Un dar de suflet

L-am cunoscut într-o instituție unde o dată la 2 ani se modifică organigrama. Adică schimbam biroul, activitatea și oamenii. Uneori nu cunoșteam pe nimeni. Am avut parte de colegi și întâmplări care ar putea furniza material pentru multe articole. Dar am avut parte și de oameni excepționali. Sunt rari. Iar despre ei merită să scriu. Domnu I. este prezent în gândurile mele de fiecare dată când caut o carte în bibliotecă mea. Am peste 30 de cărți  dăruite de acest om.

Pasajul anterior a fost necesar să înțelegeți contextul în care l-am cunoscut pe domnu I. În noul birou eram o echipă eterogenă. Nu îmi place să generez conversații. Pot duce însă dialogul într-un punct de interes pentru participanți. Îmi place să observ oamenii, mai ales, când nu vorbesc. Uneori gesturile spun mai mult decât cuvintele.

La 3 luni după mutarea în noul departament am plecat în concediu. Eram la a n-a  modificare de organigramă. Cineva m-a întrebat dacă nu e greu să o iei mereu de la capăt? Nu e ușor, te face să ieși din zona de confort. Privind în urmă realizez că acele schimbări m-au învățat enorm despre comportamentul oamenilor. Marile schimbări sunt cadrul perfect ca tu să descoperi ce îți dorești cu adevărat. Mereu mi-a plăcut să cunosc oameni noi. În fiecare birou încercam să găsesc persoana aceia specială. Nu neaparat cea mai populară, cea mai frumoasă, cea mai bogată, cea mai sus ierarhic… Aveau suficienți admiratori și fără mine. Îmi plac grupurile mai restrânse. Unde nu ești satelit, unde cel mai… te consideră egal. Pentru că așa cel mai îți transmite din determinarea, energia și pasiunea lui. În noul birou mă intriga un coleg foarte tăcut. Vorbea destul de rar. Era altfel. La întoarcea din concediu am fost dezamăgită. Lipsea. Am aflat că îi murise soția (după ce se luptase ani buni cu o boală necruțătoare), iar el se îmbolnavise de diabet tip 1 insulino – dependent. Era internat în spital.

La întoarcerea din concediul medical s-a lovit de indiferența colegilor. După condoleanțe și un strop de milă a fost lăsat să se descurce singur. Nu pot să nu mă întreb: „De ce cred oamenii că suferința este o boală transmisibilă? De ce fugim de cei care au probleme, de ce nu realizam că o mână întinsa atunci când e nevoie poate ajuta?” Îl priveam. Îi murise soția, se îmbolnăvise. Era mult prea mult. Eu aveam boala asta de 16 ani, o familie care mă susținea și tot era greu. După ce m-am agitat vreo 2 zile mi-am gândit să cer sfatul unui tip.  Genul acela superficial și care le știe pe toate. Mulți spuneau asta despre el. Eu l-am perceput altfel. Superficialitatea era mecanismul lui de autoapărare. Și-a pus o mască de dur într-o lume în care valoarea umană nu mai are căutare. Aveam încredere în el. L-am întrebat direct: Spune-mi cum să-l ajut! Tu îl cunoști mai bine ! M. s-a uitat la mine și a zâmbit: Vorbește-i despre cărți! Crede-mă e suficient!   

În timp ce urcam scările spre birou mi-am amintit că în școala generală doamna dirigintă i-a spus mamei „Emilia oferă multe surprize. În spatele aerul asta cuminte sunt momente când îi înfluențează teribil pe cei din jur. Partea amuzantă este că ei nu sunt conștienți de asta” Mama a venit acasa și mi-a spus: „Este în regulă atât timp cât îți folosești puterea asta pentru a ajuta nu pentru a distruge”. I-am spus că „diriga aberează” și „nu se încolonează nimeni în spatele meu să execute tot ce spun eu”. Să înfluențezi pe cineva avea cu totul altă conotație pentru mine atunci. În timp am realizat că influența îmbracă aspecte mult mai nuanțate. Am intrat în birou spunându-mi: Pot schimba atitudinea colegilor vis-a vis de domnul I. Nu s-a realizat pe loc, a fost o evoluție în timp. A fost o strategie pe care mi-am recofigurat-o de mai multe ori în funcție de ce îmi oferea momentul. În sensul că dacă entuziasmul celor din jur scădea, era suficient să povestesc un gest frumos făcut de dnu I. Câteodată oamenii trebuie sensibilizați. Mă descurc binișor cu gesturile frumoase. Să ne ințelegem nu le fac pentru oricine!

Retrăiesc și acum momentul când am întrat în birou. Am respirat adânc. Aveam 2 alternative: ori colegii devin mai atenți cu domnu I., ori îmi devin dușmani. La 2 metri și jumătate de mine era un om la capătul puterilor, iar eu să mă împidic de câteva refuzuri? Îmi place să risc. Indiferent dacă câștig sau pierd. Sunt mai degrabă genul care mizează totul pe o carte. În timp mi-a reușit. Nu pentru că eu am calități de lider ci pentru că în biroul ala o parte din oameni au rezonat cu mine și au făcut asta posibil. Calitatea mea este să văd dincolo de ce vrea omul să arate. Sunt atentă la gesturi, la privire, la mișcările mâinilor. Pun preț pe faptele unui om nu pe vorbele lui. Și pun preț pe emoții. Pe empatie în mod special.

Când am emoții timbrul vocii mă trădează. Am început să vorbesc. Nu-mi vedea să cred cât de calmă îmi era vocea. L-am întrebat ceva legat de cărți. Nu-mi amintesc ce, dar îmi amintesc perfect privirea lui. Și mi-a fost suficient. Era prima dată când i-am văzut un licăr de interes în ochi. Am știut că sunt pe drumul cel bun. Cu domnul I. nu discutam decât despre cărți, istorie, personalități ale României interbelice, despre lumea spionajului și despre colecția lui de… mașini de scris. Tot ce era urât în jurul meu dispărea. Nu mă plictiseam niciodată. Era pasionat de istorie. Un domeniu la care eu nu excelam. Îl năuceam cu întrebările: Ce părere aveți despre Nae Ionescu, dar despre Carol I, credeți că Nicolae al II-lea putea fi salvat? Discuțiile cu el m-au făcut să-mi reanalizez sfera lecturilor. Ajunsesem să citesc și 3 cărți pe săptămână. Istorie mai ales. Îmi remediam lacunele.

După o tradiție veche în Biserica Ortodoxă se face pomenirea morților prin slujbe la anumite termene pe care Domnul I. le-a respectat cu strictețe după moartea soției. Aducea mereu mâncare la birou pentru colegi (pomană). Eu și Delia primeam… cărți. Nu știu cum făcea, dar îmi aducea numai cărți pe care le citeam cu plăcere. Cred că era foarte atent la ce spuneam. Cu omul asta am vorbit într-un interval restrâns de timp cât n-am vorbit cu alții 17 ani. Îmi pare rău că nu am notat multe din discuțiile noastre.

29177742_2093631384214192_7068639390297227264_n

Un dar de suflet…

Îmi doream tare mult o carte. O istorie a evreilor – Paul Johnson. Era scoasă de Editura Hasefer. Am căutat-o. În anticariate, la editura. Imposibil de găsit! Mă obseda. Întrebam pe toată lumea. Îmi doream măcar să o pot împrumuta de la cineva să o citesc. L-am întrebat și pe el. Zadarnic! Nu o avea. Iar într-o zi în birou intră domnu I. cu un plic mare pe care il pune pe birou. L-am deschis și n-am putut să mai scot un cuvât. Nu mi-am găsit cuvintele, dar aveam lacrimi în ochi. A fost și rămâne pentru mine un dar de suflet. Pentru că a presupus un mare efort să o găsească (o comandase la un anticariat în țară, am aflat ulterior), nu a fost nici ieftină (îi crescuse cota deoarece cartea nu a mai fost editată) și mai presus de toate mi-a fost dăruită de un om care suferise o pierdere imensă, învăța să gestioneze o boală și cu toate astea și-a făcut timp să îmi caute o carte pe care nici eu nu am fost în stare să o găsesc. Între timp cei de la Humanitas au scos o ediție nouă.    

A fost o plăcere să îl am coleg deși pentru un timp scurt. De fiecare dată când ne revedeam (între timp fusese mutat în alt birou) mă punea la punct cu noi apariții editoriale, lansări de carte, interiuri cu anumiți scriitori. Tot datorită domnului I. mi-am făcut o prietenă în acel birou. Delia iubește cărțile la fel de mult ca mine. Ea nu este atât de expansivă ca mine. E înțeleaptă și reținută. Delia este persoana cu care mă sfătuiesc mereu când am dileme. Chiar și pentru acest articol. Cum a rămas dnu I. în amintirea Deliei? „Perioada în care am stat cu domnu I. și cu tine în birou a fost cea mai frumoasă. Am realizat cât este de important să ai lângă tine oameni de calitate.”

Chestia cu schimbarea atitudinii a funcționat. Când vorbea domnu I. îmi urmăream colegii. Își  ridicau ușor capul din calculator și îl ascultau cu drag. Ușor pentru ca farmecul poveștii să nu se spulbere, ușor pentru că așa te comporți când înălțimea sufletească a unui om te domină, ușor pentru profunzimea și frumusețea monologului. Mulți poate nu citeau cărțile, dar îl ascultau când ne vorbea. O parte dintre colegi, nu toți. Atât am putut să înfluențez. Sunt totuși om, nu duhul din lampa lui Aladin! Împreună cu 3 din acești colegi i-am scris o felicitare de ziua lui. Cu cărțile am dat-o greș. Le avea cumpărate de o săptămână, dar cu mesajul din felicitare am reușisem să-l impresionăm. Era cazul, fusese o muncă de echipă. De o săptămână ne chinuiam să ne iasă acel text.

Îmi place să descopăr o față a oamenilor care nu este vizibilă pentru toți. Un anticar are fler și descoperă obiecte valoroase acolo unde alții nici nu visează, mie îmi place să descopăr valoarea în oameni. Și cum am o preferința emoțională pentru genul asta de persoane, ele apar neașteptat în viața mea. Ei mi-au schimbat viata, mi-au transformat-o și m-au ajutat să evoluez. În bibloteca mea stau acum peste 30 de cărți. Alături de Ioan Ianolide, stă Valeriu Gafencu, Corneliu Coposu, Radu Gyr, Virgil Maxim, Nicolae Steinhardt.

Domnu I. m-a introdus într-o lume despre care cunoșteam atunci foarte puțin. Lumea închisorilor comuniste. Prin cărțile primite de la el am pătruns într-un univers al credinței, al suferinței și al oamenilor  care nu au renunțat la valorile în care cred. Au preferat să plătească cu viața, cu ani grei de temniță, cu izolarea și marginalizarea. Prin acești oameni am înțeles că:

  • Demnitatea... nu se negociază;
  • Suferința… te înalță spiritual;
  • și Adevărul… își face loc în cotidian chiar și după 50 de ani. Pentru că adevărul are o eleganță pe care minciuna nu o poate avea niciodată. Eleganța trece testul timpului, pe când restul se uită.
di1b

Invitație într-o altă lume …

Acest articol  este modul meu prin care îmi arăt prețuirea pentru un fost coleg.

7 comments on “Un dar de suflet”

  1. Loredana Sandu spune:

    Cred că este un mare plus şi o mare bucurie să ai pe lăngă tine, la un moment dat, un „domn I”, te ajută, cu siguranță! Eşti un om norocos!
    Multă lume se intreabă sau ne întreabă: „De ce îți place să citeşti?” Raspunsul e greu…şi complicat, după părerea mea!
    Pe mine cărțile m-au făcut să uit tristeți şi să gasesc bucurii, să călătoresc în locuri unde fizic nu puteam ajunge…şi nu în ultimul rănd citesc pentru că l-am văzut, de mică, pe tatăl meu citind (acum, el citeşte în linişte undeva printre stele…)!
    Pe tine, dragă Emilia, te-am descoperit tot datorită cărților! Citisem „Muza”, eram super încăntată şi am vrut să vad şi alte păreri referitoare la carte. În acel moment nu prea erau, cartea abia apăruse…dar, tu o citisei, la recomandarea cuiva, şi da, îți plăcuse!
    Aşadar, pot să afirm cu tărie şi cu măndrie că şi in viata mea au intrat oameni speciali datorită cărților!
    Toate cele bune!

    1. emiliachebac spune:

      Mulțumesc, Loredana! Comentariile tale mă emoționează de fiecare dată. Mă bucur că ai ajuns pe blogul meu prin intermediul cărților.

  2. emiliachebac spune:

    Răvășitor comentariu. „Un om care iubește cărțile îl poate înțelege pe altul”

  3. Elena lana spune:

    Mi-as dori ca dl I sa ajunga sa citeasca acest articol al tau, sa isi descreteasca fruntea si sa i se lumineze fata pentru ca da, aceste ganduri ale tale cu siguranta l-ar impresiona intr-un mod cu totul special. Felicitari pentru ca ai reusit sa scrii aceste randuri despre un om care este intradevar special!

    1. emiliachebac spune:

      Mulțumesc, Elena! Oamenii speciali, prin gesturile lor, îți rămân în suflet toată viața.

  4. Carmen Rolea spune:

    Emilia, îti mulțimesc pentru fiecare cuvânt din acest articol. Am fost impresionată până la lacrimi citindu-l! Domnul I este fratele meu. Cărțile sunt viața lui; articolul tău este un adevărat omagiu pentru el, iar eu consider că îl merită pe deplin. Până acum, nimeni nu s-a gândit să o facă atât de frumos! Apreciarea ta, o profundă simțire, este ca un balsam pe sufletul lui atât de rănit! O mare bucurie de care rarisim are parte. La fel de impresionat a fost și de felicitarea primită de ziua lui!
    Îți rămân adânc recunoscătoare pentru gândurile tale frumoase și pentru modul sincer, cald și elegant în care le-ai exprimat. Ești o persoană sensibilă și, cu siguranță, un om de mare calitate. Ai generozitatea, rar intâlnită în ziua de azi, de a te gândi la ceilalți. Ești minunată!

    1. emiliachebac spune:

      Mulțumesc, Carmen! Comentariul tău mi-a încântat sufletul. Este firesc să multumesc pentru gesturile frumoase. Asa am fost învățată și așa functionez eu. Cărțile îmi oferă posibilitatea de a inchiria aripi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *