Categorii
Cultură Interviuri

Interviu cu doamna Lucia Hossu-Longin despre ultima carte apărută la Hyperliteratura cea mai cuprinzătoare mărturie despre Pitești

Făra documentarul doamnei Lucia Hossu-Longin peste mulți eroi naționali s-ar fi așternut uitarea

Aproape jumătate de secol istoria noastră a hibernat. Transferul politic s-a făcut fără voia noastră. Locul vechii elite, educate la Paris și Berlin, a fost luat de noua clasă politică, care deși avea mari carențe la capitolul educație, a compensat prin vitalitatea ieșită din comun cu care s-a agățat de putere. Și uite așa noua „elită” cu orientare de stânga avea să ne țină captivi într-un vid moral ce amintea de Evul Mediu. Regele a fost obligat să abdice,România duhnea a disperare și frică, iar românii asistau neputicioși la umilirea eroilor naționali.

Fără documentarul „Memorialul Durerii” am fi rămas în memoria lumii ca o nație de lași. După 1989 se vorbea prea puțin despre rezistența din munți, din închisorile comuniste sau despre românii care odată evadați din iadul comunist încercau cu disperare să atragă atenția opiniei publice internationale despre abuzurile din țară. Făra documentarul Luciei Hossu-Longin toți acești oameni s-ar fi stins în uitare.

Amintiți-vă de prima Zi Națională  – 1 Decembrie 1990. Corneliu Coposu a fost huiduit, în timp ce președintele și prim-ministrul (de atunci) au fost ovaționați. Ce risipă de personalitate, inteligență și șansă am ratat atunci. Ne-a luat 30 de ani ca să ne înțelegem trecutul, iar dacă astăzi Seniorul este apreciat o contibuție majoră a avut și proiectului doamnei Lucia Hossu-Longin.

Emilia Chebac: Cum v-a venit ideea cărții „Oameni mari care au făcut România Mare”

Lucia Hossu-Longin: Era anul centenar. Dincolo de materialele propagandiste lipsite de conținut, mi-am dorit să fac o investigație în lumea unioniștilor. În primul rând, istoria, pentru că ea a avut cel mai mult de suferit. Toți cărturarii istoriei, care au avut în opera lor pagini despre Bucovina și Basarabia, ca părți de pământ românesc, au fost excluși brutal și definitiv din areopagul științei. Mă gândesc la Ioan Lupaș, Ion Nistor, Silviu Dragomir, Alexandru Lapedatu. Acesta a fost începutul.

Emilia Chebac: Aveți vreo personalitate preferată în această carte?

Lucia Hossu-Longin: Iuliu Maniu. Deși numărul oamenilor care au venit la Alba-Iulia au fost peste 100.000, pe jos, în căruțe, cu trenul, erau atât de mulți, era „ca și cum curge Mureșul”, dintre toți mi-a rămas întipărit în suflet tânărul politician al Partidului Național Român. Făcea parte din generația numită a „oțeliților”, care le-a cerut electorilor din Vințu de Jos, comitatul Alba, să voteze cu steagul sfânt al PNR, căci numai astfel Transilvania va deveni o țară românească, cu o limbă și cu o administrație națională.

Era în 1905 un tânăr politician care știa care este obiectivul nostru național, într-o Europă care se pregătea de schimbări.

Emilia Chebac: Ce ați simțit când ați scris-o? Ați făcut multă documentare despre marile personalități, oameni cu idealuri înalte, pe care comuniștii i-au scos din manualele de istorie. Mă gândesc că ați experimentat tot soiul de emoții.

Lucia Hossu-Longin: De la clipe de înălțare, la momente de mare tristețe, momente dramatice. Am revăzut casa din Bădăcin, de pe dealul Țarinei, unde și-a dorit să se retragă în amurgul vieții, lângă mormintele părinților, Ivan și Clara, lângă livezile și viile roditoare, apoi am rememorat trista soartă de care a avut parte. Bădăcinul a devenit cămin pentru bolnavii cu probleme psihice, părăsit și distrus, bucată cu bucată. S-a refăcut cu greu, în decenii, după decembrie 1989.

”De ce atâta batjocură la adresa marelui om?”, a scris un prieten din Bădăcin, căutând explicații: „E ceva morbid care lucrează în țara asta, în continuare, iar acel ceva se numește comunism”.

Și asta s-a întâmplat cu toți părinții fondatori ai României Mari, uriașa ingratitudine pe care statul român comunist, dar și cel de după 1989, au manifestat-o față de Alexandru Lapedatu, generalul Cihoski, Ilie Lazăr, Ioan Lupaș și față de toți cei care au lucrat la edificiul Marii Uniri.

Emilia Chebac: Recent ați scos, tot la Hyperliteratura, o altă carte „Reeducarea de la Pitești. Cerberii penitenciarelor” Deși tratează un  subiect extrem de dureros, cartea s-a bucurat de un mare succes. Cum s-au raportat cititorii la cartea dvs?

Lucia Hossu-Longin: Am avut până acum, deși nu i-am putut face lansarea, ecouri excepționale. Ultima carte tipărită la Hiperliteratura este cea mai cuprinzătoare carte despre Pitești, este un volum complet. Sunt mărturii pe care le-am acumulat de treizeci de ani, de la oameni care nu mai sunt, dar care, în anii ’90 au avut curajul să spună adevărul.

Poate și pentru că atunci se credea că vinovații de fenomenul Pitești ar mai putea fi anchetați și responsabilizați. Trăiau atunci și Tudor Sepeanu și Nicolschi și Crăciun și Negrea și Dulgheru.

Dna Lucia Hossu-Longin și Emanuel Iavorenciuc

Emilia Chebac: De ce ați construit cartea victime vs torționari?

Lucia Hossu-Longin: În toate episoadele „Memorialului” există victime și călăi, oameni și suboameni. Așa a fost peste tot în iadul carceral românesc, în bestiarul Pitești. Pușcăria politică a produs și demoni și sfinți.

Emilia Chebac: Va mai exista o continuare a cărții?

Lucia Hossu-Longin: Nu va mai exista un alt Pitești. A fost numit de Soljenițîn cea mai mare barbarie a lumii moderne. Unic prin amploare și sălbăticia schingiuirilor. Lumea făpturilor lui Hyeronimus Bosch n-ar putea să mai învie. De aceea, poate e important să vorbim despre atrocitățile săvârșite la Pitești, ca această lume să nu se mai repete.

O imagine cât 1000 de cuvinte

Emilia Chebac: În carte ați amintit-o pe Adriana Georgescu. Lui Nicolschi i-ați rezervat un capitol. Ea victimă – una dintre cele mai curajoase femei din România – el un torționar celebru pentru cruzimea lui. Ce îmi puteți spune de relația victimă – torționar?

Lucia Hossu-Longin: Adriana Georgescu n-a putut uita, ca, de altfel, nicio victimă, cruzimea irațională a lui Nicolschi. Ce gândea Nicolschi? Amintirile lui dureroase sunt legate numai de faptul că tribulațiile ideologice ale partidului comunist l-au scos din prim-planul puterii. A vrut chiar să se sinucidă. „Odată, în ’54, a plecat cu pistolul încărcat și a vrut să-și tragă un glonț”. N-ar fi suportat „dezonoarea” de a fie arestat de un regim în care a crezut și la a cărui fundamentare a contribuit. Dar miile de luptători pe care i-a trimis la zidul execuțiilor nu i-au clintit nicio clipă conștiința, nicio lacrimă și nicio căință nu l-au traversat.

Călăii n-au memorie. Victimele nu uită niciodată. Cât timp trăiesc cu această durere, simt nevoia să se vorbească despre durerea lor. Și noi simțim nevoia unor clarificări. Adică noi, oamenii care alcătuiesc societatea. Nu putem fi indiferenți, indolenți, la uitare.

Și iată, cartea mea a scos la lumină strădaniile unei generații de istorici: Mircea Stănescu, Marius Oprea, Alin Mureșan, oameni care au scris cărți despre adevărul celor petrecute la Pitești. După ce această carte e parcursă, n-ar mai putea exista nostalgia pentru comunism.

Emilia Chebac: Se spune că Piteștiul  a „strălucit” la capitolul torturi. Parcă nici Rusia boșevică nu ne-a egalat, deși ne-a inspirat. Sunt adevărate aceste afirmații?

Lucia Hossu-Longin: E adevărat. S-a spus că nici în lagărele rusești din Siberia nu s-au practicat ororile de la Pitești, deși „Poemul pedagogic” al lui Makarenco ne vorbea despre extirparea sentimentalismului, a întregului fond afectiv al tânărului. Ceva, ceva, s-a adus și din marele imperiu sovietic.

Emilia Chebac: Cu ce stare plecați după ce intervievați călăii?

Lucia Hossu-Longin: După interviul cu Nicolschi n-am dormit câteva zile. Eram înfricoșată, mi-aminteam toată discuția. Și mai ales, în momentele când nu mai aveam replică (interviul l-am realizat în 1992, când nu dețineam o documentare serioasă despre faptele lui), eram ca un om supus unei anchete și învins.

În plus, reușise marele temnicer să creeze în casa lui o atmosferă crâncenă. Nu putea admite că i se puneau întrebări atât de directe. Ar fi vrut să inverseze rolurile… Și să mai dețină, cumva, bara de fier cu care își lovea victimele.

Emilia Chebac: Am să insist tot asupra importanței surselor. De exemplu, părintele Calciu Dumitreasa figurează în Wikipedia în lista de torționari. Vă rog să spuneți cititorilor părearea dvs, după 19 ani de Memorial, despre acest om.

Lucia Hossu-Longin: Pe acest om, părintele Gh. Calciu Dumitreasa, l-am intervievat în America, la Los Angeles. Este singurul care, în Apelul către Înalta Curte de Justiție din 25 iunie 1957, a cerut casarea sentinței, pentru că nu victimele, ci autorii crimelor trebuie să răspundă pentru faptele lor.

La proces, s-a intenționat ca tot ceea ce s-a petrecut la Pitești să apară ca o acțiune comandată de conducătorii Mișcării Legionare.

Părintele Calciu a avut un moment de mare curaj, să se curețe de groază, de minciună, să se elibereze prin a spune adevărul. El a demonstrat totala nefondare a sentințelor. Wikipedia vorbește doar de perioada când părintele Calciu a fost obligat să torționeze, dar misiunea mai importantă era aceea de a divulga într-un proces – o înscenare comunistă – cine erau adevărații inițiatori și vinovați.

„Sunt nevinovat, îmi cer dreptul la viață, la libertate, la îngrijirea sănătății distruse la Pitești și în anchetele înscenătoare din 1955 – 1956.” Iată strigătul părintelui profesor care și-a salvat propria nevinovăție.

Pentru proiectul ”Memorialul Durerii” dna Lucia Hossu-Longi a fost decorata de Majestatea Sa Regele Mihai

Emilia Chebac: „Memorialul Durerii” a zgândărit oameni și evenimente care se voiau uitate. Ați fost intimidată sau amenințată ?

Lucia Hossu-Longin: Da.

Emilia Chebac: Care este cea mai josnică minciună care s-a spus despre dvs?

Lucia Hossu-Longin: Nu mi-o mai amintesc.

Emilia Chebac: Când credeți că s-a schimbat cu adevărat raportul de forțe. Momentul când „ei”( foștii securiști) s-au simțit amenitați. S-au recunoscut vreodată invinși? Mă refer cum s-au raportat la „Memorialul Durerii”.

S-au simțit amenințați puțin timp după decembrie 1989. Dar și-au revenit între timp.

Lucia Hossu-Longin și Radu Aldulescu

Emilia Chebac: O reacție a unui cititor care v-a impresionat?

Lucia Hossu-Longin: Primesc zilnic zeci de reacții. Toate îmi dau putere, sănătate și curaj.

Emilia Chebac: Turcanu era convins că nu vor exista mărturii. Spunea că nici o minte sănătoasă nu va crede ce s-a întâmplat la Pitești. Istoria îl contrazice: există „Memorialul Durerii”, cărți scrise de supraviețuitori, iar anul trecut (2019) apărut primul film artistic despre Fenomenul Pitești „Între chin  și amin”. Ați văzut filmul? Cum vi s-a părut?

Lucia Hossu-Longin: Filmul „Între chin și amin” este o realizare remarcabilă. Sunt roluri construite cu multă știință. L-am felicitat pe Toma Enache pentru modul în care a descris viața din penitenciar. Și ce e mai important. Nu se minte.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine? Pe cine mi-ați recomanda pentru un interviu?

Lucia Hossu-Longin: La Arnota, în Rm. Vâlcea, în satul Costești, există un martor al masacrului produs acolo, în 1949. Ion Rădescu avea 16 ani atunci. Se înroșiseră râurile de sânge. A fost ca la război. Un grup de 16 partizani dinamitați ca-n război. Poți să încerci.

Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?

Lucia Hossu-Longin: De ce am acceptat acest interviu? Pentru că am fost și eu un tânăr jurnalist și nu-mi refuz niciodată colegii jurnaliști.

Două cărți „Oameni Mari care au făcut România Mare” și „Credința nepieritoare” mi-au fost de mare folos când am făcut documentarea despre viața episcopului Iuliu Hossu. Urma să apara filmul „Cardinalul” și mergeam să iau un interviu regizorului Nicolae Mărgineanu. Ce a ieșit puteți citi aici. Deși ne vedeam pentru prima data, se pare că am lăsat o impresie bună domnului Mărgineanu. Sunt conștientă că fără cărțile doamnei Lucia Hossu-Longin nu aș fi reușit. De aceea mă simt datoare să-i mulțumesc.

Acum un an cărțile dnei Lucia Hossu-Longin m-au condus la regizorul „Cardinalului”, iar povestea „Cardinalului”, scrisă de Lucia Hossu-Longin, nu mi-a mai dat pace. Or fi rude? m-am întrebat.  Deși atunci nu aveam confirmarea că există o legătură de sânge între primul cardinal al nației române , Iuliu Hossu și dna Lucia Hossu- Longin, intuiția mea îmi spunea că da. Prea multe principii și valori aveau în comun. Timpul a dovedit că am avut dreptate.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Împreuna cu cei doi fii:Teodor, Emil și nepoata Lucia

 

Dna Lucia Hossu-Longin și nepoata Laetitia

 

 

 

 

Categorii
Cultură Interviuri

Interviu cu Tatiana Niculescu despre aventura în lumea interbelică a biografiilor

Totul a început de la „Regele și Duduia”, cartea Tatianei Niculescu, pe care am dezbătut-o la ediția din februarie a clubul de lectură pe care îl moderez. Se pare că biografia lui Carol al II-lea a avut așa un impact asupra participanților, încât la câteva zile o membră fidelă a clubului m-a sunat să-mi spună: „Auzi, tu de ce nu-i iei un interviu Tatianei Niculescu? Am întâlnit-o la un eveniment și i-am zis că ai pus cartea ei la „Emilia, cărți&cafea”.

Știu că e profi să fii relaxată sau măcar să pari, dar eu am mereu emoții când iau un interviu. Diferă doar intensitatea: mici, medii sau foarte mari. Fără, nu se poate. Dar când am auzit-o pe Tatiana Niculescu spunând: „Ce punctuală sunteți!” s-au volatilizat într-un minut. Îi sunt extrem de recunoscătoare pentru asta, mai ales în condițiile în care tot mai mulți dintre contemporani considera exotică acestă rigoare a mea.

Deși a scris până acum șase biografii interbelice, Tatiana Niculescu nu este istoric. La baza este filolog. „Am asupra istoriei perspectiva cuiva care vrea să descopere, nu perspectiva unui istoric!” A absolvit Facultatea de Litere, iar apoi, grație unei burse Konrad-Adenauer, și-a continuat studiile la Bruxelles, la Institutul European de Jurnalism. Experiența belgiană îi va schimba complet viața, propulsând-o către o carieră la BBC, care a durat 14 ani. Apoi a revenit la meseria de bază: literatura și scrisul. Așa a apărut Tatiana Niculescu, scriitoarea de biografii, care a introdus o nouă specie literară, pe piața de carte românească.

Șase biografii interbelice

Emilia Chebac: Ați scris biografii, dar și cărți de ficțiune. Care se scriu mai greu?

Tatiana Niculescu: Pentru mine, este mai greu de scris o biografie. De fiecare dată când te apropii de o epocă și de o personalitate istorică trebuie să deschizi un fel de șantier de arheologie însoțit de (un soi de) dosar de detectiv. E o muncă tare amănunțită în care depinzi de cele mai mici detalii care apar pe măsură ce avansezi în acest „șantier”.

Emilia Chebac: Pentru cine și de ce scrieți aceste biografii?

Tatiana Niculescu: Încerc să mă detașez de tot ce am învățat cândva la orele de istorie. Nu pentru că aș disprețui sau că aș avea un complex de superioritate față de discursul istoricilor, dar eu nu scriu pentru specialiști, experți, sau intelectuali rafinați. Eu povestesc istoria. Merg cumva în răspăr cu discursul istoric și jargonul de specialitate. E modul meu de a ajuta la întreținerea memoriei noastre istorice și colective. Găsesc în asta o misiune civică.

Emilia Chebac: Cum a apărut acestă pasiune pentru biografii?

Tatiana Niculescu: Scriitura de radio este foarte diferită de scriitura de presă sau televiziune. Îți dă niște deprinderi și rigori care sunt foarte folositoare atunci când scrii orice altceva. Cât am locuit în Anglia, unde există o îndelungată și solidă tradiție a scrierii de biografii ( contemporane, istorice, antice etc), m-am împregnat cu pasiunea britanicilor pentru viețile personalităților istorice. Cum m-am întors de acolo „suferind” de aceasta pasiune, mi-am dorit să explorez și istoria României din acest punct de vedere.

Emilia Chebac: Nu vi se pare că românii sunt mai deschiși către istorie în ultima perioadă?

Tatiana Niculescu: Observ în ultimii 10 ani o mare deschidere către recuperarea trecutului și o mare foame de personalități istorice care au construit Romania, dar despre a căror viața nu știm mare lucru. Cu siguranță pofta de istorie a fost deschisă de cărțile lui Neagu Djuvara și ale lui Lucian Boia. Ei au fost cei care au fertilizat această apetență a publicului pentru un nou mod de a înțelege și de a privi istoria: fără complexe, fără mitomanii, făra spaime că am fi mai buni sau mai răi decât alții. Acești oameni, pentru care am un respect extraordinar și pe care îi iubesc enorm pentru ceea ce au făcut în schimbarea modului de a vorbi despre istorie, mi-au netezit într-un fel drumul.

„Am asupra istoriei perspectiva cuiva care vrea să descopere, nu perspectiva unui istoric!”

Emilia Chebac: Care este diferența între o biografie scrisă de Tatiana Niculescu și una scrisă de un istoric?

Tatiana Niculescu:
• Un istoric scrie despre fenomene mari, evenimente care au configurat harta omenirii în diverse perioade. Stabilește perspective, epoci, cataloghează personalități politice, publice, istorice.
• Eu povestesc vieți de oameni, personalități istorice și culturale. Speranța mea este că încercând să mă apropii de Regina Maria, Regele Mihai, Zelea Codreanu, Nae Ionescu, Arsenie Boca ori Carol al II-lea să-i înțeleg și poate cei care-mi citesc cărțile vor face și ei o experiență asemănătoare.

Emilia Chebac: Cum procedați când ajungeți într-un punct în care nu aveți suficiente documente, dar peste care nu vreți să treceți cu ușurință?

Tatiana Niculescu: La fel se întâmplă și când există documente, dar nu sunt încă făcute publice și nu pot avea acces la ele. Recurg la un principiu de detectiv, făcând observații pe marginea documentelor existente deja. Frazele sau capitolele bazate pe deducții sunt semnalate ca atare prin timpul verbelor. Nu folosesc prezentul istoric sau imperfectul istoric în aceste cazuri ci condiționalul-optativ. Spun „poate că ar fi fost…” sau „Dacă lucrurile stau într-adevăr așa înseamnă că…” Este o chestiune de onestitate să procedez așa, atât față de cititor, cât și față de personalitatea istorică despre care scriu. La totdeauna porți deschise unor noi descoperiri.

Prima biografie – Regina Maria, ultima dorință (2016)

Emilia Chebac: Prima biografie publicată a fost despre Regina Maria. Mie îmi place să spun că este o biografie scrisă în jurul unei inimi. De unde acestă ideea atât de originală?

Tatiana Niculescu: Nici măcar nu a fost ideea mea. La începutul lui 2015, familia regală a anunțat că va muta, cu ocazia a 140 de la nașterea Reginei Maria, inima ei de la Muzeul de Istorie București, la Sinaia, la Pelișor, în odaia în care s-a sfârșit. Atunci m-am întrebat: oare ce știu oamenii despre povestea acestei inimi?

Dintre toți domnitorii României, Regina Maria a fost singura care a cerut ca inima să-i fie desprinsă din piept după moarte, dăruită țării și depusă într-un loc anume, la Balcic. În jurul acestei inimi era o poveste întreagă care nu provenea din spațiul românesc, vedea dintr-un spațiu mai curând medieval, britanic cu o încărcătură mitologică literaro-religioasă. Ca un omagiu adus Reginei Maria și acestui moment al mutarii inimii am scris Regina Maria, ultima dorință. Cartea a apărut cu 2 sau 3 zile înainte de momentul în care a avut loc ceremonia de mutare a inimii de la București la Pelișor. Cu povestea inimii a început aventura mea în lumea interbelică a biografiilor.

Emilia Chebac: După ce am citit biografia Reginei Maria v-am etichetat drept o persoană romantică. Sunteți o persoană romantică?

Tatiana Niculescu: Nu știu dacă sunt romantică pentru ca eu îmi cenzurez drastic romantismele, dar sunt sentimentală.

A doua biografie – Mihai I, ultimul rege al românilor (2017)

Emilia Chebac: Un an mai târziu publicați o a doua biografie cea despre Regele Mihai? Ce v-a inspirat în alegerea subiectului?

Tatiana Niculescu: Și aici a fost o alegere care nu a venit din senin. În 2016 a început să se deterioreze starea de sănătate a Regelui. Când a fost făcut anunțul că se retrage din viața publică, am simțit nevoia să scriu o biografie a Regelui Mihai, de la naștere până la abdicare (1947), dedicată vieții lui în Romania.

Emilia Chebac: O biografie a Regelui Mihai care v-a plăcut?

Tatiana Niculescu: „Mihai I al României. Regele și țara” scrisă de Ivor Porter

Emilia Chebac: L-ați cunoscut pe Regele Mihai?

Tatiana Niculescu: L-am întâlnit în 1997 cred. Venisem de la Londra la biroul BBC de la București pentru o documentare. Am participat la un dineu dat de Rege. Era de un 10 mai. Cu acea ocazie, am dat mâna cu Regele și am stat în prejma lui, printre alți invitați. E tautologic ce spun, dar mi-a făcut o impresie regală, de o mare simplitate, de o mare eleganță și demnitate.

Sursă: instagram Emilia Chebac

A treia biografie – Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codreanu (2018)

Emilia Chebac: Anul și cartea. În 2018 ați trecut de la regalitate la o personalitate politică, deopotrivă admirată și detestată. Cum vă explicați impactul lui Corneliu Zelea Codreanu asupra politicii interbelice?

Tatiana Niculescu: Zelea Codreanu nu este o apariție ieșită din spuma mării. El apare într-un context. Este întruparea unei tendințe a epocii lui, apare într-un anumit mediu familial, cultural, politic, religios care a făcut ca în jurul lui să se construiască o anumită ideologie. Scriind această biografie am încercat să văd cum l-a privit lumea atunci pe Zelea Codreanu, dar și cum a perceput el epoca în care a trăit.

Emilia Chebac: Este singura biografie în care nu apar fotografii. De ce?

Tatiana Niculescu: Atunci când am publicat-o ne aflam într-un context destul de tensionat în legatură cu moștenirea legionarismului. Internetul este plin de poze, dar care nu pot fi atribuite unei surse clare. Din rațiuni de copyright neidentificabil, nu am putut să le folosesc. Poate într-o următoare ediție voi adăuga fotografii de la arhivele naționale. Pe coperta este însă o super fotografie a lui Codreanu. Zici că e un actor american interbelic, un fel de Humphrey Bogart.

Sursă: instagram Emilia Chebac

A patra biografie – Ei mă consideră făcător de minuni. Viața lui Arsenie Boca (2018)

Emilia Chebac: Un act de mare curaj să scrieți biografia lui Arsenie Boca, o personalitate de neatins pentru români. Ce reacții ați primit?

Tatiana Niculescu: De unii cititori a fost percepută, din păcate, ca un fel de amenințare. Se așteptau să fie scrisă într-un alt registru. Eu am scris despre omul Arsenie Boca, asta mă interesează în biografii, nu despre imaginea altora despre omul respectiv.

Sursă: instagram Emilia Chebac

A cincea biografie – Regele și Duduia. Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee (2019)

Emilia Chebac: Ajungem și la biografia mea preferată pe care am pus-o în februarie, deloc întâmplător, la clubul de lectură pe care îl moderez „Emilia, cărți, cafea”. (Pentru Carol II Și Elena Lupescu, 14 februarie 1925 este „ziua întemeietoare a dragostei lor”) La club, Regele si Duduia s-a bucurat de mare succes. Aveți o slăbiciune pentru Carol II?

Colțul „istoricilor” la clubul de lectură „Emilia, cărți& cafea” (credit foto: Emilia Nicolae)

Tatiana Niculescu: Nu cred că am o slăbiciune pentru Carol II. Opinia generală este că a fost o personalitate detestabilă. Când cineva vine cu o părere mai nuanțată, pare că ar avea o slăbiciune pentru Carol. În același timp, este adevărat că admir foarte mult politicile lui culturale, care nu au fost egalate de nimeni altcineva. Îl socotesc din punct de vedere intelectual și al intențiilor politice, chiar dacă a făcut diverse greșeli pe care istoria le-a consemnat și le va consemna, unul dintre cei mai străluciți reprezentanți ai familiei noastre regale.

Emilia Chebac: Ați simțit că după această biografie cititorii au fost mai îngăduitori cu Regele Carol II?

Tatiana Niculescu: Sper că da. Simplificând, există cred două mari categorii de cititori :
• Cei care caută într-o carte să-și legitimeze punctele de vedere și să-și recunoască opiniile. Dacă textul nu le satisface această așteptare consideră că nu este o biografie valabilă.
• Și cititori care își păstreaza vie curiozitatea. Aceștia vor să afle lucruri noi, indiferent dacă acele lucruri le contrazic sau nu părerile despre un personaj istoric sau despre o epocă.
De aceea, eu cred că cititorii din ultima categorie vor fi bucuroși să afle din acestă biografie și un alt mod de a descoperi istoria, pe când cei total și definitiv supărați pe Carol II nu vor putea să găsească nimic interesant într-o altă perspectivă care diferă de a lor. E dreptul lor.

Sursă: instagram Emilia Chebac

A șasea biografie – Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu (2020)

Emilia Chebac: În 2020 în plină pandemie a apărut ultima dvs biografie. Ce sens are pentru dvs. cuvântul seducător din titlu?

Tatiana Niculescu: Seducător de minți și de inimi. Seducătorul este un om care atrage către el oamenii: femei și bărbați. Îi atrage prin discurs spectaculos, interesant, spumos, îi atrage prin prezență, umor, prin modul de a fi și de a se purta. În sensul ăsta Nae Ionescu era un om care atrăgea spre el curiozitatea, atrăgea interesul și pasiunile feminine și atrăgea dorința de cunoaștere a studenților. Acest cuvânt mi s-a părut cel mai potrivit pentru anvergura lui Nae Ionescu.

Emilia Chebac: Dacă s-ar face un film după biografia dvs pe ce actor (român sau străin) l-ați vedea în rolul lui Nae Ionescu?

Tatiana Niculescu: Pe Joaquin Phoenix.

Sursă foto Joaquin Phoenix

Emilia Chebac: Un numitor comun pentru personalitățile din biografiile dvs?

Tatiana Niculescu: Sunt atrasă de personalitățile care deși controversate, sunt clasate, au etichete, se crede că se știe totul despre ele și nimic nu ne mai poate surprinde. Tocmai aceste personalitați mă atrag pentru că pe cât par de cunoscute, pe atât de necunoscute sunt de fapt.

„Este ca și când aș mai fi trăit și alte vieți”

Emilia Chebac: Cum este pentru Tatiana Niculescu să răscolească atât de frumos trecutul?

Tatiana Niculescu: Este ca și când aș mai fi trăit și alte vieți, ca și când m-aș îmbogați, de fiecare dată când scriu o biografie, cu câte o noua viață.

Emilia Chebac: La ce proiect lucrați acum?

Tatiana Niculescu: Tot o biografie interbelică.

Emilia Chebac: Un mesaj de suflet de la un cititor?

Tatiana Niculescu: La un târg de carte, după o lansare, o doamnă a venit către mine și mi-a spus: „Vă mulțumesc pentru aceste cărți. Fiul meu de 17 ani, căruia nu-i plac cărțile, a descoperit biografia regelui Mihai și nu a mai lăsat-o din mână. Mă bucur că acum fiul meu citește.” Asta a fost cred cea mai frumoasă veste pe care putea să mi-o dea un cititor. Mi-ar fi plăcut să-l întalnesc pe tânărul respectiv.

Emilia Chebac: Cititori temperamentali?

Tatiana Niculescu: Un domn care mi-a scris așa: „Ați scris o carte groaznică. N-am citit-o și nici n-am s-o citesc!” Uneori mă gândesc dacă n-ar fi un motto bun pentru această serie de biografii…

E hazliu cum uneori se produc adevarate dezbateri despre o carte între oameni care de fapt nu au citit-o. Au găsit niște informații pe net, au mai auzit diverse păreri, dar asta nu-i împiedică să înceapă o discuție aprinsă și să dea verdicte. La final îți dai seama că de fapt ei nu au citit cartea respectivă.

Emilia Chebac: O coincidență. Dumneavoastră să scrieți o biografie, despre o personalitate, și să întâlniți pe cineva împlicat într-un proiect exact cu personajul cărții la care lucrați?

Tatiana Niculescu: Tocmai terminasem cartea despre Carol al II-lea. Cineva m-a rugat să găsesc un actor care urma să citească un fragment dintr-un poem la o lansare la Humanitas Cișmigiu. Nu mi-a venit nimeni în minte pe moment, dar o prietenă care cunoaște mulți actori mi l-a recomadat pe Anghel Damian.

Am vorbit cu el, m-am dus să-l prezint la lansarea respectivă unde urma să citească. După eveniment am mai rămas puțin de vorba cu el. Când m-a întrebat ce mai scriu i-am spus că tocmai am terminat biografia lui Carol al II-lea. „Ce coincidență și eu tocmai am terminat filmările la Mary Queen of Romania, în care l-am jucat pe… Carol al II-lea.” Când ne-am mai întâlnit ne-am confruntat experiențele. Eu cum l-am văzut scriindu-i biografia, el cum l-a văzut interpretând rolul. A fost foarte interesant. Anghel Damian este un actor studios și profund care își ia foarte în serios meseria.

Anghel Damin – sursă foto Queen Marie Of Romania

Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?

Tatiana Niculescu: Nu refuz nici un interviu dacă este vorba de oameni care sunt realmente interesați de cărțile mele.

Emilia Chebac: O provocare de interviu?

Tatiana Niculescu: Monica Pillat.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Tatiana Niculescu: Când am luat decizia să mă întorc în țară din Anglia. Am fost nevoită să mă hotărăsc rapid, deoarece de asta depindea participarea sau neparticiparea mea la un concurs în România. Ca să pot participa la respectivul concurs trebuia să mă repatriez. A fost o decizie pe care am luat-o îndoită în sinea mea și pe care ulterior am regretat-o timp de un an și mai bine. Din ce în ce mai mult în ultimii ani mă bucur însă că am făcut-o pentru că altfel nu aș fi scris niciodată cele șase biografii și n-aș mai fi trăit încă șase vieți…

Mereu când citesc o carte și îmi place foarte mult, îmi doresc un interviul cu autorul. Pentru povestea din spatele povești. Am revăzut cele cinci biografii citite, am comandat și pe a șasea (cea cu Arsenie Boca, singura necitită atunci), mi-am făcut curaj și i-am trimis un mesaj Tatianei Niculescu. Secretul ca cel intervievat să-ți spună lucruri pe care nu le-a mărturisit altor jurnaliști este să știi atât de multe despre activitatea lui încât să nu mai fie nevoie să-i iei un interviu. Este nevoie de multă documentare, dar îl faci să aibă încredere în tine și discuția poate deveni extrem de interesantă.

Biografia poate deveni un mediu inflexibil mai ales pentru un autor care vine cu o abordare nouă. Mulți cititori încă nu știu unde să încadreaze biografiile Tatianei Niculescu. Nu par a fi nici monografii istorice, nici ficțiune istorică și nici biografii romanțate. Și atunci ce sunt? În România sunt o nouă specie literară, deși în literaturile cu tradiție se pare că așa se scriu biografiile, adică povestea vieții unei personalități istorice sau culturale bazată pe documente existente.

Cărțile Tatianei Niculescu sunt scrise într-un stil extrem de fluid, de aceea se citesc ușor. Vă rog să nu emiteți judecăți de valoare. Acest stil, aparent simplu, este cel mai greu de realizat. Se pare că Tatianei Niculescu această provocare i-a reușit: de la un tânăr de 17 ani care nu era tocmai prieten cu cărțile, o împătimită de biografii, memorii și jurnale (subsemnata), participanții unui club de carte seduși fără milă de „Regele și Duduia”, până la un rafinat senior în a cărui bibliotecă te poți rătăci (și care l-a frecventat pe Neagu Djuvara).

Ca să putem rămâne cu mințile întregi, într-o lume care se degradeaza pe zi ce trece, este nevoie de harul de povestitoare al Tatianei Niculescu. Îmi place acestă scriitoare de biografii care nu ține să-și impună propria părere, din contra lasă cititorul să evalueze și să interpreteze singur povestea.

Foarte rar citesc toate cărțile unui autor. Am un principiu: viața este prea scurtă să insist pe o carte care nu-mi place. Chiar și marii autori nu pot avea doar momente de excelență. Tatiana Niculescu m-a făcut să încalc acest principiu. Și tare mi-e frică că, dacă continuă în același stil, am să ajung să citesc și despre cele mai detestabile personalități interbelice. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi să scrie despre A.C. Cuza.

În rolul părintelui Arsenie Boca eu îl văd pe Vali V. Popescu, actorul care a jucat în filmul lui Toma Enache „Între chin și amin”.

Sursa foto: arhiva personală a actorului Vali V. Popescu

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Fotografii: arhiva personală a scriitoarei Tatiana Niculescu

 

Categorii
Cultură Interviuri

Interviu cu Roxana Lupu despre „Maria, Regina României”

În urmă cu un an, în timp ce luam un interviu actriței Roxana Lupu (îl puteți citi aici) atmosfera devenise atât de relaxată încât i-am destăinuit două dorințe. Îi spuneam că vreau un interviu cu prima actriță româncă care o va juca pe Regina Maria într-un film și un alt interviu cu primul regizor român care va lua Oscarul.

O văd că începe să râdă și îmi spune „Cu Oscarul nu te pot ajuta, dar prima actriță româncă care o joacă pe Regina Maria se află în fața ta” Am simțit că rămân fără aer. Cred că am scos o exclamație de încântare care a întors toate capetele de la mesele din jur. Dacă la primul interviu nu a putut vorbi despre Regina Maria (lucra la proiect, iar Roxana este un om de onoare care își respectă contractele), iată că a venit, în sfârșit, acel momentul când pot publica, pe blogul meu, un interviu cu Roxana Lupu – prima actriță româncă care a jucat-o pe Regina Maria într-un film.

Cei care au ales-o să joace un rol atât de puternic i-au intuit la fix potențialul. Asta nu i-a împiedicat pe critici să-i cântărească talentul, iar interpretarea ei să fie răsucită pe toate părțile. A muncit din greu să dovedească că a meritat rolul. Sălile de cinema au fost luate cu asalt, iar la final reacția publicul a validat prestația Roxanei Lupu. Într-o lume care se bălăcește în impostură se pare că a devenit tot mai greu să recunoaștem adevărata valoare. Dar un proiect de esență, ca „Maria, Regina României” nu poate fi ignorat. Iar dacă actrița principală pe lângă talent și frumusețe mai are și principii atunci ne cucerește definitiv. Trăim într-o lume în care e atâta nevoie de bine și frumos încât doar dacă ești de piatră poți rămâne imun la mesajul acestui film.

Să o interpreteze pe Regina Maria, în Anul Centenarului, ar fi erodat emoțional actrițe mult mai experimentate. Despre șansa, dar și presiunea acestui rol, despre valorile în care crede, dar și despre familie, despre „Între chin și amin” proiectul lui Toma Enache, dar și despre ținuta purtată la premiera filmului ne vorbește actrița Roxana Lupu în acest interviu.

Emilia Chebac: Ce ai simțit când ai aflat că o vei juca pe Regina Maria?

Roxana Lupu: Evident că am fost bucuroasă, dar am simțit și multă panică. Eram conștientă de responsabilitatea acestui rol, de aceea, m-am întrebat constant dacă o să-l pot duce până la capăt. Nu numai în timpul filmărilor, dar și după ce s-au încheiat. Cred că autosuficiența nu este deloc benefică. Trebuie să lucrezi neîncetat. Întotdeauna e loc de mai bine. Fricile însă m-au ajutat să construiesc un personaj uman. Și regina avea slăbiciunile ei.

Emilia Chebac: Cum te-ai pregătit pentru rol?

Roxana Lupu: Am citit jurnalele ei, mărturii istorice, m-au uitat la documentare și chiar la The Crown (pentru accent). Nu m-am limitat doar la personajul Regina Maria. Am vrut să știu ce s-a întâmplat în perioada respectivă. Am citit despre toate personajele. Îmi făcusem fișe cu Woodrow Wilson, Clemanceau, Lloyd George, Mae, George al V-lea. Le aveam pe perete. A fost nevoie de o muncă minuțioasă să pot înțelege nu numai personajul meu, dar și contextul epocii respective. Regina când a plecat la Paris cunoștea foarte bine cine sunt acești oameni. Din film se vede lucrul asta.

Roxana și Nicholas Lupu

Emilia Chebac: Cine au fost oamenii care te-au suținut?

Roxana Lupu: Am avut o mare susținere de la soțul meu (Nicholas Lupu), agenta mea, Jonas Grimas un regizor cu care am lucrat la Londra, câștigător al premiului Bafta, profesorul meu Liviu Lucaci și prietena mea din copilărie, Mirela. Oameni aștia m-au sprijinit atât profesional cât și personal. A fost un rol solicitant, iar fără ajutorul lor mi-ar fi fost mult mai greu. De la fiecare dintre ei am primit sfaturi extrem de valoroase.

Jonas Grimas mi-a povestit că lucra la un proiect cu o actriță care era tot tipul bine dispusă. A întrebat-o cum reușește. Aceea actriță i-a spus că nu-și permite ca oamenii, cu care lucrează, să o vadă obosită. Echipa este convinsă că ea are toate motivele să fie fericită. Dacă o văd pe ea nemulțumită, restul oamenilor de pe platou care nu beneficiază de avantajele ei, vor fi și mai nemulțumiți. Când regizorul și actorii din rolurile principale au o energie bună, automat și echipa se va comporta în consecință. Pe durata filmărilor la „Maria, Regina României” am fost tot timpul încrezătoare.

Emilia Chebac: Un moment când ai simțit că Regina Maria e cu tine?

Roxana Lupu: Am încercat să stau departe de legende. Prefer să-mi fac bine temele și să fiu cât mai prezentă în scenă. Dar momentul în care am conștientizat mai puternic, a fost a II-a întâlnire cu Lloyd George (filmată la Cercul Militar). Mă gândeam că Regina Maria chiar i-a spus i-a spus acele cuvinte. (În această scenă este și replica preferată a Roxanei: „I am Queen Victoria’s granddaughter.”)

Emilia Chebac: Ce poți spune despre condițiile de lucru la „Maria, Regina României”?

Roxana Lupu: Mi-au oferit condiții foarte bune: am avut spațiul meu, asistenta mea personală, o persoana care s-a ocupat numai de machiajul și părul meu. Din start pentru mine fost o atmosferă relaxată. Iar eu m-am putut concentra pe rol. La „Maria, Regina României” totul a fost la nivel european. Atât Alexis (Alexis Sweet Cahill – regizorul filmului) cât și Cristi (Cristi Ciurea – first Assistant Director – mâna dreapta a regizorului) m-au protejat. Nu mi-au pus într-o zi doar scene dramatice. Dacă nu mi s-ar fi permis această flexibilitate m-aș fi epuizat psihic și nu ar fi ieșit atât de bine.

Emilia Chebac: Cum te-a schimbat acest rol?

Roxana Lupu: În continuare încerc să mă țin departe și să nu o idolatrizez pe Regina Maria. Sunt foarte recunoscătoare că am făcut acest rol. Eu nu cred însă că rolurile te schimbă. Îți aduc anumite experiențe. Am învățat însă de la Regină că atunci când vrei un lucru te duci după el. Eu am un bun simț care mă ține pe loc. Nu-mi place să mă bag în față, prefer să las munca mea să vorbească. Urăsc tupeul. Dar jucând-o pe Regina Maria am înțeles determinarea și dârzenia ei. Asta m-a inspirat, ca pe viitor, să fiu mult mai decisă. Deși credeam că sunt, am realizat că e nevoie să fiu și mai hotărâtă.

„Figura lui Brătianu este la fel de mare, pentru noi românii, ca și cea a Reginei Maria.”

Emilia Chebac: Între Regina Maria și Brătianu a existat un parteneriat politic de excepție. Cum ai colaborat tu cu Adrian Titieni ( interpretul lui Brătianu) în acest film?

Roxana Lupu: Am simțit că Adrian Titieni este pe aceeași lungime de undă cu mine. Este un om discret cu foarte mult bun simț, extrem de respectuos și foarte atent la oamenii din jur. Eu apreciez enorm aceste calitați. Încă de la început, a fost o simpatie între noi.

Nu vreau să vorbesc în numele lui, dar și să-l joci pe Brătianu este o mare responsabilitate. Cred că amândoi ne-am regasit în povestea asta și de aceea eram focusați să facem o treabă cât mai bună. Figura lui Brătianu este la fel de mare pentru noi românii ca și cea a Reginei Maria. De aceea de multe ori ne-am susținut din priviri în timpul filmărilor.

Emilia Chebac: Am observat că ești o prezență extrem de activă pe pagina de facebook a filmului „Între chin și amin”. De ce?

Roxana Lupu: Mi-a plăcut foarte mult când am văzut trailerul filmului „Între chin și amin”. Cred că este un proiect care trebuia făcut de multă vreme. Bravo lui Toma Enache că la făcut la 30 de ani de la revoluție. Nu aveam cum să nu susțin așa ceva. Mă bucur că este un proiect atât de bun și atât de bine primit. Reacția publicului și sălile pline dau mărturie. Mulți încă nu știu ce s-a întâmplat în închisorile comuniste. Alexandr Soljenițîn considera că experimentul de la Pitești este „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”. Atâția supraviețuitori au dat mărturie despre ce s-a întâmplat la Pitești, iar noi habar n-avem.

Iubirea mea a început când l-am descoperit pe Petre Țuțea. La Aiud, de Crăciun, a citit, în picioarele goale, o pledoarie despre diferențele dintre Socrate și Hristos. Cum unul este mărturisire și celălat nemântuitor. După 2 ore a căzut, iar apoi toată lumea l-a numit „episcopul de Aiud”. Prin Petre Țuțea am descoperit închisorile comuniste, apoi am început să mă documentez mai mult.

Un străbunic al meu a fost închis la Poarta Albă. Deși victimă colaterală a stat închis 7 ani. Ca român nu ai cum să nu știi despre asta. De aceea devenim din ce în ce mai nesimțitori pentru că nu ne cunoaștem istoria.

Emilia Chebac: Crezi că un actor ar trebuie să accepte orice proiect i se propune?

Roxana Lupu: Eu nu cred că un actor trebuie să facă de toate. De aceea, la finalul fiecărui proiect mă întreb: Oare o să mai lucrez? Mă întreb asta pentru că am anumite convingeri. Dacă simt că mă vând sau fac ceva sub demnitatea mea pentru un proiect nu cred în el. Avem o viață și e foarte important să o trăim cu demnitate. Am fost implicată în mici chestii care nu au avut sens și a fost absolut sinistru.

Când vezi marasmul de filme, oameni și mentalități păguboase – antiumane, antiromanești, antifrumos – e foarte greu să ai încredere ca va veni un proiect care să te reprezinte. Mulțumesc lui Dumnezeu că știu engleză și franceză.

Ținuta purtată de actrița Roxana Lupu la premiera filmului „ Maria, Regina României”
Roxana are un stil bine conturat (Bluza dramatică de la premieră și cea din această imagine au aceeași croiala de bază)

Emilia Chebac: Ai avut o ținută care ne trimite cu gândul la Regina Maria, dar în același timp ți-ai păstrat și stilul tău. Cum ai ales-o?

Roxana Lupu: Am vrut ori ceva de inspirație tradițională, ori o rochie de Oscar stilul anilor ’50 cu mănuși trei sferturi, gen Carolina Herrera. Dar cum era prea costisitor să-mi cumpăr o asemenea rochie doar pentru o seară am rămas pe prima variantă. Îmi doream ceva autentic, vechi de 100 de ani. Costumul popular românesc e atât de frumos încât merită promovat. Dar ceva nu s-a legat.

Așa am ajuns, printr-o recomandare, la cele 2 fete de la IE Clothing, Emilia Tudoran și Iulia Ghenea, care fac ținute contemporane inspirate din portul nostru popular. Când am pășit în atelirul lor am realizat că este exact ce îmi doream. Voiam ceva dramatic care să transmita un mesaj. Am ales o bluză cu mâneci ample și accesorii din perle în zona gâtului. Mă bucur că am putut sa le promovez pe fete. Fac o treabă extraordinară.

Emilia Chebac: Cât de importantă este autenticitatea pentru tine?

Roxana Lupu: Ca actriță am responsabilitatea să spun anumitor lucruri pe nume și să nu renunț la autenticitate. Așa am luat audiția pentru „Maria, Regina României” și în continuare dacă nu renunț la autenticitate sper să mai am și alte proiecte care îmi vor înșela așteptările.

Emilia Chebac: Cum te-ai raportat la reacțiile oamenilor?

Roxana Lupu: Când a ieșit trailerul în decembrie (2018) îmi era foarte frică de reacția publicului. La început au fost reacții de genul: „Cine-i fata asta?”, „Nu are ochii albaștrii!”, „De ce se vorbește atât de mult în engleză?” Nu mi-au picat deloc bine și m-au făcut să mă aștept la ce e mai rău. Între timp am născut (Roxana are un băiețel de 4 luni), iar fiul meu m-a ajutat să mă detașez de genul asta de reacții. Atunci m-am eliberat și mi-am spus: Gata, de acum ce-o fi o fi!

De aceea, mesajele pozitive pe care le primesc mă bucură foarte mult, dar sunt o bucurie așezată (nu vreau să par arogantă). Ele sunt mărturie că filmul are sens pentru oameni.

Emilia Chebac: Ce înseamnă familia pentru tine?

Roxana Lupu: Totul. Așa am crescut. Sunt apropiată de părinții și bunicii mei. Pentru mine asta înseamnă un om împlinit. Restul vin și pleacă. Ai văzut și tu cum a fost premiera la Ateneu. Aplauze, flori și gata! S-a dus ca un fum. E foarte periculos să nu ai ceva de care să te ancorezi.

Eram în primele zile de filmare și soțul meu a trebuit să plece, la Londra, pentru un proiect. Ajungeam acasă, după 14 ore epuizante, și nu găseam pe nimeni. La filmări când toata lumea stătea după mine: mă îmbrăcau, mă machiau și îmi făceau părul, erau momente când mă simțeam ca un obiect. Îmi doream atât de mult să mă privească cineva ca pe un om și eu eram singură. Atunci am realizat că n-aș putea să fac meseria asta fără soțul meu lângă mine. Împlinirea nu se caută doar în meserie. Când ai familie nu prea e timp să ți se urce succesul la cap.

Să joci rolul Reginei Maria în anul Centenarului te poate dezechilibra. Dar toată nebunia cu premiera, turneele de promovare prin țară, aparițiile tv și avalanșa de interviuri nu au schimbat-o pe Roxana Lupu.

Fata care îmi vorbea cu admirație de Petre Țuțea

Îmi amintesc de prima noastră întâlnire. Comandase un tricou cu Petre Țuțea pe care l-a scos febril dintr-o sacoșă. Numai avea răbdare până acasă. Era atât de bucuroasă de parcă câștigase Oscarul.

A trecut un an și acum strălucea la premiera filmului „Maria, Regina Romaniei”. În mintea mea cele 2 momente se suprapuneau. Nu știu care mă atrăgea mai mult: fata care îmi vorbea cu atâta admirație despre Petre Țuțea sau actrița care a acolo pe scena Ateneului Român narcotiza o sală întreagă lăsând-o înmărmurită de admirație.

Pe scena Ateneului Român la premiera filmului „Maria, Regina României”

Actrița Roxana Lupu e total atipică: de la modul onest în care și-a construit cariera, la valorile sănătoase în care crede, până la ținuta aleasă pentru premieră. Într-o lume în care rochiile sunt despicate până la indecent, ea nu a lăsat nici un milimetru de piele la vedere.

Roxana Lupu împreună cu soțul ei, Nicholas sunt fondatorii Arttis Academy – o academie de învățare creativă care organizează cursuri de dezvoltare personală prin actorie și muzică pentru adulți, cât și pentru copii, workshopuri pentru publicul larg, traininguri corporate, team-building-uri și seminarii pe diverse teme. (Detalii despre Arttis Academy găsiți aici)

Înainte de acest interviu, am mai mers încă o dată la film, a III-a oara, doar ca să simt pulsul sălii. M-a impresionat o doamnă de o vârstă venerabilă care urca scările sprijinindu-se de brațul nepotului ei. S-a așezat pe același rând cu mine. La final am întrebat-o dacă i-a plăcut filmul. „Foarte mult!” mi-a răspuns, iar nepotul ei a adăugat: „ Este a II-a oară când îl vede.” Acestă doamnă citise toate interviurile, văzuse toate aparițiile tv și știa totul despre Roxana. Am rugat-o să facem împreună o fotografie ca să i-o trimit Roxanei. În timp ce eu mă așezam lângă Regina Maria știți ce a făcut? Întâi a mângait ușor fotografia Roxanei și apoi s-a așezat cu sfială lângă ea. Iar eu am stat acolo lânga ea, gândindu-mă că actrița care joacă în rolul Reginei Maria, deși nu are ochii albaștrii, a adus atâta bucurie în sufletul bătânei doamne. Asta într-o țară în care din ce în ce mai mulți oameni nu știu sau nu vor să-și respecte seniorii.

Am văzut în sală fete de 10-12 ani și adolescente căzute în admirație pentru Roxana, tineri care au venit ținându-se de mână, cupluri tinere cu copii destul de mici, oameni maturi ajunși în acel moment critic al vieții când blazarea preia comanda, români stabiliți în alte țări, persoane singure, dar și grupuri de peste 10 persoane, bunici cu nepoți, chiar și 3 generații: bunici, părinți și nepoți. La finalul filmului pe chipul tuturor se citea bucuria.

Roxana, România te iubește!

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Fotografii: Abis Studio + arhiva personală a actriței Roxana Lupu

Maria, Regina României
Categorii
Locuri

Castle Break și reședințele boierilor masoni

Conacul Golești – credit foto: Miruna A. Găman

Din turul organizat de Castle Break am aflat ce au în comun Brătienii, Goleștii și Bălceștii. Sunt boieri, sunt vecini și sunt… masoni.

Toate aceste familii și-au trimis fiii la studii în străinătate. Începând cu 1800, prin tânara generație de boieri, se pun bazele modernizării României. Cum Imperiul Otoman începe să-și piardă tot mai mult din forță, Romania va intră sub alte sfere de influență. Dacă Imperiul Țarist și Austro-Ungar și-au arătat intențiile pe față, Franța și Anglia au făcut-o mai subtil. Nu au folosit armata ci masoneria. Tinerii boieri, aflați la studii în străinătate, sunt racolați în rândurile masoneriei.

Masoneria sau francmasoneria era o societate secretă de oameni influenți din rândul aristocrației și familiilor regale din vestul Europei.

Acești tineri ambițioși și inteligenți se întorc în țară cu idei revoluționare. Masoneria a susținut mișcarea de eliberare a țărilor române de sub jugul otoman. Revoluția de la 1848 s-a făcut cu suport masonic.Brătienii, Goleștii și Bălceștii frecventau același anturaj cunoscându-se foarte bine între ei.

Vila Florica – credit foto: Miruna A. Găman

Vila Floricareședința familiei Brătianu

Prima oprire a fost la vila Florica sau „cuibul liberalilor”. Situată în orașul Ștefănești (jud. Argeș) este numită astfel în amintirea primei fiice a lui Ion C. Brătianu. Reședință a aparținut familiei Brătianu, cea mai importantă familie de politicieni români, o dinastie care a dat țării nu mai puțin de 3 prim-miniștri din care primii 2 – Ion și Ionel Brătianu – au avut un rol major în realizarea României moderne. Numele primul dintre ei este legat de Războiul de Independență, cel de-al II-lea realizând Unirea din 1918. A existat un parteneriat politic de excepție între regi din Casa de Hohenzollern și prim-miniștri liberali din fam. Brătianu.

Întemeietorul acestei dinastii este Ion C. Brătianu (sau I. C. Brătianu 1821– 1891) om politic liberal, prim-ministru și mâna dreaptă a Regelui Carol I. „Sfinxul de la Florica” a fost căsătorit cu Pia Pleșoianu, o boieroaică din zona Hurezului, cu care a avut 8 copii (5 fete și 3 băieți):
Florica moartă la 3 ani,
Sabina (1863-1941), căsătorită cu doctorul Constantin Cantacuzino
Ionel (1864-1927), de 5 ori prim-ministru, cel mai mare om politic și de stat al României și mâna dreaptă a Regelui Ferdinand – Ion I.C. Brătianu
Constantin (1867-1950), inginer constructor și agronom, ultimul președinte al PNL este cunoscut și sub numele de Dinu mort la Sighet
Vintilă (1867-1930), prim-ministru, primar modernizator al Capitalei
Maria (1868-1945), mama poetului Ion Pillat
Tatiana (1870-1940), căsătorită cu Ion I. Niculescu-Dorobantu
Pia (1872-1946), căsătorită Alimăneșteanu

Vila Florica – credit foto: Miruna A. Găman

Am realizat cât de puternici erau Brătienii dintr-o însemnare găsită în Jurnalul de Război al Reginei Maria: „Nu vreau un Brătianu prea puternic, pentru că eu cred că politica care ține de un singur om sau de o singură familie poate să fie un dezastru total pentru țara”

Împreună cu ghidul local, am exporat la Florica fiecare colțișor al vilei ajungând până sus pe terasa spațioasă. Pe domeniu mai există o capelă și o fermă părăsită care aduce mai degrabă a mânăstire.

Stilul casei este neoromânesc, împletind frumos modernismul cu tradiționalismul.
• Casa este atestată documentar în 1829. Se spune că ar fi aparținut lui Constantin Brâncoveanu „care știa unde pune banul”.
• Prima casă de la Florica a fost construită de Ion C. Brătianu în 1858.
• Ulterior Ionel Brătianu a refăcut aproape tot ce a rămas de la tatăl său. Amenajarile (care durează din 1889 până în 1925) au fost făcute după planurile arh. Petre Antonescu.

Vila Florica – credit foto: Miruna A. Găman

Este unul din cele mai frumoase domenii boierești din România care s-a păstrat în stare foarte bună. Un loc încărcat de istorie care trebuie văzut și simțit. Dar cum zidurile nu pot vorbi vă îndemn să citiți cartea Sabinei Brătianu, fiica lui Ion C. Brătianu. Din memoriile ei puteți afla întreaga istorie a familiei Brătianu. Și cum Sabina avea o limbă destul de ascuțită, o să descoperiți personalități surprinse în ipostaze să zicem… interesante.

Vila Florica – credit foto: Miruna A. Găman

Erau timpuri în care politicienii nu se dădeau în lături de la sacrificii. Ion C. Brătianu își părăsește soția ce sta să nască, un copil bolnav pe moarte, vinde o moșie și pleacă să-l aducă pe Principele Carol I în România. Deși cu sufletul sfâșiat de ce se poate întâmpla în urma lui acasă, nimic nu-l poate opri. În inima lui România era pe primul loc.

Vila Florica – credit foto: Miruna A. Găman

Muzeului Golești

Muzeul Golești se află la doar 10 Km distanță de Pitești (jud. Argeș). Inițiativa înființării acestui muzeu (în anul 1939), i-a aparținut Regelui Carol al II-lea.

Pe sub turnul de intrare, pătrundem în curtea boierească unde ne întâmpină conacul familiei. Pe lângă conac domeniul Goleștilor mai are tot soiul de anexe, o școală și un muzeu de arhitectură tradițională în aer liber, cu tematică viticolă și pomicolă.

Conacul Golești – credit foto: Miruna A. Găman

Dinicu Golescu (1777-1830) mare ban din Țara Românească și soția sa Zoe Farfara/ Zinca (1792-1879) au avut 4 fii și o fată (Ana).
Cei 4 sunt cunoscuți sub denumirea de Frații Golești :
Ștefan Golescu (1809-1874),
Nicolae Golescu (1810-1877),
Radu Golescu (1814-1882)
Alexandru C. Golescu (1818-1873).

Fiii lui Dinicu Golescu au participat, alături de marea boierime a Țării Românești, la Revoluția de la 1848. Cine au fost acești oameni, care și-au vândut aproape toate proprietățile pentru a sprijini cauza romanilor, putem afla din corespondenta pe care au lăsat-o în urma lor. Am găsit la magazinul de suveniruri cartea: „Însemnare a călătoriei mele” – Constantin (Dinicu) Golescu .

Începând cu anul 2016 la Muzeul Golești este expus Tronul regilor României (după ce a fost supus unui proces de restaurare).

Prima noapte petrecută de Principele Carol I, pe teritoriul Romaniei, a fost la Goleşti. Aici i-a întâlnit pentru prima dată pe cei mai importanţi politicieni, aici s-a confruntat cu problemele ţării și tot aici a semnat primul document oficial. Prima reședință în care a locuit Principele Carol, în Bucureşti, a fost Casa Golescu, aflată exact pe locul în care este astăzi Muzeul Naţional de Artă (fostul Palatul Regal).

Conacul Golești – credit foto: Miruna A. Găman
Conacul Golești – credit foto: Miruna A. Găman

Muzeul Memorial „Nicolae Bălcescu”

Ultima oprire a fost la Conacul lui Nicolae Bălcescu situat în Rotărăști (jud. Vâlcea). Piatra de temelie a casei a fost pusă în 1828 de către părinții lui Nicolae Bălcescu: Iancu și Zinca. Conacul, construit în stil brâncovenesc cu influenţe gotice şi renascentiste, este ceva mai modest decât reședintele Brătienilor și Goleștilor. Spre deosebire de Brătieni și Golești, Bălceștii erau mai degrabă niște „boiernași”. Domeniul mai are o pajiște, o bisericuță de lemn și câteva anexe. Prezența lui Nicolae Bălcescu, revoluționarul pașoptist, care a murit la numai 33 de ani în exil, este încă este vie.

Conacul Bălcescu – credit foto: Miruna A. Găman
Conacul Bălcescu- credit foto: Miruna A. Găman

Am aflat de la ghidul local un lucru care se cunoaște mai puțin despre Bălcescu. Dintr-o relație cu o fiică de boier Alexandra Florescu a avut un fiu Bonifaciu. A fost o mare dragoste, dar nu s-au putut căsători. Era o mezalianță. Se întâlneau în străinătate, iar pentru a nu atrage atenția asupra relației lor, plecau pe rând. După 1848 când el vine în țară, ea pleacă. Nicolae se întreabă de ce atâta secretomanie? Alexandra era însărcinată. În acele timpuri fetele de boieri se compromiteau cu un copil din flori. Bonifaciu se va naște la Budapesta. Alexandra și Nicolae nu se vor mai vedea niciodată, dar își vor scrie tot timpul. Bălcescu știa de copil. Înainte de a muri Alexandra i-a scris într-o scrisoare: „Eu, Bonifaciu și ai mei suntem bine. Bonifaciu îți sărută mâna”.

Deși în prezent Conacul Bălcescu arată bine, în curând accesul publicului va fi oprit, urmând să intre într-un proces de restaurare. Arh. Alexandru Buzatu, unul din ghizii Castle Break și-a exprimat îngrijorare în legătură cu modul cum se va face aceasta restaurare. Mai mult sau mai puțin explicit, mai mult sau mai puțin interpretabil, legea și practica românească în domeniu spune că, la investițiile publice (aici intră și restaurările de monumente istorice aflate în proprietatea statului), primează prețul cel mai mic. Se organizează o licitație publică unde se înscriu la concurs diferite firme. Va câștigă cel care vine cu oferta cea mai mică. Statul este interesat să investească minim, nu să investească optim. Cum primează prețul minim, automat materialele folosite și specialiștii utilizați nu vor fi de cea mai bună calitate. Rezultatul? Se vor produce mutilări ireversibile asupra monumentelor.

Conacul Bălcescu – credit foto: Miruna A. Găman
Conacul Bălcescu – credit foto: Miruna A. Găman
Conacul Bălcescu – credit foto: Miruna A. Găman

La final turului Alexandru a sintetizat informațiile explicându-ne cum să ne raportam la stilul arhitectural în România.

În Franța și în alte țări din vestul Europei există un stil arhitectural bine definit. În sensul că arhitectul venea cu un stil academic și facea designul clădirii în stilul respectiv.

În România nu există clădiri care să se încadreze 100% într-un anumit stil. La noi fiecare generație mai modifica câte ceva la conac. Boierul mergea într-o călătorie în străinătate, vedea ceva și cerea un detaliu inspirat de la Vesailles sau Veneția (care i-a plăcut lui în mod deosebit). Arhitectului i se cerea să lucreze în stilul neoromânesc, dar i se cerea să adauge și o influență. De aceea, în Romania avem un stil eclectic generalizat.

Când încadrăm stilistic o clădire vorbim de stilul predominant neoromânesc. Este stilul cult dezvoltat între 1870-1920 de către arhitecți cu studii de arhitectură. Se numește neoromânesc deoarece înainte lui exista un stil românesc care nu era un stil cult: stilul brâncovenesc.

Nu exista școală de arhitectură și nici teorie. În Italia exista Teoria Renașterii Italiene la 1452. La noi pe la 1880 apare Teoria Arhitecturii Române prin Ion Mincu. Asta înseamnă că totul se baza pe gustul comanditarului ( domn, voievod, boier) și pe meșterii vremii care circulau de la unul la altul.

Recomandarea lui Alexandru: să fim rezervați cu verdictele arhitecturale în Romania. De multe ori este un stil eclectic cu elemente predominante neoromânești la care se adaugă alte stiluri în plan secund.

Pentru persoanele care nu au un ochi avizat în a judeca stilistic o clădiri există, în mare, o serie de repere care vor fi ușor de identificat:
Arcul semicircular aparține stilului neoromânesc. Influențele vin pe filon bizantin de aceea vorbim de stil bizantin /neoromânesc.
Arcul este frânt, ogival avem stil gotic.
Arcul este în acoladă vorbim de stil oriental.

Fotografiile folosite mi-au fost puse la dispozitie de Miruna Găman. O cunoșteam din online. Am fost plăcut surprinsă să o întâlnesc și offline. Așa am aflat că s-a alăturat de curând echipei Castle Break.

Până am finalizat acest articol, l-am reîntalnit pe Alexandru Buzatu la evenimentul organizat de Cronicari Digitali. Era unul dintre ghizi. Dacă s-ar fi gândit cineva să premieze ghizii, cu siguranță el ar fi luat premiul de popularitate. Auzeam în toate părțile: „ce tare e tipul ală, știe o mulțime de lucruri!” La început nu am dat atenție, apoi l-am văzut pe Alexandru și am știut că despre el este vorba.

Toți ghizii locali de la conacele vizitate au fost bine pregătiți, entuziaști și dornici să ne împărtășească cât mai multe informații. Mie mi-a plăcut în mod deosebit Claudia Jinga de la Conacul Golești. Cu siguranță sunt subiectivă, dar când îți pui în bio pe facebook și instagram „Gândește prin emoții” atenționezi din start cititorii cu cine au de-a face.

Și ca să rămânem în aceeași zonă, am o slăbiciune emoțională pentru tururile organizate de Castle Break deoarece toate proiectele lor pun preț pe valori adevărate. Nu e deloc ușor să contribui la o revitalizare a culturii într-o țară în care patrimoniul a fost mutilat fără milă de comuniști. Nici prezentul nu arată mai grozav, indiferența autorităților și mafia imobiliară continuă să distrugă ce le-a scăpat comuniștilor.

Pe 25 mai vizitam vila Florica. A II-a zi, pe 26 mai am mers la vot. Oare de ce când am pus mâna pe ștampilă mi-am amintit cuvintele lui Ionel Brătianu?: „Cei mai mulți își închipuie că politica e un fel de distracție, cu foloase și onoruri. Politica e ceva grav, grav de tot. Ai în mâna ta viața și viitorul țării tale.”

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Despre un alt tur făcut împreună cu cei de la Castle Break găsiți aici.

 

Categorii
Cultură Interviuri

O idee care a transformat o carte într-un spectacol unic – Interviu cu Simona Mihăescu

Interviul cu actrița Simona Mihăescu nu a fost ceva programat. A fost mai degrabă un joc al hazardului, pentru care sunt extrem de recunoscătoare. O întâmplare pe care aș asocia-o mai degrabă cu o aripă de înger decât cu un zar norocos. Simona mi-a atras atenția la un eveniment, organizat de Moara de Hârtie, unde a interpretat un scurt fragment din spectacolul Regina Maria – Jurnal de Război. A fost atât de convingătoare, încât la numai o săptămnă eram la teatru. Câteodată, destul de rar, așteptările noastre și realitatea se armonizează perfect. Într-o seara de februarie (2019), în sala Studio a Teatrului Mic, am trăit un astfel de moment. Cum altfel aș putea explica de ce, acolo pe scenă, în fața mea stătea… Regina Maria.

Pentru energia înaltă cu care am plecat de la spectacol și pentru felul cum m-a făcut să mă simt, am postat un mesaj pe facebook. Actrița Simona Mihăescu l-a văzut și mi-a mulțumit. Iar eu în loc să mă bucur, mi-am pierdut brusc liniștea. Îmi doream nespus un interviu cu ea.

Spectacolul Regina Maria – Jurnal de Război

Emilia Chebac: Cum a intrat Regina Maria în viața ta?

Simona Mihăescu: După 1989. Mereu am fost atrasă de regalitate. Consider că monarhia a dat modele de care societatea noastră are nevoie. La început am văzut, în presă, fotografii mai mult pe partea de glamour. Mă uitam cu admirație, dar nu știam prea mult. Apoi am început să citesc cărți scrise de și despre Regina Maria. Dacă vrem cu adevărat să o cunoaștem pe Regina Maria îi citim jurnalele. Asta o face specială! Nu a fost numai regină ci și om de litere. Am rezonat cu foarte multe din lucrurile pe care le-a scris în Jurnalul de Razboi. Și am învățat foarte mult. Eu mi-am schimbat atitudinea, în multe situații, raportându-mă la ce-am citit în jurnalele ei.

Emilia Chebac: Cum a apărut ideea acestui spectacol?

Simona Mihăescu: Totul a pornit de la Jurnal de război scris de Regina Maria pe care l-am răsfoit într-o librărie. Nu l-am cumpărat, dar cumva mă obseda așa că m-am întors după el. Ideea s-a conturat foarte limpede, într-o dimineață, în timp ce îl citeam. N-am să uit niciodată! Ce-ar fi să scriu un text după jurnal și să fac un spectacol? A fost o idee nebunească, dar atunci am simțit că pot să o fac și nu mi-a fost deloc teamă. M-am pus pe treabă și am făcut o primă selecție. Textul l-am gândit cronologic și într-un crescendo. Ulterior, am revenit de mai multe ori asupra lui. Selectarea materialului este 100% contribuția mea.

Cu forma finală m-am dus la directorul teatrului, Gelu Colceag. A deschis dosarul, a văzut doar titlul și a spus „Foarte frumos! Ideea este foarte bună! Chiar aș putea să te las să faci asta!” Eram anul Centenarului. La teatru exista deja un spectacol la care se lucra. Asta se întâmpla în primăvara. Mi-a spus să îl pregătesc pentru 2 decembrie 2018. Vara a fost destul de agitată. Proiectul era mereu în mintea mea. În toamnă am început să pregătesc spectacolul.

Emilia Chebac: Cine a citit textul pentru prima dată?

Simona Mihăescu:
• Prima dată, l-am dat soțului meu să-l citească, iar eu am plecat la plimbare (fac de 2-3 ori pe săptămână, singură, un traseu pe jos). Când am văzut că nu dă nici un semn, l-am sunat eu. S-a scuzat că a avut ceva urgent de făcut. Și textul?! am întrebat nerăbdătoare. „Textul… am plâns tot timpul! E foarte bun!”
• Apoi l-am dat unui coleg mult mai tânăr. La fel „Am plâns! E foarte bun!”

Emilia Chebac: Cum ai ales regizorul?

Simona Mihăescu: Am găsit un regizor minunat, Ștefan Lupu cu care sunt colegă la teatru. El a mai regizat, dar în cu totul altă zonă, unde a mers mult pe mișcare și pe dans. Am colaborat extraordinar de bine.

Emilia Chebac: Ai simțit vreodată în acest proiect sprijinul Reginei?

Simona Mihăescu: În plimbările mele săptămânale am cerut ajutorul Reginei. Acum să nu credeți că sunt o exaltată, dar acest rol presupune o deschidere foarte mare a inimii. Dovadă întâlnirile de care am avut parte ulterior. Sunt deschisă de când joc în acest spectacol, iar asta atrage în viața mea tot felul de oameni și situații.

La fiecare interpretare acolo pe scenă rămân fâșii din sufletul Simonei Mihăescu

Emilia Chebac: Cum este să joci într-o piesă, timp de 1 oră și 15 minute, singură, fără pauză?

Simona Mihăescu: Aceeași întrebare mi-o pun și adolescenții. „Cum reziști numai tu pe scenă? Cum reușești să ții minte atâta text?” Textul este partea cea mai ușoară a meseriei mele. Memoria se exersează. Aici fiind mai mult text, nu a fost la fel de ușor ca de obicei. Textul trebuie să-l visezi, să devină un fel de automatism. Abia atunci poți deveni liber să-l spui cu surpriza ca și cum e pentru prima data. Una este să împarți emoția și oboseala cu alți colegi și alta este să fii singur. Ești expus tot timpul fără nici o pauză. E greu, dar atât de frumos!

Emilia Chebac: Reacții după spectacol?

Simona Mihăescu: Reacția oamenilor este foarte puternică. Unii care au posibilitatea scriu, alții mă așteaptă după spectacol să-mi spună, alții trimit mesaje pe facebook sau în privat. Simplu fapt că oamenii din sală își sterg lacrimile este pentru mine un semn că i-a atins, că mesajul meu a fost înțeles. Mă bucur enorm când oamenii îmi trimit mesaje.

Emilia Chebac: De ce crezi că nu reușim să identificăm adevăratele valori?

Simona Mihăescu: Avem nevoie de istorie. Cred că ar trebui să o cunoaștem mai bine. Așa ne-ar fi mai ușor să identificăm valorile adevărate. Suntem într-un moment mai superficial al existenței noastre. Avem nevoie de cultură. Lăsăm un spectacol, o carte pentru o terasă, un parc. Chiar și oamenii care ar avea deschidere. Ne scuzăm că avem joburi solicitante și nu ne mai găsim suficientă energie pentru un ceea ce merită, nici timp…

Emilia Chebac: Câteva motive pentru care oamenii ar trebui să citească Jurnalul de război al Reginei Maria (sursa care a stat la baza acestui spectacol)?

Simona Mihăescu: Deși cartea are 3 volume, se parcurge ușor.
• Găsim modelele de care avem nevoie.
• Dacă înțelegem contextul politic al acelor ani, vom înțelege cu ușurință și perioada actuală. Nimic nu este nou sub soare!
• Este o cronică a acelor vremuri din perspectiva Reginei, care știa foarte bine realitatea de atunci.
• Învățăm despre atitudinea pe care ar trebuie să o avem în viață: să fim curajoși în ceea ce facem, să ne asumăm lucrurile până la capăt, să luptăm atunci când credem în ceva, să facem totul în credință și adevăr.
• Descoperim în Regina Maria un foarte mare român care a promovat cultura romană, costumul popular și tradițiile.
Trebuie să cunoaștem toate acestea pentru a deveni mai puternici.

Emilia Chebac: Mi-ai spus că ești atrasă de monarhie. Ce ai simțit atunci când ți-ai luat rămas bun de la Regele Mihai?

Simona Mihăescu: Îmi amintesc că era o dimineață friguroasă. Știu pentru că îmi era teamă să nu răcesc. În meseria noastră o răceală nu este de dorit. Apoi am realizat că dacă nu o fac, voi regreta toată viața. În fiecare zi în plimbările mele vedeam cum se acumulează lumânări și flori în fața Palatului Regal. Era un freamăt în tot orașul, în aer plutea o emoție puternică cum numai trăisem până atunci. Trebuia să merg. Am fost cu o colegă și cu soțul ei și am stat la coadă 6 ore. Atunci am rămas uimită de atitudinea oamenilor. Pentru prima oară cuvinte precum mulțumesc, vă rog să mă scuzați deveniseră normale. Oamenii, prin comportament, își doreau să se apropie de modelul lor.

Pe regele Mihai l-am văzut, pentru prima și ultima oară, când s-a inaugurat piațeta Regelui Mihai de pe Kisseleff. Știu că atunci am rugat-o pe învățătoarea fiului meu să îl învoiască de la ore. Am vrut să îl vadă pe Rege.

 Fotografia mea preferată

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Simona Mihăescu: Îți sunt recunoscătoare pentru felul atât de frumos în care ai scris, despre spectacol, pe facebook. M-a impresionat foarte tare. Pentru mine este important când cineva lasă un mesaj. M-am uitat pe blogul tău și am văzut că sunt lucruri de calitate. Consider că un om, care face ceva bun și din suflet, merită tot respectul. Ce motiv aș fi avut să te refuz când am văzut felul în care scrii?

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre cine ți-ar plăcea să scriu pe blogul meu?

Simona Mihăescu: Colegul meu Rareș Florin Stoica. Este foarte talentat și deștept!

Putere
Vulnerabilitate

Nu mă pretind un specialist, dar cred, cu convingere, că Regina Maria este un rol care îi vine mănușă. O personalitate cu care va fi identificată mult timp de acum încolo. În prezent, pe scena Teatrului Mic, Simona Mihăescu primește validarea talentului ei, din partea spectatorilor, după fiecare spectacol. Sala vibrează alături de ea deoarece reușește să redea admirabil atât emoțiile, empatia cât și forța Reginei Maria. Are până și aceeași culoare a ochilor cu Regina. Iar pe scenă, singură fiind, ochi îi sunt un aliat de nădejde. Fie că sunt în lacrimi, fie că aruncă flăcări de indignare, sau sunt transfigurați de bucurie. Și mai cred ceva, acest spectacol a pregătit-o pentru roluri din ce în ce mai complexe.

Lângă mine, în seara spectacolului, 3 adolescente nu-și lua ochii de la Simona. Cei care sunt părinți știu cât este de greu să le stârnești admirația. Dar actrița Simona Mihăescu, în rolul reginei Maria, a atins această performanță.

Mesajul scris de mine pe facebook (care a făcut posibil acest interviu cu Simona Mihăescu):

Am văzut-o pentru prima oară la un eveniment organizat de Moara de hartie. A început să vorbească. În câteva minute electrizase sala. Era așa o liniște încât, între pauzele dintre cuvintele rostite de Simona Mihaescu, puteai simți cum păianjenii își țes pânza.

Degeaba am în casă toate cărțile scrise de Regina Maria. Eu nu am reușit în atâția ani, ce a reușit aseară într-o ora și 15 min actrița Simona Mihăescu. Fiica mea a intrat în sala de spectacol pregatită pentru o seară agreabilă, dar a plecat de acolo schimbată. I-a plăcut tare mult ce s-a petrecut pe scenă, dar i-a plăcut în primul rând actrița. „Cred că e tare greu sa joci de una singură într-o piesă! Și știi ceva, acum chiar înțeleg obsesia asta a ta cu Regina Maria.”

Apropo de frumos! Pe lângă tematica piesei și muzica (Eugen Doga cred că Waltz of Roses) pe care am auzit-o aseară în „Regina Maria -Jurnal de razboi” m-a facut să plec acasă cu altă energie. Acel gen de muzică care pur și simplu îți amesteca gândurile și începi să zâmbești non stop.

Cât de ușor se poate atinge uneori bucuria! Suficient să te pastrezi în granițele binelui, frumosului și adevărului.

Din piesa de aseară:
„Nu vreau un Brătianu prea puternic pentru că eu cred că politica care ține de un singur om sau de o singură familie poate să fie un dezastru total pentru țara” (Regina Maria)

Cărțișor evenimentul organizat de Moara de hârtie

Pe Simona Mihăescu o puteți urmări pe facebook și pe instagram.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

Fotografiile sunt din arhiva personală a Simonei Mihăescu(foto credit: Emilia Nicolae, Steluța Popescu).

Categorii
Cultură Interviuri

În intimitatea perioadei Belle Époque – un interviu cu Georgeta Filitti

Cărțișor – eveniment organizat de Moara de Hărtie la Muzeul Literaturii Române/foto credit: Emilia Nicolae

Sunt la al II-lea interviu cu doamna istoric Georgeta Filitti. În timp ce îmi relata despre perioada Belle Époque în România, o ascultam și o priveam. Are ceva aparte care înobilează fiecare spațiu. Pe fereastră deschisă, undeva spre Valea Prahovei, pătrundea în încăpere o lume pe care eu una o cunoaștem doar din cărți. Este familiarizată cu istoria, arta și literatura, iar aceasta se vede din dibăcia cu care conduce conversația. Politica devine un soi de poveste (ușor de înțeles), temperează prestanța marilor personalități pe care le evocă ( făcându-te să te apropii de ele), dă eleganță și celor mai banale întâmplări, iar femeile frumoase ale epocii capătă personalitate și umor.

Într-o zi frumoasă de vară, d-na Filitti povestește, în stilul-i caracteristic, despre splendoarea unei lumi pe care refuzăm să o uităm. Cât a durat interviul, relatările domniei sale m-au întrodus în intimitatea perioadei Belle Époque. Un timp în care se trăia frumos, în care exista bucuria de a trăi, când lumea avea un rost și conversația era ridicată la nivel de artă.

Emilia Chebac: Știu că vă simțiți atrasă de perioada Belle Époque. De ce?

Georgeta Filliti: Mi s-a pus adesea întrebarea: „Dacă ar fi să vă întoarceți în timp și să trăiți în trecut, ce perioadă ați alege?” Poți să alegi și Florența secolului XVII, sau Franța secolului XVIII, dar aș zice că Belle Époque, în spațiul românesc, este o epocă extraordinară. Nu este numai părerea mea, este a multora. Nicolae Iorga spunea că România a dat atunci cele mai valoroase personalități.

Să-l pomenim pe Spiru Haret o persoană foarte înzestrată, absolvent al unei școli franceze, astronom de meserie, matematician, dar și un inspirat ministru al învățământului. În urma lui, pe lângă sistemul de învățământ pe care l-a preconizat, au rămas 2000 de localuri de școală care au dăinuit până destul de târziu. Le recunoșteai pentru că erau construite ca un soi de torturi. Aveau pe fațadă o succesiune de cărămidă și zid care le particulariza frumos. Contează însă mai puțin exteriorul, important era ce se făcea la interior, unde se studia cu sârg. Pentru noi, cei de astăzi, n-aș spune că numai această formă de învățământ impresionează ci tot ansamblul de lucruri care reușeau să te facă să fii optimist.

În cea mai mare parte este vorba de domnia Regelui Carol I începută sub auspicii extraordinare, un răstimp de construcție, de fapte pozitive și de aceea îndemânare de a folosi calitățile românilor pe care a avut-o principele prusian. Astăzi suntem foarte dispuși să dezaprobăm, toți criticăm de sus până jos. Nu cred că nu e vina noastră pentru că la televizor nu vezi altceva decât cum se înjură unul pe altul. Nici 10% din emisiuni, mă refer la spectrul general, nu pomenesc de realizări, oricare ar fi acelea, o construcție bine făcută, o șosea bine reparată, un elev care dobândește rezultate bune. Numai critică! Toată lumea stă cu ochii pe televizor spre nenorocirea noastră, ca indivizi și spre nenorocirea nației.

Or, în perioada la care mă refer, poate nu mereu cu aceiași celeritate, în Romania se realizează o mulțime de lucruri. Ajunge arbitrul Balcanilor, este țara cu cea mai proeminentă dezvoltare în acest răstimp. Un lucru de luat în seamă și care miră astăzi, noi aveam balanță excedentară. Eram o țară care exporta materii prime și importa materii manufacturate. În ciuda acestui fapt, balanța era excedentară. Asta nu înseamnă că toată lumea trăia foarte bine, era încă destulă săracie.

Emilia Chebac: De ce credeți că românilor le place atât de mult Belle Époque?

Georgeta Filitti: Dincolo de oamenii deștepți ai epocii Spiru Haret, Nicolae Iorga, aveam și oameni politici foarte cultivați. Unul dintre ei, Ionel Brătianu, este socotit a fi făcut România Mare. Era inginer, iar cine-i citește corespondența va vedea că atunci când se ducea la Florența, mergea la Uffizi Pitti și admira comorile de acolo. Eu nu văd astăzi un prim ministru ducându-se într-un mare muzeu al lumii și lăsându-se scăldat de frumusetea operelor de artă din acel loc. Aceasta face diferență, oamenii din perioada Belle Époque erau atât de importanți pentru că erau educați. Educația este esențială, în orice domeniu.

Aveam oameni politici deosebiți, ingineri, profesori, îl aveam pe Toma Ionescu, fratele lui Take Ionescu (avocat și om politic). Un mare chirurg care are o descoperire despre care astăzi nu se mai vorbește. Un anesteziant care a salvat mii de vieți – stovaina. Este o substanță care a permis în acel moment chirurgilor să facă operații foarte complicate. În secolul XVIII, XIX și mai devreme, doctorii se antrenau să facă operații cât mai rapide. Pentru ca pacientul să sufere cât mai puțin, după ce îl legau bine de masă, îi tăiau piciorul în câteva secunde. Nu era ușor. Sunt însă operații care nu pot fi făcute pentru că omul reacționează și atunci riști să tai și ce nu trebuie. Era vorba atunci de operațiile legate de scoaterea pietrelor de la rinichi. Injectat cu stovaină, pacientul stătea liniștit și putea fi operat. Doctorul Toma Ionescu a fost invitat în Statele Unite unde a făcut peste 700 de operații. Acolo ajunge un adevărat erou și a fost teribil de prețuit. A operat și în Franța. Dar când s-a întors în România, un conațional a cerut să i se retragă dreptul de practică.

Dr. Ion Cantacuzino studiază la Paris, se întoarce în țară și întemeiază aici un institut de seruri și vaccinuri care astăzi îi poartă numele. Acest institut este similar cu Institutul Pasteur de la Paris cu care a stabilit o relație foarte serioasă. Institutul Cantacuzino era considerat, în epocă, o instituție de vârf.

Nicolae Iorga nu era numai istoric, nu doar profesor ci și un militant foarte înțelept. Prin Liga Culturală a promovat românismul, a ținut vie ideea unirii tuturor provinciilor istorice românești într-un singur stat. Războiul a favorizat deslușirea acestui deziderat, dar starea de spirit a fost creată de acești oameni și de transilvănenii patrioți care n-au fost puțini (Octavian Goga, părintele Vasile Lucaci, Gheorghe Pop de Băsești, Ion Rațiu). Toți militează pentru unire. Iorga a făcut mai mult prin Liga Culturală, a trimis mii de cărți în spațiul transilvănean. A ajutat la venirea multor ardeleni în Regat. Această țesere de o parte și de alta a Carpaților a creat o stare de spirit național românescă absolut extraordinară. În 1907 intră în Parlament și este foarte vehement. Un subiect predilect pentru el rămâne Basarabia, o problemă veșnic deschisă, veșnic dureroasă pentru mentalul realității românești.

Emilia Chebac: Prin ce se caracterizează moda în perioada Belle Époque?

Georgeta Filitti: Dincolo de personalitățile care o populează, acestă epocă rămâne prin frumusețea ei. De aceea se numește Belle Époque. Nu noi am inventat-o ci este o caracteristică a Europei, în primul rând a Franței. Este pornită sub Imperiu, sub Napoleon al III-lea și sub fermecătoarea lui soție, împărateasa Eugenia. Este vorba, în primul rând, de manifestări publice de mare frumusețe, de mare grație. Îmi pare rău s-o spun, dar acesta este adevărul: moda are o pondere absolut extraordinară. Moda evoluează de la rochia cu crinolină la rochia cu turnură. Tot timpul însă trupul femeii este văzut ca un lujer, ca o floare splendidă, dar această imagine are un preț foarte mare: purtarea corsetului.

Când vorbim de moda perioadei Belle Époque vorbim în primul rând de corset. Româncele se supun și ele de bună voie acestei mode. Încercarea femeilor de a rămâne veșnic slabe, nu era ușoară pentru că în acele vremuri se mânca mult. Când vorbim de Belle Époque ne referim la elită. Țărăncile simple, gospodine, zdravene, femei minunate de altfel, nu purtau corset. Și la oraș era lume săracă, muncind din greu. Purtatea corsetului era apanajul femeilor cu mulți bani care își permiteau să-și comande toalete luxoase. La 1900, nu puteai să-ți faci o rochie cu mai puțin de 8 metri de material, plus accesoriile. Rochiile erau teribil de complicate.

Mai sunt niște piese, în acea perioadă, care nu le deranjează deloc pe femei, dar îi deranjează teribil pe bărbații – pălăriile. Oamenii merg la teatru și nu pot vedea spectacolul din cauza dimensiunii pălăriilor. Au încercat tot felul de garderobe, în care să existe un compartiment pentru pălării. Dar cucoanele nu au vrut să renunțe, din contra le-au vrut cât mai împodobite și cât mai mari. În întreaga Europă s-a încercat reducerea dimensiunilor acestor pălării. S-a introdus chiar și o amendă. Dar cum femeilor li s-a părut foarte cochet să le poarte în continuare, prietenii și soții plăteau amenda, iar ele rămâneau cu pălaria pe cap.

Al III-lea element de suferință, dacă voiai să fii la modă, erau pantofii și botinele. Încălțările trebuiau întotdeauna să fie foarte mici. De aici o vorbă care circula în epocă: „Piciorul mic și ochii mari.” Îți ieșiau ochii din cap de cât de tare te strângeau pantofii.

Emilia Chebac: Să înțeleg că perioada Belle Époque nu a fost scutită de tirania păstrării siluetei?

Georgeta Filitti: Cu trecerea timpului intervin modificări fiziologice în trupul femeii, motiv pentru care nu-și poate păstra dimensiunile, chiar dacă a fost slăbuță în tinerețe. Am văzut la un moment dat un contract de căsătorie în care era prevăzută o condiție: tânăra de 18 ani, care în ziua nunții avea dimensiunile ideale, obligată prin acel contract să-și păstreze aceste dimensiuni toată viața. Dacă își pierdea dimensiunile, își pierdea și dota cu care fusese înzestrată. Or, în timp era foarte greu, mai ales dacă avea și copii.

Existau și atunci metode de slăbire. Una era „la purtător”. Relatarea o dețin de la o rubedenie foarte indepărtată, o baroană Papudof. Există niște fotografii superbe ale ei, în care are o talie nefiresc de subțire. Secretul? Ingerase o tenie (și nu era singura), care trăia în trupul ei și mânca oarecum în locul ei. Probabil că nu te simțeai confortabil cu asemenea lighioană în tine. Când doreai să o scoți, trebuia să stai o vreme, nu știu cât exact, probabil că era la bunăvoința teniei, în fața unui vas cu lapte bătut care atrăgea tenia și o scoteai. Prezența teniei în trup mai avea un avantaj, dacă putem numi asta un avantaj, femeia respectivă era foarte palidă. Atunci nu era la modă bronzarea, motiv pentru care doamnele purtau pălării foarte mari și își înveleau tot mai mult trupul. Evident că nu toate femeile reușeau să fie slabe. Fotografiile de epocă arată că unele erau chiar corpolente.

Cărțișor – eveniment organizat de Moara de Hărtie la Muzeul Literaturii Române/foto credit: Emilia Nicolae

Emilia Chebac: Câteva reguli care astăzi nu mai există?

Georgeta Filitti: Pe lângă aspectul femeii foarte impodobite, foarte luxoase era un cadru general fermecător. Decorarea casei, ceremonialul de masă, ceremonialul de vizită. Protocoalele de primire erau complicate începând de la palatul regal până la omul de clasă mijlocie. Se respectau anumite caracteristici: cum să primești de sărbători, de nuntă, de botez. Cum ții doliu. Ți-a murit soțul? Trei ani te îmbraci în negru, apoi încă un an porți cenușiu. Ce faci în toate momentele cvasi-solemne ale vieții?

Emilia Chebac: Puteți să exemplificați?

Georgeta Filitti: Astăzi este o ofensivă în prezentarea acestui moment al vieții unui cuplu – căsătoria. Sunt oamenii care invită 200-300 de persoane. Preocuparea organizatorilor este absolut năucitoare. Așa a apărut această formă de compensare. Nuntașii aduc un plic cu bani. Ceea ce nu se întâmpla atunci în lumea boierescă, în schimb cadoul era obligatoriu.

Un caz concret. Mie mi s-a părut fermecătoare povestea. Este vorba de nepoata Nababului care se căsătorește cu un funcționar de la Ministerul de Externe. El are studii în Franța, ea franțuzită, drăguță și fermecătoare. Așa cum se obișnuia, mă refer la marea boierime, căsătoria se oficiază la biserica Domnița Bălașa, pe urmă acasă, într-o reședință pe Șoseaua Kisseleff. Se publică în L’Indépendance Roumaine o relatare a acestei căsătorii unde e prezentat traseul nunții plus cadourile primite. Așa se obișnuia atunci.

Exemple de cadouri: O pivniță de 480 de sticle de vin vechi, 48 covoare, vase Gallé, 24-48 așternuturi de pat. De asemenea tânăra perche era înzestrată cu un serviciu de masă de 96 de piese comandate în Anglia. Astăzi din 96 de piese mai sunt vreo 10 la nora acestei mirese care sunt eu însămi. Unele sunt în muzee, unele s-au vândut la talcioc, câteva s-au spart. E notat cadoul și cine l-a oferit. Singura persoană care a oferit bani a fost Nababul: băgați într-un plic de piele bătut cu pietre prețioase. Erau 60 000 de franci (o sumă foarte mare ). Dar cum mireasa era nepoata preferată Nababul și-a făcut socoteala că este mai bine să aleagă ea ce vrea să facă cu banii.

Regina Elisabeta îi trimite un coș cu flori. S-ar putea interpreta că regina era foarte zgârcită. Nu știu, dar pentru familia în cauză, coșul de flori al reginei a însemnat foarte mult. Când, a fost prezentată la Curte, regina Elisabeta stătea pe tron, iar mireasa și soțul ei trebuiau să urce câteva trepte. Mireasa s-a împiedecat și a căzut. A avut o reacție care astăzi poate fi considerată golănească. A început să râdă în hohote. I s-a părut teribil de amuzat. Soțul i-a aruncat niște priviri ucigătoare, dar era prea bine crescut să se manifeste în public. Regina însă s-a ridicat de pe tron și a început și ea să râdă. A fost o reacție minunată care a liniștit-o imediat pe tânara mireasă. S-au îmbrațisat, a făcut o reverență și lucrurile s-au defășurat foarte bine. Dacă regina nu avea prezență de spirit să o ajute în felul acesta, să creeze aceea secundă de egalitate între ea și mireasă, Sanda Filitti s-ar fi simțit compromisă.

Emilia Chebac: O regulă de comportament încălcată?

Georgeta Filitti: Aceeași mireasă, acum căsătorită, își urmează soțul, diplomat la Roma. În timp ce el stătea toată ziua și culegea documente de la Vatican (în afară de funcționar al Ministerului de Externe era și istoric și academician), ea se plimba prin oraș și, spre indignarea tuturor, mânânca covrigi pe stradă. Soțul scandalizat îi reproșează: „Mă compomiți, nu se poate!” Era o regulă foarte strictă pe care ea încălcat-o gândindu-se că acolo nu o cunoaște multă lume, dar în spațiul nostru nu era o notă bună să mănânci pe stradă. Ca fată se numise Sanda Ghica. Bunica ei era sora Nababului, Gh. Gr. Cantacuzino.

Emilia Chebac: Un exemplu de femeie compromisă în epocă?

Georgeta Filitti: O să vă dau un exemplu tot din familia Ghiculeștilor. O doamnă din această familie nu se înțelegea deloc cu soțul. Îl părăsește și se retrage la moșie, fără să mai revină vreodată în București. Aici stă împreună cu avocatul familiai ca soț și soție fără să oficializeze legătura. O poveste banală astăzi ca o zi de toamnă. Dar atunci această femeie a fost exclusă din arborele genealogic al Ghiculeștilor, de aceea mi-a trebuit foarte mult timp până să dau de urma ei.
În urmă cu aproximativ 20 de ani, un preot îmi arată un costum popular spendid al unei femei din familia Ghica. Întreb: Dar care este? Îmi dă câteva repere, dar tot nu mă descurcam. Interesul meu a continuat pentru că părintele mi-a oferit acel costum. La rândul meu l-am oferit mai departe unui muzeu. Când faci o asemenea donație trebuie să spui proveniența lui, pentru că asta îi conferă valoare. Mi-a fost foarte greu să dau de urma acelei femei. Motivul? Când a decis să-și părăsească soțul, pentru familie ea n-a mai existat. Ca pedeapsă, au exclus-o din arborele genealogic. Și familia a mai făcut ceva: a purtat doliu după ea, socotind-o moartă. Menționez că nu a dus deloc o viață scandaloasă. Pe moșia unde s-a retras a trăit până a murit.

Istoria acestui neam devine în viziune doamnei Filitti o poveste… absolut fermecătoare

Emilia Chebac: Cum era privit costumul popular în acea perioadă?

Georgeta Filitti: Atât Regina Elisabeta cât și Regina Maria au fost absolut fascinate de costumul popular românesc. Așa se face că au impus moda, moda cu majuscule. Cum cele două regine veneu la recepții îmbrăcate în costum popular, de la sine se înțelege că și restul femeilor le urmau exemplul.

Dacă intrăm însă puțin în detaliu, observăm că Regina Maria a adăugat multe elemente acestui costum popular românesc pe care îl lega de costumul bizantin: pietre prețioase, beteală care-i împodobesc costumele conferindu-i un aer împărătesc. De aceea costumele Reginei Maria sunt superbe. Se mai păstrează câteva, vreo două sunt în proprietatea doamnei profesor Adina Nanu care are o colecție absolut fascinantă.
Această aplecare a familiai regale spre costumul popular a mai avut o parte bună. A încurajat industria sătească, dând de lucru femeilor. Atunci se lucra numai de mână, cu materiale naturale iar rezultatul era absolut minunat.

Emilia Chebac: Existau instituții de binefacere?

Georgeta Filitti: Tot în La Belle Époque pe care o discutăm funcționa așa ceva. Astăzi este ceva greu de înțeles, ne uităm la ea ca la ceva exotic. Este vorba de instituțiile de binefacere. Ca să realizăm dimensiunea fenomenului, numai Regina Elisabeta patrona 40 de asemenea forme de susținere socială. Le susținea material din banii proprii, ceea ce îi obliga și pe ceilalți să facă donații.
• A fost foarte impresionată de numărul imens, comparativ cu alte țări, de orbi din țara noastră și atunci a creat Vatra Luminoasă. A salvat 7000 de orbi din spațiul românesc pe care i-a adunat într-un loc, a creat aleliere și a adus profesori de Braille (la 1900 era ceva extraordinar).
• Tuberculoza făcea ravagii în acea perioadă. Pentru bolnavii tebeciști înființează o mulțime de spitale, mai ales pentru copii. Tratamentul care din păcate nu era porivit, dar nu se știa la vremea aceea, era să te expui cât mai mult la soare. Așa apar preventoriile, la Mare, la Carmen Sylva, Bellona. Între timp s-a dovedit că pentru astfel de bolnavi muntele era mai potrivit decât Marea.

Emilia Chebac: Cum a gestionat Regele Carol I năravurile de atunci ale românilor?

Georgeta Filitti: Aș spune că noi ca popor suntem foarte aplecați spre dispute, iar în sfera politică suntem neîntrecuți. Regele Carol I a înțeles această pornire a românilor de a dezbate, de a discuta. A realizat că se vorbește steril și nu se finalizează mare lucru. Pentru a stopa pălăvrăgeala a impus, pe nesimțite, câteva reguli:
• Deoarece miniștrii convocați la o ședință veneau și cu o oră întârziere, le-a oferit fiecăruia câte un ceas. Le-a bătut indirect obrazul.
• Când ajungeau în fața lui, după obiceiul românesc, veneau cu hatâruri. Ca să nu se întindă prea mult la vorbă (pentru că ori turnau pe câte unul, ori cereau câte un favor pentru un fin, pentru un nepot) regele îi primea pe toți în picioare. Regele stând în picioare, nu îndrăzneau să se lungească prea mult la discuții.
• Ca să păstreze distanța, Regele Carol I întindea numai două degete celui cu care vorbea.

Emilia Chebac: O femeie apreciată de Regele Carol I?

Georgeta Filitti: Una din femeile primite de Rege a fost Maria Cuțarida, prima femeie medic român, doctor în medicină la Montpellier. A condus Societatea Materna de binefacere care s-a ocupat de copii abandonați. A avut solicitări din partea sultanului și a împăratul Japoniei. I-a refuzat pe amândoi. Sultanul i-a solicitat că fie medic pentru femeile din harem, iar Împăratul Japoniei medic al femeilor din familia regală. Și la mulsumani și la japonezi era o restricție foarte severă. Bărbații nu puteau consulta femei. Cum Maria Cuțarida avea studii și de obstetrică-ginecologie era foarte dorită în aceste medii. I-a refuzat pe amândoi. Nu era o femeie foarte frumoasă și atunci s-a refugiat în această meserie, pe care a practicat-o cu tot sârgul. Se pare că și urâțenia servește uneori la ceva.

Belle Époque a fost o epocă de efervescență culturală și politică, când bunul simț era o rutină, iar educația devenise un stil de viață. Oamenii vremii au înțeles atunci că educația solidă te face un om puternic. Aceasta ar fi explicația pentru evoluția marilor personalități ale Romaniei de atunci. A fost o perioadă de bun gust, cuviință și rafinament. Modul în care ne raportam astăzi la Belle Époque arată că pentru unii dintre noi ea nu se va demoda niciodată.

Îmi doream ca relatarea doamnei Filitti să nu se termine niciodată. Merg, cât de des pot, să o ascult în locurile unde este invitată să vorbească. Am observat că la conferințele domniei sale nu se aplaudă în timpul discursului. Oamenii nu îndrăznesc să-l întrerupă. Ne ține sub vraja lui, iar noi ne lăsăm conduși acolo unde vrea să ne ducă. Și se mai întâmplă ceva la conferințele dnei Filitti… se râde, chiar mult, aș zice. Are o abilitate aparte să transforme subiecte serioase, rigide în povești captivante. Ca și cum sala nu ar fi suficient de prinsă în mrejele poveștii, își mai condimentează discursul cu întâmplări adevărate care stărnesc hohote de râs. Istoria acestui neam devine în viziune doamnei Filitti o poveste… absolut fermecătoare.

Sunt la al II-lea interviu, pe acest blog, cu doamna istoric Georgeta Filitti. Mi-aș dori ca acestă colaborare să continue, cât mai mult timp. Atâta bogăție de personalitate nu ai cum să o redai doar într-un singur interviu!

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului și pe contul meu de instagram.

Emilia Nicolae, mulțumesc pentru fotografii!

Sub vraja doamnei istoric Georgeta Filliti
Categorii
Diverse Interviuri

Octav Drăgan: România necosmetizată

Pe Octav Drăgan îl urmăream de ceva timp pe contul lui de facebook. Este cunoscut pentru imaginile cu fulgere și instantaneul făcut în Gara de Nord, copilul care își sărută tatăl. Fotografiile cu care am rezonat și care m-au ghidat spre acest interviu au fost cele de la funerariile Regelui Mihai. Deși imortalizate de mulți fotografi, imaginiile captate de el au fost printre cele mai reușite. Atunci când am scris articolul pe blog despre Regele Mihai, fotografiile lui au fost prima opțiune. Dar nu le-am folosit…

Fotografia mea preferată

Emilia Chebac: Când ai realizat că nu poți trăi fără fotografie?

Octav Drăgan: În 2015 am decis că vreau să mă dedic 100% fotografiei. De atunci, nu mai am alt job, trăiesc doar din fotografii.

Emilia Chebac: Cum influențează personalitatea fotografului imaginea rezultată?

Octav Drăgan: Personalitatea ține de suflet. Nu poți face fotografie fără suflet. Cum să apari cu ceva, când tu nu ai nimic de spus ca individ? Imaginea poate fi foarte bine realizată tehnic, dar e moartă, fără mesaj. Mi-a spus cineva „tu și când fotografiezi străzi goale, ele vorbesc” . La mine se nasc povești chiar și în locuri unde nu apar oameni. Simt povestea unui loc.

Nu e reclamă…

Emilia Chebac: Ce preferi să fotografiezi?

Octav Drăgan: Instantanee. Fotografie de stradă și peisaj urban. Îmi doresc tare mult să fac o fotografie cu o mare de blocuri și o singură fereastră luminată. N-am găsit așa ceva până acum.

Emilia Chebac: O locație preferată?

Octav Drăgan: Peisajul rural îmi place foarte mult. Satele rupte de realitate.

Când tensiunea atinge niveluri îngrijorătoare…

Emilia Chebac: Un motto după care te ghidezi?

Octav Drăgan: Nu am.

Emilia Chebac: Ce te-a făcut să accepți acest interviu?

Octav Drăgan: Ai scris despre mine, fără să mă cunoști, într-un articol pe blogul tău. Ar fi fost drăguț dacă aș fi știut atunci.

Emilia Chebac: Fotografi pe care îi admiri?

Octav Drăgan:
Lucian Baraitaru are pagina de facebook – Dincolo de Fațade. Ne-am cunoscut pe stradă în „exercițiul funcțiunii”.
Cornel Pufan

Perfecțiune

Emilia Chebac: Studio sau aer liber?

Octav Drăgan: Nu am încercat în studio, dar nu aș spune nu dacă apare un proiect interesant.

Emilia Chebac: Fotografiezi la nunți?
Octav Drăgan: Da.

Ateneul Român… iarna

Emilia Chebac: Există locații în Romania (hoteluri) unde am văzut fotografii total neinspirate. Ce părere ai de asta?

Octav Drăgan: Și mie mi-ar plăcea să nu mai regăsesc peste tot aceleași imagini cu Bucureștiul interbelic. Sunt locuri frumoase peste tot în țara asta. Ce rost are să vezi în Craiova fotografii din București? Trebuie să promovăm zona în care ne aflăm. Vine cineva din Madrid, se cazează la un hotel din Alba Iulia, și pereții sunt plini cu imagini din Paris. Oameni care fac asta produc un deserviciu țării, zonei dar și afacerii lor.

Emilia Chebac: Mai ai timp de un alt hobby?

Octav Drăgan: Nu.

Celebrele Fulgere

Emilia Chebac: De ce fotografiile cu fugere au avut atât de mult succes?

Octav Drăgan: Pentru că este ceva inedit. E un recital al naturii. Îmi place să fotografiez cerul, fenomenele naturii și apusurile. Am un singur răsărit. Nu sunt o persoană matinală și orientarea geografică a locației unde stau îmi permite să fotografiez doar apusuri.

Ghicește cineva?

Emilia Chebac: Ce recomanzi unei persoane care vrea să se apuce de fotografie?

Octav Drăgan:
Să înceapă cu un aparat modest și încă 2 obiective. Nu cu telefonul. Este mai ușor, dar nu încurajez asta. Nu știu cum poți surprinde emoția cu telefonul, în afară de peisaj. E complicat să faci instantanee cu telefonul.
Să învețe funcțiile. Pentru asta să trebuie să fotografieze zilnic, măcar 1 oră/zi, tot ce vede. Apoi dacă simte că fotografia este povestea lui, poate trece la un aparat mai performant. Trebuie să persevereze. Ce poate face un aparat ieftin poate face și un aparat scump. Degeaba ai un aparat bun, dacă nu știi să lucrezi cu el. Va fi un aparat bun care va face fotografii proaste.
• Când a ajuns să stăpânească tehnic aparatul să fie original, să nu copieze pe alții. Instantaneele sunt mai greu de copiat, locațiile pot fi reproduse cu ușurință. De multe ori mi s-a întamplat, să mi se arate o fotografie de cineva și să mi se spună ca este a mea. Era doar copiata. De aceea nu mă uit la alți fotografi, tocmai pentru nu a ajunge să cad în păcatul asta. Pentru că este un păcat.

Emilia Chebac: Dacă îmi place o fotografie de a ta și îmi inspiră o poveste îți dai acordul să scriu un articol?

Octav Drăgan: Da.

Emilia Chebac: Ce actor din România ți-ar plăcea să fotografiezi?

Octav Drăgan: Victor Rebengiuc

Emilia Chebac: Internațional?

Octav Drăgan: Anthony Hopkins

Tatăl și fiul din Gara de Nord

Emilia Chebac: Fotografia care a stârnit cele mai multe emoții?

Octav Drăgan: Tatăl și fiul din Gara de Nord

Social media înseamnă mult mai mult decât ce se vede. De când scriu pe blog, am înțeles că în spatele fiecărui om este o poveste. Îmi place să cred că nu întâlnesc persoana care primește mii de like-uri. Prefer să cunosc omul care stârnește emoții, care îmi deconspiră, departe de lumina expunerii, procesul prin care ia nașterea totul. Fotografiile lui Octav au un parcurs curios. Categorii diverse de oameni au intuit mesajul și valoarea fotografiilor lui. Au reușit să intre în poveste. Cunoscători sau nu, toți au ceva în comun cu el: o legătură emoțională. Fotografia „Tatal și fiul” este dovada.

Pentru mine va rămâne întotdeauna fotograful care, la funerariile Regelui Mihai, a surprins momentul când îngerii au coborât printre oameni. Fotografiile lui au reușit să redea această conexiune. Cei care au participat atunci, în 16.12. 2017, știu că așa a fost. Chiar dacă amintirile se vor estompa în timp, fotografiile lui Octav vor dăinui. Privindu-le ne vom aminti acele clipe solemne în care oameni cu lacrimi în ochi își luau rămas-bun aici pe Pământ de la Regele lor. Asta în timp ce îngerii deschideau larg ușile pentru sosirea M.S. Regele Mihai I într-o lume mai bună!

Îl puteți urmări aici și aici.

Fotografiile folosite pentru acest articol îi aparțin lui Octav Drăgan.

Rămas bun, Majestate!
Momentul în care îngerii au coborât printre oameni
Una din pasiunile Regelui Mihai era… fotografia
Sursă: Octav Drăgan, chiar dacă ați văzut-o peste tot
România necosmetizată 1
România necosmetizată 2
Cu mâna pe inimă, ce clădire îți place mai mult?
Categorii
Cultură Interviuri

Roxana Lupu: „Munceam pentru visurile altor oameni, iar pe ale mele le lăsam la ușă”

Nu era fardată, avea părul strâns într-un coc simplu care îi punea admirabil în valoare linia gâtului, iar ochii verzi atrăgeau atenția mai mult decât și-ar fi imaginat. Purta o vestimentație lejeră și o poșeta care mi-a făcut inima să suspine (nu brandul, ci cartea și revista tezaurizate acolo). Așa arăta Roxana Lupu în ziua în care ne-am cunoscut. Cum am reușit să-i iau acest interviu? Am primit un mesaj de la ea pe instagram. Mă felicita pentru blog.

Este actriță și deși este implicată în mai multe proiecte, este cunoscută mai ales pentru rolurile regale. După ce și-a finalizat studiile în România (licență, master, doctorat la UNATC), Roxana a ales să plece la Londra, unde a experimentat mai multe joburi până să ajungă să facă doar actorie. Cum a izbutit să joace rolul Reginei Elisabetei a II-a într-un documentar BBC? A câștigat audiția pentru Inside Buckingham Palace alegând un discurs de Crăciun al Reginei, dar nu unul oarecare ci unul de impact care comemora eroii celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru că documentarul s-a bucurat de succes a continuat cu Inside Windsor Palace.

Regina Elisabeta a II-a
Regina Elisabeta a II-a

În timp ce juca rolul Reginei Marii Britanii, i-a spus actriței care o interpreta pe Prințesa Margaret „tu ai partea cea mai amuzantă!”. Și la ceva timp, a ajuns să fie distribuită în serialul Private Life în rolul… Prințesei Margaret. O provocare interesantă având în vedere că Regina Elisabeta a II-a și Prințesa Margaret sunt personalități total opuse.

„A părăsit” Curtea Marii Britanii mutându-se în Rusia țaristă, unde a dat viață Tatianei Romanov, fiica țarului Nicolae al II-lea, în proiectul Royal Murder Mysteries.

Tatiana Romanov

La Londra a jucat și teatru pe West End la Trafalgar Studios. BU21 este povestea unor supraviețuitori ai unui atac terorist.

În prezent, în România lucrează la un film artistic (coproducție) în rolul principal.

Emilia Chebac: De mică ai vrut să fii actriță?

Roxana Lupu: Nu. De mică mi-am dorit să cânt și să dansez. Îmi plăceau foarte mult musichall-urile.

Emilia Chebac: Un proiect preferat?

Roxana Lupu: Îmi este greu să aleg. Dacă nu le iubești, nu ai cum să lucrezi la ele. Fiecare rol e unic. E drept că unele presupun mai multă muncă și introspecție. Sunt recunoscătoare pentru fiecare rol pe care l-am avut.

Emilia Chebac: Cum vezi tu actoria?

Roxana Lupu: Refuz să mă las definită de rolurile mele și meseria asta. Am terminat cu faza când idealizam actoria. Când făceam asta aveam parte de tristețe și nemulțumire. Nu poți să-ți faci un idol dintr-o meserie, dintr-o carieră și nici din oameni. Noi ca oameni suntem mult mai complecși.

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă de la filmări?

Roxana Lupu: Când am filmat Private Life, proiectul cu Prințesa Margaret. Eu nu am studiat pianul. A trebuit să joc într-o scenă în care Prințesa Margaret cânta la pian. Regizorul dădea indicații. Cântam sinistru, iar el spunea: „și acum îți imaginezi că plutești pe aripile muzicii.” Publicului din scena respectivă la fel: „și acum când o ascultați sunteți emoționați până la lacrimi.” Toată echipa a murit de râs când am filmat scenă. Trebuia să transform ceva sinistru în ceva sublim, iar sunetele pe care le scotea pianul nu mă ajutau deloc.

Emilia Chebac: Lucrezi cu un agent?

Roxana Lupu: Da. Am avut 4 agenți în Anglia, dar am decis să merg cu cineva din Germania de un an.

Emilia Chebac: Actori preferați?

Roxana Lupu: Marlon Brando îl admir pentru modul cum a reușit să transpună credința pe care o avea vis-a-vis de actorie, roluri și teatru. Așa ceva nu mai întâlnești în ziua de astăzi. A avut nebunia în sensul bun să refuze un Oscar. Susținea că este o tâmpenie să faci concursuri pentru a vedea ce actor este mai bun.

Stella Adler – I-am citit cartea și-i urmăresc cursurile de actorie pe internet. Era o femeie care nu venera meseria asta. În ziua de astăzi venerăm statutul de actor pe care îl asociem cu faima și vedetismul. Stella credea în muncă, atât!

Emilia Chebac: Cu ce regizor ți-ar plăcea să fimezi?

Roxana Lupu: Quentin Tarantino și Woody Allen. Actrițele care lucrează cu ei au dat la o parte faima, frumusețea și carisma. Se implică și muncesc din greu în aceste proiecte.

Emilia Chebac: Un motto?

Roxana Lupu: „Îmbunătățirea continuă este mai bună decât perfecțiunea amânată” Mark Twain

Emilia Chebac: Cât de important este să nu renunți la visuri?

Roxana Lupu: Terminasem UNATC-ul în Romania. Licență, masterat și un doctorat în pedagogie tearală: „Triada: persoană, personaj și public”. Cu toatea astea, când am ajuns în Londra, am lucrat în alte domenii. Dar dacă nu ai o pasiune în viață și te gândești numai la bani, ajungi să trăiești degeaba. Câștigam, aveam confort, dar simțeam că îmi pierd sufletul. Era oribil. Munceam pentru visurile altor oameni, iar pe ale mele le lăsam la ușă.

Iubește cărțile…

Emilia Chebac: Mai timp de alte pasiuni?

Roxana Lupu: Eu nu ființez unifuncțional. Când lucrez la un film sau o piesă de teatru am nevoie de ocupații secundare. Alerg, merg cu bicicleta, cu rolele. Îmi place să citesc:
• cărți de dezvoltare personală – Jordan Peterson un clinician psiholog de la Universitatea din Toronto este eroul meu în ultima vreme. Recomand o carte: 12 reguli de viață
• cărți de teatru: Nașterea actorului – Liviu Lucaci
• acum citesc Jurnalul Fericirii – Nicolae Steinhardt

Emilia Chebac: Știi despre pușcăriile comuniste?

Roxana Lupu: Da. M-a fascinat fenomenul din perioada respectivă. Am început să citesc Petre Țuțea și am aflat despre fenomenul Pitești și ce a însemnat reeducarea. Este bine să cunoaștem despre regimurile totalitare și să nu mai repetăm greșelile. Fie că suntem aici sau în străinătate, sâmburii totalitarismului sunt în orice timp și în orice loc.

Emilia Chebac: Ce rol ocupă Dumnezeu în viața ta?

Roxana Lupu: Tot ce am realizat a fost cu ajutorul Lui. Chiar dacă nu ajung prea des la biserică, îi simt permanent prezența și nu pot trăi în lipsa Lui. Am modele ca: Petre Țuțea, Constantin Noica, Nae Ionescu, Nicolae Steinhard, oameni care aveau o credință în Dumnezeu asumată și documentată.

Emilia Chebac: Ce reprezintă pentru tine România?

Roxana Lupu: Acasă. Oriunde m-aș duce, orice aș face, cu oricine aș interacționa aici e sufletul meu, aici mă încarc. Nu aș fi putut face nimic în străinătate dacă nu aș fi avut experiențele de aici.

Emilia Chebac: Colegi pe care îi admiri?

Roxana Lupu: Vlad Vîlciu lucrează mult teatru. Este un om tare fain, deschis cu dorință de a cunoaște, fără prejudecăți și un partener de scenă foarte bun.

Șerban Pavlu este om de cultură care nu-și idolatrizează meseria. Muncește din greu își face treaba 100%, dar are timp și de familie și copii. Îl iubesc din tot sufletul. Nu am lucrat foarte mult, dar asta nu m-a împiedicat să am niște discuții foarte interesante cu el.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre cine ți-ar plăce să citești pe blogul meu?

Roxana Lupu: Șerban Pavlu

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Roxana Lupu: În viață e bine să te întâlnești cu cât mai mulți oameni, din medii cât mai diverse și să nu te gândești constant la ce câștigi. Din ce am citit pe blogul tău și ce am văzut pe pagina de instagram mi s-a părut că ai niște ocupații foarte interesante legate de cultură. E un domeniu care mă interesează. Nu sunt axată pe comercial, iar genul de proiecte ca cele pe care le ai tu au nevoie să fie susținute.

Emilia Chebac: Cum se înțeleg 2 parteneri care activează în același domeniu?

Roxana Lupu: Cred că este mai ușor, pentru că te poate înțelege mai repede. În meseria asta ai proiecte și grade de ocupare diferite. Cel care este mai liber îl susține moral pe celălalt. Încercăm să nu aducem acasă proiectul și să dormim cu el. Ne detașăm pe cât se poate.

Emilia Chebac: Un proiect comun?

Roxana Lupu: Arts Now este un centru europen de arte creative, cu workshopuri/ateliere în Londra și București. Este fondat de mine și soțul meu, Nicholas Lupu muzician, actor și trainer. Mottoul nostru este „Îmbunătățirea continua este mai bună decat perfecțiunea amânată” – Mark Twain. Workshopurile sunt dedicate mediului corporate, oamenilor obișnuiți, elevilor și studenților. În general ne axăm pe life coaching si dezvoltare personală, dar avem și cursuri de actorie și muzică. În Londra lucram cu Learning Performance, am ținut workshopuri pentru Rotary Londra, Capgemini, Nespresso. (care s-au bucurat de mult succes)

Din nou… Regina Elisabeta a II-a

Emilia Chebac: Fiind actriță, mesajul tău ajunge automat la mai mulți oameni. Cum crezi că te responsabilizează asta?

Roxana Lupu: Când ești cunoscut și transmiți anumite mesaje ai o mare responsabilitate. Să folosești ce ți s-a oferit. Nu ți s-a dat ca să te bucuri doar tu de glorie și atât. Ți s-a dat să transferi mai departe. Ai învățat lucruri, ai trăit niște experiențe, nu este normal să le ții doar pentru tine. Fluxul asta de energie trebuie să circule. Informația este putere. Este important ca tot mai mulți oamenii să înțeleagă acest lucru. Eu așa văd normalitatea în lumea mea.

Emilia Chebac: O personalitate care te-a marcat?

Pentru acest rol Michael Attenborough a vrut să o cunoască…

Roxana Lupu: Michael Attenborough. A venit să vadă BU21, piesa pe care o jucam la un teatru independent. Abordarea rolului meu era diferită comparativ cu cea a colegilor britanici. Personajul era imobilizat într-un scaun cu rotile. Piesa avea și un umor negru, pe care eu nu prea îl puteam exprima și eram frustrată din acest motiv. Toată presa vorbea de colegii mei, îi lăuda. La finalul proiectului, producătoarea a venit la mine și mi-a prezentat pe cineva :
– El este Michael Attenborough.
– Am venit să te felicit personal, este extraordinar ce ai făcut, ești una din cele mai bune actrițe pe care am văzut-o în ultima vreme, ai o putere extraordinară să captezi audiența și o naturalețe aparte. (Iar eu nici măcar nu știam cine era, mi-a mărturisit Roxana.)
– Multumesc, dar toată lumea mă întreba dacă sunt actriță?
– Ce știu ei !?
Omul asta atât de simplu, prietenos și inteligent a reușit să-mi dea în 5 minute încredere cât pentru toată viața. A venit special la mine să mă felicite, or asta nu fac britanicii decât dacă le place cu adevărat ceva. Am rămas prieteni, mi-a dat recomandări, îmi răspunde imediat când îl caut. Sunt flatată de atenția lui.

Cu Roxana am colaborat extrem de ușor. Când am ajuns la întâlnirea cu ea nu eram în cea mai bună formă, dar la plecare situația era complet diferită. Începea să se întunece. Am decis să fac o plimbare. Bucureștiul parcă era altul. Nu mai simțeam tensiunea aceia care atinge niveluri amețitoare în timpul zilei. Poate chiar în momentul acela, când luminile începeau să se aprindă la ferestre, cineva a hotărât că nu mai vrea să muncească pentru visul altor oameni. Cineva despre care o să aflăm peste ceva ani! Ajunsă acasă, înainte de culcare am recitit câteva pagini din cartea lui Seth Godin „Și tu poți să zbori”.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Categorii
Viața mea

Lost Splendour – readuce frânturi ale unei splendori pierdute

Urmăresc de aproximativ 2 ani o pagină de instagram. Lost Splendour readuce frânturi ale unei splendori pierdute, prin imagini ce deschid o ușă către o lume pe care o credeam uitată. Multe fotografii cu Romanovii, multă istorie, multe palate, mult rafinament și mult prea mult… frumos. Câteva postări cu Regina Maria m-au pus totuși pe gânduri. Cine este în spatele contului? O fi din România? Nu, nu cred! Regina Maria fiind descendenta Romanovilor, nepoata țarului Alexandru al II-lea este normal să apară pe acest cont. Imaginile cu Regele Mihai mi-au stârnit și mai mult interesul. Iarăși întrebarea: o fi din România? Și într-o zi m-am trezit cu peste 20 de likuri la contul meu de instagram de la… Lost Splendour. Am un cont mic, rătăcit într-o galaxie de conturi mega-urmărite. Atunci am știut că este din… Romania. I-am trimis un mesaj, ne-am văzut și iată rezultatul.

Cum m-a descoperit? Bianca Dimian a citit articolul meu publicat despre Ioana și început să-mi urmărească blogul.

Ne-am întâlnit la Infinitea. În decorul ceainăriei manierele și timbrul din vocea Biancăi m-au transpus într-un timp în care eleganța era normalitate, conversția era ridicată la nivel de artă, un timp când existau repere morale și oameni care te făceau să plângi de frumos. Purta o rochie neagră cu buline albe, lungă până în pământ. Vântul adia ușor, iar rochia se străduia din răsputeri să-mi atragă atenția. Adăugați apoi niște cercei cu perle și un inel vintage cu piatră turcoaz. Modelul aducea izbitor de mult cu inelul de logodnă al prințesei Diana (achiziționat dintr-un anticariat românesc). Tot ansamblul era rafinat cu o pereche satinată de balerini negri și o poșetă de aceiași culoare, de unde la final scos o carte, un dar pentru mine.

Pe o scară de la 1 la 10, Bianca primește 10+ pentru povestea rochiei cu care a venit îmbrăcată. Era în Japonia, cu o bursă, atunci când s-a anunțat decesul Regelui Mihai. Pentru ea a fost o experiență traumatizantă. „ Și când a murit Regina Ana eu eram în Hong Kong. Am avut o baftă!” Din momentul în care a aflat și până în ziua funerariilor a plâns în fiecare noapte. Suferea enorm pentru că nu avea cu cine să împărtășească această pierdere. Nu era cu nimeni din România. Avea însă o bună prietenă chinezoaică care a scos-o la o sesiune de shopping. A cedat fără chef la insistențele ei. Micuța chinezoiacă sub influența unui film cu Monica Belucii, pe care Bianca o adoră, i-a aratat o rochie pe care scria… „Made in Romania.” „ Rochia a sărit pur și simplu pe mine. Era o părticică de acasă, iar eu eram disperată să mă agăț de ceva. Ne-am cumpărat amândouă acea rochie.”

Ermitaj (interior)

Emilia Chebac: Povestea din spatele paginii de instagram?

Bianca Dimian: Contul a fost mai mult terapeutic. Cum Cioran gândea terapeutic la fel am pornit eu acest cont. Eram în anul II de facultate într-un mediu în care nu mă regăseam. Colegii mei erau preocupați de manga și anime. Exista și prototipul care stătea numai cu nasul în cărți, ceea ce nu este neaparat un lucru rău, dar cu care nu rezonam, nu aveam aceleași idei, aceleași interese. Am simțit nevoia să-mi creez un spațiu al meu, unde să întâlnesc persoane cu aceleași preocupări. Nu mă așteptam la așa succes. Contul meu a depășit 2 ani și are urmăritori fideli. Deși am postări diverse, oamenii mă cunosc pentru fotografiile cu Romanovii.

Emilia Chebac: Ce studii ai?

Bianca Dimian: Limbi străine: engleză – japoneză. Nici o legătură cu contul.

Emilia Chebac: Ce oameni ai cunoscut prin acest cont?

Bianca Dimian: Am avut conversații cu prinți, prințese, conți, contese, oameni din domeniul culturii, istorici și designeri de bijuterii. Toți sunt oameni din afara României. Ai noștri nu m-au contactat niciodată. În cazul nobilimii bijuteriile au stârnit cele mai numeroase reacții. A fost cazul Taniei de Bourbon nepoata pe linie maternă a Reginei Ana. Prințul Dimitri al Iugoslaviei designer de bijuterii a ajuns la mine printr-o piesă care a aparținut familiei. Cred că este subapreciat mediul online. Poți cunoaște oameni minunați. Eu nu îi privesc ca pe niște urmăritori ci ca pe o comunitate. E un loc unde ne strângem și vorbim despre pasiunile comune. Este un hobby, dar prin tot ce fac îmi doresc să contribui la binele societății. Consider că este mare nevoie de așa ceva. Mi-am dorit să îi informez pe străini mai mult despre noi. În afară avem o imagine mai puțin romantică. La început am vrut, ca persoana din spatele contului, să fie un mister. România am promovat-o prin imagini cu Regina Maria, Regele Mihai și Castelul Peleș. Mesajele primite m-au bucurat tare mult. Prin ele aveam acces la o lume în care mă regăseam.

Emilia Chebac: De unde te inspiri?

Bianca Dimian: Inspirația îmi vine în mare parte din cinematografie, albume de artă și fotografii cu bijuterii. Partea estetică deține un rol important în postările mele. Din filme aleg costume și decoruri reușite. Am și o miniserie „Visually attractive movies” („Filme atractive vizual”), prin care încerc să recomand urmăritorilor mei filme istorice care excelează la capitolul costume, decoruri, bijuterii etc. Mă inspiră și evenimentele istorice aniversate în ziua postarii, nașteri/decese ale unor personaje importante sau față de care am un interes aparte (mulți ani de zile am avut o obsesie pentru împarateasa Sisi și îi dedicam multe). Majoritatea postarilor de acest gen, inspirate de evenimente ale zilei respective, rămân totuși cele cu familia regală a României (aniversarea monarhiei, regatului, construirea Peleșului, abdicarea Regelui, moartea Reginei Maria etc.- „favoriții” sunt Regina Maria și Regele Mihai ). Îmi doresc prin postarile mele pe Lost Spendour să readuc frânturi ale unei spendori pierdute.

Emilia Chebac: Ce reprezintă pentru tine Regele Mihai?

Bianca Dimian: Îl iubesc pe Regele Mihai. Înglobează toate valorile la care țin: onoare, demnitate, sacrificiu și iubire față de țară. A fost un om care a suferit mult, dar care a știut cum să sufere. De fiecare dată când se muta cu familia, primul lucru pe care îl făceau era să asculte muzica lui George Enescu: Poema Română ca o binecuvântare muzicală casei. Abia apoi despachetau. E și piesa mea preferata. Se termină grandios. Punctez asta pentru a înțelege cu adevarat ce înseamnă să iubeștu un loc. De suferința Regelui se leagă și suferința unei țări. Este sfârșitul unei lumi. A fost înlăturat, iar noi am intrat atunci într-un tărâm al întunericului și terorii.

Am vizitat Memorialul de la Sighet. În camera Monarhie versus Comunism există o imagine în mărime naturala cu Regele Mihai și un steag. Când am intrat am izbucnit în lacrimi. Am realizat că atunci s-a rupt totul. Să ne imaginăm unde ar fi fost astăzi Romania fără comunism!

Emilia Chebac: Oameni pe care îi admiri?

Bianca Dimian: Regele Mihai (am început să râd, mi-a amintit de Ioana. La ea totul se învârtea în jurul Reginei Maria. La Bianca Regina Maria a fost înlocuită… cu Regele Mihai. În rest aceiași sclipire în ochi, aceiași admirație, același patos când când îi evoca personalitatea.) În an electoral se vedea preferința colegilor mei pentru Regele Mihai. Spuneau „Eu l-aș vota pe rege, așa nu am pe cine”. Se pare că nu aveau cum să fie imuni la ceea ce transmitea. Majestatea Sa transcede politicul. Regele Mihai a fost și va rămâne mai mult decât va fi vreodată un președinte. Nici un șef de stat, indiferent cât ar fi făcut pentru Romania, nu m-ar fi făcut să sufăr atât de tare.

Dintre personalitățile contemporane o admir pe Oana Pellea. Pentru că acolo în Japonia, singură fiind, urmărind imagini de la funeraliile Regelui Mihai am văzut un prim plan cu ea plângând în hohote. A fost ca un fel de consolare. Brusc nu m-am mai simțit singură. Cineva suferea la fel de mult ca și mine. Vreau să ajung să îi mulțumesc! Să afle cât de mult m-a ajutat!

 

Sankt Petersburg

Emilia Chebac: Un loc din București care îl iubești?

Bianca Dimian: Opera Națională. Merg foarte des. Unii ar spune că sunt complet nebună. Uneori merg și singură. Am bifat cam toate locurile din sală cu excepția celor 2 loje oficiale. Acolo nu am fost… încă.

Emilia Chebac: Un motto după care funcționezi acum?

Bianca Dimian: Mă ghidez după ideea că: poți face orice dacă vrei și crezi în tine.

Emilia Chebac: Ce gen de cărți preferi?

Bianca Dimian: Anul trecut, tata mi-a făcut observație că citesc numai cărți istorice. De atunci le alternez cu beletristică și filozofie. Îmi plac foarte mult Dostoievski și Cioran. Dostoievski are o religie pentru suferință. Fără închisoarea din Siberia nu ar fi creat așa capodopere și nici nu ar fi existat personajele lui unice.

TsarskoeSelo

Emilia Chebac: Îți plac muzeele?

Bianca Dimian: Aș dormi într-un muzeu. Îmi plac muzeele de artă. Le prefer pe cele din afară. Emitajul este preferatul meu. Am urmat un curs de istoria artei și am învățat să apreciez și arta contemporană.

Emilia Chebac: Ce perioadă preferi din istorie?

Bianca Dimian: Asta variază în funcție de starea și evoluția mea. În antichitate, zona Orientului Mijlociu avea un oarecare exotism. Dacă ar fi să fiu puțin mai rațională perioada victoriană (1837-1901) și perioada edwardiana ( 1901-1910). Aș alege Rusia, Anglia Reginei Victoria mi se pare prea rigida. Belle Époque (1871-1914) la Paris și București.

Elisabeta Feodorovna

Emilia Chebac: Personalități din Rusia țaristă care te-au fascinat?

Bianca Dimian: Marea ducesă Elisabeta Feodorovna, sora ultimei țarine Alexandra. Am descoperit-o prin memoriile Reginei Maria care o descria superb. Țarul Nicolae al II-lea m-a fascinat prin cât de multe greșeli politice a putut face. Era un om slab care nu avea puterea de a refuza.

(Bianca are un punct comun cu ducesă Elisabeta Feodorovna. Nu este fotogenică. Se spunea despre ducesă Elisabeta Feodorovna că nici o fotografie sau tablou nu i-au putut reda frumusețea. Când am primit de la Bianca fotografiile pentru acest articol, am realizat că imaginile nu au putut capta nimic din spatele chipului ei: educația, cultură, estetica din gânduri și estetica din gesturi. Mi-ar plăcea să dau această provocare unui fotograf.)

Emilia Chebac: Colecționezi ceva?

Bianca Dimian: Toată lumea îmi dă cadou bijuterii și cărți despre regalitate. Îmi plac bijuteriile cu perle, mai ales cerceii. Colecționez albume de artă. Am un album cu bijuteriile Romanovilor. E superb. Cartea asta e un fel de biblie pentru mine. Apare și Regina Maria în el.

Emilia Chebac: O destinație preferată?

Bianca Dimian: Orașul meu de suflet este Sankt Petrersburg. În sufrageria mea am un desen cu Neva și o biserică în fundal, cumpărat de acolo. Nu este doar un oraș spectaculos din punct de vedere arhitectural, Sankt Petrersburg este o senzație. Posibil că am simțit-o numai eu, dar tot îl recomand celor care iubesc istoria Romanovilor. Prefer oricând acest oraș decât o destinație ca Maldive sau Tenerife.

Emilia Chebac: Mi-ai descoperit blogul prin Ioana. Cum v-ați cunoscut?

Bianca Dimian: Cu Ioana am „semi-colaborat” pentru o postare a mea cu Regina Maria. Mi-a oferit ajutor și de atunci îi sunt recunoscătoare. Vorbim des și ținem legătura pentru evenimentele organizate de Casa Regala. E bine să știi că mai există o româncă pe câmpul de luptă!

Moscova

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre ce personalitate, pe care o admiri, ți-ar plăcea să citești pe blogul meu?

Bianca Dimian: Oana Pellea

Bianca Dimian prin contului de instagram Lost Splendour readuce frânturi ale unei spendori pierdute. La doar 23 de ani are un simț estetic și o cultură extrem de solidă. Or asta derutează și induce ideea că stai de vorbă cu o persoană mult mai matură. Așteptați o rețetă miraculoasă despre un cont de instagram de succes? Bianca este total atipică și nu plictisește cu multe postări. Pentru ea este mai importantă calitatea comentariilor și a urmăritorilor. Postează când se simte inspirată, își seduce publicul cu imagini de impact și povești mai puțin cunoscute. La final rafinează totul cu o tușă de mister.

Am șansa ca prin blogul meu să întâlnesc oameni care își prețuiesc viața și nu o irosesc aiurea. Pentru că sunt destui cei care îți desfășoară activitatea într-un mediu neprietenos, apare tot mai des nevoia de a elimina acest neajuns. Orice pas, oricât ar fi de mic, făcut atunci când simți că îți pierzi identitatea este de preferat decât nimic. Pentru Bianca acest pas a însemnat un cont de instagram. Lost Splendour i-a adus o comunitate de oameni cu care a rezonat. Urmăritorii ei sunt dovada că nu este singura procupată de… splendori pierdute.

Bianca Dimian, care prin pagina de instagram Lost Splendour readuce frânturi ale unei spendori pierdute, a fost în Piața Victoriei în 10 august 2018. Pentru demnitate și din dragoste de țara (valorile pe care i le-a transmis Regele Mihai). Cea mai frumoasă postare pe insta stories a fost a ei. O carte a domnului Gabriel Liiceanu – România. O iubire din care se poate muri. Fără comentarii care să instige la ură, fără manifestări exaltate peste care apoi se așterne praful, doar o carte. A participat decent la manifestație și nu a devenit grosolană în postări. Prin Lost Splendour promovează Romania și decența. Târziu în noapte, după ce a inhalat gazele împrăștiate în Piața Victoriei, se gândea că Romania moare în fiecare zi câte un pic… în Anul Centenarului.

Și totuși, în Romania mai există oameni care au lumină în ei. Un astfel de om este și Bianca. Am întrebat-o dacă vrea să plece din țară. M-a privit în ochi și mi-a spus: Nu! Aș pleca să ajut și să promovez Romania, dar tot m-aș intoarce! Pe parcursul interviului a fost un moment când lumină din ochii Biancăi a dispărut. Atunci când mi-a spus: „Eu cred că pentru trădătorii de neam și țară este rezervat un loc acolo… jos, în iad.” Dar lumina a revenit! În astfel de oameni lumina este mereu mai puternică.

Bianca a fost una din cele mai speciale prezențe de când scriu pe acest blog. Au trecut puțini ani de când s-a desprins de adolescență, iar asta mă face să realizez rolul părinților. Toată admitația mea pentru modul în care au crescut-o și educat-o!

Fotografiile sunt din arhiva personală a Biancăi și din contul de instagram Lost Splendour.

Categorii
Cultură Interviuri

Georgeta Filitti – Recurs la memorie

Sursa foto: Ziarul Metropolis

Cu doamna Georgeta Filitti m-am întâlnit la Biblioteca Academiei Române. Eram tare emoționată să cunosc un istoric de talia domniei sale, o priveam și am uitat unde mă aflu. Totul în jur începe să se etompeză, disting doar figura doamnei Filitti și vocea. Este suficient să-și exprime gândurile, de orator rafinat, și admirația mea atinge cote îngrijorătoare. Poveștile capătă viață și mă țin captivă într-o lume pe care mi-aș dori-o mult mai prezentă în memoria românilor de astăzi. Evocările domniei sale mă plimbă de la oamenii care i-au fost alături la Institutul Iorga, pentru a poposi apoi în apropierea Regelui Mihai și a Reginei Ana, dar și în lagărele rusești și pușcăriile comuniste. Indiferent că îmi vorbește de o lume dipărută sau despre prezent, tratează totul obiectiv, cu bune și rele, cu frumos și urât. Atunci când relatează despre întâmplări dureroase nu disting ură, ci doar regretul că România refuză să-și asume și să facă pace cu trecutul, adică să-și recunoască greșelile și să cinstească suferința unor oameni care au plătit cu prețul vieții credința în demnitate, onoare și adevăr.

Q: Ce a însemnat pentru dumneavoastră întâlnirea cu profesorul Victor Slăvescu?

A: Eram proaspăt angajată la Institutul Iorga. În 1961 când am terminat facultatea am fost repartizată acolo. Trăiam o mare emoție pentru că era un institut al Academiei și eram înconjurată în majoritate de oameni cu doctorate luate în străinătate și care au fost ani de zile profesori universitari la București, Cernăuți și Cluj. Toți acești oameni au avut o caracteristică: bunăvoință față de mine, o tânără cercetătoare foarte emoționată, foarte curioasă și dispusă să învețe.

La secția de Manuscrise era un domn care stătea impresionant de drept la masă. Era în stare să rămână nemișcat și câte 3-4 ore. Uitându-mă la prof. Slăvescu, m-am gândit că e cazul să-l imit. Probabil că nu i-am rămas nici domniei sale indiferentă pentru că, într-o zi, îl văd cum se uită în condica unde iscăleam ca să-mi vadă numele, s-a apropiat de mine și mi-a spus: „ Ai bosă de cercetător! Să ții la preț!” Sigur, am sărit ca un diavol din cutie „Mulțumesc, domnule profesor!” Știam vag cine este.

Prof. Slăvescu a stat 7 ani în pușcărie pentru că a fost Ministrul Înzestrării Armatei în timpul războiului, prin excelență un ministru carlist. Eu am avut ocazia să-i public jurnalul. Încă mai lucrez la ultima parte. Îl transcriu și este foarte greu să te deprinzi cu scriitura profesorului. Istorisește în amănunt relația lui tensionată cu Ion Antonescu. Mareșalul era un om care nu admitea replică. Avea întodeauna dreptate. Or, nu puteai să-l învinovățești pe un ministru, care cheltuia miliarde pentru înarmare, pe motiv că este membru a Jockey Club, Rotary Club sau că este mason.

Q: Cum era atmosfera și echipa de cercetători pe care i-ați găsit la Institutul Iorga?

A: În primii mei ani de cercetare am fost confruntată cu o realitate care astăzi pare istorie, pe care mulți nici nu vor să o asculte. A fost contactul cu oamenii veniți din pușcărie. Poate nu aș fi avut ocazia să cunosc așa mulți dacă nu s-ar fi aglutinat câteva zeci la Institutul Iorga. Autoritățile comuniste, după ce s-au răfuit, ani de zile, cu asemenea oameni au început să-i scoată din pușcării (scoaterea masivă s-a produs în 1964). Erau oameni extrem de informați în domeniul lor, oameni cu lecturi extraordinare, foarte mulți cu condei. Au realizat potențialul lor și au fost angajați la Institutul Iorga.

Atmosfera pe care am găsit-o în primii ani de cercetare la Institutul Iorga a fost salutară pentru formarea mea ca cercetător. A fost o deschidere din partea acestor oameni, a fost o bună voință în a ghida și a arăta niște lucruri care pot să pară astăzi banale: cum să faci o fișă, o notă, un subsol. Cum să iei de bună o afirmație, dar să citești și altă sursă. Să gândești! Acești colegi mai în vârstă s-au purtat admirabil cu mine. Era și ceva nou pentru ei. Unii au stat și 19 ani la pușcărie; acum, contactul, într-o bibliotecă civilizată, cu o femeie tânără care absoarbe ca un burete toate spusele lor, care le punea întrebări, îi silea și pe ei să gândească și să formuleze răspunsuri pe înțelesul meu. Mediul ăsta mi-a fost extrem de prielnic, așa că am învățat cu mare osârdie. Cei tineri plecam de la Institutul Iorga și veneam în Biblioteca Academiei să rezolvăm precizările care ni se cereau. În ce an a apărut cartea X? Cum era scris într-o lucrare Blaj sau Blasiu? Precizări care astăzi nu mai contează dacă privim ce se întâmplă pe net, unde toată lumea pare necunoscătoare de cuvinte elementare.

Q: La 10 ani de la absolvire, în 1971, v-ați luat doctoratul. Ce temă ați abordat?

A: Poate l-aș fi luat și mai repede, fiind șefă de promoție nu era nevoie de un stagiu preliminar de pregătire, dacă nu exista un element burlesc. Nu știam cu ce se mănâncă acest institut, eram foarte mândră când am primit repartiția. Am fost înștiințată că sunt convocată într-o anumită zi la ora 8 la o întâlnire cu directorul. S-a întâmplat chiar în acea dimineață să deraieze tramvaiul. Am întârziat, prima și ultima oară, iar asta i-a dat apă la moară directorului: „Vedeți, am știut de ce nu o vreau pe asta!” Când a trebuit să dau niște examene a fost foarte sever, pot zice chiar nedrept, dar m-au ajutat ceilalți colegi și lucrurile s-au desfășurat până la urmă bine.

Titlul tezei de doctorat a fost: Les foires de la Valachie pendant la période 1774-1848. Trebuie să vă mărturisesc: am fost puțin în situația lui Jourdain, personajul lui Molière, nici nu am știut că fac proză. Pentru că la București bâlciurile erau percepute ca niște adunări unde se mânca gogoașa infuriată și lumea se dădea în bărci. Mi-am trecut doctoratul la Cluj, un oraș serios, ancorat la adevăratele valori europene, care a intuit rolul acestei instituții fundamentale în formarea pieței interne. Fiind scrisă în franceză, lucrarea a fost bine primită în străinătate. Americanii mi-au propus să o traducă în engleză. Totul a rămas la acest stadiu. Nu am primit niciodată aviziul celor de la Comitetul Cental.

În timp, m-am lămurit de unde succesul cărții. Spațiul românesc era o pată albă în ceea ce privește acest subiect. Și a mai fost un element important pe care toți îl căutau: continuitatea. Aceste bâlciuri, despre care nu aveam informații mai vechi de sec. XVIII funcționau după niște principii juridice care se găsesc în Imperiul Roman. Lucrarea a fost propusă pentru premiul Academiei, dar iarăși Comitetul Cental, care nu agrea termenul de bâlci, a considerat că nu e cazul. A trebuit să mai aștept câțiva ani până să-l primesc, dar pentru altă lucrare.

Q: De unde și-au găsit resurse elitele intelectuale să supraviețuiască în pușcărie?

A: Oamenii din pușcăriile comuniste au rezistat datorită educației: prin discuțiile pe care le-au purtau și prelegerile pe care le țineau în funcție de specialitatea fiecăruia. Nu aveau nici un instrument, nu existau biblioteci, doar cu o coajă de săpun pe care scrijeleau 3 litere. Au trebuit să-și pună mintea la contribuție, să-și rânduiască toate informațiile în așa fel încât să le transmită și celoralți. Unii au învățat limbi străine în pușcărie. Oamenii aștia erau cu școală. Și când ai ceva în cap, te gândești la lucrurile pe care le cunoști. Deși am tot respectul pentru o categorie teribil de persecutată de comuniști, chiaburii, ei au suportat cel mai greu pușcăria. Pentru că erau învățați să trăiască în spațiu larg și să facă muncă fizică. Acești oameni se mai duceau ei la biserică, mai citeau câte o carte de rugăciuni, dar nu erau cărturari. Nici nu era treaba lor! De aceea chiaburii au suportat foarte greu recluziunea, în vreme ce elitele intelectuale și-au pus gândurile în ordine, iar dacă au avut șansa în celulă să mai dialogheze cu cineva, nu pot spune că a fost o adevărată plăcere, dar a fost singura salvare.

Acum câțiva ani mă aflam la sindrofia unor prieteni și era un domn care avea o cruce la gât, legată foarte stâns deasupra cămășii și a cravatei. Era crucea lui de identificare cu care a făcut războiul. Era inginer, fusese ofițer și mi-a adăugat ceva care mi-a stârnit imediat interesul. A fost multă vreme prizonier la ruși. Mi-a spus unde și imediat am avut subiect de conversație pentru că avusesem niște prieteni ai familiei acolo. Dormise ani întregi în același pat cu un bun prieten, care la rândul lui îmi povestise tot. Am putut să coroborez perfect lucrurile spuse de cei 2. Imaginați-vă să fii într-un lagăr rusesc și să faci o orchestră care să cânte Mozart! Toate instrumentele au fost făcute de prizonerii români și străini din tot ce puteau găsi acolo: lemn, mațe de câine… Numărul prizonerilor era foarte mare, printre ei s-au găsit muzicieni de excepție și dacă unul uita partea a III-a din Simfonia Haffner a lui Mozart, și-o amintea altul. Oamenii ăștia făceau o muncă fizică epuizantă, rușii nu-i cruțau. Găseau însă puterea să-și ungă mâinile, să facă o anumită gimnastică ca să poată ține arcușul și să poată cânta la pian. Este forța extraordinară pe care ne-o dă Dumnezeu să putem îndura și să nu pierim ca oameni, dincolo de a fi români, ruși sau nemți. Dacă în lagărele rusești a fost posibil așa ceva, în pușcăriile românești n-a fost cu putință.

La noi a fost un experiment, cel de la Pitești, care nu este acceptat de instanțele juridice internaționale. Nu se admite că oamenii au ajuns într-un asemenea hal de dezumanizare până acolo încât să-și tortureze bestial semenii. Am citit cu ani în urmă o carte în care un personaj din spațiul românesc este dus în Rusia. Stă într-un lagăr, la Magadan, și la un moment dat este eliberat și repatriat în Romania. Cartea se încheie cu o frază: „M-am întors în România, am fost arestat din nou și ce-am îndurat aici a fost mai cumplit decât în lagărele rusești.” Sunt experiențe care modelează, dar sunt și experiențe care distrug. Pentru că au devastat mii de oameni și prin extensie și familiile lor: copii care n-au mai putut studia, femei care au fost obligate să divorțeze și care din niște burgheze onorabile au ajuns femei de serviciu și au făcut tot felul de munci umilitoare.

Q: Un astfel de om a fost Corneliu Coposu, prieten cu soțul dumneavoastră, Manole Filitti.

A: Corneliu Coposu a avut o recluziune aproape incredibilă. Să stai închis complet singur timp de 7 ani la Râmnicu Sărat, fără să vorbești cu nimeni, oricât ți-ai plimba gândurile, oricât ți le-ai ordona, oricât ai vrea să numeri de la 1 la 1 milion înainte și înapoi este aproape supraomenesc să reziști. Când a ieșit din pușcărie și-a dat măsura valorii lui, adică de trasmițător a unor principii de organizator și conducător. Corneliu Coposu avea un doctorat la Paris, era un om foarte cultivat, toată viața, până la intrarea în pușcărie, îl recomandă ca fiind unul din juriștii de valoare ai acestei țări. Iuliu Maniu a fost unul din oamenii pe care comuniștii l-au urmărit cu o furie dementă. Dovadă că Maniu a murit în condiții penibile în pușcăria Sighet, iar Corneliu Coposu, care era secretarul lui, a rămas să ispăsească. Între eliberarea totală și pușcărie a avut domiciliu obligatoriu în Băragan, în satul Rubla care ulterior a fost ras de pe fața pământului. Orice popor cu bun simț ar fi vrut să păstreze memoria acelor locuri cu atâtâta încărcătură emoțională. Noi băgăm buldozerele!

Aici venea mama lui și îl reînvăța să scrie. Mi-a povestit că în momentul în care a plecat din Gara de Nord spre Bărăgan era însoțit de un colonel, iar acesta, magnanim, l-a întrebat dacă nu vrea să fumeze. Corneliu Coposu a rămas în gară, iar atunci când colonelul s-a intors cu pachetul de țigări tocmai treceau niște femei. Uitase cuvântul, nu mai știa cum se spune așa că a arătat cu degetul. Vă dați seama ce blocaje trebuia să îndepărteze acest om cu 17 ani de detenție. Pentru ce? Pentru că era de altă părere decât conducătorii de atunci!

Q: În 2012 ați fost decorata de Majestatea Sa, Regele Mihai I cu Medalia „Crucea Casei Regale a României”. Cum era Regele Mihai?

A: Chiar dacă regele Mihai era o fire rezervată, avea așa o căldură încât atunci când te aflai în preajama lui te simțeai bine. Avea și o distanță! Era un adevărat suveran. Noi nu ne dăm seama ce am pierdut! Impunea prin ținută, felul cum răspundea, felul cum vorbea, prin splendida limbă română pe care o folosea. Eu mi-am îngăduit să-l întreb cum este posibil să se exprime așa? Mi-a răspuns: „Tot timpul am gândit românește!” Rămâne o figură emblematică, nu numai pentru istoria noastră, ci și pentru istoria lumii. Dar noi nu l-am prețuit, cum nu l-a prețuit nici restul lumii. Culmea ironiei – este ultimul suveran participant la al II-lea Război Mondial, este omul prin decizia căruia s-a scurtat războiul cu 6 luni, decizie pe care a luat-o împreună cu staful său (era normal pentru că nu era dictator) și în ciuda acestui fapt cel care a luat premiul Nobel pentru pace este Yasser Arafat. Regele Mihai a fost dat la o parte pentru un terorist!

Am pierdut un om deosebit, un om a cărui viață poți să o cercetezi și despre care poți să faci un curs pe seama atitudinii lui în diverse împrejurări. Unele lucruri sunt cunoscute, altele nu, iar altele continuă să se afle. Întâmplarea a făcut ca eu să o cunosc bine pe doctorița Reginei Elena, care l-a cunoscut pe Regele Mihai când era copil. Mi-a povestit o sumedenie de lucruri legate de reacția acestui copil sfâșiat între dragostea aprigă pentru mamă și intruziunea în viața lui a femeii impuse de Regele Carol al II-lea. A mers până acolo încât a cerut să-i spună mamă, ceea ce micuțul nu putea să conceapă. Mămica lui era una singură chiar dacă era departe. E suficient să-i vezi fotografiile și chipul intristat, toată disperarea acestui copil care nu are pe nimeni, deoarece personalul din jurul lui era fidel Regelui Carol al II-lea.

Q: Ce a însemnat Regina Ana pentru Regele Mihai?

A: Deși se spune că regele Mihai a fost un om fără noroc, căsătoria cu Regina Ana contrazice această afirmație. Regina Ana era o femeie puternică, dar avea o calitate care o făcea fermecătoare. Era un om extrem de simplu! Astăzi în societatea noastră întâlnești femei cu țâfne, care știu ele cum să se poarte, cum să se îmbrace, să se coafeze și care au tot felul de idei și fasoane. Or, Regina Ana era o femeie de un firesc dezarmant și care se uita chiar cu dispreț la poveștile legate de obsesiile vestimentare. Noi, oamenii obișnuiți din jurul ei, care mai știam niște lucruri despre viața normală, am fost luați prin surprindere de atitudinea Reginei.

Odată, aflată la noi în vizită, în grădina casei din str. Icoanei, i-am servit cea mai banală prăjitură cu vișine. Mi-a cerut rețeta cu un firesc la care nu mă așteptam. Era Regină, făceam o reverență politicoasă, pentru ca apoi să înceapă o discuție atât de normală și caldă încât imediat erai cucerit. Îmi amintesc când a iscălit o carte, după ce o iscălise și Regele, semnând Nan în loc de Ana. „A, te rog să mă ierți, dar mie în casă așa mi se spune!” Asta o făcea atât de caldă, de apropiată, o simțeai ca o pavăza împotriva răului. Rar am mai întâlnit o persoană care să placă atât de repede și care să emane atâta încredere, atâta forță, păstrând totuși o distanță față de noi, ceea ce mi se părea firesc pentru că familiarismul îi era străin. Nu numai în ceea ce îi privea pe străinii de casă, dar și în propria gospodărie făcea ordine imediat și toată lumea o asculta cu bunăvoință, și cu încântare aș spune.

La început nu vorbea românește, dar prin gesturi, prin zâmbete se înțelegea fără cusur cu toată lumea. După vreo 2-3 ani ne cerea celor care aveam privilegiul, din vreme în vreme, să îi fim în preajmă: „Te rog să-mi răspunzi în românește”! Îmi era greu. Realizam că nu poate să aibă vocabularul bogat al unui român din naștere și căutam să folosesc cuvinte cât mai apropiate și uzuale. Îmi aduc aminte că odată mi-a atras atenția: „Prea cauți cuvinte! Dă-i drumul!” Și pe Regina Ana cred că nu am știut să o prețuim suficient.

Q: De ce este considerată Regina Maria un model?

A: Consider că este interesantă promovarea unui personaj în măsura în care înveți ceva de la el. Or, ce rămâne de la Regina Maria este această fantastică forță englezească. Englezii sunt niște adevărate stânci. În timpul războiului a fost convinsă că victoria este până la urmă de partea noastră. Regele Ferdinand a fost un om slab, a fost un om de cabinet, un om dornic să citească, să învețe limbi străine mai ciudate, să-și alcătuiască ierbarele lui, iar ca om politic era nehotărât. De aceeia au avut discuții foarte serioase. Apropierea ei de un bărbat sau altul (pe care golănia românilor tinde să o ducă într-o zonă vulgară) s-a produs tocmai pentru că avea nevoie să discute cu un om de inițiativă.

Chiar ea scrie în jurnal că este fericită că Joe Boyle există. Acest bărbat curajos i-a rezolvat o sumedenie de lucruri. În timpul refugiului de la Iași a stat lângă ea. A fost în Rusia în 1917 și obține de la guvernul bolșevic restituirea unor fonduri de arhivă ale Ministerului Afacerilor Externe și rezerve de bilete de bancă ale Băncii Naționale a României, care fuseseră trimise împreună cu o parte din bijuteriile Coroanei la Moscova în apropierea invaziei Bucureștiului în 1916. În 1918 a contribuit la eliberare unor ostateci români din Odesa, Feodosia și Sevastopol care au fost dați la schimb pentru militari ruși deținuți de armata română.

Țăranul român e splendid, e minunat, e unic, dar e puturos peste fire! De la Boyle a înțeles că trebuie învățat să se descurce singur. Ai nevoie de oameni puternici! Dacă ai tot timpul lângă tine o fire nedecisă este greu. Eu nu spun că regelui Ferdinand i-a fost ușor! Dar în momentele acelea de disperare, când noi eram anihilați, când jumătate din țară era liberă și jumătate ocupată, când la Iași exista un guvern progerman, unde mai era Romania? În astfel de momente Regina Maria a crezut tot timpul că vom răzbi. Cu oameni ca Joe Boyle și Barbu Știrbei, mai puțin cu regele.

După război, până în 1927, a fost o perioadă activă pentru ea. S-a dus la toate cimitirele unde zăceau soldați români, între care Soultzmatt – Alsacia. Sigur, s-ar fi așteptat să facă parte din Regență, dar în curând va veni Carol și acest lucru nu se va întâmpla. Era o femeie econoamă, chibzuită. În 1919 este trimisă de Brătianu la Paris care cunoștea popularitatea de care se bucura, iar croitorii parizieni năvălesc știind că e grozav să fii croitor al Majestății Sale. „N-am bani!” spune Regina Maria. Și-a luat cu ea doar o cusătoreasă care să-i modifice și să-i adapteze la moda zilei rochiile. „Țara mea este în mare lipsă, nu pot să-mi permit să fac cheltuieli!” Așa a fost tot timpul.

Regina Maria a arborat costumul popular, în timpul războiului aproape continuu. Stând la Iași, pe urmă la Bicaz, zi de zi, se ducea și ajuta: o bătrână, un bolnav, un olog, un demobilizat. Ducea bomboane, zahăr, biscuiți, cumpăra un porc. În continuu făcea ceva, încât în mentalul colectiv s-a păstrat ideea de Mama Regina. Și când te gândești că nu vorbea românește foarte bine, dar asta nu a împiedicat-o să se descurce teribil și toată lumea să fie încântată.

La Fundația Calea Victoriei

Q: Un regret legat de Regina Maria?

A: Regina Maria a fost o personalitate absolută. Cu toate astea, astăzi se întâmplă lucruri care nu pot să nu te nemulțumească. A fost membră de onoare a Academiei Române. La un moment dat s-a pus problema omagierii ei (în 2017), dar Academia a refuzat. Există un Dicționar al Scriitorilor Români. Sunt acolo sute de persoane onorabile, dar absolut mediocre care figurează printre scriitorii români. Regina Maria, pe lângă literatura extraordinară pe care ne-a lăsat-o, a mai lăsat ceva: jurnalul ei absolut fantastic; este viață cotidiană, viață politică, creionări de oameni politici, de personalități, de mersul vieții, de protocol, de ce se întâmpla în societatea noastră. Și nu-și găsesc loc 30 de rânduri să se vorbească despre această Regină Maria a românilor, un remarcabil scriitor.

Q: Mereu v-am apreciat onestitatea. Ce-mi puteți spune despre Regele Carol al II-lea, cu bune și rele?

A: Carol al II-lea a umilit-o cât a putut pe Regina Maria: îi asculta conversațiile telefonice, îi controla bugetul, nu îi permitea să meargă într-un loc sau altul. Statutul Casei Regale impunea plata unor doamne de onoare. Unele au primit salarii, dar unele nu. Irina Procopiu, deși i-a stat Reginei alături din 1914 până în 1938 nu a primit pensie. Simki Lahovary a avut, Adela Cantemir a avut, dar ea nu. Acolo a fost ceva! Îi plătea toate reproșurile întemeiate pe care Regina i le-a făcut. Ziua de 31 august 1918, în calendarul ei intim, e însemnată cu negru când a aflat de fuga fiului ei la Odessa. E stare de război, e moștenitorul tronului, e ținut la adăpost să nu se expună în linia întâi, dar conduce Vânătorii de Munte. Și el nu găsește altceva de făcut decât să fugă cu Zizi Lambrino care, lipsită de scrupule, a acceptat o căsătorie morganatică. A apărut și un băiețel, dar Carol se satură repede de Zizi. Statul român este cel care o despăgubește, pentru că Principele Carol al II-lea nu se va interesa niciodată de copil. Eu am publicat o scrisoare al lui Zizi Lambrino foarte cominatorie: „Să nu spun eu tot ce știu despre tine!” Regina Maria a stat de vorbă cu el, i-a explicat: „Dragă, chiar dacă ți-ai pierdut într-adevăr mințile și nu poți fără ea, dar, pentru Dumnezeu, așteaptă să se termine războiul! Noi suntem acum într-o situație îngrozitoare și ție îți arde de așa ceva! Practic ai dezertat! Ce exemplu dai tu?”

În schimb pe plan cultural ce a făcut Regele Carol al II-lea pentru cultura românească, rămâne unic în istoria noastră. A dat dispoziție atașaților culturali să participe la toate licitațiile din Europa și dacă sunt lucruri legate de România să le achiziționeze. Dacă noi am face inventarul acestor obiecte, cărți, manuscrise, fotografii, tablouri, steaguri aduse de personalul nostru diplomatic atunci ne-am da seama de dimensiunea culturală a epocii lui. O să se spună: el dădea dispoziție și statul plătea! Nici acum nu i s-ar cere ministrului X să plătească din leafa lui, dar nu se întâmplă. A fost o licitație de peste 3000 de obiecte ale Ghiculeștilor, acum câteva luni, la Paris. Am aflat și am anunțat Ministerul de Externe. Răspuns: „Nu e treaba noastră! ”

Am ieșit în soarele orbitor de afară. Interviul cu doamna Georgeta Filliti mă încărcase de frumos și normal. Despre ce povestește doamna Georgeta Filitti poți scrie o carte, nu un interviu de câteva pagini. Mi-ar fi plăcut să-mi mai spună de Belle Époque, despre manuscrisele medievale rare de la Mânăstirea Văcărești, despre care se spune că erau râvnite de regii Franței, despre înfricoșătorul „Vin rușii”, poate și despre frivolele cronici ale lui Claymoor (Mișu Văcărescu). Aș fi vrut să aflu despre altfel de „târguri”, nu cele care apar în lucrarea de doctorat, talciocurile din perioada comunistă unde se vindea „inventarul unei case normale” și poveștile celor care recurgeau la astfel de metode pentru a supraviețui.

Binecuvâtată cu o vitalitate care umilește și o persoană de 40 de ani, doamna Filitti este o prezență dorită și care dă valoare peisajul cultural din Romania. Conferințele domniei sale au trecut la un alt nivel, prin umorul fin cu care abordează subiectele, umor șlefuit în timp de întâlnirea cu oameni deosebiți. Doamna Georgeta Filitti imprimă în conștiința publicului cunoașterea temeinică a țării, a istoriei, a tradiției și a conducătorilor trecuți (dar și prezenți). Neîntrecută în alegerea amănuntelor subtile care imprima poveștilor savoare dânsa este acum cercetător freelancer (cum îi place să-și spună). Un amănunt care spune mult despre deontologia profesională a acestei doamne minunate: deși a editat mii de pagini de memorii și jurnale nu își pune numele pe coperta. Asta într-o lume în care, de cele mai multe ori, editorul își pune pe coperta cărții numele cu caractere mai mari decât autorul memoriilor.

Și cum visez la o a II-a întâlnire, în care să ascult povești care să mă năucească de frumos, nu pot decât să-i mulțumesc pentru amabilitatea cu care s-a desprins din lumea memoriilor și jurnalelor pentru a sta de vorba cu mine.

Fotografiile mi-au fost puse la dispoziție de Fundația Calea Victoriei.

Categorii
Cultură

„Ultima Romantică” – Hannah Pakula (cartea lunii ianuarie 2018)

RM7
Regina Maria – lucrare Maria Parascan

Hannah Pakula (soția faimosului regizor Alan J.Pakula) a descoperit-o pe Regina Maria în anii liceului cînd a tradus un poem despre ea. Mai târziu o descriere citită într-un roman a făcut-o să se îndrăgostească de această personalitate legendară. Între timp a studiat literatura comparată. Fiind dotată cu talent scriitoricesc, dar și ambiție și răbdare pentru a cerceta ani întregi surse din arhive și biblioteci, a scris Ultima Romantică, o biografie care l-a sedus până și pe marele scriitor Graham Greene.

RM2
Principesa Maria

La sfârșitul secolului al XIX-lea, în 1875, se naștea Maria de Edinburg, nepoata reginei Victoria și a țarului Alexandru al II-lea, care se va căsători cu prințul moștenitor al unui regat tânăr, România. Principesa Maria odată ajunsă la București va fi nevoită  să învețe să trăiască într-o altă lume decât cea cu care fusese obișnuită. Va ajunge să iubească țara adoptivă cu atâta patimă, încât odată devenită regină va face orice îi va sta în putință pentru a ajuta România și poporul său.

În anii dificili ai Primului Război Mondial, acolo unde era Regina Maria încolțea speranța. Pentru ea, soldații mergeau la lupta cu gândul la victorie. A fost cel mai bun om de PR al Romaniei. Împreună cu  Ionel Brătianu a avut o implicare majora la constituirea României Mari. O femeie pasională, o regină cu o viața care a cunoscut triumful dar și declinul, o mamă care a pierdut un fiu, o scriitoare de succes. Frumoasă, spectaculoasă și excentrică cu o puternică forță de seducție asupra oamenilor obișnuiți, a moharhilor, a oamenilor politici, dar și asupra presei internaționale, a rămas pentru eternitate în istoria mare a acestei țări. Cei 50 de ani de comunism nu au putut șterge din memoria românilor pe Regina Maria. Marile personalități nu pot fi uitate.

Acomodarea în România nu a fost ușoară. Cea mai frumoasă principesă a Europei vine într-o țară nesigură cu o societate groaznică și un popor barbar ( părerea de atunci a aristocrației europene despre România). Împăratul Franz Josef spunea: Ați trimis ceva mult prea frumos în România. Nimic nu îi place. Găsește apartamentele personale întunecoase, pompoase, reci și neospitaliere. Recepțiile oficiale date în cinstea ei îi displac. Nu este învățată să se supună. Regele Carol I controla permanent tânărul cuplu. Odată cu venirea copiilor apar dispute între principesa Maria, Regele Carol I și Regina Elisabeta. I se cerea să nască prinți și să fie decorativă, nu era lăsată să facă nimic. Singurul care i-a văzut potențialul și s-a purtat în consecință a fost Ionel Brătianu.

Principesa este contrariată de clasa superioară din România. Nobilimea română era foarte inteligentă. Spre deosebire de descendenții aristocrației europene care s-au evidențiat prin curaj, nobilii români s-au evidențiat prin abilitatea de a supraviețui. Înjosindu-se în fața turcilor, mituindu-i, experți în arta disimulării și țeserea intrigilor, românii au procedat așa pentru a-și păstra capetele și averile. Apoi melanjul, prin căsătorie, dintre boierimea română și fanarioți a sporit și mai mult duplicitatea și avariția. Dacă mai adăugam și o mândrie dusă la extrem față de originile romane și imitarea servilă a francezilor avem portretul unei aristocrații unice în Europa. În acest climat a „aterizat” tânăra  englezoica de numai 17 ani Maria de Edinburg.

Autoarea cărții are o abordare diferită asupra vieții Reginei Maria. Mută centrul de interes pe  aspecte care nu au fost exploatate suficient în alte biografii și omite altele care au fost prea mult expuse. N-am să povestesc cartea, dar am să punctez câteva direcții cu care am rezonat. Altcineva cu siguranța va avea alte preferințe. Cartea are 526 de pagini, un scris mult prea mărunt pentru gustul meu, în concluzie suficient material care să satisfacă toate gusturile. Nu conține fotografii.

RM3
Semnătura Reginei Maria

Nu este un secret pentru nimeni că regina Maria era pasionată de scris. A început cu publicarea basmelor pentru copii. Scria într-un ritm alert, ideile îi curgeau spontan. Mai târziu trece la lucruri mai serioase. Unii au  acuzat-o că a pus prea mult patos în descrierea calvarului prin care a trecut România în timpul războiului. Alții i-au spus că nu ar fi stricat o a II-a revedere a materialului scris. Indiferent de lipsurile literare, Regina Maria a știut întotdeauna să găsească acel detaliu emoționant care anula aceste neajunsuri.

Scria dimineața foarte devreme. La ora 8 era deja pe drum pentru îndeplinirea obligațiilor regale. Vizita spitale unde stătea de vorbă cu răniții, călătorea pe front unde ridica moralul sodaților, avea în permanența mașina plină cu provizii. Aceste provizii ajungeau la țărani, soldați, prizonieri de razboi și evreii înfometați din Iași. Pentru ea toți erau oameni în suferința și trebuiau ajutați. Nu făcea diferențe. După 1918, când războiul s-a terminat, Regina Maria scria câte 2 ore în fiecare dimineață, iar după amiezile vizita satele sărace unde mergea cu alimente și îmbrăcăminte. Ajungea acasă târziu, de multe ori după lăsarea întunericului. Drumurile erau proaste. Mașinile se împotmoleau în noroi. Iarna era și mai greu. Regina ajungea la Cotroceni înghețată și udă.

După 1934 este invitată la Londra cu ocazia publicării primul volum al autobiografiei The story of My Life / Povestea vieții mele. S-a bucurat de recenzii bune din partea prietenilor. Recenziile criticilor au fost aproape la fel de bune. A fost lăudată pentru arta cu care a știut să creioneze portrete precum și descrierea unei lumi care dispăruse. I se reproșează lipsa de penetrare psihologică și absența adâncimii în interpretarea datelor istorice. Chiar și cu aceste minusuri,  memoriile reginei au fost decorul perfect pentru o romantică incurabilă cum a fost Regina Maria.

Seara lua foarte rar masa cu Regele Ferdinad și copiii. De obicei, rămânea în apartamentele ei unde mânca singură în timp ce citea.  Era la curent cu ultimele apariții literere. Citea foarte mult. Pachete cu cărți din Franța și Anglia îi soseau regulat.

Stăpânea arta conversației dublată de o extraordinară empatie. Regina Maria avea o calitate aparte, știa să trateze cu oamenii. Oficialitățile României, trimise la Conferința de Pace (1919) din Paris, erau într-un impas. Negocierile nu ajungeau la nici o finalitate. Tratatul de alianța părea că nu va fi respectat. Brătianu intră în dispută cu liderii Conferinței. Ministrul francez în România contele de Saint-Aulaire văzând cum Brătianu își pierde credibilitatea are o idee genială. Regina Maria este trimisă la Paris, în misiune neoficială, pentru a pleda cauză României. Tratatul a fost un triumf. Suprafața țării s-a dublat. Am primit Transilvania, aproape toată Bucovina, Basarabia, sudul Dobrogei și două treimi din Banat.

Românii mei au o încredere aproape mistică în puterile mele, asta mă flatează și îmi dă curaj, dar, în același timp, mă sperie. Cuvântul unei femei nu poate schimba fața unor evenimente atât de importante. La încoronarea țarului Alexandru al II-lea a văzut, pentru prima dată, ce influență are asupra oamenilor importanți. La Paris era ultima speranță a României și nu avea de gând să piardă. Cuvântul ei a modificat cursul evenimentelor și a configurat harta Romaniei. A făcut o echipa extraordinară cu Ionel Brătianu, care a pregătit-o foarte bine pentru acest rol.  I s-au pus la dispoziție cifre, i s-au explicat detaliat fapte și ce este mai important i s-a cerut să profite de înrudirea cu monarhiile europene.

RM4
Regina Maria

Încoronarea de la Alba Iulia – 15 octombrie 1922. După agonia războiului a venit și timpul victoriei. Se înfăptuise Romania Mare. Regina Maria vroia o încoronare pe măsură. Și-a dorit o procesiune medievală și asta a avut. A folosit ca sursă de inspirație încoronarea lui Nicolae al II-lea și a Alexandrei. Le-a cerut doamnelor din familia regală care au participat la procesiune să poarte auriu, restul doamnelor au purat mov (culoarea preferată a reginei) și argintiu. Regina Maria s-a îmbrăcat într-un veșmânt auriu-roșiatic, peste care a purtat o mantie aurie brodată cu emblemele tuturor provinciilor și snopi de grâu (principala bogăție a României). La gât purta un colier extravagant din diamante terminat cu un safir gigantic, de la Cartier. A fost darul de încoronare primit de la regele Ferdinand.

Coroana, purtată la procesiune, era o copie după cea purtată de doamna Despina Milița soția lui Neagoe Basarab. Concepută de Costin Petrescu, în stil bizantin, realizată de casa Falize, confecționată din aur din munții României, cântărea 2 kilograme. Pietrele alese arată latura romantică a reginei: opal, ametist, turcoaz, granat, calcedonit și turmalin. Este plină de simboluri: motive florale și crucea gamată. Inedite pentru o coroană sunt cele două pandantive: unul are gravat pe el stema Regatului României, cel de al 2-lea cu simbolul ducatului de Saxa-Coburg și Gotha. Regina Maria a purtat coroana în stil bizantin, peste un văl fin din fir aurit. A fost o apariție care a lăsat audiența fără suflare.

RM5
Coroana Reginei Maria este expusă la Muzeul Național de Istorie al României

Funeraliile Reginei Maria. A murit pe 18 iulie 1938. Este partea din acestă carte care a avut cel mai mare impact asupra mea. Am citit-o de Crăciun. Aveam încă proaspătă în minte o altă înmormântare, cea a regelui Mihai I. Fără să vreau am făcut comparații. Regina Maria și Regele Mihai au fost cei mai iubiți monarhi ai României. Carol I a fost temut, Ferdinad a fost admirat, dar nu au fost iubiți. Regina Maria a pus umărul la făurirea României Mari, a fost pe front alături de soldați era nomal ca romanii s-o iubescă. Regele Mihai a fost promotorul actului de la 23 August 1944, dar a fost alungat de comuniști și a lipsit din țara 50 de ani. Cu toate astea romanii l-au iubit pentru existența de martir de care a avut parte. Cred că reginei i-ar fi plăcut să scrie despre omul care a devenit nepotul ei. Talentul reginei ar fi găsit cu siguranța zeci de detalii care să emoționeze. Sensibilitatea ei ar fi exploatat cu succes personalitatea Regelui Mihai.

La 20 iulie este adusă la București și expusă pe catafalc la Palatul Cotroceni. 4 ofițeri din Regimentul 4 Roșiori au stat permanent de gardă . Timp de 3 zile, mii de oameni s-au perindat la căpătaiul reginei. Spre sfârșitul celei de-a treia zi, palatul a fost deschis muncitorilor. Maria a cerut ca la înmormântarea ei nimeni să nu poarte negru ci mov, iar florile să fie roșii. În acele zile Bucureștiul a fost mov. Drapele și stegulețe mov au fost arborate pe tot traseul pe unde a trecut cortegiul. Sicriul a fost drapat în mov purtând steagul și corona reginei.

În ziua înmormântării, după o slujbă privată pentru familie, ieșirea din palat s-a făcut pe muzica lui Wagner. 6 ofițeri din Regimentul 4 Roșiori au purtat sicriul sub un acoperământ din mătase mov. A fost așezat pe un afet de tun drapat în mov, tras de 6 armăsari negri.

Garda  a dat onorul, drapelele au fost coborâte în bernă, au răsunat trâmbițele, orchestra  armatei a intonat imnul național și cortegiul a pornit încet, în dangătul clopotelor de la toate bisericile din București și însoțit de zgomotul avioanelor care zburau la mică înălțime. Procesiunea a fost condusă de membrii Regimentul 4 Roșiori al reginei, care purta săbii cu panaș mov, și de 100 de veterani invalizi, însoțiți de surori ale Crucii Roșii, îmbrăcate în alb. În urma lor venea preoțimea ortodoxă, înveșmântată în spectaculose straie bizantine și 100 de preoți cu potcapuri negre, cu lumânări aprinse și cădelnițe cu tămâie. Regele Carol i-a adăugat cortegiului și pe cavalerii Ordinului Mihai Viteazul, care-și purtau mantiile albe drapate spectaculos pe un umăr. În fața catafalcului mergea ministrul Curții Regale, care purta, pe o pernă de catifea mov, coroana medievală pe care Maria și-o concepuse pentru propria încoronare. Afetul de tun era însoțit de 4 foști prim-miniștrii, care purtau concarde mov.

In gară, sicriul a fost amplasat pe un vagon deschis și a pornit spre Curtea de Argeș. Un drum de 2 ore a fost parcurs în 6 ore. Trenul a oprit de multe ori ca românii să își poată lua rămas bun de la Regina Maria. Mii de țărani, cu lumânări în maini, împreună cu preotii satelor de unde proveneau stăteau îngenuchiați de-a lungul căii ferate. Se spune că s-au aruncat atâtea flori încât soldații din garda de onoare riscau să moară sufocați. De la gara din Curtea de Argeș pâna la biserică, pe o distanță de 9 kilometri, erau delegații de țărani din toată țara îmbrăcați în costume populare. Un vizitator englez povestea că, dacă n-ar fi văzut lacrimile de pe chipurile oamenilor, ar fi crezut că asistă la o sărbătoare triumfală.

RN6
Regina Maria (detaliu) – Maria Parascan

În 1899, într-un moment zbuciumat, cam asta gândea principesa Maria despre romani… Sunt anglo-saxonă, iar voi sunteți latini. Sunt din fire încrezatoare, cred în Bine, în Dumnezeu, în Dreptate, în Dragoste și în Mila. Voi sunteți sceptici, cinici, la voi nimic nu e sfânt, vă bateți joc de toate, peste tot vedeți urâțenie și trădare, nu credeți într-o inimă curată. Voi vedeți latura urâtă și întunecată a oricărui lucru, pe când eu o văd pe cea luminoasă. Eu cred în idealuri, în fidelitate, în onoare, în bunăvoință.

La finalul vieții sentimentele Reginei Maria se transformă într-o declarație de dragoste… Țării mele și Poporului meu… Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veșnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima data mâinile pentru o binecuvantare. Te îmbrățisez iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută. Am credința că v-am priceput: n-am judecat, am iubit…

Niciodată  nu mi-au plăcut formele și formulele, nu prea luam uneori seama la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul și am visat să traiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăiește cum poate, nu cum ar dori. Dar când îți vei aminti de mine, Poporul meu, gândește-te ca la una care a îndragit viața și frumusețea, care a fost prea cinstita ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingatoare, prea iubitoare ca să judece. (Joi 29 iunie 1933)

Între cele două mărturii s-au scurs 34 de ani și un destin de excepție care rămâne un model și astazi.

Admir la Regina Maria:

  • credința în BINE: a venit la 16 ani într-o țară straină unde a trebuit să se adapteze la o alta cultură, la o altă tipologie umană. Pentru credința pe care și-a păstrat-o în bine a plecat omagiată și iubită de poporul român;
  • credința în FRUMOS: iubea marea, florile, pictura, călătoriile, echitația, înfrumusețarea locuințelor, bijuteriile. În urma ei a rămas Balcicul, Pelișorul, Cotroceniul, stilul neoromanesc, memoriile, jurnalele și coroana (deși făcută la o casa de bijuterii din Paris a folosit aur din… Munții Apuseni);
  • credința în LOIALITATE: Când a depus juramantul ca regină nimic nu a mai avut prioritate… doar România. A făcut tot ce i-a stat în putință ca Romania să devină Romania Mare. S-a angajat într-o campanie diplomatică pentru recunoașterea internaționala a noului stat român fără precedent;
  • credința în OAMENI: pe care și-a păstrat-o indiferent cum au fost interpretate acțiunile ei.

Odihnește-te în pace, frumoasă regină! Chiar dacă nu ai trăit mereu în lumina soarelui, prin tot ce ai făcut ai adus lumina soarelui peste… Romania! Ne-ai învățat să credem în valori, ne-ai făcut să aspirăm către „idealuri, fidelitate și onoare!”

Categorii
Diverse

Adevăr versus minciună

foto ProArges

Despre mine, se spune că știu să scriu despre oameni și poveștile lor. Se mai spune că am o slăbiciune emoțională pentru oameni frumoși, pentru oameni de valoare, pentru oameni care luptă pentru visurile lor și care nu renunță ușor.

Astăzi sunt pusă în fața unei mari provocări. Să scriu despre Majestatea Sa, Regele Mihai I al Romaniei. Copleșitoare misiune. Nu l-am întâlnit niciodată, îl cunosc doar din cărți, interviuri și documentare. Toată săptămâna trecută a generat un tzunami de idei, dar nimic nu se lega, pentru că nimic din ce scriam nu se ridica la înălțimea augustității Regelui Mihai. Eram paralizată de neputință. România pierdea pe ultimul ei rege, iar eu nu-mi puteam ordona gândurile. O săptămană întreagă nu am postat nimic. M-am decis apoi să scriu exact ceea ce simțeam. În aceste zile, s-a vorbit la televiziune și s-au publicat o avalanșă de articole despre viața Regelui. Cred că, în sfârșit, se cunoaște adevărul. De aceea, relatările mele se vor axa pe emoțiile generate de decesul majestății Sale. În online se promovează principiul că pe un blog trebuie să scrii atunci când evenimentul este fierbinte, nu mai târziu. Trebuie să fii printre primii. Se pare că eu l-am încălcat. Pentru că am vrut să fiu acolo, să văd oamenii, să respir același aer cu cei care au dorit să-l conducă pe ultimul drum. Și vreau să am măsură. Nu vreau să mă raportez numai la detaliul aflării veștii, vreau un tablou de ansamblu al evenimentului. Majestatea Sa, merită un articol onest nu o știre.

credit foto: Octav Drăgan

Ziua de 16 decembrie 2017 a intrat, cu siguranță, în istoria mare a acestui neam. Cu toți am avut șansa să participăm. Cei care au făcut-o, vor putea spune copiilor și nepoților că au luat parte la funerariile ultimului Rege al românilor. De aceea, pentru mine a fost vital să ajung acolo. În aceea zi, peste Romania au domnit „liniștea, iertarea și seninul”. Am uitat să ne mai luptăm între noi, partidele politice au avut buna-cuviință să îngroape securea războiului cu monarhia, guvernanții au dat dovadă de decență, iar oamenii care l-au iubit au adus o mare de candele, coroane și flori albe. Ne-ați unit Majestate! Prin moarte. Regele Mihai a devenit, pentru noi toți, un reper moral care ne-a arătat că noblețea sufletească, demnitatea, onoarea și eleganța în maniere mai pot există. Ne-a demonstrat că mai poate fi loc pentru o lume din care Dumnezeu să nu fie izgonit. În lumea Regelui Mihai umanitatea refuză să dispără. Prezența în număr atât de mare a românilor la funeralii demonstrează că tocmai această lume a Regelui Mihai este lumea în care ne dorim cu atâta disperare să trăim!

În această perioadă „cineva” a simțit nevoia să scrie pe blogul personal un mesaj de rămas bun pentru Majestatea Sa. „Cineva” care nu i-a permis să revină în țară, „cineva” care nu i-a permis să participe la funeraliile unui prieten drag (Corneliu Coposu), „cineva” care l-a tratat ca pe un infractor, „cineva” care a încurajat ani în șir ca Regele să fie denigrat și umilit. Cu toate astea, Majestate ați învins! Ați demonstrat că adevărul este mult mai sofisticat decât minciuna. Dumnezeu a îngăduit acelui „cineva” să trăiască suficient pentru a vedea funeralile Regelui Mihai I al Romaniei. Cum a înțeles Majestatea Voastră să respundă la toate mizeriile? Ridicând ștacheta cât mai sus, dând dovadă de demnitate, onoare și patriotism. Vrem sau nu vrem, trebuie să admitem că atitudinea Majestății Voastre nu ne-a lăsat indiferenți. Ne-a schimbat pe toți. De acum comparațiile se vor simți altfel. Comportamentul Regelui undeva acolo sus și conduita politicienilor jos, de astăzi mult mai jos. Când undeva la o tribună se va vota o lege care îl lovește și îl marginalizează pe romanul obișnuit, această faptă va deveni trădare… de neam și țară. Iar trădătorii, se știe Majestate, sunt temuți, dar niciodată iubiți.

Un alt „cineva” recomanda ca Regele Mihai să vină în țară „ca turist sau ca simplu cetățean”. Alți „cineva” – ziariști cu exces de zel au ținut să îi dedice articole pline de venin. Un alt „cineva” avea o problemă cu tablourile „furate” de rege. Îi promitea cetățenia dacă aduce tablourile. Înălțătoare această grija pentru patrimoniul cultural (care, fie vorba între noi, se cam degradează din lipsă de fonduri și nepăsare). Totuși nu înteleg un lucru? Ajung destul de des la MNAR. Dacă în timpul săptămânii, de cele mai multe ori, sunt singură prin încăperile muzeului, în weekend, trebuie să recunosc, mă intersectez cu ceva mai multe persoane, dar niciodată cu un om politic.

În aceste zile, istoria i-a pus față în față pe Regele Mihai I al Romaniei și marea masă de „cineva”. Au pierdut Majestate!

  • au pierdut în fața demnității,
  • au pierdut în fața înălțimii sufletești,
  • au pierdut în fața modestiei,
  • au pierdut în fața măsurii,
  • au pierdut în fața răbdării,
  • au pierdut în fața simțului datoriei,
  • au pierdut în fața cuvântului dat,
  • au pierdut în fața unui bărbat care a știut să iubească toată viața aceeași femeie,
  • au pierdut în fața unui rege pe care l-au lăsat fără tron.
credit foto: Octav Drăgan

Românii au îngenunchiat din propria voința în fața catafalcului din Sala Tronului. Cei care nu l-au vrut, au învățat în aceste zile ce înseamnă să fii iubit. Contextul i-a forțat să înțeleagă că sufletele oamenilor nu pot fi manipulate. Romanii au îngenunchiat și și-au plecat fruntea în fața unui patriot adevărat. Nu și-au mai plecat fruntea siliți de abuzuri, corupție, de legi interpretate în favoarea unor „aleși ai neamului”. Regele Mihai s-a dovedit Regele tuturor romanilor, chiar și al celor nemernici. Prin prezența lor la ceremonia de înmormântatre au fost nevoiți să recunoască asta.  În fața unui rege au învățat să fie decenți, ei care până acum nu știau ce înseamnă asta. Și așa, istoria le-a dat o palmă!

Majestate, nu ne-ați uitat niciodată, ne-ați purtat în suflet întreaga viața, pe noi și Romania. Astăzi e rândul nostru să vă onoram, e rândul românilor să demonstreze că regele lor nu a mai fost singur pe ultimul drum. Astăzi, am fost lângă un rege care s-a sacrificat pe sine, din prea multă dragoste de țară. A fost unsul lui Dumnezeu, o dimensiune spirituală de care mulți nu au știut. Singurul moștenitor al Bizanțului. Motiv pentru care a fost, este și va fi Regele Mihai I al Romaniei! Ceva ce va rămâne scris în stele pentru totdeauna! Iar oamenii nu au dreptul să schimbe un drept divin. Nu te poți război cu Dumnezeu. Pardon! Am uitat de cei care au curajul să-I forțeze mâna chiar și Lui. Oare îi vor pregăti o viitoare lege prin care să-I limiteze din drepturile divine?

Într-o lume fără valoare, banul și poziția socială e tot ce contează. Și totuși… Suntem trecători pe acest Pământ, dar dacă după noi rămâne ceva, dacă schimbăm ceva în bine, dacă trăim frumos, dacă ajutăm un semen contează. Omul dispare, dar faptele lui rămân. Faceți un exercițiu de imaginație și încercați să vă închipuiți cum ar fi fost România fără Regele Mihai! Fără 23 August 1944.

La Palatul Regal am fost cu fiica mea. I-am spus că sunt cozi interminabile, că e posibil să stăm câteva ore. „Nu îmi pasă, vreau să merg!”, mi-a spus. Am făcut o convenție. Dacă nu mai rezistă poate pleca. Deși am stat… 9 ore, nu și-a pus nici o clipă problema să renunțe. Ea care nu are răbdare să stea la coadă la medic, să plătescă o factură, să depună un act, sau să își ridice bursa. În aceea noapte am conștientizat ceva: dacă va exista un om, un motiv care să merite cu adevărat, ea va fi acolo, pentru că sunt momente în viață, în care timpul se măsoară altfel. 9 ore am avut timp suficient să analizez comportamentul oamenilor din jurul meu. A fost o noapte liniștită, iar conversațiile se derulau într-un singur sens. Admirație pentru un mare OM. Să mai spun că erau oameni din toate categoriile sociale, de toate vărstele, mulți copii de 10 -12 ani? Mă gândeam dacă pentru cei care ne schimonosesc existența, cu fiecare zi din ce în ce mai mult, va sta vreodată cineva atât la coadă? Daca ei vor avea șansa să primească atâta iubire cât a primit Regele Mihai, dacă ei vor fi purtați vreodată pe brațe cu atâta dragoste, dacă vor fi regretați sau dacă oamenii vor rămâne pustiiți de durere în urma lor. Am ajuns în Sala Tronului. Îi priveam pe cei din fața mea. Era aproape 5 dimineața, fără televiziuni, fără familia regală. Nimic care să le impună un control și cu toate acestea când ajungeau în fața scriului, Regelui Mihai, oamenii aveau o decență cutremurătoare în gesturi. Mi-a rămas în minte un bărbat comun de aproximativ 40 de ani care, atunci când s-a închinat, s-a metamorfozat în altă persoana. A făcut o plecăciune plină de noblețe, a îngenuchiat, apoi a mers mai departe, dar vraja din fața catafalcului s-a rupt. Se pare că apropierea de sicriul regelui l-a transfigurat. Totul se petrecea într-o tăcere solemnă. Îi urmaream pe cei care intrau în Palatul Regal, pe cei care stăteau înșirați pe scari. Bărbați și femei, tineri și bătrâni, copii cu chipuri transfigurate de emoție. N-am auzit pe nimeni să spună cât este obosit. Nici copiii nu se mai văitau, întrebau doar: când ajungem la rege, mai avem mult? Ce am simțit în fața catafalcului? Nu voi descrie, e prea personal. Nu am făcut nici poze. Am vrut să-mi întipăresc în memorie atitudinea oamenilor și emoțiile lor. Emoții unice, emoții pe care le voi purta în suflet toată viața. Nu voi putea niciodată aceea noapte. O noapte în care Dumnezeu și-a trimis îngerii pe pământ. L-au vegheat pe Regele Mihai, dar și pe români, dovadă bunul simț și de decență din jur. Timp de 9 ore la o coadă, nimeni, absolut nimeni nu a simțit nevoia să țipe și să fie agresiv.

credit foto: Octav Drăgan

Sâmbătă, 16 decembrie 2017, la funeralii Regelui am avut alături familia și o foarte bună prietenă.  În fața Palatului Regal am stat una lânga alta. Din când în când, îmi mai dădea detalii despre câte un invitat. Este expertă în monarhiile Europei și în istoria României. Și ne-am întrebat care va fi soarta Romaniei?

Am realizat că mi-e frică de ziua de maine, mi-e frică de legi care vor apărea, mi-e frică de programele televiziunilor unde se va țipa și se va promova trivialul, mi-e frică de încălcarea drepturilor elementare. Mi-e frică că vom fi fortați să  acceptam o lume fară morală, fără credință și fără memorie” fără voia noastră. O lume din care demnitatea a dispărut. Mi-e frică că suntem împinși tot mai mult într-un imperiu al urii și minciunii. Mi-e frică că am ajuns în punctul în care nu mai avem nici un cuvânt de spus. În aceea noapte, în care am stat să mă închin la catafalcul Regelui Mihai, am realicat că nu românii sunt problema. Și nici România. Problema este mai sus, acolo unde guvernează oportunismul, arivismul, indecența, lipsa culturii și a credinței.

Prin comparațiile făcute nu am vrut  să intinez memoria Regelui Mihai. Articolul se intituleaza Adevăr versus minciună. Am vrut să scriu despre oameni și faptele lor, despre consecințele faptelor lor. Mă doare orice neadevăr care se mai spune despre Majestatea Sa. Sunt pentru o normalizare a relațiilor, luptele duse la extrem nu folosesc nimănui, de aceea cred cu tărie că e momentul ca monarhia și restul oamenilor politici să stea alături. Cum clasa noastră politică e prea puțin interesată de astfel de lucruri, mă întreb: oare istoria îi judecă pe cei care o scriu?

Rămas bun, Majestate! Acum mergeți să vă alăturați oamenilor care v-au iubit și prețuit: Regina Ana, Regina Elena și Corneliu Coposu. Ați scăpat! Nu mai trebuie să vă preocupe soarta României, nu o să vă mai mistuie dorul de țară, nu mai trebuie să vă îngrijiți de ziua de mâine, nu mai sunteți nevoit să suportați umilințe și nici singurătatea pentru că prietenii nu vă vor mai întoarce spatele. Drum bun Majestate, în regatul îngerilor!

Vegheați-ne de acolo Majestate! Am rămas singuri. Cu fiecare zi suntem alungați din propria țară, cu fiecare zi suntem mai triști, cu fiecare zi suntem mai săraci, cu fiecare zi suntem mai umiliți, cu fiecare zi simțim că ne pierdem rostul, cu fiecare zi minciuna ne învăluie. Și este greu să rezistăm Majestate! Nu avem suficientă tărie sufletească să suportăm, dar nici suficient curaj să ne opunem.

Se apropie Crăciunul Majestate! Poate Dumnezeu va îngădui o minune. Să se nască un om ales care va iubi țara asta chinuită, care să aibă un caracter puternic și un ADN de erou. Sau poate noi vom căpăta suficient curaj să luptam pentru o Romanie demnă?!

Lista cărților care m-au ajutat să cunosc adevărul și să îl iubesc pe Regele Mihai:

Mihai I al Romaniei. Regele şi ţara – Ivor Porter

Exilul regelui – Diana Mandache

Regele Mihai. Album istoric – Diana Mandache

Convorbiri cu Regele Mihai I al Romaniei – Mircea Ciobanu

Mihai I, ultimul rege al românilor – Tatiana Niculescu Bran

Conversații cu Regele Mihai Stelian Tănase ( Adăugată recent. Cartea este apărută ulterior, noiembrie 2018, pentru a marca 1 an de la dispariția Regelui Mihai.)

Vegheați-ne Majestate! Nu avem suficientă tărie sufletească să suportăm, dar nici suficient curaj să ne opunem (foto Hepta)

De fiecare dată când mi se face dor de bine, frumos și adevăr mă uit la documentarul „Monarhia salvează România”.