Categorii
Cultură Locuri

Castele și tradiții secuiești cu Castle Break

Castelul Kálnoky

Sfârșit de iulie în București. La orele prânzului, pe o căldură infernală, doar turiștii mai temerari se aventurează pe străzi. De aceea, vara fug cât pot de des din oraș. Îl prefer toamna când editurile revin la viață, teatrele își deschid stagiunile, iar o seară petrecută la o terasa, cu un șal pe umeri, este o experiență mult mai plăcută. În astfel de condiții, un tur cu cei de la Castle Break devine o alternativă mult mai atractivă. Iar „Castele și tradiții secuiești” suna atât de incitant încât nu am putut rezista.

Traseu tur: București → Micloșoara → Târgu Secuiesc → Cernat → Sfântu Gheorghe → Vârghiș → Tălișoara → București

Cine sunt secuii?

Sunt un grup etnic maghiar stabilit în aceste zone de peste 900 de ani. Ca să fiu mai explicită secuii sunt maghiari așa cum oltenii sau modovenii sunt români.

Știați că în stema secuiască se profilează aceleaşi simboluri care apar şi în stema Moldovei: soarele şi luna? Eu una, habar n-aveam!

Ziua 1: București → Micloșoara → Târgu Secuiesc → Cernat → Sfântu Gheorghe

foto credit: Castelul Kálnoky

Castelul Kálnoky – Micloșoara

Castelul Kálnoky, fost conac de vânătoare, reprezintă o reședință nobiliară tipică locuită de grofi. Ca arhitectură este o îmbinare între stilul renascentist târziu cu barocul timpuriu. Castelul a trecut printr-un proces de restaurare cu ajutorul Fundației Kálnoky, iar din 2018 este deschis publicului.

• Familia Kálnoky este atestată documentar pentru prima dată în anul 1588 ca moșieri de Micloșoara.
• Primul membru cunoscut al familiei este Kálnoky Bálint.
• Cel mai important membru al familiei este Kálnoky Sámuel. În 1697 va fi înnobilat conte de Leopold I. Arhitectura în stil renascentist datează din această perioadă.
• Ultimului proprietar din familie, contele Kálnoky Dénes (1814-1888) nu a avut urmași.
• După decesul lui castelul ajunge la Seethal Ferenc, fiul surorii sale, Kálnoky Franciska. Forma de azi a castelului, mai ales imaginea fațadei principale, datează din vremea lui.
• În Primul Război Mondial mobilierul și tot ce ținea de interior a fost distrus.
• După moartea lui Seethal Ferenc, în 1939, castelul a fost cumpărat de Eugen Savu – ministru de finanțe în guvernul Goga.
• În al II-lea Război Mondial Castelul Kálnoky a servit drept cazarmă.
• În perioada comunistă a fost naționalizat și a funcționat cu destinația de cămin cultural.
• La sfârșitul anilor ‘90, clădirea a ajuns în proprietatea moștenitorilor, care au început lucrările de reabilitare. Astăzi se află în posesia contelui Tibor Kálnoky.
• Pe fațada principală pe fronton se poate vedea blazonul lui Kálnoky Sámuel după ce a obținut titlul de conte. Blazonul original a fost distrus în perioada comunistă, ce se vede în prezent este o replică realizată cu ajutorul lui Tibor Kálnoky. Inițialele lui Kálnoky Sámuel – KS se văd într-un ancadrament pe fațada dinspre lac.
• deviza familiei Kálnoky: „Non est mortale quod opto” adică „ce am ales este nemuritor”
Contele Tibor Kálnoky este cel care și-a propus, prin fonduri europene, să redea strălucirea acestui loc. În prezent, în incinta castelului Kálnoky se află Muzeul Vieții Transilvănene.

Deși a fost primul obiectiv vizitat, rămâne în continuare preferatul meu din acest tur. Din acest motiv, îmi doresc tare mult să scriu cândva un articol despre istoria familiei Kálnoky (mă refer aici la povești mai puțin știute), dar și povestea restaurării castelului. Mereu am avut o slăbiciune emoțională pentru astfel de proiecte. La urma urmei, ce pretenții poți avea de la cineva obsedat de patrimoniu?! O poveste pe care o găsiți aici.

Târgu Secuiesc este un oraș mic, cu străduțe înfundate și curți, construit într-un stil unic. După ce am vizitat centrul orașului, ne-am pornit spre atelierul de turtă dulce. Mi-ar fi plăcut să întâlnesc pe cineva care să-mi povestească despre viața acestei așezări în perioada 1880-1947.

Muzeul „Haszmann Pál”, filială a Muzeului Național Secuiesc – Cernat

Dintre colecțiile muzeului preferata mea este – Colecţia de industria fontei una dintre cele mai bogate din Ţinutul Secuiesc şi Transilvania, fiind recunoscută şi la nivel internaţional.

În colecţie se găsesc sobe din fontă, obiecte legate de viaţa spirituală (cruci, crucifixe), obiecte de uz casnic (vase, mojare, fiare de călcat) precum și obiecte de podoabă (statui, ornamente, tăvi ornamentale, lumânări, lămpi).

Sfântu Gheorghe

Cazare la hotelul Fidelitas din Sfântu Gheorghe. Nu am mai scris până acum despre locurile în care am înnoptat. A fost o experiență wow (iar realitatea arată mult mai bine decât în fotografiile de pe site):

Personalul hotelului de nota 10+. Se pare că oamenii de la Fidelitas au nervii foarte bine educați. Altfel cum poți să-ți păstrezi, în permanență, zâmbetul pe buze când îți dechide ușă peste 30 de persoane: nerăbdătoare, plecate la drum de la ora 7 dimineața, transpirate, obosite și care își doresc cu disperare un duș, pentru ca apoi să se aventureze în căutarea unui loc unde să-și potolească foamea. Era trecut de ora 8 p.m, iar ca să mulțumescă pe toată lumea, doamna de la recepție ar fi trebuit să fie o clona a lui Speedy Gonzales. Dar ajutată de Monica, ghidul administrativ al grupului în 10 minute eram toți în posesia cartelelor de acces. Speedy îmi pare rău, dar la Fidelitas, în Sfânu Gheorghe, cineva ți-a depășit recordul.
• Camera extrem de curată, lenjerie impecabilă. Totul funcționa perfect. Să nu uit un detaliu, o singură floare în glastră rafina spațiul și alunga aerul impersonal de cameră de hotel. Mobilierul și designul camerei mi-au dezvăluit un simț estetic peste medie.
• Micul dejun: abundență de produse, personal extrem, extrem de prompt, curățenie, și bineînțeles că totul funcționa impecabil.
• Cazarea a fost la 3 stele, dar au și cazare de 2 stele. Un loc în care cu siguranță am să revin.

Ziua 2: Sfântu Gheorghe → Vârghiș → Tălișoara → București

Muzeul Național Secuiesc – Sfântu Gheorghe

De-a lungul vremii, patrimoniul muzeului din Sfântu Gheorghe a fost apreciat nu doar de către elita românească, dar și de străini: germani, britanici și ruși. Dintre personalitățile române care i-au trecut pragul se numără: Regele Ferdinand I, generalul Constantin Sănătescu (șef al primului guvern după cel de-al Doilea Război Mondial) și Grigore Antipa.

Clădirea muzeului este a fost construită după planurile lui Károly Kós unul din cei mai seamă arhitecți pe care i-a dat Transilvania sec. XX. Dacă nu ajungeam în acest tur nu aș fi aflat despre el.

Gyárfás Jenő: Moartea lui Gábor Áron

Cine este Károly Kós?

Despre Károly Kós (1883-1977) am aflat de la Irina Leca, istoric de artă, că a fost o personalitate polivalentă, un fel de Leonardo da Vinci în epocă: scriitor, jurnalist, arhitect, grafician și cercetător.

• S-a născut la Timișoara.
• Studiază arhitectura la Budapesta. Primește o bursă de studii și începe să călătorească prin Transilvania, încercând să identifice elementele maghiare, cu adevărat tradiționale, care au existat înainte de Baroc și Renaștere. Odată descoperire le va interpreta și le va include apoi în toate creațiile sale.
• Clădirile construite de Károly Kós se recunosc ușor prin : acoperișuri ascuțite, tot soiul de turnulețe unde lemnul atent sculptat este foarte prezent și elemente de fier cu reprezentări ce amintesc de personajele folclorice.
• Deși foarte tânăr, primește o comandă extraordinară, un proiect imperial – Grădina zoologică din Budapesta, care îl va face faimos. Avea 20 și ceva de ani.
• După câțiva ani va câștigă, prin concurs, proiectul Muzeului Național Secuiesc (1911-1913). Spre deosebire de el, concurenții lui s-au prezentat cu proiecte foarte încărcate neobaroce (planurile acestor proiecte se pot vedea în muzeu).
• În 1914 și-a construit o casa la Stana, care în prezent, aparține moștenitorilor. În 1944 Stana este jefuită, iar Károly Kós se refugiză în Cluj.
• În 1918 i se oferă postul de profesor la Facultatea de Arte din Budapesta, pe care îl refuză, preferând să se stabilească la Cluj deoarece se simțea mai degrabă transilvănean decât maghiar.
• A fost marginalizat de comuniști și a rămas profesor la Agronomie până în 1953. S-a implicat în modernizarea satelor unde a proiectat locuințe și ferme.

Deși în urma lui Károly Kós a rămas o moștenire culturală și arhitecturală extraordinară, din păcate se știe destul de puțin despre el.

Foto credit: Andreea Anghel

Castelul Daniel – Vârghiș

Castelul Daniel este unul dintre cele mai frumoase ansambluri nobiliare din zona Baraoltului. Ca stil arhitectural îmbină elemente de arhitectură renascentistă, specifică zonei, cu ornamente baroce. La reședință familiei Daniel se păstrează parchetul original, sobele originale cu blazonul familiei și picturile false care ascund cutii de valori.

Stema familiei prezintă într-un scut cu câmp albastru, o lebădă care stă pe o terasă verde, săgetată prin gât. Lebăda o regăsim atât în stema de neam, stema de baron cât și și în steme de alianță.

Stemă de alianţă Daniel-Somssich

Puteți vedea reprezentată, pe soba de teracotă albastră, o stemă de alianţă Daniel-Somssich: la dreapta un scut triunghiular cu lebăda săgetată (scut timbrat de o coroană de baron), iar la stânga un scut triunghiular încărcat cu un leu rampant, cu coadă dublă, ţinând în laba dreaptă ridicată trei săgeţi (scut este timbrat de o coroană de conte). Din motive de curtoazie heraldică elementele heraldice, lebăda și leul, au fost redate afrontat.

În stemele de alianță lebăda familiei nu este întoarsă spre dextra, cum apare în stema de neam și în stema de baron, ci invers, din motive de curtoazie heraldică.

În curtea interioara a castelului se află un blazon de alianță proiectat de József Sebestyén de Keöpeczi, grafician și heraldist transilvănean autorul mai multor steme și blazoane. Am aflat de la ghidul local că József Sebestyén de Keöpeczi a proiectat și stema României interbelice, iar drept recompensă regele Ferdinand I al României l-a primit în ordinul „Coroana României” în grad de ofițer.

Castelul Daniel – Tălișoara

La doar câțiva kilometri distanță, se află un alt castel al familiei Daniel. Spre deosebire de cel din Vârghiș cel din Tălișoara a avut o soartă mai bună.

Construit în stil renascentist târziu, castelul a fost reabilitat complet și are astăzi funcțiunea de hotel boutique. La fel lebăda este vizibilă pe blazonul familiei, dar și pe poarta de la intrare.

În turul Castele și tradiții secuieșt” organizat de Castle Break s-a citit și s-a vorbit despre cărți.

La Muzeul National Secuiesc ghidul ne-a vorbit despre o carte, Trilogia Transilvăneană, pentru cei care doresc să afle despre viața nobilimii transilvănene la sf. sec.XIX – înc. sec.XX. Cum eu citeam vol. II al acestei cărți au fost cititori care au vrut să o vadă. Și cărțile pot deveni vedete, nu numai oamenii.

Autorul trilogiei Miklós Bánffy este cel care a desenat superbul vitraliu de la muzeu.

Ce se citea în autocar:
• Chiar in fața mea cineva citea Fiica Ceasornicarului
• Vizavi o doamnă Istoria Albinelor
Dumnezeul lucrurilor mărunte
Povești ale domnilor din București

• Eu Trilogia Transilvăneană
Povestea târfelor mele triste

Cele 3 castele din secuime nu arata ca restul castelelor din Transilvania, ele păstrează multe elemente renascentiste. Maria Tereza și Iosif al II-le au introdus barocul în arhitectură și artă care apoi s-a răspândit și în Transilvania prin catedrale și clădiri administrative. Nobilii au adoptat și ei barocul în construcția resedințelor lor (Teleki – Gornești, Bánffy – Bonțida) din dorința de a nu-i supăra pe cei de la Viena. Au folosit meșteri și arhitecți de la șantierele imperiale.

În secuime s-a produs o rezistență religioasă (austriecii erau catolici, iar secuii reformați) și culturală împotriva austriecilor. Au refuzat barocul, motiv pentru care astăzi nu vedem această influență. În plus erau și mai săraci decât restul imperiului. Mesajul transmis de stăpânii acestor castele: au rămas fideli principiilor și tradițiilor acestor meleaguri. Arhitectura conacelor stă marturie.

De ce prefer tururile cu Castle Break? Nu cred că mai este un secret pentru nimeni că impostura călatorește prin istorie. Nu vreau să fiu unul din oamenii care nu-și verifică sursele. Istoria nu se învață numai din cărți, este nevoie și să o descoperi la ea acasa. Cum sunt o cititoare avidă de memorii și jurnale am înțeles că oamenii care fac referire la o perioada istorică sunt de multe ori subiectivi. Indiferent dacă sunteți de acord sau nu cu autorul mergeți să vedeți. Uneori o să descoperiți povești și oameni pe care autorul unei cărți, sau al unui articol nu le-a văzut.

Explorați, nu cred că există persoană care să rămână imună în fața unui om sau loc al cărui destin îl tulbură.

În spatele unor proiecte există mereu oameni care pun suflet și pasiune în ceea ce fac. În turul „Castele și tradiții secuiești” din echipa Castle Break au făcut parte:

Ioana Popa, ghidul vorbitor, deși la primul tur s-a descurcat minunat. După ce am ascultat-o pe Ioana am început să fiu mult mai atentă la stemele reședințelor nobiliare.
Monica Roșca, ghidul admistrativ, cea care s-a ocupat cu organizarea acestui tur. Hotelul Fidelitas din Sfântu Gheorghe este descoperirea ei și tot Monica mi-a demonstrat că se poate călători comfortabil, dar cu stil purtând rochii.
Irina Leca, istoric de arta, am văzut cea mai șic ținută din acest tur. O cămașă din in bleu, o pereche de pantaloni vaporoși, de culoare bleumarine, care se opreau decent undeva deasupra genunchilor, espadrile bleu și o pereche de ochelari de soare cu o linie în tendințe, dar discretă. Haine lejere, dar care trădau clasa Irinei. Și se integrau perfect în atmosfera resedințelor nobiliare. Și pentru că o chiamă Irina… normal o să mai auziți de ea pe blogul meu
Laura Verzișor Chira, de la ea am aflat niște povești extrem de interesante. Dar cum Laura va fi subiectul unui viitor articol pe blogul meu nu am să deconspir prea multe despre ea. Nu Verzișor nu este numele ei real, deși mulți cred asta. Există și o poveste savuroasă legată de acest nume care tinde să se transforme într-un brand pentru Laura. Sunteți curioși? Vă asigur că merită așteptarea.

Cu cei de la Castle Break voi mai mai merge într-un tur, votat cel mai frumos dintre toate și care i-a înfrânt până și pe cei mai cârcotași turiști. Ok, am să las un indiciu. Se va întâmpla în cel mai frumos anotimp care reușește să înnobileze România. Cel puțin așa declară în amintirile sale Anna Kretzulescu – Lahovary.

Îmi place teribil să merg în locuri cu povești care să-mi bucure sufletul și să mă înconjor de oameni frumoși. Aleg întotdeuna originalitatea, iar pentru mine cei de la CastleBreak asta oferă.

Nu-mi place să spun despre un loc că e minunat doar pentru că este o destinație la modă. Nu vreau să creez așteptări acolo unde există puțin potențial cultural, dar dă bine pe instagram. Și sunt destul de rezervată cu locurile frumoase, dar populate de oamenii cu carențe de educație.

Nu sunt făcută să trăiesc o viață copy-paste, dar mă dau în vânt după destinații care generează emoții.

Despre tururile Castle Break am mai scris aici și aici

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Foto credit: Andreea Anghel
Foto credit: Andreea Anghel
Categorii
Locuri

Castle Break și reședințele boierilor masoni

Conacul Golești – credit foto: Miruna A. Găman

Din turul organizat de Castle Break am aflat ce au în comun Brătienii, Goleștii și Bălceștii. Sunt boieri, sunt vecini și sunt… masoni.

Toate aceste familii și-au trimis fiii la studii în străinătate. Începând cu 1800, prin tânara generație de boieri, se pun bazele modernizării României. Cum Imperiul Otoman începe să-și piardă tot mai mult din forță, Romania va intră sub alte sfere de influență. Dacă Imperiul Țarist și Austro-Ungar și-au arătat intențiile pe față, Franța și Anglia au făcut-o mai subtil. Nu au folosit armata ci masoneria. Tinerii boieri, aflați la studii în străinătate, sunt racolați în rândurile masoneriei.

Masoneria sau francmasoneria era o societate secretă de oameni influenți din rândul aristocrației și familiilor regale din vestul Europei.

Acești tineri ambițioși și inteligenți se întorc în țară cu idei revoluționare. Masoneria a susținut mișcarea de eliberare a țărilor române de sub jugul otoman. Revoluția de la 1848 s-a făcut cu suport masonic.Brătienii, Goleștii și Bălceștii frecventau același anturaj cunoscându-se foarte bine între ei.

Vila Florica – credit foto: Miruna A. Găman

Vila Floricareședința familiei Brătianu

Prima oprire a fost la vila Florica sau „cuibul liberalilor”. Situată în orașul Ștefănești (jud. Argeș) este numită astfel în amintirea primei fiice a lui Ion C. Brătianu. Reședință a aparținut familiei Brătianu, cea mai importantă familie de politicieni români, o dinastie care a dat țării nu mai puțin de 3 prim-miniștri din care primii 2 – Ion și Ionel Brătianu – au avut un rol major în realizarea României moderne. Numele primul dintre ei este legat de Războiul de Independență, cel de-al II-lea realizând Unirea din 1918. A existat un parteneriat politic de excepție între regi din Casa de Hohenzollern și prim-miniștri liberali din fam. Brătianu.

Întemeietorul acestei dinastii este Ion C. Brătianu (sau I. C. Brătianu 1821– 1891) om politic liberal, prim-ministru și mâna dreaptă a Regelui Carol I. „Sfinxul de la Florica” a fost căsătorit cu Pia Pleșoianu, o boieroaică din zona Hurezului, cu care a avut 8 copii (5 fete și 3 băieți):
Florica moartă la 3 ani,
Sabina (1863-1941), căsătorită cu doctorul Constantin Cantacuzino
Ionel (1864-1927), de 5 ori prim-ministru, cel mai mare om politic și de stat al României și mâna dreaptă a Regelui Ferdinand – Ion I.C. Brătianu
Constantin (1867-1950), inginer constructor și agronom, ultimul președinte al PNL este cunoscut și sub numele de Dinu mort la Sighet
Vintilă (1867-1930), prim-ministru, primar modernizator al Capitalei
Maria (1868-1945), mama poetului Ion Pillat
Tatiana (1870-1940), căsătorită cu Ion I. Niculescu-Dorobantu
Pia (1872-1946), căsătorită Alimăneșteanu

Vila Florica – credit foto: Miruna A. Găman

Am realizat cât de puternici erau Brătienii dintr-o însemnare găsită în Jurnalul de Război al Reginei Maria: „Nu vreau un Brătianu prea puternic, pentru că eu cred că politica care ține de un singur om sau de o singură familie poate să fie un dezastru total pentru țara”

Împreună cu ghidul local, am exporat la Florica fiecare colțișor al vilei ajungând până sus pe terasa spațioasă. Pe domeniu mai există o capelă și o fermă părăsită care aduce mai degrabă a mânăstire.

Stilul casei este neoromânesc, împletind frumos modernismul cu tradiționalismul.
• Casa este atestată documentar în 1829. Se spune că ar fi aparținut lui Constantin Brâncoveanu „care știa unde pune banul”.
• Prima casă de la Florica a fost construită de Ion C. Brătianu în 1858.
• Ulterior Ionel Brătianu a refăcut aproape tot ce a rămas de la tatăl său. Amenajarile (care durează din 1889 până în 1925) au fost făcute după planurile arh. Petre Antonescu.

Vila Florica – credit foto: Miruna A. Găman

Este unul din cele mai frumoase domenii boierești din România care s-a păstrat în stare foarte bună. Un loc încărcat de istorie care trebuie văzut și simțit. Dar cum zidurile nu pot vorbi vă îndemn să citiți cartea Sabinei Brătianu, fiica lui Ion C. Brătianu. Din memoriile ei puteți afla întreaga istorie a familiei Brătianu. Și cum Sabina avea o limbă destul de ascuțită, o să descoperiți personalități surprinse în ipostaze să zicem… interesante.

Vila Florica – credit foto: Miruna A. Găman

Erau timpuri în care politicienii nu se dădeau în lături de la sacrificii. Ion C. Brătianu își părăsește soția ce sta să nască, un copil bolnav pe moarte, vinde o moșie și pleacă să-l aducă pe Principele Carol I în România. Deși cu sufletul sfâșiat de ce se poate întâmpla în urma lui acasă, nimic nu-l poate opri. În inima lui România era pe primul loc.

Vila Florica – credit foto: Miruna A. Găman

Muzeului Golești

Muzeul Golești se află la doar 10 Km distanță de Pitești (jud. Argeș). Inițiativa înființării acestui muzeu (în anul 1939), i-a aparținut Regelui Carol al II-lea.

Pe sub turnul de intrare, pătrundem în curtea boierească unde ne întâmpină conacul familiei. Pe lângă conac domeniul Goleștilor mai are tot soiul de anexe, o școală și un muzeu de arhitectură tradițională în aer liber, cu tematică viticolă și pomicolă.

Conacul Golești – credit foto: Miruna A. Găman

Dinicu Golescu (1777-1830) mare ban din Țara Românească și soția sa Zoe Farfara/ Zinca (1792-1879) au avut 4 fii și o fată (Ana).
Cei 4 sunt cunoscuți sub denumirea de Frații Golești :
Ștefan Golescu (1809-1874),
Nicolae Golescu (1810-1877),
Radu Golescu (1814-1882)
Alexandru C. Golescu (1818-1873).

Fiii lui Dinicu Golescu au participat, alături de marea boierime a Țării Românești, la Revoluția de la 1848. Cine au fost acești oameni, care și-au vândut aproape toate proprietățile pentru a sprijini cauza romanilor, putem afla din corespondenta pe care au lăsat-o în urma lor. Am găsit la magazinul de suveniruri cartea: „Însemnare a călătoriei mele” – Constantin (Dinicu) Golescu .

Începând cu anul 2016 la Muzeul Golești este expus Tronul regilor României (după ce a fost supus unui proces de restaurare).

Prima noapte petrecută de Principele Carol I, pe teritoriul Romaniei, a fost la Goleşti. Aici i-a întâlnit pentru prima dată pe cei mai importanţi politicieni, aici s-a confruntat cu problemele ţării și tot aici a semnat primul document oficial. Prima reședință în care a locuit Principele Carol, în Bucureşti, a fost Casa Golescu, aflată exact pe locul în care este astăzi Muzeul Naţional de Artă (fostul Palatul Regal).

Conacul Golești – credit foto: Miruna A. Găman
Conacul Golești – credit foto: Miruna A. Găman

Muzeul Memorial „Nicolae Bălcescu”

Ultima oprire a fost la Conacul lui Nicolae Bălcescu situat în Rotărăști (jud. Vâlcea). Piatra de temelie a casei a fost pusă în 1828 de către părinții lui Nicolae Bălcescu: Iancu și Zinca. Conacul, construit în stil brâncovenesc cu influenţe gotice şi renascentiste, este ceva mai modest decât reședintele Brătienilor și Goleștilor. Spre deosebire de Brătieni și Golești, Bălceștii erau mai degrabă niște „boiernași”. Domeniul mai are o pajiște, o bisericuță de lemn și câteva anexe. Prezența lui Nicolae Bălcescu, revoluționarul pașoptist, care a murit la numai 33 de ani în exil, este încă este vie.

Conacul Bălcescu – credit foto: Miruna A. Găman
Conacul Bălcescu- credit foto: Miruna A. Găman

Am aflat de la ghidul local un lucru care se cunoaște mai puțin despre Bălcescu. Dintr-o relație cu o fiică de boier Alexandra Florescu a avut un fiu Bonifaciu. A fost o mare dragoste, dar nu s-au putut căsători. Era o mezalianță. Se întâlneau în străinătate, iar pentru a nu atrage atenția asupra relației lor, plecau pe rând. După 1848 când el vine în țară, ea pleacă. Nicolae se întreabă de ce atâta secretomanie? Alexandra era însărcinată. În acele timpuri fetele de boieri se compromiteau cu un copil din flori. Bonifaciu se va naște la Budapesta. Alexandra și Nicolae nu se vor mai vedea niciodată, dar își vor scrie tot timpul. Bălcescu știa de copil. Înainte de a muri Alexandra i-a scris într-o scrisoare: „Eu, Bonifaciu și ai mei suntem bine. Bonifaciu îți sărută mâna”.

Deși în prezent Conacul Bălcescu arată bine, în curând accesul publicului va fi oprit, urmând să intre într-un proces de restaurare. Arh. Alexandru Buzatu, unul din ghizii Castle Break și-a exprimat îngrijorare în legătură cu modul cum se va face aceasta restaurare. Mai mult sau mai puțin explicit, mai mult sau mai puțin interpretabil, legea și practica românească în domeniu spune că, la investițiile publice (aici intră și restaurările de monumente istorice aflate în proprietatea statului), primează prețul cel mai mic. Se organizează o licitație publică unde se înscriu la concurs diferite firme. Va câștigă cel care vine cu oferta cea mai mică. Statul este interesat să investească minim, nu să investească optim. Cum primează prețul minim, automat materialele folosite și specialiștii utilizați nu vor fi de cea mai bună calitate. Rezultatul? Se vor produce mutilări ireversibile asupra monumentelor.

Conacul Bălcescu – credit foto: Miruna A. Găman
Conacul Bălcescu – credit foto: Miruna A. Găman
Conacul Bălcescu – credit foto: Miruna A. Găman

La final turului Alexandru a sintetizat informațiile explicându-ne cum să ne raportam la stilul arhitectural în România.

În Franța și în alte țări din vestul Europei există un stil arhitectural bine definit. În sensul că arhitectul venea cu un stil academic și facea designul clădirii în stilul respectiv.

În România nu există clădiri care să se încadreze 100% într-un anumit stil. La noi fiecare generație mai modifica câte ceva la conac. Boierul mergea într-o călătorie în străinătate, vedea ceva și cerea un detaliu inspirat de la Vesailles sau Veneția (care i-a plăcut lui în mod deosebit). Arhitectului i se cerea să lucreze în stilul neoromânesc, dar i se cerea să adauge și o influență. De aceea, în Romania avem un stil eclectic generalizat.

Când încadrăm stilistic o clădire vorbim de stilul predominant neoromânesc. Este stilul cult dezvoltat între 1870-1920 de către arhitecți cu studii de arhitectură. Se numește neoromânesc deoarece înainte lui exista un stil românesc care nu era un stil cult: stilul brâncovenesc.

Nu exista școală de arhitectură și nici teorie. În Italia exista Teoria Renașterii Italiene la 1452. La noi pe la 1880 apare Teoria Arhitecturii Române prin Ion Mincu. Asta înseamnă că totul se baza pe gustul comanditarului ( domn, voievod, boier) și pe meșterii vremii care circulau de la unul la altul.

Recomandarea lui Alexandru: să fim rezervați cu verdictele arhitecturale în Romania. De multe ori este un stil eclectic cu elemente predominante neoromânești la care se adaugă alte stiluri în plan secund.

Pentru persoanele care nu au un ochi avizat în a judeca stilistic o clădiri există, în mare, o serie de repere care vor fi ușor de identificat:
Arcul semicircular aparține stilului neoromânesc. Influențele vin pe filon bizantin de aceea vorbim de stil bizantin /neoromânesc.
Arcul este frânt, ogival avem stil gotic.
Arcul este în acoladă vorbim de stil oriental.

Fotografiile folosite mi-au fost puse la dispozitie de Miruna Găman. O cunoșteam din online. Am fost plăcut surprinsă să o întâlnesc și offline. Așa am aflat că s-a alăturat de curând echipei Castle Break.

Până am finalizat acest articol, l-am reîntalnit pe Alexandru Buzatu la evenimentul organizat de Cronicari Digitali. Era unul dintre ghizi. Dacă s-ar fi gândit cineva să premieze ghizii, cu siguranță el ar fi luat premiul de popularitate. Auzeam în toate părțile: „ce tare e tipul ală, știe o mulțime de lucruri!” La început nu am dat atenție, apoi l-am văzut pe Alexandru și am știut că despre el este vorba.

Toți ghizii locali de la conacele vizitate au fost bine pregătiți, entuziaști și dornici să ne împărtășească cât mai multe informații. Mie mi-a plăcut în mod deosebit Claudia Jinga de la Conacul Golești. Cu siguranță sunt subiectivă, dar când îți pui în bio pe facebook și instagram „Gândește prin emoții” atenționezi din start cititorii cu cine au de-a face.

Și ca să rămânem în aceeași zonă, am o slăbiciune emoțională pentru tururile organizate de Castle Break deoarece toate proiectele lor pun preț pe valori adevărate. Nu e deloc ușor să contribui la o revitalizare a culturii într-o țară în care patrimoniul a fost mutilat fără milă de comuniști. Nici prezentul nu arată mai grozav, indiferența autorităților și mafia imobiliară continuă să distrugă ce le-a scăpat comuniștilor.

Pe 25 mai vizitam vila Florica. A II-a zi, pe 26 mai am mers la vot. Oare de ce când am pus mâna pe ștampilă mi-am amintit cuvintele lui Ionel Brătianu?: „Cei mai mulți își închipuie că politica e un fel de distracție, cu foloase și onoruri. Politica e ceva grav, grav de tot. Ai în mâna ta viața și viitorul țării tale.”

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Despre un alt tur făcut împreună cu cei de la Castle Break găsiți aici.

 

Categorii
Cultură Interviuri Locuri

Povești despre Muzeul de istorie „Teodor Cincu” din Tecuci

Interviul pe care l-am luat la Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” din Tecuci, ține de întâmplare sau de magia Crăciunului. Cum aș putea să explic altfel faptul că pe 27 decembrie domnul Viorel Burlacu a acceptat să ne întâlnim pentru un interviu. Eram în vacanța de Crăciun, motiv pentru care mi-am propus să stau cât mai departe de blog. Îmi doream să mă bucur de sărbători, să citesc mai mult, să revăd o persoană foarte dragă mie pe domnul Iancu Aizic (despre care va apărea în curând un articol pe blog) și să vizitez muzeul din oraș.

Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” din Tecuci restaurat de curând, mă atragea ca un magnet. Era 23 decembrie și mai erau 2 zile până la Crăciun. Oamenii alergau după cadouri, hipermarketurile gemeau de lume, spiritul Crăciunului plutea în aer, dar eu îmi doream să ajung la muzeu. Când am intrat în curte mi s-a pus un nod în gât. Clădirea arată spectaculos. Am trecut pragul muzeului unde m-a întâmpinat o atmosfera din alte vremuri: interioare rafinate, atenție la detalii unde frumosul te impresoară subtil fără să-ți dai seama. Nimic dezagreabil nu-mi agresa privirea. Chiar dacă este orașul meu natal am preferat să merg ca un simplu vizitator fără să anunț pe nimeni. Și bine am făcut.

Adrian Mihalache m-a primit extrem de amabil, apoi am făcut împreună un tur al muzeului. Ulterior aveam să aflu că este restaurator. Nu am regăsit la el aerul blazat tipic angajatului la stat, nu mi-a transmis nici o clipă sentimentul că mă bucur de o mare favoare dacă îmi adresează 2-3 cuvinte. Din contra mi-a răspuns la toate întrebările și mi-a arătat exponatele „vedetă”. Am absolvit o facultate de artă, de aceea într-un muzeu mă simt ca acasă. Pun întrebări, cer detalii, iar dacă aflu ceva inedit mă entuziasmez ca un copil. Recunosc prefer poveștile. Le găsesc mult mai seducătoare decât informațiile de pe site-ul muzeului.

Tocmai terminasem turul cu Adrian. Mă pregăteam de plecare, când observ o fostă colegă de liceu, Lorelei Ivașc. Aici intervine providența. Aflu că lucrează la muzeu. Nu ne văzusem de la terminarea liceului. Am depănat amintiri în timp ce făceam împreună un al II-lea tur. Cred că am petrecut în acel loc vreo 3 ore. La plecare am intrebat-o cui aș putea să iau un interviu. L-a recomndat pe Viorel Burlacu.

A doua zi primesc un mesaj de la o altă fostă colegă de liceu Daniela Alecsa, „ce ghinion, după ce am muncit pe brânci toata perioada (era Anul Centenarului și muzeul era implicat în multe proiecte) îmi iau și eu o zi libera și atunci vii tu”. Oare dacă o găseam în muzeu făceam un al III-lea tur cu ea? Cred că da. Providența și-a spus cuvântul. Pe 27 decembrie când toată lumea se bucura de vacanță eu m-am prezentat la Muzeul de Istorie pentru interviu.

Viorel Burlacu, actualul manager al Muzeului de Istorie „Teodor Cincu” din Tecuci s-a dovedit o persoană extrem de modestă. Nu a vrut să vorbească prea mult despre el, în schimb a fost extrem de deschis să împartășească povești despre muzeu și orașul Tecuci.

Emilia Chebac: Informații mai puțin cunoscute legate de clădirea muzeului?

Viorel Burlacu:
• În această clădire s-au petrecut evenimente care poate au marcat cumva istoria Primului Război Mondial. Aici a fost Comandament de Război unde s-au întâlnit Regele Ferdinand, împreună cu delegația franceză condusă de generalul Berthelot, generalul Eremia Grigorescu și au luat decizia atacului de la Mărășești.
• Există o mențiune în „Jurnalul de razboi ” al Reginei Maria că în ziua de 1/14 august 1917 a călătorit de la Ghidigeni la Tecuci cu Sybil Chrissoveloni (soția lui Jean Chrissoveloni) și a vizitat spitalul pentru răniți organizat în casa familiei Cincu.
• Clădirea muzeului poartă semnătura unui arhitect italian venit din insula Creta,Giovanni Michelangelo Culluri.
• În timpul marelui bombardament de la 4 aprilie 1944 o parte din patrimoniul muzeului s-a risipit (monede antice, podoabe de proveniență arheologică, mărgele, fibule, vase geto-dacice). Atunci a fost ucisă soția lui Mihai Dimitriu. Constantin Solomon împreună cu Mihai Dimitriu au fost principalii fondatori și donatori de obiecte care au pus bazele muzeului.

Emilia Chebac: Am citit recent într-o carte „Parlamentul în pribegie” despre un personaj de o noblețe aparte din fam. Cincu. Cunoașteți acest personaj?

Viorel Burlacu: Cum să nu, este vorba de Nestor Cincu. Soției lui i se propune eliberarea soțului în schimbul unei garanții de 30 000 de ruble, dar acesta refuză să părăsească prizonieratul printr-o rascumpărare care îl injosea. Din acest motiv Nestor Cincu a suportat brutalități sălbatice din partea bolșevicilor. Grigore Procopiu mărturisește în carte că pe tot decursul captivității a avut o atitudine demnă și dârză.

Emilia Chebac: Un amănunt care să ateste legătura lui Nestor Cincu cu Tecuciul?

Viorel Burlacu: Vila Muca, resedința lui Nestor Cincu, care se afla la ieșirea din Tecuci pe dreapta (înainte de 1989 era sediu IAS Tecuci) a fost opera arh. Culluri. O casă cu etaj care o perioadă a fost împărțită de fam. Cincu și arh. Culluri.

Aici venea în vacanțe marea actriță Dina Cocea. Din căsătoria Mariei Cincu cu ziaristul Constantin Mille a rezultat o fată Florica, la rândul ei căsătorită cu un personaj fabulos, N.D. Cocea, tatăl Dinei Cocea.

Dna Mihaela Mateescu Culluri, descendentă a fam. Culluri, deși locuiește în București a rămas cu o ardere specială pentru locul de naștere (Tecuci). Are amintiri din casa bunicului. Dumneaei mi-a mărturisit că aici venea Dina Cocea.

Emilia Chebac: Pentru cei care nu sunt familiarizați cu istoria Tecuciului, ne puteți face o descriere a fam.Cincu?

Viorel Burlacu: Mecenatul era un stil de viață la fam.Cincu. Teodor Cincu a fost filantrop și om politic. A participat activ la viața culturală, politică și administrativă a Tecuciului (cu rezultate uluitoare în epocă). A aliniat Tecuciul în rândul orașelor moderne. A adus specialiști care au sistematizat orașul, a introdus iluminatul public. Fam. Cincu din bunurile ei a dat și comunității: bani, a donat terenuri pentru școli, a construit spitalul din Tecuci (1904), a ridicat o biserică – Sf. Ioan Botezătorul (1850) care există și astăzi.

Emilia Chebac: Două clădiri importante pe care fam. Cincu le-a dat Tecuciului?

Viorel Burlacu:

Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” aparținea în 1885 lui Anton Cincu. Teodor (fiul său) în 1934 donează clădirea cu un scop precis pentru a deveni muzeu și bibliotecă. Ambii tatăl și fiul au fost primari ai Tecuciului.
Spitalul municipal din Tecuci. La moartea sa, Anton Cincu 1894, a lăsat prin testament o sumă uriaşă pentru construirea unui spital modern. Spitalul a fost realizat în 1904 de fiul său Teodor după planurile arh. Ștefan Ciocârlan.

Emilia Chebac: Acum arată minunat, dar concret ce a presupus restaurarea Muzeului?

Viorel Burlacu: Eu nu eram la muzeu atunci, dar pentru colegii mei a fost o muncă extrem de dificilă. Au cărat ciob cu ciob, au ambalat și au transportat totul în clădirea fostei cazărmi a armatei. Acestă clădire poartă în ea zici și zeci de pagini de istorie. Acolo a fost comandamentul aviației. Este o clădire veche de peste100 de ani, acum în conservare, în prezent depozit pentru muzeu. Partea din față adăposteste expoziția aviației romane, pe care o cordonează comandorul Chiș.

Emilia Chebac: Spuneți, pentru cei care nu știu, despre automobilul aflat în colecția muzeului?

Viorel Burlacu: În colecția muzeului se află și un autoturism marca EGO, produs în 1924 la Berlin. Poartă denumirea EGO 4/14, are 14 cai-putere, 4 locuri, e decapotabil și are motorul de 4 cilindri în linie. Este un automobil extrem de rar, fabricat în 1924 în ediție limitată. Atunci au fost produse doar 7 autovehicule din acest model. Astăzi mai există în lume numai două exemplare, una aparținând Muzeului Tehnic din Berlin, iar cea de-a doua se află la Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” din Tecuci. Automobilul nu este expus permanent în muzeu. În condiții de iarnă este protejat într-o încăpere special amenajată care se află la primărie.

Emilia Chebac: Care este povestea lui?

Viorel Burlacu:
• Autovehiculul a fost donat muzeului în 1985 de un fost ofițer al Armatei Regale Române, colonelul Gheorghe Petrașcu (a nu se confunda cu pictorul cu același nume).
• Începând cu anul 1988 ing. Gabriel Jelea, un pasionat de automobile, l-a luat la atelierele de la IRA pentru a fi reparat. Când l-au dezmembrat au găsit în capota mașinii cartușe. Cum era înainte de 1989 securitatea a intrat în alertă.
Revoluția a prins automobilul în bucăți. Atunci s-au furat o parte din ornamente. Ca să nu dispară și mai multe componente a fost adus la muzeu bucată cu bucată. A stat într-o magazie până într-o zi când o casa de filme din București avea nevoie de de un autoturism de epoca (pentru filmul „Restul e tăcere” în regia lui Nae Caramfil). Prin ing. Gabriel Jelea s-a ajuns la Tecuci. Casa de producție s-a oferit să achite reperația automobilului cu condiția să îl folosească în film. L-a reparat, l-a folosit și apoi l-a înapoiat muzeului în forma în care se găsește și astăzi. Deși au trecut 10-15 ani de la reparație încă merge perfect. La anumite evenimente este scos. Să nu vă inchipuiti acum că se merge cu el până la Galați. Se pot face însă tururi de 5-6 km fără probleme.

Emilia Chebac: Recomandați un muzeu din România care vă place?

Viorel Burlacu: Muzeul Brăilei. Am convingerea că nu voi primi reproșuri pentru o asemenea recomandare.

Emilia Chebac: Povestiți atât de frumos de Tecuci și totuși nu v-ați nascut aici?

Viorel Burlacu: Eu mă consider al Tecuciului. Îmi place să glumesc și spun că m-am măritat cu Tecuciul. Sunt născut în Brăila, dar mă simt foarte legat de Tecuci. Acest oraș mi-a oferit șansa să pot face lucruri din pasiune, poate de aceea unele mi-au și ieșit. Mi-a oferit șansa unei dezvoltări personale.

Emilia Chebac: Ce vă supără legat de Tecuci?

Viorel Burlacu: Mă mâhnesc tare mult două lucruri:
• Aceea aroganță pe care o au răgățenii față de moldoveni (eu fiind răgățean).
• Vulgaritatea unor comici sau așa zis comici care folosesc expresii ca „s-a auzit până la Tecuci”
Elevilor mei le spun să fie mândri că sunt tecuceni. Ignoranților care pun astfel de etichete le-aș recomanda să treacă măcar 10 minute prin parcul orașului, unde este plin de statui reprezentative pentru cultura română (oameni nascuți în Tecuci) și vă asigur că nu sunt puține.

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admirați?

Viorel Burlacu:
• Îmi place foarte mult discursul și mesajul, mai rar întâlnit în ultima vreme la alți oameni, dar bine tușat la Ioan Aurel Pop.
• Referitor la trecut, consider că Ion Petrovici este de departe cea mai complexă personalitate a Tecuciului.
• Aș mai adăuga o galerie de dascăli tecuceni care au rămas în conștiința publică: prof. Constantin Solomon, Iulia Gheorghiu, Maria Bartic, Elena Ruță.

Emilia Chebac: Aveți un motto?

Viorel Burlacu: Omul potrivit la locul potrivit.

Emilia Chebac: Un eșec care v-a marcat?

Viorel Burlacu: După liceu am visat să fac actorie. Am făcut o înțelegere cu un amic să mergem la București ( bineînțeles cu acordul părinților) la un prieten de al lui. Eu îmi doream tare mult să ajung la teatru să văd „Jocul de-a vacanța”. El nu era pasiont de teatru, doar m-a însoțit. Am ajuns în București în Gara de Nord. Nu cunoșteam Bucureștiul așa că am luat un taxi ca să ajung la teatru (actualul Teatru Odeon) unde am dat peste un anunț: nu mai avem bilete. Eram disperat, dar tot învârtindu-mă pe colo am gasit să cumpăr la suprapreț. Nu a contat. Pentru mine a fost o minune să-i văd pe Radu Beligan și Simona Bondoc. A fost magic. Am ieșit de acolo spunandu-mi: n-am să fiu niciodata ca ei! M-am bucurat de pasiunea inițială. Apoi viața mi-a deschis alte căi și am uitat.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine? Despre ce persoană v-ar plăcea să citiți pe blogul meu?

Viorel Burlacu: Marius Mitrofan bariton la Teatru de Operetă.

Emilia Chebac: Putem trăi fără cultura?

Viorel Burlacu: Eu plec de la o realitate tristă. Iată ce înseamnă incultura, dacă privim spre mulți dintre cei care ne conduc.

Emilia Chebac: Mai sunt adolescenții atrași de cultură?

Viorel Burlacu: Avem un proiect „Muzeul la tine în școală”. Mergem cu exponate din muzeu în școli. Nu așteptăm să vină numai copiii la noi. Normal că așteptăm feedback de la ei, dar ca să-i atragem mesajul nostru trebuie să fie atractiv. Atunci vor veni singuri. Modul cum se raportează adolescentul la cultură este rezultatul unei munci de echipă: părinți și profesori. Nu este suficientă numai intenția noastră. Intenția dă roade dacă e sădită pe un fundament sănătos.

În timp ce scriam articolul amintirile năvăleau peste mine. În casa a III-a mi-am întrebat învățătoarea:
De ce școala noastră este altfel? Nu era deloc ca restul școlilor: avea un amfiteatru imens, grădină interioară, un parc și o arhitectură bine gândită cu încăperi înalte și luminoase.
– Pentru că e veche, mi-a răspuns.
Și ce clădire mai este la fel de veche?
Muzeul.
– Și cine l-a construit? Atunci am auzit prima oară de fam.Cincu. Nu a dat prea multe detalii. De fapt, privind în urmă, realizez că a spus suficient ca să-mi stârnească interesul și să mă determine să fac învestigații pe cont propriu. Tot ce am putut face atunci a fost să-mi înnebunesc părinții cu întrebările.

Muzeul de istorie „Teodor Cincu” a fost una din clădirile care în adolescență îmi punea imaginația la încercare. În drum spre școală trecem pe lângă grădina muzeului. Îmi amintesc cum într-o zi, doborâtă de curiozitate, am întârziat la ora de chimie. Am preferat să intru în curte și să dau târcoale clădirii. Era altceva în peisajul gri din anii comunismului. Nu aveam cum să știu atunci că, peste ani, mă voi întoarce în acest loc, iar în anul de grație 2018 clădirea mă va lăsa fără suflare. După un îndelungat și anevoios proces de restaurare clădirea muzeului avea să-și recapete iarăși spendoarea inițială.

Interviul cu Viorel Burlacu a fost un prilej să vorbim despre oamenii Tecuciului. Despre membrii fam.Cincu personalități care au marcat istoria orașului.

Tecuciul a trăit și timpuri când oamenii politici erau și filantropi, când bogăția însemna să dai mai departe celor care nu au, când oamenii politici refuzau să-și continuie cariera politică la București pentru că nu se puteau despărți de oamenii locului, când nu se spunea „la București ai alte șanse” pentru că erau șanse peste tot. Cu siguranță și atunci exista corupție, minciună și hoție, dar au existat și oameni care nu deveneau interesați de comunitate doar în timpul campaniilor electorale.

În 1941, Revista „Natura” din București menționa într-un articol că „în saloanele încăpătoare ale casei boierești Cincu se află astăzi instalat unul dintre cele mai frumoase muzee din țară”.

În 2019 Tecuciul nu mai are oameni politici de talia lui Anton Cincu, dar cu siguranță are în continuare unul din cele mai frumoase muzee din țară.

Mulțumesc:
Lorelei Maftei – Ivașc fără tine acest interviu nu era posibil.
Daniela Vonaș -Alecsa pentru fotografiile minunate pe care mi le-ai pus la dispoziție din arhiva muzeului. Ai fost cred persoana cea mai hărțuită în ultimile 3 luni.
Viorel Burlacu sunt convinsă că realizează cu ce oameni minunați are șansa să lucreze.
Adrian Mihalache te apreciez și mai mult. În urmă cu 3 săptămâni, am vizitat un muzeu din România unde am dat peste un personal care se clasifică, cu brio, pe primul loc în topul… celor mai dezagreabile experiențe într-un muzeu.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

Categorii
Interviuri Locuri

Moara de hârtie: „Acest loc nu este făcut pentru noi, este făcut să aducă bucurie și să fie de folos”

Sursa de inspirație… casele tradiționale românești

Mă uitam cu îngrijorare pe fereastră. De câteva zile, ploua torențial. Cum o să fac cu fotografiile exterioare? Am realizat că, în momentul în care stabilisem întâlnirea (cu ceva timp în urmă), nu luasem în calcul capriciile vremii! Cu toate acestea nu i-am permis comportamentul de divă al acestei veri, să stea în calea dorinței mele de a ajunge la Moara de hârtie.

La 8 dimineața traversam Bucureștiul îndreptându-mă spre Comana. Priveam oamenii care mergeau spre serviciu, parcă teleghidați, încruntați, cu privirea în telefon sau pierdută undeva departe, oameni care îți vorbesc, dar nu te privesc niciodată. O zi normală într-un oraș aglomerat, sufocant și apăsător. După câteva zile de potop, ieșise soarele. În București, oamenii nu mai găsesc timp să privescă cerul! Pe măsură ce mă apropiam de Comana, mă încerca sentimentul că vizita mea va fi una specială. Am scuturat energic din cap, spunându-mi că mi se pare! La intrarea în localitate, pe partea stângă, se profila clădirea Mănăstirii Comana. Am refuzat să-mi mai sabotez intuiția, m-am lăsat învinsă de liniștea care plutea în aer și de sentimentul că ceva distinct mă așteptă.

Era prima mea vizită la Moara de hârtie. Am intrat în curte. Locul arăta încântător! De la căsuțele cu proporții armonioase, mușcatele roșii care atârnau la fiecare streașină, la mirosului de iarba proaspăt tunsă și până la cățelușa care îmi dădea târcoale, totul mă fermeca. Nu am făcut un secret, pe acest blog, că natura mă seduce destul de greu! E la fel de frumos ca într-un muzeu!, a fost primul gând care mi-a trecut prin minte. Iar pentru mine muzeele sunt echivalentul Raiului pe Pământ! Habar nu aveam, că aici la Comana, în curând aveam să pășesc într-un muzeu.

Muzeul Moara de hârtie – exterior

Am întâlnit 3 oameni speciali: Ion Georgescu, Dana Georgescu și Iuliana Andrei. Pentru cititori dialogul va fi mult mai ușor de urmărit, dacă voi atribui fiecăruia dintre ei o culoare. La finalul articolului îmi voi argumenta acestă alegere.

M-a întâmpinat Dana Georgescu. Purta o fustă neagră dintr-un material vaporos, un tricou de culoarea cerului și o pereche de balerini. Un lanț delicat la gât, de care atârnau câteva pandantive discrete și câteva brățări de sfoară erau singurele bijuterii. Silueta ei fragilă nici nu cred că ar fi suportat mai mult. Reușise o ținută cu întoarceri în trecut, dar extrem de actuală (mai târziu aveam să aflu că este unul din principiile după care funcționează toate proiectele Morii de hârtie – sursa de inspirație o găsesc în arta meșteșugărească veche, dar produsul finit este reinterpretat apoi în manieră contemporană). A apărut și Ion Georgescu, îmbrăcat într-un tricou roșu. El este omul care a avut ideea Morii de hârtie. Tricourile soților Georgescu erau accesorizate cu broderii tradiționale. Am început un dialog prin care îmi doream să le arăt aprecierea mea. Abia îmi revenisem din impactul produs de frumusețea locului, când iarăși am rămas uluită de momentul în care Ionuț a refuzat să își atribuie vreo calitate. A punctat elegant, dar ferm „Nu e meritul meu ci al echipei. O să-i cunoașteți și o să-mi dați dreptate!” Apoi s-a scuzat politicos (avea o întalnire importantă), iar eu au am rămas în compania Danei.

Moara de hârtie a fost gândită inițial ca un loc dedicat meșteșugurilor legate de carte: hârtie de mână, tipar manual și legătorie de carte. Date ce țin de istoricul acestui proiect, echipa și evenimentele organizate le puteți găsi pe site-ul lor. Prefer să scriu povești despre un vis care a devenit realitate, aduce bucurie și generează conexiuni… emoționale. De aceea mă adresez celor care iubesc cărțile, meșteșugurile vechi, apreciază pasiunile transformate în job, oamenii și lucrurile frumoase.

Muzeul Moara de hârtie – interior (zona legătoriei de carte)
Linotip (zona tiparului)
Textul se scria literă cu literă.

Turul meu la Moara de hârtie a început cu Muzeul Morii de hărtie. Un spațiu unde se află echipamente folosite în trecut pentru legătoria de carte și tipar. Au fost aduse de la: Tipografia Universul, Arta Grafică și Casa Scânteii. Ion Georgescu le-a descoperit în locuri în care nu te-ai fi gândit. Le-a adus din țară cât și din străinătate. Unele din ele erau abandonate, dar nu l-a lăsat sufletul să treacă nepăsător pe lângă ele. Este dacă vreți „un salvator al lucrurilor din trecut.” (cum a spus atât de frumos Dana Georgescu) Fără intervenția acestui om, multe ar fi fost condamnate să dispară. Recondiționate, o parte dintre ele sunt folosite în prezent în atelierul-muzeu. La început și-au dorit un spațiu în care oamenii să vină și să vadă cum se făceau cărțile pe vremuri. Să facă hârtie de mână, să lege o carte și să tipărească manual. „Nu ne-am imaginat că vom avea un muzeu. De aceea, aducerea unor echipamente ne-a pus la grea încercare. Unele erau foarte grele, cântărind aproximativ 1 tonă, și tirul s-a înclinat, altele erau prea mari și nu intrau pe ușa. Dar până la urmă am găsit soluții.” Muzeul este organizat pe mai multe zone:
• Zona tiparului
• Zona legătoriei de carte
• Zona dedicată literelor (zețăria)

Tanti Lenuța în atelier…

Turul a continuat apoi cu Satul Meșteșugurilor. Atelierele din sat sunt inspirate din casele tradiționale românești, dar cu dotari actuale. Am intrat pe rând în fiecare din ele:
Atelierul de hârtie – unde se produce hărtia de mână (manuală). Dana mi-a făcut o demonstrație, arătându-mi cum se obținea în trecut hârtia. Un amănunt care mi-a plăcut, în apa, din vasul unde se realizează hârtia de mâna, pluteau petale de trandafiri.
Atelierul de țesătorie – aici se produc țesături (la războiul de țesut) și broderii.
Atelierul de împletituri în papură – peste toate împletiturile din papură guvernează… păpușile „Păpurel și Păpurica.”
Atelierul de fierărie – nea Ion a transformat producerea potcovealor într-o activitate cool (foarte apreciată de băieți). De unde și succesul potcovițelor din magazinul de suveniruri.
Atelierul de ceramică – aici lucrează Patricia, dar și artiști invitați (cu ocazia diverselor proiecte) care realizează lucrări de o expresivitate rară.
Atelierul de lemnărie – unde se produc jucării de lemn, extrem de apreciate de copiii care își doresc cadouri pentru frățiorii lor mai mici de acasă.

Atelierul de țesături
Atelierul de fierărie
Atelierele au ca sursă de inspirație… tot casele tradiționale românești
Atelierul de ceramică

Emilia Chebac: Cum a fost începutul?

Dana Georgescu: Acum 7 ani aici era doar o vie. Dar am simțit că acest loc este pentru noi și că trebuie să facem totul, oricât ar fi de greu, ca el să existe. Apoi să îi dăm viață și să fie de folos. Acest loc nu este făcut pentru noi, este făcut să aducă bucurie și să fie de folos.

Emilia Chebac: Moara de hărtie are un logo tare elegant. Cum l-ați ales?

Dana Georgescu: Am dat un anunț pe facebook și am întrebat: Ce idei aveți? Au venit multe propuneri. Apoi am rugat oamenii să voteze. Interesant a fost că varianta câștigătoare nu a venit de la oricine. Este propunerea lui Dinu Bodiciu (lectorul cu care Ion Georgescu a făcut cursul de legătorie de carte la Fundația Calea Victoriei).

În partea stângă logo-ul Morii de hârtie

Emilia Chebac: Ceva care nu era prevăzut în proiectul inițial ?

Dana Georgescu: Când am început, în 2009, acestă inițiativă a noastră, Moara de hârtie, a fost gândită pentru adulți. În 2012 prin programul „Școala altfel” am invitat și copiii să vadă ce facem noi. S-a deschis un nou orizont! Impactul a fost uriaș și așa au luat naștere atelierele pentru copii (de meșteșuguri și meserii vechi). Pentru noi este esențial, să facem totul ca să le cultivăm sensibilitatea. Ne dorim să facem o educație e inimi!

Emilia Chebac: Ce a însemnat lucrul cu copii?

Dana Georgescu: Prin copii, eu și Iuliana Andrei (sora mea), am descoperit cât de mult ne place să ne implicăm în instruirea lor. La început au fost atelierele de hârtie. Apoi au apărut și alte proiecte. Cânt copiii vin la tine și îți spun:
Aș vrea să dorm aici la voi!
– Data viitoare o să vin și cu mami și tati!
– Mi-a plăcut tare mult! Vă iubesc!
– Când o să fiu mare vreau să lucrez aici. Chiar și gratis!
Nu ai cum să rămâi indiferent.

M-a impresionat un copilaș de 5 ani care a venit cu grădinița. L-am simțit că i-a plăcut tare mult. Și într-o zi a revenit. Era sfârșitul iernii, noi lucram la mărțișoare, când am primit un telefon. La poartă era băiețelul împreună cu părinții. Când a ajuns acasă, timp de o săptămâna, zi de zi, povestea de Moara de hârtie. Copilașul era cu totul special, îi plăceau cărțile. Am înțeles că părinții îi comandau cărți vechi din America. De atunci ne-a mai vizitat de câteva ori.

Emilia Chebac: Ați ajuns în punctul pe care l-ați dorit?

Dana Georgescu: Ne place să vedem persoane fericite în jurul nostru. Facem totul ca oamenii să plece cu această stare. Ne dorim ca adulții, dar și copiii care ajung la noi să învețe, să se inspire și să ducă mai departe. Este încă mult, mult de lucru. Mai avem până să ajungem în punctul în care ce facem noi să fie mai de impact, nu așa să treci, să vezi și să pleci! Dar este un început. Totul se construiește în timp. Oameni nu observă lipsurile așa cum le vedem noi, ei apreciază ceea ce există.

Emilia Chebac: Despre oamenii care lucrează aici?

Dana Georgescu: A pornit ca o inițiativă de familie (Dana nu agreează temenul de afacere de aceea nu-l voi folosi în acest articol). Nucleul Morii de hârtie este compus din 3 oameni: Ion, Dana Georgescu și Iuliana Andrei. Echipa Morii de hârtie, cu fiecare an, a adăugat noi membri. Sunt oameni care fac posibil tot ce se întâmplă aici. Construim totul cu oamenii din echipă, dar și cu voluntari. Munca fiecărui om este importantă! Fac lucruri pe care eu niciodată nu le voi putea face. Îi respect enorm pentru asta! Învăț în fiecare zi de la acești oameni, de la flori, de la copaci. Fiecare om, fiecare lucru este o lecție, doar să avem timp să o vedem!

În spatele fiecărui om de aici este o poveste frumoasă:

Iuliana Andrei – „Până să vin aici am lucrat în domeniul bancar. A fost bine, tot ce am învățat ulterior mi-a folositi. Dar căutam și altceva. Simțeam nevoia de mai multă flexibilitate și libertate. Și într-o zi am renunțat la un job sigur și bine plătit și am venit aici unde era doar Ionuț, Dana și părinții mei. Am lăsat siguranța alegând să mă alătur unor oameni care doreau să schimbe lumea! Îți trebuie un curaj nebun să faci această schimbare, o anumită rezistență în fața problemelor care apar și tărie. În bancă am avut parte de recompensă financiară, dar niciodată de recompensă emoțională. Nici o realizare profesională, în domeniul bancar, nu mi-a adus lacrimi în ochi de fericire. La Moara de Hârtie am experimentat pentru prima dată această emoție. Atelierele pentru copii s-au terminat în ropote de aplauze. O clasă întreagă îmi spunea: nu vreau să mai plec de aici! Toți copii năvălesc în jurul tău și te îmbrățișeză! La început nu înțelegeam de ce reacționează așa? Nu făceam nimic special decât să le spun niște lucruri cu dragoste. Adulții sunt mai reținuți. Dar sunt și oameni care la finalul unui atelier vin și mă întreabă: Pot să te îmbrățișez? Se simte emoția la fiecare din ei. În timp ce Iuliana îmi povestea, Dana o privea cu căldură și a ținut să adauge: „fără ea lucrurile nu ar fi arătat așa!”

Magda Rusen – prietena mea care a lăsat Bucureștiul și s-a mutat în Comana. Se pare locul acesta ne cheamă pe toți. Acum locuiește în casa care a apărținut doamnei Ana Blandiana. Magda scrie și mi-a mărturist că inspirația o vizitează mult mai des de când locuiește în acestă casă.

tanti Lenuța – lucrează în atelierul unde iau naștere „Păpurel și Păpurica.” Aceste păpuși nu trebuie să lipsească din stoc. Absența lor generează mici drame. La magazinul de suveniruri a venit un grup mai mare de copii. Păpușile nu au ajuns pentru toți. Micuții au început să plângă și au refuzat să plece fără păpuși. Tanti Lenuța s-a dus în atelier și le-a confecționat pe loc. O găsiți, de fiecare dată, în atelier unde dă viața păpușilor. Este o fire de artist. De când lucrează aici, se simte inspirată, a descoperit că îi place să scrie versuri. Le dedică Satului Mesteșugurilor și Morii de hârtie. „Eu am stat toată tinerețea acasă, am fost doar mamă și soție. Aici am ajuns încolțită de niște situații. Până să lucrez în acest loc îmi spuneam că nu am nici o importanță! Nu credeam că am să primesc vreodată aplauze. Să vezi atâția ochișori care te urmăresc cu atenție, atâtea pălmuțe care bat pentru Tanti Lenuța simți cum îți cresc aripi. Eu chiar mă simt bine aici!”

Patricia – la început a stat pe lângă artiștii invitați care faceau demonstrații în Satul Meșteșugurilor, iar acum este printre puținele femei din Romania care poate lucra la roata olarului.

Emilia Chebac: Cum este să te trezești dimineața și să realizezi că locul acesta, în care voi ați pus atâta sufet, îi face pe oameni fericiți?

Dana Georgescu: Câteodată când ești în poveste, nu percepi dimensiunea frumosului, dar când vii din exterior ai o perspectivă mult mai realistă. Din când în când, încerc să văd totul cu ochii celor din jur.

Emilia Chebac: Proiecte de suflet?

Dana Georgescu: Cărțișor de Autor – un mărțișor cărticică cu versuri tipărite pe hârtie de mână cu petale de trandafiri și fire de iarbă. Avem și o „ediție de lux”. Conceptul cuprinde: o cutie cadou, un mărțisor și o operă de artă. Un autograf în original al doamnei Ana Blandiana, un desen al domnului Mircea Dumitrescu. În fiecare an ne gândim la ceva special.

O tabără de vară pentru adulții din comunitățile istorice de români din Ucraina, Serbia și Republica Modova. Institutul Cultural Roman le-a oferit acestă experiență pentru a se inspira și duce mai departe ce au văzut aici. Am avut șansa să cunoaștem persoane deosebite, persoane care ne-au rămas în suflet. Acești oameni au scris un Imn al Morii de hârtie.

Emilia Chebac: Cum a aflat lumea de voi?

Dana Georgescu: La început nu ne-am promovat foarte mult, am lăsat totul să crească de la sine. Acum pentru că am evoluat, nu ar strica să fim mai îndrazneți. Nu mai suntem la stadiul de vis, am prins contur. Oamenii trebuie să știe că existăm, să vină să ne cunoască și să se bucure de ce le putem oferi. Când crești impactul este altul și poți ajuta mult mai mult. Suntem bucuroși că am câștigat un proiect susținut de Kaufland România și implementat de Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile. Vom ajunge la școli, din cele mai sărace județe din Romania: Olt, Teleorman și Giurgiu, unde vom ține gratuit ateliere pentru copii. Vom dota școlile cu materialele necesare și astfel acești copii vor beneficia și ei de ateliere de meșteșuguri. Asta nu am fi putut face dacă nu ajungeam la un anumit nivel, dacă proiectul nostru nu era credibil pentru finanțator.

Deși este un loc idilic pentru vizitatori, oamenii care lucrează aici sunt mereu în priza. În timp ce Dana a trebuit să răspundă la un telefon care nu suporta amânare am continuat turul cu Iuliana.

Emilia Chebac: Oameni de suflet?

Iuliana Andrei: Mi-aș dori să avem timp să notam toate momentele frumoase. Doamna Ana Blandiana ne-a lăsat mai multe mesaje, în cartea de impresii, care ne-au onorat, bucurat și copleșit de emoție. Este un om de o bunătate extraordinară, de o modestie și o decența care o transformă într-un model. N-ar răni pe nimeni niciodată. În prezența dumneaei nu ai cum să fii rău. Astfel de oameni ridică ștacheta.Te obligă să te depășești.
Proiectele ne-au prilejuit întâlnirea cu oameni deosebiți, care au contribuit foarte mult la dezvoltarea noastră. Nu poate fi cuantificat, doar inima și sufletul nostru o știe.

Emilia Chebac: De unde vă găsiți resurse atunci moralul scade?

Iuliana Andrei: Trebuie să tragem de noi, de firea asta umană care uneori nu ne lasă să ne bucurăm 100% de ceea ce facem, cramponându-se de nimicuri. Atunci oboseala își spune cuvântul, nu neparat nesiguranța.

Magazinul de suveniruri – exterior
Magazinul de suveniruri – interior

Dana a revenit și turul s-a încheiat la magazinul de suveniruri. Preferatele mele sunt hărțile din hârtie de mână și carnetele cu coperți inspirate din tablorile expuse la MNAR. Mai găsiți coșuri și păpuși din papură, jucării din lemn, magneți, tricouri cu broderii tradiționale. Și mai există ceva. Pe pereții magazinului sunt expuse lucrarile unui artist pe care Moara de hârtie îl ajută să se promoveze. Acestea cred că s-ar încadra perfect într-o casă de vacanța undeva pe malul mării. Sunt originale, sunt făcute cu dăruire și se simte pasiunea în fiecare detaliu. Cu siguranță ar înobila orice spațiu. Inutil să mai spun, că un asfel de gest spune enorm despre sufletul acestor oameni.

Păpurel și Păpurica, iar pe fundal harta României Mari

Aveți prieteni care au talent la scris, dar în lumea asta zbuciumata nu își mai găsesc răgaz sau și-au pierdut inspirația? Comandați-i un jurnal sau un carnet de însemnări cusut manual, îmbrăcat în hârtie de mână cu inserții de plante. Sau poate alegeți unul cu motive tradiționale din colecția ArtiZânele și îl personalizați cu numele ei/lui. V-ați gândit că gestul vostru poate da aripi unui om?

La terminarea turului am fost invitată la o petrecere. În echipa Morii de hârtie era o aniversare. În timp ce stăteam la masă cu acești oameni, mă gândeam că într-o lume din ce în ce mai captivă într-un vid moral, întreaga echipă a Morii de hârtie se luptă să aducă atmosfera, tradițiile și valorile din trecut în actualitate. Pun pe primul plan relațiile umane, apoi ne arată că e necesar să apreciem lucrurile mărunte. Până nu vom învăța asta, viața noastră nu are cum să fie mai bună indiferent că trăim în Romania, la Paris sau New York.

Una din întrebările deja clasice pe blogul meu este: Ce reprezintă pentru tine Romania? La Moara de hârtie nu a mai fost necesară. Ion Georgescu, Dana Georgescu și Iuliana Andrei prin tot ce fac sunt Romania. Moara de hârtie este Romania. Acea Romanie la care mulți dintre noi doar visăm, dar pentru IonDanaIuliana este o Românie guvernată de încredere, onoare, credința și… memorie. Eram datoare cu o explicație: de ce am ales câte o culoare pentru cei 3?

Ce a însemnat pentru mine Moara de hârtie? La vreo jumătate de oră după ce am întrat în Muzeul-Atelier aveam lacrimi în ochi. Ce vedeam acolo… Poveștile pe care le ascultam… La întoarcere, spre București, mă învinovățeam că nu m-am putut stăpâni. Am încheiat ziua exact așa cum am început-o. Adică în lacrimi. De fericire! Primisem un mesaj de la Dana Georgescu. Un mesaj la care mă voi întoarce de fiecare dată atunci când voi fi tentată să renunț, atunci când cei din jur se vor îndoi de mine, dar mai ales atunci când mi se va spune că sunt prea sensibilă.

Trăim vremuri în care a devenit normal să fii cinic, rău și grosolan. Face parte din cotidian să ne arătam această latură în social media. De aceia ce am scris, în paragraful anterior, poate fi privit cu dispreț. Celor care sunt tentați să facă acest lucru nu le cer să empatizeze cu experiența mea, dar i-aș ruga să răspundă sincer la o întrebare: Când ai plâns ultima dată de fericire?

Categorii
Cultură Locuri Viața mea

„Poporul cărții” și Muzeul Hărților

HS9
„Poporul cărții” la Muzeul Hărților

Hanna Heath, personajul principal din „Poporul cărții”, este o restauratoare de manuscrise medievale. Sosește într-un Sarajevo mutilat de război (1996) pe urmele unei cărți rare, Hagada din Sarajevo.

Poporul-cartii-Hagada-expusa
sursa imaginii: http://sarajevo.travel/en/text/sarajevo-haggadah/34

Ce este Hagada? Este o carte care se așează pe masa în jurul căruia se adună familia ebraică de Paște. Relatează despre fuga din Egipt și eliberarea din sclavie a evreilor. Conține text scris. De ce este atât de specială Hagada din Sarajevo? Este atipică, pe lânga textul scris are și anluminuri (pictură de manuscrise medievale).

Poporul-cartii-Hagada-doua-miniaturi
sursa imaginii: http://sarajevo.travel/en/text/sarajevo-haggadah/34

„ Hagada din Sarajevo, creată în Spania medievală, era o carte rară și renumită, un manuscris ebraic, bogat ilustrat, scris într-o vreme când credința mozaică se opunea cu tărie oricărui fel de ilustrații. Se credea că porunca din Exodul – << Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui lucru >> nimicise arta figurativă la evreii Evului Mediu. Când cartea a apărut la Sarajevo, în 1894, paginile ei cu anluminuri au dat peste cap această credință și au determinat rescrierea textelor de istorie a artei.”

Primul capitol al cărții te familiarizează cu profesia Hannei. Cu ajutorul lui înțelegi activitatea desfășutată de un restaurator. O profesie care presupune pasiune, cunoștințe de istoria artei, stăpânirea tehnicilor folosite în perioade diferite de timp, multă muncă și fler de… detectiv. Când se restaurează un obiect se folosesc materiale compatibile cu cele din vremea în care a fost realizat, se intervine doar acolo unde se cunoaște cu exactitate modelul original. Un restaurator nu se poate lasă influențat de imaginație pentru că el nu este un artist. Nu creează ceva nou, restaurează ceva vechi pe bază de documentație. O imaginație scăpată de sub control poate transforma un obiect vechi valoros într-un fals. Restauratorul este egalul unui artist. Fără restauratori, fără munca lor, lumea asta ar fi mult mai săracă. Trecutul ar dispărea încetul cu încetul. Imaginați-vă  cum ar arăta lumea noastră fără marile muzee?

Hagada din Sarajevo există cu adevărat. Deși „Poporul cărții” este o lucrare de ficțiune, granița dintre imaginar și realitate este destul firavă. Cartea ne plimbă pe urmele unei cărți rare. Povestea ei surprinde perioade diferite de timp. Prezent și trecut. Trecutul se defășoară pe parcursul câtorva secole. Geraldine Brook a gândit acțiunea în sens invers. Așa suspansul este ținut până la final. A dozat subtil desfășurarea evenimentelor și descoperirea treptată a secretelor.

  • Sarajevo 1940, Serif Kamal un bibliotecar musulman ascunde cartea pentru nu a ajunge în mâinile naziștilor,
  • Viena anului 1894, perioda Belle Époque, copertele manuscrisului sunt restaurate grosolan,
  • Veneția renascentistă 1609, Inchiziția ardea cărțile altor culte, dar Hagada este salvată chiar de cel care ar fi trebuit să o distrugă,
  • În Tarragona anului 1492 este scris manuscrisul,
  • În Sevilia 1480, Spania maurilor, sunt realizate acele minunate anluminuri. De o persoana la care nu te-ai fi așteptat.

Hanna vrea să pătrundă tainele acestui obiect misterios. Adună probe și analizează tot ce  poate elucida misterul: o aripă de insectă, o pată de vin, niște cristale de sare, un fir de păr alb. Fiecărei probe îi este dedicat în carte, un capitol. O reprezentare cu o femeie maură într-o rochie de culoarea șofranului la masa de Paște a unei familii de evrei sefarzi este total neobișnuită. Încă o enigmă pe care Hanna va trebui să o descopere.

Hagada din Sarajevo se dovedește o carte vie, atemporală, care a tulburat și tulbură în continuare. De aceea, a fost dorită, disputată, salvată de oameni care și-au sacrificat viața pentru ea. Într-o lume în care, mulți dintre noi, ne piedem atât de ușor sufletul există oameni care din dragoste pentru cărți își riscă viața. Mi-aș dori tare mult să cunosc un astfel de om, să-mi explice ce îl determină să facă asta. Cum anume îi răvășește sufletul pasiunea pentru cărți ca el să nu mai pună preț pe viața? Iar Hagada din Sarajevo, o carte mozaică, a fost salvată de 2 ori de… musulmani. Se pare că iubirea pentru cărți are o religie universală.

„Poporul cărții” este unul din acele romane care îți dă senzația că aparții unui club elitist. Prin el poți pătrunde și tu în lumea oamenilor care iubesc cărțile rare, apreciază cultura și arta. Poți  înțelege miracolul întreținut de frumusețea unei cărți vechi. Poți păși timid într-o lume care te așteaptă să o cunoști. O lume care nu are cum să le lase indiferent, care te va transforma și te va ghida spre frumos.

HS2
Prima Sală a Muzeului

Mă întrebam cum ar trebui să arate fotografia pentru acest articol? Cred că Muzeul Național al Hărților și Cărților Vechi este cadrul perfect. Fotografia nu a fost una prea reușită, dar vizita la muzeu da. De ce am avut parte acolo mi-a întrecut cu mult așteptările. Doamna care este ghidul muzeului mi-a răspus cu răbdare la toate întrebările. Am fost fermecată de pasiunea cu care povestea. Muzeul Hărților este un muzeu care are vizitatori, întâlnești părinți cu copii, adolescenți, foarte mulți tineri și străini. Mi-a plăcut ușurința cu care ghidul trecea de la engleză la romană și eleganța cu care trata fiecare vizitator. Așa ceva eu văd destul de rar în Romania. Pe o scară de la 1 la 10 i-aș fi dat 10+.

Muzeul are hărți care sunt datate după anul 1500. Cea mai veche este din anul 1525, alb-negru. Hărțile sunt originale. La acea vreme se realizau prin tehnica gravurii în metal (sunt predominante) sau lemn. Pe lângă vechime, valoarea hărților este dublată de valoarea artistică. În ziua de astăzi suntem obișnuiți ca hărțile să aibă legendă. Legenda este semnul că au devenit mult mai tehnice. Pănă să apară legenda hărțile aveau un cartuș bogat ornamentat.

HS4
Harta Daciei. În dreptunghiul verde este marcat locul comorii. În colțul din stânga – jos se observă prezența cartușului.

În muzeu există o hartă a Daciei, făcută de celebrul cartograf Abraham Ortelius, în care este semnalată o comoară. Este singura de acest gen din muzeu. Abraham Ortelius este creatorul primului Atlas Modern Geografic.

HS1
Una din hărțile cerești

Plafoanele muzeului sunt de o frumusețe aparte. Pe ele sunt pictate hărți cerești inspirate după cele realizate de cartograful și astronomul Hevelius. Sunt redate numeroase constelații: Ursa Mare (Ursa Major), Ursa Mică (Ursa Minor), Lira (Lyra), Corbul (Corvus), Andromeda precum și constelații zodiacale, toate având câte o reprezentare artistică. Aceste hărți cerești sunt rezultatul unei munci de echipă coordonată de primul director al muzeului, artistul Octavian Ioan Penda.

hs7
Vitraliu

Vitraliile prezintă reprezentări heraldice și cartografice și sunt imaginate de domnul Marcel Aciocoiței, artist plastic care este și astăzi restaurator în cadrul muzeului.

La începuturile cartografiei autorii de hărți nu mergeau pe teren și nu făceau măsurători. Foloseau sursele istorice, geografice și jurnalele de călătorie. Prima hartă pe baze științifice (nu există în acest muzeu) este harta Franței la care au lucrat 3 generații Cassini, de aceea se numește Harta Cassini și a fost publicată în anul 1789.

Pentru iubitorii de topuri  Muzeul Național al Hărților și Cărților Vechi este:

  • singurul muzeu din România de profil cartografic,
  • singurul din Europa de SE,
  • unul dintre puținele muzee de acest de acest gen din lume. Restul muzeelor de pe mapamond au, în general, secții de cartografie. Destul de rar se găsește un muzeu de sine stătător.

Cladirea muzeului a fost construită în anii ’20 și îmbină stilul gotic (arcele frânte) cu cel mediteranian (logiile). Casa a aparținut unui negustor de origine armeană.

hs8
Un suvenir…

Muzeul stă bine și la capitolul suveniruri. Există replici după hărțile expuse în muzeu. Imprimate pe hârtie manuală, cu atenție la detalii, pot constitui o alternativă originală de cadou. Mi-am promis să revin pentru frumusețea exponatelor, pentru arhitectura rafinată și pentru poveștile și amabilitatea ghidului.

Fotografiile sunt din arhiva personală cu excepția celor care fac trimitere la sursă.

HS3

Între timp am ajuns să-i cunosc pe cei care au făcut hărțille vândute la magazinul de suveniruri. Despre echipa Morii de hârtie puteți citi în articolul de aici.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.

Categorii
Locuri Viața mea

Cum mă comport într-un muzeu?

Îmi plac muzeele de artă. Atât de mult încât, câteodată, se transformă în obsesie. Dar, în general rămâne la un nivel normal… de pasiune. Fără a fi o novice, nu mă pretind însă nici un expert în istoria artei.

Am înțeles în timp, că în orice muzeu din lumea asta, nu poți vedea și analiza fiecare tablou în parte. Înainte când mă încăpățânam să procedez așa, după aproximativ 2-3 ore eram incapabilă să mai recepționez o informație. Acum îmi fac în prealabil o documentare. Știu precis ce lucrări vreau să văd. Cu toate astea când intru într-o sala de muzeu las și factorul surpriză să acționeze, mă ghidez după propriul simț estetic, încerc să nu mă las influențată de  notorietatea unui pictor sau de cel mai mediatizat tablou al momentului.

A15
Kunsthistorisches Museum

Muzeul de Istorie a Artei din Viena (Kunsthistorisches Museum), unul dintre cele mai importante muzee de artă din lume, este o clădire monumentală în stilul Renașterii Italiene. Adăpostește o  impresionantă pinacotecă (mai ales portrete), catalogată pe locul 4 în lume ca mărime. Este poziționat „în oglindă” cu Naturhistorisches Museum (Muzeul de Istorie Naturală). Adică cele două muzee au exterioarele similare și se află unul în fața celuilalt în Piața Maria Tereza.  În interior clădirea este decorată cu marmură, ornamente aurite și picturi.

A17
Scara grandioasă care face legătura între holul principal și primul etaj

Dintre sutele de tablouri expuse nu o să pot uita:

  • Portrait of Isabella d’Este –Titian
  • The Art of Painting – Johannes Vermeer
  • Portrait of Jane Seymour – Hans Holbein
  • Autoportretele lui Rembrand
  • Madonna with the Christ Child and Saint John the Baptist – Raphael
  • The Tower of Babel – Pieter Bruegel the Elder (o doamnă tocmai făcea un studiu după acest tablou)
A2
Portrait of Isabella d’Este -Titian
A4
Portrait of Jane Seymour – Hans Holbein
A1
Madonna with the Christ Child and Saint John the Baptist – Raphael
A18
The Art of Painting – Johannes Vermeer

În unele săli am admirat mai mult tavanele decât exponatele. Mai ales la primul nivel. M-am răsfățat, când m-a răpus oboseala, pe canapelele în nuanțe stinse de gri-bleu în contrast cu explozia de culoare etalată pe pereții.

A9
3.09.2015 Studiu după Titian

Acum ceva timp am desenat portretul Isabellei d’Este după Titian. Uitasem de el. A fost  o plăcere să găsesc originalul în acest muzeu.

Albertina
Albertina Museum

Muzeul Albertina. În sălile palatului sunt expuse desene și lucrări de grafică, de la vechii maeștri la artiști moderni. Am găsit lucrări de referință aparținând lui Albrecht Dürer, Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarroti, Rembrandt, Rubens, Claude Lorrain, Eugène Delacroix, Édouard Manet, Paul Cézanne. Secolului XX este reprezentat prin: Egon Schiele, Gustav Klimt și Oskar Kokoschka.

Întrarea în muzeu se face printr-un spațiu de culoare deschisă în nuanțe de ocru care duc spre un roz diluat. Singura pată de culoare, un poster de un  albastru violent după o lucrare aparțind lui Mark Chagal, Sleeping Woman with Flowers. Aș fi stat acolo ore întregi pentru starea de liniște pe care mi-o inducea atmosfera din holul central.

La Albertina mi-am dorit să ajung pentru marii maeștrii: Durer și Rubens. Nu puteam să părăsesc Viena fără să vad:

  • Hare – Albrecht Durer
  • Praying Hands – Albrecht Durer
  • Jesus in the Age of Twelve – Albrecht Durer
  • Nicolaas Rubens Wearing a Coral NecklacePort – Peter Paul Rubens
  • Lady-In-Waiting to Infanta Isabella (Portrait of Clara Serena Rubens?) – Peter Paul Rubens
A6
Hare – Albrecht Durer
A5
Praying Hands – Albrecht Durer
a7
Jesus in the Age of Twelve – Albrecht Durer
A19
Nicolaas Rubens Wearing a Coral Necklace – Peter Paul Rubens
84 Lady in Waiting
Lady-In-Waiting to Infanta Isabella – Peter Paul Rubens

Acum ceva ani am făcut studii după desenele lui Durer.

A10
9.12.2014 Studiu după Durer
A11
10.08.2015 Studiu după Durer
A12
6.11.2014 Studiu după Durer

Magazinul de suveniruri de la Albertina a fost singurul care l-am găsit pe gustul meu. Erau timpuri în care nu puteam să plec dintr-un astfel de magazin fără să cumpăr ceva. Din fericire am evoluat! Durer se încadrează, în continuare, la categoria obsesie. Vizitând Albertina tocmai mi-a venit cheful să mă reapuc de desenat.

IMG_1897
Studiu după Iepurele lui Durer/9.12.2014 + suvenirurile de la Albertina

Categorii
Locuri

Vizitele mele la Memorialul Durerii

f0
Cortegiul Sacrificaților sculptor Aurel Vlad

De ce simt că trebuie să scriu despre vizitele mele la Memorialul Durerii? Ce mă atrage la acest subiect? Pentru că mă doare, mă doare când văd oameni nepăsători la atâta risipă de personalitate, talent, cultură și șansă.

Când am ajuns, pentru prima dată, la Muzeul Sighet aveam suficiente lecturi în spate să știu exact unde merg. Îmi imaginam că nu va fi vesel, dar eram pregătită. Am scris acest articol pentru că se știe ori prea puțin de acest muzeu ori este ignorat cu bună știință. Oamenii spun că este prea multă suferință și nu pot suporta. Poate ca au dreptate. Poate, numai că dacă îți cumperi în felul asta liniștea, ignorând trecutul, ne expunem unui viitor destul de tulbure.

În Maramureș am ajuns prima oară la o tabară de iconografie. 10 zile. Cazarea la  pensiune. La început am crezut că intră și Muzeul de la Sighet în program. După terminarea orelelor nimeni nu mai avea chef de așa ceva. Dacă stau bine să mă gândesc restul cursanților erau genul care preferau plimbările în natură. Între natură și Sighet… am ales Sighetul. Am hotărât ca eu, fiica mea și soțul (care oricum nu participa la cursuri) să ajungem la muzeu. L-am întrebat pe proprietarul pensiunii dacă merită văzut? Cum să nu, e istoria noastră, dar cred că ar trebui să  vă rezervați o zi. Nu e suficientă o după amiază.

f1
Muzeul Sighet – exterior

Prima vizită. Am plecat a 2-a zi dimineață. Când am ajuns căldură devenise înăbușitoare. Chiar mă întrebam cum o să rezist. Dar am văzut zidul închisorii și deodată am avut impresia că s-a răcit brusc. Am intrat. M-am mai relaxat, dar senzația de frig nu a dispărut. La intrare o încăpere banală de unde puteai cumpără bilete și cărți. Am lăsat cărțile, eram nerăbdătoare să intru. Într-un colț al camerei câteva rucsacuri trântite pe jos de un grup de americani. Foarte tineri. Probabil studenți interesați pentru un proiect despre Memorialul Durerii. Unul singur făcea notă discordantă. Mi-a atras atenția râsul foarte puternic. Am considerat că săvârșește o impietate, că insultă suferință consumată acolo. Nu înțelegeam, în acel moment, că era doar teribil de speriat și emoționat. Mi-am spus că e un american tipic, adică ignorant. I-am lăsăt acolo și am intrat…

Într-un loc unde  umanitatea dispăruse complet:

  • unde comuniștii au închis elitele politice și religioase ale acestei țări. Figuri importante ale Romaniei interbelice au murit aici Iuliu Maniu, Constantin Argetoianu, Ion Camarășescu. Aici s-a sinucis Dinu Brătianu. Aici au fost închiși Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Arlette Coposu, Ilie Lazăr. Renuț să mai adaug nume. În încercarea de a nu comite erori am citit despre decesul fiecăruia în parte. E inuman ce au pățit acești oameni. Mă opresc la Ilie Lazar,
  • după 1948 este transformată în închisoare pentru elevii, studenții și țăranii din Maramureș care au avut curajul să se opună regimului comunist,
  • în noaptea de 5-6 mai 1950 (cea mai neagră noapte) au fost aduși aici peste 100 de demnitari din toate zonele țării, foști miniștri, politicieni, academicieni, economiști, jurnaliști, istorici și ofițeri,
  • locul unde au fost închiși oameni de peste 60 de ani, unul chiar de 93, condamnați la pedepse grele, iar unii au fost închiși fără proces.

Nu știu cât a înțeles fiica mea din această vizită. Făcusem o convenție cu soțul meu. Dacă se plictisește să plece cu ea într-un loc mai atractiv pentru un copil de 12 ani. A rezistat. Concluzia la care a ajuns după ce a citit despre tratamentul aplicat deținuților politici. „Au fost foarte răi, se comportau ca animalele!” La fel crede și astazi la 16 ani.

f2
Curtea interioară – Spaţiul de reculegere şi rugăciune

În timp ce ne îndreptam spre Spaţiul de reculegere şi rugăciune, am trecut pe lângă pereții rampei de coborâre unde sunt gravate, în andezit fumuriu, numele a mii de morți din închisorile, lagărele și locurile de deportare din România. Doar cele care au putut fi descoperite. În realitate sunt mult mai multe. L-am revăzut pe americanul care râdea în hohote. Acum plângea cu fața spre plăcile inscripționate. Mă gândeam că este impresionat de numarul copleșitor de victime. L-am urmărit cu privirea. Și-a strigat unul din prieteni și i-a aratat un… nume. I found him. He is here. Cred că avea ascendență românească. Provenea dintr-o familie care a avut curaj până la capat, îndiferent de consecințe. O familie care scrisese istorie cu sânge pentru România. Acest om străbătuse oceanul să găsesca un nume. Iar mie mi-a fost rușine. Îmi cer scuze public pentru eticheta de american ignorant.

f3
I found him. He is here.

A 2-a oară am ajuns în Maramureș într-o excursie de studii (făceam a 2-a facultate). Iarăși Muzeul de la Sighet nu-și găsise loc în program. S-a preferat o plimbare cu Mocanița. Nu m-am dus. Împreună cu o colegă am ajuns din nou la Sighet. Aveam senzația că mai sunt multe de văzut. Colega mea, pasionată de istorie, a fost un ghid excelent. Emoțional am fost la fel de afectată. Acum am fost mai aplecată asupra rezistenței anticomuniste din munți (Sala 46). Asupra grupărilor de partizani din munții Fagăraș, Banat, Vrancea, Bucovina, Dobrogea, Apuseni. Au rezistat din 1944 până în 1962 când au fost înfrânți. În tot acest timp, romanii au crezut în aceste grupuri de rezistență care au menținut vie speranța, au ținut conștiința națională trează, au impresionat prin curaj și onoare. Nu toți avem stofă de eroi, dar măcar am putea să le cinstim memoria.

Pentru iubitorii de topuri. În 1998 Consiliul Europei așează ,,Memorialul Durerii” de la Sighet printre cele mai importante locuri de păstrare a memoriei din Europa alături de:

  • Memorialul de la Auschwitz
  • Memorialul Păcii din Normandia

În legatură cu Omul care mi-a recomandat muzeul de la Sighet. Are o pensiune pe care o deține împreună cu familia. O familie cu 2 fete și un nepoțel. Asta mi-a inspirat armonia și dragostea dintre ei. De fapt, are un singur copil, o fiică, ultimii doi sunt luați în plasament. M. fata de 15 ani a rămas în familie după ce a făcut practica de vară la pensiune (era elevă la un liceu de turism și alimentație). În toamnă când a trebuit să se întoarcă acasă (provine dintr-o familie dezorganizată și foarte săracă) nu a mai vrut, a spus că rămâne în continuare să muncească acolo, dar ea acasă nu se mai duce. Nu se mai putea întoarce într-un loc unde nu avea parte de iubire. Și a rămas. A., băiețelul, a fost luat din spital când avea 1 an, unde a fost abandonat de familie. Nu a fost ales pentru frumusețe sau inteligență. Nu aveau cum să vadă asta. Când l-au luat era subnutrit, nu putea să stea nici în fund. Asta nu a contat. Între timp A. a făcut 3 ani. S-a dovedit a fi inteligent, frumos și vesel. Atât de comunicativ cu turiștii încât pe undeva am vag sentimentul că a crescut considerabil cota pensiunii.

În vara acelui an, 2013 eu m-am îndragostit fără scăpare de Maramureș. Când cineva îmi povestește de noblețea sufletească a oamenilor din acest loc am în minte această familie. Care a înfiat 2 copii și nu și-a pus niciodată întrebarea pe care o aud atât de des în jurul meu. „Știi pe cine aduci în casă?” Poate că nu au știut, dar cu siguranța au știut că e creștineste să ajuți, mai ales atunci atunci când este nevoie. Ori poate am eu o problemă? Nu cred, bunica mea a înfiat și ea un copil, care nu a fost niciodată o problemă, din contra unchiul meu a fost unul din cei mai buni și charismatici oameni pe care i-am cunoscut. Hipnotiza pe toți cu personalitatea lui.

f4

În spatele fiecărei fotografii stă un om, în spatele fiecărui om un destin. Fiecare destin ar merita o carte, unii chiar mai multe.

Nu treceți pe lângă Sighet nepăsători. Se impune nu o vizită ci vizite la Memorialul Durerii. Dacă este să găsim ceva bun în acest ocean de suferință, este ca noi cei de astăzi să ne regăsim demnitatea. Pentru că una este să te raportezi ca român la astfel de oameni și alta este să te raportezi la non-valorile de astăzi (clasa politică).

Mai multe despre informații despre Memorialul Durerii găsiți aici.

Credit foto: Memorialul Durerii

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului și pe contul meu de instagram.

 

Categorii
Locuri

Palatul Mogoșoaia

21912897_2008288316081833_106654491_n
Palatul Mogoșoaia – Sursă: Pinterest

Primul meu contact cu Palatul Mogoșoaia a avut loc în 1997. Eram foarte tânară, cu mintea înflacărată de cărțile Marthei Bibescu și cu așteptări foarte mari. Asociam Palatul Mogoșoaia cu vremuri de mare eleganță: aristocrație, rafinament, oameni educaţi, femei sofisticate, bărbați puternici care au avut în mână destinele Romaniei și ale Europei. Și peste toate acestea domnea prințesa Martha Bibescu. Fiind extrem de neinstruită în aceea perioadă, cunoşteam totuşi că arhitectura palatului este în stil brâncovenesc și că întreg ansamblu a fost finalizat în anul 1702 de Constantin Brâncoveanu. La aceea vreme, eu și arta brâncovenească nu eram cele mai bune prietene. Mi s-a părut romantic că Martha primise în dar de la soțul ei o splendidă ruină, pe care a renovat-o cu ajutorul arhitectului venețian Domenico Rupolo, încercând să-i redea o parte din strălucirea și prestigiul din timpul lui Brâncoveanu. Cunoscând simțul ei estetic peste medie, Valentin Bibescu, a intuit că o va transforma în ceva grandios. Și nu s-a înșelat.

Știam, din cărțile citite, că în partea de apus a castelului, în stanga loggiei se afla budoarul Marthei, unde avea expus un Vuillard, un Modigliani și 2 schițe de Toulouse – Lautrec, că dormitorul era zugrăvit în nuanțe de mov cu motive bizantine și avea vedere spre lac. Mai știam că lângă dormitor se afla bibliotecă cu o colecție impresionantă de cărți adunate din toată Europa și că în ,,salonul de muzică” trona o imensă tapiserie românească mărturie a faptelor de vitejie ale prințului care domnise în Țara Românească în secolul al XVIII-lea. Primavara și vara, grădinile erau o simfonie de iriși albaștri care coborau de la terasă spre lac.

PM2

IMG_2036

Mă așteptam să mai găsesc ceva din obiectele de artă descrise. Domnul de la poartă mi-a spus că momentan este închis, dar pot intra dacă vreau. Mi-a întins o cheie. Fără să mă însoțească nimeni?, am întrebat. „Da, domnișoară”. Eram mândră de mine, se pare că prezentam încredere. Câtă naivitate! Am deschis și am pătruns într-un tărâm al fantomelor. Străbăteam încăpere după încăpere. Nu mai era nimic, doar zidurile. N-am să uit niciodată, când am ajuns în pridvor, brusc am simțit nevoia să mă așez. Mângaiam cu mâna balustrada din piatră cu un gest mecanic. În timp ce îmi plimbam degetele pe splendida balustradă din piatră traforată cu ornamente de acant, m-a încercat un sentiment de tristețe, neputința și frică.

Atunci nu știam nimic din trecutul Palatului Mogoșoaia. Habar nu aveam cât de întunecat era. Mai târziu, când m-am familiarizat cu istoria Mogoșoaiei, am înțeles de ce mi-a fost trică. Năvălise peste mine cruzimea turcilor care au jefuit și distrus palatul lui Altân bey ( Prințul aurului – denumire dată de turci lui Constantin Brâncoveanu pentru impresionanta sa avere). Nimic din spendoarea și opulență lui nu trebuia să supraviețuiasă. Bântuit de ruină avea să renască din propria cenușă cu ajutorul prințesei Bibescu. Ca apoi să fie iarăși devastat de soldații germani în timpul Primului Război Mondial, iar paraclisul principilor Brâncoveni, locul unde se ținea slujba ortodoxă să fie transformat în grajd. Odată cu venirea comuniștilor la putere, Mogoşoaia va fi tratată mai întâi cu grosolonie, apoi cu ignoranță. Nu s-a mai păstrat nimic din mobilier, cărți, documente, opere de artă, bijuterii. Dar cu toate abuzurile clădirea a supravițuit. După 1989 un alt duşman îşi arată colţii, corupția politica post-decembristă.

La prima vizită, în 1997, după ce efectul șocului a trecut, m-am mulțumit să admir armonia proporțiilor și ornamentele sculpurii în piatră care pentru mine reprezentau o premieră. Chiar şi aşa Mogoşoaia m-a sedus, iar când eşti sedus de un loc… simţi nevoia să îl revezi. Și m-am întors. De multe ori.PM1

Detaliu din pridvor –  fațada de răsărit

Exact peste 20 de ani, de la prima mea vizită la palat, în 2017, aveam să scriu o lucrare de licență despre arta brâncovenească. Pentru documentarea am ajuns din nou la Palatul Mogoșoaia, apoi la palatul de la Potlogi (fratele mai mic al celui de la Mogoșoaia, excelent restaurant între timp). Așa aveam să aflu că cele 2 fațade ale palatului, de răsărit și de apus aveau destinații destincte. Prima de a găzdui un domn și alaiul lui oficial, iar cea de a II-a de al odihni pe voievod și familia lui. Aceste rosturi le va păstra și principesa. În centrul fațadei de răsărit unde se află tradiționalul foișor, Martha a adăugat, 200 de ani mai târziu, o scară de piatră. Scară pe care au urcat apoi cei mai de seamă oameni ai vieții culturale și politice, elite romanești și europene. Fațada dinspre lac, cu celebra loggie de inspirație venețiană, îi asigura liniștea atât de necesară pentru a scrie, dar găzduia și clipele de relaxare atât de rare ale pricipesei.

PM3
Palatul Mogoșoia – interior

Nu cred că voi putea uita vreodată senzația pe care am încercat-o, acum 20 de ani, când am ajuns la Palatul Mogoșoaia. Era un loc părasit, un loc din care splendidele interioare ale prințesei Bibescu dispăruse de mult, un loc în care zidurile erau împovarate de suferință, un loc din care frumosul fusese exilat. Întâi a fost alungată lumea lui Brâncoveanu, apoi lumea Marthei Bibescu. Dupa 1989 s-a încercat o revenire cât de cât la normal.

N-am să înţeleg niciodată, de ce oamenii continuă să creadă că dacă distrug lucruri vechi și frumoase și le înlocuiesc cu altele noi totul se rezolvă. Nu se rezolvă deloc, pentru că îți dai acordul să traiești fără rădăcini și fără valoare. Fără rădăcini te poate smulge orice adiere de vânt, fără rădăcini ai tendința să te agăți de orice şi oricine, iar orice şi oricine nu-ți va conferi niciodată nici stabilitate, nici armonie și nici valori pe care să le duci mai departe. Renunțând la rădăcini și valori nu poți avea un viitor. Vorbesc de acel viitor în care să construiești ceva durabil și de calitate.

PM4
Fascinanta Martha Bibescu și lumea ei – Christine Sutherland