Categorii
Diverse Interviuri

Interviu cu Raisa Beicu – Vulnerabilitate transformată în putere

Pe Raisa Beicu, om de PR și blogger, am descoperit-o pe instagram. Are un cont atipic cu amintiri din vacanțe cu locuri exotice, dar și fotografii de la țară cu bunica. Hoteluri și restaurante sofisticate, dar și imagini cu copii defavorizați. Vestimentație rafinată, cărți, evenimente culturale, inele, turcoaz, flori și emoții. Fiecare imagine postată dezvăluie sensibilitate, rafinament vestimentar și un simț estetic peste medie. Textele care însoțesc fotografiile livrează conținut original, calitate și dezvăluie un om care nu poate funcționa fără principii.

În acest interviu nu am mai întrebat-o pe Raisa Beicu despre întâlnirea miraculoasă cu Jonathan Franzen, despre lupta ei cu depresia sau despre implicarea în proiecte cu copiii defavorizați. Nu-mi place să insult inteligența intervievatului și să-l pun să repete lucruri pe care le-a tot spus. Am vrut să aflu cine este este cu adevărat omul din spatele contului de instagram. Cum mă consider mai degrabă un „iscoditor de suflete” decât un blogger avid să iscodească în viețile oamenilor, toate întrebările alese au rămas în această zonă. Nu multe persoane au curajul să se dezvăluie așa cum a făcut-o Raisa. Știu că nu i-a fost confortabil și totuși a făcut-o. De ce? Pentru că este printre puținii oameni capabili să transforme vulnerabilitatea în putere.

Emoție și rafinament

Emilia Chebac: Raisa este un nume destul de rar. Ascunde o poveste?

Raisa Beicu: Acum este un nume mai popular, dar când eram mică, în mediul rural unde am crescut, era destul de exotic. Este ales de mama, inspirată de o doamnă care se numea Raisa. Impresionată de eleganța, feminitatea și distincția ei, a spus că dacă va avea o fata o s-o numească Raisa. Mama pur și simplu se transformă când vorbește de acea Raisa.

Părinții Raisei

Emilia Chebac: Ai mai ținut legătura cu Raisa?

Raisa Beicu: A plecat în Japonia. Amuzant este că întâlnesc mulți oameni care cred că sunt asiatică. Îmi amintesc de primul meu internship la o agenție de PR, eram studentă și am fost întrebată: „Tu ai rude în Asia sau de ce arăți așa?” Eram consternată. Ce-i cu fața mea!? Nu mi se părea ceva admirativ, ci din contra, am luat foarte negativ totul. Acum îmi place că arăt așa. În timp, am înțeles că e bine să nu ai o față comună și niciun caracter comun. Sunt altfel pentru că simt lucrurile altfel, iar fizionomia e doar armonizată cu interiorul meu.

„Ploua infernal…”

Emilia Chebac: În momentul în care te-ai decis să urmezi facultatea cum a fost? Tu ai ales unde să studiezi sau facultatea te-a ales pe tine?

Raisa Beicu: Îmi plăcea foarte mult să citesc, așa că am decis să dau la Jurnalism. Am făcut meditații în București și m-am pregătit temeinic. Totuși, ca alternativă, am dat și la SNSPA la Comunicare, dar eu Jurnalism voiam. Am intrat la ambele. La SNSPA prima cu 10. Era ceva destul de rar, știu că atunci mi-au luat și un interviu. M-am gândit că o fi un semn și m-am hotărât să rămân la ambele. La SNSPA m-a atras calitatea oamenilor. Nu vreau să generalizez, dar asta a fost experiența mea. Am întâlnit oameni cu care sunt și acum prietenă. La Jurnalism erau persoane care își doreau să devină vedete tv. Eu nu voiam sa fiu prezentatoare, ci îmi doream partea romantică, idilică a scrisului. Am simțit că nu e locul meu acolo și așa am rămas la SNSPA.

Emilia Chebac: Ești om de PR. Cum i-ai explicat bunicii tale ce presupune jobul tău?

Raisa Beicu: În prima mea săptămâna la Groupe Renult m-am dus la IT să-mi iau laptopul. Este o compania cu 18.000 de angajați. Care era probabilitatea ca băiatul de la IT să mă întrebe: „Tu ești Raisa Beicu?” Ce faimoasă sunt, mi-am zis. De fapt: „Știi, noi suntem verișori.” Bunica lui aflase de la bunica mea că m-am angajat la Renault. Așa că Adrian abia aștepta să mă cunoască.

Bunica mea are 84 de ani. Vrei să știi ce a înțeles Bica despre jobul meu? Deși am încercat să-i explic: Reclamele alea de la tv, eu lucrez pentru ele. Articolele din ziare? Și acolo e intervenția mea. Bunica a spus despre mine în sat că sunt directoare de presă. Se pare că nici bunica lui Adi nu prea a înțeles: „Și al meu e director la calculatoare”. Cand am aflat, gândește-te că aveam 22 de ani și eram la primul job, am sunat-o și i-am zis: “Bica, nu sunt director și nici Adi nu este.” „Ei și ce, cum adică el să fie director și tu nu?!”. Ne-a amuzat foarte tare povestea pe amândoi.

Florile și cărțile – o constantă în viața Raisei

Emilia Chebac: O întâmplare memorabilă de la primul job?

Raisa Beicu: M-am angajat la Groupe Renault când abia absolvisem și mi-am dorit tare mult acea poziție, motiv pentru care la interviu, când m-au întrebat dacă am carnet, am spus că da. Luasem carnetul la 18 ani, dar cum am avut o experiență neplăcută cu condusul, am lăsat-o baltă. Teoretic conduceam, dar nu și practic.

Odată angajată, șefa mea mi-a spus că voi merge săptămâna următoare la Mioveni cu un proiect. M-am albit. Pentru că nu am avut curaj să-i spun adevărul, a urmat o săptămână de groază. Prietenul meu cel mai bun a ieșit cu mine și m-a învățat să conduc. Nopțile, de la 2 la până la 6 conduceam, iar apoi mergeam la birou. Când mi-a dat Dusterul, am realizat că aveam iar o problemă: schimbasem mașina. Șefa mea, care era lângă mine când am preluat mașina, s-a uitat lung la mine. Se vedea că nu prea știam să bag în marșarier pe acel model. Tot drumul mi-am spus: “Este prima mea săptămână la Renault și dacă fac vreun accident nu o să mai pot da ochii cu nimeni de rușine.” Acum nu aș mai proceda așa, dar atunci am preferat o săptămâna de tortură decât să dezamăgesc. Și în ziua de azi conduc foarte bine datorită acelei săptămâni, chiar dacă nu a fost calea corectă s-ajung acolo.

Turcoaz

Emilia Chebac: Contul de instagram dezvăluie cât de mult îți place turcoazul.

Raisa Beicu: Da, e culoarea mea preferată. Mi se pare caldă și expresivă. Am dezvoltat o relație cu această culoare în prima mea vacanță în care am plecat singură – în Malta. Mama chiar a suferit o dramă când i-am spus că vreau să merg singură, dar îmi doream o distanțare de câteva zile. Mi-am luat cărți și muzică de care nu m-am atins, în schimb am trăit pentru prima dată sentimentul de relaxare totală – am stat zile la rând gândindu-mă și uitându-mă la mare. De atunci, asociez turcoazul cu liniștea din Malta.

Bunica Eugenia – un personaj de roman

Emilia Chebac: Bica (bunica Raisei) este o prezență constantă în viața ta și pe contul de instagram. Ce reprezintă ea pentru tine?

Raisa Beicu: Trăiesc cu teama că va veni momentul în care o să plece de lângă mine. Doar când cei dragi dispar de lângă noi realizăm că nu ne-am făcut timp suficient pentru ei. Când a murit unul dintre bunicii mei, cu care aveam o relație destul de distantă, am văzut în camera lui poze lipite cu scotch pe perete. Erau toți nepoții lui acolo, mai puțin eu și sora mea. M-am supărat că nu sunt și eu acolo, apoi am înțeles că nu puteam să-l condamn numai pe el – și eu ar fi trebuit să mă apropii mai mult de el și să încerc să avem o conexiune.

Cu Bica, care este un personaj amuzant și foarte interesant, am avut grijă să nu repet povestea. Bica a avut și o viața atipică. Pe lângă iubirea pe care i-o port, am fost curioasă și de povestea ei. A rămas orfană la 10 cu 3 surori mai mici de crescut. S-a căsătorit abia la 27 de ani cu bunicul care era mai mare decât ea cu 17 ani. Ea foarte săracă, el bogat. Întâlnirea cu bunicul i-a schimbat total viața. A cunoscut o îmbunătățire finaciară, dar a rămas cu metehne din trecut. Pentru mine este foarte interesant de urmărit și analizat. Oricât de bine i-a fost ulterior, avea momente când se autosabota din lipsa unui start bun. Bica este un exemplu de reușită, dar reușită într-un context anume.

Vulnerabilitate transformată în putere

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Raisa Beicu: Problemele de sănătate cu care m-am confruntat în 2017. A fost o perioadă foarte lungă de spitalizare, am pierdut multe și am suferit cum nu credeam că poate un om suferi. În România mi s-a spus la vremea respectivă că nu prea mai au ce să-mi facă și așa am ajuns în Austria, unde am fost salvată. Am trăit câteva luni știind că o să mor, informație care la 27 de ani este cel puțin greu de dus. Este cea mai dură modalitate prin care poți să ajungi puternic, așa cum sunt eu acum. Privind în urmă, dacă ar fi să o mai iau de la capăt, aș prefera să ajung altfel la acest rezultat.

Cu Andreea Mitran

Prietenii apropiați care cunosc povestea îmi spun că sunt un erou pentru felul în care am luptat. Nu cred că ține de eroism, ci doar nu am avut alternativă. Am luptat disperată să nu dispar, am avut norocul să reușesc, iar asta m-a făcut acum puternică. Nu înseamnă că nu mă mai confrunt cu disconforturi și supărări și acum, dar am căpătat anduranță în problemele macro. De aceea în momente de criză, eu reacționez mult mai bine decât alți oameni. Când e vorba de lucruri grave, de obicei mă adun repede și caut soluții. N-aș fi primit forța asta dacă nu m-aș fi confruntat cu probleme astea cu adevărat grele. Acum am alte standarde și știu cât pot duce. Toată această experiență mi-a întărit firea foarte firavă, am primit un bonus de putere pentru care sunt realmente recunoscătoare.

Cincșor

Emilia Chebac: Care este relația ta cu cărțile?

Raisa Beicu: Pe mine literatura mă ajută să mă repar pentru că arta de calitate asta face. Am crescut într-o casa cu o sufragerie capitonată cu cărți. În locuința mea din Bucureși am foarte multe cărți. Nu citesc ebookuri, chiar dacă prietenii îmi spun să renunț la cărțile clasice. Deși sunt o persoană fresh și la curent cu tehnologia, pentru mine biblioteca fizică este sfântă.

Emilia Chebac: Știu ca i-ai luat un interviu lui Lionel Duroy autorul „Eugeniei”. Ce fel de om este?

Raisa Beicu: Domnul Duroy, pentru că nu pot să-i spun altfel, provine dintr-o familie nobilă franceză. A avut o viață fulminantă, a fost meșter, curier și jurnalist. Și eu, ca el, am o pasiune pentru Sebastian. Jurnalul lui Mihail Sebastian mi se pare absolut fascinant și am citit foarte mult despre decesul lui suspect și povestea de dragoste neîmplinită cu Leni Caler. Faptul că un scriitor francez a fost atras de Sebastian și a scris o carte despre el mi s-a părut captivant.

Cei de la Humanitas Fiction urmau să scoată o carte despre Mihail Sebastian și cunoscând pasiunea mea pentru el m-au contactat. Mi-au trimis cartea, care se numea „Eugenia”, și așa am ajuns să îi iau un interviu lui Lionel Duroy.

Când ne-am întâlnit la Humanitas, am avut o chimie foarte bună. Poate și datorită numelui meu, al doilea meu nume este Eugenia, după Bica pe care o cheamă Eugenia. Unde mai pui că la vremea respectivă eram foarte apropiată de un băiat pe care îl cheamă Sebastian. Așa ca Eugenia i-a cerut un autograf lui Lionel Duroy pentru Sebastian, pe care numită Eugenia. Ne-am întâlnit la București pentru interviu, iar peste 2 zile ne-am revăzut și la Iași la Filit, unde era invitat. I-am mărturisit că pentru mine „Eugenia” reprezintă ceea ce ar fi fost dacă Leni Caler ar fi răspuns iubirii lui Sebastian. Am simțit că a punctat în carte foarte bine sacrificiile pe care le poți face din iubire. Mi-a spus: “Wow nu m-am gândit la așa ceva.” Nu voi uita eleganța lui, este un adevărat domn. Deși am anumite reproșuri asupra modului în care a fost scrisă, mi-a plăcut mult cum a adus problema antisemitică în contemporan și cum a intersectat poveștile.

Emilia Chebac: Ce părere ai despre cei care desființează o carte pe rețelele de socializare?

Raisa Beicu: Ca să critici îți trebuie o cultură extraordinară. Când nu-mi place o carte nu scriu despre ea. Aleg cărțile cu care rezonez și pe care le recomand. Eu nu cred că sunt superioară omului care a scris-o. Deși pot fi condamnată că nu am curaj, de fapt nu am curaj să dau de pământ cu un om care s-a documentat ani întregi pentru o carte. Mă deranjează foarte tare agresivitatea unor oameni care nu au nici o poziție. Una este să spui că nu îți place o carte, alta să devii agresiv.

Viața la hotel

Emilia Chebac: Ce poți să-mi spui despre pasiunea ta pentru hoteluri?

Raisa Beicu: Visul meu cel mai mare este să trăiesc jumătate de an într-un hotel. Cred că mi se trage de la filmele lui Wes Anderson – Hotel Grand Budapest, mai ales. La hotel mă simt foarte protejată și că nu am nici o grijă: mic dejun servit, halat proaspăt, papuci – totul e sub control, eu doar mă bucur de viață. Simt că acolo mi s-au luat greutățile, efectiv.
Când vreau să iau o pauză și să mă detașez de toate merg o noapte la hotel. Îmi place sentimentul de a fi turist în propriul oraș. Ce poate fi mai relaxant decât să citești o carte în halat și papuci făra să te apese nici o grijă?

Emilia Chebac: O amintire dintr-un hotel?

Raisa Beicu: Experiența mea la hotel Capitol. Fix în noaptea în care mi-am luat cazare la Capitol a fost festivalul de lumini, Spotlight. Eu nu mă dau în vânt după astfel de evenimente pentru că am o fobie de mulțimi. Până atunci citisem în cameră, dar la un moment dat m-am plictisit și am coborât în halat la recepție – așa cobor și la mic dejun. Era 22:00, recepția luminată, iar eu în halat și papuci. Am stat pe pervaz câteva ore și totul a devenit un experiment social. Oamenii îmbracați de festival, turiștii din recepție îmbrăcați elegant și eu în halat. Eram la festivalul de afară, dar de fapt nu eram pentru că ne despărțea un perete de sticlă (la parter la Capitol sunt acele geamuri mari de sus pâna jos, fix pe colțul străzii care duce spre Control, iar eu stăteam în vitrină). În halat eram în intimitatea mea, dar participam și la viața lor. Mi se părea o metaforă a întregii mele vieți, căci par un om extrovert, dar în realitate sunt introvertă și cel mai mult iubesc liniștea într-un halat, departe de gălăgia de după geam.

Inelele Raisei

Emilia Chebac: De unde pasiunea ta pentru inele?

Raisa Beicu: Sunt fascinată de mâini. Cu mâinile te ștergi de lacrimi, cu mâinile scrii mesaje de împăcare sau de despărțire. Pentru mine, într-o relație, momentul când ne luăm de mână în public este gestul maxim de apreciere, asumare și intimitate. Gestul de a lua de mâna mi se pare de o mie de ori mai intim decât primul sărut sau oricare alt semn de apropiere. Dacă iau de mână un bărbat în public înseamnă că există un mare potențial să-l iubesc în viitor. Mâinile spun foarte multe despre un om, iar inelul este forma de a împodobi acea mână. Prin urmare, colecția mea de inele este exteriorizarea acestei conexiuni.

Inelele Raisei

Emilia Chebac: Un inel de suflet?

Raisa Beicu: De 3 ani port un inel pe care nu l-am dat jos niciodată. Mi-a fost dăruit de părinți într-un moment dificil din viață, promițându-mi că o să mă protejeze și o să-mi poarte noroc. Pentru că am ieșit cu bine din acea experiență, am superstiția că inelul mă protejează. Uneori port rochii care nu se asortează deloc, dar nu vreau să renunț la el.

La mâna dreaptă un inel de suflet

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Raisa Beicu: Ana Rubeli mi-a spus că vrei să-mi iei un interviu și mi-a spus că ești un om care trebuie cunoscut, iar dacă a spus Ana asta, am acceptat. Am foarte mare încredere în ea.

Emilia Chebac: O provocare?

Raisa Beicu: Valeria Stoica.

Cu Cătălin Georgescu

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Raisa Beicu: Admir și apreciez foarte mulți oameni din preajma mea.
Valeria Stoica pentru feminitate, vulnerabilitate și atmosfera pe care o creează în jurul ei. În societatea actuală, e greu să mai găsești atâta diafan.
Răzvan Exarhu pentru că pe cât de amuzant, pe-atât de profund este. Deși pare că ia totul la mișto, în realitate are un nivel foarte ridicat de empatie și înțelegere. Îl apreciez pentru cum a scris „Fericirea e un ac de siguranță” și pentru modul în care împachetează dramele cu umor – am învățat multe de la el și îi mulțumesc.
Marius Manole mi se pare o combinație foarte bine echilibrată de geniu în teatru, cu umor (vezi emisiunea online pe care o face cu Ilona Brezoianu) și spirit civic. Fascinant cum într-un singur om s-au adunat atâtea talente.
Cătălin Georgescu pe lângă talentul fotografic pe care nici nu mai este nevoie să-l precizez, este un om vertical, care niciodată nu m-a dezamăgit. În cei 11 ani de când suntem prieteni, nu s-a schimbat deloc – are aceeași integritate și aceleași principii. El este unul dintre foarte puținii oameni de la care caut confirmări.
Alex Gâlmeanu pentru modul în care vede lumea. Un fotograf foarte talentat, cu o cultură generală pe care uneori sunt invidioasă.
Vlad Troncea – un prieten pe care țin foarte mult să-l includ în această categorie de oameni pe care îi apreciez și care mă inspiră. Era student la ASE, beam un vin sus La Motoare, când mi-a mărturist că este nefericit și vrea să facă altceva cu viața lui. La vârsta aia, cu toții aveam drame, dar spre deosebire de mulți alții, el s-a reinventat. A renunțat la lumea finanțelor și cum era foarte pasionat de artă și cultură, astăzi este actor și dansator. A ajuns atât de departe, încât acum joacă în Faust la Royal Opera House în Londra (încă am emoții când spun asta). În ciuda tuturor, nu a renunțat și a luptat pentru visul lui. Este un model de urmat și sunt foarte fericită că l-am cunoscut in real life.

Emilia Chebac: Ai un motto?

Raisa Beicu: Un vers dintr-o melodie:
„Să fugim care încotro
Cântând pe gheaţa crăpată
Să ne luăm viaţa la mişto.”

Versurile sunt scrise de Andrei Robin Proca, solistul trupei „Robin and the Backstabbers”, care este un poet desăvârșit. Din muzica românească, mesajul lui este cel mai aproape de sufletului meu.
Dacă ți se întâmplă lucruri grave și te adâncești în mocirlă, acolo rămâi. Dar dacă iei viața la mișto, înseamnă că faci tot ce poți să trăiești. Versul asta m-a ajutat oricând am disperat. M-am uitat la gheața crăpată și nu m-am scufundat. Arta bună asta face: ajută oamenii în momente de criză. Arta pur și simplu te repară.

Și pe Andrei Robin Proca îl includ în lista oamenilor pe care îi admir pentru cât de bine scrie și pentru cum face oamenii să cânte (pe gheața crăpată).

„Arta bună asta face: ajută oamenii în momente de criză.”

Mi-am dorit un interviu cu Raisa Beicu pornind de la contul ei de instagram. Nu vă imaginați acum că voi lansa o rubrica nouă pe blog despre conturi de instagram. L-am ales pe al Raisei pentru că spune o poveste. Și pentru o doză zdravănă de autenticitate. Mi-aș dori tare mult să văd mai multe astfel de conturi.

Și dacă tot vorbim de autenticitate, interviul cu Raisa o să rămână memorabil pe blogul meu. Ne-am „întâlnit” pe zoom. Când a căzut netul, am închis reportofonul spunându-mi că îl voi deschide când revenim în online. De conectat ne-am conectat, destul de repede, dar am uitat complet de reportofon. Așa că am pierdut vreo 20 de minute din răspunsurile Raisei. Aș fi putut să revin, dar am renunțat. Prefer spontaneitatea pentru emoții trăite în direct.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

În mijlocul copiilor de la Vizurești
Celebra întâlnire cu Jonathan Franzen

Fotografii din arhiva personală a Raisei Beicu

Categorii
Cultură Interviuri

Despre „Cerberus”, într-un interviu cu Marius Albert Neguț

Am citit „Cerberus” într-o noapte. Când am terminat-o era 4 dimineața și am fost tentată să-i trimit un mesaj, atunci pe loc, lui Marius Albert Neguț. Mi-am temperat însă avântul, pentru o oră mai decentă. În timp ce îi scriam mesajul, deja în mintea mea se contura ideea interviului. „Cerberus” este o carte care sondează puternic într-o zonă despre care mulți evită încă să vorbească. Unii din teamă, iar alții din indiferență. Marius Albert Neguț abordează însă cu curaj subiectul acesta dureros, al traficului de persoane. Când credeam că am depășit trăirile provocate de cazul Caracal, romanul lui Marius Albert Neguț m-a făcut să mă confrunt din nou cu furia și neputința în fața brutalității.

În „Cerberus”, victima este Mara, o fată protejată excesiv de tatal ei, care consideră casa părintească o colivie din care vrea să evadeze. Din păcate, se îndragostește, pentru prima dată, de persoana nepotrivită. Dacă pentru alte fete o asemenea rătăcire s-ar fi soldat doar cu o inimă frântă, pentru Mara prețul va fi mult mai mare. Sedusă de Milano, vândută apoi de Ador unor traficanți de persoane drumul ei se oprește într-un bordel din Turcia. „Pleca pe calea destinului ei, pecetluind astfel soarta multora…” „Cerberus” este drama unui tata care luptă cu toate puterile sale pentru a-și recupera fiica din mâinile traficanților. Cei doi, chiar dacă mult timp nu știu nimic unul de altul, rămân conectați mereu prin durere și vinovăție.

Emilia Chebac: Cum ți-a venit ideea cărții?

Marius Albert Neguț: „Cerberus” reprezintă o temere a mea. Ca tată nu pot să nu mă gândesc că și fiicei mele i s-ar putea întâmpla ce am descris în carte. Eu citesc zilnic presa scrisă, acolo unde apar cazuri concrete în care fete naive sunt seduse de băieți prin metoda loverboy. Exact ca în romanul meu. La vârsta lor dragostea șterge cu buretele orice semnal de alarmă. În „Cerberus”, Mara plătește pentru că iubește cu mult prea multă patimă, fapt care îi întunecă rațiunea și îi anulează instinctul de autoprotecție.

Emilia Chebac: La lansarea cărții ai spus că inițial personajul s-a numit Ariana, la fel ca fiica ta cea mare, dar, la un moment dat, ai simțit că nu mai poți continua și i-ai schimbat numele în Mara. De ce?

Marius Albert Neguț: În carte sunt descrise acte de abuz sexual și nu puteam să văd cu ochii minții scenele respective. Asta nu înseamnă că dacă am schimbat numele am fost protejat. Chiar și așa, durerea m-a însoțit până la final.

Gândește-te la scena în care Mara se aruncă în brațele tatălui, iar el își ferește privirea. Fata interpretează gestul ca fiind unul de supărare profundă. Nu conștientizează că este goală, într-un bordel, iar reacția tatălui este una normală. Referitor la întrebarea ta, ce părinte ar vrea să-și vadă fiica astfel, într-un asemenea loc, în cazul meu, autorul, chiar doar cu ochii minții?

Emilia Chebac: Pe tatăl Marei îl cheamă Albert, ca și pe tine. Unde se oprește asemănarea dintre voi doi?

Marius Albert Neguț: Toate sentimentele, gândurile, frustrările, credințele și reacțiile lui Albert îmi aparțin. Deci personajul este construit pe scheletul meu psiho-moral… Evident, în realitate, fiicei mele nu i s-a întâmplat așa ceva, iar eu nu am fost nevoit să o salvez, ucigând în decursul procesului. Prin urmare, deși aș face ORICE pentru a-mi salva copila, acțiunea propriu zisă este, din fericire, produsul imaginației mele.

Emilia Chebac: Se spune că fiecare om vine pe lume cu un blestem și o binecuvântare. Blestemul Marei este Ador. Ce îmi poți spune despre el?

Marius Albert Neguț: Ador este un fost student la litere care, în tinerețea sa, scria poezii. A fost un suflet sensibil care și-a pierdut umanitatea în momentul în care a fost părăsit de femeia visurilor sale. Incapabil să depășească momentul, din clipa cu pricina se răzbună pe femei hrănindu-se cu suferința lor.

Evident, Ador este un personaj slab, deoarece, să fi fost puternic, nu ar fi permis acestui factor declanșator să-l schimbe în profunzime. De altfel, Ador este inspirat dintr-un caz real. Când eram copil, în Ferentari, am cunoscut un astfel de om, căruia noi îi spuneam Studentul.

Emilia Chebac: Dacă s-ar face un film după „Cerberus” pe cine ai vedea în rolul lui Ador?

Marius Albert Neguț: D.p.d.v. fizic, pe Ștefan Bănica jr.

Emilia Chebac: Din modul în care ai descris-o pe Vera, dar și pe celelalte personaje feminine din „Cerberus”, eu trag concluzia că nu ești misogin. Totuși, ai fost vreodată acuzat de misoginism?

Marius Albert Neguț: Dincolo de rafinamentul Verei, să nu uităm că o astfel de „doamnă” îți poate lua fata de pe strada, traficând-o fără scrupule. În cazul ei, am vrut să subliniez prin descrierea pe care i-am făcut-o că sub masca unui om în aparență distins, se poate ascunde un monstru.

Concluzia trasă de tine este adevărată… Nu sunt misogin. Nu am cum să fiu. Am fost crescut de mama mea și de două bunici. Am fost căsătorit, am o iubita și două fete, prin urmare, femeile au ocupat dintotdeauna un loc important în viața mea. Din păcate însă, chiar dacă tu ai înțeles asta, într-adevăr, au fost și cititori care m-au acuzat, e drept, voalat, de misoginism.

Ador și Ajar sunt cele două personaje din „Cerberus” care pot induce cititorilor ideea că aș fi misogin. Trebuia să îi construiesc astfel… Personal, eu cred că pentru a te îndeletnici cu traficarea și exploatarea fetelor, trebuie să le desconsideri, văzând în ele ființe inferioare, de care te poți folosi după bunul plac.

Emilia Chebac: Care este profilul unui loverboy și implicit al lui Milano?

Marius Albert Neguț: Evident, un astfel de personaj arată bine… Bineînțeles, nu se omoară cu învățatul și vine dintr-o familie care, din varii motive, a eșuat în a-i impregna valori morale. Pentru el este mai important să fii șmecher, decât educat. Școala propriu zisa este lăsată pe ultimul plan, preferată fiind așa numita școală a vieții. Fetele, cu cât sunt mai naive, reprezintă o pradă sigură pentru astfel de indivizi.

Emilia Chebac: Ai în carte și un personaj bun. Cum l-ai gândit?

Marius Albert Neguț: Preotul Pafnutie este omul potrivit la locul potrivit. El reprezintă mâna pe care Dumnezeu ți-o întinde la nevoie, pentru că, nu-i așa?, Domnul face bine prin oameni. Dacă vrei, Pafnutie este dovada prezenței lui Dumnezeu pe pământ, chiar în mijlocul celor care îi neagă existența, așa cum o face și Albert…

Emilia Chebac: Cine sunt cititorii tăi?

Marius Albert Neguț: Peste 80% din cititorii romanelor mele sunt femei. De fapt, eu cred că peste 80% din cititorii din România sunt doamne… De la bun început, am fost uimit că femeile s-au regăsit în cărțile scrise de mine, deoarece „Cerberus”, „Îngeri rătaciți” și „Inocența păcatului” sunt catalogate drept romane „dure”, care provoacă un consum emoțional puternic, fapt normal, dacă vrei, deoarece și pe mine mă epuizează emoțional procesul de scriere.

Emilia Chebac: De ce crezi că unii cititori refuză suferința din cărțile tale?

Marius Albert Neguț: Oamenii sunt atât de sătui de mizeriile cotidiene încât nu-și mai doresc să citească despre ele și în cărți. Din dorința de a se proteja, refuză să se consume emoțional și se îndreaptă spre o literatură ușoară, care binedispune. Primesc, într-adevăr, mesaje de la cititori care recunosc că au ezitat înainte de a-mi citi romanele. Mă întreb, de ce ai refuza să știi realitatea? Necunoașterea acesteia nu înseamnă automat și dispariția problemei cu care eviți să te confrunți, nu? În altă ordine de idei, cum poți schimba o stare de fapt de care nu ai habar? De fapt, cred eu că motivul evitării este mai simplu, doar e mult mai facil să spui că nu ai știut, decât să recunoști că nu ți-a păsat îndeajuns…

Emilia Chebac: De ce nu recomanzi literatura ușoară?

Marius Albert Neguț: În opinia mea, literatura „ușoară” trebuie să reprezinte doar un prim pas, care să-l deprindă pe cititor cu rutina lecturii și să-i îmbogățească vocabularul. Din momentul în care aceste scopuri au fost îndeplinite, ea devine o pierdere de timp similară consumului de telenovele. Asta nu înseamnă că tot ce citești trebuie să fie „greu”, dar consider esențial să aibă mesaj. O carte romantică, de duzină, nu dăunează, dar dacă consumi doar genul acesta de romane siropoase, în care ea îl întâlnește pe Făt-Frumos și împreună trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți, există șanse mari să fii nefericită pentru că nu ai o astfel de viață și un asemenea partener…

Există un curent pe Facebook. Citește orice, dar citește. Eu cred că nu (doar) asta înseamnă cititul. Dacă vrei, e la fel ca la film. Una este să te uiți la unul regizat de Giuseppe Tornatore și alta să privești o telenovelă. Mesajul e altul; sentimentele iscate, altele, prin urmare, evoluția spirituală e diferită.

Emilia Chebac: Ai un stil extrem de fluid care captivează. Cum reușești să nu cazi în capcana comercialului sau a stilului prețios?

Marius Albert Neguț: Cei care scriu comercial urmăresc strict un avantaj financiar. Să vândă cartea cu orice preț. Eu încerc să nu plictisesc cititorul, să-l atrag în mreaja lecturii, să-l țin cu sufletul la gură, iar la final să rămână cu mesajul carții. Totuși, deși tu nu crezi asta, trebuie să recunosc că am fost „învinuit” că aș scrie comercial, fapt care, cu sinceritate îți spun, nu mă deranjează, deoarece calofilia gonește cititorul obișnuit. Părerea mea personală este că scriitorii români trebuie să înțeleagă un lucru simplu – pot scrie sublim, dacă stilul plictisește, mesajul rămâne nedescoperit.

Emilia Chebac: Ce părere ai despre scriitori care își condimentează cartea cu scene de sex descrise vulgar?

Marius Albert Neguț: Nu îi judec pe ceilalți, dar pentru mine dragostea fizică sau chiar sexul (pentru că sunt manifestări diferite) sunt relații intime despre care nu pot scrie în mod vulgar. Tocmai de aceea, până și scenele în care Mara este violată sunt descrise într-un mod aparte…

Profit de moment pentru a-ți dezvălui, atât ție cât și cititorilor, că romanul pe care tocmai l-am terminat este unul care are ca temă principală dragostea. În paginile lui am încercat să creez o poveste de iubire care se petrece în 1877, în timpul Războiului de Independență. Ei bine, deși cele două personaje principale, inevitabil, fac dragoste de mai multe ori pe parcursul cărții, am încercat din răsputeri să înfățișez cititorilor actele în sine ca fiind momente înălțătoare, nu sordide. Aceștia (la cititori mă refer) vor vedea (sper) că sexul nu trebuie să fie înfățișat vulgar și nici presărat cu perversiuni pentru a stârni simțurile. De altfel, pentru a păstra atmosfera epocii, nici n-aș fi putut descrie scenele erotice din acele vremuri în modul în care aș fi făcut-o dacă acțiunea romanului s-ar fi petrecut în prezent.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Marius Albert Neguț: Evident, pentru că îți apreciez munca. De asemenea, în lumea bloggerilor te consider o voce aparte. De altfel și modul în care tu îți intervievezi invitatul este unul special.

Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?

Marius Albert Neguț:Da! Elena Loreta Popa, cu care, cred eu, vei avea un dialog deosebit.

Emilia Chebac: Un eșec transformat in binecuvântare?

Marius Albert Neguț: Nu mă pot gândi decât la divorț. Binecuvântarea a fost „Îngeri rătaciți”. N-aș fi putut scrie această carte în modul în care am făcut-o, dacă n-aș fi trecut prin eșecul despărțirii, care m-a secat sufletește. Suferința din mine s-a revărsat în paginile cărții. Poate de aceea „Îngeri rătaciți” a prins atât de bine atât la public cât și la critici, fiind un roman distins cu un premiu național.

Durerea prin care am trecut atunci m-a făcut să deschid o poartă sufletească de existența căreia nici nu știam, dincolo de care am găsit o alta latură a mea, artistică. Consider că fericirea nu provoacă evoluție spirituală, ci stagnare prin complacere. Suferința este singura care schimbă în profunzimea sa, în bine ori în rău, omul.

Emilia Chebac: Ce reprezintă tatuajele tale?

Marius Albert Neguț: Fiecare tatuaj înseamnă ceva pentru mine, dar acum toate sunt depășite. Dacă vrei, ele sunt o rememorare a unor etape spirituale, a omului care am fost la un anumit moment dat. De exemplu, ultimul e un mesaj: „Respect patria, familia, prietenii și înaintașii”. Acestea, la acel timp, reprezentau pentru mine principii intangibile, de la care nu mă voi abate nicicând. Între timp, privesc mai nuanțat lucrurile… Iată, deși am crezut în ideea de familie, am divorțat…

Emilia Chebac: Ce cărți citești?

Marius Albert Neguț: Sunt pasionat de cărți care au ritmul celor pe care le scriu și eu. Cărți alerte, dar cu mesaj. Nu prea consum romane de dragoste (a se citi sex). Excepție fac clasicii care au știut înfățișa fără vulgaritate sentimentul cu pricina. Din acest punct de vedere, mărturisesc, sunt învechit, pentru că nu înțeleg rostul obscenității în scris, considerând metoda una ieftină destinată atragerii atenției prin șoc. De ce mă consider depășit? Pentru că, iată, deși cred că scabrosul nu are ce căuta nici în proză, darămite în versuri, poezia contemporană e plina de vulgarități, ba chiar premiată și lăudată… Voi fi sincer cu tine și cititorii, am folosit și folosesc în romanele mele expresii vulgare, pentru a crea o atmosferă ori mediu veridic. Totuși, apelez la acest procedeu doar în cazuri limită, fără a abuza de el.

Emilia Chebac: Apropo de vulgaritate, ce părere ai despre jurnaliștii care se agață de senzațional?

Marius Albert Neguț: Acești jurnaliști își desconsideră cititorii. Sunt disperați după audiență, măsurându-și succesul în like-uri. Prefera traficul grosier, în detrimentul urmăritorilor educați. Pe undeva, îi înțeleg, azi, banul dictează, iar el vine de la cei mulți și, de cele mai multe ori, insuficient școliți… De asemenea, să fim serioși, e mult mai ușor să inventezi o știre despre o găină care naște pui vii (Ev. Zilei), decât să te documentezi pe brânci pentru a produce un articol serios. Personal, eu cred în educarea maselor de către elite. Astăzi, acestea, în loc să educe, s-au refugiat într-un comod exil de unde preferă să judece.

Emilia Chebac: Ce urmărești cu cărțile tale?

Marius Albert Neguț: Prin intermediul cărților mele îmi doresc să mă adresez oamenilor obișnuiți, pe care să-i schimb în bine folosindu-mă de mesaje simple. Măi, omule, nu te droga, pentru că iată de ce te vei lovi și îți va fi tare greu să depășești momentul! Măi, copile, ascultă-ți părinții, aceștia te iubesc și știu ce spun! De asemenea, tot timpul îndemn cititorul în a avea compasiune față de oamenii mai puțin norocoși, căutând prin asta să-l fac să se implice social, pentru că doar astfel poate schimba lumea de care se plânge.

Emilia Chebac: O poveste din trecutul familiei tale care te-a marcat?

Marius Albert Neguț: Sunt două întâmplări, ambele legate de ruși.

• Bunica din partea mamei mi-a povestit cum mama ei a ras-o în cap, i-a mânjit fața cu funingine de tuci și a îmbrăcat-o în haine de băiat pentru a o proteja de ruși. Dacă străbunica (pe care am avut norocul să o cunosc) nu ar fi procedat astfel, cu siguranță, bunica ar fi fost violată. Nu degeaba se spunea în trecut cu atâta teamă: „Vin rușii”

• Nici pentru bărbații din familia mea nu a fost mai ușor. Ambii bunici au fost luați prizonieri în momentul în care Romania a întors armele la 23 August 1944 și au fost închiși în lagărele sovietice. Din fericire, au supraviețuit. Copil fiind, la gura sobei, am ascultat povești crâncene… Oamenii au fost siliți de împrejurări să mănânce cadavre și să-și consume urina. De altfel, sunt ferm hotărât să scriu un roman în care să descriu calvarul prizonierilor români, tratați de-a lungul vremii cu atâta ingratitudine de statul român.

Emilia Chebac: Cititori care ți-au rămas în suflet?

Marius Albert Neguț: „Îngeri rătaciti” prima mea cartea a starnit pasiuni intense:
• O cititoare din Timișoara a venit special în București pentru a vizita parcurile unde se petrece acțiunea romanului (Izvor și Carol). Mi-a făcut cadou un breloc pe care este inscripționat un citat din carte.
• O domnișoară cu foarte mult talent, a pictat coperta romanului, dăruindu-mi apoi, cu mărinimie, tabloul pe care îl păstrez la loc de cinste.
• O doamnă care a citit romanul, în cadrul consiliului de administrație al firmei pentru care lucrează, a obținut o donație în valoare de 5000 de euro, destinată fundației spre care eu am direcționat drepturile de autor aferente „Îngeri Rătăciți”.
• Un cititor din Germania, Uwe Damian, îmi trimite piese hip-hop inspirate din romanele mele.
• O doamnă profesoară a donat manuale către aceeași fundație sugerată de mine
• O altă doamnă, prin intermediul meu, a oferit o bicicletă cadou unui copil care strânge fiare vechi pe strada mea.
Mă bucur tare mult că romanele mele au creat o comunitate care își dorește să ajute.

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă din viața de scriitor? 

Marius Albert Neguț: La lansarea romanului meu de debut – „Îngeri rătăciți”, m-am dus complet nepregătit. Sufocat de emoție, m-am adresat unui auditoriu extrem de numeros, evenimentul fiind găzduit de un târg de carte… Chiar și așa, am reușit să transmit, iar oamenii mi-au cumpărat romanul, solicitând autografe. Ei bine, mi-a fost rușine să mă așez la masa destinată autorilor, deoarece, chiar înaintea mea, în acel loc oferiseră autografe doi oameni pe care îi respect enorm: Radu Paraschivescu și C. T. Popescu. Prin urmare, m-am apucat să scriu dedicațiile cu pricina căutând sprijin într-o coloană din incintă. Noroc cu o doamnă care, sesizând zăpăceala mea extremă, s-a milostivit de mine, m-a luat de mânuță ca pe un copilaș și m-a îndemnat să mă așez la masa cu pricina.

Emilia Chebac: Un indiciu despre despre ultimul tau proiect?

Marius Albert Neguț: Romanul se numește „Până nici moartea…”. Este o poveste (frumoasă, sper eu) de dragoste, dintr-un secol trecut, când iubirea era altfel. El o curtează pe eroina principală și prin intermediul versurilor, tocmai de aceea, în carte vor fi și 4-5 poezii.

Emilia Chebac: Un cuvânt de încheiere?

Marius Albert Neguț: Da. Dialogul cu tine a fost o adevărată delectare, pentru care țin să-ți mulțumesc din tot sufletul! De asemenea, la final de interviu, doresc să-mi salut cititorii și să le urez toate cele bune!

Instagram Emilia Chebac

Marius Albert Neguț, prin „Cerberus”, ultima lui carte, s-a dovedit un vizionar. În momentul în care tragedia Alexandrei Măceșanu a îngrozit o țară întreagă, romanul era deja scris și trimis la editură. Marius nu doar că a scris o carte despre traficul de persoane, prin care și-a dorit să atragă atenția asupra fenomenului, dar nu s-a oprit aici, ci a ieșit în stradă la marșul de solidaritate cu victimele de la Caracal. Cu tristețe, mi-a mărturisit că a fost mâhnit de prezența redusă. „Degeaba protestezi în online, dacă nu ieși în stradă!” – au fost cuvintele lui, cu care sunt de acord.

Traficul de persoane are un istoric vechi și va continua atât timp cât va exista cerere. Pentru această stare de fapt, nu doar consumatorii și traficanții sunt vinovați. Vinovată este și justiția, extrem de permisivă cu infractorii, și poliția, care umilește victimele în complicitate cu proxeneții; vinovați sunt și cei care întorc capul în altă parte, considerând că nu e treaba lor. Vinovată e sărăcia, dar și victimele care cred prea ușor în povești. A trecut un an, iar cazul Alexandrei Măceșanu este în continuare o rană deschisă pe conștiința colectivă a țării. Poate că „Cerberus”, cartea lui Marius Albert Neguț, va ajuta adolescentele, bineînțeles, pe cele care citesc, să conștientizeze că dragostea poate ascunde capcane pe care, atenționate fiind de autor, le vor putea evita.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

 

Categorii
Cultură Interviuri Locuri

Galeria Basil – „Locul marilor întâlniri”

Luminița și Basil proprietarii Galeriei Basil

La Galeria Basil am ajuns din întâmplare. Ada Zaharia, o adolescentă pasionată de pictură și desen mi-a dat o provocare. „Mi-ar plăcea tare mult să scrii despre Luminița și Basil proprietarii galeriei.”

De ce nu? Sunt fascinată de locurile unde frumusețea nu este marginalizată. Mă fac să mă simt în siguranță. Nu era prima dată când intram la Galeria Basil. Dar în aceea după amiază, în care aveam întâlnire cu Luminita Vasile, am simțit că o percep altfel, că pătrund într-un spațiu în care lumea s-a refăcut în toată culoarea, lumina și forma ei.

Galeria Basil are un miros al ei special. În biroul lui Basil era mai estompat poate și pentru că se amesteca cu mirosul de lemn, ceai și cărți vechi. Aș spune că miroasea mai degrabă a artă și civilizație. În ateliere, în schimb, se simțeau mai puternic notele parfumate, care pe durata cursurilor, se imprimă în hainele, părul și creațiile cursanților. De multe ori mamele îi spun Luminiței că, atunci când se întorc copii de la cursuri, stau cu nasul în părul lor pentru că miroase a galerie. Mirosul devine emoție… Basil a descoperit parfumul și a dozat proporțiile. Apoi împreună cu Luminița au pus suflet, au adăugat pasiune și iubire. Dar oricât de mult m-ar fi sedus acel miros eram perfect conștientă că ce mi se dezvăluia în fața ochilor nu s-a făcut pocnind din degete. Luminiței și lui Basil le-a trebuit 15 ani de muncă ca să susțină o poveste astăzi de succes. Au debutat cu un proiect în care doar ei 2 au crezut. Acum chiar și cei care nu le dădeau nici o șansă au capitulat și fac o reverența în fața realizărilor lor.

Un vis se conturează

La început, deși le cam flutura vântul prin buzunare nimic nu i-a împiedicat să viseze. Se plimbau pe străduțele din apropierea locuinței, în Aviatorilor, unde stateau cu chirie, și își spuneau că la bătrânețe vor avea aici o casă a lor.

Luminița avea 25 de ani, iar Basil 30. Erau freelanceri și lucrau în advertising. Munceau enorm și faceau cam tot ce alții refuzau să facă în domeniul lor. Pe scurt munceau, din greu, pentru visurile altor oameni. Au întâlnit însă 2 oameni, de o vârstă respectabilă, care le-au deviat drumul. El grafician și ea pictor scenograf – Mihail Gyorgy și Hristofenia Cazacu. Și în atelierul lor, Lumința și Basil, au fost inițiați în lumea artelor. În timpul celor 3 ani, cât au durat cursurile, s-a conturat un vis – își doreau o galerie.

La un moment dat, au luat o pauză de la advertising și au plecat în Italia. Luminița mi-a mărturisit că a vrut să se întoarcă din prima zi. „Ca turist iubesc Italia, atât doar că noi nu am ajuns acolo ca turiști. Nu am rezonat cu ce am găsit și, de aceea, după 3 luni ne-am întors acasă. În schimb acolo, printre străini, s-a concretizat Galeria Basil. Știam că asta vom face în România.”

Deschiderea Galeriei Basil

Când au revenit, timp de 1 an, au lucrat cot la cot în atelier și au pregătit marea deschidere. Cum curajul se volatiliza și-au pus un termen limită. „ Aproape semnasem contractul pentru o sală în Aviatorilor, când Basil a aflat că a fost scos la licitație un depozit. Am mers să-l vedem, dar când am intrat nu am văzut decât șoarecii care mișunau pe acolo așa că am ieșit imediat.” Dar cum Basil e un vizionar nu s-a lăsat intimidat și timp de 2 zile i-a descris Luminiței cum va arăta locul după amenajare. Cum financiar era mult mai rentabil, iar ideile lui Basil s-au conturat frumos pe 1 martie 2005 au deschis Galeria Basil în spațiul renegat inițial de Luminița. Depozitul se afla în curtea din Casa Universitarilor.

„Când am deschis, ca să susținem galeria, am vândut garsoniera dublă din Aviatorilor. Ne luam astfel adio de la căldura și confortul unui cămin, într-o zonă pe care ne-o dorisem tare mult, neștiind ce ne va rezerva viitorul. Acum nu regret nici o secundă, dar atunci a fost o decizie tare grea.”

Entuziasmul de început a venit la pachet împreună cu mari emoții. În curtea din Casa Universitarilor nu erau deloc vizibili. Toata lumea ținea să le comunice asta. Unii o făceau mai delicat, alții însă le accelerau starea de anxietate spundu-le că nu au nici o șansă. Mizau pe cultură și singura lor publicitate s-a făcut doar din gură în gură. Visau vernisaje, promovarea artiștilor tineri, evenimente cu muzică, poezie și lansări de carte. Au strâns o comunitate în jurul lor, dar era un cerc închis. Ca să-și mai suplimenteze veniturile au deschis un mic magazin cu materiale de pictură, tot în fundul curții. În astfel de condiții era din ce în ce mai greu de supraviețuit.

La primele lor evenimente au invitat cunoștinte din lumea în care se învârteau atunci- advertinsing. Erau priviți ca 2 nebuni. Scenograful Dan Toader, sincer îngrijorat pentru ei, i-a întrebat: „Măi copii credeți ca o să puteți trăi din asta? Nu sunteți normali.”

Visul avea nevoie de îmbunătățiri

„ Atunci ne-am spus. E un vis minunat, suntem foarte curajoși, dar să punem un termen limită. Ne-am dat 2 ani. Dacă până la data X nu funcționează ne reorganizăm. Am procedat așa ca să fim pregătiți pentru un eventual eșec” În urma discuțiilor au realizat că își doresc un public nou și atunci Basil a avut o idee strălucită: „adulții sunt pierduți, șansa noastra sunt copiii.”

Luminița își amintește și astăzi cuvintele cu care Basil a convins-o „Vezi sala asta mare? Acolo în mijloc cumpăr niște capre (pentru desen) cu planșete îmbrăcate în pânză și pictăm scaunele de la tanti Coca. Magazin avem, loc de expoziție este, iar copii vor veni să învețe să picteze și să deseneze.” Conștienți că lucrul cu copiii necesită abilitați de psihopedagog, au adus oameni de specialitate care să predea, iar Luminița și Basil s-au ocupat în continuare de afacere.

Galeria Basil începe să se susțina financiar

În 4 luni de zile au reușit să convingă 5 părinți care le-au adus 6 copii. Cel mai mic avea 3 ani, iar cel mai mare 7-8 ani. În primavara lui 2006, Galeria Basil a pornit prima grupă de copii. S-a dus vestea, iar în toamnă numarul cursanților s-a dublat. În sfârșit nu mai aduceau bani de acasă. Nu s-au îmbogațit, dar puteau plati chiria, facturile și darile la stat.

Mult timp au lucrat în paralel și la alte proiecte care să le susțină visul. Proiecte de design interior și pe partea de advertinsing. Ziua stateau la galerie și noaptea montau mobilă.
• În 2008 aveau aproximativ 70 de cursanți.
• În 2009 deschid al II-lea spațiu al Galeriei Basil (Strada Popa Soare). Până în 2011 au funcționat cu 2 spații în paralel.
• În 2011 au extins al 2-lea spațiu și au mutat toți cursanții acolo. Galeria avea atunci peste 100 de cursanți.
• Acum în 2020 cursurile se țin în Pache Protopopescu, într-un spațiu de 600 m², cu un numar de 260 de cursanți.

Anii au trecut. O parte din micii cursanți care au pășit în galerie aduși de părinți și bunici, sunt astăzi ucenici. Au 16-17 ani și predau pentru bobocii de 5-6 ani. Ada Zaharia, Mara și Maria Dragomir se descurcă admirabil pentru că empatizează cu emoțiile și nesiguranța micuților, dar și cu creativitatea care uneori mai dă pe afară.

Un număr mai mare de cursanți presupune mai mult timp petrecut la galerie „ Dar când îți place ceea ce faci nici un efort nu este prea mare” spune Luminița.
• Pe Luminița și Basil îi găsiți la galerie de luni până vineri cel puțin câte 10 ore/zi, iar sâmbăta de la 9:00 –15:00
• De la 8:00 – 16:00 Luminița are munca de birou, iar de la 16:30 când încep cursurile și galeria se umple o găsiți tot acolo
• Abia seara după 9: 30 Luminița și Basil își permit un moment de relaxare.

„Adulții sunt pierduți, șansa noastra sunt copiii.”

Vara, Luminița și Basil merg în tabere cu galeria în raiul de la Sibiel. Vacanțele lor nu sunt mai mari de 5 zile și se întâmplă odată la 2-3 ani. Probabil că nu le lipsesc. Se știe că vacanțele sunt nevoia noastră de evadare din cotidian. Dar când cotidianul devine suficient de atractiv plecarile nu mai sunt atât de presante.

Un om de excepție în istoria Galeriei Basil

„În primul an, când am deschis galeria, am avut-o invitată din partea mentorilor noștri pe doamna Sorana Coroamă-Stanca. Când a intrat în spațiul acela din depozit a zis:
– Draga cine a mai văzut expoziție cu pereți care nu sunt albi? ( Erau din cărămidă la vedere.) Iar ăla ce e?
– Un vas de ceramică… i-am răspuns timid.
– Parcă-i butaforie! a venit replica ei.
Vreo jumatate de an tot așa ne-a ținut. Îmi era frică când o vedeam. Îmi spuneam: iar vine doamna Sorana, iar ne critică.

Venea să mănânce la Casa Universitarilor. Intra și la noi. Se așeza în fotoliu și începea să povestească. O ascultam cu gura cascată. Acela era momentul în care uitam de toate criticile. Eram fascinată. Brusc la un eveniment (expoziția Lizicăi – Hristofenia Cazacu) a văzut un vas de ceramică realizat de Lucian Țăran. Țin minte și astăzi. De atunci, nu mai cumpăr un vas de ceramică fără să-l ating. Cu mâinile ei expresive a luat vasul, l-a pipăit și a zis: „Dumnezeule cum să arzi ceramică de subțirimea asta? ”Acela a fost cred momentul în care am convins-o. Galeria Basil făcea un salt spectaculos de la butaforie la obiecte extrem de prețioase.

Doamna Sorana Coroamă-Stanca a numit Galeria Basil – „Locul marilor întâlniri”. La noi la galerie s-a reîntâlnit cu oameni pe care nu-i văzuse de multă vreme. În timp și-a schimbat percepția despre noi și a devenit cea mai mare susținatoare a noastră. Când galeria a aniversat un an a spus: Galeria Basil este un loc în care dacă nu ai expus nu ești artist.” Mie mi s-a părut un pic prea mult, dar validarea dnei Sorana Coroamă-Stanca a însemnat enorm pentru noi.”

În timp ce îmi povestea istoria galeriei o priveam pe Luminița. Fragilă și rafinată. Austeritatea ținutei minimaliste era îndulcită de un colier supradimensionat și de zâmbetul care îi lumina chipul. Acela a fost momentul în care mi-am dorit să aflu de ce omul frumos din fața mea a acceptat interviul. Mi-a spus că atunci când a citit articolul cu Ada (îl găsiți aici) „ am simțit în textul tău că nu îți aparțin doar întrebările, tu ai construit o poveste cu ele. La întrebare erai tu, în răspunsul Adei erați amândouă. Ada cu povestea, tu cu bucuria de a expune povestea.”

Un moment când puteau pierde tot

Am înțeles din conversația cu Luminița că răul te poate atinge doar dacă tu permiți asta. Când tu ești corect nu este obligatoriu ca toți din jurul tău să fie așa. Într-un business este nevoie să fii mereu cu simțurile în alertă. Iar dacă se întâmplă să greșești, nu trebuie să-ți irosești energia panicându-te. Mai bine o folosești încercând să te adaptezi și să ieși din situația de criză.

„ Galeria Basil împlinise 10 ani (2015) și totul era minunat. Am găsit pe dr. Burghelea o clădire cu o arhitectură excepțională (fosta ambasada a Israelului) o casă de vis în stil maur. Deși chiria era fabuloasă, ne-am zis că merită efortul. Copiii aveau să învețe într-un loc de poveste. Atât de tare ne-a luat valul încât nu numai că am semnat rapid contractul, dar pentru prima dat în viața mea, am împrumutat bani. Până atunci nu făcusem credite. După ce am plătit chiria pe 1 an, la 2 zile am aflat că proprietatea închiriată era executată silit. A fost un șoc. Proprietarul s-a dovedit un excroc de mare clasa.

Atunci am învățat că există 2 categorii de oameni. Cei deștepți care consultă un avocat înainte de a semna un contract și cei din a II-a categorie, ca noi, care îl consultă după. Un an cât am stat în aceea casă m-am simțit în arest la domiciliu, deși plătisem. Încheiasem un contract care era nul și avea interdicție de închiriere. Ne-am mutat acolo nevoiți să ne recuperam banii. A fost foarte greu. Singurii care s-au bucurat au fost copii. Spuneau plini de mândrie că: vin la pictură la palat. În acel an am înțeles că în viață orice are o rezolvare. Nu merită să te consumi. Cum intenția noastră a fost una onorabilă am putut sta fix 1 an, deși am fost hărțuiți tot timpul. Ne-au taiat apa și curentul. A fost o experiența din care am învățat enorm. Apoi ne-am mutat aici în Pache Protopopescu. Deși nu este un spațiu la fel de grandios compensează printr-un alt gen de energie. Toți cei care ne trec pragul ne spun asta.”

Am decis sa renunț la interviul clasic întrebare – răspuns. Fac asta rar și doar atunci când povestea are un potențial peste medie. Asta e motivul pentru care am preferat să transform interviul cu Luminița într-o poveste.

Cum altfel aș fi putut să scriu despre proprietarii Galeriei Basil? Într-o societate ca a noastră, expertă în a reteza aripi, prin pasiunea, determinarea și încapațânarea lor, familia Vasile a pus o pereche de aripi fiecărui copil care a pășit în galerie. Nu degeaba se spune că cine ajunge la Galeria Basil rămâne.

• Unii au început la 6 ani, iar clasa a XII-a i-a găsit tot la galerie. Sunt cei care la finalul studiilor au ales o facultate în domeniu.
• Alții au venit la cursuri și chiar dacă au ales un alt drum, pentru ei Galeria Basil va rămâne locul unde au descoperit frumosul. Un loc în care vor reveni, cu gândul, atunci când în viața lor de adulți lucrurile nu sunt prea grozave. Vor purta mereu în inima un loc care le va da putere să mergă mereu mai departe.
• Și mai există o categorie. A celor care după ce au stat 10 de ani într-un job în care nu se regăsec, într-o zi, vor lăsa totul și se vor întoarce la prima dragoste. Nu degeba mottoul Galeriei Basil este: Fii ceea ce vrei să devii.

Se spune că „Frumusețea salvează lumea”. Dar ca toate lucrurile bune în viața asta și frumusețea trebuie descoperită. Mai ales în societatea noastră unde orice durează mai mult de 6 luni este considerat învechit. Atât timp însă cât există locuri cum este Galeria Basil unde frumusețea este lege, religie chiar, lumea noastră mai are o șansă.

„Frumusețea salvează lumea”

Am căpătat suficientă experiență și simt când cineva spune adevărul sau când se împăuneză într-un interviu. Luminiței nu îi place deloc să se pună în valoare. Ca să înțelegeți cu ce om am avut șansa să mă întâlnesc am să închei cu răspunsul ei la întrebarea mea: Un miracol la Galeria Basil? M-a privit în ochi și mi-a spus: „Un miracol este fiecare copil care ne trece pragul”. Când mi-a spus asta chipul i s-a luminat și o părere de lacrimă îi aburea privirea…

În martie 2020 Galeria Basil a făcut 15 ani, dar nu au aniversat. A venit pandemia și totul s-a anulat. Deși era un eveniment intens pregătit și așteptat, au ales în loc să-și hrănească egoul cu o petrecere de pomină să protejeze sănătatea copiilor.

Sunt oameni care știu să picure lumină în suflet. Sunt rari, dar există. Cu asta se ocupă, de 15 ani, Luminița și Basil la galeria lor.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

„Un miracol este fiecare copil care ne trece pragul”

Acum, în vremea pandemiei, când toată lumea te erodează emoțional cu postări care să atragă asupra afacerii lor, Luminița și Basil au tapetat pereții Galeriei cu imaginile cursanților și colaboratorilor. Apar și eu la peretele dedicat presei. Proiectul lor se numește Dor de Voi. M-ați emoționat!

Categorii
Locuri Povești

Nicuța Enache -„Eu mi-am găsit drumul. N-aș mai pleca niciodată din Romania.”

La restaurantul Ciao Niki am ajuns absolut întâmplător. Veneam de la un eveniment, împreună cu două prietene, și căutam un loc unde să mâncăm. Cum V&I fac mereu alegeri bune îmi era indiferent unde mergeam. Verificam cu coada ochiului ecranul telefonului să nu depășesc ora de masă (fac insulină), de aceea, cuvintele Valentinei mi-au trecut vag pe la ureche: „O să-ți placă, plus că Niki are o poveste de viață interesantă. S-ar încadra perfect pe blogul tau.” Chestia asta că X are o poveste de viață spectaculoasă mi se spune atât de des încât am devenit imună. Chiar dacă venea din partea Valentinei, una din cele mai obiective persoane pe care le cunosc, nu i-am dat importanță.

Pe la începutul lui ianuarie, am intrat într-o clădire veche, unde se simțea în tot atenția la detalii. De la bradul și aranjamentele de Crăciun care te întâmpinau la intrare, la alegerea mobilierului, a corpurilor de iluminat și terminând cu fețele de masă impecabile. M-am topit ca o înghețată, într-o zi toridă de vară, când am văzut fotoliile în nuanțe deschise de muștar. Apoi am observat spațiul generos dintre mese și am realizat că acel loc este ceva aparte în peisajul restaurantelor din București.

M-am topit când am văzut fotoliile în nuanțe deschise de muștar.

A II-a zi puneam o fotografie și un mesaj pe instagram pe care îl puteți citi aici.

Despre Nicuța Enache (Niki), proprietara Osteriei Ciao Niki și a restaurantului Ciao Niki, despre afacerea ei și  proiectele în care este implicată s-a tot scris. Eu am vrut însă să-mi povestească despre perioada de început, când visa prea sus, și nimeni nu o susținea, iar cei apropiați au fost primii care i-au spus că nu se poate.

Ca orice fată de vârsta ei Nicuța Enache a terminat liceul și s-a înscris la facultate. Cum în jurul ei toată lumea se lamenta a decis că singura șansă să realizeze ceva în viață este să meargă la muncă în Italia. A renunțat la facultate, s-a măritat, și a plecat într-o țară în care singurele cuvinte pe care le înțelegea erau :„buongiorno” și „buona sera”.

Italia, cotată drept una dintre cele mai frumoase destinații de vacanță, pentru Niki s-a dovedit cea mai urâtă țară. Când a ajuns ploua, iar faptul că a stat apoi 2 luni fără să lucreze a dezechilibrat și mai mult balanța.

Primul job

Nu va uita niciodată prima zi de muncă. A plecat singură, fără să știe italiana, spre primul job care i s-a oferit. Nici acum nu-și explică cum s-a descurcat cu metroul și trenul. Pe lângă handicapul limbii la întoarcerea acasă a mai intervenit ceva. I se stricase telefonul și cum nu mai știa drumul spre casă s-a dus la un român și i-a spus: „Te rog frumos dă-mi telefonul tău! Nu vreau să-ți consum banii, pot folosi cartela mea, dar lasă-mă să-mi sun sora. E prima mea zi de muncă, aici în Italia, și nu știu să mă întorc acasă.”

Nicuța Enache a început ca femeie de serviciu într-un restaurant mare, cu peste 500 de locuri, aflat la 3 minute de Vatican. Inteligentă, implicată, caldă și binevoitoare nu se dădea în lături, fără să i se ceară, să-și ajute colegii atunci când aceștia erau copleșiți de numărul mare de clienți. Așa s-a făcut remarcată de patron și de la curățenie a început să răspundă de tot ceea ce însemna partea de desert, apoi a devenit ajutor la bucătarie pentru ca în final să ajungă să lucreze pe sală.

„În Italia mentalitatea nu este ca aici. Treaba mea este doar să duc farfuriile la masă. Asta încerc să implementez și la restaurantul meu. Nu te angajez să lucrezi doar ca ospătar, trebuie să înveți de toate. Nimeni nu trebuie să stea o viață să lucreze pentru altul.”

I-a fost destul de greu să învețe italiana pentru că mulți angajați erau români. Nu înțelegea instrucțiunile de folosință de pe etichetele produselor de curățenie și avea nevoie de ajutor. Colegii români trecuseră prin tot soiul de experiențe și nu erau dispuși să ofere informații cu ușurință. Fiecare își apăra spatele și jobul. „Se pregătea prânzul și nimeni nu venea să mă cheme la masă. Nu vrei să știi câte nopți am adormit plângând.”

A mers mai departe pentru că se simțea apreciată de patroni care erau interesați să le meargă afacerea. După 9 ani în acel loc a ajuns în punctul în care avea cheile de la restaurat pe mână. Lucra pe sală (echivalentul unui ospătar), știa să gătească și să facă aprovizionarea. Se descurca chiar și să managerizeze afacerea.

Restaurantului Ciao Niki

Demisia

În Italia nu ai voie să pleci când vrei sau când ai nevoie ci doar când îți dă concediu patronul. Nicuța Enache mi-a spus, cu tristețe, că erau tratați ca niște sclavi. În aceea perioadă a avut ceva de rezolvat în România. „Am anunțat cu un an înainte. M-au lăsat să plec dar, cu toate aprecierile, în lipsa mea mi-au schimbat contractul de muncă.” Avea de suportat singura chiria, între timp divorțase, și de plătit rate la bancă. Patronii au fost convinși că forțată de credite Niki va acepta fără să comenteze noua situație impusă de ei.

Deși nu avea nimic de rezervă, a plecat. Le-a pus cheile pe birou și le-a dat un preaviz de 15 zile. Nu le venea să creadă, dar nu au făcut nimic s-o oprească. Din această experiență a învățat un lucru. „Când stai prea mult într-un loc și simți că nu ești respectat e bine să pleci. E semn că locul tău este în altă parte.”

După 9 ani de muncă era complet în aer și simțea că nu se va mai ridica niciodată. Era exact în același punct ca atunci când pusese pentru prima dată piciorul în Italia. În plus pe lângă lipsa banilor se mai adăugase ceva… eșecul.

Noi începuturi

Pe lângă jobul de baza la restaurantul de unde își dăduse demisia, dimineața la prima oră Niki făcea curățenie la 2 scări de bloc. În același timp, mai mergea la un alt restaurant, la curățenie doar atunci când era solicitată. Le-a spus proprietarilor de aici că a rămas fără job.

Se pare însă că atunci când soarta închide o ușă, Dumnezeu deschide o fereastră. Nicuța Enache a plecat din restaurantul unde era tot universul ei și a început să lucreze la o osterie (tot în apropierea Vaticanului). Era un loc mic, o afacere de familie, dar cu o altă energie. Nu se mai pierdea într-o mare de angajați, iar asta a fost un caștig pentru ea. Pentru că patronii au ajuns să o cunoască, au îndrăgit-o nu doar pentru plusvaloarea pe care o aducea afacerii lor ci și pe Nicuța Enache ca om. Proprietarii erau din Sardinia. De la ei a învățat să gătească paste ca italienii, să asorteze vinul cu mâncarea și să vină în întâmpinarea dorințelor clienților – personalizat nu la grămadă. Deși a stat doar un an și jumătate în acel job a ținut ca ospitalitatea care a găsit-o acolo să o aducă și în România.

Fotografia mea preferată – Repatriot Alba Iulia 2017

O zi din viața Nicuței Enache în Italia

La prima oră a dimineții, când italienii încă dormeau, Nicuța Enache făcea curațenie la cele 2 scări de bloc „silențios” să nu derajeze. La prânz mergea la osterie. Printr-o cunoștință a ajuns să lucreze și la un restaurant cu mulți turiști unde pregătea micul dejun. Aici toți erau tineri și niște colegi minunați. Nu-i venea să credă că se poate lucra așa.

Cum seara era liberă, atunci când a apărut o altă oportunitate, și-a mai luat încă o slujbă. La un restaurant de lux în afara Romei. Acest job avea să fie tușa finală care i-a rafinat considerabil tehnica de a lucra într-un restaurant.

La fiecare din cele 3 restaurante purta o altă uniformă. Când ajungea acasă, noaptea la 1:00 – 2:00, băga uniformele la mașină, dimineața le călca și o lua de la capăt. Realizez cât de greu trebuie să-i fi fost. Culmea ironiei era că după o zi istovitoare, seară când se instala oboseala, la restaurantul de lux, Niki trebuia să arate impecabil. Radioasă, cu o mină odihnită și cu o uniformă ca scoasă din cutie. Era un mediu în care nu-și permitea să lase nici un detaliu la voia întâmplării.

„Voi pleca acasă, în România, și voi deschide un restaurant” După cum se vede s-a ținut de cuvânt
Niki este acum proprietara a 2 restaurante
Restaurantului Ciao Niki

Încolțește idee afacerii

Nicuța Enache a reușit să câștige încrederea patronului care, văzând-o că vrea să învețe de toate, i-a propus să-l ajute cu managerierea afacerii. Se pare că nu-și mai dorea să treacă în fiecare zi pe la restaurant, iar Niki era persoana potrivită care să-i țină locul. Acela a fost momentul în care a început să se gândească serios la propria afacere. „Dacă omul asta a avut încredere că pot face față, de ce să lucrez pentru el când pot lucra pentru mine? Le spunem tuturor cunoscuților: Voi pleca acasă, în România, și voi deschide un restaurant. Nimeni nu mă credea. Mai rău, nimeni nu-mi dădea nici o șansă.”

Înapoi acasă – în România

După 12 ani de muncă în Italia când, în sfârșit, ar fi putut să se bucure de rezultate Nicuța Enache decide să se întoarcă în România. Se săturase să muncească pentru visurile altor oameni, iar pe ale ei să le pună mereu în așteptare. Își dorea restaurantul ei în Romania. Simțea că doar acasă putea să prindă aripi. Și-a pus hainele în mașină și cu doar 3000 de euro a plecat spre România. „Îmi doream să merg acasă să deschid poarta și să o știu pe mama că mă așteaptă. Îmi doream să aud un colid de Crăciun. În primii 5 ani de Italia când auzeam românește, de dor, îmi dădeau lacrimile.”

A ajuns acasă (lângă Focșani) s-a odihnit câteva zile, apoi a venit în București, a închiriat o cameră la hotel și a început să bată agențiile în cautare unui spațiu pentru restaurant. De la hotel s-a mutat câteva zile la o prietenă, iar apoi a închiriat o garsonieră. S-a întors în Italia unde avea încă un contract de muncă bun care îi permitea să obțină un credit avantajos. Seara lucra la restaurantul de lux, iar ziua colinda băncile pentru obținerea unui credit. Când l-a dobândit o parte din sumă a lăsat-o garanție în banca italiană (acoperea ratele pe un an) iar cu diferența a venit în România.

Primul restaurant – Osteria Ciao Niki

Nicuța Enache și-a dat termen un an să pună afacerea pe picioare. Dacă va merge bine, dacă nu, se va întoarce în Italia și va munci toată viața pentru visurile altor oameni. Dar nu putea face asta până nu-l încerca și pe al ei.

În prima săptămâna de România mergea doar cu taxiul. „Deși ador să conduc îmi era groază de traficul din București.” Între timp s-a împrietenit cu o doamnă care lucra în sistemul bancar și care a ajutat-o teribil. Nu numai cu informații bancare ci și cu sfaturi atât de necesare pentru a supraviețui în jungla lui: „Nu se poate, aici ești în România!”

”Când am început renovarea spațiului mergeam singură la Dedeman. Mă rugam de oamenii de acolo să mă aștepte la ieșire și să mă ajute cu materialele de construcție.”

Ea care ajunsese să managerieze o afacerea în Italia, în România nu știa să calculeze un preț. Plângea non – stop. Dar viața avea să-i scoată în cale un om providențial. Un domn care avea să-i „traducă” din limba română în limba română cum stă treaba cu partea legislativă, autorizațiile și actele necesare. Da, ați citit bine din română în română!

Când simțea că lucrurile s-au mai așezat acest domn face un preinfarct „Stăteam cu domnul X în telefon și plângeam. El în spital și eu singură la osterie. Îi spunem că nu pot deschide pentru că îmi lipsește o autorizație și habar n-aveam să fac prețurile la marfă. Omul asta minunat m-a pus să-i trimit poze pe whatsapp cu factura de vinuri și mi-a explicat cum să calculez prețurile.” Un alt moment în care s-a panicat, crezând că nu va putea deschide la timp, a fost când i-a fost livrată mobila sub formă de… pachete. Niki, în naivitatea ei, a crezut că mobila va veni cum era expusă la Ikea. Iarăși s-a rugat de un paznic dintr-o clădire alăturată să o ajute să asambleze mobilierul noaptea.

Osteria Ciao Niki începe să funcționeze

După multe peripeții Nicuța Enache deschide, pe 27 noiembrie 2014, primul restaurant Osteria Ciao Niki. La început a avut 2 angajați. Era un flux continuu de personal. La o săptămâna plecau și veneau alții. „Nu-mi venea să cred ce se întâmplă. Găteam singură, făcem aprovizionare și nu-mi vedeam capul de treabă”

Lucrurile se mișcau, începuse să prindă mersul lor. Era greu, dar nu se plângea. „Apoi s-a îmbolnăvit tata. Necunoscând pe nimeni mă gândeam că în lumea asta mare doar dacă ai relații te descurci. M-am luptat să-l duc pe tata într-un spital unde să aibă parte de un tratament bun.” Atât că spitalul era la Iași și de fiecare dată când mergea să-și viziteze tatal închidea restauranul. Niki mi-a mărturisit că „Numai Dumnezeu a ținut atunci Osteria”. Ajunsese să se împrumute de peste tot. Tratamentul costa, iar chiria trebuia plătită chiar dacă restaurantul nu-i aducea venituri.

„Timp de 2 luni în fiecare sâmbată după ce terminam munca la 1:00 – 2:00 noaptea mă urcam în mașină, treceam pe la Focșani să o iau pe mama și plecam mai departe spre Iași. Stăteam cu tata câteva ore, o lăsam pe mama la Focșani și veneam spre București unde ajungeam luni la 3:00 – 4:00 dimineața.”

După moartea tatalui, pe care Niki l-a adorat, s-a refugiat în muncă. Avea Osteria de 1 an când o jurnalistă de la Ziarul Financiar i-a spus că șefii ei ar vrea să scrie despre Osteria Ciao Niki. „Vrea să fii mai cunoscută pentru că te-ai întors acasă”. După acel articol lumea ei s-a schimbat, dar nu și Niki. Cum a rămas, în continuare, aceeași persoana cu picioarele pe pământ Nicuța Enache mi-a dezvăluit: „Când succesul vine oamenii năvalesc, dar la început când ai nevoie de ajutor e gol în jurul tau.”

Deschide al II-lea restaurant Ciao Niki

Pe 19 iunie 2019, Nicuța Enache a deschis al II-lea restaurant Ciao Niki. Anii au trecut, iar fata care la întoarcerea în țară părea că se luptă cu morile de vânt, acum tot aici, în România, a ajuns să inspire oameni. S-a alăturat echipei Repatriot și își spune povestea. Pentru ea a funcționat să lupte, din greu, pentru visul ei acasă, decât să muncească printre străini. În prezent ajută copii și bătrâni. Se împlică în acest ajutor cu același profesionalism ca pentru propria afacere. Merge prin orfelinate și vede de ce au nevoie copiii. Niki nu va trimite niciodată, de Craciun, cizme mărimea 37, 38 unor copii care poarta 32, 33. Într-un cămin de bătrâni Niki nu va plăti geamuri, când este nevoie de uși. M-a amuzat teribil când mi-a povestit ca la un eveniment unde trebuia să înmâneze un premiu, deși a uitat numele câștigătorului, la final nu a uitat să ia microfonul prezentatorului și spună unei săli întregi că mai are nevoie de 12 uși pentru un cămin de bătrâni. Acolo pe unde trece Nicuța Enache lasă urme.

Alături de echipa Repatriot astăzi Niki inspiră oameni
Ajută copiii

Ajută bătrânii

Niki deși plângea, la propriu, atunci când îi era greu, niciodată nu și-a pus problema să renunțe. Pentru mine este, de departe, una dintre cele mai puternice femei pe care le cunosc. Nicuța Enache care în prima zi de muncă, în Italia, nu știa drumul spre casă, după 12 ani printre străini și-a găsit calea. Aici, acasă, în România. Ultimile ei cuvinte înainte de a ne despărți au fost: „Eu mi-am găsit drumul. N-aș mai pleca niciodată din Romania.” Vocea îi tremura, avea lacrimi în ochi, iar modul cum mi-a spus-o nu cred că-l voi uita prea curând.

„Eu mi-am găsit drumul. N-aș mai pleca niciodată din Romania.”

În general, oamenii preferă să vorbescă doar despre succes. Despre greutăți, respingeri și lipsă de susținere a celor din jur omit să spună. De ce? Pentru că societatea noastră validează succesul, faima și oamenii cu bani. Dacă nu faci parte din categoria asta nu ai drepul să visezi. Eu prefer poveste ei. Clădită pe renunțări, lacrimi și munca titanică.

Indiferent cine ești tu cel care vei citi acest articol, dacă îți dorești ceva, iar cei din jur te descurajează… îndrăznește numai visurile care te sperie sunt cu adevărat mari. Nu te lăsa modelat de societate, forțeaz-o să-ți recunoască valoarea. La fel cum a făcut și Nicuța Enache. A vrut un resturant în România, iar acum are două.

Este chemată să-și spună povestea…
Îndrăznește numai visurile care te sperie sunt cu adevărat mari

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Sursă fotografii: arhiva personală a Nicuței Enache

 

 

Categorii
Cultură Interviuri

Interviu cu Vali V. Popescu despre actoria bazată pe valori

Episodul Lear – Teatrul Regina Maria Oradea

Îmi doream un interviu cu Vali V. Popescu actorul care dă viață personajului principal în filmul „Între chin și amin”. Am vrut să-l sun, dar numele lui nu-mi apărea în agenda telefonului. Nu l-am salvat, mi-am spus. Apoi am avut o revelație. Aveam numărul de telefon al lui Tase Caraman (personajul pe care îl joacă în film).

Până în octombrie (2019), când am văzut „Între chin și amin”, nici nu știam că Vali există. A fost suficient un rol pentru ca eu și o țară întreagă să aflăm de Vali V. Popescu. 2019 a fost anul lor. Al actorilor mai puțin cunoscuți, dar care au scris istorie în cinematografia românească. Actori cu potențial, marginalizați nepermis de mult, dar care atunci când li s-a dat o șansă au reușit roluri memorabile (Vali V. Popescu – „Între chin și amin”, Radu Botar – „Cardinalul” și Roxana Lupu în „Maria, Regina României”). Vali V. Popescu este actor la Teatrul Aureliu Manea din Turda. Nu a fost visul lui să devină actor. O alegere întâmplătoare l-a introdus într-o lume fără de care astăzi nu mai poate trăi. Performanța lui din filmul „Între chin și amin”, nu este pentru oricine. Pe lângă talent și determinare a fost necesar un record sufletesc pe măsură. Tânărul actor Vali V. Popescu nu-și propune să pară, Vali este. Teatrul, alergarea, mersul pe bicicleta nu le face pentru că sunt cool, le face pentru că îl transformă frumos pe interior.

Vali V. Popescu are un timbru cu rezonanțe speciale, care îmi amintește de marii actori ai scenei românești. A muncit mult până a atins această performanță. Și pentru că iubește cărțile folosește un vocabular care mi-a arătat că pentru el arta conversației nu a murit. Am făcut eforturi serioase să nu mă las sedusă de vocea lui. În același timp am fost și teribil de revoltată. Cum poți să lași o asemenea voce și inteligență în așteptare și să mediatizezi persoane care n-au pic de respect pentru această meserie.

Emilia Chebac: Cum ai descoperit actoria?

Vali V. Popescu: Nu eu am ales-o, cumva actoria m-a ales pe mine. Eram în clasa a XI-a și aveam un coleg care își dorea să devină actor. Mergea la Școala de Arte „Octav Enigărescu” din Târgoviște. Eram la ora de fizică când mi-a spus:
– Măi crețule, nu vrei tu să mergi cu mine la repetiții?
– Ce să fac?
– Hai cu mine la repetiții!
– Mă lași cu teatrul tău.

M-a forțat să merg. Mi-a luat ghiozdanul și a fugit cu el. Cum nu prea aveam chef de fizică m-am lăsat convins destul de ușor. Repetau „Ursul” de Cehov. Îmi amintesc că stăteam pe scaun, în studioul acela mic, dar foarte cochet din Târgoviște, și m-am simțit teribil de atras de tot ce vedeam. Mi se părea atât de firesc ce i se cerea colegului meu. Îmi tot venea să îi spun: De ce nu faci ce îți cere omul asta? Nu-l mai chinui, fă odată ce ți se spune! Intenția mea a observat-o Ștefan Lupu care ulterior mi-a devenit profesor. Așa am ajuns să merg la cursuri de teatru.

M-am dus acasă și am citit toate personajele din Cehov. Le interpretam așa cum le vedeam eu. Mi-am zis: Wow, ce lume! Dar nu știam că asta voi face în viitor. Asta voiam atunci.

Oberon – Visul unei nopți de vară – Teatrul Aureliu Manea Turda

Emilia Chebac: Care a fost momentul în care ai decis că vrei să devii actor?

Vali V. Popescu: Până am descoperit teatrul nimic nu mă mulțumea, nimic nu părea să aibă sens. La un moment dat, chiar mi-am pus mari semne de întrebare. Toți frații mei își căutau calea, numai eu nu știam încotro să mă îndrept.

Înainte de bac, în 2009, am fost la Festivalul de Teatru pentru Tineret de la Buftea. Am văzut decorurile, oamenii și bucuria lor. Se juca „Lecția” de Ionesco. Mă uitam cu 50 de perechi de ochi la spectacol și acolo am spus: Asta vreau să fac pentru tot restul vieții. M-am întors acasă cu un singur gând. Să mă înscriu la Facultatea de Teatru.

„Între chin și Amin” – Tase Caraman
„Între chin și Amin” – Lia (Ana Pârvu) și Tase

Emilia Chebac: Cum ai obținut rolul lui Tase Caraman?

Vali V. Popescu: Pentru rolul lui Tase Caraman s-a organizat un casting unde au participat 600 de persoane. Din momentul în care am dat castingul și până am aflat rezultatul a durat mai bine de o lună. Într-o seară primesc un telefon de la Toma (Toma Enache – regizorul filmului„Între chin și amin” ): „Am o veste bună pentru tine. Ne auzim joi la telefon, acum nu pot vorbi mai mult.”( era undeva pe drum, cred că se întorcea din străinatate.) Ulterior a revenit: „Felicitări tu ești în rolul principal!” Mi s-a părut ireal. Era primul meu rol consistent. Până atunci făcusem doar figurație. Nu jucasem nici măcar roluri secundare, doar un rol într-un desen animat.

Spun ireal pentru că știm amândoi cum se dau rolurile și toate lucrurile importante, în România de azi. Pe pile. La noi nu a fost vorba de așa ceva.

Tase Caraman – „Între chin și Amin”

Emilia Chebac: Cum a decurs prima întâlnire cu Toma Enache?

Vali V. Popescu: Eu consider că cineva de acolo de sus mă iubește. Toma a avut inițial un alt scenariu pe care l-a pierdut. În prima variantă personajul principal era pictor. Există mărturii că în pușcărie au fost deținuții politici care au pictat, pe bucăți de pânză, cu propriul sânge. Am mers la un moment dat la o prietenă, studentă la arte, s-o iau la repetiții. „Stai că mai am puțin”, mi-a spus. Până a terminat ea, eu am luat o coală de hartie, o pensulă și am pictat, cu roșu, un clovn. Acel desen l-am pus ca fotografie temporară de profil pe contul de facebook. Fix în momentul în care Toma făcea castingul.

Când m-am dus la casting prima întrebare a fost:
– Știi să pictezi?
– Știu să țin pensula în mână, fac anumite chestii, dar nu sunt pictor. De ce mă întrebi?
– Păi am văzut ce poza ai pe facebook.
În mintea lui Toma se crease o legătură: eu pictam cu roșu, iar personajul principal picta cu sânge.

Apoi mi-a povestit despre scenariu. Am fost uluit. Sincer nu mai avea importanță dacă obțineam sau nu rolul principal. Voiam să fac parte din proiect. Îmi doream extrem de mult ca filmul să se realizeze. Uită-te și tu în ce Românie trăim!

„Niciodată!”

Emilia Chebac: Ai idee cum se aude, replica ta, acel „niciodata”? Cum ai gândit-o tu și care au fost indicațiile lui Toma?

Vali V. Popescu: Așa am simțit-o eu, Toma nu mi-a spus cum să interpretez replica asta! Dacă nu mă înșel scena asta a fost făcută, undeva în partea a II-a a filmărilor, în una dintre cele mai grele zile de filmare pentru mine. Îl auzeam pe Toma doar cu urechea periferică, atât de multă tensiune acumulasem, dar am încercat să-mi fac treaba cât de bine am putut.

Emilia Chebac: Cum a fost cea mai grea zi de filmare?

Vali V. Popescu: Cea mai grea zi de filmare m-a terminat nu fizic ci sufletește. M-am contrazis cu Toma și la un moment dat îmi puneam întrebarea dacă sunt potrivit pentru rol. Trecusem de mijlocul filmărilor și se acumulase multă tensiune. Chiar dacă ne obișnuisem unii cu alții, energia locului (Fortul 14 Jilava) și-a pus amprenta pe noi și ne-am lăsat duși de întâmplări. În momente de tensiune fiecare om încearcă să găsească adevărul lui. Eu o vedeam într-un fel, Toma în alt fel, iar un al III-lea probabil total diferit de noi 2. Așa că totul se ducea în direcții diferite și fiecare cu adevărul lui. Dar cum toți ne doream să ajungem la produsul final, am învățat să gestionam energia locului și nu ne-am lăsat copleșiti de ea. Am înțeles că misiunea noastră este ca filmul „Între chin și amin” să iasă cât mai bine.

Vali V. Popescu și Toma Enache la filmări

Emilia Chebac: Cum te-a schimbat acest rol?

Vali V. Popescu: Este o întrebare frecventă pe care mi-o pun oamenii în sală. Oameni diferiți din orașe diferite. Trăim într-o societate care se bazează pe consumerism. În momentul în care nu primim, imediat, ceea ce vrem ne enervăm (fie ca este vorba de un loc de parcare, un articol vestimentar pe care îl găsim mai greu etc.) Multe chestii mărunte și fără nici o importanță ne transformă în oameni mai puțin frumoși pe zi ce trece. În timpul filmărilor am realizat ce au trăit cu adevărat acei oameni. Am fost aproape de ei, prin intermediul acestui rol, deși am experimentat într-o proporție extrem de redusă ce a fost acolo. Poate un 2%. Suficient însă, pentru mine, ca acest rol să mă transforme interior.

Emilia Chebac: Unde a fost pentru tine cea mai emoționantă premieră a filmului „Între chin și amin”?

Vali V. Popescu: Locul cu cea mai mare încărcătură emoțională a fost la Cluj. Nu exagerez cu nimic daca spun că ½ din oamenii care erau în sală au venit pentru că mă cunoșteau: direct sau indirect. Prieteni actori, alergători de la maratoanele la care am participat și prietenii de la cercetași. După film am văzut în privirea acestor oameni bucurie și căldură sufletească. Au ieșit oameni în hohote de plâns de la acest film. Emoția spectatorilor a confirmt ca acest rol a fost făcut bine. Mă priveau și nu le venea să creadă. Mulți mi-au spus că nu se așteptau ca o persoana atât de tânără să aibă maturitatea artistică necesară pentru un asemenea rol. Nu concepeau cum sunt eu în realitate și cum m-au văzut jucând în film.

Prizonier într-un imperiu al întunericului și al urii

Emilia Chebac: Ai un rol la care visezi?

Vali V. Popescu: Am 2 roluri pe care le-am imaginat:
• Îmi doresc foarte tare să joc într-un film cu acțiunea amplasată în perioada interbelică. Este un timp extrem de ofertant pentru roluri. Atunci se respectau, cu adevărat, marile personalități și valorile.
• Al II-lea rol, tot film, dar la polul opus, deși pentru mine este la fel de valoros. Un film cu un personaj care să fie alergător.

Alergător 1

Emilia Chebac: De ce alergător?

Vali V. Popescu: Iubesc alergarea montană. Am început de la câțiva km și am ajuns, în prezent, la 100 km. De obicei aleg cursele care au la bază un scop:
• Pe Valea Cernei se taie pădurile. Cineva a creat „Hercules Maraton”. Banii obținuți ajută în direcția respectivă. Am luat locul II la categoria mea de vârstă.
• La Turda s-a făcut un cros „Redam demnitatea eroilor noștri”. Există un cimitir dezafectat care cu banii strânși va fi renovat.
• Este al III-lea an în care alerg de 8 martie, în semn de respect pentru doamne și domnișoare, de la Teatrul Național de la Cluj până la Teatrul din Turda (o distanță 30 de km). Este modul meu de a le mulțumi că există. Ce poate fi mai frumos, pe lume, decât femeia?

Alergător 2

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Vali V. Popescu: Ieșirea din zona de comfort te dezvoltă. Nu am mai dat, până acum, un interviu prin telefon. Ar fi putut să iasă rău, dar și frumos. Cum observ că se și întâmpla din conversația noastră. Am intrat pe blogul tău nu cu scopul de a te testa pe tine, dacă merită să îți dau un interviu, ci pentru a descoperi despre ce oamenii interesanți ai mai scris. Eram convins că nu ei interviu oricui.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Vali V. Popescu: Soția mea Luminița – Andreea. Este pedagog, psiholog și a absolvit ca hobby Teatru de păpuși și marionete. Ai fi surprinsă ce povești îți poate spune.

Emilia Chebac: Dacă ar fi să-i mulțumești Luminiței ce i-ai spune?

Vali V. Popescu: Îi mulțumesc pentru că mă îngăduie așa cum sunt și pentru modul în care m-a ajutat să mă dezvolt. Am folosit verbul „a îngădui”. Bunica ei, din partea mamei, ne-a lăsat o moștenire fără preț: „Să vă îngăduiți, maică, unul pe altul.” În momentul în care ne contrazicem, mereu unul dintre noi își amintește de cuvintele ei și brusc discuția se detensionează.

Vali și Lumi

Emilia Chebac: Ceva cu care oamenii l-ar identifica mai puțin pe actorul Vali V. Popescu?

Vali V. Popescu: Am copilarit la țară. Îmi place extrem, dar extrem de mult să muncesc pământul. Să-mi bag mâinile în pământ, să plantez copaci și să fac lucrurile să arate frumos într-o gospodarie. Aici lângă Cluj mi-am luat un teren care nu a mai fost folosit din 2006. Era dezastru. Am adunat saci de gunoaie, am defrișat toți arbuștii care au crescut acolo și am cosit cu o coasă manuală nu electrică.

Când eram mic nu-mi placea deloc să muncesc pentru că o făceam obligat de părinți
– Haide că trebuie să facem asta!
– De ce trebuie? Eu sunt copil trebuie sa mă joc, nu să muncesc!
Când am ajuns însă să am gospodaria mea, mă opream din ce faceam, ridicam capul spre cer și îi mulțumeam tatalui meu.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Vali V. Popescu: A fost un momentul în care părinții mei nu au mai putut să ne susțină financiar pe toți, fiind 7 frați, și am fost nevoit să muncesc. Eu vedeam asta ca limita falimentului la care au ajuns, ca pe un eșec pentru ei. Mai mult l-am perceput ca pe un eșec personal pentru că eu nu aveam posibilitățile materiale ale altor copiii. Când, de fapt, era contextul în care ajunsese familia mea. Ulterior s-a rezolvat și au depășit aceea perioadă. Mai târziu am realizat că acel eșec s-a dovedit o binecuvântare. Atunci când întâlnesc pe cineva ajuns în aceeași situație, pe care am experimentat-o și eu, empatizez foarte mult cu acel om și încerc să îl ajut fără să aștept nimic înapoi. Asta mă face să mă simt mai bun. Am întâlnit mulți oameni cu posibilități, dar care, din păcate, se rezumă doar la comfortul personal.

Emilia Chebac: De unde îți ei puterea Vali?

Vali V. Popescu: Îmi trag puterea din locul în care am prins rădacini, unde am avut parte de multă iubire. E suficient să mă gândesc la părinții mei și la casa în care am crescut. Acolo este izvorul de energie care nu va seca niciodată. Deși am crescut într-o casa mică, când am început să ies și am văzut lumea, am realizat de fapt: Wow, ce lume mare a putut să fie în mintea mea acasă!

2019 pentru Vali V. Popescu a fost un an bun. L-a jucat pe pe Tase Caraman, tânărul compozitor care s-a opus reeducării de la Pitești, un rol pentru care mulți actori și-ar vinde sufletul. Pe plan personal, în curand, Vali V. Popescu va deveni tatic.

Prin rolul lui Tase Caraman, interpretat magistral, România în care trăim s-a mai clintit, puțin, într-o direcție bună. Poate cu un milimetru vor spune cinicii! Da, dar prin oameni ca el care mișcă lucruri cu un milimetru putem, noi aștia care nu facem nimic, să rezistăm întregi la minte.

„Între chin și amin” este un proiect peste care nu pot trece ușor. Este un film miracol care a mutat linia orizontului în cinematografia românească. De aceea, mi-am dat o provocare. Timp de 1 an (decembrie 2019 – decembrie 2020), o dată pe lună, voi scrie un articol despre acest film. Despre oamenii care au fost parte din poveste. Despre o lume marginalizată cu bună știință, despre supraviețuitori cărora nu li se acordă interesul meritat. Despre noi, despre nepăsare și despre lipsa de implicare. Este datoria mea, ca om care să scrie, să împărtășesc despre acest film care a trezit România.

Interviul cu Vali V. Popescu, actorul despre care regizorul Toma Enache a spus „Bravo Vali, perfecțiunea a fost depășită!”, este primul articol al acestei provocari.

Am mai scris despre acest proiect. Recenzia filmului „Între chin și amin” o puteți citi aici, iar interviul cu regizorul Toma Enache aici.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

„Între chin și Amin” – Între Rai…
Și Iad – „Între chin și Amin” (makeup Florina Mărcuță)
Categorii
Cultură Interviuri

Interviu cu Roxana Lupu despre „Maria, Regina României”

În urmă cu un an, în timp ce luam un interviu actriței Roxana Lupu (îl puteți citi aici) atmosfera devenise atât de relaxată încât i-am destăinuit două dorințe. Îi spuneam că vreau un interviu cu prima actriță româncă care o va juca pe Regina Maria într-un film și un alt interviu cu primul regizor român care va lua Oscarul.

O văd că începe să râdă și îmi spune „Cu Oscarul nu te pot ajuta, dar prima actriță româncă care o joacă pe Regina Maria se află în fața ta” Am simțit că rămân fără aer. Cred că am scos o exclamație de încântare care a întors toate capetele de la mesele din jur. Dacă la primul interviu nu a putut vorbi despre Regina Maria (lucra la proiect, iar Roxana este un om de onoare care își respectă contractele), iată că a venit, în sfârșit, acel momentul când pot publica, pe blogul meu, un interviu cu Roxana Lupu – prima actriță româncă care a jucat-o pe Regina Maria într-un film.

Cei care au ales-o să joace un rol atât de puternic i-au intuit la fix potențialul. Asta nu i-a împiedicat pe critici să-i cântărească talentul, iar interpretarea ei să fie răsucită pe toate părțile. A muncit din greu să dovedească că a meritat rolul. Sălile de cinema au fost luate cu asalt, iar la final reacția publicul a validat prestația Roxanei Lupu. Într-o lume care se bălăcește în impostură se pare că a devenit tot mai greu să recunoaștem adevărata valoare. Dar un proiect de esență, ca „Maria, Regina României” nu poate fi ignorat. Iar dacă actrița principală pe lângă talent și frumusețe mai are și principii atunci ne cucerește definitiv. Trăim într-o lume în care e atâta nevoie de bine și frumos încât doar dacă ești de piatră poți rămâne imun la mesajul acestui film.

Să o interpreteze pe Regina Maria, în Anul Centenarului, ar fi erodat emoțional actrițe mult mai experimentate. Despre șansa, dar și presiunea acestui rol, despre valorile în care crede, dar și despre familie, despre „Între chin și amin” proiectul lui Toma Enache, dar și despre ținuta purtată la premiera filmului ne vorbește actrița Roxana Lupu în acest interviu.

Emilia Chebac: Ce ai simțit când ai aflat că o vei juca pe Regina Maria?

Roxana Lupu: Evident că am fost bucuroasă, dar am simțit și multă panică. Eram conștientă de responsabilitatea acestui rol, de aceea, m-am întrebat constant dacă o să-l pot duce până la capăt. Nu numai în timpul filmărilor, dar și după ce s-au încheiat. Cred că autosuficiența nu este deloc benefică. Trebuie să lucrezi neîncetat. Întotdeauna e loc de mai bine. Fricile însă m-au ajutat să construiesc un personaj uman. Și regina avea slăbiciunile ei.

Emilia Chebac: Cum te-ai pregătit pentru rol?

Roxana Lupu: Am citit jurnalele ei, mărturii istorice, m-au uitat la documentare și chiar la The Crown (pentru accent). Nu m-am limitat doar la personajul Regina Maria. Am vrut să știu ce s-a întâmplat în perioada respectivă. Am citit despre toate personajele. Îmi făcusem fișe cu Woodrow Wilson, Clemanceau, Lloyd George, Mae, George al V-lea. Le aveam pe perete. A fost nevoie de o muncă minuțioasă să pot înțelege nu numai personajul meu, dar și contextul epocii respective. Regina când a plecat la Paris cunoștea foarte bine cine sunt acești oameni. Din film se vede lucrul asta.

Roxana și Nicholas Lupu

Emilia Chebac: Cine au fost oamenii care te-au suținut?

Roxana Lupu: Am avut o mare susținere de la soțul meu (Nicholas Lupu), agenta mea, Jonas Grimas un regizor cu care am lucrat la Londra, câștigător al premiului Bafta, profesorul meu Liviu Lucaci și prietena mea din copilărie, Mirela. Oameni aștia m-au sprijinit atât profesional cât și personal. A fost un rol solicitant, iar fără ajutorul lor mi-ar fi fost mult mai greu. De la fiecare dintre ei am primit sfaturi extrem de valoroase.

Jonas Grimas mi-a povestit că lucra la un proiect cu o actriță care era tot tipul bine dispusă. A întrebat-o cum reușește. Aceea actriță i-a spus că nu-și permite ca oamenii, cu care lucrează, să o vadă obosită. Echipa este convinsă că ea are toate motivele să fie fericită. Dacă o văd pe ea nemulțumită, restul oamenilor de pe platou care nu beneficiază de avantajele ei, vor fi și mai nemulțumiți. Când regizorul și actorii din rolurile principale au o energie bună, automat și echipa se va comporta în consecință. Pe durata filmărilor la „Maria, Regina României” am fost tot timpul încrezătoare.

Emilia Chebac: Un moment când ai simțit că Regina Maria e cu tine?

Roxana Lupu: Am încercat să stau departe de legende. Prefer să-mi fac bine temele și să fiu cât mai prezentă în scenă. Dar momentul în care am conștientizat mai puternic, a fost a II-a întâlnire cu Lloyd George (filmată la Cercul Militar). Mă gândeam că Regina Maria chiar i-a spus i-a spus acele cuvinte. (În această scenă este și replica preferată a Roxanei: „I am Queen Victoria’s granddaughter.”)

Emilia Chebac: Ce poți spune despre condițiile de lucru la „Maria, Regina României”?

Roxana Lupu: Mi-au oferit condiții foarte bune: am avut spațiul meu, asistenta mea personală, o persoana care s-a ocupat numai de machiajul și părul meu. Din start pentru mine fost o atmosferă relaxată. Iar eu m-am putut concentra pe rol. La „Maria, Regina României” totul a fost la nivel european. Atât Alexis (Alexis Sweet Cahill – regizorul filmului) cât și Cristi (Cristi Ciurea – first Assistant Director – mâna dreapta a regizorului) m-au protejat. Nu mi-au pus într-o zi doar scene dramatice. Dacă nu mi s-ar fi permis această flexibilitate m-aș fi epuizat psihic și nu ar fi ieșit atât de bine.

Emilia Chebac: Cum te-a schimbat acest rol?

Roxana Lupu: În continuare încerc să mă țin departe și să nu o idolatrizez pe Regina Maria. Sunt foarte recunoscătoare că am făcut acest rol. Eu nu cred însă că rolurile te schimbă. Îți aduc anumite experiențe. Am învățat însă de la Regină că atunci când vrei un lucru te duci după el. Eu am un bun simț care mă ține pe loc. Nu-mi place să mă bag în față, prefer să las munca mea să vorbească. Urăsc tupeul. Dar jucând-o pe Regina Maria am înțeles determinarea și dârzenia ei. Asta m-a inspirat, ca pe viitor, să fiu mult mai decisă. Deși credeam că sunt, am realizat că e nevoie să fiu și mai hotărâtă.

„Figura lui Brătianu este la fel de mare, pentru noi românii, ca și cea a Reginei Maria.”

Emilia Chebac: Între Regina Maria și Brătianu a existat un parteneriat politic de excepție. Cum ai colaborat tu cu Adrian Titieni ( interpretul lui Brătianu) în acest film?

Roxana Lupu: Am simțit că Adrian Titieni este pe aceeași lungime de undă cu mine. Este un om discret cu foarte mult bun simț, extrem de respectuos și foarte atent la oamenii din jur. Eu apreciez enorm aceste calitați. Încă de la început, a fost o simpatie între noi.

Nu vreau să vorbesc în numele lui, dar și să-l joci pe Brătianu este o mare responsabilitate. Cred că amândoi ne-am regasit în povestea asta și de aceea eram focusați să facem o treabă cât mai bună. Figura lui Brătianu este la fel de mare pentru noi românii ca și cea a Reginei Maria. De aceea de multe ori ne-am susținut din priviri în timpul filmărilor.

Emilia Chebac: Am observat că ești o prezență extrem de activă pe pagina de facebook a filmului „Între chin și amin”. De ce?

Roxana Lupu: Mi-a plăcut foarte mult când am văzut trailerul filmului „Între chin și amin”. Cred că este un proiect care trebuia făcut de multă vreme. Bravo lui Toma Enache că la făcut la 30 de ani de la revoluție. Nu aveam cum să nu susțin așa ceva. Mă bucur că este un proiect atât de bun și atât de bine primit. Reacția publicului și sălile pline dau mărturie. Mulți încă nu știu ce s-a întâmplat în închisorile comuniste. Alexandr Soljenițîn considera că experimentul de la Pitești este „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”. Atâția supraviețuitori au dat mărturie despre ce s-a întâmplat la Pitești, iar noi habar n-avem.

Iubirea mea a început când l-am descoperit pe Petre Țuțea. La Aiud, de Crăciun, a citit, în picioarele goale, o pledoarie despre diferențele dintre Socrate și Hristos. Cum unul este mărturisire și celălat nemântuitor. După 2 ore a căzut, iar apoi toată lumea l-a numit „episcopul de Aiud”. Prin Petre Țuțea am descoperit închisorile comuniste, apoi am început să mă documentez mai mult.

Un străbunic al meu a fost închis la Poarta Albă. Deși victimă colaterală a stat închis 7 ani. Ca român nu ai cum să nu știi despre asta. De aceea devenim din ce în ce mai nesimțitori pentru că nu ne cunoaștem istoria.

Emilia Chebac: Crezi că un actor ar trebuie să accepte orice proiect i se propune?

Roxana Lupu: Eu nu cred că un actor trebuie să facă de toate. De aceea, la finalul fiecărui proiect mă întreb: Oare o să mai lucrez? Mă întreb asta pentru că am anumite convingeri. Dacă simt că mă vând sau fac ceva sub demnitatea mea pentru un proiect nu cred în el. Avem o viață și e foarte important să o trăim cu demnitate. Am fost implicată în mici chestii care nu au avut sens și a fost absolut sinistru.

Când vezi marasmul de filme, oameni și mentalități păguboase – antiumane, antiromanești, antifrumos – e foarte greu să ai încredere ca va veni un proiect care să te reprezinte. Mulțumesc lui Dumnezeu că știu engleză și franceză.

Ținuta purtată de actrița Roxana Lupu la premiera filmului „ Maria, Regina României”
Roxana are un stil bine conturat (Bluza dramatică de la premieră și cea din această imagine au aceeași croiala de bază)

Emilia Chebac: Ai avut o ținută care ne trimite cu gândul la Regina Maria, dar în același timp ți-ai păstrat și stilul tău. Cum ai ales-o?

Roxana Lupu: Am vrut ori ceva de inspirație tradițională, ori o rochie de Oscar stilul anilor ’50 cu mănuși trei sferturi, gen Carolina Herrera. Dar cum era prea costisitor să-mi cumpăr o asemenea rochie doar pentru o seară am rămas pe prima variantă. Îmi doream ceva autentic, vechi de 100 de ani. Costumul popular românesc e atât de frumos încât merită promovat. Dar ceva nu s-a legat.

Așa am ajuns, printr-o recomandare, la cele 2 fete de la IE Clothing, Emilia Tudoran și Iulia Ghenea, care fac ținute contemporane inspirate din portul nostru popular. Când am pășit în atelirul lor am realizat că este exact ce îmi doream. Voiam ceva dramatic care să transmita un mesaj. Am ales o bluză cu mâneci ample și accesorii din perle în zona gâtului. Mă bucur că am putut sa le promovez pe fete. Fac o treabă extraordinară.

Emilia Chebac: Cât de importantă este autenticitatea pentru tine?

Roxana Lupu: Ca actriță am responsabilitatea să spun anumitor lucruri pe nume și să nu renunț la autenticitate. Așa am luat audiția pentru „Maria, Regina României” și în continuare dacă nu renunț la autenticitate sper să mai am și alte proiecte care îmi vor înșela așteptările.

Emilia Chebac: Cum te-ai raportat la reacțiile oamenilor?

Roxana Lupu: Când a ieșit trailerul în decembrie (2018) îmi era foarte frică de reacția publicului. La început au fost reacții de genul: „Cine-i fata asta?”, „Nu are ochii albaștrii!”, „De ce se vorbește atât de mult în engleză?” Nu mi-au picat deloc bine și m-au făcut să mă aștept la ce e mai rău. Între timp am născut (Roxana are un băiețel de 4 luni), iar fiul meu m-a ajutat să mă detașez de genul asta de reacții. Atunci m-am eliberat și mi-am spus: Gata, de acum ce-o fi o fi!

De aceea, mesajele pozitive pe care le primesc mă bucură foarte mult, dar sunt o bucurie așezată (nu vreau să par arogantă). Ele sunt mărturie că filmul are sens pentru oameni.

Emilia Chebac: Ce înseamnă familia pentru tine?

Roxana Lupu: Totul. Așa am crescut. Sunt apropiată de părinții și bunicii mei. Pentru mine asta înseamnă un om împlinit. Restul vin și pleacă. Ai văzut și tu cum a fost premiera la Ateneu. Aplauze, flori și gata! S-a dus ca un fum. E foarte periculos să nu ai ceva de care să te ancorezi.

Eram în primele zile de filmare și soțul meu a trebuit să plece, la Londra, pentru un proiect. Ajungeam acasă, după 14 ore epuizante, și nu găseam pe nimeni. La filmări când toata lumea stătea după mine: mă îmbrăcau, mă machiau și îmi făceau părul, erau momente când mă simțeam ca un obiect. Îmi doream atât de mult să mă privească cineva ca pe un om și eu eram singură. Atunci am realizat că n-aș putea să fac meseria asta fără soțul meu lângă mine. Împlinirea nu se caută doar în meserie. Când ai familie nu prea e timp să ți se urce succesul la cap.

Să joci rolul Reginei Maria în anul Centenarului te poate dezechilibra. Dar toată nebunia cu premiera, turneele de promovare prin țară, aparițiile tv și avalanșa de interviuri nu au schimbat-o pe Roxana Lupu.

Fata care îmi vorbea cu admirație de Petre Țuțea

Îmi amintesc de prima noastră întâlnire. Comandase un tricou cu Petre Țuțea pe care l-a scos febril dintr-o sacoșă. Numai avea răbdare până acasă. Era atât de bucuroasă de parcă câștigase Oscarul.

A trecut un an și acum strălucea la premiera filmului „Maria, Regina Romaniei”. În mintea mea cele 2 momente se suprapuneau. Nu știu care mă atrăgea mai mult: fata care îmi vorbea cu atâta admirație despre Petre Țuțea sau actrița care a acolo pe scena Ateneului Român narcotiza o sală întreagă lăsând-o înmărmurită de admirație.

Pe scena Ateneului Român la premiera filmului „Maria, Regina României”

Actrița Roxana Lupu e total atipică: de la modul onest în care și-a construit cariera, la valorile sănătoase în care crede, până la ținuta aleasă pentru premieră. Într-o lume în care rochiile sunt despicate până la indecent, ea nu a lăsat nici un milimetru de piele la vedere.

Roxana Lupu împreună cu soțul ei, Nicholas sunt fondatorii Arttis Academy – o academie de învățare creativă care organizează cursuri de dezvoltare personală prin actorie și muzică pentru adulți, cât și pentru copii, workshopuri pentru publicul larg, traininguri corporate, team-building-uri și seminarii pe diverse teme. (Detalii despre Arttis Academy găsiți aici)

Înainte de acest interviu, am mai mers încă o dată la film, a III-a oara, doar ca să simt pulsul sălii. M-a impresionat o doamnă de o vârstă venerabilă care urca scările sprijinindu-se de brațul nepotului ei. S-a așezat pe același rând cu mine. La final am întrebat-o dacă i-a plăcut filmul. „Foarte mult!” mi-a răspuns, iar nepotul ei a adăugat: „ Este a II-a oară când îl vede.” Acestă doamnă citise toate interviurile, văzuse toate aparițiile tv și știa totul despre Roxana. Am rugat-o să facem împreună o fotografie ca să i-o trimit Roxanei. În timp ce eu mă așezam lângă Regina Maria știți ce a făcut? Întâi a mângait ușor fotografia Roxanei și apoi s-a așezat cu sfială lângă ea. Iar eu am stat acolo lânga ea, gândindu-mă că actrița care joacă în rolul Reginei Maria, deși nu are ochii albaștrii, a adus atâta bucurie în sufletul bătânei doamne. Asta într-o țară în care din ce în ce mai mulți oameni nu știu sau nu vor să-și respecte seniorii.

Am văzut în sală fete de 10-12 ani și adolescente căzute în admirație pentru Roxana, tineri care au venit ținându-se de mână, cupluri tinere cu copii destul de mici, oameni maturi ajunși în acel moment critic al vieții când blazarea preia comanda, români stabiliți în alte țări, persoane singure, dar și grupuri de peste 10 persoane, bunici cu nepoți, chiar și 3 generații: bunici, părinți și nepoți. La finalul filmului pe chipul tuturor se citea bucuria.

Roxana, România te iubește!

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Fotografii: Abis Studio + arhiva personală a actriței Roxana Lupu

Maria, Regina României
Categorii
Cultură Interviuri

Un interviu cu Toma Enache despre „Între chin și amin”- filmul care a trezit România

Toma Enache – un regizor cu har

Într-o lume în care mediocritatea devine pe zi ce trece tot mai stăpână, iar talentul este călcat în picioare, să iau un interviu unui om ca Toma Enache a fost o mare bucurie. În aceste timpuri când fiecare vrea să devină celebru peste noapte cu un fleac, apare „Între chin și amin” un proiect alarmant de profund care ne întoarce la adevăratele valori.

Dacă ar fi să aleg un cuvânt pentru filmul „Între chin și amin” aș alege miracol. A fost miracol la Pitești atunci când Toma Enache s-a decis să facă acest film. Miracolul și-a pus amprenta asupra distribuției de la actorul principal până la figuranți. Miracolul a făcut ca un scenariu ignorat să reînvie. Miracolul a făcut ca un regizor pe punctul de a renunța, sprijinit de soție (Of, ce face dragostea asta!), să găsească resurse să o ia de la căpăt. Când moralul a revenit la cote normale, Toma Enache și-a pus tot sufletul și toți banii într-un proiect care avea doar 2 alternative: succes sau eșec. Miracolul a ales prima variantă. Am convingerea că tot miracolul va purta acest film, în viitor, în locuri în care nici un film românesc nu a mai scris istorie până acum.

Tot miracolul m-a făcut pe mine să scriu o recenzie, la ora 3 din noapte, după ce am văzut filmul „Între chin și amin”. Am primit atâtea aprecieri pentru acel articolul încât l-am recitit să văd ce are atât de special. Nu pare scris de mine. Cineva, de acolo de sus, mi-a călăuzit fiecare cuvânt.

„Între chin și amin”, povestea lui Tase Caraman care nu a cedat în timpul reeducării de la Pitești, este un film despre rezistența prin credință. Acest interviu cu Toma Enache vine să dezvăluie cât „chin și amin” se află în spatele acestui proiect.

Emilia Chebac: Care a fost momentul în care te-ai decis să faci un film despre fenomenul Pitești?

Toma Enache: Ideea de a face un film despre Pitești a pornit de la întâlnirea lui Tache Rodaș cu torționarul lui Stănescu care era calugăr. M-a impresionat atât de tare încât am vrut să-l cunosc. L-am întâlnit la Pitești când se făcea o slujbă de pomenire în Camera 4 Spital. Locul unde s-au petrecut toate nenorocirile. Am simțit un fior în tot corpul și acela a fost momentul când am decis: Trebuie să faci un film! Trebuie să mărturisești ce s-a întâmplat aici! Și n-am putut să mai scap de acel gând.

Emilia Chebac: Cum s-a scris scenariul?

Toma Enache: Senariul s-a scris rapid. Prima variantă am pierdut-o prin judecată. A fost o adevărată nebunie. Prefer să nu intru în detalii. Am fost distrus. Numai aveam resurse pentru un al II-lea scenariu. Soția mea mi-a spus: „Toma, la cât ai citit, poți scrie 10 scenarii nu unul. Uite am să te ajut eu. Dacă promiți că te apuci de scris, eu corectez. Scriem împreună”. Soția mea, Elena a fost cea care m-a susținut.

„Eu ca regizor îi aleg pe cei pe care îi prețuiesc”

Emilia Chebac: Ești renumit că nu poți filma decât cu oameni pe care îi prețuiești. De ce respecți atât de mult acest principiu?

Toma Enache: Eu mă bag în proiecte grele. Dacă nu aș alege oameni pe care să-i prețuiesc nu am putea trece împreună prin momente dificile. Când omul știe că este prețuit și efortul din partea lui este altul. Face totul cu alt sens. Nu cedează la greu.

Emilia Chebac: Cum i-a influențat pe actori Fortul 13 Jilava, locul unde ai turnat o parte din film?

Toma Enache: Toți actorii au fost tulburați de filmările de la Jilava. Toți conștientizam că acolo nu numai că au fost închiși oameni ani de zile, dar au fost torturați, umiliți și nevoiți să mânânci lături. Iar nouă, cu 3 mese/zi și seara mergând acasă să dormim, tot ni se părea groaznic de suportat. De aceea, în primele zile de filmare unii erau atât de marcați încât numai aveau nevoie de machiaj. Arătau atât de obosiți, de încercănați încât erau de acolo.

Emilia Chebac: Un moment de „chin” la filmări?

Toma Enache: A fost un punct groaznic după prima săptămână. Nu filmasem nici 30% din ce ne propusesem. Îți imaginezi ce înseamnă asta când ai bugetul limitat? Probabilitatea de a prelungi cu încă o săptămâna e zero. Cu toate astea eram fascinat de modul cum ieșise puținul acela. Era exact ca în visurile mele. Asta m-a făcut să spun: Cu Dumnezeu înainte! Am făcut tot ce a ținut de mine. Nu numai eu ci și restul echipei. Tot timpul apăreau piedici: ba nu mergea lumina, ba se defecta ceva. Gândește-te cum era. Să te duci de la ora 7 și nici la 10 să nu filmezi. M-am lăsat în voia sorții. Și nu știu cum s-a întâmplat, dar în săptămânile următoare am recuperat.

Toma Enache și Vali V. Popescu

Emilia Chebac: Cum l-ai ales pe Vali V. Popescu?

Toma Enache: Realitatea este că actorul pentru rolul principal s-a ales singur. Pentru Tase Caraman au rămas pe lista 3 actori. I-am spus celui pe care l-am ales: Dacă fac filmul cu CNC o să iei o anumită suma, dacă îl fac independent o să iei doar jumătate.

Discutam cu soția mea că Vali V. Popescu are un fel de a se raporta la credința care îl face mult mai potrivit pentru rol. Eram cu inima strânsă că nu va fi Vali. Dar actorul, care a fost prima opțiune, a renunțat să vină pe bani puțini. Refuzul lui i-a deschis drumul lui Vali spre acest rol. Nici că se putea o alegere mai potrivită. Vali este un om atât de bun, de serios, de sufletist și credincios încât aceste calități au dat și mai mare valoare personajului.

Emilia Chebac: Ai știut de la început ce actor vei lua pentru fiecare rol?

Toma Enache: Nu. I-am spus Ancăi Similar de la Cluj (asist. univ. drd. la Facultatea de Teatru și Televiziune – Cluj Napoca și actriță la Teatrul de Nord – Satu Mare): Am nevoie de câțiva tineri serioși, slabi la constituție care să vină facă figurație în filmul meu. M-a mișcat foarte tare cei care și-au dorit să facă parte din proiectul asta.

Am fost profund impresionat de 2 tineri, care au terminat teatrul și s-au oferit să facă figurație, încât le-am dat roluri: Bogdan Sălceanu – Ștefan Mareș și Remus Stănescu – poetul.

Părintele Stavros trebuia făcut de altcineva. Cu 2 zile înainte de filmări actorul respectiv mi-a spus că rolul este prea mic și nu mai vine. Laurențiu Stan era plecat în vacanța cu soția. Deși figurant m-a sunat să mă anunțe că vacanța lui se termina cu 2 zile după ce încep filmările. I-am spus că nu e cazul să-și întrerupă concediul. Și-a anulat 2 zile de vacanța și a venit la filmări. El voia sa facă parte din proiect chiar dacă nu avea un rol. M-a impresionat atât de tare încât i-am dat rolul Părintelui Stavros.

Emilia Chebac: A existat în scenariu un rol creat pentru un anumit actor?

Toma Enache: Când lucram la scenariu știam că Constantin Cotimanis va juca în rolul lui Ciumău. A fost un rol scris pentru el.

A fost un rol scris pentru Constantin Cotimanis

Emilia Chebac: Cineva care și-a depășit atribuțiunile de actor?

Toma Enache: Kira Hagi în afara de actriță a lucrat ca second AD (assistant director). A fost pe platou în fiecare zi de dimineața până seara. Dădea telefoane, transporta oamenii. Nu i-am cerut eu, Kira s-a oferit să facă asta. După ce a fost second AD, a văzut cum stă treaba, a ajuns și first AD. Și-a dorit să învețe din toate departamentele și a vrut să fie aproape de tot proiectul.

Emilia Chebac: Ce a însemnat pentru familia ta acest proiect?

Toma Enache: Soția mea, părinții ei, au fost implicați în film. Inclusiv sora mea, iar cumnatul meu din America a ținut să dea o mică sposorizare, deși nu este om de afaceri. Soția mea a fost de acord ca tot ce am câștigat din alte proiecte să investim în acest film, deși eram conștienți că nu vom recupera nici jumătate din banii băgați în proiect.

„Făra ea cu siguranță nu s-ar fi făcut acest film” (Elena și Toma Enache)

Emilia Chebac: Ești un om norocos. Când a apărut Elena în viața ta?

Toma Enache: Eu și Elena ne cunoaștem din 1998. Ne știm de 21 de ani. Ne-am căsătorit în 2002. Mi-a dăruit un băiat care are acum 9 ani. Un copil cuminte care nu ne-a făcut niciodată probleme. La cât suntem de ocupați când ajungem seara acasă el este cel mai bun antistres.

Emilia Chebac: Omul care te-a susținut cel mai mult cu proiectul „Între chin și amin”?

Toma Enache: Soția mea. Făra ea cu siguranță nu s-ar fi făcut acest film. Poate alte filme da, dar nu și „Între chin și amin”. Ea a scris cel mai mult la acest scenariu. Eu am structurat. Ea scria 60 de pagini, eu tăiam 40. Apoi o lua de la capăt. Ea înțelege foarte bine ce vreau și de ce vreau. Spre final când ne puneam să discutăm scenariul spunea singură: „cred ca o să scoți asta, aici trebuie să fie mai concentrat, asta sigur rămâne.”

Emilia Chebac: Ai o replică preferată pe platou?

Toma Enache: Am o vorbă atunci când lucrurile ies bine. Foarte bine, perfecțiunea a fost depășită! Ne amuzăm teribil. Bravo Vali, bravo Ana, perfecțiunea a fost depășită!

Metamorfoza lui Laurențiu Stan în părintele Stavros (machiaj – Florina Mărcuță)

Emilia Chebac: Cine este omul, teribil de talentat, care s-a ocupat de machiaj?

Toma Enache: Florina Mărcuță a făcut un machiaj care nu s-a mai făcut până acum în filmul românesc. I-am arătat fotografii din filme, de Oscar, cu ce aș vrea eu. Am întrebat-o: Crezi că poți face și tu așa ceva? „Da, Toma cum să nu”. Eram sceptic. După probe, când am am văzut că este exact ce îi cerusem nu mi-a venit să cred.

Emilia Chebac: Ești conștient că filmul tău i-a unit pe romani? Într-o țara atât de dezbinată e un lucru extraordinar. Care e secretul?

Toma Enache: Când este vorba de o chestiune de esență românii se unesc. Filmul asta este un exemplu. Uite câți romani au făcut eforturi și m-au ajutat să ducem „Între chin și amin” în toată țara. Despre asta e vorba:
• Când vine un om de afaceri român și spune: „Toma mă ocup eu de tot, dar vreau să vii cu filmul asta și în orașul nostru.”
• Când un preot român sună și spune: „Toma vreau să aduci filmul la Gherla și la Aiud.”
• Când un primar român spune: „Vreau neaparat să aduci filmul la noi la Curtea la Arges, la Timișoara etc.”
• Când un român scrie pe Facebook și își îndeamna prietenii să mearga la film.
• Când văd o sală plină de romani.
Ce dovezi mai mari de unire în jurul unor valori de suflet și spirit românesc vrei?

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Toma Enache: În primul rând pentru că îmi doresc să afle cât mai multă lume despre film și doi pentru că ai scris unul dintre cele mai frumoase articole care s-au publicat despre „Între chin și amin” (îl puteti citi aici).

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. O persoană interesantă despre care ai vrea să citești pe blogul meu?

Toma Enache: Soția mea, Elena Enache scenaristul principal al filmului. Ar avea multe să-ți povestească. Are un bunic, Ion Buftea, care a fost deținut politic la Canal. Mulți din familia ei au fost anticomuniști convinși și sunt renumiți că au făcut mulți ani de pușcărie.

Emilia Chebac: Cum au reacționat oamenii care sunt familiarizați cu subiectul? (supraviețuitori, urmași ai foștilor deținuți politici, istorici)? (interviul a fost luat cu ceva timp în urmă. De aceea o parte din nume nu apar)

Toma Enache:
George Cușa – supraviețuitor al reeducării de la Pitești – era sceptic și mi-a mărturisit că nu credea că o să se facă un film atât de bun despre fenomenul Pitești.
• Nepoata lui Toma Arnăuțoiu a fost teribil de impresionată.
Părintele Necula a vorbit atât de frumos despre film.
• Președintele Asociației Foștilor Deținuți politici – Octav Bjoza.
Zoe Rădulescu, fiica lui Gogu Puiu, născută în pușcărie. Tatal ei șeful luptătorilor anticomuniști din Dobrogea a fost arestat împreună cu toată familia. Dna Zoe Rădulescu mi-a fost profesoară de franceză în clasa a II-a.
Ion Băurceanu una din celulele de la Jilava îi poartă numele.
Filip Iorga și Florin Caragiu au scris atât de frumos despre film.
• Le-a plăcut filmul Danielei Zeca – Buzura, Luciei Hossu-Longin și lui Dan Pița.

„Ți-ai păstrat echilibrul și ai reușit un film minunat.” Nicolae Mărgineanu

Emilia Chebac: Un om din industria filmului care a susținut proiectul „Între chin și amin”?

Toma Enache: Nicolae Mărgineanu după ce a văzut „Nu sunt faimos, dar sunt aromân” m-a felicitat și mi-a spus că am jucat extraordinar. Când a auzit că vreau să mă apuc de „Între chin și amin” mi-a spus că dacă am nevoie îmi poate da camera și echipamentele lui. Chiar dacă am folosit o cameră mai performantă, faptul ca mi-a oferit echipamentul cu care lucra m-a emoționat teribil.

După ce a văzut „Între chin și amin” mi-a spus: „Toma m-ai făcut să plâng la vârsta mea. Incredibil ce ai făcut tu. Nu pot să cred că ai adunat atâta lume, într-un mall, la un film cu asemenea subiect. Ți-ai păstrat echilibrul și ai reușit un film minunat.” Simțeam cum omul asta extraordinar chiar se bucura pentru succesul meu. (Un interviu cu dl. Nicolae Mărgineanu în care mi-a vorbit extraordinar despre Toma aici.)

Emilia Chebac: Cum ai reușit să gestionezi toată avalanșa asta de entuziasm stârnită de filmul „Între chin și amin”?

Toma Enache: Nu sunt la prima experiența. În 2013 am mai făcut un film „Nu sunt faimos, dar sunt aromân”. Impactul asupra aromânilor a fost devastator. Ce am reușit cu să fac cu „Nu sunt faimos, dar sunt aromân” pentru aromâni am făcut și cu „Între chin și amin” pentru români. Cum se comporta românii acum așa s-au comportat aromânii când a apărut „Nu sunt faimos, dar sunt aromân”.

De la regizorul Toma Enache am primit unul dintre cele mai frumoase complimente de când scriu pe emiliachebac.com: „Observ că ție îți plac chestiile astea care au adâncime.”

Au trecut 70 de ani de la arestările din 1949 și 30 de ani de la căderea comunismului și vinovații nu au fost pedepsiți. Într-o Românie în care vorbim mult și facem puțin regizorului Toma Enache este o excepție. Filmul acestui regizor cu har a reușit să ne elibereze din somnolența care ne ținea captivi în ignoranță. O țară întreagă a reacționat extraordinar la mesajul filmului „Între Chin și Amin”. Săli pline, recenzii în neștire, foști deținuți politici aplaudați minute în șir, povești din trecut, adânc ascunse în inimă, au fost aduse în actualitatea după proiecția acestui film. Proiectul lui Toma Enache a generat o conexiune emoțională care nu s-a mai întâmplat până acum în cinematografia românescă. Meritul lui Toma Enache este cu atât mai mare cu cât acest film, care a zuduit o țară întreagă, nu a primit din partea statului român nici un leu.

Dar cum filmul lui Toma a fost vegheat de la început de o aripă de înger, sunt convinsă că miracolul, despre care am vorbit la începutul acestui articol, nu și-a terminat încă misiunea. Cum aș putea încheia acest interviu cu Toma Enache? Bravo Toma, perfecțiunea a fost depășită! Zbor frumos filmului „Între chin și amin” spre Oscar!

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Fotografiile sunt din arhiva personală a regizorului Toma Enache și de pe pagina de facebook a filmului „Între chin și amin”.

O imagine cât 1000 de cuvinte… Cinema PRO
Categorii
Cultură Interviuri

Un interviu cu regizorul Nicolae Mărgineanu despre „Cardinalul”

Mă îndreptam spre sediul Ager Film să iau un interviu regizorului Nicolae Mărgineanu despre ultimul film al domniei sale – „Cardinalul”.

Era o dimineața de toamnă. Un soare blând punea în valoare vegetația năucitor de frumoasă de pe zidurile caselor. Îmi amintesc perfect pentru că încercam să mă concentrez pe ce vedeam și mai puțin pe ce simțeam. Chiar dacă mă documentasem temeinic și stăpâneam subiectul, ceva mă neliniștea. Iar aveam să răscolesc trecutul. Eram perfect conștientă că lumea închisorilor comuniste rămâne în continuare pentru mine o rană deschisă. Un subiect despre care se vorbește prea puțin: din neștiință, ignoranță sau nepăsare. Nu am o atracție nefirească pentru suferința consumată în acea perioadă așa cum se crede. Am, mai degrabă, o datorie morală, ca om care scrie, să vorbesc despre acest subiect.

„Cardinalul” un film tulburător de dureros, dar și tulburator de frumos a venit să facă dreptate unui om pe care comuniștii l-au scos din cărțile de istorie: Episcopul Iuliu Hossu.

Emilia Chebac: Cum a apărut ideea filmului „Cardinalul”?

Nicolae Mărgineanu: Episcopul Iuliu Hossu, printre ardeleni, este un nume foarte respectat. Dintre toți foștii deținuți politici, preoții greco – catolici, au fost considerați, prin atitudine și comportament, modele la cel mai ridicat nivel. Era foarte tentant să fac un film despre cel care, la 1 Decembrie 1918, a citit în fața românilor strânși la Alba Iulia proclamația Unirii. Iuliu Hossu a fost preot militar pe toată durata Primului Război Mondial oferind sprijin spiritual românilor din spitalele militare (Austria, Boemia și Moravia). În timpul celui de-al II-lea Război Mondial refuză să plece din Transilvania și rămâne alături de comunitatea de credincioși care ajunseseră din nou sub ocupația maghiară. A salvat mulți evrei clujeni de deportarea în lagărele naziste (fapt recunoscut de fostul rabin al Clujului Moshe Carmilly – Weinberger). În 1948 a fost arestat. A răbdat cu o consecvență de neclintit condițiile inumane prin care comuniștii au încercat să-i înfrângă rezistența. A preferat să rămână în închisoare decât să renunțe la cultul greco-catolic. Nici când i s-a propus titlul de Mitropolit al Moldovei nu s-a dezis de credința sa.

Emilia Chebac: Comuniștii au interzis, în 1948, cultul greco-catolic. Pentru a introduce cititorii în contextul acelei perioade povestiți ce s-a întâmplat cu credincioșii?

Nicolae Mărgineanu: Mulți dintre liderii greco-catolici erau deja arestați. În bisericile greco-catolice lumea venea la slujbă, dar nu era preot. Dacă din preoții tineri avea vreo unul curaj să țină slujbă noaptea venea duba după el și a 2-a zi biserica rămânea iarăși fără preot. Din acest motiv, oamenii s-au îndreptat spre bisericile catolice ale ungurilor, ceea ce pentru ardeleni a fost foarte dureros. În acele timpuri a existat o solidaritate, cum rareori se mai întâmplase, între români și unguri. Religia i-a unit.

Emilia Chebac: Care este diferența între greco-catolici și ortodocși?

Nicolae Mărgineanu: Greco-catolici și-au păstrat ritul ortodox, dar ascultau de Papă. Or asta nu le convenea comuniștilor. Dacă Patriarhul Bisericii Ortodoxe putea fi controlat, cineva din afara țării nu. De aceea, Vaticanul era considerat în slujba imperialismului.

Radu Botar

Emilia Chebac: Cum a ajuns Radu Botar să joace rolul Episcopului Iuliu Hossu?

Nicolae Mărgineanu: Bogdan Nechifor, cel care l-a jucat pe pr. Arsenie Boca în „Poarta Albă”, mi-a spus de Radu Botar: „Există un actor foarte bun la Turda, ar fi bine să-l încerci și pe el.” A venit la probă. Când a intrat pe ușă am simțit că el este. Era foarte aproape de Iuliu Hossu, tras la față, spiritualizat, un bărbat de 55 de ani al cărui chip nu trăda traiul bun al zilelor noastre.

A dat proba, dar nu i-am spus pe loc. Am vrut să fiu sigur, de multe ori m-am repezit să aleg pe cineva apoi a apărut altcineva mai potrivit. Am așteptat 2-3 zile până i-am dat răspunsul. La început m-am temut, el nu are experiență de film. Actorii de teatru au alte obiceiuri.

L-am coordonat destul de puțin. Nu a fost nevoie, a pătruns imediat în personaj și s-a identificat cu el. Chiar și la actorii foarte buni sunt momente când se simte partitura. La Radu Botar nu a fost nici o clipă vorba de așa ceva. S-a uitat pe sine însuși și a fost episcopul Iuliu Hossu. A fost extraordinar. Rareori se întâmpla așa ceva. Îl respect și îl admir foarte mult pentru acest lucru. Radu Botar a fost fără îndoială un dar trimis de destin.

Emilia Chebac: Credeți ca Radu Botar a fost intimidat de rol?

Nicolae Mărgineanu: Nu știu. A fost peste așteptările mele. Cred că s-a gândit la acest rol ca la o onoare și a dat ce a avut mai bun din el.

Episcopul Iuliu Hossu citind Proclamația Unirii în fotografia lui Samoilă Mârza
Și replica ei în „Cardinalul”

Emilia Chebac: Când am văzut „Cardinalul” am simțit că Radu Botar a avut binecuvântarea Episcopului Iuliu Hossu pentru acest rol. Dumneavoastră ce credeți?

Nicolae Mărgineanu: Filmam pe un câmp din apropierea Bucureștiului scena Unirii. Era ger și Radu Botar își pierduse vocea. L-am chemat la postsincron, dar nu a ieșit nimic. La avanpremieră de la Sighet (unde am fost invitați de Ana Blandiana) am luat aparatul de filmat sperând să mergem într-o pădure undeva unde era liniște. Nu s-a putut, Radu era tare grăbit. Atunci în curtea Sighetului am mai întregistrat încă o dată fără a avea originalul textului, noroc că avem eu pe telefon ce trebuia să spună, și aia a întrat în film. Vocea care se aude în scena Unirii la Alba Iulia este întregistrată la Sighet (exact acolo unde episcopul Iuliu Hossu a fost închis). De multe ori m-am gândit că Iuliu Hossu de acolo de sus ne urmărește. Uneori aveam senzația că este foarte aproape de noi.

Emilia Chebac: L-am văzut pe Toma Enache, regizorul filmului „Între chin și amin”, în filmul dvs. Cum a ajuns să joace în „Cardinalul”?

Nicolae Mărgineanu: Faptul că el a îndrăznit să facă un film despre Pitești mi se pare extraordinar. A reușit cu bani puțini să facă un film puternic și emoționant. Mă bucur mult să văd ca un regizor tânar a ales această direcție.

Este un actor bun, deși nu este actor. A mai jucat un rol principal în filmul lui „Nu sunt faimos, dar sunt aromân”. Un film foarte frumos, poetic și special. Mi-a plăcut așa de mult încât atunci când am avut un rol pentru el i l-am dat. Ne simpatizăm reciproc și avem cam același traseu.

Emilia Chebac: Cum vă alegeți actorii?

Nicolae Mărgineanu: N-am o metodă. Îi aleg intuitiv când simt că aduc ceva bun personajului. Când este o partitură grea, cu mai multe replici, nu iau un actor începător. Dacă se poate prefer să lucrez cu aceiași actori. Între noi se creează o prietenie, iar când citesc un scenariu nou asociez un personaj cu un actor cunoscut. Identific mai ușor roluri pentru cei care îmi sunt dragi.

Avem nevoie de filme istorice

Emilia Chebac: De ce astazi se fac atât de rar filme istorice?

Nicolae Mărgineanu: Sunt foarte costisitoare. De aceea, m-am rezumat doar la închisoare și momentul Unirii. Mai aveam o secvență în timpul războiului (Primul Război Mondial) când preotul militar Iuliu Hossu îl întâlnește într-un cort de răniți pe fotograful Samoilă Mârza (Cristi Iacob) care este rănit. Au o discuție despre ardelenii care luptau într-un război ce nu era la lor (pe frontul austriac din Galiția și pe cel din Italia) și cu toate astea erau puși în prima linie. S-au purtat îngrozitor cu ei (din 70 000 soldați originari din Transilvania, 5000 erau români). Iuliu Hossu îi spune lui Samoilă Mârza: „Ai răbdare că până la urmă toată suferința asta va fi răsplătită.” A avut dreptate, iar cei 2 se vor reîntâlni în scena Unirii.

Episcopul Iuliu Hossu și fotograful Samoila Mârza (Cristi Iacob)

Iuliu Hossu a fost făcut episcop, la 32 de ani, de Carol împăratul Imperiului și rege al Ungariei prin decret imperial. Mi-ar fi plăcut să introduc o asemenea secvență, dar cum banii au fost puțini nu a fost posibil. Bugetul „Cardinalulul” a fost ca pentru un film de actualitate. Am avut noroc cu cei de la Jilava care m-au ajutat mult cu zeghele și chiria.

Emilia Chebac: Dle Mărgineanu sunteți greco-catolic?

Nicolae Mărgineanu: Sunt născut greco-catolic după tata, ortodox după mama. Cu decretul dat de comuniști, în 1948, am trecut cu toții la ortodocși. Soția mea (actrița Maria Ploae) este tot ortodoxă, copii născuți înainte de 1989 sunt tot ortodocși. E o stare de fapt. Mi-ar fi foarte greu să trec la greco-catolici. Am revenit la credință datorită actorului Dragoș Pâslaru (astăzi monahul Valerian). Când am filmat „Capul de zimbru” m-a întrebat: „De când nu te-ai mai spovedit?” Mi s-a făcut o rușine îngrozitoare și mie și soției. Așa ne-am apropiat, cu pași timizi, de biserica ortodoxă. Nici nu mi-a trecut prin cap să revin la greco-catolici.

Iată unde a dus o dezbinare făcută de statul comunist! Închipuiți-vă o biserică care a fost a greco-catolicilor, iar apoi 42 de ani a fost ortodoxă. Preoții ortodocși care au slujit acolo s-au implicat și au făcut îmbunătățiri. Normal că atunci când a fost redată greco-catolicilor au apărut conflicte.

Emilia Chebac: Ce reprezintă familia pentru dvs?

Nicolae Mărgineanu: Totul. Familia este înaintea profesiei. Să ai o relație de durata e un privilegiu, iar eu am avut mare noroc cu Maria. Acum când au venit și nepoții stabilesc o alta legatură decât cea părinte copil. Ca tata eram destul de ocupat și, din păcate, nu prea am avut timp de copii. Acum stau cu o plăcere extraordinară cu nepoții. Le ofer iubire, iar ei îmi dau înapoi înzecit. E minunat să descopăr cum li se contureaza personalitatea de la o săptămână la alta.

Credit foto

Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?

Nicolae Mărgineanu: Nu refuz nici un interviu în perioda când filmul urmează să fie lansat. Din 2 motive: pentru publicitate, dar și pentru că, uneori, unii jurnaliști nu vin neaparat spre mine cu un gând bun și trebuie să fac fața și unor astfel de situații. Să nu spună că le întorc spatele. Nu e nici o supărare dacă scriu împotriva filmului.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. O persoană căreia să-i iau un interviu?

Nicolae Mărgineanu: Viorel Ilișoi – un reporter independent care face reportaje foarte temeinice. S-a angajat 2 săptămâni ca gunoier. După ce i-am citit articolul am un respect enorm pentru acestă profesie. Scrie cu talent, dar mai ales cu inima. Pătrunde în locuri unde nimeni nu vrea să pătrundă.

Răul și urâtul în „Cardinalul”
Binele și frumosul în „Cardinalul”

Emilia Chebac: De ce credeți că răul și urâtul seduce mai mult decât binele și frumosul?

Nicolae Mărgineanu: S-ar putea să fie o dezintoxicare. În timpul socialismului am trăit cu 2 personalități: acasă vorbeai ceva, în societate fie tăceai, fie vorbeai doar ce era permis. În momentul răsturnării orânduirii am avut parte de surprize care m-au oripilat. Doar lucrurile rele au ieșit la suprafață, foarte rar ceva bun. Mai mult, unora le era rușine să spună că fac bine. Și așa să faci bine a devenit desuet. Când de fapt să faci bine e ceva normal. Sunt mulți oameni anonimi care trăiesc frumos și au o credința morala exemplară. Astfel de oameni am întâlnit în cartea lui Viorel Ilișoi.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Nicolae Mărgineanu: Eram student în anul III la chimie. După revoluția din Ungaria a venit iar un val de arestări. În 1958 am fost dat afară din facultate. Mi-au spus că pot lucra ca muncitor în domeniu, iar eu prostul chiar am crezut. Nimeni nu voia să mă angajeze. Atunci am întâlnit oameni de un cinism brutal. Își beau cafea când mă respingeau. Un alt fiu de deținut politic, care lucra ca șofer, mi-a spus că era mare nevoie de șoferi și din acest motiv nu au mai fost atât de stricți cu dosarele. Am făcut școala de șoferi, iar apoi am condus tractor, autobuz, camion de lapte și de pâine. A fost o experiență frumoasă.

În 1964, când au ieșit ultimii deținuți politici, s-a renunțat la dosare. Chiar din foștii deținuti au intrat la facultate. Am fost reprimit la Chimie, dar nu am vrut să mă mai duc. Din foștii mei colegi doar 2 foarte buni lucrau în cercetare, dar munceau pentru lucrările șefului de partid. Restul făceau naveta, în provinie.

Aveam 27 de ani cand am dat la operatorie de film. Credeam că sunt bătran, dar majoritatea aveam aceeași vărsta. Am fost coleg cu Dan Pița și Mircea Veroiu. Între noi exista o libertate extraordinară de a discuta. A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Deși am fost dat afară de la chimie, am ajuns să fac film, un domeniu de care sunt foarte mulțumit acum.

Emilia Chebac: Chiar dacă este un film istoric în „Cardinalul” apar răsturnări de situații care fac filmul extrem de atractiv. Cine a scris scenariul?

Nicolae Mărgineanu: Prima variantă de scenariu a fost făcută de mine după Memoriile episcopului Iuliu Hossu. Era liniar și destul de plictisitor. Bogdan Adrian Toma, scenaristul filmului, l-a transformat în altul, mai atractiv, dar fără a se abate de la traseul episcopului Iuliu Hossu.

A creat o poveste și un conflict, inventându-l pe capitanul Argeșanu (Ioan Andrei Ionescu) un torționar, fiu de preot, neobișnuit de inteligent. Tot rodul imaginației lui Bogdan este și Otilia (Maria Ploae) sora directorului închisorii care ne oferă informații prețioase despre starea de atunci. Preoții nu voiau să aiba de a face cu cei care aveau în familie torționari. A introdus și un poet (Richard Bavnoczki). Deși aceste presonaje sunt fictive în filmul meu, se știe că în realitate au fost multe asfel de cazuri.

Bogdan Adrian Toma a făcut filosofia la Cluj, a câștigat Loteria Vizelor după care a plecat în SUA împreună cu soția și copii. Acum este lector universitar la Chicago, dar cu sufletul este tot în România. Scrie scenarii foarte bune. A urmat acolo o școala de film și se simte asta în fiecare personaj și scenariu construit de el. Am colaborat foarte bine împreună.

Victimă și Torționar (Radu Botar și Ioan Andrei Ionescu)
Episcopul Iuliu Hossu și Otilia (Maria Ploae)
Poetul Enache Viziran (Richard Bavnoczki)

Emilia Chebac: Domnule Mărgineanu, până la urmă ce contează cu adevărat în viață?

Nicolae Mărgineanu: Dragostea și în profesie și în familie. Este singura care rămâne. Cine nu este capabil să ofere dragoste este un om sarac.

Emilia Chebac: Cum vă doriți să rămână „Cardinalul” în memoria spectatorilor?

Nicolae Mărgineanu: Ca un omagiu adus episcopului Iuliu Hossu.

Interviul cu dl. Nicolae Margineanu îl voi purta în suflet toată viața. Nu-mi amintesc, de când scriu pe acest blog, să mai fi avut o conversație atât de armonioasă cu cineva. Domnia sa mi-a anticipat întrebările incomode făcându-mi misiunea mult mai ușoară. E posibil că religia „Cardinalului” să deranjeze pe unii. Tocmai aici este marea provocare. Se știe că pentru caracterele mici religia devine un subiect inflamabil. Toleranța însă este apanajul sufletelor mari.

Ce aș putea să mai spun? Cât de impresionată am fost de generozitatea cu care mi-a vorbit despre echipa „Cardinalului”? Cu atât mai mult venind din partea unui om căruia viața i-a pus prea multe piedici. Dar domnia sa în loc să se înrăiască a devenit mai empatic. 50 de ani de comunism nu au fost suficienți să-i schimbe principiile, scara de valori și caracterul. Regizorul Nicolae Mărgineanu nu este străin de lumea pușcăriilor comuniste. Tatăl dumnealui, psihologul Nicolae Mărgineanu a făcut 16 ani de închisoare.

Tonul echilibrat, economia de gesturi, chipul luminos și plin de blândețe al regizorului Nicolae Mărgineanu, atât de rare în lumea noastră, m-au făcut să plec de la acest interviu cu o stare de bine și frumos. Cred în măreția sufletească a celor care înțeleg un sentiment și știu să-l transmită mai departe. Iar credința și dragostea care îl definesc pe regizorului „Cardinalului” cu siguranță au cântârit enorm în geneza acestui film.

Aș vrea să închei acest articol făcând trimitere la o scenă tulburătoate din film. Iuliu Maniu (fost prim ministru al României și președinte al PNȚ) și episcopul Iuliu Hossu se reîntâlnesc după 30 de ani la închisoarea Sighet. Își amintesc de 1 Decembrie 1918, momentul în care la Alba Iulia au stat în fața unei adunări de 100 000 de oameni.

Iuliu Maniu: Unde o fi acum mulțimea aceea?
Iuliu Hossu: Cu puțin noroc o să se adune din nou.
Iuliu Maniu: Preasfințite, trebui să trăiești să te adresezi din nou mulțimii.

Episcopul Iuliu Hossu a murit în 1970 și nu a mai avut acestă șansă. Prin „Cardinalul” interpretat magistral de Radu Botar, Iuliu Hossu se adresează din nou mulțimii. Am văzut filmul de 2 ori. Prima dată pentru a mă familiariza cu povestea filmului pentru interviul cu regizorul Nicolae Mărgineanu. A II-a oara am urmărit doar interpretarea lui Radu Botar. Oricât aș vrea să-i găsesc o scăpare cât de mică, nu reușesc. Și chiar dacă pentru unii cititori voi părea exaltată, cred cu tărie că, în „Cardinalul”, atunci când Radu Botar l-a interpretat pe episcopul Iuliu Hossu îngerii au coborât pe pământ. Mergeți să vedeți filmul! O să plecați de acasă cu fruntea în pământ, copleșiți de griji, și o să vă întoarceți cu spatele drept. Știți de ce? Pentru că una este să fii român ca Iuliu Hossu, episcopul Unirii și alta este să fii român ca un politician al zilelor noastre.

În 1969 un emisar special Papei Paul al VI-lea îi aduce la Căldărușani (unde episcopul Iuliu Hossu avea domiciliu obligatoriu) hotărârea Sfântului Scaun de a fi promovat cardinal. Guvernul Român pune o condiție: să plece la Roma și să nu mai revină în țară. Refuză. „Decât cardinal făra turmă la Roma, mai bine simplu păstor în mijlocul turmei mele.” Este numit cardinal „in pectore”. O denumire păstrată doar în inima papei, deoarece situația politică din Romania nu permitea să fie cunoscută public. Abia după moartea sa a devenit oficială. Iuliu Hossu a fost primul cardinal al nației române.

Moare în 28 mai 1970 ora 9:00, iar ultimele cuvinte au fost: „Lupta mea s-a sfârșit, a voastră continuă.”

Pe 2 iunie 2019 Iuliu Hossu, episcopul Unirii, a fost beatificat de Papa Francisc, alături de alți 6 episcopi martiri: Valeriu Traian Frenţiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan și Alexandru Rusu.

Scriu pe emiliachebac.com . Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Mai multe informații despre cardinalul Iuliu Hossu, episcopii greco-catolici închiși la Sighet și eroii care au făcut România Mare găsiți în cărțile Luciei Hossu-Longin: „Credință nepieritoare” și „Oameni mari care au făcut România Mare”.

Credit foto: pagina de facebook a filmului „Cardinalul”

Categorii
Cultură

„Între chin și amin” un film de Toma Enache

E ora 3 noaptea. Mă răsucesc de pe o parte pe alta, încerc să citesc, dar nu mă pot concentra. Renunț, mă ridic din pat, deschid laptopul și degetele încep să zboare pe tastatură. Filmul lui Toma Enache „Între chin și amin” s-a dovedit o experiență pe care nu o pot păstra doar pentru mine. Ani de zile am așteptat un asemenea de film.

De fiecare dată când citeam un material despre pușcăriile comuniste și Experimentul Pitești apărea obsesiv întrebarea: de ce nu se face un film? Mă săturasem să întâlnesc oameni care nu știau nimic despre duritatea metodelor folosite de torționari, împotriva elitelor intelectuale, politice și religioase încarcerate în perioada comunistă. Sunt atâtea filme despre Holocaust, dar nici unul despre fenomenul Pitești.

La 13 ani cărțile despre Holocaust m-au introdus pentru prima dată în intimitatea răului. În naivitatea mea credeam că Holocaustul reprezintă răul absolut. Dar mai târziu aveam să aflu că în timpul „reeducării” de la Pitești răul a atins un primitivism care întrece orice imaginație. Dacă Holocaustul a însemnat exterminarea evreilor de către naziști, fenomenul Pitești a însemnat exterminarea românilor de către români. La Pitești erai frate contra frate, prieten contra prieten. În lagăre evreii erau supuși la o muncă epuizantă în scopul exterminarii. La Pitești a fost însă și mai rău. Pentru a se lepăda de convingerile politice și religioase, deținuții erau torturați zi de zi, loviți chiar și atunci când primeau mâncare sau apă și culmea sadismului trăiau cu torționarul în aceeași celulă.

Metode de tortură folosite la închisoarea Pitești găsiți aici.

În perioada 1948-1952 când a avut loc „reeducarea” de la Pitești, cu siguranță în iad s-a făcut liniște. Diavolii s-au declarat învinși, au scos carnetele și au început să ia notițe. Pe Pământ, în România, oamenii inițiau cel mai macabru experiment imaginat vreodată de mintea umană.

Toma Enache

Când îmi pierdusem orice speranță, aflu că regizorul Toma Enache pregătește un film „Între chin și amin” despre Experimentul Pitești. Filmările s-au făcut la închisoarea Jilava. Urmăream în fotografiile postate pe pagina de facebook a filmului cât de frumos se conturează proiectul. Citind materiale despre film, am descoperit că Toma Enache pune mare preț pe valorile umane: „Eu ca regizor îi aleg pe cei care îi prețuiesc” De aceea, un actor care are șansa să fie admis în echipa lui, va primi întotdeauna un rol care îl va pune în valoare. Pe măsură ce mă adânceam în documentare îmi plăcea tot mai mult acest om. Cuvintele lui „În loc să-și onoreze eroii, Romania onorează în continuare comuniștii” m-au convins că filmul nu va fi o dezamăgire. Nerăbdătoare am început să număr zilele până la data apariției în cinematografe.

Prin filmul „Între chin și amin” l-am descoperit pe Vali V. Popescu actorul care îl joacă pe tânărul compozitor Tase Caraman. Intuiția lui Toma Enache și talentul lui Vali V. Popescu au făcut ca rolul unui supraviețuitor al Experimentului Pitești să se apropie de perfecțiune. Rar am mai văzut pe cineva capabil să exprime agonia, frica, curajul și tandrețea cu atâta naturalețe. Modul cum și-a înțeles Vali V. Popescu personajul, umilește lejer prestațiile actoricești cu care suntem sufocați până la indecent în ultima vreme. Jocul inteligent, trăsăturile rasate și ochii care știu să spună o poveste conturează minunat un personaj care ți se strecoară discret în suflet.

Mereu m-am dat în vânt, la actori, după genul acela de fizionomii, ușor desuete, care pot juca orice. Când te identifici prea mult cu perioada în care trăiești se simte impostura. Vali este avantajat de un fizic care îl recomandă pentru o diversitate de roluri: un tânăr fiu de boier din Belle Époque care se ruinează la Paris, un escroc sentimental din perioada fanariotă, un haiduc, un scriitor din Bucureștiul interbelic, un evreu din timpul Pogromului de la Iași, dar și un jurnalist de investigație contemporan. Cel mai mult mi-aș dori să-l văd pe acest actor, care lucrează la Teatrul din Turda, într-un film în care să joace rolul unui partizan din munți. Asta așa, pentru că este greu să uit acel „niciodată” cea mai redutabilă formă de rezistență din film.

Vali V. Popescu

Kira Hagi a fost marea revelație din distribuția filmului „Între chin și amin”. Prima dată mi-a atras atenția cu proiectul „Martha”. E greu să porți povara numelui Hagi și să performezi la același nivel cu cel care l-a făcut celebru. Dar sunt convinsă că va reuși. Faptul că este născută pe 27 martie Ziua Internaționala a Teatrului nu cred că este deloc întâmplător. La Kira Hagi nici o replica nu a sunat fals. Deși a avut un rol secundar, personajul ei Tana are atâta putere încât îl domină pe Constantin Cotimanis în scena în care cei 2 se înfruntă. M-am întrebat de ce este atât de credibilă. Poate pentru că este parte din poveste. Străbunicul matern a fost închis 15 ani la Aiud. Bunicul matern a fost trimis la muncă forțată la canal. Unchiul bunicii a fost închis la Pitești. Se pare că „ dușmanii de clasă” din arborele genealogic al tinerei actrițe au pregătit-o pentru rolul Tanei.

Am sentimentul că fata asta talentată ne va rezerva multe surprize.

Constantin Cotimanis este, în acest film, reîncarnarea diavolului pe Pământ. Un Cotimanis brutal până la insuportabil, șeful închisorii domină prin violență nu numai deținuții, dar și publicul din sală. Urletele lui m-au făcut să mă simt amenințată de câteva ori. Personajul lui C. Cotimanis și-a impus forța până la capat. Ciumău, mi-a amintit de naziștii pasionați de muzică clasică, dar care printr-un gest trimiteau evreii la moarte. Mă bucură că Toma Enache i-a oferit șansa unui rol atât de complex. Filmul „Între chin și amin” m-a făcut să înțeleg că puterea și forța nu sunt sinonime. Prin putere schimbi oameni, pe când prin forța doar terorizezi. Tana e puternică (l-a întors pe Iancu de unde se rătăcise), pe când Ciumău în afară de a băga frica în oameni nu e în stare de nimic memorabil.

La finalul filmului îl uram pe Constantin Cotimanis. Proiectam asupra actorului personalitatea lui Ciumău. În timp ce scriam articolul am realizat că în mintea mea actorul îl eliminase complet pe omul Cotimanis. Mi-am amintit că l-am văzut în vara asta, la Vila Florica, la mormântul Brătienilor. Ca o reparație morala, omul nu este deloc o fiara. Doar un actor talentat.

Torționar și victimă – Constantin Cotimanis și Vali V. Popescu
Ion Dichisianu și Constantin Cotimanis

Câmpul de maci care apare în film îl asociez cu paltonul roșu din „Lista lui Schindler”. Este frumosul într-o lume în care Dumnezeu a fost trimis în exil. Mi-a plăcut teribil cum prin această alternanța de scene, subtil Toma Enache strecoară speranța.

Întreaga echipă a depus o muncă fantastică. Nu am scris despre fiecare actor în parte pentru a nu vă strica surpriza. Mai dau un singur indiciu. În film există o poveste de dragoste între Tase și frumoasa profesoară Lia. Aceasta iubire este ancora de care se agață Tase pentru a rezista.

Tase și Lia – Vali V. Popescu și Ana Pârvu
Ana Pârvu

Pe durata filmului, în sală, s-a așternut o liniște cutremurătoare. Între replicile actorilor puteai auzi, cu ușurință, cum păianjenii își țes pânza. Dintre cei care au venit la film m-a impresionat un grup de 6-7 baieți extremi de vocali când au intrat în sală. Credeam că vor pleca în primele 20 de minute. Nu numai că au rezistat pâna la final, dar cred că nici nu s-au atins de cutiile cu pop corn. Erau în spatele meu și n-am auzit nici măcar un ronțait. A mai fost o familie cu 2 copii: unul de 13 ani, altul de 17. Să petreci o seară de vineri uităndu-se la un film dur despre fenomenul Pitești, când adolescenții preferă alternative mult mai amuzante, e mare lucru.

Am ieșit din sala la 00:30. În mall eram doar noi spectatorii, paznicii și o liniște apăsătoare. Și deodată am auzit preț de câteva secunde bune cum bat clopotele. Cu siguranța era rodul imaginației mele. Dar le-am auzit! Le-am interpretat ca pe o rugă pentru risipă de personalitate, talent, cultură și șansă care a pierit la Pitești.

O scenă cutremurătoare

Toma Enache și echipa lui și-au încheiat misiunea. Acum e rândul nostru al spectatorilor să împărtășim mai departe. O lume normală așa ar trebui să funcționeze. Când primești ceva ești dator să dai mai departe. Personajele din filmul „Între chin și amin”au murit, suferit și rezistat pentru că nu au putut să renunțe la o lume normala. O lume normală nu există fără Dumnezeu, fără credință și fără memorie.

Acolo în sala de cinema a rămas o parte din sufletul meu. Cum aș putea să le mulțumesc lui Toma Enache și echipei lui decât urându-le: Avânt frumos filmului „Între chin și amin” spre inimile oamenilor!

Mergeti la film, dovediți că nu suntem cum ne vede Ciumău în scena finală. „La cât de prost este românul, o sa creadă că filmul asta este ficțiune.”

Mulți spun că este prea dur și că nu pot suporta suferința. Dacă alegem în felul ăsta liniștea, ignorând trecutul, ne expunem unui viitor tulbure.

Nu toți avem stofă de eroi, dar am putea măcar să le cinstim memoria. „Între chin și amin” filmul lui Toma Enache asta face le cinstește memoria și ne mai spală din păcate.

Caravana „Între chin și amin” va merge în această lună prin toată țara.

Fotografiile sunt luate de pe pagina de facebook a filmului „Între chin și amin”. Multe din fotografii am înteles ca sunt făcute de Matei Cotimanis.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Categorii
Interviuri Povești

Un interviu cu Iunieta Sandu despre un an NO.MAD

Interviul cu Iunieta Sandu nu o să vă dezvăluie despre un an nomad așa cum s-ar crede, ci despre proiectul ei de suflet NO.MAD Talks.

Iunieta este un nume imposibil de uitat. La evenimentului organizat de ea, cu Inoza și Andreea Vasile, am văzut-o pentru prima dată. O ascultam fascinată cum știe să pună oamenii în valoare. Ina Țăranu – Hofnăr și Andreea Vasile sunt 2 bloggerițe cu personalități total diferte. Le-a adus împreună și a ieșit ceva extrem de interesant. Fetele au împărțit evenimentul în 2 tabere, fiecare cu urmăritorii lor. A echilibrat atât de frumos acestă întâlnire încât fanii Inei au descoperit-o încântați pe Andreea (cazul meu) și invers.

La plecare am intrat pe net să aflu mai multe despre Iunieta. Nu doar numele, dar și postările ei mi-au atras atenția. Nu se sfiește să-și arate emoția în textele scrise. O tipă interesantă de urmărit, mi-am spus. La ceva timp a organizat un eveniment cu o fostă colegă de facultate. O știam pe V. S. cu câtă atenție își alege colaboratorii. Acela a fost momentul în care am știut că vreau un interviu cu Iunieta Sandu pe blogul meu.

Astăzi evenimentele fac parte din cotidian. Se preferă o scenografie din ce în ce mai explozivă și musai amplasate în spații opulente. Dacă și relaționarea între oamenii prezenți s-ar ridica la aceleași standarde înalte cu ambientul chiar ar deveni ceva special. Mult timp am dat vina pe inerția oamenilor, apoi am înțeles că organizatorul este cel care ridică considerabil cota unui eveniment. De ce întâlnirile NO.MAD Talks sunt altfel? Omul este mereu în prim plan, iar decorul este doar fundalul care îl pune în valoare, fără a-i anihila din personalitate. Și pentru că pune suflet în ceea ce face, Iunieta creează experiențe pentru oameni, nu locuri instagramabile.

Se conturează un nou proiect

Emilia Chebac: Ai un nume neobișnuit. Are o poveste?

Iunieta Sandu: Numele meu este transmis din generație în generație. Sunt a III-a Iunieta din familie. Îl am de la nașa mea din Teleorman. Vine de la Iunona zeița fertilității pe care l-au declinat în eta.

Emilia Chebac: Cum ai făcut trecerea de la agenție la freelancer?

Iunieta Sandu: Nu a fost ceva planificat. Nu aveam sânge de antreprenor și nici nu mă vedeam prea curând în postura asta. Era ok să lucrez în echipă, dar în același timp mă uitam pe geam și mă întrebam: oare ce fac restul oamenilor când eu sunt aici? Ce aș face dacă aș avea o zi întreagă la dispoziție? Nu concepeam ca viața mea să se limiteze doar la o cutie.

Emilia Chebac: Ai plecat pentru că ți se îngrădea creativitatea?

Iunieta Sandu: Nu. Foștii mei șefi îmi permiteau să fiu creativă. Coordonam o echipă, făceam conceptele creative ale evenimentelor, aveam putere de decizie. Când ei plecau în vacanță lăsau agenția pe mâna mea.

Emilia Chebac: Când ai luat hotarârea să părăsești agenția?

Iunieta Sandu: În urmă cu 2 ani după o vacanță. Eram ca într-o relație în care nu te mai simți fericită. Totul mergea bine, poate prea bine. Finaciar eram ok, dar nu și emoțional. Nu mă simțeam împlinită. Știam că pot mult mai mult decât atât. Îmi doream să cresc. Mi-am dat demisia, am luat o pauză ca să mă liniștesc, iar apoi am devenit freelancer cu acte în regulă.

Emilia Chebac: Cum a apărut NO.MAD Talks?

Iunieta Sandu: Când mi-am dat demisia mi-am dorit foarte mult să stau singură o perioadă. După câteva luni simțeam nevoia să vorbesc cu oamenii. Așa a apărut NO.MAD Talks din nevoia de a relaționa cu alți freelanceri.

Emilia Chebac: Care este povestea proiectului NO.MAD Talks?

Iunieta Sandu: Este proiectul meu de suflet. Povestea lui a început acum 1 an. Doream să fac niște întâlniri restrânse. Îmi imaginam că se vor aduna undeva la 20 de freelanceri și antreprenori. Nu m-am gândit niciodată că voi avea săli cu 150 de oameni. Mă mândresc că a crescut organic și frumos. Simt că am evoluat împreună. Am învățat lecții valoroase de la acest proiect.

Emilia Chebac: Ce rol are conexiunea umană în proiectul tău?

Iunieta Sandu: Conexiunea cu oamenii este cea mai importantă și cel mai minunat lucru pe care poți să-l ai în viața ta. După 2 ani de freelancing am înțelesc că nimic nu poate să înlocuiască oamenii. Chiar dacă ești tentat să spui: „Eu mă simt mai bine singur. Nu mă mai potrivesc în nici un peisaj.” Conexiunea umană îți poate schimba traseul prin viață și te poate duce prin locuri la care nici nu te-ai gândit.

Mulți dintre speakerii invitați m-au ajutat apoi să-mi dezvolt proiectul. În timp între noi s-au dezvoltat relații foarte frumoase. De aceea, mă simt mult mai bogată decât anul trecut. Cine subestimează puterea unei comunități nu știe ce pierde.

La început eram întrebată: De ce faci evenimentul asta gratis? Mulți mă suspectau că evenimentul îmi îmi aducea venituri și nu voiam să recunosc. Oamenii nu înțelegeau că îmi doream o comunitate cu care să rezonez.

Emilia Chebac: De la cine ai moștenit acest talent de a a fi atentă la nevoile oamenilor?

Iunieta Sandu: Implicarea și atenția pentru oameni am moștenit-o de la tatăl meu. Când eram mică și veneau musafiri la noi se pregătea de dimineață. Apoi în timpul petrecerii îi întreba constant dacă le place sau dacă își doresc și altceva. Am crescut cu chestia asta. Asta fac și eu la Evenimentele NO.MAD Talks. Îmi doresc ca oamenii să se simtă bine. Mă pun pe mine în papucii lor. Când merg la un eveniment analizez cum mi-ar plăcea mie să mă simt.

Emilia Chebac: Ce te face un moderator bun?

Iunieta Sandu: Să știi că mi-a fost mult timp teamă de poziția de moderator. Mă gândeam că o să scap discuțiile de sub control și nu o să le pot duce într-o zonă interesantă pentru audiență. E nevoie să fii mereu pe fază și să nu lași factorul surpriză să te dezechilibreze.

Emilia Chebac: Ai ales valoarea și nu succesul. Pentru mine valoarea este o noțiune care se construiește în timp. Odată dobândită nimeni nu ți-o mai poate lua. Succesul e o chestiune de top, iar topurile se schimbă mereu.

Iunieta Sandu: Eram întrebată de ce nu fac NO.MAD Talks cu ceva care să spargă topurile. Am drumul meu, pornesc lucrurile atunci când simt că merită să fie făcute. De asemenea sunt întrebată de ce nu iau măsuri să-mi crească pagina evenimentului. Îmi doresc să am pe pagină oameni cu adevărat interesați de freelancing și antreprenoriat care să participe la evenimente și să comenteze.

Emilia Chebac: Despre partea frumoasă a unui frelancer?

Iunieta Sandu: E mare lucru să ai curaj să scrii oamenilor pe care îți dorești să îi cunoști. Când ai surpriza să-ți răspundă nu-ți vine să crezi. Te întrebi: Cum am ajuns eu atât de norocos să stau la o cafea cu omul pe care îl urmăresc de n ani pe facebook. Freelancingul și deschiderea ta către nou îți dau acestă șansă.

Emilia Chebac: Dar cea mai puțin plăcută?

Iunieta Sandu: Cunosc un caz care a trimis 200 de emailuri ca să primească doar 2 răspunsuri. Pentru mine el este un exemplu. Omul asta și-a păstrat optimismul și a continuat chiar dacă a fost refuzat constant. Dacă nu ai răbdare nu reziști în lumea asta.

Emilia Chebac: De ce nu e sănătos ca freelancer să aștepți să fii văzut?

Iunieta Sandu: Dacă aștepți să-ți bată oamenii la ușă apare mai repede dezamăgirea. Dacă nu scrii nicăieri unde poți fi contactat nu se înghesuie nimeni. Mulți freelanceri la început nu știu să se promoveze. Cum să vorbescă despre ei fără să sune a laudă. Se tem de reacții gen: „Hai mai taci, mi-ai spus chestia sta de 10 ori și oricum m-ai plictisit”

Emilia Chebac: Cum arată programul tău, Iunieta?

Iunieta Sandu: Sunt zile când lucrez de acasă, dar și zile dedicate numai întâlnirilor.

Dimineața este cea mai productivă parte a zilei, sunt mult mai creativă. Când lucrez îmi închid telefonul să mă pot concentra. Am de ales între a livra repede și mai bine sau de a mă lungi cu deadlineul pentru că mă uit pe instagram.

Îmi place să dorm la pranz. Așa îmi dau restart la creier. Mai nou meditez dimineața. Asta mă liniștește teribil, iar liniștea pentru mine este priza la care mă încarc.

Emilia Chebac: Pe ce canal te pot contacta viitorii clienți?

Iunieta Sandu: Pentru clienți folosesc doar emailul. Este foarte greu când primești mesaje pe toate canalele să le gestionezi. Recomand un singur canal cu care rezonezi. Ca să fii eficient trebuie să pui niște bariere, altfel pierzi timp prețios. Nu poți fi disponibil non stop, oriunde și oricât.

Emilia Chebac: Omul care ți-a văzut potențialul atunci când erai invizibilă?

Iunieta Sandu: Alexandru Negrea a fost primul care mi-a dat share la proiect chiar de la prima ediție. Mi-a zis: „Wow, ce eveniment frumos!”. Nu mi-a venit să cred.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Iunieta Sandu: Se pare că mai există lucruri care sunt de spus, care sper să ajute pe ceilalți freelanceri pe care n-am reușit să-i scot din casă și care nu mă cunosc.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine?

Iunieta Sandu: Florin Iaru

Emilia Chebac: Ce urmărești să schimbi în oameni?

Iunieta Sandu: Îmi doresc să se gândească mai mult la ce își doresc să facă cu viața lor. Să nu se mai lase conduși de munca ci de pasiuni. Prin evenimentele NO.MAD Talks încerc să-i provoc și să-i scot din mediul în care sunt obișnuiti. Prietenii îmi spun:„Ce bine Iuni că te avem în grupul nostru să ne scoți din zona de comfort. ”

Emilia Chebac: Cum ți-a schimbat viața proiectul NO.MAD Talks?

Iunieta Sandu: M-a intors la mine, m-a făcut să mă pun pe mine pe primul plan. Am realizat ce frumoasă e senzația de a crea ceva din nimic, ceva important pentru ceilalți oameni. Am învățat smerenia atunci când am ajuns prea repede sus. Am învățat să analizez mai bine oamenii. Am invățat într-un an de NO.MAD Talks cât n-am învațat în 10 ani de viață.

Emilia Chebac: Pe 30 septembrie dai startul Seratelor NO.MAD Talks. Poți spune mai mult pentru cei care sunt interesați?

Iunieta Sandu: După 12 ediții de NO.MAD Talks, am realizat că participanții veneau mai mult pentru networking și mai puțin pentru a-și nota idei și a le aplica. Cum am o pasiune pentru clădirile vechi, m-am gândit să organizez seratele în locuri cu poveste. Astfel participanții vor avea parte de o experiență intensă pe 2 planuri. Vor pleca cu idei pe care le vor aplica în dezvoltarea business-ului lor și vor descoperi un loc nou din București împreună cu povestea lui.

Seratele NO.MAD sunt un concept de ateliere. Asta nu înseamnă că vom renunța la NO.MAD Talks, pregătim o nouă ediție pentru luna octombrie.

Iunieta scrie pe iunietasandu.ro. Cei interesați de omul Iunieta Sandu o mai pot urmări pe Facebook  sau pe Instagram.

La finalul interviului am realizat de ce îmi place Iunieta Sandu. Atunci când apare în viața unui om sau trece printr-un loc lasă o urmă. Are darul acela rar de a vedea potențialul din oameni, iar apoi îi ajută să și-l pună în valoare. Pentru a se întâmpla asta creaza tot felul de provocări. Încântată că am descoperit un asemenea om, am plecat de locul întâlnirii noastre zâmbind non stop. Trebuie să recunosc că îmi spunem în sinea mea: cu oameni ca ea lumea noastră mai are o șansă.

După 5 minute am avut brusc senzația că am uitat ceva. Am verificat: telefonul, reportofonul și portofelul. Le aveam și totuși sentimentul persista. Brusc m-am luminat: Uitasem să plătesc. Normal că m-am întors. Nu-mi place să arunc vina pe alții, dar în acest caz charisma Iunietei chiar poartă toată vina.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe emiliachebac.com, pagina de facebook a blogului și pe contul de instagram.

Categorii
Diverse Povești

Mă numesc Alexandra și am avut noroc…

Acum 2 zile vorbeam, la o terasă, despre cazul Alexandrei Măceșanu cu o fostă colegă de facultate. În drum spre casă m-a rugat să luam împreună un taxi și să mă asigur că intră cu bine în scara blocului.
– De ce? am întrebat-o.
– E o poveste mai veche care s-a petrecut în urmă cu 10 ani. Când ai timp aș vrea să scrii pe blogul tău despre asta. Dar fară să-mi dai numele real.
– Și atunci ce nume să pun?

M-a privit, mi-a strâns mâna cu putere și cu lacrimi în ochi și mi-a spus. Te rog începe așa:
Mă numesc Alexandra și am avut noroc…

Am înmărmurit.
– Poți povesti acum, te ascult.
– Nu aici. Aș prefera să urcăm la mine.

Mă numesc Alexandra și am avut noroc…

N-am să uit, câte zile voi avea, seara aceea târzie de noiembrie. Era frig, întuneric și vântul sufla cu putere. Abia așteptam să ajung acasă. De dimineață, la birou, asistasem la o discuție tare urâtă. De ceva timp, mă întrebam, în fiecare zi, dacă merită să mai rămân sau ar fi cazul să-mi dau demisia. Tot gândindu-mă la asta, am uitat să-mi sun soțul. În serile în care întârziam venea să mă ia de la metrou. Nu voiam sa-l mai aștept încă 10 minute să ajungă. Nu mi-a fost niciodată frică de întuneric plus că locuiesc într-una din cele mai sigure zone ale capitalei. Ce putea să se întâmple?

Am simțit că mă urmărește cineva. Un hoț mi-am spus. Am strâns cu putere poșeta. Aș fi vrut să o pot strânge cu ambele mâini, dar mă încurca umbrela. Trebuie să renunț la iataganul asta. Să-mi iau una mică care să-mi încapă în geantă. Am început să măresc pasul. Era deja în spatele meu.

Apoi totul s-a desfășurat extem de rapid. S-a postat în fața mea. Era un tip mic de statură, dar cu o privire feroce. Am simțit o mâna care se strecoară între picioarele mele încercând sa-mi traga în jos lenjeria. Nu era absolut nimeni pe stradă. Agresorul studiase bine terenul. Locul era ferit, iar dacă aș fi strigat după ajutor, până ar fi ajuns cineva, ar fi fost deja prea târziu. Individul trăgea de mine. Am simțit în mână umbreala și l-am lovit încerând să-l țin cât mai departe. S-a dezechilibrat, dar și-a revenit și iarăși s-a repezit spre mine. A început să-mi vorbească extrem de vulgar. Folosea cuvinte care nu pot fi reproduse.

Nici acum nu-mi explic de unde am găsit atâta curaj. Am început să-l lovesc cu umbrela. De data asta cu toată forța de care eram în stare. Cred că l-a durut pentru ca s-a întors cu spatele să se protejeze. Am luat-o la fugă, dar m-am împiedicat și am căzut. Distanța care ne despărțea nu era suficient de mare ca să mă pună la adăpost. A recuperat-o rapid. Am reușit să mă ridic, dar era tot mai aproate. Dacă ajungea la mine nu puteam să mă lupt cu el. Atunci am intrat cu adevărat în panică. Nu voiam decât să scap. Încercam să mă îndrept spre o scară de bloc puternic luminată care era destul de aproape. Dar era prea tărziu, era deja îi spatele meu. Îl auzeam cum gâfuie. M-am întors. N-a fost nimic calculat. Înstinctul de aparare m-a făcut să pun ca bariera, între mine și el, umbrela. Ori el nu se aștepta, ori eu eram prea îngrozită și am făcut o mișcare bruscă, iar vârful umbrelei i-a zgâriat zona de sub ochi. Și-a dus mâna la obraz și m-a înjurat. De data asta, nu a mai fost luat prin surpridere, nu a mai așteptat să-l lovesc și mi-a smuls umbrela.

Rămăsesem complet fără apărare, am fugit și m-am adăpostit în scara de bloc luminată (pe atunci nu erau interfoane). Am încercat să țin de clanță. Am așteptat să apară. Nu-l mai vedeam. M-a proptit cu spatele în ușă, mi-am sunat soțul și i-am spus unde să vină. Imediat ce-am închis am văzut un bărbat care voia să intre. Ce să fac, unde să mă duc? Sunt mai mulți, mi-am spus. Ajunsesem la capătul puterilor, nu mai eram în stare să gâdesc limpede. Dar am avut noroc. Bărbatul de la ușă a sesizat imediat ce s-a întâmplat.

– Domnișoara nu intru. Ați pațit ceva? Sunați la poliție. Sunați un cunoscut. Nu vreau să vă fac nimic rău, nu mă mișc de aici până nu vine cineva după dumneavoastră.

Am crezut că mă păcălește. De unde știa el ca am fost atacată? Credeam că sunt înțeleși între ei. Nu știam cum arătam: aveam ciorapii rupți și genunchii însângerați de la căzatura, un nasture rupt la pardesiu, mâinile zgăriate și o expresie terorizată. Cu asemenea semnalmente era simplu să ghicească cineva în ce situație mă aflam.

L-am așteptat pe Radu. A fost cea mai chinuitoare așteptare din viața mea. Domnul respectiv s-a ținut de cuvânt . M-a păzit până a ajuns soțul meu. Ne-a spus apoi că agresorul renunțase pentru că-l văzuse pe el. Apoi a ajuns și poliția. Iar acum începe o poveste desprinsă dintr-un scenariu prost.

Oare de ce în momentul în care au venit cei de la poliție am simțit că privirea unuia din ei, erau 2, se oprește nepermis de mult asupra mea. Într-o situație și așa destul de înjositoare pentru o femeie, ar trebui ca bărbații să nu facă asta. Nici felul în care arătam nu l-a oprit, nici măcar prezența lui Radu. Oare daca aș fi fost singura cum ar fi fost? Tot el a întrebat:

– Ce v-a facut doamna?
– A încercat să mă violeze.
– Și a reușit?
– Nu.
– Deci nimic. Atunci să fiți sănătoasă.
– Și nu vreți să știți nimic despre el? Omul ala nu se va opri aici. Va mai ataca.
– Credeți că avem timp de povești. Avem cazuri mult mai serioase.
– Dar… Nu am avut timp să termin pentru că m-a întrerupt.
– Doamna pot sa va dau un sfat?

Mă așteptam, în sfârșit, să spuna ceva inteligent.

Cu o asemenea poșetă cereți să fiți atacată. Să nu spuneți că nu v-am averizat.
– A fost tentativa de viol, nu de furt!
– Doamna vi s-a părut, eu cred ca a fost furt.
– Ați fost dumneavoastă acolo și știți cum s-a întamplat?
– Normal că v-a îmbrâncit. Dar ca să vă smulgă poșeta.
– Cineva a vrut să-mi smulgă lenjeria intimă nu poșeta!
– Sunteți atât de speriată, încât nu mai știți ce s-a întâmplat în realitate.

Atunci a intervenit soțul meu.
– Asculta, chestia cu poșeta este deplasată! Și insinuarea cu furtul.
– Știu că sunteți supărat, dar bine că nu a pățit nimic
– Dar altele vor păți, a spus Radu. Iar tu cu atitudinea asta vei fi părtaș.

Nu o să redau tot dialogul. Polițistul a plecat convins că eu inventasem tot, iar eu convinsă că poliția, în viitor, nu numai că nu mă va proteja, mă va găsi tot pe mine vinovată.

Stau într-o zona liniștita a Bucureștiului. Poșeta nu era un Hermes, ci o poșeta decentă, de la un magazin românesc de unde cumpăra multe din femeile care circulă, în București, cu transportul în comun. De ce i-o fi atras atenția domnului polițist mai mult decăt semnalmentele agresorului și modul în care acesta acționa, nu aș putea să spun. Dacă eu nu eram o victimă din punctul lui de vedere, pentru ca violul nu a fost finalizat, cu siguranța el pentru mine a fost o victimă a modei. Altfel nu-mi explic de ce îl obseda atât poșeta mea.

A doua zi în metrou a fost cumplit. Am văzut un bărbat zgâriat sub ochi. Eram convinsă că este cel care mă atacase. Mult timp am văzut în bărbații cu aceeași silueta și statură pe agresor. Mă simțeam permanent urmărită. Deși au trecut 10 ani de la aceea întâmplare, încă nu am curaj să merg singură pe întuneric. Tot de atunci nu mai suport să aud cuvinte vulgare care fac referire la anatomia unei femei. Nici nu vreau să-mi imaginez cum decurge discuția între victima unui viol și acest polițist. Probabil îi va reproșa că natura a înzestrat-o cu picioare lungi și frumoase, sânii prea mari și variațiuni pe aceași temă. Pe scurt pentru el întotdeauna victima e vinovată.

Atunci nu am avut curaj să povestesc nimănui întâmplarea. Am spus doar unei singure persoane, mama unei prietene care stătea la un bloc alăturat.

– Ai înnebunit ce cautai singură seara aici în zonă. Ai idee câte violuri au fost în ultima perioada? Mi-a spus o cifra care m-a năucit.
– Dar de ce? E o zona civilizată.
– Pe ce lume trăiești? Era, dar de când s-a făcut un adapost pentru oamenii străzii, aici în colț, uite ce se întâmplă? S-au facut o mulțime de sesizari la poliție, dar n-au luat nici o măsură. Ai avut mare noroc. (Peste câteva luni acel adăpost s-a desființat.)

Când și-a terminat povestea am întrebat-o:
– Ești sigură că vrei să o public?
– Da! Mă numesc Alexandra și am avut noroc… Dar asta nu înseamnă că mă simt protejată.