Cină la Viena

Cei care avem blog ne dorim să scriem, în general, despre persoane mediatizate și cunoscute. Ne amăgim că așa părem mai profi și mai valoroși. E drept că întâlnirea cu astfel de ființe are avantajele ei. De cele mai multe ori realizezi că și ei sunt oameni. Pe lângă succes au cunoscut și ei eșecul, trăiesc drame, se confruntă cu probleme și frici. Înveți din experiența lor, iar notorietatea lor îți poate aduce mai multă recunoaștere. Dar să nu cădem în extreme, ignorând oamenii valoroși de lângă noi.

Despre Gabriela, Iulia, Zara (3 surori) și subsemnata am să povestesc în continuare. Pe cele 3 doamne le cunosc de când am intrat în familia lor (sunt verișoarele soțului meu). Toate locuiesc în Austria. M-am gândit că dacă tot îmi petrec vacanța la Viena să îmbin utilul cu plăcutul. Nu a fost simplu să ne întâlnim toate 4. Eu eram în vacanță, dar ocupată să vizitez cât mai mult, ele joburi, copii, familie. Am reușit, în cele din urmă, să stabilim o înâlnire. Când le-am spus ce vreau s-au uitat la mine ciudat. Dar cum sunt la început de drum cu blogul au spus: De ce nu, o să fie amuzant! În concluzie am fost numai noi 4, fără partenerii de viață, fără copii. În acea seară în familiile noastre a fost democrație, barbații au ieșit singuri, iar copiii la fel.

Locația a fost aleasă de Iulia. A făcut rezervări la Le Bol. Din cele 3 surori ea are cea mai intensă viață socială. Și este cel mai greu de prins pentru astfel de întâlniri. Le-am spus că îmi doresc să merg într-un loc care să nu fie frecventat de mulți turiști. Un loc intim. Eram prea fericită că au reușit să ajungă toate 3 ca să mai fiu atentă la designul bistroului. Pățesc destul de rar așa ceva. În timp ce îmi răspundeau la întrebări prin fața ochilor mi se perindau momentele când le-am cunoscut. Le priv6eam unde sunt astăzi și cât au evoluat. Mă gândeam că au adus cu ele, în Viena, o parte din Romania. Nu Viena le-a dat valoare. Au venit cu ea de acasă. Viena le-a ajutat să își vadă potențialul, și le-a crescut substanțial stima de sine. Le-a șlefuit și le-a oferit unghiul perfect în care să strălucească.

28117532_2080442372199760_391544067_n

Gabriela

Gabriela, sora cea mare, este atipică pentru societatea noastră. Ce femeie mai cunoașteți, mai ales în ziua de azi, să se bucure sincer că primește oaspeți? Și nu vizite de câteva ore. Să stai în casa ei 1-2 săptămâni. Oricât de spațios ar fi apartamentul pe care îl are, totuși să mai accepți încă 3 persoane, începe să devină obositor și un pic prea mult. Ne răsfață cu un ambient primitor, mâncăruri rafinate și prăjituri instagramabile. Delicatese făcute de ea. Cum banii nu sunt o problemă, ar fi putut să comande totul, dar ei îi place să facă asta pentru noi. O admir că nu percepe totul ca pe o corvoadă. Cu un job în care stresul nu o ocolește, ar fi putut să ajungă acasă și să se relaxeze citind. Știu cât de mult îi place să facă asta. Trăiește într-o casa unde există armonie. O casă unde există iubire între soț și soție, între părinți și copii. O casă de unde îți pare rău că trebuie să pleci. De fiecare dată când merg în Viena stau la ea. La plecare mi-aș dori să iau cu mine, sau măcar să pot sigila într-un flacon atmosfera acestei locuințe. Fiecare membru al familiei e special, dar Gabriela este sufletul acestei case.

28191184_2080448788865785_1452377662_n

Iulia

Iulia este o boemă. Citește foarte mult. Înzestrată cu suflet de artist… pictează. Un talent pe care l-a descoperit în timp, încurajată de Zara (sora ei). Cultivat cu perseverența această pasiune a condus-o la stadiul în care este astăzi. Lucrările ei se vând. Are expoziții în Viena, dar și în România. Despre acest har al ei, am să deconspir mai multe într-un viitor articol. Mă gândeam ce diferență între adolescenta timidă din liceu care nu scotea nici un cuvânt și stătea mereu îmbufnată. Atenție mare la aceste simptome, astfel de oameni se dovedesc în timp speciali! Mă uitam la femeia care a devenit astăzi, care electizează spațiul din jurul ei cu o personalitate puternică și strălucitoare. Cu câtă eleganță își alege cuvintele și cum subjugă audiența. Promit să revin cu un articol despre ea. Deja suntem în tratative.

28176523_2080441655533165_596305762_n

Zara

Cu Zara a fost un coupe de foudre. Când ne-am cunoscut aveam în comun o pasiune. Moda. Eram la vârsta când acest aspect era vital în viața noastră (și a rămas, însă cu timpul accentul s-a mutat pe stil și calitate, mai puțin pe modă). Zara știa să se îmbrace încă de atunci, dar astăzi a devenit sofisticată. A ajuns la întâlnirea noastră ultima. Ca o divă (în realitate „diva” are 2 copii care nu pot fi lăsați nesupravegheați. A fost necesar să fie „predați” soțului ca ea să poată ajunge). Când a apărut era îmbrăcată într-un mantou de culoarea cârtiței (deși sună neobișnuit, vă asigur că e o culoare tare elegantă), blugi negri, un fular și o poșetă nude. Tot ce poarta Zara, arată impecabil. Nu-mi puteam lua ochii de la ea. Când și-a dat jos mantoul, un medalion lung argintiu se profila pe un pulover negru de cașmir. Verigheta și un inel de platină erau puse în valoare de niște degete fine. Pe altă mâna nu cred că le-aș fi remarcat. Fardul aplicat impecabil, un păr spendid care refuză să-și piardă forma deși vântul bătea puternic. Doamne, cum reușește?

Emilia, aștept momentul când vor scrie alții despre mine. Tot ce pot să spun este că mă simțeam minunat!

Întâlnirea a fost un moment de introspecție, de săpat în viețile noastre, de râs, dar și de plâns, nostalgic și de adus în prezent amintiri uitate într-un ungher al memoriei. Un moment în care am înțeles că orice om este special. Ca valoarile materiale te fac să fii mai relaxat, dar nu te învață să traiești frumos. Cu darul asta te naști. Surorile Antonescu au fost hărăzite de ursitoare din plin cu el. Și au mai primit ceva. O legătură de iubire. Rar mi-a fost dat să văd una atât de puternică. A fost testată când Zara s-a mutat în America. Îmi amintesc privirea Gabrielei. Avea lacrimi în ochi, vocea îi tremura. A fost singura dată când s-a plâns de ceva. Îmi lipsește atât de mult! Iulia, în schimb, nu discuta de plecarea Zarei. Pur și simplu refuza acest subiect. Aș putea scrie pagini întregi despre ele. Vă invit să le cunoașteți.

  1. Pasiuni care te împlinesc?

Gabriela: Îmi place, la nebunie, ca oamenii să se simtă bine în casa mea.

Iulia: Pictura. Din 2005 fac asta și nu îmi mai trece, din contra mă subjugă tot mai mult.

Zara: Fashion. (Singurul cuvânt pe care l-am scos de la ea. Putea să nu spună nimic. Dacă o privești intuiești imediat asta).

Emilia: Desenul și mai nou blogul. Lucrez acum la un articol. O poveste de viață despre o doamnă care mi-a spus: Ferește-te de oamenii care nu au pasiuni!

  1. O realizare și un eșec?

Gabriela:

  • Realizare, sunt foarte mulțumită de familia mea. Faptul că suntem sănătoși. De viața pe care mi-am construit-o aici.
  • Eșecul l-am perceput atunci când am venit în Viena. Nu știam pe nimeni, nu cunoșteam limba. Între timp am început să-mi fac prieteni, care mi-au povestit din experiențele lor și am a realizat că nu eram singura care se confrunta cu dificultăți. Mi-am canalizat energia pentru a învăța limba. În acele zile dicționarul îmi era cel mai bun prieten. Îmi place să citesc, așa am reușit să mă familiarizez mai ușor cu limba.

Iulia:

  • Realizarea este de data recentă. Expoziția pe care am avut-o în Sighișoara, unde am vândut 14 lucrări în 2 săptămâni. Am avut confirmarea că picturile mele sunt apreciate și dorite de oameni. Acum am motivația și curajul să merg mai departe.
  • Eșec, acum 12-13 ani mi-am dorit să mă mut în Australia. Cazarea era asigurată de prieteni, urma să fac niște cursuri, dar persoana care s-a oferit să mă invite a tot amânat până am abandonat ideea. Atunci am considerat povestea ca pe un eșec, astăzi nu mă văd stând atât de departe de familie, de prieteni, de țară.

Zara:

  • Realizare: cele 2 maimuțele (are 2 copii adorabili), faptul că am avut puterea să o iau de la căpăt și să mă adaptez pe ruta Viena – Los Angeles și invers
  • Eșec, pe plan profesional. (Iarăși nu a spus prea mult. A trebuit să-și urmeze soțul în America. Fiind muzician a primit un contract. A fost perioda când a avut copii și cariera ei nu a mai fost o prioritate. O să recupereze rapid. O cunosc și știu cât este de competitivă. Zara este unul din acei oameni minunați pe care eu i-aș vrea cât mai des în preajma mea).

Emilia:

  • Realizare: deși s-au întâmplat multe lucruri bune în viața mea îmi place să cred că va urma să se întâmple.
  • Eșec, când m-am îmbolnavit de diabet și am început să fac insulină. Cu timpul am înțeles că dacă ai diabet nu eşti cu nimic mai prejos decât restul oamenilor. E drept diabetul îţi aduce suferinţa, dar suferinţa are şi o latură bună, îţi rafinează mintea şi şlefuieşte sufletul. Devii mai profund, empatizezi mai uşor cu suferința celor din jur, şi vine o zi în care te trezeşti că ai căpatat nişte abilităţi la care nici măcar nu aveai curaj să visezi. Oamenii îţi spun că ai talent. Nu e talent, ai acumulat experienţe pe care vrei să le transpui în ceva, în scris, în desen în cazul meu. Puteam să-mi plâng de milă și să acumulez frustrări. Am decis să acumulez frumusețe! Cred cu tărie că eșecurile se dovedesc până la urmă fertile. 
  1. O carte care te-a marcat?

Gabriela: Blake like meJohn Howard Griffin. Cartea este un fel de jurnal. (în 1959 autorul urmează un tratament și pielea îi devine neagră, pentru a experimenta ce înseamnă să fii persoană de culoare în sudul SUA). Povestește cum e să fii discriminat în cafenele, mijloace de transport, toalete. Cum trebuie să suporți vorbe jignitoate, cum soția ta este considerata un bun de către bărbații albi. A fost un șoc. Era același om, dar culorea pielii i-a anihilat brusc valoarea. Când și-a căutat de lucru și a fost respins întreabă:  Ok, dar noi ca negri cum să supraviețuim? Răspunsul: We’re going to do our damnedest to drive every one of you out of the state.

Iulia: Iubirile de tip pantof. Iubirile de tip umbrelă…– Matei Vişniec. Voi de care cititori sunteți tip pantof sau tip umbrelă?!

Zara: Toți sunt normali până ajungi să îi cunoști – John Ortberg

Emilia: Poporul cărțiiGeraldine Brooks Autoarea ne plimbă pe urmele unui vechi manuscris cu anluminuri. Hagada din Sarajevo. Povestea lui începe în Sevilla anului 1480. Continuă cu exodul evreilor din Spania în 1492, apoi în Veneția anului 1609, unde este salvată de cel care ar fi trebuit să o ardă. Ajunge în Viena anului 1894 unde i se refac legăturile. Dispare în perioada ocupației naziste din Sarajevo și reapare în același oraș în timpul conflictelor interetnice. O recomand celor care iubesc cărțile.

  1. O perioadă în care ți-ar plăcea să trăiești? O țară?

Gabriela:

  • În comunitatea Amish mai progresistă, adică cea care acceptă curentul electric. Îmi plac pentru că mănâncă bio, respiră un aer nepoluat, nu există trafic și oamenii par să aibă caracter. Așa îi văd eu, nu știu cum sunt în realitate nu am trăit în mijocul lor.
  • Insula Helgoland – Germania. Am petrecut o vacanță minunată în acest loc, de aceea mi-a rămas în suflet.

Iulia:

  • Perioada interbelică – civilizația de tip european, efervescența culturală, moda, progresele din unele domenii.
  • Croația – Istria. Am fost acolo de multe ori, dar simt că nu e suficient. De aceea îmi este greu să plec.

Zara:

  • Anii ’20 – încep schimbările la femei, au drept de vot, pot studia în universități, joburi interesante. Anii ’20 aduc în prim plan luxul și opulența. Părul este scurt, coafat cu bucle à la garçonne. Rochile sunt drepte, cu talia coborâtă cu broderii de margele și franjuri, fără accent pe zona bustului. Acum apare rochia flapper. Plus atitudinea rebela…
  • Anglia tot anii ’20.

Emilia:

  • Perioada interbelica – aș fi vrut să cunosc 2 mari personalități ale României de atunci, Regina Maria și prințesa Martha Bibescu. Pentru intensa viață culturală, pentru schimbările din acel timp, pentru românii care ne reprezentau cu brio în afara granițelor. Pentru vremuri de mare eleganță, cu oameni rafinați și romanii patrioți care studiau în afară, iar apoi reveneau să aplice ce au învățat.
  • Italiaperioada Renașterii, să trăiesc acele timpuri când Lorenzo Magnificul sprijinea artele. Să îi vizitez palatele, pentru tablouri și sculpturi. Pentru biblioteca imensă unde am înțeles că avea multe manuscrise bizantine. Dar mai ales pentru Mighelangelo. Acel timp când artele și bogăția puteau convețui împreună.
  1. Enumeră 5 lucruri care îți plac?

Gabriela:

  • Armani Code,
  • Să experimentez în restaurante preparate gastronomice ce aparțin altor bucătarii,
  • Weekend-uri petrecute în afara Vienei, unde să mă bucur de liniște și natură,
  • Să petrec timp cu familia,
  • Să îi surprind cu o rețetă de prăjitură, mereu alta.

Iulia:

  • Teatrul românesc,
  • Designul interior,
  • Natura. Am o colecție de pietre,
  • Fac câte o obsesie pentru un autor,
  • Să ies, îmi place la nebunie agitația din Centrul Vechi. În Viena nu am parte de așa ceva. Oamenii sunt mai rezervați. (Îmi amintesc de ultima dată când ne-am văzut în București. Era vară și aveam întâlnire în… Centru Vechi. Eu și soțul meu blazați, toropiți de căldură și fără nici un chef. Ea efervescentă ca o șampanie bine acidulată. În cateva secunde ne-a schimbat brusc starea).

 Zara:

  • Să citesc,
  • Să cumpăr haine, sunt consilierul vestimentar al întregii familii mai puțin a fiului meu care își alege hainele singur de la… 3ani,
  • Jocurile pentru copii. Îmi place să particip și eu,
  • Ieșirile cu prietenele,
  • Să petrec timp cu fetele Gabrielei. (Cele 2 nepoate o consideră o „mătușă de poveste.”)

Emilia:

  • Să citesc, mai ales memorii,
  • Să desenez,
  • Să călătoresc împreună cu familia, altfel nu prea are haz,
  • Să cunosc oameni noi, de când cu blogul am această șansă,
  • Bijuteriile de argint, în special inele și brățări.
  1. Cărui cult religios aparții?

Gabriela:  baptist.

Zara: baptist.

Iulia: niciunul.

Emilia: ortodox. O lecție de toleranță pe care am învățat-o împreună. Fiecare ne simțim confortabil cu religia pe care o practicăm. Niciodată asta nu a fost un motiv de dispută între noi.

  1. Ce te inspiră?

Gabriela: Oamenii care gândesc pozitiv, care încurajează. Îmi amintesc de primul job în Austria. Am avut șansa să dau peste o doamnă care mi-a intuit calitățile și m-a motivat să le cultiv. Așa ceva nu se uită.

Iulia: Forfota orașului, fără ea nu aș putea să pictez. Dacă mâine ar disparea, aș rămâne fără… muză.

Zara: Muzica. Simfoniile lui Beethoven mai ales a V-a și a VIII-a. Muzică corală de John Rutter. For King& Country – formație de muzică creștină.

Emilia: Cărțile. M-au transformat, m-au făcut să evoluez și să pot scrie și eu. Fizionomiile interesante mă inspira de asemenea. Mă trezesc că ajung personaje într-o articol pe blog. Întotdeauna am un carnet cu mine. Dacă o să vedeți pe cineva în București, care își ia notițe, cu siguranța eu sunt.

  1. Ești creativă?

Gabriela: Nu excelez la capitolul asta. (Elementele de design din apartamentul ei contrazic asta.)

Iulia: Enervant și obositor de creativă. Faptul că pictez reflectă asta.

Zara: Nu. (Zara, serios faptul că mă năucești mereu cu vestimentația nu ține de creativitate?)

Emilia: Da. Scriu și desenez de mică. Acum tratez totul cu resposabilitate.

  1. O întâmplare din viața ta?

Gabriela: Într-o zi am aflat de la părinți că trebuia să mă cheme și Gabriela. Hotărâtă să îndrept lucrurile și plină de inițiativă am trecut la fapte. Mi-a luat ceva timp să găsesc aceiași culoare de stilou ca în certificatul de naștere, dar până la urmă am reușit. Am completat și Gabriela. Mulțumită l-am pus la loc. Până într-o zi când părinții au avut nevoie de el. Nu m-au pedepsit, dar a fost necesar să-l schimbe. Atunci am fost creativă… la limita legii.

Iulia: În metrou, în Viena. O zi obositoare acum 12-13 ani (pe vremea când eram babysitter la o familie de americani). Scot telefonul și butonez. În fața mea un tip se uită lung la mine și îi spune partenerei: Uită-te la asta ce moacă dură are, seamănă cu Irina Petrea (“Supernanny” era o emisiune în România). Tipa nu era interesată de ce spune el și nici de mine. Dar nu s-a lăsat. A obținut de la ea, după ce a obligat-o să mă privească, doar un: Și? Mă gândeam cum să îl anunț că înțeleg românește. Am coborât la aceiași stație. M-am apropiat de el și i-am spus: Mulțumesc de compliment! Tipa s-a pus pe un râs isteric, iar el a înlemnit. Aș fi vrut să îi vezi fața!

Zara: Eram în tabără, aveam 11-12 ani. O fată mă întreabă: cum te cheamă?  Ia ghici?, îi răspund. Mai târziu o văd că vine spre mine și spune: Ianghici mergi afară? Mirată am întrebat-o: De ce îmi spui așa? Zâmbea frumos, nu părea genul afurisit. Ianghici nu e numele tău? Am crezut că ești unguroiacă. Ia ghici cu accent moldovenesc devenise nume unguresc. Așa am rămas: Ianghici. Probabil că părea mai exotic.

Emilia: Aveam 4-5 ani. Părul blond, ochii albaștrii și pielea foarte albă. De la plajă spre hotel trecem pe lângă niște tarabe cu suveniruri. Culmea prostului gust: inele, cercei, brățări și tot soiul de „obiecte de artă” făcute din scoici. Puteam să stau lejer o oră să admir „creațiile bijutierilor”. Ai mei sătui de contemplările mele s-au ascuns după un colț în speranța că mă vor  învață minte să nu mai pierd vremea. Când m-am întors și m-am văzut singură m-am pus pe plâns. Un grup de nemți care treceau pe acolo, mișcați de suferința mea, au crezând că sunt de-a lor. Unul din ei m-a luat la întrebari. Ori individul era agitat, ori eu am perceput germana ca pe o limbă agresivă. Așa că m-am pus pe un urlat de m-a auzit toată Mamaia. Noroc că l-am văzut pe tata venind spre mine. Misterul se elucidase. S-a făcut haz de ambele părți, iar eu la întoarcere povesteam foarte serioasă, la toată lumea, cum un neamț a vrut să mă ia în Nemția. Pentru că unde pot trăi nemții decât în… Nemția?

  1. Când spui România la ce te gândești?

Gabriela: Casa părintescă, anii de liceu și locul unde m-am născut. Avem o țară atât de frumoasă! Mă doare să văd un astfel de potențial, administrat atât de prost.

Iulia: Înghețată Polar, Transalpina, Teatrul Național București, Centrul Vechi.

Zara: România este țara copilăriei mele. În care nu am avut ce au copiii mei azi, dar am fost fericită. Poate pentru că nu știam că există mai mult, dar lipsurile nu m-au afectat.

Emilia: Este țara în care trăiesc și pe care am învățat să o iubesc. E România pe care o descopăr din cărți. E România pe care aleg să o promovez pe acest blog.

 

3 comments on “Cină la Viena”

  1. Doris spune:

    Un articol în care ai cuprins aspecte importante, cu 4 caractere impresionante. Este uimitor să descoperim oamenii de lângă noi și țin să precizez că străinătatea ne schimbă pe fiecare în parte.
    Un articol de suflet !

    1. emiliachebac spune:

      Mulțumesc! Pentru apreciere şi pentru că imi citeşti articolele!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *