Strada Mare din Tecuci este o obsesie mai veche de-a mea. O port cu mine din adolescență. Când am pornit blogul mi-am promis să scriu un articol despre Strada Mare. Tecuciul este orașul în care m-am născut. Nu pot spune că sunt genul care să mă leg de locuri, prefer mai degrabă oamenii unei zone. Fără ei, orice loc își pierde din importanță. În Tecuci am 3 locuri pe care le iubesc: Muzeul de Istorie„ Teodor Cincu”, Strada Mare și Biblioteca.
Strada Mare din Tecuci era pe vremea copilăriei mele principală arteră comercială a orașului. Locul unde copiii însoțiți de părinți alegeau cu emoție primele rechizite și uniforme pentru școală. Locul în care adolescente, deja cu viziune proprie asupra modei, exersau împreună cu prietenele primele ținute compuse de ele. Nuntă, botez sau înmormâtare aici găseai cam tot ce aveai nevoie. Între timp a apărut și concurența Magazinul Unirea, dar eu preferam în continuare vechea Stradă Mare. Avea un parfum al ei, avea personalitate, dar mai ales avea o o energie pe care atunci nu mi-o puteam explica. Peste mulți ani, de la plimbările mele pe Strada Mare, am înțeles că atunci când te îndrăgostești de un loc, obligatoriu trebuie să afli mai mult. De regulă aceste locuri au o istorie aparte.
Am început să călătoresc, împreună cu părinții, la o vârstă destul de fragedă. Dar nu eram suficient de mică încât, vizitând alte orașe, să nu realizez cât de specială era Strada Mare din Tecuci. În copilărie, atunci când mă procupa ceva, prima sursă de informații la care apelam erau părinții. Pur și simplu îi hărțuiam cu întrebări. În special pe mama, care mă însoțea la cumpăraturi.
– De ce Strada Mare e construită altfel?
– A fost locuită de evrei. Clădirile aveau în față magazinul unde își vindeau marfa, iar în spate sau la etaj era locuința.
– Stăteau și lucrau în același loc? Asta m-a intrigat, dar recunosc mi-a plăcut grozav. Eu de acasă până la școală mergeam destul de mult pe jos.
– Da. Îi găseai mereu în magazin, iar dacă nu, sunai și venea cineva să îți deschidă.
– Era un singur vânzător. Adică nu avea șef?
– Uneori da, alteori erau mai mulți, de obicei membrii din aceeași familie. Erau comerciați tare buni! a spus mama visătoare.
– Nu înțeleg?
– Dacă îți doreai ceva (să presupunem că îmi doream un anumit material) îți spuneau doar „treceți peste câteva zile”. Veneai și găseai exact ce voiai. Regret timpurile acelea.
– Aha! Vezi dacă mai erau evrei puteai să-ți faci rochia verde. Rochie verde era… rochia la care mama visa cu deschiși. Până și tata știa exact nuanța pe care o dorea. Primise misiune, atunci când pleca din oraș, să se uite după materialul acela verde care devenise dorința nr.1 pentru mama. Și pentru el!
– Lasă, găsesc eu o soluție! Nu a găsit, iar rochia verde a devenit… mov.
A schimbat destul de repede subiectul. Nu erau timpuri de ținut polemici: proprietate particulară versus proprietatea statului. Mai ales cu mine o puștoaică de 10-11 ani care, în general, eram destul de mută, dar când aflam ceva care îmi stârnea interesul mă transformam în altă fetiță. Întai aliniam păpușile și dezbăteam vehement subiectul cu ele, apoi cu orice persoană dispusă să mă asculte.
Strada aceea lungă, dreaptă, magazinele evreiești, amintirea lui Iancu Scorțaru, cărțile despre Holocaust – nu știu de ce?! ( acum înțeleg) dar când am plecat din Tecuci am purtat-o mereu în suflet. Pe vreme lui Ceaușescu nu se spuneau prea multe. Eu însă nu mi-am pierdut interesul, doar am amânat. După 1989 am tot căutat informații. În urmă cu 2 ani am decoperit că există o carte despre obiectul obsesiei mele. Scrisă de un anume Iancu Aizic.
Cine este Iancu Aizic? Am pus mâna pe telefon și am sunat-o pe mama. A început să râdă. „Ai noroc, îl cunosc! Se pare că de data asta am scăpat ușor! Îmi amintesc că pentru mine păreai doar un copil preocupat de lumea lui, dar pe măsură ce „îmbătrânești” îmi dovedești că ai tot felul de revelații din acea perioadă.” Mama ar fi un excelent jurnalist de investigații. De când cu blogul s-a obișnuit să primească tot soiul de teme, unele chiar dificile. Și le face față, ba chiar plusează cu informații, motiv pentru care mă lasă uneori mută de uimire.
L-am cunoscut astă vară. M-a întâmpinat la sediul lui din Tecuci. Se apropie de o vârstă venerabilă și mă așteptam să întâlnesc o persoană destul de lentă în reacții. Zvelt, tot numai un zâmbet și aici întervine un aspect tare amuzant: abia am reușit să țin ritmul cu energia lui. Lăsând la o parte că tot timpul mă privea de parcă aveam să pornim într-o mare aventură. Pentru mine chiar așa a fost. Mi s-au dezlegat multe din misterele care mi-au torturat adolescența.
Când am aflat istoricul străzii și ce oameni au locuit acolo am înțeles de ce iubeam atât de mult acest loc. Mi-a povestit despre el, despre ce a făcut pentru comunitate, despre istoria Străzii Mari și a evreilor din Tecuci. În timp ce îmi spunea toate acestea îmi arăta cărți, ziare, emailuri care documentau fiecare afirmație (care erau pregătite din timp, nu a început să le caute acolo în fața mea sau și mai rău, să nu le găsească cum am pățit cu multe persoane tinere). Iar eu … eu eram în extaz de admirație.
Începând cu 2000 Iancu Aizic a preluat funcția de președinte al Comunității Evreilor din Tecuci, funcție pe care o are și în prezent. A crezut în conservarea Patrimoniului Cultural Iudaic din Tecuci (cimitirul și sinagoga) și a dus o luptă neobosita pentru atragerea fondurilor de restaurare. S-au găsit destui care au încercat să-l întoarcă din drum: „Pentru ce și mai ales pentru cine să mai faci?” Nu i-a ascultat și rezultatele au început să apară.
• Pentru reamenajarea cimitirului a cerut ajutorul evreilor tecuceni stabiliți în Israel. L-a primit și în 2001 un prim proiect a fost finalizat.
• Sinagoga era un dezastru: fără uși, fără geamuri cu pereții puternic fisurați. Cei care l-au ajutat cu refacerea cimitirului, când au văzut cât de degradată este clădirea sinagogii, au spus că nu sunt interesați. Refuzul a fost o provocare pentru el. Așa că s-a spus pe treabă și a trimis 30 de scrisori la 30 de cunoscuți din Israel pentru a obține fonduri. Nimeni nu i-a răspuns. A continuat să scrie apeluri în revistele de limba română din Israel. Iarăși nimeni nu i-a răspuns. Unii chiar au spus: „De ce mai insistă Iancu dacă vede că nimeni nu-l sprijină?”
• La inițiativa prof. Ștefan Andronache, un reputat istoric din Tecuci, l-a contactat pe Avram Goldstein Goren o persoană cu 3 fundații în SUA, Israel și Italia. Nu numai ca i-a răspuns, dar l-a și sponsorizat cu o sumă generoasă. În 2002 sinagoga era renovată total. După ce și-a atins obiectivul, în care doar el a crezut, a scris la ziarul Viața Mea din Israel unde redactor șef era Amalia Scorțaru -Sarr (născută în Tecuci – fiica lui Iancu Scorțaru) un articol cu titlul: Cu voia sau fară voia voastră, sinagoga a fost renovată!
• La un moment dat, Lucreția Stanciu plecată la muncă în Israel văzând cât suflet pune în articolele publicate în presa de limba română de acolo l-a contactat. Mi-a spus: „Adunați toate materialele publicate de dvs în presa din Israel și faceți o carte”. Lui Iancu i-ar fi plăcut, dar nu dispunea de fondurile necesare. „Scrieți cartea, vă sponsorizez eu!” L-a trimis la Ed. Cronica din Iași. Așa a apărut în 2003 „Strada Mare a Tecuciului”.
Strada Mare, Lipscaniul tecucean, a fost locul cu cei mai mulți evrei pe metru pătrat cum spune chiar Iancu Aizic. Întâlneai firme ca „La pălăria de aur”, „La steaua de aur” , „La cioara”, „La vulturul” „La Sami Iosef”, cofetăriile „Caro” și „Regală”, frizeria „Figaro, studiouri foto „Modern” și „Pascal Feuierstein”.
Pe Strada Mare din Tecuci oamenii ieșeau la promenadă. Era un loc destinat sărbătorilor. Pe aici trecea fanfara. Dar era, în același timp și un loc al îmormântărilor. Mai ales atunci negustorii își lăsau clienții și ieșeau în fața magazinelor în semn de respect. Nu conta dacă cel condus pe ultimul drum era evreu sau creștin. Era un timp al toleranței.
Un scurt istoric al comunității evreiești din Tecuci:
• 1779 Primele atestări documentare despre evrei (comercianți și meșteșugari) în istoria Tecuciului.
• 1843 se înființează Comunitatea Evreilor din Tecuci.
• 1870 se ridică prima sinagogă numită Sinagoga Croitorilor.
• 1918 Max Segal pune bazele unei fabrică de pielărie, celebră în epocă. A fost Vicepreședintele Industriașilor din Romania.
• 1928 Moise Goldstein înființează pe Strada Mare prima bancă comercială. Este tatăl lui Avram Goldstein Goren principalul sponsor al sinagogii.
• În 1942 conform directivelor date de de gen. Antonescu toți evreii din Cudalbi, Nicoreși, Ivești, Liești au fost dirijați spre Tecuci în scopul supravegherii atente. Le-a fost repartizată Strada Mare.Aveau voie să iasă din case doar la anumite ore, frecventau doar anumite magazine și erau obligați să poarte o insignă (pentru a putea fi identificați că sunt evrei). Pentru a rămâne în acest teritoriu li s-a pus la dispoziție o școală, baia care există și astăzi, chiar și un abator de păsări în zonă.
• 1943 din 23.000 de locuitori aproape 3000 erau evrei.
Afaceri ale evreilor din Tecuci:
• Fostul magazin Unirea unde proprietar era renumitul Marian. La raionul electrice vindea Batner împreună cu Froim Solomonovici.
• În fața parcului era reședința stației de trăsuri unde așteptau comenzi frații Natan și Avram Cohn, Avram Batner, Haba. Când plecai noaptea la Iași, București sau în orice alta destinație dacă spuneai cuiva „am vorbit cu domnu Cohn (sau oricare din ei) și la 2 noaptea va fi la mine” erai sigur că ajungi la destinație la timp .
• În capătul Strazi Mari erau casele fam. Leibovici, Petreanu și Aizic.
• Dacă treceai strada spre farul comertului tecucean, fostul magazin Dunărea, sus la etaj erau birourile. Aici vindeau domnii Giovanni Finchelstein și Staimetz Bertu.
• Urma magazinul cu metraje a lui David Hofman, croitoria lui Mendel Sali, Mendelovici cu haine preoțești și Biroul de cereale al frațiilor Buhman.
• Pe locul renumitei Parfumerii era magazinul de metraje a lul David Schwartz, magazinul de coloniale-mercerie a lui Bârlădeanu și prăvălia „La Balon”.
• Cam prin dreptul casei lui Rolea a existat prima Bancă Românească deschisă de Avram Goldstein Goren.
• Vopsele și articole de fierărie găseai la Simon Livadaru, metraje la Rabinovici, Moritz Tailer, Vlaicu Haineric, Malica Moscovici.
• Te întâmpina magazinul „Plosca de Aur” și magazinul de feroase al fraților Davidescu.
• Doamnele intrau în magazinul de lenjerie ”Carmen Silva” a lui Nati Rosenfeld, iar domnii în magazinul de pălării și stofe al lui Spaier. Pentru casă cumpărai mobilă și lustre de la Haim Stainberg.
• Găseai cizmăria lui Jack Goldemberg alături de stofele lui Moise Oximberg.
• Vis-a-vis de fostul magazin Dănuț era cabinetul dr. dentar Maier Mandel.
• Nu lipsea nici atelierul de reparat mașini de scris și mecanică fină al lui Iancu Oisie (lăsati-mă să visez, îmi place să cred că mulți tecuceni aveau pasiunea scrisului) alături de ceasornicăria lui Carol Aizic.
• Apoi regia (tutungeria) părinților lui Iancu. Familia Aizic locuia în fosta casă Moglescu. Erau vecini cu familia Steiner, el Max croitor de lux, iar soția lui Maria ziaristă.
Și am parcurs doar o mică parte din ceea ce a însemnat activitatea comercială desfășurată de comunitatea evreiască din Tecuci. Aș putea scrie pagini întregi. Sursa acestor informații este cartea „Strada Mare a Tecuciului”
Nu pot să nu enumăr o parte din oameni de seamă care au rămas în istoria orașului:
• Lutfag Eiber director la Casa de Cultură.
• Barbu Peretz a avut un lanț de librării, fost primar și viceprimar al Tecuciului (cultură și politică o combinație care îmi place)
• Iancu Scorțaru avocat renumit. O poveste despre cum mi-a marcat acest om copilăria găsiți aici.
• Mirel Blumer profesor de lb. română și redactor la un ziar local. Semna M. Florescu. În germană blume înseamnă floare.
• Ticu Aizic, tatăl lui Iancu, redactor la ziarele locale și redactor șef al emisiunii locale care se difuza zilnic între 18-19 în oraș. (Acum înțeleg de unde a moștenit Iancu pasiunea pentru jurnalism).
Iancu Aizic pe lângă funcția de președinte al Comunității Evreilor din Tecuci mai desfășoară și o neobosita activitate de jurnalist. Participă la toate manifestările culturale ale orașului și relatează despre fiecare eveniment. A colaborat la ziarul „Obsevator” unde a avut o rubrică de interviuri despre personalități marcante din zonă, dar și din țară.
Chiar dacă au rămas extrem de puțini evrei la Tecuci, Iancu Aizic duce mai departe flacăra iudaismului în acest oraș. Peste ani când cineva se va documenta despre viața comunității evreiești din Tecuci, cartea lui va constitui o sursă importanta de informații. Prin lupta dusă pentru salvarea patrimoniului mozaic, în istoria orașului va rămâne drept omul care a nu a știut să renunțe. Este impresionant ce poate realiza un om pentru comunitate atunci când își pune tot sufletul.
Iancu Aizic este o combinație incendiară: are entuziasm și dorință să pornească lucruri, dar și energie și rezistență să obțină susținere financiară pentru a le duce la capăt. Și de parcă toate acestea nu erau suficiente, mai adăugați charismă și un optimism ieșit din comun.
Aș vrea să punctez un aspect. Am mai încercat să scriu despre Tecuci, dar nimeni nu mă lua în serios. A fost singura persoană care a avut deschidere. Celor care s-au eschivat probabil ca blogul meu nu le părea suficient de interesant sau poate eu nu eram destul de cunoscută. Ori poate chiar nu le pasă deloc de comunitatea în care trăiesc (Mai am ceva proiecte în derulare și toti acești sunt cunoscuți a lui Iancu).
Am ales să vorbesc la final de o latură a lui Iancu care îl detașează de mulțime. Ceva ce întâlniesc din ce în ce mai rar: dacă îi ceri ajutorul, nu nunai că te ajută, dar te ia de mână și merge cu tine. Din acest motiv acest om va avea mereu un loc special în inima mea. De fiecare dată când ajung la Tecuci îmi fac timp să-l văd (iar eu nu sunt deloc cea mai sociabila ființă, dar pentru el fac o excepție).
La terminarea liceului, în timp ce colegii de clasă se pregăteau pentru banchet, el aduna într-un album impresii și semnături de la fiecare dintre ei. Peste ani acestea s-au dovedit amintiri de neprețuit. Iancu a văzut potențialul într-o întâmplare banală, iar asta face diferența între un vizionar și un om obișnuit. Materialul cules atunci împreună cu însemnările lui despre colegi și profesori de liceu au apărut într-o carte. „După 50 de ani… jarul nestins al amintirilor 1968-2018” este o plimbare printr-un oraș de provincie din alte vremuri.
Între timp i-a apărut a III-a carte „Table și tablete” în care a strâns articole publicate în presă de-a lungul vremii. Interviuri cu personalități, însemnări despre oamenii locului, dar mai ales o cronică a vieții culturale a orașului. La începutul cărții face un bilanț al anului 2018 în care povestește despre realizări, evenimente la care a participat, dar și despre oameni. Cei care au intrat în viața lui (unde sunt și eu menționată) și cei care au dispărut.
Astăzi Strada Mare din Tecuci și-a pierdut unicitatea, a început să semene tot mai mult cu suratele ei: sufocată de tâmplăria termopan și agresată de mașini. Ar fi fost minunat dacă s-ar mai fi păstrat câte ceva din arhitectura clădirilor inițiale. Dar există și o parte bună. De curând s-a finalizat repararea ei și în prezent arată mult mai civilizat. Mereu am vrut să cunosc trecutul acestei străzi. Istoria unui loc nu se pierde, dar se uită, de aceea este necesar uneori ca cineva să mai scormonească trecutul. Acum că m-am potolit cu istoria Străzii Mari din Tecuci, este momentul să mă îndrept spre alte obsesii lăsate în așteptare. Biblioteca, de exemplu! În timp ce cautam fotografii cu Iancu Aizic iată ce am descoperit pe contul lui de facebook. O fi un semn?
Despre un om al Tecuciului mai găsiți un articol aici. La care am ajuns bineînțeles tot prin domnul Iancu Aizic.
Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.
Fotografii preluate de pe contul personal de facebook al domnului Iancu Aizic.
