Nu vreau să fie prea târziu pentru… mulțumesc

 

208_8773_lh9a8444_edit_1_luxe_ombre

sursa: http://www.agencesilver.com

Nu mai este la modă să mulțumești. Ești considerat vulnerabil și slab. Săptămâna asta m-am hotărât să mulțumesc prin intermediul articolele mele. Am decis să comunic unor oameni ce impact a avut pentru mine întâlnirea cu ei.

Proaspăt sosită, în București, la facultate. Nu vroiam să stau în cămin. Îmi plăcea să merg, dar în vizită. Odată ce mi-am anunțat părinții, mama a întocmit o listă cu cunoscuții din București care ne puteau ajuta în găsirea unei gazde decente. Telefoane, promisiuni. A fost momentul în care am realizat că lumea e plină de surprize. Dna D. nu a promis, a spus că încearcă să ne ajute. Și a rezolvat în 2 zile.

Mama vorbea frumos despre această doamnă. Știam că are o fiică superbă, Mihaela. Cuvânt pe care mama îl folosea rar. Iar dacă mama elogiază pe cineva cu siguranță merită să îl cunoști. Înainte să ne vedem am întrebat-o cum arată dna D.? Un obicei care îl am și azi. Să nu se înțelegă că sunt atrasă doar de calitățile fizice. Cine mă cunoaște știe că sunt mai atentă la atitudine, gesturi și vestimentație. O să-ți placă! mi-a spus mama. Când am văzut-o prima oară pe dna D. purta un turban din catifea gri. Un asemenea accesoriu mai văzusem doar într-o fotografie cu Henriette Yvonne Stahl. Mi-a captat atenția un ruj discret, genele rimelate ușor și cele mai frumoase sprâncene pe care le văzusem până atunci. Ignora canoanele modei, se folosea de produse cosmetice doar cât să se pună în valoare, nu să își distrugă fizionomia. Într-un București cu fețe violent fardate dna D. era o rara avis. Nu pleca niciodată de acasă fără o manichiură impecabilă și fără parfum. M-a frapat seninătatea privirii deși nu mai era la prima tinerețe. O privire care știa să se bucure de prima zăpadă, de surâsul unui copil, de faptul că au înflorit ghioceii. Mai târziu aveam să descopăr o persoană veselă, care iubea muzica, dansul și care aprecia orice clipă pe care i-o oferea viața. Dar cel mai mult m-a cucerit postura ei. Avea un aer de mare doamnă. Distinsă, încă frumoasă, îmbrăcată cu o ținută în tendințe. Mai târziu aveam să aflu că o dată pe an pleacă în Austria de unde își reînnoia garderoba. Iubea culoare mov. Dna D. părea o rasfățată a sorții. Nu era deloc așa.

Am început cursurile. O dată pe săptămână mergeam la masa la dna D. Să vă spun cum mă aștepta? Față de masă apretată, farfurii din porțelan, lumânări (da, ați citit bine) și șervețele mereu în aceleași tonuri (tonuri nu culoare, ducea atenția la detaliu mult mai departe), iar dacă vroiam sa mănâc ceva se dădea peste cap să îmi cumpere. Să nu uit, cafeaua sevită de ea avea o savoare unică! Vizitele nu erau mai scurte de 4 ore. După ce am depășit faza de acomodare totul s-a transformat într-o relație bazată pe afecțiune. Eu nu aveam ce să îi povestesc, mai târziu când m-am îndrăgostit o țineam la punct cu viața mea sentimentală, dar eram destul de rezervată. Cunoscând tot istoricul idilei, dna D. a devenit cel mai mare fan al soțului meu, deși la început a fost cam sceptică. Îmi plăcea să o ascult. Nu înceta să mă uimească, câtă forță putea să existe în doamna micuță și fragilă.

Soțul ei era basarabean. Provenea dintr-o familie înstărită care și-a permis să își trimită fiul la studii în Romania. 26 iunie 1940 Ultimatumul sovietic pentru cedarea Basarabiei. Rămâne singur fără nici o sursă de venit. Primește o scrisoare prin care i se transmite, din partea familiei, să nu se întoarcă sub nici o formă în Basarabia. Părinții sunt deportați în Siberia. Poate o să vă întrebați ce influență are asupra acestei doamne trecutul soțului, mai ales că ei se vor cunoște mai târziu. Un asemenea trecut îți lasă amprente adânci, nu poate fi șters, mergi cu el toată viața. Avea doar 16 ani. Să experimentezi atât de tânăr săracia, singurătatea, să te gândești cum o să supravețuieşti, cum o să te descurci mâine conduc la o maturizare forțată și mult prea rapidă.

Peste ceva timp acest tânar și dna D. se întâlnesc. Se căsătoresc și apare Mihaela într-un climat familial aparte. Baiatul acela de 16 ani s-a transformat într-un tată desăvârșit. Poate și pentru a compensa singurătatea și lipsa părinților. A murit nepermis de tânar. Acel 26 iunie 1940 cred că a fost responsabil de o boala incurabilă care s-a declanșat mult prea devreme. Dna D. cred că avea în jur de 42 de ani când i-a murit soțul. Mihaela era la facultate. Nu cred că a trecut peste asta. A învățat să accepte. Era prezent în orice amintire, îmi povestea mereu de el.

Numele sunt fictive și am omis multe detalii. Încerc să protejez intimitatea acestei familii. Viața își urmează cursul. Mihaela se căsătorește, o are pe Andreea. Dna D. îmi povestea cât de mult a suferit când Mihaela a divorțat. Sunt convinsă că Mihaelei îi ridica moralul și nu i-a arătat niciodată cât era de afectată. Ce urmează poate părea ciudat și de neînțeles pentru zilele noastre. Mihaela se casătorește în 1988 cu un cetățean austric. Pe vremea lui Ceaușescu să scapi din iadul comunist era o binecuvântare. Numai că pentru Mihaela și dna D. s-a dovedit până la urmă a fi un coșmar. Chiar dacă plecai căsătoriile astea despărțeau familii. Cei care rămâneau în România de cei care plecau. Între ei „cortina de fier”. În cazul acestei familii situația era mult mai dramatică. Mihaela avea o fetiță din prima căsătorie și deși fostul soț și-a dat acordul să lase copilul să plece, se pare că statul român, securitatea a decis că mama poate pleca cu noul soț, dar nu și cu copilul.

Mihaela a vrut să renunțe, a spus că fără Andreea nu pleacă. Aici a intervenit dna D. și i-a spus: Dacă nu pleci acum nu o să te mai lase! Mizeriile cu copilul sunt făcute să te facă să renunți. Îți promit că ți-o trimit! Ai încredere în mine! Nu vezi către ce ne îndreptăm? Vrei să rămai aici, vrei să îți crești copilul aici? Pleacă! Mihaela nu ar fi plecat niciodată fără fiica ei, dar o cunosc  pe dna D. și știu câtă putere de convingere are. A început o perioadă în care se lupta singură cu securitatea. Când îmi povestea privirea ei senină se întuneca brusc. Parcă și un licar de ură îi străfulgera o secundă privirea. Ea care mereu îmi spunea că răzbunarea nu ajută, te trage înapoi, nu te lasă să mergi mai departe.

Micuța Andreea a rămas în România, a fost înscrisă în clasa I. Iar doamna D. a început să bată zilnic drumurile la instituțiile care o puteau ajuta să își trimită nepoata în Austria. Se lovea de același refuz zi de zi. De ofițerul de securitate în care comunismul reușise să altereze și să deformeze gândirea umană, să degradeze și să atrofieze orice urmă de afectivitate. Venea în contact cu o Românie de care se ținuse departe. Se lovea de Romania bolnavă, inumană, înțesată de sloganuri. Romania grobiană, Romania agenților și turnătorilor, ticăloasă, coruptă, deformată, de unde autenticitatea își luase zborul. Romania de unde a convins-o pe Mihaela să plece. Cu România asta trebuia să negocieze libertatea Andreei. Mi-a mărturisit că nu s-a simțit în viața ei mai umilită, mai neputinciosă. Pleca de acolo plângând, iar a 2-a zi o lua de la capăt. Timpul trecea și ea nu putea să își respecte promisiunea. Simțea că începe să cedeze ea aici în Romania, Mihaela acolo în Austria. Și într-o zi  în locul vechiul ofițer, a apărut altul. Mi-a mărturisit că nu a mai simțit aceiași repulsie ca pentru primul. I-a promis că o va ajuta și s-a ținut de cuvânt. Nu se mai ducea cu frica. La final după ce primit aprobarea pentru plecarea Andreei l-a întrebat: Ce v-a convins să mă ajutați? Răspunsul nu s-a lăsat așteptat: E inuman să desparți un copil de mamă! Dna  D. a plecat cât de repede a putut. Nu erau timpuri pentru sentimente, pentru mulțumiri.

Andreea a plecat singura la 7 ani cu avionul. Cu pașaportul și o bucată de carton de gât în care erau scrise datele personale. Așa se pleca atunci din Romania. Doamna D. s-a ținut de cuvânt.  A tremurat în fiecare oră, minut, secundă până când a fost sunată de Mihaela. Aventura micuței se încheiase, era bine. După 1989 s-au deschis granițele și s-au putut vedea mai des.

Am avut mare șansă să o întâlnesc. Pe durata facultății mă duceam în fiecare săptămâna la ea. Pe urmă am lăsat viața, apoi lucrurile și oamenii mai puțin importanți să îmi guverneze viața. Am ajuns din ce în ce mai rar. Deși dna D. a mai îmbătrânit, vârsta nu i-a copleșit sufletul. Energia casei este neschimbată. Ultima dată am fost la ea după Crăciun. Vechile fotografii au dispărut. Acum îmi arată totul pe tabletă. Se descurcă uimitor. Nu mi-a povestit de colesterol, tensiune și probleme de sănătate. Am povestit despre Regele Mihai, blogul meu și surprizele care ți le rezevă viața.

Doamna D. m-a învățat că viața te copleșește numai în măsura în care tu îi permiți să facă asta, că nu are rost să privești în trecut pentru că oricum nu-l mai poți schimba. Că e important să nu renunți la maniere elegante și la o conversație civilizată indiferent cum aleg să se comporte cei din jurul tău, că neuitând cei 7 ani de acasă este modul în care îți onorezi părinții. Compromisurile nu sunt necesare indiferent câte avantaje materiale îți aduc, dar oamenii valoroși și de calitate da. Scriind acest articol am realizat cât m-a influențat. Mi-a oferit enorm și nu mi-a pretins în schimb… nimic.

Articolul este modul în care aleg să-mi arăt prețuirea pentru ea, dar și cadoul pentru Mihaela, fiica ei, care își serbează în curând ziua de naștere. Cum îmi exprim mult mai bine emoțiile în scris, am hotărât că e momentul ca doamna D. să afle ce înseamnă ea pentru mine.

8 comments on “Nu vreau să fie prea târziu pentru… mulțumesc”

  1. Ingrid spune:

    Am si o doamna D in viața mea si e minunata. Dumnezeu ne trimite tuturor un înger păzitor care sa ne lumineze calea.

    1. emiliachebac spune:

      Mă bucur Ingrid! Și mă bucur că o prețuiești.

  2. Loredana Sandu spune:

    Si eu iti multumesc Emilia,pentru ca ai puterea si curajul sa impartasesti cu noi sentimentele si trairile tale. De multe ori uitam sa aducem un simplu multumesc acelor oameni care ne-au ajutat intr-un fel sau altul.
    Meriti un mare BRAVO.

    1. emiliachebac spune:

      Mulțumesc Loredana că mă urmărești și că îmi comunici asta. Pentru mine e important! Asa pot realiza că emoțiile sunt apreciate.

  3. Mihaela Grigoras spune:

    Cat de frumos !

  4. Alina D. spune:

    Mulţumesc pentru acest articol şi pentru că mi-ai adus aminte ca doamna D. a mea, mi-a inspirat şi mie un aspect al vieţii. De fapt, cred că am mai multe doamne D. Sau am ales eu să culeg câte ceva din bogăţiile lor, al oamenilor care mi-au plăcut de-a lungul vieţii.

    1. emiliachebac spune:

      Draga Alina îți doresc să ai parte de cât mai multe doamne D.!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *