În intimitatea perioadei Belle Époque – un interviu cu Georgeta Filitti

Cărțișor – eveniment organizat de Moara de Hărtie la Muzeul Literaturii Române/foto credit: Emilia Nicolae

Sunt la al II-lea interviu cu doamna istoric Georgeta Filitti. În timp ce îmi relata despre perioada Belle Époque în România, o ascultam și o priveam. Are ceva aparte care înobilează fiecare spațiu. Pe fereastră deschisă, undeva spre Valea Prahovei, pătrundea în încăpere o lume pe care eu una o cunoaștem doar din cărți. Este familiarizată cu istoria, arta și literatura, iar aceasta se vede din dibăcia cu care conduce conversația. Politica devine un soi de poveste (ușor de înțeles), temperează prestanța marilor personalități pe care le evocă ( făcându-te să te apropii de ele), dă eleganță și celor mai banale întâmplări, iar femeile frumoase ale epocii capătă personalitate și umor.

Într-o zi frumoasă de vară, d-na Filitti povestește, în stilul-i caracteristic, despre splendoarea unei lumi pe care refuzăm să o uităm. Cât a durat interviul, relatările domniei sale m-au întrodus în intimitatea perioadei Belle Époque. Un timp în care se trăia frumos, în care exista bucuria de a trăi, când lumea avea un rost și conversația era ridicată la nivel de artă.

Emilia Chebac: Știu că vă simțiți atrasă de perioada Belle Époque. De ce?

Georgeta Filliti: Mi s-a pus adesea întrebarea: „Dacă ar fi să vă întoarceți în timp și să trăiți în trecut, ce perioadă ați alege?” Poți să alegi și Florența secolului XVII, sau Franța secolului XVIII, dar aș zice că Belle Époque, în spațiul românesc, este o epocă extraordinară. Nu este numai părerea mea, este a multora. Nicolae Iorga spunea că România a dat atunci cele mai valoroase personalități.

Să-l pomenim pe Spiru Haret o persoană foarte înzestrată, absolvent al unei școli franceze, astronom de meserie, matematician, dar și un inspirat ministru al învățământului. În urma lui, pe lângă sistemul de învățământ pe care l-a preconizat, au rămas 2000 de localuri de școală care au dăinuit până destul de târziu. Le recunoșteai pentru că erau construite ca un soi de torturi. Aveau pe fațadă o succesiune de cărămidă și zid care le particulariza frumos. Contează însă mai puțin exteriorul, important era ce se făcea la interior, unde se studia cu sârg. Pentru noi, cei de astăzi, n-aș spune că numai această formă de învățământ impresionează ci tot ansamblul de lucruri care reușeau să te facă să fii optimist.

În cea mai mare parte este vorba de domnia Regelui Carol I începută sub auspicii extraordinare, un răstimp de construcție, de fapte pozitive și de aceea îndemânare de a folosi calitățile românilor pe care a avut-o principele prusian. Astăzi suntem foarte dispuși să dezaprobăm, toți criticăm de sus până jos. Nu cred că nu e vina noastră pentru că la televizor nu vezi altceva decât cum se înjură unul pe altul. Nici 10% din emisiuni, mă refer la spectrul general, nu pomenesc de realizări, oricare ar fi acelea, o construcție bine făcută, o șosea bine reparată, un elev care dobândește rezultate bune. Numai critică! Toată lumea stă cu ochii pe televizor spre nenorocirea noastră, ca indivizi și spre nenorocirea nației.

Or, în perioada la care mă refer, poate nu mereu cu aceiași celeritate, în Romania se realizează o mulțime de lucruri. Ajunge arbitrul Balcanilor, este țara cu cea mai proeminentă dezvoltare în acest răstimp. Un lucru de luat în seamă și care miră astăzi, noi aveam balanță excedentară. Eram o țară care exporta materii prime și importa materii manufacturate. În ciuda acestui fapt, balanța era excedentară. Asta nu înseamnă că toată lumea trăia foarte bine, era încă destulă săracie.

Emilia Chebac: De ce credeți că românilor le place atât de mult Belle Époque?

Georgeta Filitti: Dincolo de oamenii deștepți ai epocii Spiru Haret, Nicolae Iorga, aveam și oameni politici foarte cultivați. Unul dintre ei, Ionel Brătianu, este socotit a fi făcut România Mare. Era inginer, iar cine-i citește corespondența va vedea că atunci când se ducea la Florența, mergea la Uffizi Pitti și admira comorile de acolo. Eu nu văd astăzi un prim ministru ducându-se într-un mare muzeu al lumii și lăsându-se scăldat de frumusetea operelor de artă din acel loc. Aceasta face diferență, oamenii din perioada Belle Époque erau atât de importanți pentru că erau educați. Educația este esențială, în orice domeniu.

Aveam oameni politici deosebiți, ingineri, profesori, îl aveam pe Toma Ionescu, fratele lui Take Ionescu (avocat și om politic). Un mare chirurg care are o descoperire despre care astăzi nu se mai vorbește. Un anesteziant care a salvat mii de vieți – stovaina. Este o substanță care a permis în acel moment chirurgilor să facă operații foarte complicate. În secolul XVIII, XIX și mai devreme, doctorii se antrenau să facă operații cât mai rapide. Pentru ca pacientul să sufere cât mai puțin, după ce îl legau bine de masă, îi tăiau piciorul în câteva secunde. Nu era ușor. Sunt însă operații care nu pot fi făcute pentru că omul reacționează și atunci riști să tai și ce nu trebuie. Era vorba atunci de operațiile legate de scoaterea pietrelor de la rinichi. Injectat cu stovaină, pacientul stătea liniștit și putea fi operat. Doctorul Toma Ionescu a fost invitat în Statele Unite unde a făcut peste 700 de operații. Acolo ajunge un adevărat erou și a fost teribil de prețuit. A operat și în Franța. Dar când s-a întors în România, un conațional a cerut să i se retragă dreptul de practică.

Dr. Ion Cantacuzino studiază la Paris, se întoarce în țară și întemeiază aici un institut de seruri și vaccinuri care astăzi îi poartă numele. Acest institut este similar cu Institutul Pasteur de la Paris cu care a stabilit o relație foarte serioasă. Institutul Cantacuzino era considerat, în epocă, o instituție de vârf.

Nicolae Iorga nu era numai istoric, nu doar profesor ci și un militant foarte înțelept. Prin Liga Culturală a promovat românismul, a ținut vie ideea unirii tuturor provinciilor istorice românești într-un singur stat. Războiul a favorizat deslușirea acestui deziderat, dar starea de spirit a fost creată de acești oameni și de transilvănenii patrioți care n-au fost puțini (Octavian Goga, părintele Vasile Lucaci, Gheorghe Pop de Băsești, Ion Rațiu). Toți militează pentru unire. Iorga a făcut mai mult prin Liga Culturală, a trimis mii de cărți în spațiul transilvănean. A ajutat la venirea multor ardeleni în Regat. Această țesere de o parte și de alta a Carpaților a creat o stare de spirit național românescă absolut extraordinară. În 1907 intră în Parlament și este foarte vehement. Un subiect predilect pentru el rămâne Basarabia, o problemă veșnic deschisă, veșnic dureroasă pentru mentalul realității românești.

Emilia Chebac: Prin ce se caracterizează moda în perioada Belle Époque?

Georgeta Filitti: Dincolo de personalitățile care o populează, acestă epocă rămâne prin frumusețea ei. De aceea se numește Belle Époque. Nu noi am inventat-o ci este o caracteristică a Europei, în primul rând a Franței. Este pornită sub Imperiu, sub Napoleon al III-lea și sub fermecătoarea lui soție, împărateasa Eugenia. Este vorba, în primul rând, de manifestări publice de mare frumusețe, de mare grație. Îmi pare rău s-o spun, dar acesta este adevărul: moda are o pondere absolut extraordinară. Moda evoluează de la rochia cu crinolină la rochia cu turnură. Tot timpul însă trupul femeii este văzut ca un lujer, ca o floare splendidă, dar această imagine are un preț foarte mare: purtarea corsetului.

Când vorbim de moda perioadei Belle Époque vorbim în primul rând de corset. Româncele se supun și ele de bună voie acestei mode. Încercarea femeilor de a rămâne veșnic slabe, nu era ușoară pentru că în acele vremuri se mânca mult. Când vorbim de Belle Époque ne referim la elită. Țărăncile simple, gospodine, zdravene, femei minunate de altfel, nu purtau corset. Și la oraș era lume săracă, muncind din greu. Purtatea corsetului era apanajul femeilor cu mulți bani care își permiteau să-și comande toalete luxoase. La 1900, nu puteai să-ți faci o rochie cu mai puțin de 8 metri de material, plus accesoriile. Rochiile erau teribil de complicate.

Mai sunt niște piese, în acea perioadă, care nu le deranjează deloc pe femei, dar îi deranjează teribil pe bărbații – pălăriile. Oamenii merg la teatru și nu pot vedea spectacolul din cauza dimensiunii pălăriilor. Au încercat tot felul de garderobe, în care să existe un compartiment pentru pălării. Dar cucoanele nu au vrut să renunțe, din contra le-au vrut cât mai împodobite și cât mai mari. În întreaga Europă s-a încercat reducerea dimensiunilor acestor pălării. S-a introdus chiar și o amendă. Dar cum femeilor li s-a părut foarte cochet să le poarte în continuare, prietenii și soții plăteau amenda, iar ele rămâneau cu pălaria pe cap.

Al III-lea element de suferință, dacă voiai să fii la modă, erau pantofii și botinele. Încălțările trebuiau întotdeauna să fie foarte mici. De aici o vorbă care circula în epocă: „Piciorul mic și ochii mari.” Îți ieșiau ochii din cap de cât de tare te strângeau pantofii.

Emilia Chebac: Să înțeleg că perioada Belle Époque nu a fost scutită de tirania păstrării siluetei?

Georgeta Filitti: Cu trecerea timpului intervin modificări fiziologice în trupul femeii, motiv pentru care nu-și poate păstra dimensiunile, chiar dacă a fost slăbuță în tinerețe. Am văzut la un moment dat un contract de căsătorie în care era prevăzută o condiție: tânăra de 18 ani, care în ziua nunții avea dimensiunile ideale, obligată prin acel contract să-și păstreze aceste dimensiuni toată viața. Dacă își pierdea dimensiunile, își pierdea și dota cu care fusese înzestrată. Or, în timp era foarte greu, mai ales dacă avea și copii.

Existau și atunci metode de slăbire. Una era „la purtător”. Relatarea o dețin de la o rubedenie foarte indepărtată, o baroană Papudof. Există niște fotografii superbe ale ei, în care are o talie nefiresc de subțire. Secretul? Ingerase o tenie (și nu era singura), care trăia în trupul ei și mânca oarecum în locul ei. Probabil că nu te simțeai confortabil cu asemenea lighioană în tine. Când doreai să o scoți, trebuia să stai o vreme, nu știu cât exact, probabil că era la bunăvoința teniei, în fața unui vas cu lapte bătut care atrăgea tenia și o scoteai. Prezența teniei în trup mai avea un avantaj, dacă putem numi asta un avantaj, femeia respectivă era foarte palidă. Atunci nu era la modă bronzarea, motiv pentru care doamnele purtau pălării foarte mari și își înveleau tot mai mult trupul. Evident că nu toate femeile reușeau să fie slabe. Fotografiile de epocă arată că unele erau chiar corpolente.

Cărțișor – eveniment organizat de Moara de Hărtie la Muzeul Literaturii Române/foto credit: Emilia Nicolae

Emilia Chebac: Câteva reguli care astăzi nu mai există?

Georgeta Filitti: Pe lângă aspectul femeii foarte impodobite, foarte luxoase era un cadru general fermecător. Decorarea casei, ceremonialul de masă, ceremonialul de vizită. Protocoalele de primire erau complicate începând de la palatul regal până la omul de clasă mijlocie. Se respectau anumite caracteristici: cum să primești de sărbători, de nuntă, de botez. Cum ții doliu. Ți-a murit soțul? Trei ani te îmbraci în negru, apoi încă un an porți cenușiu. Ce faci în toate momentele cvasi-solemne ale vieții?

Emilia Chebac: Puteți să exemplificați?

Georgeta Filitti: Astăzi este o ofensivă în prezentarea acestui moment al vieții unui cuplu – căsătoria. Sunt oamenii care invită 200-300 de persoane. Preocuparea organizatorilor este absolut năucitoare. Așa a apărut această formă de compensare. Nuntașii aduc un plic cu bani. Ceea ce nu se întâmpla atunci în lumea boierescă, în schimb cadoul era obligatoriu.

Un caz concret. Mie mi s-a părut fermecătoare povestea. Este vorba de nepoata Nababului care se căsătorește cu un funcționar de la Ministerul de Externe. El are studii în Franța, ea franțuzită, drăguță și fermecătoare. Așa cum se obișnuia, mă refer la marea boierime, căsătoria se oficiază la biserica Domnița Bălașa, pe urmă acasă, într-o reședință pe Șoseaua Kisseleff. Se publică în L’Indépendance Roumaine o relatare a acestei căsătorii unde e prezentat traseul nunții plus cadourile primite. Așa se obișnuia atunci.

Exemple de cadouri: O pivniță de 480 de sticle de vin vechi, 48 covoare, vase Gallé, 24-48 așternuturi de pat. De asemenea tânăra perche era înzestrată cu un serviciu de masă de 96 de piese comandate în Anglia. Astăzi din 96 de piese mai sunt vreo 10 la nora acestei mirese care sunt eu însămi. Unele sunt în muzee, unele s-au vândut la talcioc, câteva s-au spart. E notat cadoul și cine l-a oferit. Singura persoană care a oferit bani a fost Nababul: băgați într-un plic de piele bătut cu pietre prețioase. Erau 60 000 de franci (o sumă foarte mare ). Dar cum mireasa era nepoata preferată Nababul și-a făcut socoteala că este mai bine să aleagă ea ce vrea să facă cu banii.

Regina Elisabeta îi trimite un coș cu flori. S-ar putea interpreta că regina era foarte zgârcită. Nu știu, dar pentru familia în cauză, coșul de flori al reginei a însemnat foarte mult. Când, a fost prezentată la Curte, regina Elisabeta stătea pe tron, iar mireasa și soțul ei trebuiau să urce câteva trepte. Mireasa s-a împiedecat și a căzut. A avut o reacție care astăzi poate fi considerată golănească. A început să râdă în hohote. I s-a părut teribil de amuzat. Soțul i-a aruncat niște priviri ucigătoare, dar era prea bine crescut să se manifeste în public. Regina însă s-a ridicat de pe tron și a început și ea să râdă. A fost o reacție minunată care a liniștit-o imediat pe tânara mireasă. S-au îmbrațisat, a făcut o reverență și lucrurile s-au defășurat foarte bine. Dacă regina nu avea prezență de spirit să o ajute în felul acesta, să creeze aceea secundă de egalitate între ea și mireasă, Sanda Filitti s-ar fi simțit compromisă.

Emilia Chebac: O regulă de comportament încălcată?

Georgeta Filitti: Aceeași mireasă, acum căsătorită, își urmează soțul, diplomat la Roma. În timp ce el stătea toată ziua și culegea documente de la Vatican (în afară de funcționar al Ministerului de Externe era și istoric și academician), ea se plimba prin oraș și, spre indignarea tuturor, mânânca covrigi pe stradă. Soțul scandalizat îi reproșează: „Mă compomiți, nu se poate!” Era o regulă foarte strictă pe care ea încălcat-o gândindu-se că acolo nu o cunoaște multă lume, dar în spațiul nostru nu era o notă bună să mănânci pe stradă. Ca fată se numise Sanda Ghica. Bunica ei era sora Nababului, Gh. Gr. Cantacuzino.

Emilia Chebac: Un exemplu de femeie compromisă în epocă?

Georgeta Filitti: O să vă dau un exemplu tot din familia Ghiculeștilor. O doamnă din această familie nu se înțelegea deloc cu soțul. Îl părăsește și se retrage la moșie, fără să mai revină vreodată în București. Aici stă împreună cu avocatul familiai ca soț și soție fără să oficializeze legătura. O poveste banală astăzi ca o zi de toamnă. Dar atunci această femeie a fost exclusă din arborele genealogic al Ghiculeștilor, de aceea mi-a trebuit foarte mult timp până să dau de urma ei.
În urmă cu aproximativ 20 de ani, un preot îmi arată un costum popular spendid al unei femei din familia Ghica. Întreb: Dar care este? Îmi dă câteva repere, dar tot nu mă descurcam. Interesul meu a continuat pentru că părintele mi-a oferit acel costum. La rândul meu l-am oferit mai departe unui muzeu. Când faci o asemenea donație trebuie să spui proveniența lui, pentru că asta îi conferă valoare. Mi-a fost foarte greu să dau de urma acelei femei. Motivul? Când a decis să-și părăsească soțul, pentru familie ea n-a mai existat. Ca pedeapsă, au exclus-o din arborele genealogic. Și familia a mai făcut ceva: a purtat doliu după ea, socotind-o moartă. Menționez că nu a dus deloc o viață scandaloasă. Pe moșia unde s-a retras a trăit până a murit.

Istoria acestui neam devine în viziune doamnei Filitti o poveste… absolut fermecătoare

Emilia Chebac: Cum era privit costumul popular în acea perioadă?

Georgeta Filitti: Atât Regina Elisabeta cât și Regina Maria au fost absolut fascinate de costumul popular românesc. Așa se face că au impus moda, moda cu majuscule. Cum cele două regine veneu la recepții îmbrăcate în costum popular, de la sine se înțelege că și restul femeilor le urmau exemplul.

Dacă intrăm însă puțin în detaliu, observăm că Regina Maria a adăugat multe elemente acestui costum popular românesc pe care îl lega de costumul bizantin: pietre prețioase, beteală care-i împodobesc costumele conferindu-i un aer împărătesc. De aceea costumele Reginei Maria sunt superbe. Se mai păstrează câteva, vreo două sunt în proprietatea doamnei profesor Adina Nanu care are o colecție absolut fascinantă.
Această aplecare a familiai regale spre costumul popular a mai avut o parte bună. A încurajat industria sătească, dând de lucru femeilor. Atunci se lucra numai de mână, cu materiale naturale iar rezultatul era absolut minunat.

Emilia Chebac: Existau instituții de binefacere?

Georgeta Filitti: Tot în La Belle Époque pe care o discutăm funcționa așa ceva. Astăzi este ceva greu de înțeles, ne uităm la ea ca la ceva exotic. Este vorba de instituțiile de binefacere. Ca să realizăm dimensiunea fenomenului, numai Regina Elisabeta patrona 40 de asemenea forme de susținere socială. Le susținea material din banii proprii, ceea ce îi obliga și pe ceilalți să facă donații.
• A fost foarte impresionată de numărul imens, comparativ cu alte țări, de orbi din țara noastră și atunci a creat Vatra Luminoasă. A salvat 7000 de orbi din spațiul românesc pe care i-a adunat într-un loc, a creat aleliere și a adus profesori de Braille (la 1900 era ceva extraordinar).
• Tuberculoza făcea ravagii în acea perioadă. Pentru bolnavii tebeciști înființează o mulțime de spitale, mai ales pentru copii. Tratamentul care din păcate nu era porivit, dar nu se știa la vremea aceea, era să te expui cât mai mult la soare. Așa apar preventoriile, la Mare, la Carmen Sylva, Bellona. Între timp s-a dovedit că pentru astfel de bolnavi muntele era mai potrivit decât Marea.

Emilia Chebac: Cum a gestionat Regele Carol I năravurile de atunci ale românilor?

Georgeta Filitti: Aș spune că noi ca popor suntem foarte aplecați spre dispute, iar în sfera politică suntem neîntrecuți. Regele Carol I a înțeles această pornire a românilor de a dezbate, de a discuta. A realizat că se vorbește steril și nu se finalizează mare lucru. Pentru a stopa pălăvrăgeala a impus, pe nesimțite, câteva reguli:
• Deoarece miniștrii convocați la o ședință veneau și cu o oră întârziere, le-a oferit fiecăruia câte un ceas. Le-a bătut indirect obrazul.
• Când ajungeau în fața lui, după obiceiul românesc, veneau cu hatâruri. Ca să nu se întindă prea mult la vorbă (pentru că ori turnau pe câte unul, ori cereau câte un favor pentru un fin, pentru un nepot) regele îi primea pe toți în picioare. Regele stând în picioare, nu îndrăzneau să se lungească prea mult la discuții.
• Ca să păstreze distanța, Regele Carol I întindea numai două degete celui cu care vorbea.

Emilia Chebac: O femeie apreciată de Regele Carol I?

Georgeta Filitti: Una din femeile primite de Rege a fost Maria Cuțarida, prima femeie medic român, doctor în medicină la Montpellier. A condus Societatea Materna de binefacere care s-a ocupat de copii abandonați. A avut solicitări din partea sultanului și a împăratul Japoniei. I-a refuzat pe amândoi. Sultanul i-a solicitat că fie medic pentru femeile din harem, iar Împăratul Japoniei medic al femeilor din familia regală. Și la mulsumani și la japonezi era o restricție foarte severă. Bărbații nu puteau consulta femei. Cum Maria Cuțarida avea studii și de obstetrică-ginecologie era foarte dorită în aceste medii. I-a refuzat pe amândoi. Nu era o femeie foarte frumoasă și atunci s-a refugiat în această meserie, pe care a practicat-o cu tot sârgul. Se pare că și urâțenia servește uneori la ceva.

Belle Époque a fost o epocă de efervescență culturală și politică, când bunul simț era o rutină, iar educația devenise un stil de viață. Oamenii vremii au înțeles atunci că educația solidă te face un om puternic. Aceasta ar fi explicația pentru evoluția marilor personalități ale Romaniei de atunci. A fost o perioadă de bun gust, cuviință și rafinament. Modul în care ne raportam astăzi la Belle Époque arată că pentru unii dintre noi ea nu se va demoda niciodată.

Îmi doream ca relatarea doamnei Filitti să nu se termine niciodată. Merg, cât de des pot, să o ascult în locurile unde este invitată să vorbească. Am observat că la conferințele domniei sale nu se aplaudă în timpul discursului. Oamenii nu îndrăznesc să-l întrerupă. Ne ține sub vraja lui, iar noi ne lăsăm conduși acolo unde vrea să ne ducă. Și se mai întâmplă ceva la conferințele dnei Filitti… se râde, chiar mult, aș zice. Are o abilitate aparte să transforme subiecte serioase, rigide în povești captivante. Ca și cum sala nu ar fi suficient de prinsă în mrejele poveștii, își mai condimentează discursul cu întâmplări adevărate care stărnesc hohote de râs. Istoria acestui neam devine în viziune doamnei Filitti o poveste… absolut fermecătoare.

Sunt la al II-lea interviu, pe acest blog, cu doamna istoric Georgeta Filitti. Mi-aș dori ca acestă colaborare să continue, cât mai mult timp. Atâta bogăție de personalitate nu ai cum să o redai doar într-un singur interviu!

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului și pe contul meu de instagram.

Emilia Nicolae, mulțumesc pentru fotografii!

Sub vraja doamnei istoric Georgeta Filliti

4 comments on “În intimitatea perioadei Belle Époque – un interviu cu Georgeta Filitti”

  1. Alice spune:

    Nu stiu cand am ajuns la finalul acestui interviu. A fost ca o poveste si ce bine ar fi sa mai fie si altele.

    1. emiliachebac spune:

      Multumesc! Si eu imi doresc acest lucru.

  2. Lumi spune:

    Frumoasa radiografie a debutului de secol si Nu stiu ce m-a captivat mai mult, stilul scriitoricesc sau parfumul Belle Époque.
    Mi-ar place sa continui interviurile cu Dna. Filitti si sa aflu mai multe despre detalii marunte despre Belle Époque, detalii despre care nu vorbeste nimeni:cine erau cei care traiau in Bucuresti, ce limba se vorbea la casele mari, la teatre de exempliu, cate rochii avea o doamna, cat timp iti lua sa mergi de la Bucuresti la Balcic, etc etc.

    1. emiliachebac spune:

      Mulțumesc pentru sugestii!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *