Povești despre Muzeul de istorie „Teodor Cincu” din Tecuci

Interviul pe care l-am luat la Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” din Tecuci, ține de întâmplare sau de magia Crăciunului. Cum aș putea să explic altfel faptul că pe 27 decembrie domnul Viorel Burlacu a acceptat să ne întâlnim pentru un interviu. Eram în vacanța de Crăciun, motiv pentru care mi-am propus să stau cât mai departe de blog. Îmi doream să mă bucur de sărbători, să citesc mai mult, să revăd o persoană foarte dragă mie pe domnul Iancu Aizic (despre care va apărea în curând un articol pe blog) și să vizitez muzeul din oraș.

Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” din Tecuci restaurat de curând, mă atragea ca un magnet. Era 23 decembrie și mai erau 2 zile până la Crăciun. Oamenii alergau după cadouri, hipermarketurile gemeau de lume, spiritul Crăciunului plutea în aer, dar eu îmi doream să ajung la muzeu. Când am intrat în curte mi s-a pus un nod în gât. Clădirea arată spectaculos. Am trecut pragul muzeului unde m-a întâmpinat o atmosfera din alte vremuri: interioare rafinate, atenție la detalii unde frumosul te impresoară subtil fără să-ți dai seama. Nimic dezagreabil nu-mi agresa privirea. Chiar dacă este orașul meu natal am preferat să merg ca un simplu vizitator fără să anunț pe nimeni. Și bine am făcut.

Adrian Mihalache m-a primit extrem de amabil, apoi am făcut împreună un tur al muzeului. Ulterior aveam să aflu că este restaurator. Nu am regăsit la el aerul blazat tipic angajatului la stat, nu mi-a transmis nici o clipă sentimentul că mă bucur de o mare favoare dacă îmi adresează 2-3 cuvinte. Din contra mi-a răspuns la toate întrebările și mi-a arătat exponatele „vedetă”. Am absolvit o facultate de artă, de aceea într-un muzeu mă simt ca acasă. Pun întrebări, cer detalii, iar dacă aflu ceva inedit mă entuziasmez ca un copil. Recunosc prefer poveștile. Le găsesc mult mai seducătoare decât informațiile de pe site-ul muzeului.

Tocmai terminasem turul cu Adrian. Mă pregăteam de plecare, când observ o fostă colegă de liceu, Lorelei Ivașc. Aici intervine providența. Aflu că lucrează la muzeu. Nu ne văzusem de la terminarea liceului. Am depănat amintiri în timp ce făceam împreună un al II-lea tur. Cred că am petrecut în acel loc vreo 3 ore. La plecare am intrebat-o cui aș putea să iau un interviu. L-a recomndat pe Viorel Burlacu.

A doua zi primesc un mesaj de la o altă fostă colegă de liceu Daniela Alecsa, „ce ghinion, după ce am muncit pe brânci toata perioada (era Anul Centenarului și muzeul era implicat în multe proiecte) îmi iau și eu o zi libera și atunci vii tu”. Oare dacă o găseam în muzeu făceam un al III-lea tur cu ea? Cred că da. Providența și-a spus cuvântul. Pe 27 decembrie când toată lumea se bucura de vacanță eu m-am prezentat la Muzeul de Istorie pentru interviu.

Viorel Burlacu, actualul manager al Muzeului de Istorie „Teodor Cincu” din Tecuci s-a dovedit o persoană extrem de modestă. Nu a vrut să vorbească prea mult despre el, în schimb a fost extrem de deschis să împartășească povești despre muzeu și orașul Tecuci.

Emilia Chebac: Informații mai puțin cunoscute legate de clădirea muzeului?

Viorel Burlacu:
• În această clădire s-au petrecut evenimente care poate au marcat cumva istoria Primului Război Mondial. Aici a fost Comandament de Război unde s-au întâlnit Regele Ferdinand, împreună cu delegația franceză condusă de generalul Berthelot, generalul Eremia Grigorescu și au luat decizia atacului de la Mărășești.
• Există o mențiune în „Jurnalul de razboi ” al Reginei Maria că în ziua de 1/14 august 1917 a călătorit de la Ghidigeni la Tecuci cu Sybil Chrissoveloni (soția lui Jean Chrissoveloni) și a vizitat spitalul pentru răniți organizat în casa familiei Cincu.
• Clădirea muzeului poartă semnătura unui arhitect italian venit din insula Creta,Giovanni Michelangelo Culluri.
• În timpul marelui bombardament de la 4 aprilie 1944 o parte din patrimoniul muzeului s-a risipit (monede antice, podoabe de proveniență arheologică, mărgele, fibule, vase geto-dacice). Atunci a fost ucisă soția lui Mihai Dimitriu. Constantin Solomon împreună cu Mihai Dimitriu au fost principalii fondatori și donatori de obiecte care au pus bazele muzeului.

Emilia Chebac: Am citit recent într-o carte „Parlamentul în pribegie” despre un personaj de o noblețe aparte din fam. Cincu. Cunoașteți acest personaj?

Viorel Burlacu: Cum să nu, este vorba de Nestor Cincu. Soției lui i se propune eliberarea soțului în schimbul unei garanții de 30 000 de ruble, dar acesta refuză să părăsească prizonieratul printr-o rascumpărare care îl injosea. Din acest motiv Nestor Cincu a suportat brutalități sălbatice din partea bolșevicilor. Grigore Procopiu mărturisește în carte că pe tot decursul captivității a avut o atitudine demnă și dârză.

Emilia Chebac: Un amănunt care să ateste legătura lui Nestor Cincu cu Tecuciul?

Viorel Burlacu: Vila Muca, resedința lui Nestor Cincu, care se afla la ieșirea din Tecuci pe dreapta (înainte de 1989 era sediu IAS Tecuci) a fost opera arh. Culluri. O casă cu etaj care o perioadă a fost împărțită de fam. Cincu și arh. Culluri.

Aici venea în vacanțe marea actriță Dina Cocea. Din căsătoria Mariei Cincu cu ziaristul Constantin Mille a rezultat o fată Florica, la rândul ei căsătorită cu un personaj fabulos, N.D. Cocea, tatăl Dinei Cocea.

Dna Mihaela Mateescu Culluri, descendentă a fam. Culluri, deși locuiește în București a rămas cu o ardere specială pentru locul de naștere (Tecuci). Are amintiri din casa bunicului. Dumneaei mi-a mărturisit că aici venea Dina Cocea.

Emilia Chebac: Pentru cei care nu sunt familiarizați cu istoria Tecuciului, ne puteți face o descriere a fam.Cincu?

Viorel Burlacu: Mecenatul era un stil de viață la fam.Cincu. Teodor Cincu a fost filantrop și om politic. A participat activ la viața culturală, politică și administrativă a Tecuciului (cu rezultate uluitoare în epocă). A aliniat Tecuciul în rândul orașelor moderne. A adus specialiști care au sistematizat orașul, a introdus iluminatul public. Fam. Cincu din bunurile ei a dat și comunității: bani, a donat terenuri pentru școli, a construit spitalul din Tecuci (1904), a ridicat o biserică – Sf. Ioan Botezătorul (1850) care există și astăzi.

Emilia Chebac: Două clădiri importante pe care fam. Cincu le-a dat Tecuciului?

Viorel Burlacu:

Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” aparținea în 1885 lui Anton Cincu. Teodor (fiul său) în 1934 donează clădirea cu un scop precis pentru a deveni muzeu și bibliotecă. Ambii tatăl și fiul au fost primari ai Tecuciului.
Spitalul municipal din Tecuci. La moartea sa, Anton Cincu 1894, a lăsat prin testament o sumă uriaşă pentru construirea unui spital modern. Spitalul a fost realizat în 1904 de fiul său Teodor după planurile arh. Ștefan Ciocârlan.

Emilia Chebac: Acum arată minunat, dar concret ce a presupus restaurarea Muzeului?

Viorel Burlacu: Eu nu eram la muzeu atunci, dar pentru colegii mei a fost o muncă extrem de dificilă. Au cărat ciob cu ciob, au ambalat și au transportat totul în clădirea fostei cazărmi a armatei. Acestă clădire poartă în ea zici și zeci de pagini de istorie. Acolo a fost comandamentul aviației. Este o clădire veche de peste100 de ani, acum în conservare, în prezent depozit pentru muzeu. Partea din față adăposteste expoziția aviației romane, pe care o cordonează comandorul Chiș.

Emilia Chebac: Spuneți, pentru cei care nu știu, despre automobilul aflat în colecția muzeului?

Viorel Burlacu: În colecția muzeului se află și un autoturism marca EGO, produs în 1924 la Berlin. Poartă denumirea EGO 4/14, are 14 cai-putere, 4 locuri, e decapotabil și are motorul de 4 cilindri în linie. Este un automobil extrem de rar, fabricat în 1924 în ediție limitată. Atunci au fost produse doar 7 autovehicule din acest model. Astăzi mai există în lume numai două exemplare, una aparținând Muzeului Tehnic din Berlin, iar cea de-a doua se află la Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” din Tecuci. Automobilul nu este expus permanent în muzeu. În condiții de iarnă este protejat într-o încăpere special amenajată care se află la primărie.

Emilia Chebac: Care este povestea lui?

Viorel Burlacu:
• Autovehiculul a fost donat muzeului în 1985 de un fost ofițer al Armatei Regale Române, colonelul Gheorghe Petrașcu (a nu se confunda cu pictorul cu același nume).
• Începând cu anul 1988 ing. Gabriel Jelea, un pasionat de automobile, l-a luat la atelierele de la IRA pentru a fi reparat. Când l-au dezmembrat au găsit în capota mașinii cartușe. Cum era înainte de 1989 securitatea a intrat în alertă.
Revoluția a prins automobilul în bucăți. Atunci s-au furat o parte din ornamente. Ca să nu dispară și mai multe componente a fost adus la muzeu bucată cu bucată. A stat într-o magazie până într-o zi când o casa de filme din București avea nevoie de de un autoturism de epoca (pentru filmul „Restul e tăcere” în regia lui Nae Caramfil). Prin ing. Gabriel Jelea s-a ajuns la Tecuci. Casa de producție s-a oferit să achite reperația automobilului cu condiția să îl folosească în film. L-a reparat, l-a folosit și apoi l-a înapoiat muzeului în forma în care se găsește și astăzi. Deși au trecut 10-15 ani de la reparație încă merge perfect. La anumite evenimente este scos. Să nu vă inchipuiti acum că se merge cu el până la Galați. Se pot face însă tururi de 5-6 km fără probleme.

Emilia Chebac: Recomandați un muzeu din România care vă place?

Viorel Burlacu: Muzeul Brăilei. Am convingerea că nu voi primi reproșuri pentru o asemenea recomandare.

Emilia Chebac: Povestiți atât de frumos de Tecuci și totuși nu v-ați nascut aici?

Viorel Burlacu: Eu mă consider al Tecuciului. Îmi place să glumesc și spun că m-am măritat cu Tecuciul. Sunt născut în Brăila, dar mă simt foarte legat de Tecuci. Acest oraș mi-a oferit șansa să pot face lucruri din pasiune, poate de aceea unele mi-au și ieșit. Mi-a oferit șansa unei dezvoltări personale.

Emilia Chebac: Ce vă supără legat de Tecuci?

Viorel Burlacu: Mă mâhnesc tare mult două lucruri:
• Aceea aroganță pe care o au răgățenii față de moldoveni (eu fiind răgățean).
• Vulgaritatea unor comici sau așa zis comici care folosesc expresii ca „s-a auzit până la Tecuci”
Elevilor mei le spun să fie mândri că sunt tecuceni. Ignoranților care pun astfel de etichete le-aș recomanda să treacă măcar 10 minute prin parcul orașului, unde este plin de statui reprezentative pentru cultura română (oameni nascuți în Tecuci) și vă asigur că nu sunt puține.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admirați?

Viorel Burlacu:
• Îmi place foarte mult discursul și mesajul, mai rar întâlnit în ultima vreme la alți oameni, dar bine tușat la Ioan Aurel Pop.
• Referitor la trecut, consider că Ion Petrovici este de departe cea mai complexă personalitate a Tecuciului.
• Aș mai adăuga o galerie de dascăli tecuceni care au rămas în conștiința publică: prof. Constantin Solomon, Iulia Gheorghiu, Maria Bartic, Elena Ruță.

Emilia Chebac: Aveți un motto?

Viorel Burlacu: Omul potrivit la locul potrivit.

Emilia Chebac: Un eșec care v-a marcat?

Viorel Burlacu: După liceu am visat să fac actorie. Am făcut o înțelegere cu un amic să mergem la București ( bineînțeles cu acordul părinților) la un prieten de al lui. Eu îmi doream tare mult să ajung la teatru să văd „Jocul de-a vacanța”. El nu era pasiont de teatru, doar m-a însoțit. Am ajuns în București în Gara de Nord. Nu cunoșteam Bucureștiul așa că am luat un taxi ca să ajung la teatru (actualul Teatru Odeon) unde am dat peste un anunț: nu mai avem bilete. Eram disperat, dar tot învârtindu-mă pe colo am gasit să cumpăr la suprapreț. Nu a contat. Pentru mine a fost o minune să-i văd pe Radu Beligan și Simona Bondoc. A fost magic. Am ieșit de acolo spunandu-mi: n-am să fiu niciodata ca ei! M-am bucurat de pasiunea inițială. Apoi viața mi-a deschis alte căi și am uitat.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine? Despre ce persoană v-ar plăcea să citiți pe blogul meu?

Viorel Burlacu: Marius Mitrofan bariton la Teatru de Operetă.

Emilia Chebac: Putem trăi fără cultura?

Viorel Burlacu: Eu plec de la o realitate tristă. Iată ce înseamnă incultura, dacă privim spre mulți dintre cei care ne conduc.

Emilia Chebac: Mai sunt adolescenții atrași de cultură?

Viorel Burlacu: Avem un proiect „Muzeul la tine în școală”. Mergem cu exponate din muzeu în școli. Nu așteptăm să vină numai copiii la noi. Normal că așteptăm feedback de la ei, dar ca să-i atragem mesajul nostru trebuie să fie atractiv. Atunci vor veni singuri. Modul cum se raportează adolescentul la cultură este rezultatul unei munci de echipă: părinți și profesori. Nu este suficientă numai intenția noastră. Intenția dă roade dacă e sădită pe un fundament sănătos.

În timp ce scriam articolul amintirile năvăleau peste mine. În casa a III-a mi-am întrebat învățătoarea:
De ce școala noastră este altfel? Nu era deloc ca restul școlilor: avea un amfiteatru imens, grădină interioară, un parc și o arhitectură bine gândită cu încăperi înalte și luminoase.
– Pentru că e veche, mi-a răspuns.
Și ce clădire mai este la fel de veche?
Muzeul.
– Și cine l-a construit? Atunci am auzit prima oară de fam.Cincu. Nu a dat prea multe detalii. De fapt, privind în urmă, realizez că a spus suficient ca să-mi stârnească interesul și să mă determine să fac învestigații pe cont propriu. Tot ce am putut face atunci a fost să-mi înnebunesc părinții cu întrebările.

Muzeul de istorie „Teodor Cincu” a fost una din clădirile care în adolescență îmi punea imaginația la încercare. În drum spre școală trecem pe lângă grădina muzeului. Îmi amintesc cum într-o zi, doborâtă de curiozitate, am întârziat la ora de chimie. Am preferat să intru în curte și să dau târcoale clădirii. Era altceva în peisajul gri din anii comunismului. Nu aveam cum să știu atunci că, peste ani, mă voi întoarce în acest loc, iar în anul de grație 2018 clădirea mă va lăsa fără suflare. După un îndelungat și anevoios proces de restaurare clădirea muzeului avea să-și recapete iarăși spendoarea inițială.

Interviul cu Viorel Burlacu a fost un prilej să vorbim despre oamenii Tecuciului. Despre membrii fam.Cincu personalități care au marcat istoria orașului.

Tecuciul a trăit și timpuri când oamenii politici erau și filantropi, când bogăția însemna să dai mai departe celor care nu au, când oamenii politici refuzau să-și continuie cariera politică la București pentru că nu se puteau despărți de oamenii locului, când nu se spunea „la București ai alte șanse” pentru că erau șanse peste tot. Cu siguranță și atunci exista corupție, minciună și hoție, dar au existat și oameni care nu deveneau interesați de comunitate doar în timpul campaniilor electorale.

În 1941, Revista „Natura” din București menționa într-un articol că „în saloanele încăpătoare ale casei boierești Cincu se află astăzi instalat unul dintre cele mai frumoase muzee din țară”.

În 2019 Tecuciul nu mai are oameni politici de talia lui Anton Cincu, dar cu siguranță are în continuare unul din cele mai frumoase muzee din țară.

Mulțumesc:
Lorelei Maftei – Ivașc fără tine acest interviu nu era posibil.
Daniela Vonaș -Alecsa pentru fotografiile minunate pe care mi le-ai pus la dispoziție din arhiva muzeului. Ai fost cred persoana cea mai hărțuită în ultimile 3 luni.
Viorel Burlacu sunt convinsă că realizează cu ce oameni minunați are șansa să lucreze.
Adrian Mihalache te apreciez și mai mult. În urmă cu 3 săptămâni, am vizitat un muzeu din România unde am dat peste un personal care se clasifică, cu brio, pe primul loc în topul… celor mai dezagreabile experiențe într-un muzeu.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *