4 aprilie 1944, refugiații din Basarabia și instaurarea comunismului

4 aprilie 1944, refugiații din Basarabia și instaurarea comunismului

Când am început să scriu pe blog îmi doream să întâlnesc oameni cu destine de excepție. Există un mit: destinele de excepție sunt apanajul persoanelor care se bucură de notorietate. E drept, poveștile lor sunt mai cunoscute, dar pe lângă noi trec zilnic oameni deosebiți. Pentru mine prioritate are povestea, nu celebritatea. Persoana din articolul de astăzi, nu a dorit să-și publice identitatea. Îi respect dorința, deși cred că greșește. Am un principiu pe acest blog, expun atât cât mi se permite.

N.D. este un domn încântător, ajuns la o vârstă venerabilă. În timp ce colegii de generație vorbesc doar banalități sau despre boli și politică, câteodată prea vocal după gustul meu, N.D. povestește despre viața dumnelui, care nu a fost deloc ușoară, cu un discurs echilibrat care m-a emoționat teribil. L-am cunoscut într-un loc dedicat relaxării, unde discuțiile sunt, în general, destul de superficiale. A reușit în acel spatiu, prin calitățile excelente de povestitor, să reducă 10 persoane la tăcere povestindu-le despre… lupta partizanilor din munți. Este pasionat de istorie și lectură, are și acum curiozitatea avidă a un copil la vârsta de ce-urilor, iar din acest motiv fiecare conversație cu dumnealui îmi dezvăluie o nouă lume. Pasiunea comună pentru istorie m-a făcut să-mi doresc un interviu cu domnul N.D. Însă, pasiunea pentru istorie a rămas undeva în fundal, în momentul în care a început să-și povestească viața.

Când dau peste astfel de persoane, vreau să aflu de la ele ce a însemnat începutul comunismului în România (1948-1963). Știu, pot să citesc din cărți și reviste, dar nu-mi plac statisticile. Prefer mărturia unui om care a trăit cea mai înfiorătoare perioadă (1948-1963) a comunismului. Ce am aflat mi-a depășit cu mult imaginația. Am avut șansa, să dau peste un exemplu de om inteligent, care nu a putut niciodată să-și reprime omenia și demnitatea pe care noile vremuri o impuneau. Îmi doresc ca acest interviu să fie primul dintr-o serie mai amplă. Interviuri cu oameni care au fost martori la evenimente peste care noi, astazi, le trecem prea ușor cu vederea.

Q: Ce v-a determinat să iubiți istoria?

A: O nenorocire petrecută în familia mea în timpul celui de al II-lea Război Mondial. La 4 aprilie 1944, la amiază, a fost un mare bombardament al aviației americane. Era primul bombardament asupra Bucureștiului. De obicei se bombarda Ploieștiul care era al II-lea obiectiv, protejat militar, după Berlin. Petrolul nostru era sursa lor de război. În acea perioadă se făceau frecvent exerciții de apărare împotriva bombardamentelor. Pe 4 aprilie a fost unul cu 2 ore înainte, motiv pentru care la alarma aeriană, de la amiază, lumea nu a reacționat. Asta explică numărul extrem de mare de victime. Oamenii au realizat pericolul doar atunci când au văzut avioanele, dar era deja prea târziu. Bombardamentul a fost focusat pe zona Gării de Nord și cartierul Grivița. Centrul orașului a fost mai ferit, acolo au căzut doar sporadic bombe.

În seara zilei de 3 aprilie 1944 a venit o vecină la noi și i-a spus mamei că între Gara Basarab și Atelierele Grivița erau garate trenuri cu refugiați din Basarabia. Oameni chinuiți care mergeau de atâtea zile pe drum. Mama inimoasă cum era, ne-a lăsat în grija tatei, a umplut câteva coșuri cu alimente și haine, a mai luat 2 vecini și au plecat împreună la gară într-o beznă totală. Bucureștiul era atunci sub camuflaj. Pe 4 aprilie pe la 3-4 dimineața s-a întors foarte mulțumită, hotărâtă să mai meargă și în altă zi pentru a alina, în măsura posibilităților, pe nefericiții refugiați. Dar nu a mai fost să fie!

Pe 4 aprilie 1944 eram la plimbare cu tata și fratele meu, la șosea. Când a început bombardamentul, în atmosfera creată, tata m-a lăsat într-un adăpost (aveam 2 ani și 4 luni). Fratele meu, care era mai mare cu 9 ani, a fugit spre casă. La fel și tatăl meu. În fața casei era o mare de oameni, căzuse o bombă chiar în spatele casei noastre. Deși aveam beci, unde venea să se adăpostească multă lume de pe stradă, când a început bombardamentul mama nu a vrut să se ducă. Știind că eu, fratele meu și tata eram expuși, ea nu a vrut să se protejeze. Dacă ea nu s-a dus și bunica și sora mea (de 9 ani) au rămas în casă. Suflul bombei a afectat și locuința noastră. Toate 3 și-au pierdut viața. Când a ajuns tata, bunica și sora mea erau moarte. Mama a apucat să mai spună doar: „Ai grijă de copii noștri!” Eram mic când s-a întâmplat nenorocirea, dar crescând, am conștientizat tragedia și am fost puternic marcat.

L-am întrebat pe tata: Cum a fost atunci? Am aflat că de la Gară până dincolo de Piața Chibrit pe caldarâm era plin de cadavre. Din acest motiv pe Grivița circulația a fost închisă. Lângă noi a fost o zonă unde toate casele au fost rase. Crescând eram contrariat că nimeni nu vorbește despre acest eveniment. La școală nu se spunea nimic, în presă la fel. A trecut timpul și în România Liberă au început să apară anunțuri mortuare. În ajunul lui 4 aprilie, fără să știe tata, m-am trezit și eu să fac un anunț. Era prin anii ’60. Când au văzut textul: „decedate în cumplitul bombardament american din 4 aprile 1944”, cei de la ziar, nu au vrut să-l accepte. Au publicat doar data morții. În capul meu era că nu lezam comunismul. Americanii au bombardat. De ce? îl întrebam pe tata.

Așa am început să caut. Nu găseam nimic scris de 4 aprilie 1944. Stătem de vorbă cu neamurile ca să aflu informații. Le obțineam cam greu. Orice referire la trecut era periculoasă în aceea perioadă. Orice conversație se încheia cu: „Te rog, nu comenta mai departe”.

Atunci am început să devin obsedat de această perioadă. Americanii au bombardat Bucureștiul. Alte capitale, care nu au format obiectul unor acțiuni militare directe, nu au fost lovite. De ce? În zonă nu existau obiective militare. Așa am început să fiu pasionat de istorie. Primele informații destul de sporadice, fără prea multe comentarii le-am găsit în istoria scrisă de C.C Giurescu și Dinu C. Giurescu (tatăl și fiul). Se relata că au fost mii de victime, o cifră exactă nefiind stabilită. Ulterior, lucrările mai recente afirmată că au fost cca 3000 de morți și cam tot atâția răniți. Toată lumea se ferea să povestească. Ulterior am văzut și relatări ale comandanților de aviație americani care au recunoscut carnagiul făcut la București. ”Atacul nostru a fost sângeros. Am ucis aproape 12.000 de oameni, 6.000 dintre ei fiind refugiați aflați în trenuri, iar ceilalți 6.000 fiind locuitori din jurul căilor ferate.”

După mărturiile rudelor, pe bulevardul Grivița cadavrele au fost lăsate 2 spre 3 zile pentru a fi identificate. Mulți dintre basarabenii uciși atunci au rămas au rămas neidentificați. Au fost atât de mulți morți, încăt s-a făcut un cimitir nou numit Cimitirul 4 Aprilie, desființat ulterior de Ceaușescu. Acum pe acel loc este Lacul Morii. Există un paradox aici. Avem Monumentul aviatorilor americani care au căzut în timpul bombardamentelor, dar cimitirul cu morții noștri a fost desființat. Ras și pus sub ape. Nu există nici un monument al victimelor. Acest aspect mă marca teribil. A fost la gară unul modest, dar a fost desființat. Poate sunt subiectiv pentru că am fost mai lovit decât cei care nu au pierdut pe nimeni apropiat, dar totuși cum să nu faci un monument și pentru victimele românilor tai?

Atunci nu am găsit explicația. Ulterior a venit încet-încet. Am analizat evoluția războiului, pe baza datelor din varii lucrări istorice și am strâns documente despre 4 aprilie 1944. Frontul era la fruntariile României de la Prut. În Basarabia erau armatele sovietice, iar în fața lor se aflau armatele germano-române. Rușii se temeau de confruntările din Carpați, unde nu puteau pune în valoare uriașa lor superioritate în armament. Înaintarea lor prin centrul Europei ar fi fost mult încetinită (armata rusă nu putea înainta rapid cu tancurile prin Carpații așa cum și-ar fi dorit). Ca atare, actul de la 23 august 1944 nu a fost relatat decât sub unele aspecte în istoriografia română. Subiectul în sine este mult mai vast și comportă o discuție mult mai amplă.

Q: Cum se raporta România și populația Bucureștiului la refugiații din Basarabia?

A: Refugiații veneau cu trenurile din Basarabia. Mulți dintre ei erau intelectuali vânați de bolșevici. Dacă ar fi rămas acolo erau trimiși în Siberia. Există mărturii ale armatelor germano-române, despre atrocitățile comise de ruși în 1940-1941, după intrarea lor în Basarabia, urmare a Ultimatului din iunie 1940. Din București trenurile cu refugiați erau direcționate spre alte zone ale țării. Existau programe pentru refugiați. În 1943 Mareșalul Antonescu a cerut să se întocmească un material pentru a vedea unde ar putea primi România acești refugiați. Era un program național gândit pentru a nu deregla economia țării. S-au ținut niște evidențe foarte stricte atunci. Ulterior pe baza acestora s-au regăsit foarte multe persoane. Refugiații erau dirijați spre zone unde existau carențe de anumite profesii. Se completau astfel zonele cu deficit de forță de muncă și, în particular de personal calificat.

Părinții mei, vecinii, cunoscuții vorbeau despre tragedia basarabenilor. „Sărmanii oameni!”. Erau disperați să fugă. Veneau cu trenurile, extrem de înghesuiți, numai să scape. La refugiul lor din Basarabaia și-au luat cu ei mai nimic, doar strictul necesar. Lăsau tot, luau copii în brațe, o boceluță și plecau. Veneau multe femei singure, doar cu copilul în brațe, prea speriate să rămână deoarece bărbații lor luptau în armata româna pe front. Bucureștenii mergeau să-i ajute, în condițiile în care nici la noi nu era prea ușor. Duceau mâncare, haine și lucruri de strictă necesitate. Fiecare ajuta cum putea. Erau oameni înfometați, numai cu hainele de pe ei, copii neschimbați. Disperare și suferință. Mama a luat din lucrurile noastre și a dus hăinuțe, scutece și alimente. Ce a putut. Din puținul lor bucureștenii ajutau.

Q: Credeți că am fi putut să ne opunem comunismului?

A: Al II-lea Război Mondial a venit prea repede peste România. Trebuia să se mai fi ridicat încă o generație de intelectuali și atunci urmările comunismul ar fi fost mai reduse. Noi am fost practic un popor în opinci până la 1880, intelectualitatea noastră era abia în formare. Nu am avut universități, nu am avut orașe în sensul propriu zis. Iașiul și Bucureștiul erau târguri, orașele erau în Transilvania. Când am început să ne ridicăm, filonul românesc a fost formidabil. În două generații am ars etape în toate domeniile. Românii au plecat să studieze în străinătate, dar s-au întors și au aplicat. N-am putut să mai scoatem măcar încă o generație. Comunismul s-a băgat peste educație. A știut exact unde să lovească și ne-am dus cu toate în jos. Până prin 1950 au mai fost oameni (foste cadre universitare) care nu au ajuns în pușcării, dar care au activat ca profesori de liceu sau gimnaziu. Este vorba despre discipline reale (chimie, matematică, fizică), obiecte care nu aveau cum să fie politizate. Au mai scăpat, dar ajungând să lucreze în posturi obscure față de pregătirea lor. Au fost însă de un real folos pentru prima generație de după război.

Q: O întâmplare care v-a marcat în anii comunismului?

A: De fapt au fost două. Prima, legată tot de basarabeni. Prin 1947 în România umblau rușii după ei să-i duca înapoi în Basarabia, apoi în Siberia. Era vară, spre amiază, când aud cum bate cineva în poartă. O tânără de 19-20 de ani îmi spune: Îmi dați puțină apă? Aveam 6 ani, fug să-i aduc o cană. Mama (tata s-a recăsătorit după moartea mamei) mă vede și mă întreabă: Ce s-a întâmplat? Îi răspund: E o fată la poartă care vrea apă. Mama a ieșit și ea după mine. Fata a băut apă. Mama s-a uitat lung la ea și i-a spus: „Dumneata cred că ești nemâncată nu-i așa? Hai intră în bucătărie să-ți dau ceva de mâncare”.

Între timp a ajuns și tata. A întrebat-o: „Tu nu ești basarabeancă? Aoleu, saraca de tine!” (tata știa că sunt vânați). Fata a început să povestească. Părinții au fost arestați, dar ea a reușit să fugă din comuna în care stătea. Rătăcea pe străzi fără adăpost, singură. Ai mei și-au făcut milă de ea : „Stai puțin, dormi la noi unde să pleci”. Ai mei se expuneau grozav. În acele vremuri făceai pușcărie dacă ascundeai un basarabean. Bineînțeles eu eram prieten cu ea. Părinții îmi repetau mereu: „Să nu povestești despre Olga la nimeni. Daca faci asta să știi că Olga moare. Vrei să moară?” Răspunsul meu a venit imediat: Nu, eu o iubesc pe Olga! Pare greu de crezut, dar nu am spus la nimeni, deși aveam doar 6 ani. Amenințarea cu moartea cred că a cântarit destul de greu. A stat un an la noi, după un an a spus: „Acum am să plec”. Ai mei i-au dat niște bani și dusă a fost. De atunci, nu am mai auzit nimic de ea.

A II-a întâmplare am trăit-o începând cu 1949 până la sfârșitul anilor ’50. Atunci comunismul a fost atroce. Iarăși o perioadă despre care se scrie prea puțin. În fiecare seară, după ora 21:00, când oamenii se retrăgeau de pe stradă în case, se instala liniștea, dar o liniște traumatizantă. La un moment dat se auzea o mașină, trecea mașina neagră a securității. Îmi priveam părinții. Până în acel moment era o atmosferă relativ calmă, dar brusc deveneau crispați. Mașina mergea foarte încet. Ei așteptau plini de încordare, sperau și se rugau să nu se oprească la noi. Îi vedeam cum răsuflau ușurați când trecea de casa noastră. A II-a zi întrebai pe stradă sau la școală pe cine a mai luat.

În capătul străzii locuia unul care avea 2 clase. El era șeful străzii, tov. Pătruț, turnătorul care dacă nu plăcea pe cineva îl dădea pe mâna securității. Eram un grup mare de copii pe stradă. În fiecare zi părinții ne spuneau înainte de a pleca la școală, „Aveți grijă când ajungeți în dreptul casei lui salutați-i politicos și nu-i deranjați cu ceva că Doamne ferește ce se poate întâmpla!”(și dacă îi supărai nevastă ajungeai pe lista neagră). La școală mereu venea câte un copil care plângea și spunea: „Azi noapte l-a ridicat pe tata!” Noi nu realizam grozăvia situației, dar știam că a fi ridicat de mașina neagră era un lucru rău. Și erau din ce în ce mai mulți vecini în situația asta.

Q: Familia dumneavoastra a avut de-a face cu securitatea?

A: Nici familia mea nu a scăpat. Și ea a fost lovită de securitate. La începutul anilor ’50, fratele meu a fost dat afară din facultate. Se făceau niște sedințe de înfierare a dușmanilor. Se punea anunț că se ține sedință. Luau cuvântul câțiva și spuneau că studentul X este copil de dușman al poporului, lichea, năpârcă și nu merită să stea printre restul studenților. „Ce ziceți? Nu-i așa că de măine nu mai are ce căuta în facultatea asta?”

După ce l-au dat afară din facultate, i-a venit ordin de încorporare. L-au trimis la detașamentele de muncă forțată, la construcția căii ferate din Valea Jiului: Bumbești- Livezeni. Era exterminare: fără mâncare suficientă, dar cu multe bătăi. Din cauza umilințelor îndurate acolo, fratele meu nu a rezistat psihic. Comadanții erau țigani, nu aveau ofițeri (ofițerii de carieră erau ori la pușcărie, ori dați afară din armată). Avea șef un țigan căruia îi plăcea să-și bată joc de el. „A știi limbi străine…” folosea un limbaj extrem de vulgar și acțiuni ofensatoare pentru ființa umană. Fratele meu, ajuns la limita răbdării, într-o zi i-a dat una țiganului și la pus la pământ. A realizat ce îl așteaptă dacă rămâne și a fugit. Ne-am trezit cu el acasă. Știam că o să vină Poliția Militară după el. Sărmanul meu frate stătea ascuns în pod. „E aici? Să coboare imediat”. Erau înarmați, dar nu au avut curaj să urce, m-au trimis pe mine. A coborât și l-au luat. Nu am știut nimic de el un an și ceva. Când s-a întors era fărmat de cât l-au chinuit. Nu a vrut să povestească nimic, unde a fost și ce a suferit. A făcut greva foamei și a murit la 24 de ani. Vezi tu Emilia, asta a fost comunismul românesc ajuns orânduire de stat!

Q: Ce repercursiuni a avut pentru dvs?

A: În 1959, la terminarea liceului, când am vrut să mă înscriu la Facultatea de Geologie, erai admis doar facă aveai dosar curat, fără probleme. Abia după 1962 se va renunța la dosar. Părinții mi-ai spus: „Nu da pentru că nu vei intra, iar asta te va marca!” Nu i-am ascultat și am fost nevoit să completez dosarul. Am scris de tata, de mama și de fratele meu. M-au lăsat să dau examenul. Am luat primele 2 examene (la scris), dar la al 3-lea de la oral mi-au dat un 8. Eu aveam nevoie de cel puțin un 9, dacă nu 10. Bineînțeles că m-au picat. Mi-au dat lacrimile. Atunci am clacat și m-am îmbolnăvit. Din acest motiv, nu m-au luat în toamna acelui an în armată. În 1960 am dat examen la Școala tehnică de petrol – chimie. Copii dușmanilor de clasă aici aveau dreptul. Am reușit și am făcut 2 ani.

În vara lui 1962 deși se renunțase la dosare, nu am dat la facultate. Am zis să lucrez 1 an pentru a-mi cumpăra necesități vestimentare în cazul în care voi devedi student. Unde crezi că m-au repartizat? La uzina de anvelope Danubiana, la secția de vulcanizare, cea mai dură posibilă. Căldura era sufocantă, iar toxicitatea de la vaporii de sulf foarte ridicată. Nici pomeneală de măști de protecție la acea vreme. Străbăteam tot orașul, de la nord la sud, pentru a ajunge la fabrică, unde lucram în 3 schimburi. Bucureștenii nu se duceau acolo, era prea departe, iar condițiile de muncă extrem de grele. În 1962, în vară s-a dat o amnistie pentru deținuții de drept comun. Mulți au fost angajați la Danubiana. Deși aveam doar 21 de ani m-au pus șef de echipă. Îți dai seama? Eram un puști și eram șeful lor. Vai de sufletul meu! Eram confruntat cu apucăturile unor oameni cu mari carențe de comportament, iar eu trebuia să fac față situației. A fost o experință dură de viață. Înfiorătoare!

Q: Cum ați reușit să dați la facultate ?

A: În iunie 1963 mi-am dat demisia ca să mă înscriu la examen pentru facultate. Nu au vrut să mă lase. M-au amenințat: „Te dăm pe mâna armatei să te ia la muncile câmpului”. Nu făcusem armata pentru că fabrica era obiectiv strategic, iar armata era amânată de Marele Stat Major. Le-am spus că dacă nu iau la facultate mă întorc la uzină. M-au chemat la Comisariatul Militar unde m-au pus să dau în scris că mă reântorc la Danubiana. Nu am vrut. Pe la 12 noapta mi-au spus: „du-te acasă, dar mâine te prezinți la fabrică altfel știi ce te așteaptă!” În această situație, am plecat de acasă și până în toamnă am locuit la o mătușă.

La începutul lui septembrie, am plecat la Cluj să dau la facultate. Aici începe providența. Cât am stat ascuns, am învățat de m-am snopit. Când să mă înscriu pentru admitere, un secretar de la facultate, un om cu suflet deosebit îmi zice: „Măi băiete, tu vii din București aici la Cluj? Tu știi câte locuri sunt? 25. Până acum s-au înscris peste 400. Hai să te înscriu la Geografie sunt ceva mai multe locuri.” Am spus: Nu, eu dau la geologie! „Să te ajute Dumnezeu, măi băiete!”(și m-a ajutat). Am dat și datorită mediei de admitere am intrat cu bursă. Am făcut 5 ani la zi. Geologia nu avea seral sau fără frecvență.

Q: Cu ce v-a ajutat toată această suferință?

A: Tot răul, greul are și un bine. Ulterior după încheirea studiilor universitare, activitatea practică, de teren, desfășurată, în general, în condiții nu foarte ușoare, asaltat de multe privațiuni, nu mi s-a părut foarte grea. Mulți dintre colegi se mirau că eu nu mă plâng de numeroasele dificultățile generate de precaritatea cazării și a condițiilor de hrană. Tot timpul am spus: avem o profesie grea, dar frumoasă. Ei nu știau cât de bine eram antrenat fizic și spiritual de viață, pentru profesia mea, de geolog terenist.

Întâlnirea cu N.D. a fost una din cele mai frumoase experiențe pe care am avut-o de când scriu pe acest blog. Nu vreau să închei într-o notă pesimistă. Modul în care N.D. și-a spus povestea, mi-a confirmat că se poate trăi, dacă vrei, între granițele binelui, frumosului și adevărului. Deși subiectul a fost trist, am plecat acasă, după acel interviu, cu un tonus excelent. Să vă spun cum a decurs conversația?! Dacă cineva ne-ar fi văzut, ar fi putut crede, cu ușurință, că era o discuție despre artă. Nu a ridicat niciodată tonul, a punctat evenimentele din trecut fără ură, nu s-a plâns de ce a fost nevoit să îndure. Durerea era însă acolo. Am simțit-o când povestea despre moartea mamei, a surorii, arestarea fratelui și eșecul admiterii la facultate. Nu oricine poate vorbi despre traumele copilăriei și tinereții în acest fel. Ai nevoie de o aristocrație a gândului, dar mai ales a spiritului.

Nici nu vreau să mă gândesc cât de greu i-a fost să reziste la toate câte i s-au întâmplat. Să asiste neputincios cum comunismul pretindea tribut de: atâta bogăție de personalitate, talent, potențial și șansă tocmai celor mai valoroși oameni ai momentului. Dar el a fost puternic, nu s-a lăsat doborât.

Comunismul la început a distrus elitele, apoi s-a îndreptat spre omul obișnuit. A marginalizat educația, deoarece în lipsa ei manipularea prinde mult mai ușor. Generațiilor care au urmat, comunismul le-a confiscat visurile, iar asta le-a impietrit sufletele. Oamenii au nevoie de visuri! Ele ne fac să mergem mai departe.

Domnul N.D. are astăzi 77 de ani. Rar am văzut pe cineva atât de frumos. Demnitatea lui luminează totul în jur. După acest interviu am plecat spre casă… dorindu-mi să devin un om mai bun.

Carțile legate de subiectul acestui articol:
• „Maxilarul inferior” de Doina Uricariu – mama autoarei basarabeancă este salvată pentru a nu fi trimisă în Basarabia. Cum? Printr-o căsătorie. O poveste reală tulburătoare.
• „Bucureștiul sub bombardamente 1941-1944”- Alexandru Armă, editura Militară

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului și pe contul meu de instagram.

În lipsa unui acord scris, pot fi preluate maxim 500 de caractere din acest text, fără a depăşi jumătate din articol. Este obligatorie citarea sursei emiliachebac.com, cu link către site, în primul paragraf, și cu precizarea „Citiţi integral pe emiliachebac.com”, cu link, la finalul paragrafului.

6 Replies to “4 aprilie 1944, refugiații din Basarabia și instaurarea comunismului”

Am fost acolo la 4 aprilie 1944, eram intrun vagon de marfa, impreuna cu bunicii,cu mama cu fratele meu si cu cele 4 surori. Tatal meu ne-a urcat pe toti in vagonul in care era si mobila, fiindca ne refugiam din Chisinau. Tatal meu a inchis asa dupa ce ne-a urcat in vagon, el ramanand jos. O bomba a cazut chiar langa vagon, tatal meu nu mai era! Atunci la 4.4.1944, am ramas orfan, cu cei 5 frati ai mei. In fuga care a urmat, o traversa ia rupt piciorul in doua locuri, pe el l-au luat brancardierii, iar noi am facut 11 zile cu marfarul, pana la Bolvasnita, in Banat langa Caransebes. Singurul lucru de care imi amintesc era, sora mea care avea 11 ani, ma ducea de mana, iar sub cealalta mana tinea o plapoma. Jn dreapta mea la vreo 10 metri, intro gradina pe un damb, zacea o femeie, pe spate cu valiza in mana, cred ca era moarta. Aveam 3 ani si 19 zile.

Răvașitoare mărturie. Va mulțumesc din suflet pentru aceste rânduri. Povestea dvs ar trebui spusa.

România și românii au uitat din păcate de basarabeni! Este ca și cum îți uiți părinții.

Vom trăi vreodată ziua în care Basarabia și locuitorii ei vor reveni la patria mamă?

Nu toți. Sunt și români pentru care Basarabia este încă o rană deschisă.

-maneguț paul ștefan 8 octombrie 2022,  5:18 pm

SUNT NASCUT IN COM. BAIRAMCEA JUD CETATEA ALBA IN 12/07/1943 SI BOTEZAT IN 15 AUGUS 943.TATA ERA NOTAR IN COMUNA SI ERA PE FRONT. IN APRILIE 1944 GAZDA NOASTRA I=A SPUS MAMEI SA FUGA FIINDCA A DOUA ZI PARTIZANII VOR OCUPA COMUNA.MAMA M-A LUAT IN BRATE,LUCRURI DE SCHIMB,CERTIFICATUL DE BOTEZ SI A FUGIT IN REGAT LA CALAFAT ,OLTENIA,LA PARINTI. CU ACEST CERTIFICAT AM FOST INREGISTRATM SI ASA AM DEVENIT IN ACTE CA FIIND NASCUT IN 15.AUGUST 1943/

Aveti o poveste de viață tulburătoare.

Lasă un răspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Accept Politica de Confidențialitate.