În București se observă primele semne că ne apropiem tot mai mult de euforia sărbătorilor de Crăciun. Simbolic vorbind. Ornamente, Moși Crăciuni, reni, globuri, steluțe, lumini, peste tot muzica și filme cu tematica Crăciunului, evenimente de tot soiul. Totul calculat din timp prin politici rafinate de marketing care se întrec în scenografii unele mai subtile, altele mai agresive. Toate urmăresc același rezultat. Să ne inducă magia Craciunului. Cu cât ne apropiem mai mult de aceasta zi mai apare o latură, arborarea sloganul „fii mai bun”. Persoane juridice sau fizice se iau la întrecere în donații și acte umanitare. Mereu vor exista povești care să sfâșie inimi, familii nevoiașe, copii abandonați, un copil sărac supradotat, bătrâni singuri, persoane bolnave, foste celebrități ajunse în mizerie.
Cunosc o persoană care în preajma sărbătorilor este implicată în genul asta de activități. Atât că ea nu face asta doar de Crăciun. Pentru ea acești copii și oameni nu sunt doar povești. Sunt destine care continua să existe și după ce Moș Crăciun și-a decărcat sacul și a dispărut. Face voluntariat tot anul. Nu are în spate o firmă de succes pe care să o promoveze, nu are venituri exorbitante, nu are poze cu acte umanitare pe contul de facebook. Are în schimb… suflet. Și nu știu cum se face, dar sufletul ei nu se risipește la fel de repede ca banii altora. Sufletul ei nu este limitat și nu depinde de un buget. Deși este o fată foarte frumoasă care și-ar fi putut aranja viața printr-un fluturat de gene, a ales un alt drum în viață. Pentru că nu se gândește numai la ea, alege să-și petreacă timpul cu copii de la orfelinat. Îi duce în locuri în care nu au ajuns niciodată, îi implică în activitați care să le redea încredere și îi învață că demnitatea există chiar și pentru ei. Alege să le ofere un strop de bucurie. Când îmi povestea Catălina (mama ei) de Oana îmi părea ireală. Nu o cunoșteam, nu aveam de unde să știu că viața îmi pregătea o surpriză.
Nu îi fac reclamă, nu urmăresc nimic, nu am de caștigat. Asta pentru cei sceptici. Oana nu e o persoana publică, deși dacă ar fi și-ar multiplica activitățile de acest gen și și-ar folosi reputația să ajute mai mult. Când fac o afirmație știu pe ce mă bazez. Dacă mai sunt persoane care se îndoiesc de cuvintele mele, am să povestesc cum cunoscut-o pe Oana Popa.
Motivul pentru care am ales să fac asta? Se apropie Decembrie. E timpul să scriu aici de un om care poarta în inimă lui tot anul spiritul Crăciunului. M-am gândit că uneori și astfel de „eroi” au nevoie de un gând frumos. Chiar dacă poate ei sunt ocupați acum mai mult ca niciodată, să dea o mână de ajutor la „ajustarea” destinelor altor oameni. Și ei au nevoie uneori să primească, nu numai să dea.
Mă întorc la ziua când Oana a apărut în viața mea. Mă îndreptam spre Spitalul Filantropia. Fericită că se încheiau cele 10 zile de gimnastica medicală de recuperare. Eram aproximativ în fața spitalului așteptând la trecerea de pietoni, în mașină cu soțul meu. El la volan, eu în dreapta. Deodată simt o izbitură puternică și senzația că totul se clatină. Inițial am crezut că e un cutremur puternic, dar în jurul meu totul a rămas pe loc. Numai noi ne mișcasem aproximativ 10 metri cu tot cu mașină. Și lumea ne privea straniu. Aveam senzația că cineva m-a decapitat. M-a lamurit soțul meu. Ne-a lovit din spate! Asta la trecerea de pietoni. El acorda prioritate pietonilor, iar cel din spate pur și simplu nu a văzut trecerea. Eu eram mult mai grav decât el. L-am auzit, nu te mișca rămai unde ești. A sunat la 112. Gândește-te cine să vină cu tine la spital, eu trebuie să rămân aici. Pe cine să sun? Când termin vin și eu. Incredibil, cât de repede gândești în astfel de momente. Prietena mea își opera mama. Exclus! A doua varianta a fost o colega de birou pe care o cunoșteam de vreo… 3 luni. Nu mi-am pus problema că nu vine. Instinctiv am ales-o pe ea. Ești sigură? Eram mai sigură ca niciodată. Soțul meu a sunat-o pe Cătălina. Nu sunt în București, dar spune-i să stea liniștită o trimit pe Oana. Încrederea mea a început să se clatine. Cum să fiu liniștită, cu ce e obligată Oana să ajungă la o persoana pe care nu o cunoaște?
Numai că Oana a ajuns. Și repede. Știam că e foarte tânără. Intâi i-am simțit prezența prin voce. Pe mine m-au plimbat pe la 100 de radiografii și aparate. Nu puteam mișca capul. Eram imobilizată. Mă gândeam la ce este mai rău. Și faptul că nu am așteptat deloc pe la cozi, mă cam speria. O auzeam cum întreba unde mă duc, de ce? Întai a ajuns la mine o voce călda, apoi am văzut-o făța când s-a aplecat deasupra mea, și m-am relaxat. Mi-a plăcut ce emana chipul ei. Vocea ei a fost însă cea care mi-a dat siguranță. O asemena voce nu mai auzisem demult. Timbrul ei venea de undeva de departe, din copilărie, când adulții din jurul meu erau atenți la tonul folosit, când o astfel de voce te vindeca pe loc de frică, te asigura că totul e bine și nimic rău nu ți se poate întampla. Atunci am realizat că în viața apar oameni pe care nu îi aștepți, dar ei totuși ți se arată. Pentru că e scris în stele să îi întâlnești.
De unde atâta empatie și umanitate la o fată atât de tânără? De obicei sunt calități pe care le dobândești în timp. Normal că după acestă întâmplare mi-am dorit să o cunosc mai bine. Astrele s-au aliniat perfect și la scurt timp eu și Oana lucram în aceiași firmă. La Oana am descoperit o sensibilitate cum rar mi-a fost dat să văd. Sensibilitate care se vede atunci când scrie. Și scrie bine. Scrie serios și bine documentat. Oana are solide cunoștinte despre Holocaust. Îmi amintesc că trebuia să mă întâlnesc cu cineva pe care voiam să-l impresionez. Mi-a ieșit perfect. Strălucitor aș spune. Cum? Simplu am citit înaine un articol de pe blogul Oanei. Are o lucrare de licență cu tema Holocaustul în documentarul de televiziune.
Oana are acea sensibilitate care reusește să miște munții, în timp ce oamenii realiști din jurul ei nu reușesc nici măcar să-și schimbe locul de munca. E sensibilitatea care schimbă destine, e sensibilitatea care motivează, e sensibilitatea care dă speranță și aduce oameni în punctul în care nimic nu pare imposibil, e sensibilitatea care nu o lasă se renunțe oricât ar fi de greu… doar așa pentru că ea a ales să creadă în bine și în frumos, a înțeles că numai așa aduci bucurie în viața celor din jur. Fără sensibilitate Oana a înțeles că s-ar învârti într-un „târg al deșărtăciunilor”, fără substanță și fără emoții. Ori ea nu vrea și nici nu poate trăi așa.
Pe lângă sensibilitate, Oana are o personalitate puternică și curaj. Peste medie. Când spun curaj nu mă refer la tupeu. E vorba de curajul rezultat în urma acțiunilor unui om care a înțeles că adevarul este mult mai sofisticat decât minciuna. Când ai curaj ignori dictonul mioritic după care se ghideaza tot mai multe persoane în ziua de azi. „capul plecat sabia nu-l taie”. Oana are opinii bine argumentate, își exprimă cu hotărâre părerile, își asumă ceea ce face, și investește sentimente în oameni fară să aștepte nimic în schimb. Serios, cunosc din ce în ce mai puțini oameni care fac asta! O prefer pe ea temperamentală, cu toane uneori (nu prea poți fi zen mereu, decât dacă nu te implici) decât o persoană realistă, dar plictisitoare care nu are curaj să-și trăiasca viața… frumos. Pentru că o persoană realista nu ar fi ajuns la mine la spital. S-ar fi gândit prea mult. Îmi amintesc nu de februarie 2017, când tot Bucureștiul era în stradă, ci de o perioada când nimeni nu avea curaj să comenteze nimic. Oana a făcut-o, iar Cătălina era furioasă că se expune. Oana o făcuse cu eleganță, dar cu o tărie care îmi amintea de presa perioadei interbelice. Când exprimarea opiniilor în genul asta era normalitate. Pe Oana nu prea o interesează ce gândesc persoanele obtuze.
Pasiunea e o boală de familie. Oana scrie, Cătălina (mama ei) gătește extraordinar. Prăjiturile ei sunt fabuloase. De o calitate fără greș. Platourile ei inspiră opulența, ceva ce e destul de rar pe la noi. Aducea și 6 feluri la birou dacă era vreun eveniment. Se vedea plăcerea cu care le face, iar abundența de ingrediente mă năucea. Îmi plac oamenii cu pasiuni. Pentru că își exprimă direct trăirile. Pentru că au un scop în viață. Pentru că nu sunt plictisitori. Pentru că nu rămân la același nivel. Pentru că în jurul lor e o aură de bucurie. Îmi amintesc că eram cucerită de modul cum prepară… orice. Am făcut imprudența să îi cer o rețetă. Cătălina mi-a intrat în detalii de-a dreptul luxuriante, parcă vorbea de ambrozie, nectarul zeilor, nu de mâncare normală. Parcă se puneau bazele unei capodopere, căpătase o strălucire în privire, vocea i se modula altfel, era atentă la fiecare detaliu, o priveam vrăjită. Am simțit că mă ia cu leșin, ce nu mă omor eu cu gătitul, dar după un asfel de curs… slabe șanse. Aștept însă marele eveniment din viața mea când eu voi impresiona cu o carte, iar Cătălina îmi va vrăji invitații cu prăjiturile ei. Va fi memorabil. Chiar dacă acea cartea va fi un fiasco, vă asigur că nu va pleca nimeni… până nu se vor termina prăjiturile Cătălinei.
Oana iubește pisicile. Așa cum iubește și oamenii. Din tot sufletul. Nu numai pisicile ei, ci și pisicile maidaneze. Între tratamentul unei pisici găsite bolnave pe stradă și o pereche de pantofi, tratamentul câștigă detașat, pantofii rămân în așteptare. Pisicile ei sunt imortalizate în adevărate pictoriale, nu în simple fotografii.
Sunt norocoasă că am întâlnit-o. Sunt oameni care au stat în preajma mea ani. Și de care nu-mi amintesc mare lucru. Ca să-mi amintesc cu drag de un om trebuie să aibă o pronunțată latură emoțională, să pună pasiune în ce face, să se lase măcinat de un foc interior atunci când crede în ceva, să nu renunțe la vise, cel mult să le protejeze o perioadă, să nu se lase manipulat de false valori sau idealuri pentru „o viața mai buna”. Pe Oana n-am auzit-o niciodată vorbind despre bani. Probabil că preferă să cunoască valoarea unui om, dar nu e necesar să știe prețul fiecărui lucru. Oana nu așteaptă schimbari de la alții, pentru că Oana începe cu ea.
Draga mea, te-am cunoscut într-un loc în care te-am perceput ca o sursă oxigen într-o atmosferă care pur și simplu mă sufoca. Prin tine viața mea a devenit mai interesantă. N-ai idee câte chestii am învățat de la tine. Iubesc la tine îndîrjirea cu care îți aperi punctul de vedere. Sunt oameni care au apărut pe Planeta asta pentru a face viața celor din jur mai bună. E ceva rar cu care te naști. De aceea consider că ești specială. E suficient să-ți citesc blogul și mă simt mai inspirată, mai motivată. În ultima vreme nu am mai avut timp să mă uit la filme. Prin blogul tău mă ții la curent și cu lumea cinematografiei.
Se apropie Crăciunul, în aer plutește magia, e vremea când se oferă dragoste necondiționată, vremea când nu ești mulțumit doar să ai, îți dorești și să dai, vremea când clopoțeii încep să sune, e vremea când îngerii capătă aripi.
Mulțumesc, Oana! Pentru că în decembrie se dau premii mă gândeam că poate categoria … oameni magici. Da, cu siguranță te califici!
Blogul Oanei.