Aproape jumătate de secol istoria noastră a hibernat. Transferul politic s-a făcut fără voia noastră. Locul vechii elite, educate la Paris și Berlin, a fost luat de noua clasă politică, care deși avea mari carențe la capitolul educație, a compensat prin vitalitatea ieșită din comun cu care s-a agățat de putere. Și uite așa noua „elită” cu orientare de stânga avea să ne țină captivi într-un vid moral ce amintea de Evul Mediu. Regele a fost obligat să abdice,România duhnea a disperare și frică, iar românii asistau neputicioși la umilirea eroilor naționali.
Fără documentarul „Memorialul Durerii” am fi rămas în memoria lumii ca o nație de lași. După 1989 se vorbea prea puțin despre rezistența din munți, din închisorile comuniste sau despre românii care odată evadați din iadul comunist încercau cu disperare să atragă atenția opiniei publice internationale despre abuzurile din țară. Făra documentarul Luciei Hossu-Longin toți acești oameni s-ar fi stins în uitare.
Amintiți-vă de prima Zi Națională – 1 Decembrie 1990. Corneliu Coposu a fost huiduit, în timp ce președintele și prim-ministrul (de atunci) au fost ovaționați. Ce risipă de personalitate, inteligență și șansă am ratat atunci. Ne-a luat 30 de ani ca să ne înțelegem trecutul, iar dacă astăzi Seniorul este apreciat o contibuție majoră a avut și proiectului doamnei Lucia Hossu-Longin.
Emilia Chebac: Cum v-a venit ideea cărții „Oameni mari care au făcut România Mare”?
Lucia Hossu-Longin: Era anul centenar. Dincolo de materialele propagandiste lipsite de conținut, mi-am dorit să fac o investigație în lumea unioniștilor. În primul rând, istoria, pentru că ea a avut cel mai mult de suferit. Toți cărturarii istoriei, care au avut în opera lor pagini despre Bucovina și Basarabia, ca părți de pământ românesc, au fost excluși brutal și definitiv din areopagul științei. Mă gândesc la Ioan Lupaș, Ion Nistor, Silviu Dragomir, Alexandru Lapedatu. Acesta a fost începutul.
Emilia Chebac: Aveți vreo personalitate preferată în această carte?
Lucia Hossu-Longin: Iuliu Maniu. Deși numărul oamenilor care au venit la Alba-Iulia au fost peste 100.000, pe jos, în căruțe, cu trenul, erau atât de mulți, era „ca și cum curge Mureșul”, dintre toți mi-a rămas întipărit în suflet tânărul politician al Partidului Național Român. Făcea parte din generația numită a „oțeliților”, care le-a cerut electorilor din Vințu de Jos, comitatul Alba, să voteze cu steagul sfânt al PNR, căci numai astfel Transilvania va deveni o țară românească, cu o limbă și cu o administrație națională.
Era în 1905 un tânăr politician care știa care este obiectivul nostru național, într-o Europă care se pregătea de schimbări.
Emilia Chebac: Ce ați simțit când ați scris-o? Ați făcut multă documentare despre marile personalități, oameni cu idealuri înalte, pe care comuniștii i-au scos din manualele de istorie. Mă gândesc că ați experimentat tot soiul de emoții.
Lucia Hossu-Longin: De la clipe de înălțare, la momente de mare tristețe, momente dramatice. Am revăzut casa din Bădăcin, de pe dealul Țarinei, unde și-a dorit să se retragă în amurgul vieții, lângă mormintele părinților, Ivan și Clara, lângă livezile și viile roditoare, apoi am rememorat trista soartă de care a avut parte. Bădăcinul a devenit cămin pentru bolnavii cu probleme psihice, părăsit și distrus, bucată cu bucată. S-a refăcut cu greu, în decenii, după decembrie 1989.
”De ce atâta batjocură la adresa marelui om?”, a scris un prieten din Bădăcin, căutând explicații: „E ceva morbid care lucrează în țara asta, în continuare, iar acel ceva se numește comunism”.
Și asta s-a întâmplat cu toți părinții fondatori ai României Mari, uriașa ingratitudine pe care statul român comunist, dar și cel de după 1989, au manifestat-o față de Alexandru Lapedatu, generalul Cihoski, Ilie Lazăr, Ioan Lupaș și față de toți cei care au lucrat la edificiul Marii Uniri.
Emilia Chebac: Recent ați scos, tot la Hyperliteratura, o altă carte „Reeducarea de la Pitești. Cerberii penitenciarelor” Deși tratează un subiect extrem de dureros, cartea s-a bucurat de un mare succes. Cum s-au raportat cititorii la cartea dvs?
Lucia Hossu-Longin: Am avut până acum, deși nu i-am putut face lansarea, ecouri excepționale. Ultima carte tipărită la Hiperliteratura este cea mai cuprinzătoare carte despre Pitești, este un volum complet. Sunt mărturii pe care le-am acumulat de treizeci de ani, de la oameni care nu mai sunt, dar care, în anii ’90 au avut curajul să spună adevărul.
Poate și pentru că atunci se credea că vinovații de fenomenul Pitești ar mai putea fi anchetați și responsabilizați. Trăiau atunci și Tudor Sepeanu și Nicolschi și Crăciun și Negrea și Dulgheru.
Emilia Chebac: De ce ați construit cartea victime vs torționari?
Lucia Hossu-Longin: În toate episoadele „Memorialului” există victime și călăi, oameni și suboameni. Așa a fost peste tot în iadul carceral românesc, în bestiarul Pitești. Pușcăria politică a produs și demoni și sfinți.
Emilia Chebac: Va mai exista o continuare a cărții?
Lucia Hossu-Longin: Nu va mai exista un alt Pitești. A fost numit de Soljenițîn cea mai mare barbarie a lumii moderne. Unic prin amploare și sălbăticia schingiuirilor. Lumea făpturilor lui Hyeronimus Bosch n-ar putea să mai învie. De aceea, poate e important să vorbim despre atrocitățile săvârșite la Pitești, ca această lume să nu se mai repete.
Emilia Chebac: În carte ați amintit-o pe Adriana Georgescu. Lui Nicolschi i-ați rezervat un capitol. Ea victimă – una dintre cele mai curajoase femei din România – el un torționar celebru pentru cruzimea lui. Ce îmi puteți spune de relația victimă – torționar?
Lucia Hossu-Longin: Adriana Georgescu n-a putut uita, ca, de altfel, nicio victimă, cruzimea irațională a lui Nicolschi. Ce gândea Nicolschi? Amintirile lui dureroase sunt legate numai de faptul că tribulațiile ideologice ale partidului comunist l-au scos din prim-planul puterii. A vrut chiar să se sinucidă. „Odată, în ’54, a plecat cu pistolul încărcat și a vrut să-și tragă un glonț”. N-ar fi suportat „dezonoarea” de a fie arestat de un regim în care a crezut și la a cărui fundamentare a contribuit. Dar miile de luptători pe care i-a trimis la zidul execuțiilor nu i-au clintit nicio clipă conștiința, nicio lacrimă și nicio căință nu l-au traversat.
Călăii n-au memorie. Victimele nu uită niciodată. Cât timp trăiesc cu această durere, simt nevoia să se vorbească despre durerea lor. Și noi simțim nevoia unor clarificări. Adică noi, oamenii care alcătuiesc societatea. Nu putem fi indiferenți, indolenți, la uitare.
Și iată, cartea mea a scos la lumină strădaniile unei generații de istorici: Mircea Stănescu, Marius Oprea, Alin Mureșan, oameni care au scris cărți despre adevărul celor petrecute la Pitești. După ce această carte e parcursă, n-ar mai putea exista nostalgia pentru comunism.
Emilia Chebac: Se spune că Piteștiul a „strălucit” la capitolul torturi. Parcă nici Rusia boșevică nu ne-a egalat, deși ne-a inspirat. Sunt adevărate aceste afirmații?
Lucia Hossu-Longin: E adevărat. S-a spus că nici în lagărele rusești din Siberia nu s-au practicat ororile de la Pitești, deși „Poemul pedagogic” al lui Makarenco ne vorbea despre extirparea sentimentalismului, a întregului fond afectiv al tânărului. Ceva, ceva, s-a adus și din marele imperiu sovietic.
Emilia Chebac: Cu ce stare plecați după ce intervievați călăii?
Lucia Hossu-Longin: După interviul cu Nicolschi n-am dormit câteva zile. Eram înfricoșată, mi-aminteam toată discuția. Și mai ales, în momentele când nu mai aveam replică (interviul l-am realizat în 1992, când nu dețineam o documentare serioasă despre faptele lui), eram ca un om supus unei anchete și învins.
În plus, reușise marele temnicer să creeze în casa lui o atmosferă crâncenă. Nu putea admite că i se puneau întrebări atât de directe. Ar fi vrut să inverseze rolurile… Și să mai dețină, cumva, bara de fier cu care își lovea victimele.
Emilia Chebac: Am să insist tot asupra importanței surselor. De exemplu, părintele Calciu Dumitreasa figurează în Wikipedia în lista de torționari. Vă rog să spuneți cititorilor părearea dvs, după 19 ani de Memorial, despre acest om.
Lucia Hossu-Longin: Pe acest om, părintele Gh. Calciu Dumitreasa, l-am intervievat în America, la Los Angeles. Este singurul care, în Apelul către Înalta Curte de Justiție din 25 iunie 1957, a cerut casarea sentinței, pentru că nu victimele, ci autorii crimelor trebuie să răspundă pentru faptele lor.
La proces, s-a intenționat ca tot ceea ce s-a petrecut la Pitești să apară ca o acțiune comandată de conducătorii Mișcării Legionare.
Părintele Calciu a avut un moment de mare curaj, să se curețe de groază, de minciună, să se elibereze prin a spune adevărul. El a demonstrat totala nefondare a sentințelor. Wikipedia vorbește doar de perioada când părintele Calciu a fost obligat să torționeze, dar misiunea mai importantă era aceea de a divulga într-un proces – o înscenare comunistă – cine erau adevărații inițiatori și vinovați.
„Sunt nevinovat, îmi cer dreptul la viață, la libertate, la îngrijirea sănătății distruse la Pitești și în anchetele înscenătoare din 1955 – 1956.” Iată strigătul părintelui profesor care și-a salvat propria nevinovăție.
Emilia Chebac: „Memorialul Durerii” a zgândărit oameni și evenimente care se voiau uitate. Ați fost intimidată sau amenințată ?
Lucia Hossu-Longin: Da.
Emilia Chebac: Care este cea mai josnică minciună care s-a spus despre dvs?
Lucia Hossu-Longin: Nu mi-o mai amintesc.
Emilia Chebac: Când credeți că s-a schimbat cu adevărat raportul de forțe. Momentul când „ei”( foștii securiști) s-au simțit amenitați. S-au recunoscut vreodată invinși? Mă refer cum s-au raportat la „Memorialul Durerii”.
S-au simțit amenințați puțin timp după decembrie 1989. Dar și-au revenit între timp.
Emilia Chebac: O reacție a unui cititor care v-a impresionat?
Lucia Hossu-Longin: Primesc zilnic zeci de reacții. Toate îmi dau putere, sănătate și curaj.
Emilia Chebac: Turcanu era convins că nu vor exista mărturii. Spunea că nici o minte sănătoasă nu va crede ce s-a întâmplat la Pitești. Istoria îl contrazice: există „Memorialul Durerii”, cărți scrise de supraviețuitori, iar anul trecut (2019) apărut primul film artistic despre Fenomenul Pitești „Între chin și amin”. Ați văzut filmul? Cum vi s-a părut?
Lucia Hossu-Longin: Filmul „Între chin și amin” este o realizare remarcabilă. Sunt roluri construite cu multă știință. L-am felicitat pe Toma Enache pentru modul în care a descris viața din penitenciar. Și ce e mai important. Nu se minte.
Emilia Chebac: O provocare pentru mine? Pe cine mi-ați recomanda pentru un interviu?
Lucia Hossu-Longin: La Arnota, în Rm. Vâlcea, în satul Costești, există un martor al masacrului produs acolo, în 1949. Ion Rădescu avea 16 ani atunci. Se înroșiseră râurile de sânge. A fost ca la război. Un grup de 16 partizani dinamitați ca-n război. Poți să încerci.
Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?
Lucia Hossu-Longin: De ce am acceptat acest interviu? Pentru că am fost și eu un tânăr jurnalist și nu-mi refuz niciodată colegii jurnaliști.
Două cărți „Oameni Mari care au făcut România Mare” și „Credința nepieritoare” mi-au fost de mare folos când am făcut documentarea despre viața episcopului Iuliu Hossu. Urma să apara filmul „Cardinalul” și mergeam să iau un interviu regizorului Nicolae Mărgineanu. Ce a ieșit puteți citi aici. Deși ne vedeam pentru prima data, se pare că am lăsat o impresie bună domnului Mărgineanu. Sunt conștientă că fără cărțile doamnei Lucia Hossu-Longin nu aș fi reușit. De aceea mă simt datoare să-i mulțumesc.
Acum un an cărțile dnei Lucia Hossu-Longin m-au condus la regizorul „Cardinalului”, iar povestea „Cardinalului”, scrisă de Lucia Hossu-Longin, nu mi-a mai dat pace. Or fi rude? m-am întrebat. Deși atunci nu aveam confirmarea că există o legătură de sânge între primul cardinal al nației române , Iuliu Hossu și dna Lucia Hossu- Longin, intuiția mea îmi spunea că da. Prea multe principii și valori aveau în comun. Timpul a dovedit că am avut dreptate.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
