Pe urmele nobilimii transilvănene

Despre Asociația ARCHÉ și proiectul lor cultural Castle Break am aflat dintr-o întâmplare. Totul a pornit de la un articol, publicat pe blogul meu, interviul cu Georgeta Anechei. Nu bănuiam atunci, ce impact va avea pentru mine această întâlnire. Fermecată de poveștile ei, la finalul acelei zile comandam o carte „Domnul Baron”, iar un tur al reședințelor nobiliare din Transilvania (chiar și într-un autocar) devenea din ce în ce mai ispititor.

Castle Break este un program dedicat pasionaților de patrimoniu cultural, iubitorilor de istorie și călătorii. Demarat în 2013, este prima inițiativă, de acest gen, care și-a propus să redescopere castele și conace mai puțin cunoscute din România, să le aducă în atenția publicului, prin organizarea de tururi culturale. Ce presupune un astfel de tur? Pe lângă obiectivul principal vizitarea ghidată a ansamblurilor nobiliare, se adaugă vizite la producători și meșteșugari locali, precum și întâlniri cu artiști, arhitecți și restauratori împlicați în salvarea patrimoniului cultural. Tururile Castle Break încurajează economia locală, de aceea, mai includ: gustări în aer liber cu preparate locale și degustări de vinuri.

Nu cred în reclame. În schimb, cred în oamenii care pun pasiune în ceea ce fac. Și cum Asociația ARCHÉ se bazează pe o astfel de echipă, aceste persoane au pătruns acolo unde puțini au avut curaj, au perseverat și au strâns în jurul lor o comunitate pasionată de cultură și frumos (turiștii), cu care, au stabilit în timp o conexiune emoțională. Pentru că cine vine într-un astfel de tur, se înscrie și în următorul. Adesea sunt întrebată: „Cum poți să te atașezi de niște ruine?” Din fericire, există și oameni care au înțeles potențialul „ruinelor”, iar astăzi prin ei avem acces la ele.

Exact acum 2 luni, am plecat într-o excursie, de weekend, în Transilvania. Nu am ținut să îmi scriu imediat impresiile, pentru că nu vreau să public un articol sub impulsul momentului. Am vrut să testez, dacă amintirile rămân, sau se estompează în timp. Și cum evoc cu drag aceea experiență și încă mai povestesc cunoscuților despre locurile vizitate și oamenii întâlniți acolo, cred că articolul acesta va fi cât se poate de obiectiv.

Și acum puțină istorie. Ce au în comun aceste reședințe nobiliare din Transivania? În noaptea de 2 spre 3 martie 1949, întreaga nobilime transilvăneană a fost smulsă din paturi, urcată în camioane și deportată. Li s-a interzis să ia cu ei bijuterii, aur și bunuri de valoare. Toate proprietățile le-au fost confiscate. Documentele de identitate au fost ștampilate cu literele „DO”. Mai exact, domiciliu obligatoriu. Într-o singură noapte acești oameni au coborât din vârful piramidei la baza ei. Din nobili respectabili au devenit niște paria ai societății. Din palate s-au mutat în beciuri, demisoluri și debarale. Nu aveau voie să părăsească localitatea. Trebuiau să se prezinte săptămânal la Miliție pentru raport. Puteau presta doar munci fizice, iar copiii, după ce terminau școala primară, nu aveau voie să-și continuie studiile. Dacă nu se conformau alternativa era: închisoarea sau deportarea în lagare de muncă.

Erau momente umilitoare, mai ales pentru femei. „Dușmanii de clasă” trebuiau să se prezinte săptămânal la raport, împreună cu prostitualele din Târgu Mureș. Erau întrebate de milițieni: „La ce categorie ești? Târfe sau contese?” Nici pentru bărbați nu era mai grozav. Absolvenți de universități, unii cu studii în străinătate au ajuns să fie: brigadier, jumulitor de păsări, sperietor de păsări, săpător de șanțuri, coșar, cioban, cizmar, deratizator, muncitori sezonieri în ferme de porci, oameni de serviciu. Toate muncile dificile și murdare pe care nu le voia nimeni.

Am vizitat 2 astfel de reședințe:

Castelul Kemény din Brâncovenești poartă amprentele unor perioade istorice diferite. Construcția are un plan pătrat cu curte interioară și turnuri pe colț. În secolul XV clădirea a căpătat o forma renascentistă, din acea perioadă stau mărturie ancadramentele ferestrelor. Începând cu secolul XVIII proprietatea intră în posesia familiei Kemény. În 1816, castelul a fost restaurat, din inițiativa baronului Miklós Kemény, de István Möller. Au fost construite noi structuri și s-a adăugat bastionul mare. Pânâ în anul 1949 castelul a aparținut familiei Kemény. Comuniști l-au transformat în azil pentru persoane cu handicap psihic sever. Din septembrie 2014, castelul a intrat în posesia familiei Kemény. Este deschis publicului pentru evenimente culturale, conferințe, tabere și nunți.

Grupul nostru a fost întâmpinat de baronul Nagy Kemény Geza, actualul proprietar. După o gustare, în curtea interioară, baronul ne-a plimbat prin castel, captivându-ne cu poveștile din trecutul familiei sale. Citisem cartea „Domnul baron” și eram edificată cu istoria acestui castel, dar mi-a făcut mare plăcere să aflu povestea direct de la sursă. Castelul Kemény a cunoscut o intensă viață culturală. Baronul János Kemény, bunicul actualului proprietar, a ținut, începând cu anul 1926, întâlniri literare anuale „Helikon”. Deși fotograf de profesie, se pare că dragostea pentru cărți a bunicului s-a transmis, pentru că, nu l-a lăsat inima să nu ne facă câteva recomandari. Pentru cei care au o afacere, sau orice produs de promovat, mergeți să-l ascultați pe baronul Nagy Kemény Geza. O să vă schimbați perspectiva: începând cu modul de a vorbi, până la unghiul în care o să vă spuneți povestea.

Castelul Teleki din Gornești este atestat, pentru prima în cronici, în anul 1477. Forma actuală datează din 1772. Clădirea este un exemplar unic din Ardeal pentru stilul Grassalkivich de la Gödöllő, Ungaria. Până în anul 1949 a aparținut familiai Teleki, apoi a fost naționalizat, iar din 1956, a fost transformat în preventoriu TBC pentru copii. Pe parcursul anilor, a suferit modificări și renovări: încălzirea centrală, închiderea porticului de la parter cu ferestre, înlocuirea unora dintre ferestrele vechi și pictarea dormitoarelor copiilor. A reintrat în posesia urmașilor din familia Teleki în 2011. În prezent, aceștia doresc restaurarea palatului și parcului și introducerea lor în circuitul turistic. Parcul e mult mai îngrijit, iar speciile exotice sunt mult mai vizibile comparativ cu Castelul Bornemisza din Gurghiu.

Când am ajuns, în poarta castelului ne aștepta contele Kalman Teleki. Era duminică dimineață, în jur de ora 9. Sâmbătă noaptea, la castel se celebrase o nuntă. Aranjamentele florale, lampioanele din curtea interioară și mesele din încăperile castelului dovedeau asta. La astfel de evenimente, lumânările din interior și lumina palidă a lampioanelor țes parcă o vrajă, iar splendoarea din trecut a acestui castel, se trezește brusc la viață, chiar și pentru o noapte. M-am apropiat de un perete din încăperea principală, dorindu-mi să-i văd de aproape textura. A fost clipă în care m-am întrebat: oare dacă ar putea vorbi, ce ar spune aceste ziduri? Poate despre idile înfiripate în timpul balurilor, despre jocul micuților care alergau prin încăperile castelului, despre sărbătoarea Crăciunului, despre mese în familie, despre trădări, jafuri, distrugeri, despre bucurii, dar și despre tragedii. Povești despre grandoarea și decăderea acestui castel. Zidurile nu vorbesc, dar locuitorii actuali ai castelului da.

Blazonul familiei Teleki: Deus Providebit – Dumnezeu va da.

Deși îmbracat sport, tricou, pantaloni și sandale, contele Teleki emana clasă prin toți porii. N-am putut pleca, de la castel, fără să nu-l întreb: cum a trecut familia Teleki peste noaptea de 3 martie 1949! Au trăit toată viața cu regretul proprietăților pierdute? Am înțeles, din relatarea contelui că aceste pierderi nu i-au îngenunchiat. În viață, important este să știi să pierzi și să găsești puterea să meargi mai departe. Sechestrarea averii nu le-a afectat valoarea lor umană. Aristocrația o aveau în sânge, iar comuniștii nu le-o puteau confisca. Am plecat de la Castelul Teleki din Gornești cu senzația că am lăsat acolo o lume „paralelă.”

Spre deosebire de trecut, aristocrații zilelor noastre au aspirații mai modeste. Se implică în lucruri bune pentru comunitate și sunt atenți ca faptele lor să nu lezeze reputația numelui moștenit. Cu toatea acestea, poveștile lor din trecut și reședințele nobiliare atrag. Cel mai bun exemplu, Franța o țara republicană, își bazează industria turistică atât de înfloritoare pe … aristocrație. Recunoaștem sau nu, nobilimea fascinează… indifereant de coordonatele geografice.

O altă reședința vizitată, din păcate într-o stare avansată de degradare a fost Castelul Bornemisza din Gurghiu. Istoria lui începe în secolul XVII pe vremea lui György Rákóczi I. Clădirea capătă forma de astăzi pe vremea baronului Bornemisza. În 1881 este transformat în castel de vânătoare pentru Rudolf de Habsburg. Dupa ce Rudolf s-a sinucis, începând cu 1883, castelul a intrat in posesia statului, servind drept sediu al Școlii Silvice. În prezent, se încearcă o reabilitare a construcției. În apropierea castelului există un parc dendrologic, amenajat în 1740 de familia Bornemisza. Pe lângă specii românești, există și specii de arbori exotici aduși din Australia, America și Japonia. Parcul este neîngrijit, iar speciile autohtone au cotropit speciile exotice. Cu toate astea există locuri unde poți realiza spendoarea de odinioară.

Am plecat să descopăr castele mai puțin cunoscute, în rest nu aveam așteptări prea mari. Sunt pasionată de istorie, arhitectură și povești din trecut. Prezentul, de multe ori, nu se ridică la înălțimea trecutului. Dar colecționez povești ale oamenilor frumoși, iar vizita în atelierul unui lutier din Reghin a fost o ocazie minunată să descopăr o poveste contemporană.

Francisc Gyorke fost fotbalist, pasionat de mic de aeromodelism, a urmat un curs cu unul din cei mai renumiți lutieri din zonă și a decis să se dedice, în totalitate, acestei pasiuni. Acum construiește viori, manual, după modelul Stradivarius. Ce poate fi mai frumos decât să pui viață în fiecare instrument. Să știi că vioara realizată de tine, undeva într-un colț de lume, ajută un om să-și împlinească visul. Nu o să detaliez cum i-a naștere o vioară. Aș putea scrie, dar nu știu cât de convingătoare pot fi. După ce îl asculți pe F.G. vorbind despre meșteșugul lui, realizezi că ești pe un teren minat. În timp a apărut și recunoașterea muncii sale, de aceea, în atelierul lui Francisc Gyorke, există un loc dedicat diplomelor și decorațiilor cu care a fost premiat, care nu sunt puține. Când credeam că surprizele s-au sfârșit, ne-a condus în încăperea unde depozitează produsele finite. Există acolo și un mic studio de înregistrări. Pentru că mai are o pasiune… chitara electrică. În acestă excursie, eram persoane cu vârste cuprinse între 18 și… 70 de ani. Care ar fi probabilitatea să găsești ceva… acel ceva cu care să rezoneze o plajă atât de largă de vârste? Să cânte Francisc Gyorke. În autocar, mergând spre București, mă gândeam că în aerul acelui atelier plutea o energie cum rar am mai întâlnit. Nu puteai rămâne imun la autenticitatea acestui om. În numai 2 ore, a reușit să ne transmită o parte din pasiunea cu care își urmează visul, din bucuria de a făuri instrumente care fermecă oameni și credința că undeva, acolo sus, Cineva veghează ca toate astea să fie posibile.

• „Iubesc atât de mult Reghinul, orașul asta, comunitatea lui. Nu l-aș părăsi pentru nimic în lume.”
• „Învățati să apreciați ce aveți, bucurați-vă, e atât de important!”
• „Nu am cuvinte sa-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce am: pentru familie, pentru afacere.”

M-am dus pregătită pentru un tur al reședintelor nobiliare transilvănene, dar am avut parte de mult mai mult. Nu colecționez obiecte, dar îmi place să colecționez povești de când mă știu, povești ale oamenilor minunați. Iar acum 2 luni am am avut șansa să le descopăr, iar apoi m-am gândit să le scriu pe blog. Într-o zi, cine știe, poate cineva își va dori să meargă în căutarea lor.