează la polul opus și este dovada că șoaptele pot transmite mai mult decât stridența. Poate tocmai de aceea, romanul Ioanei Bâldea Constantinescu, care emană atâta fragilitate, a reușit să transforme lumea din care aterizasem într-un loc mai frumos. Dacă ai disponibilitate, uneori speranța se poate ascunde într-o carte.

Despre copertă
Ilustrația este creația Irinei Neacșu, care este nu doar o artistă talentată, ci și o cititoare atentă la detalii. A ales să deseneze două simboluri din roman, vulpea și hortensiile, cu tușe delicate la fel ca textului Ioanei. Minunată conexiune!

Ce simbolizează vulpea:
• Conform Dicționarului de simboluri acest personaj este „independent, dar mulțumit că este așa; activ, inventiv, dar în același timp distrugător; îndrăzneț, dar temător; neliniștit, șiret și totuși dezinvolt, el încarnează contradicțiile naturii omenești”
• Erou creator, dar și mesager al infernului. Simbol al fertilității, dar și Don Juan. Este capabil să trăiască în mijlocul oamenilor fără să le atragă atenția și „este reflexul din oglindă căci sunt mulți oameni-vulpoi sub soare”.

Pentru ca Lumea Nouă să facă pace cu Lumea Veche, nu-l judeca prea aspru pe Hanno. A greșit, dar și-a răscumpărat greșelile cu suferință. Încercă să o ții de mână pe Clara în timp ce citești romanul. E atât de singură. Caută să vezi lumea prin ochii unui copil și o să capeți o altă perspectivă asupra vieții. În loc să fii turist prin romanele momentului, călătorește cu personajele din „Castelul din orașul meu”.

Dacă ți-a plăcut cartea, chiar dacă nu ai timp de o recenzie, pune o fotografie pe conturile tale de Social Media. Merită să ajungă la cât mai mulți cititori pentru că este creația unei om cu conștiință socială. Scriitoarea Ioana Bâldea Constantinescu și-a încheiat misiunea, acum e rândul tău să dai mai departe ce ai primit. Pentru ca lumea cărților să nu fie înghițită de lumea celor fără cărți este nevoie nu doar de scriitori buni, ci și de cititori buni. Adică cititori care conștientizează că frumosul trebuie dat mai departe.

Ioana Bâldea Constantinescu scrie pe ioanabaldea.com

O puteți urmări și pe #CuVoceTare – Podcast

Autoarea acestei recenzii moderează clubul de lectură Emilia, cărți&cafea și scrie pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

Categorii
Interviuri

Mircea Dragoman interpretează rolul principal în primul film artistic despre George Enescu

Mircea Dragoman actorul de film 

Emilia Chebac: Jucați rolul pricipal în filmul regizorului (și producătorului) Toma Enache „Geniul și Prințesa”. Cum a decurs castingul pentru rolul lui George Enescu?

Mircea Dragoman: A fost un proces destul de îndelungat. Prima oară a fost vizual, pe urmă un video făcut acasă cu telefonul, apoi castingul s-a desfășurat în vreo 3 etape împreună cu alți actori și actrițe. Am primit bucăți din scenariu, Toma asigurându-se astfel că nu știm despre ce film este vorba. Habar nu aveam ce rol voi juca, dar mi-am dat seama că am o șansă când am rămas singurul bărbat, iar restul partenerelor erau doamne și domnișoare.

Emilia Chebac: În ce relație erați cu muzica lui George Enescu înainte de film?

Mircea Dragoman: Cunoșteam lucrările lui cele mai populare. Evident că știam dansul lui Sergiu Celibidache pe Rapsodia Română. Dacă pe plan sentimental îmi place Rapsodia Română, văzând spectacolul lui Stefano Poda de la Opera Română am rămas impresionat de ce a reușit să facă din Oedipe. Este o lucrare grea. Nu pot să spun că este preferata mea, dar nu avea cum să mă lase indiferent un spectacol așa grandios.

Emilia Chebac: Ați studiat un instrument?

Mircea Dragoman: Mama a fost profesoară de muzică. Am crescut într-o casă cu pianina, dar nu s-a prins de mine. Am avut vreo 3 tentative să cânt la chitară, dar tot ce am reușit au fost niște acorduri simple dintr-un cântec al formației Metallica. Când m-am pregătit pentru acest rol am împrumutat de la violonista Rodica Gancea, colega mea la Teatrul Evreiesc, o vioară. Am exersat nu să cânt, ci să țin vioara corect în mână. Am vrut ca în film să se vadă poziția corectă. La fel și la pian am urmărit să reușesc poziția corectă a umerilor, picioarelor și degetelor. Scopul meu a fost să nu-i jignesc pe cei care au studiat muzica, dar este greu să redai într-o lună ceea ce un om a dobândit în ani de studiu.

Cu Theodora Sandu

Emilia Chebac: Care a fost cea mai grea scenă din film?

Mircea Dragoman: Sunt câteva scene la începutul filmului din tinerețea lui George Enescu. Nu erau solicitante mental, și nici fizic, dar era necesar să am alt aer. Trebuia să fiu uimit când o întâlnesc pe Maruca. O uimire de tinerețe. De asemenea există o scenă spre finalul vieții. Nu vreau să dau spoiler.

La filmări

Emilia Chebac: O scenă amuzantă de la filmări?

Mircea Dragoman: S-a petrecut, în împrejurimile orașului Tecuci, într-un lan de grâu. Filmam împreună cu Theodora Sandu (care o joacă pe Maruca) și am pierdut un cercel foarte prețios. Imaginați-vă că noi actorii eram în costume de epocă, iar cei din echipă în bermude, era o zi de vară, și cu toții căutam în lanul de grâu un cercel. Din fericire l-am găsit.

A mai fost o întâmplare. Mi-am scos verigheta ca să nu apară în film o bijuterie contemporană și am lăsat-o în grija Danei Roxana care se ocupa de costume. La final evita să mi-o mai dea înapoi pentru că nu o mai găsea. Era disperată și la un moment dat când am văzut cât se consumă i-am spus: nu e bine, dar liniștește-te. Ca și în cazul cercelului a apărut și verigheta.

Emilia Chebac: Ceva care v-a impresionat?

Mircea Dragoman: Când am filmat la muzeul din Tecuci. Am întâlnit acolo niște oameni extraordinari. Ne-au primit minunat, ne-au pus la dispoziție muzeul, clădirea aceea foarte frumoasă, iar ei s-au pus în slujba noastră. Cred că e cel mai frumos și corect spus despre modul cum ne-au ajutat cu proiectul. Le mulțumim! (Aș vrea să le mulțumesc și celor din Ploiești, domnului Dan Nicodim, doamnei Martha Mocanu, celor de la Muzeul de Artă Ploiești, celor din Iași, de la Opera Națională Iași și de la Muzeul Regina Maria.)

Emilia Chebac: Ați purtat perucă?

Mircea Dragoman: Mi-am lăsat părul să crească ca să pot fi tuns la fel cum era George Enescu. Am fost vopsit pentru că într-o scenă (din tinerețe) trebuia să am părul negru, dar am fost și decolorat pentru că în film Enescu apare și bătrân. Au fost zile în care dimineața eram decolorat și seara vopsit. Poate părea ciudat că s-a întâmplat acest lucru, dar eram legat de locul în care filmam. Se turnau scene diferite din film. În același loc George Enescu era și tânăr și bătrân. În Iași pe parcursul a două zile și jumătate am fost de două ori decolorat și o dată vopsit negru.

Emilia Chebac: Cum a recționat echipa când v-a văzut prima oară machiat și costumat?

Mircea Dragoman: Când am apărut în fața celor din echipă au spus „Wow, este George Enescu.” Atunci am simțit că se întâmplă ceva. Oamenii și-au făcut treaba lor impecabil, acum intervenea partea mea să fiu George Enescu, nu doar să arăt ca George Enescu.

Cu Theodora Sandu

Emilia Chebac: Cum îl vede actorul Mircea Dragoman pe George Enescu după acest rol?

Mircea Dragoman: Este unul dintre marile exemple de perseverență. Viața a demonstrat că era un om extrem de talentat care știa ce face. Foarte important pentru el a fost să-și mențină drumul drept. Există un citat care apare și în carte „să nu vorbești, ci să faci”.

Emilia Chebac: Cine a iubit mai mult, Enescu sau Maruca?

Mircea Dragoman: Cred că George Enescu a iubit mai mult, Maruca a acceptat să fie iubită. George Enescu în această relație pare subjugat.

Theodora Sandu

Emilia Chebac: Cum vedeți relația dintre George Enescu și Nae Ionescu?

Mircea Dragoman: E foarte ciudată relația dintre George Enescu și Nae Ionescu. George Enescu, compozitor și muzician, interpret virtuoz de vioară te duce cu gândul la o personalitate expansivă și un om de viață. Pe Nae Ionescu, profesor de filozofie ai fi tentat să ți-l imaginezi un tip retras. În realitate, au fost exact invers. Nae un fel de playboy care și-a dorit să fie adorat, pe când George Enescu și-a dorit doar să compună.

Știu mai multe despre Nae Ionescu. Acum câțiva ani am avut un spectacol făcut de Alexandru Berceanu, București 41 – Tur Retur despre Pogromul din 1941. În acest spectacol Nae Ionescu era jucat de Liviu Lucaci care repeta o obsesie a lui Nae Ionescu. Era profesor, dar nu avea opera publicată.

Trădarea lui Einstein – Mircea Dragoman și Nicolae Predica Foto credit: Facebook Teatrul Evreiesc de Stat
Mircea Dragoman actorul de teatru (detalii aici) 

Emilia Chebac: Sunteți evreu?

Mircea Dragoman: Nu. Am ajuns la Teatru Evreiesc de Stat pentru că vorbesc germană. Am făcut Facultatea de Muzică și Teatru din Timișoara – Secția Germană. O perioadă am fost actor la Teatrul German din Timișoara, iar când m-am hotărât să cuceresc Bucureștiul am dat examen la Teatru Evreiesc de Stat unde am fost admis. Limba evreilor așkenazi este idiș, o limbă care s-a născut din dialectul mediu al limbii germane. Deși majoritatea actorilor suntem non-evrei încercăm să menținem vie cultura evreiască.

Emilia Chebac: Un rolul de care v-ați atașat?

Mircea Dragoman: Ultimul rol, în care am investit cel mai mult, a fost acum câțiva ani Costache Ursu din spectacolul 1916 unde am lucrat cu domnul Titieni. Poate din acest motiv m-am și atașat de acest proiect. Faptul că am avut șansa să joc cu un actor cu o asemenea experiență m-a ajutat foarte mult. La Timișoara am jucat Jan în Neînțelegerea – Camus, l-am jucat pe Treplev în Pescărușul – Cehov, l-am jucat pe Ferdinand în Intrigă și Iubire – Schiller. Cred că este foarte important pentru un actor de orice vârstă să aibă posibilitatea să joace niște roluri care au carne pe ele.

Mircea Dragoman și Adrian Titieni

Emilia Chebac: Cum echilibrați cariera de actor cu viața personală?

Mircea Dragoman: În această etapă a vieții mele când ies din teatru reușesc să mă detașez. Când eram în Timișoara aveam alte obiceiuri. După repetiții sau spectacole ne adunăm actori și regizori la un ceai, cafea sau la o bere și discutam despre proiect. În București, pentru că viață este mult mai agitată, distanțele mai mari și oamenii trebuie să ajungă acasă, ai nevoie de pauze ca să te poți detașa și să revii cu forțe noi. Eu merg foarte mult pe jos și-mi repet rolurile când mă duc la teatru.

Rude pierdute Foto credit: Facebook Teatrul Evreiesc de Stat

Emilia Chebac: Dacă ar sta în puterea dumneavoastră ce rol ați alege?

Mircea Dragoman: Un rol din Shakespeare. Acum sunt la o vârstă în care sunt între rolurile lui Shakespeare, dar aștept un Shakespeare. Îmi este dor să lucrez cu un text clasic care are gândire și filozofie în el.

Emilia Chebac: În ce proiecte vă pot vedea spectatorii?
Mircea Dragoman: Avem acum în lucru un nou spectacol Împăratul Klezmerilor scris special pentru teatrul nostru care va avea premiera în 28 mai. Este o piesă în limba idiș. (Jucăm la TES Rude Pierdute – detalii aici , Trădarea lui Einstein – detalii aici și Sidy Thal – detalii aici) Dintre proiectele cinematografice, în afară de filmul în care joc rolul lui George Enescu, am jucat un mic rol în comedia Tati part-time. În acest film, care a stârnit niște controverse nemeritate, joc un personaj negativ domnul Pârvulescu.

Sidy Thal Foto credit: Facebook Teatrul Evreiesc de Stat

Emilia Chebac: Sunteți vorbitor de limbă germana. Ați fost distribuit în roluri de ofițeri germani?

Mircea Dragoman:
• Am jucat într-un film regizat Ces Amours – LÀ de Claude Lelouch rolul unui tânăr general german. Când m-am dus la casting nu pregătisem nimic. „Fă ceva” mi s-a spus. Pentru că ascultam muzică rock germană, am recitat din Rammstein ca o poezie. „Îl luam” a spus regizorul. Era împreună cu directorul și directorul de imagine. Am jucat rolul unui ofițer german foarte viteaz care a devenit general la 30 de ani.
• Am jucat un ofițer SS și pe scena teatrului evreiesc. Am chiar uniforma mea de ofițer SS.
• Peste o lună va avea loc premiera serialului We wer the lucky ones care s-a jucat în România unde sunt tot ofițer SS. Am jucat destul de mulți pentru că fizicul se potrivește: înalt, ochi albaștri și vorbitor de limbă germană.

Emilia Chebac: Ofițer german în filme, dar și actor la Teatrul Evreiesc. Cum împăcați rolurile?

Mircea Dragoman: Cu o săptămână înainte de premieră piesei Rude pierdute am filmat un ofițer SS în serialul american We were the lucky ones în care evident trimiteam un evreu în lagăr. În aceeași zi, dimineața am jucat rolul un călău, iar după amiaza la repetiția generală la teatru jucam un evreu, supraviețuitor al lagărului. Nu a fost ușor.

Mircea Dragoman&cărțile

Emilia Chebac: O carte care v-a marcat?

Mircea Dragoman: Eu sunt din Brașov. Într-o zi mergeam spre casă cu troleibuzul împreună cu prietenul meu Dragoș Iliescu (prof. univ. la Psihologie în București) și vorbeam despre cărțile recomandate la școală. Un student care ne-a auzit ne-a spus „lăsați asta, citiți Un veac de singurătate” Nu am citit-o atunci, aveam 13-14 ani, dar m-a urmărit. Când am citit-o m-a lovit.

Tot în Brașov, era într-o vară mă jucam cu mingea în curtea școlii, unde mama mea era profesoară, și a trecut un student: „Ce faci aici? Du-te acasă să citești.” Ce să citesc? Albert Camus – Străinul și Ciuma. Sunt două cărți care mi-au rămas în minte pentru că mi-au fost recomandate în decurs de un an. Așa ceva n-ai cum să uiți.
Ca să vedeți cum s-au legat lucrurile. Lucrarea mea de licență a fost spectacolul Neînțelegerea – Albert Camus.

Emilia Chebac: Aveți un gen preferat?

Mircea Dragoman: Sunt un mare fan SF. În anii ’90 cum apărea o carte la Nemira mergeam împreună cu un prieten Nic să o cumpărăm. Acum citesc SF Modern. Cred că este unul dintre cele mai dinamice genuri literare. A evoluat mult datorită dezvoltării tehnologice, dar si datorită faptului că a depășit stadiul de scriere destul de patriarhală, scrisă de bărbați pentru bărbați.

Mircea Dragoman cu soția, scriitoarea Ștefania Mihalache

Emilia Chebac: Recomandați un autor român?

Mircea Dragoman: Voi fi foarte subiectiv și o recomand pe Ștefania Mihalache cu Gene dominante pentru că este soția mea Una dintre povestiri a fost utilizată și dramatizată de către Radu Afrim în ultimul lui spectacol de la Teatrul Național din Iași Antologia dispariției. O altă povestire din acest volum, Bâta a câștigat acum 5 ani un premiu literar în Franța unde a fost dramatizată și jucată într-un castel.

Emilia Chebac: Ce cărți, în afara scriptului, ați citit pentru documentare?

Mircea Dragoman: În primul rând cartea lui Bernard Gavoty Amintirile lui George Enescu. Apoi un set de referințe pregătit de Toma despre Regina Maria și Maruca Cantacuzino plus informații de pe internet. Pe perioada proiectului îmi făcusem notițe, iar dimineața, în timpul celor 30 de zile cât am filmat, îmi puneam un mic citat despre George Enescu: despre munca lui, despre muzica lui sau despre relația lui cu Maruca. Un personaj istoric trebuie obligatoriu documentat ca să-i creezi o identitate. Trebuie să știi de unde vine și unde se duce chiar dacă trece doar o singură dată prin cadru.

Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?

Mircea Dragoman: V-am văzut postările despre clubul de carte pe care îl moderați și acesta a fost motivul pentru care am acceptat interviul.

Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?

Mircea Dragoman: O sa fac două recomandări subiective și afective:
• Soția mea, scriitoarea Ștefania Mihalache. În curând va apărea un proiect nou al soției mele. Nu vreau să spun prea mult, dar va fi o carte specială care beneficiază de condiții superbe.
• Actrița Theodora Sandu care o interpretează pe Maruca Cantacuzino. A jucat incredibil și și-a apărat cu îndârjire rolul. Este super talentată, frumoasă și un om minunat. Este tot din Brașov, a făcut ca și mine liceul german, iar bunica ei locuiește într-un imobil în centrul Brașovului unde am locuit și eu când aveam 3 ani. Ne leagă destule coincidențe.

Omul Mircea Dragoman

Emilia Chebac: Eșec transformat în binecuvântare?

Mircea Dragoman: Când eram adolescent nu mi-am dorit să devin devin actor. Imediat după revoluție, făceam fotbal la Clubul Tractorul Brașov. Aveam 15-16 ani când într-o zi m-a luat antrenorul deoparte și mi-a spus: „Dacă vei lucra bine în continuare poți ajunge un bun jucător de Divizia B.” În acel moment am realizat că eu nu voiam să devin un fotbalist de Divizia B, eu visam să câștig Cupa Campionilor. A intervenit o mică accidentare și am decis să termin cu fotbalul. Visul de a deveni fotbalist se năruise. Eram în punctul în care nu știam ce vreau să fac în viitor.

Emilia Chebac: Ceva simpatic din aceea perioadă?
Mircea Dragoman: M-a prins revoluția la Băile Felix unde eram în cantonament cu echipa de fotbal și lotul național de gimnastică. Daniela Silivaș îmi datorează în continuare 1 leu. Eram la coadă la langoși cu gem, ea era în fața mea și pentru că nu-i ajungeau banii am împrumutat-o cu 1 leu.

Emilia Chebac: Cum își dorește actorul Mircea Dragoman să rămână în memoria publicului cu acest rol?

Mircea Dragoman: N-am gânduri ca cei care vor vedea filmul să se ducă acum la operă sau la concerte simfonice, dar m-aș bucura să se întoarcă un pic către muzica clasică. Deși era profesoară de muzică, mama nu ne-a impus niciodată acest lucru. Țin minte foarte bine că profesorul de muzică din gimnaziu, domnul Ernst Phleps care a fost și profesorul mamei mele, ne punea muzică la pick up. Îmi amintesc că ne-a vorbit depre Cavalleria rusticana așa cum acum duminica la Ateneu sunt proiecte unde se explica muzica pe înțelesul tuturor. Am fost și eu cu cei doi copiii ai mei (de 12 și14 ani) care nu sunt foarte interesați de muzica clasică, dar asta nu înseamnă că nu trebuie expuși. Se știe că muzica acționează asupra creierului în feluri pe care noi nici nu le putem bănui.

Emilia Chebac: O întâlnire care v-a marcat în proiectul cu George Enescu?

Mircea Dragoman: Filmul mi-a prilejuit o întâlnire magică cu maestrul Constantin Codrescu care a acceptat să joace în acest proiect. Mă leagă de domnia sa o poveste oarecum personală. În 1955 a filmat în împrejurimile Brașovului Moara cu noroc unde juca rolul principal, Ghiță. Tatăl meu care a copilărit la Bod (lângă Brașov) a ajuns să fie unul dintre copiii care au apărut pentru scurt timp în film. Lică Sămădăul, un personaj din film era crescător de porci. Pentru că în film aveau nevoie de porci, au ajuns la Combinatul de creștere a porcinelor, unde bunicul meu era director. Așa a ajuns tata să joace în Moara cu noroc. Era al treilea film din cariera domnului Codrescu, iar ultimul este proiectul despre George Enescu. Ciudat cum peste mai bine de 60 de ani, eu și tata ne-am întâlnit prin intermediul domnul Codrescu. Odihnească-se în pace!

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

Foto credit: Mihail Oprescu + fotografii din arhiva personală a actorului Mircea Dragoman și a regizorului Toma Enache

Găsiți aici interviu cu regizorul filmului Toma Enache.

Categorii
Club de Carte Cultură

Falsificatorii – Laney Salisbury, Aly Sujo – recenzie

Falsificatorii” este o carte inspirată dintr-o poveste reală. Cei doi autori Laney Salisbury și Aly Sujo au documentat desăvârșit despre cea mai mare fraudă cu obiecte de artă din secolul XX pusă la cale de John Drewe (escroc și creierul acestei înșelătorii) și John Myatt (falsificator de opere de artă). În plus, au scris pe înțelesul tuturor cititorilor, aproape cinematografic, despre un domeniu greu înțeles pentru cei care nu au studii de arta, falsul în lumea artei.

Personajele:

Credit foto: Daily Mail

John Drewe aparent este profesor, fizician și o minte sclipitoare. Se plimbă într-un Bentley cu șofer, ia masa la cele mai exclusiviste restaurante în compania elitei artistice mondiale și achită note de plată care dacă ar fi fost deconspirate ar fi devenit știri naționale. Se spunea că este proprietarul unei impresionante colecții de artă. Nimeni nu bănuia că John Drewe nu terminase liceul, dar asta nu l-a împiedicat să pună la cale o escrocherie de proporții. Totul a plecat de la o intuiție simplă, cine are destule reședințe, mașini și iahturi are nevoie și de alte domenii în care să-și plaseze banii.

Credit foto: The Independent

Asociatul lui John Myatt este un pictor sărac și un tată singur. Fost cântăreț de muzică pop, spre deosebire de rafinatul John Drewe are o figură de țăran și poartă costume parcă luate de la second hand. Se prezintă drept istoric de artă la întâlnirile în lumea bună, dar în realitate este falsificator de tablouri.

Contextul: Atunci când guvernanții (din întreagă lume) taie fonduri de la cultură practic invită escrocii să pătrundă pe intrarea principală în lumea artei. Din acest motiv apar colaborări de tip marketing de brand cu anumite companii pentru a ține colecțiile muzeelor pe linia de plutire, administratorii și directorii muzeelor sunt forțați să dea mâna cu orice potențial donator, iar uneori orice potențial donator se dovedește a fi un colecționar escroc care urmărește plasarea unui fals într-o expoziție a unui muzeu renumit.

În timp ce guvernații reduc fonduri de la cultură, poliția poliția încurajează și ea escrocii repartizând fonduri doar departamententelor serioase (crima, droguri etc) considerând infracțiunile legate de artă ,,ceva de domeniul comediei, un fel de material de umplutură pentru segmentul de divertisment al știrilor BBC.”

La final campaniile publicitare agresive și itinerante ale operelor de artă contribuie și ele cu bună știință la marginalizarea rolul civilizator al artei. Din neprețuită devine doar extrem de scumpă și tot mai mult o marfă.

Tipsuri să recunoști un escroc de opere de artă:
• Se arată prea puțin preocupat de aspectul unei persoane, ceea ce-l interesează cu adevărat sunt doar vulnerabilitățile ei.
• Se poziționeză întotdeauna în poziția de expert.
• Excelează în abilitatea de a-l face pe interlocutor să își piardă șirul gândurilor.
• Este un maestru al prefăctoriei. Pentru că o lucrare de artă cu o istorie bogată valorează întotdeauna cu cel puțin 10.000 de dolari mai mult, nimeni nu-l egalează la născocirea un istoric elaborat.
• Este un mitoman care se află în căutarea unui câștig psihologic interior nu neapărat a unei recompense tangibile
• „Acolo unde se află un fals, sigur vei mai găsi încă unul” de cele mai multe ori asortat cu un dosar penal.
• Poate fi enervant de slugarnic, mieros și insistent când este în interesul lui.
• Un e-mail trimis de un escroc este redactat ciudat, are un ton care oscilează între umilință și amenințare.
• De obicei e arogant și îi place să riște.
• Vorbește mult și repede și este un adevărat cameleon.
• Majoritatea victimelor sunt flatate de atitudinea politicoasă a escrocului, iar aerul de expert este întotdeauna un magnet pentru negustorii de visuri.
• Patologia escrocului este o combinație de sociopat și narcisist.
• Nu uită niciodată că dovada demonstrării vinovăției cade pe umerii acuzatorului, de aceea când se simte în pericol atacă primul.
• Vrea să pară rafinat și cultivat pentru ca știe că este lipsit de orice valoare.
• O trăsătură care se regăsește la majoritatea escrocilor este ranchiună față de establishment.

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

Să pătrundem în culisele procesului lui John Drewe. „Acuzarea n-a trebuit să depună prea multe eforturi pentru a-l ataca pe Drewe, deoarece el a fost cel mai înverșunat dușman al său. Degaja dispreț față de martorii Coroanei și părea incapabil să se conecteze emoțional cu membrii juriului. Într-o încercare nereușită de a fi amuzant, l-a corectat pe judecătorul Rivlin care făcuse o greșeală de gramatică, iar apoi l-a lăudat pentru abilitățile juridice.”

La proces Drewe a vorbit enorm. Se adresează doamnelor și domnilor din juriu folosindu-se de un limbaj plin de înflorituri, punctându-și uneori performanța actoricească printr-un hohot de râs prin care își arăta disprețul față de acuzare. „La un moment dat, un jurat a vrut să-i adreseze o întrebare, prin intermediul unui unei notițe pe care i-a dat-o judecătorului Rivlin. După ce Drewe a perorat un răspuns timp de 10 minute, același jurat l-a implorat pe judecător să retragă întrebarea.”

Ca să înțelegeți ce misiune grea au avut acești oameni, la finalul procesului judecătorul „Ca răsplată pentru răbdarea dovedită, i-a scutit pe viață de îndatorirea de jurați”.

Pe cine nu poate păcăli un escroc „șarlatanii profesioniști spun că un om total onest este imposibil de păcălit și că escrocii se bazează de obicei pe lăcomia victimei”

Și pe cine poate păcăli. De ce oare colecționarii bogați nu-și plasează banii în construcția unui spital, în ajutorarea refugiaților sau a săracilor lumii? Pentru că sunt plasamente cu care nu se pot lăuda. În fond satisfacția unei vieți privilegiate constă în invidia pe care o stârnește. Ce haz are sa investești în lucruri care nu-ți aparțin?

Între valoare și scandal ce alegem? De cele mai multe ori, interesul societății pentru un om este dictat de notorietate, nu de valoarea acelei persoane. Pictorul necunoscut, John Myatt până să devină falsificator murea de foame. După vâlva stârnită de proces, unul dintre judecători îi cere să picteze un tablou. Tabloul este apreciat, comenzile curg, iar Myatt își face o firmă și va aplica pe tablouri o ștampilă prin care certifică că lucrarea este o copie. A fost nevoie de celebritatea câștigata printr-o escrocherie (Myatt spre deosebire de Drewe a impresionat jurații) pentru ca acest om să își găsească rostul în societate. Lucrurile cinstite nu atrag, dar senzaționalul prinde și mai ales vinde. În prezent Myatt e un om prosper.

Credit foto: Daily Mail

Și ca să complicam și mai mult lucrurile e bine să știți că:
„În anii ’40, un negustor l-a întrebat pe Picasso dacă dorește să-și pună semnătura pe o pictură a lui, rămasă nesemnată și deținută de un client. Picasso a fost de acord, dar când a văzut lucrarea și-a dat seama că, de fapt, nu îi aparține.
– Cât de bun client îți este proprietarul? l-a întrebat el pe negustor.
– Unul dintre cei mai buni.
– În cazul acesta, pictura e a mea, a spus Picasso și a semnat-o.”
Morala acestei cărți se vrea o atenționare că „lumea artei să se trezească și să admire arta pentru ce este, nu pentru cât valorează.”

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

Categorii
Club de Carte Cultură

„Chiajna din Casa Mușatinilor” – Simona Antonescu recenzie

Doamna Chiajna în viziunea istoricilor

Mărturiile unor istorici ne-au indus că Doamna Chiajna a fost un personaj malefic, o femeie fără scrupule, excesiv de ambițioasă și obsedată de putere. Alții, mai îngăduitori, au prezentat-o ca o mamă minunată, capabilă de orice sacrificiu pentru a-și proteja copiii. Se pare că în echipa de PR a Doamnei Chiajna (cronicarii vremii) au fost destui amatori, dacă reputația de monstru e mult mai cunoscută decât faptul că a fost singura femeie din istoria României care a condus o oaste în luptă.

Până la scriitoarea Simona Antonescu nimeni nu a avut curajul, să treacă peste legende și mărturii subiective și să propună, într-un roman istoric, o viziune rezonabilă asupra acestui personaj.

Doamna Chiajna în viziunea Simonei Antonescu

Romanul „Chiajna din Casa Mușatinilor” este o frescă din perioada Evului Mediu centrată pe viața Chiajnei, fiica lui Petru Rareș, domnul Moldovei și nepoata lui Ștefan cel Mare.

La început Chiajna este un ghilimoț din cetatea Sucevei care își ascunde mâții, refuză să poarte căiță și cerșește povești. Apoi copila pleacă în pribegie în Cetatea Ciceului, unde se metamorfozează în fata care va lega mereu rânduiala femeilor „de trădătorii ce pretind prin înșelăciune tronul țării și de planuri de răzbunare.” Chiajna rămâne cu familia în Cetatea Ciceului de unde va reveni la Suceava atunci când Petru Rareș redobândește tronul Moldovei. Tânăra domniță atinge vârsta măritișului și este cerută în căsătorie de Mircea-Vodă Ciobanul, domnul Valahiei.

Chiajna Rareș Mușatina, fiica lui Petru Rareș Vodă, domnul Moldovei devine soția lui Mircea Basarab din casa Drăculeștilor, domnul Valahiei. Ajunsă în Târgul Bucureștilor, asaltată de provocări și necazuri, dar gustând și din potirul puterii, Chiajna își va descoperi și valorifica potențialul. Va înțelege că în politică curajul fără diplomație și viclenie nu valorează mare lucru. Toată viața ei, Chiajna se va ghida după o carte: Il Principe, viața lui Cesare Borgia.

Credit foto Polirom

10 motive pentru care merită să citești „Chiajna din Casa Mușatinilor”

1. În umbra unui om puternic se află mereu un personaj ascuns care îl inspiră. Pentru Chiajna acest personaj este grădinarul Lăcustă. Un suflet mare încătușat într-un trup hidos, împărățind peste o grădină cu plante care prin știința lui se transformă în leacuri ori otrăvuri. Lăcustă știe să prepare o vopsea azurie care robește privirile fiicei de domn, ori de câte ori o vede, vopsea pe care a realizat-o cu gândul la „albastrul ochilor doicii a doua a Chiajnei.”, vopsea cu care se va zugrăvi Voronețul. Există o scenă în carte, despre salvarea unui om, atât de bine scrisă de Simona Antonescu încât cruzimea și splendoarea ei te copleșește. Salvatorul este nimeni altul decât grădinarul schilod.

2. „Țara are domn și acela sunt eu” este capitolul cu cele mai sfâșietoare pagini ale romanului, dar și un excelent studiu despre trădare, lașitate, demnitate și curaj. Îl vedem pe cel care fusese voievodul Moldovei trădat și părăsit de boieri. Îl vedem pe Petru Rareș, stăpânul cetății Ciceu, lăsat să aștepte în fața porții. Îl vedem pe bărbatul puternic doborât și salvat în cele din urmă „de o copilă de lumină”. Vedem un domn care știe să piardă, știe să treacă peste umilințe, știe că trebuie să se întoarcă, știe că țara are un domn chiar dacă o perioadă este nevoit să se dea la o parte. Petru Rareș nu a fost crescut să renunțe. Când situația era mai dramatică sângele moștenit de la Ștefan cel Mare intră în acțiune. Ia drumul Constantinopolului pentru că nu era pregătit, nu putea și nu știa cum să renunțe la Țara Moldovei.

3. Life style la Curtea Sucevei

Paginile despre alegerea rochiei de mireasă a Chiajnei vor fi o încântare chiar și pentru cele mai pretențioase fashioniste. O fiică de domn nu putea fi îmbrăcată de oricine. Chiajna primește „trei sipete stacojii din lemn moale și parfumat de cedru” de unde se revărsau desene cu rochii de toate culorile. Sub fiecare schiță erau menționate materialele și numele atelierului de croitorie. Desenele sunt supuse evaluării doamnelor Curții și după o aprigă dezbatere asupra culorii (în epocă alb purtau doar fetele sărace) decid ca rochia de mireasă a domniței să fie o combinație de albastru și alb. Cum pe atunci nu se comanda online, de la Veneția este adusă croitoreasa Caterina care scandalizează Cetatea de Scaun a Sucevei prin comportamentul direct, vestimentație și culoarea scandaloasă a părului.

Pentru gurmanzi recomand paginile despre „mieii copți o zi întreagă în pământ”. Un dezmăț de arome care o să pună în pericol dieta multor cititoare.

4. Asemănări între Regina Franței, Caterina de Medici și Doamna Chiajna

• Regele Franței moare în același an cu Mircea Ciobanu (1559)
• Caterina de Medici domnește în locul fiului său minor. La fel și Chiajna.
• Renato Florentinul este parfumierul, dar și cel care prepara otrăvurile Caterinei de Medici. Chiajna îl are pe grădinarul Lăcustă.

5. Vremuri grele, oameni puternici.

Într-o țară în care tronul se pierdea ușor, la fel și capul, abilitatea Chiajnei de a rezista la conducerea Valahiei este de lăudat. Chiajna a domnit 9 ani alături de soțul ei, iar după moartea lui, a domnit 7 ani pentru fiul ei. Niciodată curajul, intrigile și răbdarea nu au făcut un parteneriat mai profitabil decât în cazul Chiajnei.

„Puterea nu vine din lucrurile pe care le obții, ci din cele pe care nu le obții.”

6. Documentarea din spatele unui roman istoric

Scrisorile trimise de către Soliman Magnificul (de la Balcic) femeii iubite, Roxelana stau mărturie în acest sens. Poetice, pline de informații politice, iar la final sultanul (astăzi pare amuzant) enumera, nici mai mult, nici mai puțin decât pe 8 rânduri, toate titlurile.

• Soliman Magnificul era educat. Atunci când voia știa să se comporte ca un prinț al Renașterii. A se vedea introducerea din scrisorile sultanului.
• Dacă vă închipuiți că Roxelana era doar o favorită cu rol sexual înseamnă că nu sunteți familiarizați cu viața femeilor otomane. Femeile din haremul sultanului erau educate și nu erau deloc străine de ambițiile politice. Dovada că sultanul îi scrie Roxelanei despre planurile viitoare.
• Titlurile din final au și ele o explicație. După ce și-a creat un renume, Soliman se confruntă cu următorul aspect. Trebuia să dea explicații pentru averea amețitoare, puterea politică și succesul militar. Nu putea să justifice noul statut prin bunicul și tatăl său. De aceea, soluția a fost să se folosească termeni absoluți atunci când cineva îl descria. Ca să întărească acest statut, însuși Soliman folosește acești termeni la sfârșitul scrisorilor.

Dacă o scrisoare de dragoste presupune să cunoști atâtea despre un personaj istoric (plus altele despre care eu nu m-am prins) faceți un exercițiu de imaginație și vizualizați câtă documentare presupune un roman de peste 700 de pagini.

7. Cel mai zguduitor destin din această carte este cel al Domniței Ruxandra, sora mai mică a Chiajnei. Când Alexandru Lăpușneanu pune ochii pe Ruxandra, ea avea 14 ani, iar el 53 de ani. Chiajna e atât de revoltată că „făptura aceasta făcută din miresme tămâiate și lumină” e umilită de Lăpușneanu, un smintit care „azi o cere de soție, mâine spune că nu are nevoie de soție.” încât declanșează o discuție aprigă.

„- Toți regii și ducii Europei îl văd cu ochi buni, vorbi Mircea, fără să mai surâdă de data aceasta. Sultanul îl place, Papa îl place pentru că are mână de fier, iar ei toți văd în el puterea de a păstra echilibrul. Ucide boieri, câteva duzini deodată? Nu asta am făcut și eu? Dorește prunci de la un vlăstar tânăr de-al Mușatinilor? Nu asta am vrut și eu? Ce face el și nu am făcut și eu?
– Tu m-ai cerut cu bunăvoință de la părinții mei și am venit apoi singură, de bunăvoie, răspunse Chiajna, fulgerându-l cu privirea, pentru că alăturarea lui Mircea de Lăpușneanu i se părea cea mai sfruntată înșelăciune, nu exista nici cea mai mică asemănare între soțul său și sălbaticul de la Suceava. Eu am fost mai întâi mireasă și abia după aceea am rămas grea. Asta ai făcut tu și nu face el.”

8. Dragoste sau parteneriat politic între Chiajna și Mircea Ciobanul?

În realitate, nu avem de unde să știm dacă între Chiajna și Mircea Ciobanul, a fost dragoste sau un parteneriat politic. În romanul Simonei Antonescu întâlnim un soț care ar privi disprețuitor la workshop-urile care te învață comunicarea în cuplu. Mircea nu a avut nevoie să fie înștiințat. A priceput singur. „Porți prunc, Chiajna. Pielea ta miroase a rumeguș umed și măr copt. ”

9. Despre femei într-o epocă când erau invizibile

Fie că este vorba despre Chiajna, despre Roxelana, despre Marula, despre doicile Chiajnei, doamne, domnițe sau femei obișnuite, toate capătă voce în cartea Simonei Antonescu.

Există o modă în care romanele (inclusiv cele inspirate de mitologia greacă) se scriu prin perspectivă feministă. Simona Antonescu arată importanța pe care aceste femei au avut-o în istorie, dar nu dezechilibrează. Mircea Ciobanul se sfătuia cu Chiajna, Soliman cu Roxelana, Marula cu Anghel. În „Chiajna din Casa Mușatinilor” aceste perechi funcționează ca parteneriate, nu ca un cuplu în care o persoană domină și alta se supune.

Simona Antonescu (fotografie din arhiva personală)

10 „Chiajna din Casa Mușatinilor” este o carte a curajului

Să alegi Chiajna ca personaj pentru un roman istoric echivalează cu o misiune imposibilă. Să documentezi o perioadă neprietenoasă în surse despre femei, să cântărești ce merită păstrat, apoi să construiești un personaj fără a lăsa fantezia să zburde ai nevoie de curaj. Să respecți datele istorice, dar și să reții interesul cititorului. Să scrii cu delicatețe ca să nu lezezi istoricii, dar în același timp, cu forță ca să afirmi un personaj fără nici o șansă.

Mai mult, într-o vreme când editurile impun autorilor cărți care să nu depășească 350 de pagini, Simona Antonescu scrie romane impertinent de lungi.

Pentru că a încălcat reguli, iar apoi le-a întors în favoarea ei consider „Chiajna din Casa Mușatinilor” o carte a curajului care va trece proba timpului.

„Uneori adevărul se află în povești, nu în cronici. Îi cunosc eu pe cronicari. Fiecare este plătit de câte un domn.”

Să citesc „Chiajna din Casa Mușatinilor”, într-o perioadă în care oamenii nu mai găsesc timp pentru nimic, a fost un mod de a întoarce spatele prezentului, un mod de a răsturna timpurile, un mod de a pleca în căutarea timpului trecut. Am revenit apoi în prezent, cu o perspectivă mai luminoasă și mai tolerantă asupra țării imperfecte în care trăiesc.

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

Cu „Chiajna din Casa Mușatinilor” și scriitoarea Simona Antonescu ne vedem joi, 21 martie, ora 19:00 la Seneca Anticafe. Link eveniment aici. Este al III-lea roman al autoarei pe care îl moderez la clubul de lectură „Emilia, cărți&cafea”. A fost o bucurie să dezbatem „Fotograful Curții Regale” și „Hanul lui Manuc ”, dar în „Chiajna din Casa Mușatinilor” simt o concurentă aprigă ca personajul care a inspirat-o.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

Categorii
Club de Carte Cultură

Clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea” aniversează 4 ani

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

Ce cărți am moderat în 2023 la clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea”:
• Ianuarie: „Athénée Palace”– R.G.Waldeck (traducere: Ileana Sturza)
• Februarie: „Serenadă pentru Nadia”– Zülfü Livaneli (traducere: Luminița Munteanu)
• Martie: „Theodoros”– Mircea Cărtărescu
• Aprilie: „Negustorul de antichități” – Stelian Tănase
• Mai: „Magicianul”– Colm Tóibín (traducere: Mihnea Gafița)
• Iunie: „Portofoliul fugi”– Julie Orringer (traducere: Alina Cârâc)

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

• Iulie: „Confiteor”– Jaume Cabré (traducere: Jana Balacciu Matei)
• August: „Să nu ne uităm la ceas”– Rodica Ojog-Brașoveanu
• Septembrie: „Simon”– Narine Abgarian (traducere: Luana Schidu)
• Octombrie: „Hanul lui Manuc” – Simona Antonescu
• Noiembrie: „Jurnal esențial” – Monica Lovinescu
• Decembrie: „Pallady. Ulise legat de catarg” – Anca Vieru

Credit foto: Emilia Nicolae

Scriitori români invitați la clubul de lectură Emilia,cărți&cafea
• Stelian Tănase cu „Negustorul de antichități” Găsiți aici ce m-a motivat să pun acest titlu pe lista clubului.
• Anca Vieru cu „Pallady. Ulise legat de catarg” Găsiți aici un interviu cu scriitoarea Anca Vieru.

Credit foto: Emilia Nicolae

Credit foto: Instagram Emilia Chebac„Theodoros” o experiență memorabilă
Sunt o cititoare feroce, de aceea invidiez persoanele care petrec mult timp cu o carte. „Theodoros” s-a dovedit însă, pentru mine, o experiență unică pentru că a reușit imposibilul. A metamorfozat cititorul sălbatic în cititor rafinat. Imediat ce am terminat „Theodoros”, am simțit nevoia să-l recitesc. Două luni nu m-am putut apropia de alta carte de ficțiune.

La club am realizat că nu eram un caz izolat. Dezbaterea romanului în loc să stopeze epidemia „Theodoros” a amplificat-o și mai mult. După club I. a visat că înalță zmeie, L. nu a putut să adoarmă încercând să-și amintească în ce carte a mai citit despre semnificația cifrei 7, mie mi-a luat ceva timp până am reușit să depășesc senzația de uimire&cutremur cu care am citit&moderat „Theodoros”. M. a scris o postare faină pe Instagram care exprima emoția&bucuria care ne-a cuprins pe toți. Așa cum am spus și la club, romanul „Theodoros” a fost primit, cu siguranță, în cer pentru că Mircea Cărtărescu se slujește de cuvânt și slujește cuvântul ca nimeni altul. Nu știu cum stă treaba cu alți cititori, dar la la „Emilia,cărți&cafea” cu siguranță romanul a fost primit.

Marele meu regret este că nu am avut curaj să-l invit pe Mircea Cărtărăscu la ediția din martie a clubului.

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

Anul Monica Lovinescu la clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea”
Pe 19 noiembrie 2023 s-au împlinit 100 de ani de la nașterea jurnalistei și scriitoarei Monica Lovinescu, motiv pentru care am decis să moderez la clubul de lectură Emilia,cărți&cafea „Jurnal esențial”.

Am dezbătut, împreună cu participanții, nu doar un jurnal valoros, ci și un mare caracter. A fost o ediție pe care o voi purta în suflet toată viața. O stare de grație care mi-a dat aripi să prioritizez întotdeauna valoarea. De aceea doamna Monica Lovinescu a format și continuă să modeleze caractere.

Secret Santa la clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea”
Aniversare club „Emilia,cărți&cafea”
În urmă cu 4 ani, pe 16 ianuarie 2020, am pus bazele clubul de lectură „Emilia,cărți&cafea” Peste două luni când a venit pandemia ne-am mutat în online.

„Când lumea se închidea, tu te-ai deschis către lume.” Ana-Maria Negrilă

Cu Ana-Maria Negrilă

Celor care mi-au repetat obsesiv că încăpățânarea mea de a alege cărți de calitate și oameni faini (scriitorii invitați) se va solda cu un eșec le transmit că proiectele de calitate nu cresc peste noapte. Au nevoie de timp să prindă rădăcini. La ediția aniversară de 4 ani a clubului de lectură „Emilia,cărți&cafea” alegerea mea a fost romanul istoric „Cronica barbară” scris de Ana-Maria Negrilă. Găsiți recenzia aici. Puteam să fac un show (tort&surprize), dar am ales-o pe Ana.
• Pentru că împărțim aceeași scară de valori,
• pentru că își respectă cititorii,
• pentru ca știe să abordeze, ca nimeni alta, teme complexe (a se vedea în Cronică cum a redat atmosfera orașelor medievale în limbaj contemporan) în cuvinte simple,
• pentru că uneori pare desprinsă din alta epocă (mă refer la discurs și educație),
• pentru că atunci când face documentarea pentru o carte contactează, dacă e nevoie, pe cei mai buni specialiști ai lumii,
• pentru că este un om de caracter, nu doar o scriitoare talentată.

Aniversarea de 4 ani (Foto credit: Mihaela Petre)

Emilia Chebac: Din experiența ta ca scriitor, care cititor este tentat să critice o carte?
Ana-Maria Negrilă: Un cititor cu experiență știe ce să aleagă, iar când știi ce să alegi sunt puține șanse să nimerești cărți care nu îți plac. Când nu e timp să citești toate cărțile bune pe care ți le-ai dori, când să mai ai timp și să critici?

„Câte zile mai sunt până la bookclub?”
„Câte zile mai sunt până la bookclub?”

În urmă cu 6 luni la clubul de lectură Emilia,cărți&cafea a venit o mămică împreună cu o fetiță. Inițial am crezut că nu a avut cu cine să o lase acasă. A revenit și la următoarea ediție. N-am mai rezistat și am întrebat: Nu se plictisește? „Nu. Pedeapsa ar fi să nu o mai aduc. Când se apropie data clubului mă întreabă în fiecare zi cât mai avem până mergem la bookclub?” Între timp, A., micuta de 7 ani, a devenit asistenta mea. Copiii au o viziune curată. Nu sunt influențați de interese. Le plac sau nu te plac un proiect.

Mulțumesc tuturor (invitați și participanți) celor care țineți flacăra vie și nu lăsați literatura să moară! Într-o lume fără cărți, cluburile de carte sunt întâlniri ale oamenilor curajoși.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

Credit foto: Emilia Nicolae

 

Categorii
Club de Carte Cultură

Top 10 cărți 2023

Sursa foto: Instagram Emilia Chebac

Top 10 Autori străini

1. 2066 – Roberto Bolaño, traducere: Eugenia Alexe Munteanu (Cartea anului 2023)
2. Cetatea cucului din nori – Anthony Doerr, traducere: Iulia Gorzo
3. Josef Anton: Memorii – Salman Rushdie, traducere: Dana Crăciun
4. Infinitul într-o trestie – Irene Vallejo, traducere: Silvia-Alexandra Ștefan
5. Poarta Cerului – Eric-Emmanuel Schmitt, traducere: Doru Mareș
6. O odisee – Daniel Mendelsohn, traducere: Bogdan‑Alexandru Stănescu
7. Atlasul norilor – David Mitchell, traducere: Mihnea Gafița
8. O mie de corăbii – Natalie Haynes, traducere: Ioana Filat
9. Piatra și umbra – Burhan Sönmez, traducere: Veronica D. Niculescu
10. Toata lumina pe care nu o putem vedea – Anthony Doerr, traducere: Iulia Gorzo
11. Ahile sau Despre forma absolută a prieteniei. Ariel sau Despre forma pură a libertății – Petru Creția
12. Ochiul și lucrurile – Andrei Pleșu

Sursa foto: Instagram Emilia Chebac

Ce caută Andrei Pleșu și Petru Creția în topul autorilor străini? Cum lista autorilor români (vezi mai jos) a fost întocmită pe 1 decembrie 2023, am adăugat ulterior ce am citit în decembrie: ,,Ahile” și „Ochiul și lucrurile”.

Scurtă vreme după ce a luat ființă Editura Humanitas, am scos în ediție bibliofilă Norii lui Petre Creția și Jurnalul de la Tescani a lui Andrei Pleșu. Am organizat o lansare, cu fastul care era posibil atunci, la Sala Dalles, urmată de o ședință de autografe. Cei doi autori au fost instalați la o masă comună. În dreptul lui Pleșu s-a născut rapid o coadă de nu-i vedeai capătul. În fața lui Creția apărea când și când, prizărit, câte un scriitor care lua semnătura dispărea și lăsa locul gol. Privirea lui Petru care aluneca o clipă pe coada de alături, apoi rătăcea prin sală neștiind pe ce anume să se așeze, îmi reapare periodic în minte. Era nedrept, era umilitor. (Declarație de iubire – Gabriel Liiceanu)

Sursa foto: Instagram Emilia Chebac

Top 10 Autori români

1. Chiajna din Casa Mușatinilor – Simona Antonescu
2. Cronica barbară – Ana-Maria Negrilă

Simona Antonescu mizează pe un roman cu multe pagini, foarte bine documentat, cu o scriitură devenită brand în literatura română contemporană. Punctul forte al Simonei Antonescu este că scrie romane mari (la propriu și figurat) într-o perioadă în care editurile pretind autorilor să se limiteze la 300-350 de pagini.

Ana-Maria Negrilă preferă un text mai concis, dar impecabil documentat. Nici ea nu respectă canoanele editurilor. Abordează teme grele, mai puțin cunoscute, pe care le salvează prin cuvinte simplu apropiindu-și astfel cititorul. Istoria plictisitoare din manualele de istorie în cărțile Anei devine o poveste fascinată. Ana-Maria Negrilă este o prezență recentă (în 2021 a publicat primul roman istoric) în peisajul romanului istoric ( în trecut a abordat genul fantasy și SF), dar recuperează rapid prin talent și cultură.

Simona Antonescu și Ana-Maria Negrilă sunt autoarele mele preferate de ficțiune istorică.

3. Zvonuri despre sfârșitul lumii – Stelian Tănase
4. Pallady – Anca Vieru La ediția nr.48, decembrie 2023, a clubului de carte pe care îl moderez am avut-o invitata pe Anca Vieru.
5. Luchian – Veronica D. Niculescu

Două cărți cu temă comună, despre pictori, dar cu abordare complet diferită. Anca Vieru a scris un volum restrâns unde reușește să capteze personalitatea lui Pallady în ciuda surselor reduse. Pallady este biografia (romanțata) preferată din tot ce am citit din această colecție. Vezi aici interviu cu scriitoarea Anca Vieru.

Veronica D. Niculescu a creionat un Luchian apropiat sufletului meu. Mi-a amintit cum mi-au dat lacrimile în fața autoportretul de la MNAR. Aceeași emoție m-a încercat citindu-i biografia. Nici că se putea o alegere mai bună a celor de la Polirom. Doar sensibilitatea Veronicăi D. Niculescu putea să-l dezvăluie pe Ștefan Luchian cu atâta delicatețe și explozie de culoare.

6. Podul Diavolului – Radu Paraschivescu
La prima vedere pare un roman de vacanță, dar aluzia la Chaucer, fraza repetitivă, cele șase capitole despre poduri (care sunt 100% rodul imaginației autorului), etc contrazic. Cartea îi este dedicată lui Dan C. Mihăilescu. Podul Diavolului mi-a amintit de Radu Paraschivescu care a scris Fluturele negru.  Fraza repetitivă pentru curioși: „Ziua-ntreagă mă pătrunde, noaptea-ntreagă mă ascunde.”

7. Sufletul Lumii – Camelia Cavadia
8. Negustorul de antichități – Stelian Tănase club 2023
9. Cartea ielelor – Andrei Ruse Aparent, pare un volum scris de o persoană cu experiență vastă de viață, în realitate, când scria și făcea documentarea, autorul abia trecuse de 35 de ani. Să nu vă imaginați o scriitură complicată, din contra, e ușor citit, iar ca bonus înmagazinează în ea toată înțelepciunea lumii. De citit când curajul ți se prăbușește și tristețea îți dă târcoale.
10. Blestemul podului – Mădălina Tanasă a fost pentru mine provocarea anului 2023. Un roman istoric de debut, o recenzie exaltată ( vezi aici) din partea mea (acțiunea se petrece la câțiva kilometri de locul unde m-am născut) au generat un proiect atipic. Un turneu național cu o autoare la început de drum  și eu un blogger literar despre care se spune că vede potențialul unei cărți. Un proiect care mi-a demonstrat că nu există nu se poate. Se poate dacă ai doza necesară de nebunie, dacă știi să te bucuri de oamenii pe care îi întâlnești, dacă treci cu eleganță peste momentele generate de stres și dacă atunci când crezi că nu poți, mai poți un pic.

Sursa foto: Instagram Emilia Chebac

Mi-am propus să nu fac doar un top al cărților citite. Industria cărții este mult mai mult. Lângă autor sunt oamenii mai puțini vizibili: editorii (nu aveți idee câte romane de debut au fost rafinate de acești oameni), traducătorii, cei care fac copertele (recunoaște de câte ori ai cumpărat o carte atras/ă de copertă?), oamenii din spatele evenimentelor de lansare și cei din umbră (o categorie care necesita un articol separat). Toți cei care au o doză masivă de nebunie și care să încăpăținează să nu părăsească această industrie pentru că iubesc cărțile mai mult decât se iubesc pe ei.

Top oameni din industria cărții:

Traducătorii anului:
Iulia Gorzo pentru Cetatea cucului din nori – Anthony Doerr cartea care a reușit să mă vindece de Theodoros. Timp de doua luni după ce am citit romanul domnului Mircea Cărtărescu nu m-am mai putut apropia de ficțiune. Cetatea cucului din nori a rupt vraja lui Theodoros.
Cristian Fulaș pentru traducerea seriei „În căutarea timpului pierdut”

Altădată mi-ai spus că traducătorul este agentul inconștient al Spiritului, că el este asemenea vântului care, purtând polenul, nu intră în jocul fecundării finale și nu poate fi văzut. De aceea traducătorul trebuie să fie întotdeauna o ființă resemnată. Petre Creția (Declarație de iubire – Gabriel Liiceanu)

Cea mai frumoasa copertă a anului 2023 Ochiul și lucrurile semnată Angela Rotaru. Sunt recunoscătoare pentru călătoria prin istoria artei oferită de detaliile alese de domnia sa pentru copertele Humanitas și Humanitas Fiction.
Cel mai emoționant eveniment al anului 2023 a fost (pentru mine) întâlnirea scriitoarei Camelia Cavadia cu cititorii. Așa ar trebui să arate lumea cărților și oamenii cărții.
Reeditarea anului 2023 Jurnal esențial – Monica Lovinescu (împreună cu restul volumelor) și toate evenimentele care au adus/readus în atenția publicului pe această doamnă curajoasă.

Doi oameni ( Monica Lovinescu&Virgil Ierunca) restabilind „binele” împotriva unui întreg stat organizând răul.” Imre Toth -1982

Sursa foto: Instagram Emilia Chebac

Postarea anului 2023 este textul scriitoarei și traducătoarei Veronica D. Niculescu. Nu numărul de like-uri m-a făcut să o menționez ci schimbarea generată de acestă postare. Un om sensibil, cu un text elegant, dar ferm, a reușit să facă mult mai vizibilă munca traducătorilor.

Dragă cititorule,
Mulțumesc pentru cuvintele frumoase la adresa operei mele. Îmi permiți să fac un comentariu elementar și anume că libertatea de a scrie este strâns legată de libertatea de a citi fără ca lecturile să-ți fie selectate, verificate și cenzurate de vreo tagmă de preoți sau de o Comunitate Indignată? De când e definită o operă de artă de cei cărora nu le place? Valoarea artei constă în iubirea, nu ura pe care o generează. Iubirea este cea care face cărțile se dăinuie. Te rog, continuă să citești. (Salman Rushdie)

Mulțumesc tuturor autorilor, traducătorilor și oamenilor din industria cărții. Fără voi aș fi un om mult mai sărac.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

 

Categorii
Club de Carte Interviuri

Anca Vieru despre „Pallady. Ulise legat de catarg”, interviu

Emilia Chebac: Biografia „Pallady. Ulise legat de catarg” trădează nu doar o bună documentare ci și o scriitoare pasionată de artă. Care este relația ta cu arta?

Anca Vieru: Relația mea cu arta a pornit de la pasiunea familiei. Nici unul dintre noi nu a avut studii în domeniul artei, niciunul nu a desenat sau pictat, dar ne-a plăcut această lume. Părinții mei cumpărau albume de artă, mă duceau la expoziții și muzee și așa, treptat, a devenit o pasiune împărtășită.

Emilia Chebac: Theodor Pallady a fost un caz aparte. Deși a trăit la Paris mai bine de 50 de ani, lucrările lui s-au vândut în România. De ce crezi că l-au apreciat românii?

Anca Vieru: Bine, au existat mai multe etape în receptarea artei lui. N-aș zice că a fost apreciat de la început. Pallady a avut o evoluție mai lentă ca pictor, nu s-a grăbit. Prima dată a expus în 1900, când avea aproape 30 de ani, în cadrul Pavilionului României de la Expoziția Universală de la Paris. Prima expoziție personală a fost în 1904, la Ateneul bucureștean. Apoi a expus regulat în țară. Tablourile lui au început să fie discutate, unele apreciate, altele nu. Nudurile lui, mai ales, au stârnit controverse. A apărut un articol în ziarul Rampa, în care o jurnalistă spunea că nudurile lui Pallady par ale morților înecați, pescuiți și care putrezesc pe masa morgii. Alții vorbeau de nudurile lui ca de niște năluci și apreciau feminitatea lor poetică și bizară. Lumea a început să fie atrasă și dintr-un fel de snobism. Un pictor despre care se vorbește, chiar dacă nu îți place, te face curios. Pallady era un personaj ieșit din comun în lumea românească, iar tablourile interesau: unele prin frumusețea lor, altele prin aspectele mai controversate. Recunoașterea adevărată a venit pe la 45 de ani.

Credit foto: site-ul Editurii Polirom

Emilia Chebac: Theodor Pallady renunță la studiile de inginerie și se dedică picturii. De ce nu a putut trăi Pallady, fiu de boieri, în lumea lui sigură și prosperă?

Anca Vieru: Aș împărți răspunsul în două.
• La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, lumea vechii boierimi devenise o lume în crepuscul și nu mai era atât de sigură și prosperă. Așa că fiii de boieri se îndreptau către o meserie. Profesori, ingineri, doctori, arhitecți, fiindcă a fi moșier nu mai era suficient.
• Pallady a plecat și el la studii la Dresda, unde a realizat că ingineria nu e pentru el. Și-a dat seama că își dorește să fie pictor, iar familia nu a reușit să-l abată de la drumul lui.

Emilia Chebac: Pallady a pus pictura pe primul plan, dar a avut și o viață pasională. Cine crezi tu că a fost marea lui iubire?

Anca Vieru: Pallady a avut idile și aventuri toată viața. Iar iubirea e diferită la vârste diferite. A avut o poveste de dragoste tumultuoasă cu soția lui Jeanne, dar, până la urmă, nu s-au potrivit. Au rămas însă prieteni. A urmat apoi relația cu Yvonne, care i-a fost iubită, prietenă, model. Prezența ei discretă l-a ajutat să se concentreze pe pictură. Mi-e greu să aleg una dintre ele, fiindcă au fost prea diferite. Când a murit Yvonne, Pallady a fost distrus. Jeanne și Yvonne au fost două femei importante în viața lui Pallady: o iubire de tinerețe, înflăcărată, dovadă divorțul cu scandal al Jeannei de soțul ei. Și apoi o iubire de maturitate, care s-a întins pe mulți ani, în care cei doi parteneri au știut să-și lase spațiu personal, dar și să se protejeze unul pe altul.

Emilia Chebac: Era cult, educat și de familia bună, dar avea și vicii. Pallady era un cartofor renumit. Se spune că orice dependență în viața unui om indică o lipsă. Ce crezi că încerca Pallady să suplinească prin jocul de cărți?

Anca Vieru: Da, dependența încearcă să compenseze o lipsă, dar aici aș detalia puțin:
• Pe atunci, jocul de cărți era ceva care intra în cutumele mediului pe care îl frecventa Pallady. Până la un anumit nivel, jocul de cărți era un apanaj al bărbaților din lumea aristocrației.
• Jocul de cărți devine o dependență atunci când depășești posibilitățile. Pallady a început să joace, oarecum depășind posibilitățile, după 1940, când a revenit în țară. Pentru că războiul nu-i mai permitea să se întoarcă la Paris, Ivonne murise, totul îl îndrepta către mizantropie, iar el avea nevoie de ceva care să îl distragă dincolo de pictură. Eu nu am simțit că a fost viciu. Era ceva ce practicase dintotdeauna, la fel ca vânătoarea, de exemplu, la care a renunțat după un timp, motivând că nu mai vrea să aducă moartea. Și la jocul de cărți a renunțat în ultimii ani de viață, când a dus-o foarte greu.

Emilia Chebac: Dar în același timp, Pallady renunță la un viciu. De ce s-a lăsat Pallady de fumat?

Anca Vieru: Pallady era pasionat de cărți vechi și, într-o zi, a văzut la un buchinist de pe cheiul Senei o carte de Villiers de L’Isle-Adam, un scriitor pe care îl iubea. Lui Pallady, ca oricărui boier, îi plăceau lucrurile de calitate, însă lucrurile de calitate costă. Chiar dacă era ajutat financiar de părinți și primea și o bursă de la Ministerul Românesc al Instrucțiunii Publice, nu a avut suficienți bani să cumpere cartea. În noaptea aceea s-a tot gândit cum să facă rost de bani. Și i-a venit ideea asta, să se lase de fumat. „Am renunțat la fum”, așa zicea.

Simona Antonescu, Nona Ropotan, Anca Vieru, Ciprian Măceșaru – Lansare „Pallady” (Credit foto: Emilia Nicolae)

Emilia Chebac: În 1944, în timpul bombardării Bucureștiului de către germani, au ars 180 dintre lucrările lui Pallady. „A trebuit să rămân eu și să dispară tablourile”. Unde putem vedea astăzi picturi și desene Pallady?

Anca Vieru:
• În țară, în majoritatea muzeelor de artă.
• În București la: MNAR, la Muzeul Colecțiilor de Artă în mai multe colecții, dar aș menționa-o în special pe cea a lui Garabet Avakian, la Muzeul Pallady (unde se află tablourile lui Pallady rămase la Paris, în grija prietenului său Gheorghe Răut, dar și colecția personală de tablouri și obiecte ale familiei Răut), la Muzeul Zambaccian. Și mai sunt, nici eu nu le-am văzut pe toate.

Emilia Chebac: În carte apare un episod despre doi ofițeri germani, care la restaurantul Continental doresc să se așeze la masa cu Pallady, dar el nu le permite. Mi se pare un fragment minunat despre puterea prieteniei.

Anca Vieru: Da, atunci Pallady nu le-a permis să se așeze la masa lui spunând că are nevoie de spațiu personal, iar cei doi ofițeri au înțeles aluzia către acel Lebensraum în numele căruia Germania nazistă își justifica războiul. Și atunci a apărut Apostol Apostolide, chelner la Continental, dar și colecționar al picturilor lui Pallady, un personaj foarte interesant. El i-a dus pe ofițeri într-un separeu luxos și a reușit să le potolească furia și să aplaneze conflictul. Când am fost la MNAR am văzut un tablou de Pallady din colecția lui Apostolide. Era cel mai mic, pentru că atât își permitea, nu avea banii lui Zambaccian. M-am uitat cu multă duioșie la el.

Emilia Chebac: Cum vezi tu, autoarea unei biografii dedicată lui Pallady, singurătatea lui Theodor Pallady?

Anca Vieru: Cele mai multe surse documentare sunt despre partea a doua a vieții lui Pallady, despre prima parte se găsește mai puțin. În prima parte a vieții, Pallady a fost un om plin de viață și deloc singuratic. Se vede din iubirile lui, din felul cum își petrecea timpul. Mai târziu a realizat că cel mai mult își dorește să picteze, iar pentru asta avea nevoie de spațiu și de singurătate.

Emilia Chebac: În notele de la sfârșitul volumului, ai menționat că în timp ce lucrai la biografia lui Pallady, ai citit biografia lui „Luchian” scrisă de Veronica D. Niculescu. Ai spus „Pallady nu stârnește aceeași simpatie ca Luchian”. Care a fost lucrul cel mai dificil când ai scris această carte?

Credit foto: Emilia Nicolae

Anca Vieru: N-am vrut să fac din el o pastișă și n-am vrut nici să-l edulcorez. N-am dorit să adun toate glumele spuse de contemporani pe seama lui Pallady, de prin presă sau interviuri. Am vrut să creez un personaj coerent, chiar dacă contradictoriu. A scrie o biografie este o mare responsabilitate. Dacă aș fi înșirat o serie de glumițe, lumea așa l-ar fi perceput, dacă îl făceam un personaj antipatic și atât, lumea așa îl vedea. Pallady avea replica acidă, urâcios uneori, alteori arogant, dar era și un om bun. Era un om care ținea cu dinții de timpul lui și de spațiul lui pentru a putea picta. Mi-am dorit ca cititorii să-l simtă pe Pallady ca pe un om viu, un om cu bune și rele. Și am încercat să-i apropii de pictura lui. Să arăt cum picta, ce picta, care era crezul lui artistic. Pallady căuta să atingă perfecțiunea și, în același timp, era conștient că așa ceva nu este posibil.

Emilia Chebac: Celebrul tablou al lui Matisse „La blouse roumaine” are în spate o poveste. E corect să spunem că fără Pallady „La blouse roumaine” n-ar fi existat?

Anca Vieru: Cu siguranță, Pallady are un rol important. Matisse a fost dintotdeauna pasionat de tapiserii și țesături. Provenea din Le Cateau-Cambrésis, un orășel renumit pentru țesăturile de lux. La Expoziția Universală de la Paris din 1900 a fost impresionat de pavilioanele cu țesături turcești, persane și marocane. Colecționa obiecte de îmbrăcăminte, atras de motivele decorative. Primele au fost bluze rusești, dar i-au plăcut mai mult bluzele românești (aduse de Pallady), ademenit de motivul frunzei de stejar. Fără Pallady, Matisse nu ar fi pictat „La blouse roumaine”. Poate, cine știe, ar fi pictat „La blouse russe”

Emilia Chebac: Ai avut un ritual de scriere?

Anca Vieru: Mi-a plăcut mult partea de documentare, care a continuat și pe parcursul scrierii cărții. Mi-am propus să scriu unul, două capitole pe săptămână. Nu am reușit tot timpul să mă țin de planificare, așa ca săptămânal ajustam programul. A fost și o perioadă de șase săptămâni când m-am întrerupt, dar nu a fost timp irosit. În aceea perioadă s-au așezat lucrurile și ulterior totul a mers mult mai bine.

Emilia Chebac: Cu ce actor l-ai asocia pe Pallady?

Anca Vieru: În timp ce scriam biografia, am recitit „Ghepardul” de Giuseppe Tomasi di Lampedusa, am simțit că acel roman despre crepusculul unei societăți mă aducea într-o atmosferă care se potrivea cu cea din vremea copilăriei și tinereții lui Pallady. În rolul lui Pallady l-aș vedea pe Burt Lancaster. Chiar am găsit undeva un articol în care Pallady era numit „ghepard”.

Emilia Chebac: Hai să facem un exercițiu de imaginație. Dacă ar fi contemporan cu noi, cum ar arata o zi din viața lui Pallady?

Anca Vieru: Ceva ce am observat în timpul documentării este că Pallady nu folosea mai deloc descoperirile moderne. Eu nu am citit despre el să apeleze la telefon. Pallady scria scrisori. La Paris avea radio, dar în București nu. Se ducea la Căminul Artei ca să asculte știrile BBC. Astăzi, l-aș vedea pe Pallady ca pe un om care nu folosește Social Media. Care însă este vegetarian. Pallady nu mai consuma carne din timpul liceului, influențat de profesorul lui de desen Fidelis Walch. Tot de la el luase și pasiunea pentru scrimă, pe care a practicat-o până târziu.

Credit foto: Emilia Nicolae

Emilia Chebac: Dacă ar fi să mai scrii o biografie, ce personalitate ai alege?

Anca Vieru: Aș alege-o pe Cella Delavrancea. Când am citit cartea ei de memorii, ca să aflu ce a scris despre Pallady, am realizat ce personalitate interesantă a fost. Cu siguranță, ar fi la fel de dificil de scris despre ea ca și despre Pallady.

Emilia Chebac: Ce carte citește acum Anca Vieru? Autori preferați?

Anca Vieru: O lungă perioadă autorul meu favorit a fost Julio Cortázar. Îmi plac foarte mult lumile pe care le construiește în povestirile lui. „Autostrada din sud” este povestirea lui pe care am iubit-o mereu. Aveam un volum mai vechi, care luase titlul chiar de la povestirea asta, și l-am împrumutat celei mai bune prietene. Ea citea mereu altceva și nu ajungea deloc la cartea asta, așa că, până la urmă, când cartea a fost reeditată la Editura Polirom sub titlul „Toate focurile, focul”, mi-am cumpărat-o din nou. N-am mai avut răbdare.

Mi-a plăcut mult „Theodoros”, de Mircea Cărtărescu, un roman la care am tânjit când lucram la Pallady, dar n-am vrut să mă întrerup, mai ales că știam că mă va absorbi. După ce am terminat „Theodoros” nu am mai putut să citesc ficțiune o perioadă, am preferat să citesc jurnale, memorii, apoi corespondența dintre Matei Călinescu și Ion Vianu.

M-am întors la ficțiune cu o carte tradusă de Veronica D. Niculescu: „Oase solare”, de Mike McCormack și cu o carte de povestiri scrisă de Veronica D. Niculescu: „Quilt”.

Urmează Chiajna din Casa Mușatinilor”, noua carte a Simonei Antonescu. Tot de curând am citit „În umbra ei” și mi-am amintit cât de minuțios își documentează scrierile și cât de captivante sunt poveștile ei.

Emilia Chebac: Când s-a apucat de scris Anca Vieru?

Anca Vieru: M-am apucat cam târziu, după 40 de ani. Am fost de multe ori întrebată de ce și cum m-am apucat și m-am întrebat și eu același lucru. Dar n-a fost un singur factor, ci acumulări treptate, de care poate nu mi-am dat seama, și care la un moment dat s-au cristalizat într-o dorință de a scrie.

• Am fost mereu înconjurată de povești. În copilărie, de la părinți, bunici, profesori, apoi mai târziu prin cărțile pe care le-am citit.
• La un moment dat, la un curs de engleză de la serviciu, mi s-a dat o poezie de William Carlos Williams și mi s-a spus să compun o poezie similară. Am scris o poezie banală pe care toată lumea a lăudat-o. Această întâmplare a venit la câteva luni după ce citisem „Eseu despre orbire” a lui Saramago. A fost prima carte care m-a făcut să simt că a scrie e ceva extraordinar și m-a făcut să doresc să scriu și eu.
• A rămas doar un gând, dar după ceva timp, în timp ce așteptam într-o cafenea, pe o coală de hârtie, am început să scriu câteva gânduri. Din acele câteva gânduri și după aproape zece ani, a apărut romanul „Spulberatic”. Este o poveste pe care mi-am dorit să o scriu. Am început-o, dar m-am oprit pentru că era ceva mult prea complicat pentru un om care nu mai scrisese până atunci. Am cumpărat de pe Amazon un teanc de cărți despre scriere creativă, le-am citit, am mai scris la carte, am mai lăsat-o, am scris o povestire, mai multe, între timp am fost și la cursul de scriere creativă ținut de Florin Iaru și Marius Chivu, organizat de „Revista de povestiri”.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Anca Vieru: Îmi place cum privești literatura română și mă uit la ceea ce recomanzi. Am simțit că ne potrivim la ceea ce ne place. Și atunci, cum să nu accept acest interviu?

Emilia Chebac: O provocare de interviu?
Anca Vieru: Veronica D. Niculescu, o scriitoare de o sensibilitate aparte.

Emilia Chebac: Cum te-ai simțit după ce ai terminat biografia lui Pallady?

Anca Vieru: În timp ce scriam, am crezut că la final voi fi ușurată, dar, când am încheiat-o, am avut o senzație de gol. Iar faptul că s-a sfârșit cu moartea lui Pallady m-a făcut să simt că parcă l-am pierdut.

Emilia Chebac: Cum ai vrea să rămână romanul tău „Pallady. Ulise legat de catarg” în memoria cititorilor?

Anca Vieru: Dacă biografia scrisă de mine îi va face pe cititori să meargă la muzeu să vadă tablourile lui Pallady, înseamnă că și-a îndeplinit scopul. Dacă, atunci când cititorii găsesc în carte descrierea unui tablou, deschid internetul și îl caută, iarăși mi-am atins scopul. Dacă cei care deja îl știau pe Pallady îl găsesc în biografie așa cum și l-au imaginat, consider că mi-am atins scopul. M-aș bucura ca biografia scrisă de mine să-l mențină pe Pallady în atenția publicului.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

 

Categorii
Club de Carte Cultură

Recenzie ,,Câine negru, porumbel rătăcitor” – Radu Găvan

Dacă vezi ,,Câine negru, porumbel rătăcitor”  într-o librărie, ești tentat să spui, din cauza mărimii, că nu are stofă de roman spectaculos. Iar dacă îl răsfoiești superficial și vezi că răul își face de cap, jucându-se cu destinele personajelor, iar dreptatea și lumina sunt pilde vechi de care nimănui nu-i mai pasă, ești tentat să îl ignori și să treci mai departe. Nu face asta, cititorule!

La început, nu am rezonat deloc cu unele dintre personajele construite de Radu Găvan, în schimb, pe măsură ce avansam cu lectura, am realizat că îmi place teribil modul în care scrie.

,,Câine negru, porumbel rătăcitor” este un roman despre lupta dintre bine și rău, dintr-un loc uitat de lume „un orășel liniștit unde oamenii zâmbesc și nimeni nu se grăbește.” Într-o zi, când o fată este ucisă, banalul cotidian se transformă în infern.

„era o persoană creativă, ceva atât de rar în ziua de azi, când toți copiază de la unul și de la altul. Trăim într-o lume plină de vulgaritate, nu credeți? Atât de vulgară și superficială, încât mi se face silă doar când mă gândesc la asta. Dar ea nu era așa, nici vorbă. Era o făptură plină de compasiune și dorința de cunoaștere. Vă dați seama, conducea în fiecare zi o oră dus și una la întors ca să participe la cursurile de la universitate. Așa ceva nu e la îndemâna oricui. O priveam în timpul cursului și părea așa singură în marea aia de studenți, singură și strălucitoare, ca o lebădă plutind pe un lac negru printre broaște urâte și zgomotoase. Era o ființă plină de grație, supraviețuit cumva într-o lume dizgrațioasă.”

Cine a ucis-o pe Clara? Dar pe David? Există un criminal sau sunt mai mulți? De ce mărturiile martorilor și suspecților sunt atât de diferite? De ce copiii sunt doar victime, nu și parteneri de dialog? Ca să nu vă stric plăcerea lecturii, povestind romanul, prefer să mă axez pe scriitura autorului.

Construcția romanului ,,Câine negru, porumbel rătăcitor” este o provocare. Autorul se joacă cu mintea cititorului. Deși scris într-un limbaj abordabil, dacă tratezi textul prea sumar, poți pierde mesajul cărții. Întâmplările și scenele de o cruzime revoltătoare par să dețină controlul. În realitate, sensul este camuflat subtil în fraze de o sensibilitate tulburătoare care transmit că imperiul răului se bazează pe forță, nu pe putere. Forța distruge. Puterea clădește.

„Câine negru, porumbel rătăcitor” m-a făcut să mă sufoc de indignare la paginile bogat asezonate cu trivialități, pentru ca apoi, să rămân mută de admirație citind povestea vântului, ploii, lunii, lacului, scândurii, mesei de la morgă, ciotului de cretă etc. În mărturiile lor am descoperit atâta umanitate, încât am ajuns să mă întreb dacă lumea asta nu este complet întoarsă pe dos. În cartea lui Radu Găvan, natura și lucrurile simt, pe când oamenii au pierdut acest dat.

„Răul își desface aripile ca un fluture negru și atingerea lui lasă urme ce nu vor dispărea.”

Dacă personajele cărții te coboară în infern, Radu Găvan, printr-o scriitură de o sensibilitate rară (în special, capitolele 71 și 74), te ghidează să privești spre cer. Pentru cititor, este un roman greu de dus emoțional, dar în același timp, călăuzit de un porumbel rătăcitor, este o poveste care îl va bântui multă vreme.

,,Câine negru, porumbel rătăcitor” este romanul taților îndurerați, pentru că răul distruge orice plan de fericire oricât de modest.

De ce reușește răul să domine? Pentru că un martor, care de 3 ori ar fi avut ocazia să stopeze răul, a tăcut. Pentru că adulții nu mai înțeleg limbajul copiilor. Pentru că cine ar fi trebuit să descopere criminalul, a ignorat desenul Clarei. Pentru că în instituțiile statului se petrec abuzuri la fel de abominabile ca în lumea interlopă. Pentru ca societatea preferă să judece victimele și să le învinovățească. Pentru că diavolul este respectat. Pentru că în viața reală nu exista porumbel rătăcitor care să indice criminalul, violatorul sau manipulatorul. Pentru că răul seduce și binele plictisește.

Credit foto – Karmen Florea

,,Câine negru, porumbel rătăcitor” este un roman rafinat, deși personajele cărții aparțin lumii interlope, iar scriitura abundă în scene violente, sex și expresii triviale. Marea artă a lui Radu Găvan constă în alternanța dintre răul absolut și binele diafan, dintre fragmentele de o vulgaritate șocantă, care insultă urechea cititorului, și pagini de o sensibilitate care te fac să lăcrimezi de prea mult frumos.

Citate care mi-au plăcut:

„Apoi a venit noaptea și ploaia a spălat trotuarul, și o dată cu desenul s-au pierdut și bărbatul și femeia, și viața a părăsit casa, și stelele cerul.”

„Din întuneric, trecutul spune o poveste:
În adâncimea nopții, în abisul minții, ca o pădure neagră, printre arborii contorsionați, printre umbrele fără nume și fiarele fără formă, un suflet slab s-a rătăcit și acum se ascunde, așteptând din noaptea fără de sfârșit să își găsească o scăpare, alergând prin întuneric, degetele o rază să întâlnească, să o prindă ca pe o sfoară și urmând lumina, din noaptea fără de sfârșit o scăpare să își găsească.
Dar o umbră printre umbre, acoperind tot, sufocând lumina, spulberând lumina, o umbră între umbre se înalță între sufletul plăpând și sclipirea de o clipă, ca un munte, ca un zid nesfârșit, un bărbat înalt, cu râs hain și ochii reci, șoptindu-i spaimele în noapte, un păpușar din cel mai hâd coșmar, spiritul îi frânge.”

„Am știut-o, da, dar ce puteam face? Eu observ și uneori pot scoate arborii din rădăcini, pot dărâma case și pot asmuți valurile, dar atunci nu aveam ce face.”

„Fata lumina grota aia nenorocită și ne făcea pe mine și pe Leo mai buni. Scotea divinul din noi la iveală sau ceva de genu’.”

„M-au dus într-o cameră cu tot felul de aparate și o tipă drăguță în halat alb și-a pus niște mănuși de cauciuc și m-a pus sub un soi de lupă, apoi a luat o pensetă și m-a pipăit de zici că se îndrăgostise de mine. Apoi mi-a dat cu un soi de pudră de îmi venea să strănut non stop și a plecat. S-a întors cu Miss Tutungerie și a spus că eu eram arma crimei. Mare descoperire, ce să spun!”

„Ideea sinuciderii, spune bărbatul, e ca un vânt răcoros într-o după-amiază înăbușitoare de vară.”

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

Categorii
Club de Carte Cultură

Recenzie „Portofoliul fugii” – Julie Oringger

„Portofoliul fugii” este povestea lui Varian Fry și a rețelei lui marsilieze. A rămas în istorie drept omul care a reușit să-i scoată din Franța ocupată pe: Hannah Arendt, Victor Brauner, André Breton, Marc Chagall, Marcel Duchamp, Max Ernst, Lion Feuchtwanger, Franz Werfel, Alma Mahler-Gropius-Werfel, Golo Mann, Victor Serge, Valeriu Marcu etc.

Varian Fry (credit foto)

Varian Fry s-a născut la New York într-o familie înstărită. Elev strălucit, termină limbi clasice la Harvard și ajunge un jurnalist de succes.

În 1935 aflat la Berlin, în calitate de corespondent pentru un ziar american, face „cunoștință” cu fața adevărată a nazismului.

În 1940, când se înființează asociația „Comitetul de Intervenție de Urgență”, americanul dichisit și fără grija zilei de mâine, pleacă în misiune în Franța – Marsilia – unde devine organizatorul unei rețele de salvare a refugiaților.
Are ca asociați pe:
• Mary Jayne Gold,
• Raymond Couraud, poreclit Killer,
• Charles Fawsett,
• viceconsulul Hiram Bingham.
• Miriam Davenport
• Alfred Barr
• Din echipa lui Fry a făcut parte și un român – Marcel Verzeanu.
Împreună au salvat peste 2500 refugiați evrei și luptători antinaziști.

Rețeaua lui Fry nu avea cum să nu atragă atenția. În sept. 1941, cu acordul tacit al autorităților americane, este expulzat. Rețeaua își va continua activitatea în clandestinitate.

Marginalizat, la întoarcerea în Statele Unite, cu cariera în declin, sfârșește ca profesor de latină undeva la țară. Omul care s-a luptat să salveze lumea, moare, abandonat, în 1967, la 59 de ani în urma unei hemoragii cerebrale.

În ultima parte a vieții, F. s-a confruntat cu tulburări emoționale care au dus în cele din urmă la depresie maniacală.

Cartea Juliei Oringger se centrează doar pe misiunea lui Fry în Franța, adică salvarea evreilor din Marsilia. Deși multe dintre personaje au existat în realitate Julie Oringger scrie un roma de ficțiune.

Nu poți să nu te întrebi: oare de ce un om înstărit, aparținând minorității WASP, a rezonat atât de intens cu situația refugiaților din Europa?

Răspunsul îl găsiți în carte. Recomand să citiți „Portofoliul fugii” împreună cu „Călătoria lui Walter Benjamin” – Jay Parini. Walter Benjamin este un personaj care apare în „Portofoliul fugii”.

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

Voi modera romanul „Portofoliul fugii” joi, 22.06.2023 la clubul de lectură #emiliacarticafea

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

 

Categorii
Club de Carte Cultură

Recenzie „Magicianul” – Colm Tóibín

Am intenționat să fac o recenzie cărții lui Colm Tóibín, dar am sfârșit cu un elogiu pentru Thomas Mann.

Ca să vă faceți o idee despre Magicianul lui Colm Tóibín (care este biografia ficțională a lui Thomas Mann) cred că cea mai potrivită prezentare pentru acest roman tulburător ar fi cam așa:

Putea să se mulțumească cu o existență confortabilă burgheză, dar Thomas Mann a ales să-și dedice viața scrisului. Un drum anevoios pe care puțini au tăria să-l ducă până la căpăt.

Putea să viziteze nepăsător mozaicul cu Nilul, dar Thomas Mann „cu ochii ațintiți asupra Nilului ” a vizualizat romanul – Casa Buddenbrook.

Putea să păstreze tăcerea asupra unui aspect al intimității sale, dar Thomas Mann a ales să se deconspire într-o carte. L-a creat pe Hanno, o prelungire a personalității sale, și Hanno avea să rămână pentru cei apropiați.

Putea să se laude cu succesul primei cărți, dar Thomas Mann a realizat că „succesul cărții îi masca eșecul în alte privințe” și a continuat.

Putea să strălucească în saloanele privilegiaților vremii, dar Thomas Mann a preferat elita marii literaturii.

Putea să fie unul din marea de turiști care vizita anual Veneția, dar Thomas Mann a ales orașul ca fundal pentru o povestire inspirată de Mahler – „Moarte la Veneția”

Putea, odată ce a atins celebritatea, să se bucure de roadele ei, dar Thomas Mann a devenit finanțatorul unei familie cu multe probleme, care în loc de recunoștință îl critica constant.

Putea să se dezică de fratele mai mare care nu i-a iertat niciodată celebritatea, dar Thomas Mann a făcut tot ce i-a stat în putință ca să-l scape din Franța ocupată de naziști.

Putea multe pentru că s-a născut un om cu resurse, s-a căsătorit cu o femeie foarte bogată și a câștigat enorm din vânzarea cărților, dar Thomas Mann a ales Golgota scrisului.

Putea multe, dar nu a vrut. Stii de ce? Pentru că undeva, cândva, în loc de o existență confortabilă, dar plicticoasă, Thomas Mann a ales, prin cărțile sale, să fie magician.

Sursa foto: Instagram Emilia Chebac

Am moderat romanul „Magicianul” la clubul de lectură #emiliacarțicafea  

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.

 

Categorii
Cultură Interviuri

Interviu cu Ana-Maria Negrilă despre „Cele patru oglinzi ale adevărului”

Era sfârșit de octombrie, vineri seara, și, din câte îmi amintesc, nu era „o vreme de lacrimi”, deși era totuși destul de frig. Am intrat la Cărturești ca să-mi arunc o privire peste ultimele apariții. „Cele patru oglinzi ale adevărului”, cartea Anei-Maria Negrilă m-a atras ca un magnet. După ce am citit vreo 10 minute, am decis că locul ei este în biblioteca mea. Duminică era terminată, iar eu o țineam una și bună că vreau un interviu cu autoarea. Nu am realizat că entuziasmul meu atinsese cote îngrijorătoare, decât în momentul în care soțul meu mi-a spus:

– Ce faci? Îl trădezi pe Soviany?
– Nu, dar Ana-Maria Negrilă poate concura lejer cu Octavian Soviany.

Sursă: Instagram Emilia Chebac

Cum nu știam dacă Ana-Maria Negrilă va accepta interviul, m-am consolat cu o postare pe Instagram despre „Cele patru oglinzi ale adevărului”.

Susțin autorii români:
▪ cumpărându-le cărțile (de multe ori și exemplare pe care le dăruiesc prietenilor)
▪ cu cât mai multe postări online + interviuri cu autorii
▪ punând cărțile la clubul de lectură #emiliacarticafea

Când am auzit că Hyperliteratura va publica o carte cu acțiunea plasată în Evul Mediu, mă așteptam la ceva sumbru și greu de descifrat. Eram pregătită pentru o lectură anevoioasă, dar cartea Anei-Maria Negrilă s-a dovedit o scriitură extrem de fluidă. Romanul este atractiv atât pentru adolescentul care abia pășește în lumea cărților, cât și pentru seniorul familiarizat cu ea și care nu se lasă ușor sedus de marketing.

În „Cele patru oglinzi ale adevărului” Ștefan, personajul principal devine Stefano Moro. Această schimbare o plătește cu inocența sa. Își pierde libertatea, dar descoperă în el forțe de care nu se credea capabil: puterea de a îndura și dorința de a supraviețui. În final, orfanul nimănui, căruia destinul îi juca periodic viața la ruleta rusească, își va găsi locul în lumea celor care stăpânesc. Dar Ștefan are niște talente…

Mulțumesc, Ana-Maria Negrilă pentru bucuria acestei lecturi. Pentru rafinamentul poveștii care (sunt convinsă) este o prelungire a eleganței gândurilor tale.

„Cele patru oglinzi ale adevărului” este pentru mine revelația anului 2021! Este o carte care se încadrează perfect la #stopromaniafaramemorie

Până la urmă ce vreau de la un autor? Să nu-mi irosească timpul, emoțiile și banii.

Orice scriitor este la început un cititor împătimit

Ne-am întâlnit în Centrul Vechi. A fost cea mai rafinată discuție despre cărți pe care am purtat-o cu cineva de când scriu pe acest blog. Plutea ceva în aer în acea seară sau, cine știe, poate că de undeva ne veghea spiritul lui Mateiu Caragiale.

Pasiunea Anei-Maria Negrilă pentru Evul Mediu a apărut „chiar înainte de a ști ce înseamnă Evul Mediu”. A început să citească masiv în clasa a II-a. Cum apetitul de cititoare nu putea fi satisfăcut de numărul limitat de cărți pentru copii (cred că există și acum cititori traumatizați de oferta jalnică de cărți din perioada comunistă), în clasa a III-a a început să împrumute cărți pentru adolescenți de la bibliotecă. Urmează perioada romanului polițist care este abandonat curând pentru ficțiunea istorică (Robert Graves, Regii Blestemați, Vintilă Corbul -Căderea Constantinopolelui)

În perioada liceului, prin cărțile de la editura Meridiane, părăsește ficțiunea istorică pentru lucrări mai serioase de istorie și istoria artei. Habar n-avea pe atunci că începea astfel o documentare de care se va folosi peste ani. Preferințele Anei-Maria Negrilă se îndreaptă spre: Proust, Balzac, Dickens, marii filosofi, Umberto Eco și mulți, mulți alți autori.

Sursa: site Hyperliteratura

În culisele cărții „Cele patru oglinzi ale adevărului”

Q: Cum este Ștefan – personajul principal al cărții – în viziune ta?

A: Ștefan nu este un personaj medieval. Este un personaj modern pe care l-am grefat pe unul din Evul Mediu. Este orice copil bun care crede că și lumea din jurul lui este la fel ca el. A avut totuși noroc, pentru că a dat peste persoane care l-au ocrotit până l-a întâlnit pe Miro. Povestea lui Ștefan este astfel povestea oricărui copil bun care se lasă atras de un anturaj nepotrivit și ajunge să facă rău în numele prieteniei.

Q: Mi se pare mie sau faci trimiteri în carte la traficul de persoane?

A: Da, în „Cele patru oglinzi ale adevărului” apar trimiteri la traficul de persoane. Și atunci, la fel ca acum, victimele cred că trauma prin care trec se întâmplă din vina lor. Consideră că au greșit și că este firesc să plătească, de aceea și Ștefan traversează o perioada în care se culpabilizează. De asemenea, tot el menționează la un moment dat că văzuse robii, dar nu se gândise niciodată ce însemna cu adevărat să fii rob (crezuse că nu erau nefericiți) până nu i se întâmplase și lui să-și piardă libertatea, ceea ce înseamnă, până la urmă, imposibilitatea de a înțelege răul sau tendința de a-l ascunde sub o aparență pozitivă – situație foarte întâlnită în prezent.

Q: Cine este Miro?

A: Antagonistul cărții. Miro Voglia este malefic pentru orice persoană care se apropie de el, fiindcă, indiferent de cine s-ar fi legat, femeie/bărbat, o făcea numai ca să profite de pe urma persoanei respective.

Miro are un istoric de om respins de aceea reclamă o lipsă. Problema este că el încercă să umple acest gol prin acumularea de bunuri materiale. Dacă ar fi ales partea spirituală, ar fi avut șanse de vindecare, dar, din păcate, se atașează de lucruri nu de oameni. Asta este tot ceva modern.

AMN a fost inspirată (pentru Miro) și de Bronzino – Sursă: delphipages.live

Q: Ai avut un model pentru Miro?

A: Există o întreagă tipologie de astfel de personaje, dar primul pe care l-am întâlnit și pe care am dorit întotdeauna să îl folosesc într-o carte a fost Chen Jingji din romanul „Lotus de Aur, Vaza și Prunișor de Primăvară” (sec. al XVII-lea, autor: Lan-ling Xiaoxiao Sheng). Sigur că am îmbrăcat acest personaj cu niște personaje reale. Mereu mă folosesc de modele reale, dar bine camuflate. Așa că Miro este un amestec între mai multe persoane/personaje, care și ele își ascund adevărata față sub o falsă respectabilitate.

Q: Cu ce personaj mai actual l-ai asocia pe Miro?

A: În mare seamănă cu Mateiu Caragiale și spun „în mare” pentru că Mateiu nu a fost în totalitate un personaj de genul acesta. Aveau în comun: atenția la vestimentație și accesorii, dorința de a face avere. Mateiu era flamboiant la fel ca Miro.

Q: Pentru cei care vor să-l descopere pe Mateiu ce cărți recomanzi?

A:
MJC de Ion Iovan (biografie + jurnal) o carte de care am aflat cu totul întâmplător. Am citit un fragment și m-a prins. La mine funcționează chestia cu fragmentul, dacă fragmentul este bine scris înseamnă că sunt șanse mari ca romanul să fie la fel.
• și bineînțeles „Craii de Curtea-Veche” o carte, din păcate, prea puțin vizibilă. Craii nu seamănă cu nimic din ce s-a scris în literatura română, iar Mateiu a fost un personaj fabulos.

Q: Spre finalul cărții faci o trimitere la Platon. Care este relația ta cu filosofii?

A: Fac referire la el de mai multe ori în carte, pentru că sec. al XV-lea marchează o redescoperire a filosofiei lui. Am recitit de curând pentru acest proiect mai mulți filosofi și teologi, inclusiv pe Sf. Augustin și pe Toma de Aquino. Ideile lor apar „bine digerate” în discursul doctorului Ruggiero Moro.

O fotografie cu o istorie interesantă click aici dacă sunteți interesați

„Cele patru oglinzi ale adevărului” varianta relaxantă

Q: Recomandă 3 locuri de vizitat pentru cei care își doresc să plece pe urmele lui Ștefan

A:
O mănăstire din nordul Moldovei. Mănăstirea Negrea, cea din roman, nu există, dar este inspirată de una dintre marile mănăstiri moldave.
Suceava, deși, în afară de cetate, nu mai există nimic din acea perioadă.
Cetatea Albă. Cea pe care o vedem noi astăzi este cetatea cucerită de otomani, care au modificat-o pe cea întărită de Ștefan cel Mare. În carte – când se petrece acțiunea – era doar fortul, înconjurat de târg, și portul.

Q: O întâmplare amuzantă din perioada când ai lucrat la „Cele patru oglinzi ale adevărului”?

A: Există una legată de documentare. Am adunat foarte mult material și am consultat peste 100 de cărți. Fiecare detaliu a fost documentat.

Am citit la un moment dat că în centrul Sucevei, la sfârșitul sec. XIV – începutul sec. XV, exista o catedrală care apare în „Cele patru oglinzi ale adevărului” în ruine. Această catedrală a fost construită de una dintre doamnele catolice ale Moldovei, dar se adresa și numeroșilor negustori polonezi sau unguri care veneau cu afaceri la Suceava.

În prima variantă scrisă, întâlnirea dintre Ștefan și Miro avea loc în fața unei frumoase și impunătoare catedrale, ceea ce avea sens, pentru că Miro era catolic. Prima sursă în care am găsit informații despre catedrală menționa că fusese construită la sfârșitul sec al XIV-lea. Căutând o altă informație, am descoperit, însă, că edificiul a fost distrus în 1414-1415 de un cutremur și o perioadă a fost în ruine, înainte de a fi demolat.

Prin urmare, în 1424, când are loc întâlnirea dintre cele două personaje, catedrala era, în cel mai bun caz, ruină. Așa ca am scos catedrala cea frumoasă și am introdus ruinele. Mi s-a părut teribil de amuzant. Clădiri apăreau și dispăreau! Iar la Suceava am mai pățit de câteva ori chestia asta.

Romanul „Cele patru oglinzi ale adevărului” face parte dintr-un proiect mai amplu

Q: Am găsit totuși un defect cărții tale. După ce am terminat-o de citit, am închis-o și m-am simțit „sedusă și abandonată”. Va mai fi o continuare?

A:„Cele patru oglinzi ale adevărului” face parte dintr-un proiect mai amplu. Vor fi mai multe cărți, care însumate vor reprezenta o frescă a sec. al XV-lea. Iar cu Ștefan o să te mai întâlnești!

Cărțile sunt asemeni oamenilor. Cele de calitate îți lasă amintiri.

Iar poveștile care îți lasă amintiri merită din nou scoase la lumină. Din acest motiv, am ales să dezbatem – în mai 2022 – „Cele patru oglinzi ale adevărului” la clubul de lectură „Emilia, cărți&cafea” pe care îl moderez. Ce lună mai potrivită să citești povestea lui Ștefan? Copilul bun care crede că lumea este asemenea lui. Va fi păcălit, va suferi, dar își va obloji aripile arse și se va ridica. Lumea nu e un loc perfect, dar cu stăruință poate fi un loc mai bun.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Fotografia mea preferată
Categorii
Club de Carte Cultură Viața mea

Club de carte – „Emilia, cărți&cafea”

Credit foto: Valentina Bălașa Ario

Cum am ajuns să moderez clubul de carte – „Emilia, cărți&cafea”? Nu eu am ales. Atașamentul meu pentru cărți a decis că e momentul să dau mai departe ceea ce primesc. Totul a pornit de la o carte cu o recezie deloc măgulitoare care m-a făcut să mă întreb: dacă tot există oameni care critică cărți, de ce să nu fie și apăratori?

Fie că ești critic sau cititor obișnuit, atunci când nu rezonezi cu o carte, nu strică puțină diplomație. Asta mă duce cu gândul la o replică dintr-un film care mi-a rămas în minte „Diplomația este arta de a spune cuiva să se ducă la dracu în așa fel încât să te întrebe singur cum ajunge acolo.” Julian Barnes dedică în „Papagalul lui Flaubert” un capitol întreg – Ochii Emmei Bovary – criticilor de carte.

Începe așa:
„Să vă spun de ce-i urăsc pe critici. Nu din motivele obișnuite: că ar fi creatori ratați (de obicei nu sunt; pot fi critici ratați, dar asta-i cu totul altceva), sau că ar fi, prin natura lor, cârcotași, invidioși și vanitoși (de obicei nu sunt; dacă pot fi acuzați de ceva, atunci e mai corect să fie trași la răspundere pentru exces de generozitate, pentru osanale cântate unor producții de mâna a doua, în așa fel încât propriile lor disociații fine să pară un produs și mai rar).”

Citiți capitolul lui Barnes. O să priviți cu alți ochi criticii de carte (o parte dintre ei).

De ce am adus în discuție criticii? Un critic care a scris ceea recenzie, deloc măgulitoare, mi-a dat ideea clubului de lectură „Emilia, cărți&cafea”. Pe 16 ianuarie 2020 la prima ediție a clubului, cu emoții cât Everestul, am pornit să fac dreptate unei cărți – „Eugenia” lui Lionel Duroy.

Am ales această carte pentru prima ediție a clubului „Emilia, cărți&cafea” din două motive :
• Înainte de apariția cărții publicasem un interviu cu dl. Iancu Zuckerman supraviețuitor al Pogromului de la Iași (interviul îl puteți citi aici). La lansarea cărții, la Humanitas Cișmigiu, acest domn i-a spus autorului: „Nu ştiu cum aţi putut scrie despre aceste zile ale pogromului ca şi cum aţi fi fost acolo“. Când validarea cărții vine de la un supraviețuitor al Pogromului restul comentariilor sunt de prisos.
• Lionel Duroy, un scriitor francez, ne-a reamintit ce spațiu ocupă Mihail Sebastian în literatura europeană (locul lui a fost acolo mereu, doar că noi am uitat).

Credit foto: Emilia Nicolae

În privința Eugeniei am mișcat lucrurile. Am simțit asta din reacțiile oamenilor care au participat la clubul de carte, dar și din mesajele pe care le-am primit pe parcursul anului. Multe persoane mi-au scris că au citit-o (și le-a plăcut) după ce au văzut-o la mine pe facebook sau instagram. Chiar zilele trecute am primit un mesaj de la o urmăritoare a contului de instagram. Citea Eugenia. Mi-a spus că asociază aceast roman cu mine. Nu personajul, cartea.

La prima ediție, 16 ianuarie 2020, când am văzut numărul de înscrieri am intrat în panică. Spațiul în care urma să se desfașoare clubul nu era foarte generos. Alesesem o cafenea micuță – Cascara Coffee Shop – pentru 12, maximun 15 persoane. Or lista se triplase. Degeaba îmi repetau prietenii că cei care s-au înscris nu vor veni toți. Locul s-a dovedit neîncăpător pentru cele 18 persoane. Atunci m-am necăjit că nu am ales un spațiu mai generos. Acum, când scriu articolul, mă bucur că ne-am înghesuit. Nimeni nu bănuia atunci că peste 2 luni aveam să ne vedem doar în online.

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

Lista cărților dezbătute în 2020 la clubul de carte „Emilia, cărți&cafea”
• Ianuarie: „Eugenia”– Lionel Duroy
• Februarie: „Regele și Duduia”– Tatiana Niculescu. A fost una dintre cele mai reușite ediții. Din păcate începând cu luna martie ne-am mutat în online
• Martie: „Un apartament la Paris”– Michelle Gable
• Aprilie: „La început a fost sfârșitul” a fost o editie memorabila (la fel și cartea)
• Mai: „Zaraza”– Andrei Ruse ( A participt Andrei Ruse. Cu stilul lui direct și relaxat a făcut ceva victime printre participanți) Puteți citi aici un interviu cu Andrei Ruse.
• Iunie: „Fluturele negru”– Radu Paraschivescu, iarăși o ediție reușită
• Iulie: „Ultima Romantică”– Hannah Pakula (puteți citi aici recenzia)
• August: „Gustul amar al ciocolatei”– Olimpia Zamfirescu
• Septembrie: „Hemingway și cu mine” – Paula McLaine
• Octombrie: „Fotograful curții regale” – Simona Antonescu (puteți citi interviul aici)

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

• Noiembrie: „Micul Saturnian” este cartea mea preferată din tot ce am citit în 2020. O carte cu care am înnebunit instagramul. Altfel care ar fi fost probabilitatea ca cineva să mă oprescă pe stradă și să mă întrebe: „Auzi, nu ești tu tipa de pe instagram cu Micul Saturnian?” Era firesc să-mi doresc un interviu cu Octavian Soviany – îl puteți citi aici. „Micul Saturnian” până la urmă nu s-a dovedit cea mai bună carte a anului 2020. Cu câteva zile înainte de Crăciun a apărut „Îmbarcarea către Cythera” (continuarea Micului Saturnian) care i-a smuls cu nerușinare locul I. În topul meu, în ultimile zile ale anului 2020 Octavian Soviany la detronat pe Octavian Soviany.

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

• Decembrie: „Mihai I Ultimul rege al românilor” – Tatiana Niculescu. Pentru a doua oara dna Tatiana Niculescu participa la clubul de carte „Emilia, cărți&cafea” acum nu numai cu cartea, dar și ca invitată. Cum sunt o mare admiratoare a memoriilor, biografiilor și jurnalelor nu puteam să ratez un interviu cu Tatiana Niculescu – îl puteți citi aici. În 2021 vom dezbate la club „Seducătorul domn Nae” o biografie interbelică scrisă de aceeași autoare.

Credit foto: Instagram Emilia Chebac

Trecerea de la offline la online a fost o provocarea. Generatoare de stres pentru că nu eram familiarizați cu aplicația. Stresul a trecut și au rămas doar amintirile, unele extrem de hazlii. Cea mai amuzantă a fost o simulare cu o participantă careia nu i se deschidea camera. După ce am epuizat toate variantele am întrebat-o:
– Tu nu cumva ai laptop nou?
– Da, a venit răspunsul.
– Scoate folia de pe camera.

Aș vrea să vă povestesc despre atmosfera clubului de carte – „Emilia, cărți&cafea” . Nu suntem unul dintre grupurile acelea în care membrii se întâlnesc ca să piardă timpul, în căutatrea unui refugiu departe de partenerul/a nemulțumit/ă (în clubul de carte – „Emilia, cărți&cafea”sunt două cupluri) și de copiii mofturoși (nu știu câte cluburi se pot mândri cu o familie: mama, tata și fiica) purtând o discuție lejera despre ultimul best seller. Fiecare dintre ei au un fel unic de a se raporta la carte. Atât personal cât și profesional. Împărtașim pasiunea pentru literatură și intimitatea generată de conexiunea cu cartea aleasă.

Clubul de carte – „Emilia, cărți&cafea” este neobișnuit pentru că moderatoarea și cititorii sunt neobișnuiți. Întâlnirile noastre sunt o sărbătoare a ideilor. Văd oamenii din fața mea cum își dezvăluie visurile, fricile adânc îngropate, speranțele, empatia și bibliotecile (nu discutăm doar cartea lunii ci o conectăm cu lecturi mai vechi). Clubul este refugiul nostru unde dispar problemele de la job, însingurarea de lume și gândurile de peste zi.

În 2020 cărțile s-au dovedit scutul nostru împotriva anxietății. Ne-am refugiat în cărți și am căpatat putere. Clubul de carte – „Emilia, cărți&cafea”,cu notițele și cărțile alături, este locul unde  putem spune orice pentru că nimeni nu ne va respinge sau lua în râs.

O dispută a ideiilor (a nu se confunda cu o dispută a orgoliilor) mă atrage din doua motive.
• Părerile diferite ne testează toleranța și ne fac să plecăm mai îmbogățiți.
• Membrii clubului își dau examenul în arta diplomației. Eram pregatită să intervin dacă lucrurile ar fi escaladat. Dar nu a fost nevoie. Niciodată!

Credit foto: Emilia Nicolae

Comportamentul lor m-a încurajat să propun în 2021 o întâlnire proces: Nae Ionescu versus Mihai Sebastian. Fiecare membru își va aleage favoritul, iar apoi cu argumente bazate pe lecturile proprii (avantaj cititor experimentat) să conviga partea adversă că preferatul lui mai merită o șansă.

În preajma Crăciunului am organizat Secret Santa. A fost prima noastră întâlnire după 10 luni. La început nu ne prea placea onlineul, dar am mers mai departe. L-am considerat un popas. O perioadă de germinat idei. Când vom reveni la timpuri normale mă gândesc la o întâlnire offline+online. Așa cei din stăinatate se vor conecta cu cei aflați offline într-o cafenea din București.

Înainte să moderez acest club de lectură singura mea conexiune cu un astfel de proiect s-a limitat la statutul de participant. Și pentru că nu cred în rivalitate, ci în parteneri care împărtașesc aceleași pasiuni, vreau să menționez un club. Books, tea&more (pe care l-am frecvent o perioadă) este organizat și moderat de Irina Markovits și Veronica Ștefan. Irinei, consultant de stil, blogger și jurnalist de modă, i-am luat, cu ceva vreme în urmă, un interviu (îl puteți citi aici) în care mi-a mărturisit: „Degeaba ai o garderobă extraordinară, dacă tu nu ai nimic în bibliotecă”. Pentru cele care încă mai cred că stilul înseamnă doar ținute scumpe vă anunț că nu e deloc așa. Rafinamentul nu se bazează doar pe haine. Stilul înseamnă cărțile pe care le citești, maniere elegante, muzee, spectacole și călătorii care îți hrănesc creativitatea. Înseamnă conversație rafinată și emoție. Veronica și Irina fac echipa de peste 7 ani. Asta spune mult despre ele.

Eu, ca moderatoare, am încheiat anul 2020 exact cum l-am început. Cu un tsunami de emoții. La ediția din decembrie am avut-o invitată pe Tatiana Niculescu care este o mare fană a cluburilor de carte. Ne-a mărturisit că atunci când aude de un club de carte îi vine să fluture stegulețe și să strige: „Club de carte! Club de carte!”

Speranța mea pentru 2021 este că ne vom întâlni offline.

Cluburile de carte sunt efort de echipă. Meritul moderatorului este că atrage spre el ceea ce emite. Cei mai mulți dintre membrii clubului de carte- „Emilia, cărți&cafea” sunt urmăritori ai blogului emiliachebac.com, locul unde am ales să creez o lume a mea. De multe ori am simțit că discuțiile despre cărți nu-și gasesc locul în lumea oamenilor extrem de ancorați în realitate. De când moderez clubul am realizat că nu sunt deloc singura. Cărțile sunt confirmarea că mai este loc pentru bine și frumos, bun simț și aristocrație în gândire. Dar mai ales mai este loc pentru memorie. Tot ce citim ne influențează și ne schimbă ca oameni.

Le mulțumesc celor care au fost alături de mine, m-au susținut și m-au promovat. Fără voi, dragii mei, clubul de carte ”Emilia, cărti&cafea” nu ar fi existat. Voi sunteți dovada că lumea cu cărți nu va putea fi stăpânită niciodată de lumea fără cărți.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

 

Categorii
Club de Carte Cultură Viața mea

Top 10 cărți 2020

foto credit: Valentina Ario Bălașa

În 2020 firescul a fost răsturnat și distrus. A fost anul când existența mea măruntă, imperfectă, dar prețioasă, s-a clătinat. A fost anul în echilibrul emoțional a devenit prioritate.

Deși citesc de când mă știu, 2020 a fost primul an când alegerea cărților a fost o provocare. De aceea, lista cu cărțile selectate, în 2020, nu seamănă cu listele din anii anteriori. În anul când pandemia s-a jucat cu nervii mei, cărțile de ficțiune au preluat conducerea, iar nonficțiunea a avut o pondere mai redusă. Ficțiunea m-a ajutat să evadez din realitate concentrându-mă pe poveștile altora, apoi n-am avut încotro și am revenit în cotidian. Am asistat cum răul își facea de cap. Vedeam cum în jurul meu oamenii își pierdeau mințile și sufletele. Când dreptul la viață era hotărat de o ruletă rusescă, oamenii apropiați, dar și cei din online își scriau în direct propria poveste. I-am păstrat în suflet pe cei care au gestionat responsabil acest tsunami de emoții, pe cei care nu au propagat panica, pe cei care au vorbit cu măsură și pe cei optimiști. Și cu cărțile a fost la fel. În inimă am păstrat acele cărți care m-au ajutat pe mine și micul meu univers să nu ne pierdem normalitatea.

2020 a fost anul cu cele mai răvășitoare lecturi, dar și cu cele mai proaste alegeri. Sunt o cititoare care iubește librăriile. Am locuri preferate și librari favoriți. Dar închiderea librăriilor pe timpul stării de urgență m-a obligat să comand online. Cum nu am avut posibilitatea să le răsfoiesc înainte să le cumpăr am făcut destule alegeri proaste.

sursa: Instagram Emilia Chebac

Cartea preferată a anului 2020: Eram convinsă că voi vota Micul Saturnian cea mai bună carte a anului. Dar cum 2020 a fost un an unic, cu câteva zile înainte de Crăciun a apărut volumul II al seriei Lelian Îmbarcarea către Cythera. Exact la finalul anului l-am trădat pe Octavian Soviany cu Octavian Soviany. Asta pentru că Îmbarcarea către Cythera i-a smuls primul loc în „Top 10 cărți 2020” Micului Saturnian. Atunci de ce o fotografie cu „Micul Saturnian”? Pentru că la sfârșitul lui noiembrie când am făcut o sedință foto cu… cărți nu apăruse și volumul II.

sursa: Instagram Emilia Chebac

Editura preferată În starea de urgență i-am luat un interviu lui Andrei Ruse, directorul Hyperliteratura o editură mică care se luptă să răzbată onest pe piața cărții. Interviul cu Andrei îl puteți citi aici. Până în acest an editura favorită se alegea singură în funcție de numărul de cărți citite. În 2020 am ales editura favorită cu sufletul nu din procente.

Autorul preferat. Iarași 2020 este primul an când aleg 2 autori:
Octavian Soviany (găsiți aici interviul)
Tatiana Niculescu (găsiți aici interviul)

sursa: Instagram Emilia Chebac

Personalitatea anului 2020: Doamna Lucia Hossu Longin (găsiti aici interviul) Nu cred că am citit vreodată o carte de istorie (și am citit destule la viața mea) care să facă atât de onest și înălțător dreptate eroilor naționali. Oameni Mari care făcut Romania Mare este o carte care nu ar trebui să lipsescă din biblioteca niciunui român.Iar Reeducarea de la Pitești care a apărut în acest an este perla coroanei. Deși este cunoscută mai mult ca om de televiziune, în CV-ul dnei Lucia Hossu Longin ar trebui să figureze la loc de cinste și harul de povestitor. În cărțile domniei sale întâlnim istoria altfel: fără patimă, fără îndemn la răzbunare, fără cuvine mari, dar cu demnitate curaj și onoare.

sursa: Instagram Emilia Chebac

Două cărți „Oameni Mari care au făcut România Mare” și „Credința nepieritoare” mi-au fost de mare folos când am făcut documentarea despre viața episcopului Iuliu Hossu. Urma să apara filmul „Cardinalul” și mergeam să iau un interviu regizorului Nicolae Mărgineanu. Ce a ieșit puteți citi aici. Deși ne vedeam pentru prima data, se pare că am lăsat o impresie bună domnului Mărgineanu. Sunt conștientă că fără cărțile doamnei Lucia Hossu-Longin nu aș fi reușit. De aceea mă simt datoare să-i mulțumesc.Găsiți filmul pe Netflix.

Nu voi menționa cărțile comandate cu care nu am rezonat. Consider cărțile oglinzile cititorilor Ne plac cele în care ne regăsim. Cine sunt eu să dau verdicte? Cum să dau de pământ cu un autor care poate a muncit ani buni la o carte? Ai dreptul să nu-ți placă o carte. Dar fie că ești critic sau un cititor obișnuit nu strică puțină diplomație. Asta mă duce cu gândul la o replică dintr-un film care mi-a rămas în minte „Diplomația este arta de a spune cuiva să se ducă la dracu în așa fel încât să te întrebe cum se ajunge acolo.” Adică, în cazul nostru, autorul să ajungă să-i mulțumească criticului pentru recenzia în care a fost criticat. Ador genul asta de abordari.

Julian Barnes dedică un capitol – Ochii Emmei Bovary – în cartea sa „Papagalul lui Flaubert” criticilor de carte.

Începe așa:
„Să vă spun de ce-i urăsc pe critici. Nu din motivele obișnuite: că ar fi creatori ratați (de obicei nu sunt; pot fi critici ratați, dar asta-i cu totul altceva), sau că ar fi, prin natura lor, cârcotași, invidioși și vanitoși (de obicei nu sunt; dacă pot fi acuzați de ceva, atunci e mai corect să fie trași la răspundere pentru exces de generozitate, pentru osanale cântate unor producții de mâna a doua, în așa fel încât propriile lor disociații fine să pară un produs și mai rar).”

De ce am adus în discuție criticii? Pentru că în urmă cu ceva timp o recenzie, deloc măgulitoare, mi-a dat ideea clubului de lectură „Emilia, cărți&cafea”. Pe 16 ianuarie 2020 la prima ediție a clubului , cu emoții cât Casa Poporului, am pornit să fac dreptate unei cărți – Eugenia de Lionel Duroy.

Au fost două motive pentru care am ales acestă carte pentru prima ediție a clubului Emilia, cărți&cafea
• Înainte de apariția cărții publicasem un interviu cu dl. Iancu Zuckerman supraviețuitor al Pogromului de la Iași (interviul îl puteți citi aici). La lansarea cărții, la Humanitas Cișmigiu, acest domn i-a spus autorului: „Nu ştiu cum aţi putut scrie despre aceste zile ale pogromului ca şi cum aţi fi fost acolo“. Când validarea cărții este dată de un supraviețuitor al Pogromului restul comentariilor sunt de prisos.
• Lionel Duroy, un scriitor francez, ne-a amintit ce spațiu ocupă Mihail Sebastian în literatura europeană (locul lui a fost acolo mereu, doar că noi am uitat).

Un an de „Emilia cărți&cafea”

După această experiență nu am mai citit recenzii de carte. Merg în librarii răsfoiesc cartea și mă decid. Insist să citiți capitolul lui Barnes. O să priviți o parte dintre criticii de carte cu alți ochi.

În privința Eugeniei am mișcat lucrurile. Am simțit asta din reacțiile oamenilor care au participat la clubul de carte, dar și din mesajele celor care mi-au scris că au citit-o (și le-a plăcut) după ce au văzut-o la mine pe facebook sau instagram. Chiar zilele trecute am primit un mesaj de la o urmăritoare a contului de instagram. Citea Eugenia și mi-a spus că asociază această carte cu mine. Nu personajul, cartea.

sursa: Instagram Emilia Chebac

Top 10 carti 2020
Am făcut topul cu inima ghem. Urăsc topurile. Le consider subiective și am senzația că mereu rămâne cineva pe dinafara. Corect ar fi alt titlu: 10 cărți care m-au ajutat să-mi păstrez echilibrul emoțional în 2020

1. Micul saturnian + Îmbarcare către Cythera- Octavian Soviany (primele vol. ale seriei Lelian)
2. Exilul imposibil – George Prochnik
3. Istoria secreta – Donna Tart
4. Seducătorul domn Nae – Tatiana Niculescu
5. Iscoditorii – Anne Gisleson
6. Patria Fernando – Aramburu
7. 1913 Vara Secolului – Florian Iliies
8. America de peste pogrom -Cătalin Mihuleac
9. Bărbatul cu haină roșie-
10. Cele 7 vieți ale lui Felix K. – Jan Koneffke

sursa: Instagram Emilia Chebac

Pasionații de lectură mă pot urmări și pe contul de instagram unde postez fotografii cu cărțile citite peste an.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului.

Dacă sunteți interesați de topurile anilor anteriori puteți găsi 2017 (aici), 2018 (aici) și 2019 (aici)

Listă completa cu cărțile citite în 2020 – nu am inclus cărțile abandonate, neterminate sau cele care m-au făcut să regret banii investiți:
1. Așteptând veacul de apoi – Dinu Pillat
2. Felii de lămâie – Anca Vieru
3. Despre tristețea femeilor frumoase – Andrei Ruse
4. O mie de femei albe – Jim Fegus
5. Drumul Damascului – Doina Jela
6. Un Sherloc Holmes printre tablouri – Guy Isnard
7. Micul saturnian – Octavian Soviany
8. Exilul imposibil – George Prochnik
9. Casa din strada Sirenelor – Octavian Soviany
10. Lumea de ieri. Amintirile unui european – Stefan Zweig
11. Iubirile lui Hemingway – A E Hotchner
12. A 13-a poveste – Diane Setterfiled
13. Marele Gorsky – Vesna Goldsworthy
14. Viața după Auschwitz – Eva Schloss-Karen
15. Ultimile zile ale aristrocrației ruse – Douglas Smith
16. Cântecul lebedelor – Kelleight Greenberg Jephcott
17. Fură ca un artist – Austin Kleon
18. Logofătul de taină – Rodica Ojog-Brașoveanu
19. Ochii jupăniței – Rodica Ojog-Brașoveanu
20. Letopisețul de argint – Rodica Ojog-Brașoveanu
21. Din ce e făcut un măr – Amos Oz
22. Florile pierdute ale lui – Alice Hart Holly Ringland
23. Către frumusețe – David Foenkinos
24. Istoria familiei Sanson – H. Sanson
25. Istoria secreta – Donna Tart
26. Întâlnire la Elysee – Rodica Ojog-Brașoveanu
27. Zaraza – Andrei Ruse
28. Am fost un copil reușit – Octavian Soviany
29. Seducătorul domn Nae – Tatiana Niculescu
30. Prima dragoste a lui Fabien Bonnaire – Ralu Ana Avram
31. Mistica rugăciunii și a revolverului – Tatiana Niculescu
32. Viața lui Arsenie Boca – Tatiana Niculescu
33. Cerberus Marius – Albert Neguț
34. Memoriile unui bătrân crocodil – Tennesse Williams
35. Călătoria Cilkăi – Heather Morris
36. Napoleon – Alan Forrest
37. Maria Stuart – Stefan Zweig
38. Moartea lui Siegfried – Octavian Soviany
39. Troica amintirilor – Gh. Jurgea Negrilești
40. Operațiunea Autonomus – Ivor Porter
41. Minciuni pe canapea – Irvin D. Yalom
42. Fiecare moare singur – Hans Fallada
43. Riviera lui Chanel – Anne de Courcy
44. Patria Fernando – Aramburu

sursa: Instagram Emilia Chebac

45. Cantecul mării – Oleg Serebrian
46. Amintirile unui prițese rebele din familia Romanov – Olga Romanoff – Coryne Hall
47. O viață măruntă – Hanya Yanagihara
48. Între păduri și ape – Patrick Leigh Fermor
49. Drum întrerupt – Patrick Leigh Fermor
50. O autobiografie – Agatha Cristie
51. Scandalul Secolului – Gabriel Maria Marquez
52. Noapte la Lisabona – Erich Maria Remarque
53. Iscoditorii – Anne Gisleson

sursa: Instagram Emilia Chebac

54. Călatorii cu Charlie – John Steinbeck
55. Ecaterina cea Mare Robert – K.Massie
56. Miezul nopții la Pera Place – Charles King
57. Lungul zbor spre casa – Alan Hlad
58. Jurnal din anul ciumei – Daniel Defoe
59. Din amintirile Elencuței Văcărescu
60. Fata cu Leica – Helena Janeczek
61. 1913 Vara Secolului – Florian Iliies

sursa: Instagram Emilia Chebac

62. Sărbătoarea continuă – Ernest Hemingway
63. Maria Antoaneta – Stefan Zweig
64. America de peste pogrom – Cătalin Mihuleac
65. Constantinopol capitala Bizanțului – Jonathan Harris
66. Noaptea – Elie Wiesel
67. Dora și minotaurul – Slavenka Drakulic
68. Kitchen Confidential – Anthony Bourdain
69. La Belle Epoque – Mary McAuliffe
70. Jurnalul unui librar – Shaun Bythell
71. Reeducarea de la Pitești – Lucia Hossu Longin
72. Rugăciune pentru Cernobîl – Svetlana Alexsievici
73. Doamna de la Ritz – Melanie Benjamin

sursa: Instagram Emilia Chebac

74. Bărbatul cu haină roșie – Julian Barnes
75. Cele 7 vieți ale lui Felix K. – Jan Koneffke

sursa: Instagram Emilia Chebac

76. În căutarea timpului pierdut – Swann – Marcel Proust
77. Prometeu sau viața lui Balzac – Andre Maurois
78. Muzică pentru cameleoni – Truman Capote
79. În căutarea timpului pierdut – La umbra fetelor în floare – Marcel Proust
80. Îmbarcare către Cythera – Octavian Soviany

sursa: Instagram Emilia Chebac