Era o zi de vineri. O zi în care nimic nu mă mulțumea, o zi în care așteptam răspunsuri ce nu veneau, o zi în care solicitasem ajutor și nu primeam, o zi în care în jurul meu totul își pieduse farmecul, o zi în care poșeta devenise brusc prea grea, mantoul mi se părea demodat, iar eu îmi cam pierdusem busola. O zi în care simțeam nevoia să am lângă mine o prietenă. De unde să o scot, vineri la ora 13? În lipsa ei înceram să compensez cu „ am nevoie de o poșetă ”. Ori poșetele nu erau ce îmi doream, eu ori nu eram suficient de deprimată? Stăteam în mijlocului magazinului aproape gol și mă întrebam ce aș putea face? Mintea îmi era împrăștiată într-o 1000 de direcții. O poșeta nouă nu m-ar fi ajutat. Încercam să mă decid muzeu, librărie sau plimbare în parc?
Nu pot să cred! aud deodată lângă mine. Era Delia. Îmi doream atât de mult să te întâlnesc! Te-am sunat de 3 ori. De ce nu răspunzi? Am scos telefonul. Bineînțeles era pe silent. În câteva minute Delia făcuse programul. Mergem să mâncăm, apoi vizităm casa Storck. Ce zici,e bine? O zi in care am nevoie de o prietenă. Și ea era acolo, lângă mine.
Avem un restaurant preferat pe lângă Piața Victoriei. Am ajuns. Era ora prânzului. Foarte agomerat. La masa din dreapta mea o tipă citea așteptând să-i vină comanda. În scurt timp i s-a alăturat o prietenă. Conversații decente. În general oamenii serveau masa, nu erau la socializare. Câteva mese mai încolo a apărut un individ care vorbea tare la telefon, mult prea tare. Costum, ceas de firmă, aer plin de importanță. Deși era îmbrăcat cu un costum scandalos de scump, cravata de mătase de cea mai bună calitate, comportamentul lui agresiv îmi zgăria timpanele. Îl compătimeam pe cel de la capătul firului. Eu și toți din restaurant eram nevoiți să auzim despre performanțele lui profesionale și ultima vacanță. Dacă aș fi fost singură l-aș fi urmarit. Sunt convinsă că mi-ar fi ieșit un articol pe cinste. Preferam însă să mă bucur de prezența Deliei. Individul era de plâns. În spatele imaginii pe care o afișa era un om îngrozitor de singur. O om care vorbea neîncetat la telefon doar pentru a-și alunga singuratatea. Nimeni nu a venit la masa lui cât am stat acolo. Am plătit și am plecat.
Ce apreciez la Delia: citește enorm, adoră muzeele și are o capacitate, cum rar am întalnit, de organiza evenimente. Tot ce iese din mâna ei este impecabil. Are standarde, știe să negocieze, are un simț estetic peste medie, nu-și pierde măsura, bunul simț, iar dacă o enervează cineva foarte tare, adoptă confruntarea directă. În general este tolerantă. Devine inflexibilă când e vorba de prostie. Nu pot lucra cu incompetenții. Pur și simplu nu pot. Îmi amintesc cum a părăsit ultimul job din acest motiv. Când a fost întrebată de cineva din top management de ce pleacă a răspuns: Nu pot colabora cu cineva care nu înțelege nimic din activitatea asta. Nu pot găsi un limbaj comun cu astfel de persoane.
Cu Delia am vizitat palatul Cotroceni, galerii de arta, muzeul Aman, casa Storck, cu ea am fost la îmormantarea Reginei Ana. Toate astea au fost planificate. În ziua funeraliilor Regelui Mihai traficul era blocat în centrul capitalei. Toată lumea folosea metroul. Pe măsură ce ne apropiam de Palatul Regal devenea tot mai aglomerat. Ce șanse sunt să vezi un cunoscut, într-un metrou plin de oameni, cu care nu ai stabilit o întâlnire în prealabil? Nici una. Hazardul a vrut ca noi să ne vedem în marea aceea de oameni. În timp ce așteptam să înceapă ceremonia de înmormântare mi-a spus. Se confirmă, atunci când este dat să te întâlnești cu un om, lucrul asta chiar se întamplă. Fără să faci nimic. Avea dreptate. La funerariile Regelui Mihai am stat una lângă alta. Nu i-am mărturisit atunci cât de fericită eram să o am lângă mine. Nu îi plac declarațiile patetice. Și nu era nici locul și nici momentul să fac asta. Am ales să fac asta acum prin acest articol. Știu că îl va citi.
Episoadele mele de hipo. Ea era cea care suna la 112 și chema salvarea. Vizita ei la spital. Poate părea un gest firesc între prieteni. Atât că Delia era sătula de spitale și de medici. Mama ei se lupta cu o boala necruțatoare. Cu toate astea a venit. Pe atunci nici măcar nu eram foarte bune prietene, doar colege de birou care ne plăceam.
O întâmplare m-a făcut să o văd cu alți ochi. Nu eram printre favoritele managerului de atunci. Pentru că urla tot timplul am ales să mă mut în alt birou, să nu îl mai aud. Au început mizeriile. Nu a putut trece peste asta. I-a sugerat Deliei, că ar fi mai bine să mă evite dacă nu vrea să strice „prietenia” dintre ei. Replica ei mi-a fost comunicată de o persoană care a asistat la confruntare. Tu nu o cunoști deloc! Eu însă știu cum este cu adevărat. Dacă tu nu faci nici un efort să afli cum este, nu ai nici dreptul să-mi interzici să o frecventez. Delia nu mi-a spus nimic. După această discuție, devenise un obicei să treacă pe la mine prin birou zilnic. Ne despărțeau doar vreo 5… etaje. Pentru că avea interzis. Cred că asta spune mult despre caracterul ei.
Ea are o problemă cu incompetenții, eu am o problemă cu oamenii care refuză să evolueze. Cu cei care te trag inapoi. Cei care se vaită mereu, cei care își plâng de milă lovind de cele mai multe ori în alții, cei de la care nu ai ce să înveți. Eram înconjurată pe atunci de manageri „experți” în arta manipulării, ori lucru asta nu îmi doream să-l învaț. Nu puteam să mă prefac că muncesc, învățând că 1+1 fac 3 cum mi se cerea. Să fiu aplecată numai pe detaliu fără să văd în ansamblu. Fără să îmi pun întrebări. Îmi amintesc de e-mailurile pe care le primeam pe atunci de la acei „experți”. E-mailuri care reflectau lipsă de profesionalism și caracter. E-mailuri scrise cu un limbaj coroziv, deși se vroiau ferme și profi. Știu că le-am arat unei prietene psiholog care mi-a confirmat asta. Când au văzut că nu pot convinge cu amenințarile au trecut la planul B. Au cumpărat respectul. Toată lumea are un preț. Delia a plecat prima, la ceva timp am plecat și eu. Delia nu are preț. Are însă valoare, iar valoarea nu poate fi cumpărată.
Îmi plac oamenii care mă inspiră, care mă contaminează cu energia lor, care îmi transmit din pasiunea și determinarea lor. Întâlnirea cu astfel de oameni e o încântare pentru suflet. Delia m-a inițiat în istoria regalității europeane, mi-a vorbit despre cazul Arnăuțoiu și despre rezistența grupărilor de partizani din munții Fagăraș, Banat, Vrancea, Bucovina, Dobrogea și Apuseni. Delia mă bate la cap să scriu un articol despre Regina Maria și să citesc o carte abia apărută Romanovii. Delia îmi face cadou cărți cu dedicație, în care îmi spune cât de specială sunt. Este bine crescută, nu ridică vocea, și nu se laudă. Nu râde foarte des. La început o judecam că nu se străduiește să pară mai veselă. Dacă ajungi să o cunoști, înțelegi că nu e genul care să râdă cu gura până la urechi. E prea profundă. Face parte din lumea celor care încă mai cred în fapte bune, știe cum să prindă un om care este la pământ și a înțeles că partenerului de viață îi stai alături și la rău nu numai la bine. Şi mai are o calitate… foarte rară. Este prea inteligentă pentru a fi invidioasă.
Tinem legătura cât de des ne putem rupe de familii, joburi și alte proiecte care ne acaparează.
Recunosc au fost și momente în care îmi venea să o trimit la plimbare. Și chiar am făcut-o. Consideram că are idei multe și fixe. Putea să iasă urât. O persoana dragă m-a salvat atunci. Știi ceva, eu mă văd cu voi 2 „tinere” pensionare la o cafea în oraș. N-am de gând să stau acasa singură și să mă uit la seriale pentru că tu nu poți trece peste asta. În timp am înțeles că prefer un om de caracter cu idei multe și fixe, decât o persoana care să nu mă contrazică, dar cu o coloana vertebrală maleabilă.
2018 aș vrea să fie anul în care să împărtășesc oamenilor dragi ce simt pentru ei. Nu e simplu, dar cred că nici imposibil?
