Etichetă: business

Categorii
Cultură Interviuri Locuri

Galeria Basil – „Locul marilor întâlniri”

Luminița și Basil proprietarii Galeriei Basil

La Galeria Basil am ajuns din întâmplare. Ada Zaharia, o adolescentă pasionată de pictură și desen mi-a dat o provocare. „Mi-ar plăcea tare mult să scrii despre Luminița și Basil proprietarii galeriei.”

De ce nu? Sunt fascinată de locurile unde frumusețea nu este marginalizată. Mă fac să mă simt în siguranță. Nu era prima dată când intram la Galeria Basil. Dar în aceea după amiază, în care aveam întâlnire cu Luminita Vasile, am simțit că o percep altfel, că pătrund într-un spațiu în care lumea s-a refăcut în toată culoarea, lumina și forma ei.

Galeria Basil are un miros al ei special. În biroul lui Basil era mai estompat poate și pentru că se amesteca cu mirosul de lemn, ceai și cărți vechi. Aș spune că miroasea mai degrabă a artă și civilizație. În ateliere, în schimb, se simțeau mai puternic notele parfumate, care pe durata cursurilor, se imprimă în hainele, părul și creațiile cursanților. De multe ori mamele îi spun Luminiței că, atunci când se întorc copii de la cursuri, stau cu nasul în părul lor pentru că miroase a galerie. Mirosul devine emoție… Basil a descoperit parfumul și a dozat proporțiile. Apoi împreună cu Luminița au pus suflet, au adăugat pasiune și iubire. Dar oricât de mult m-ar fi sedus acel miros eram perfect conștientă că ce mi se dezvăluia în fața ochilor nu s-a făcut pocnind din degete. Luminiței și lui Basil le-a trebuit 15 ani de muncă ca să susțină o poveste astăzi de succes. Au debutat cu un proiect în care doar ei 2 au crezut. Acum chiar și cei care nu le dădeau nici o șansă au capitulat și fac o reverența în fața realizărilor lor.

Un vis se conturează

La început, deși le cam flutura vântul prin buzunare nimic nu i-a împiedicat să viseze. Se plimbau pe străduțele din apropierea locuinței, în Aviatorilor, unde stateau cu chirie, și își spuneau că la bătrânețe vor avea aici o casă a lor.

Luminița avea 25 de ani, iar Basil 30. Erau freelanceri și lucrau în advertising. Munceau enorm și faceau cam tot ce alții refuzau să facă în domeniul lor. Pe scurt munceau, din greu, pentru visurile altor oameni. Au întâlnit însă 2 oameni, de o vârstă respectabilă, care le-au deviat drumul. El grafician și ea pictor scenograf – Mihail Gyorgy și Hristofenia Cazacu. Și în atelierul lor, Lumința și Basil, au fost inițiați în lumea artelor. În timpul celor 3 ani, cât au durat cursurile, s-a conturat un vis – își doreau o galerie.

La un moment dat, au luat o pauză de la advertising și au plecat în Italia. Luminița mi-a mărturisit că a vrut să se întoarcă din prima zi. „Ca turist iubesc Italia, atât doar că noi nu am ajuns acolo ca turiști. Nu am rezonat cu ce am găsit și, de aceea, după 3 luni ne-am întors acasă. În schimb acolo, printre străini, s-a concretizat Galeria Basil. Știam că asta vom face în România.”

Deschiderea Galeriei Basil

Când au revenit, timp de 1 an, au lucrat cot la cot în atelier și au pregătit marea deschidere. Cum curajul se volatiliza și-au pus un termen limită. „ Aproape semnasem contractul pentru o sală în Aviatorilor, când Basil a aflat că a fost scos la licitație un depozit. Am mers să-l vedem, dar când am intrat nu am văzut decât șoarecii care mișunau pe acolo așa că am ieșit imediat.” Dar cum Basil e un vizionar nu s-a lăsat intimidat și timp de 2 zile i-a descris Luminiței cum va arăta locul după amenajare. Cum financiar era mult mai rentabil, iar ideile lui Basil s-au conturat frumos pe 1 martie 2005 au deschis Galeria Basil în spațiul renegat inițial de Luminița. Depozitul se afla în curtea din Casa Universitarilor.

„Când am deschis, ca să susținem galeria, am vândut garsoniera dublă din Aviatorilor. Ne luam astfel adio de la căldura și confortul unui cămin, într-o zonă pe care ne-o dorisem tare mult, neștiind ce ne va rezerva viitorul. Acum nu regret nici o secundă, dar atunci a fost o decizie tare grea.”

Entuziasmul de început a venit la pachet împreună cu mari emoții. În curtea din Casa Universitarilor nu erau deloc vizibili. Toata lumea ținea să le comunice asta. Unii o făceau mai delicat, alții însă le accelerau starea de anxietate spundu-le că nu au nici o șansă. Mizau pe cultură și singura lor publicitate s-a făcut doar din gură în gură. Visau vernisaje, promovarea artiștilor tineri, evenimente cu muzică, poezie și lansări de carte. Au strâns o comunitate în jurul lor, dar era un cerc închis. Ca să-și mai suplimenteze veniturile au deschis un mic magazin cu materiale de pictură, tot în fundul curții. În astfel de condiții era din ce în ce mai greu de supraviețuit.

La primele lor evenimente au invitat cunoștinte din lumea în care se învârteau atunci- advertinsing. Erau priviți ca 2 nebuni. Scenograful Dan Toader, sincer îngrijorat pentru ei, i-a întrebat: „Măi copii credeți ca o să puteți trăi din asta? Nu sunteți normali.”

Visul avea nevoie de îmbunătățiri

„ Atunci ne-am spus. E un vis minunat, suntem foarte curajoși, dar să punem un termen limită. Ne-am dat 2 ani. Dacă până la data X nu funcționează ne reorganizăm. Am procedat așa ca să fim pregătiți pentru un eventual eșec” În urma discuțiilor au realizat că își doresc un public nou și atunci Basil a avut o idee strălucită: „adulții sunt pierduți, șansa noastra sunt copiii.”

Luminița își amintește și astăzi cuvintele cu care Basil a convins-o „Vezi sala asta mare? Acolo în mijloc cumpăr niște capre (pentru desen) cu planșete îmbrăcate în pânză și pictăm scaunele de la tanti Coca. Magazin avem, loc de expoziție este, iar copii vor veni să învețe să picteze și să deseneze.” Conștienți că lucrul cu copiii necesită abilitați de psihopedagog, au adus oameni de specialitate care să predea, iar Luminița și Basil s-au ocupat în continuare de afacere.

Galeria Basil începe să se susțina financiar

În 4 luni de zile au reușit să convingă 5 părinți care le-au adus 6 copii. Cel mai mic avea 3 ani, iar cel mai mare 7-8 ani. În primavara lui 2006, Galeria Basil a pornit prima grupă de copii. S-a dus vestea, iar în toamnă numarul cursanților s-a dublat. În sfârșit nu mai aduceau bani de acasă. Nu s-au îmbogațit, dar puteau plati chiria, facturile și darile la stat.

Mult timp au lucrat în paralel și la alte proiecte care să le susțină visul. Proiecte de design interior și pe partea de advertinsing. Ziua stateau la galerie și noaptea montau mobilă.
• În 2008 aveau aproximativ 70 de cursanți.
• În 2009 deschid al II-lea spațiu al Galeriei Basil (Strada Popa Soare). Până în 2011 au funcționat cu 2 spații în paralel.
• În 2011 au extins al 2-lea spațiu și au mutat toți cursanții acolo. Galeria avea atunci peste 100 de cursanți.
• Acum în 2020 cursurile se țin în Pache Protopopescu, într-un spațiu de 600 m², cu un numar de 260 de cursanți.

Anii au trecut. O parte din micii cursanți care au pășit în galerie aduși de părinți și bunici, sunt astăzi ucenici. Au 16-17 ani și predau pentru bobocii de 5-6 ani. Ada Zaharia, Mara și Maria Dragomir se descurcă admirabil pentru că empatizează cu emoțiile și nesiguranța micuților, dar și cu creativitatea care uneori mai dă pe afară.

Un număr mai mare de cursanți presupune mai mult timp petrecut la galerie „ Dar când îți place ceea ce faci nici un efort nu este prea mare” spune Luminița.
• Pe Luminița și Basil îi găsiți la galerie de luni până vineri cel puțin câte 10 ore/zi, iar sâmbăta de la 9:00 –15:00
• De la 8:00 – 16:00 Luminița are munca de birou, iar de la 16:30 când încep cursurile și galeria se umple o găsiți tot acolo
• Abia seara după 9: 30 Luminița și Basil își permit un moment de relaxare.

„Adulții sunt pierduți, șansa noastra sunt copiii.”

Vara, Luminița și Basil merg în tabere cu galeria în raiul de la Sibiel. Vacanțele lor nu sunt mai mari de 5 zile și se întâmplă odată la 2-3 ani. Probabil că nu le lipsesc. Se știe că vacanțele sunt nevoia noastră de evadare din cotidian. Dar când cotidianul devine suficient de atractiv plecarile nu mai sunt atât de presante.

Un om de excepție în istoria Galeriei Basil

„În primul an, când am deschis galeria, am avut-o invitată din partea mentorilor noștri pe doamna Sorana Coroamă-Stanca. Când a intrat în spațiul acela din depozit a zis:
– Draga cine a mai văzut expoziție cu pereți care nu sunt albi? ( Erau din cărămidă la vedere.) Iar ăla ce e?
– Un vas de ceramică… i-am răspuns timid.
– Parcă-i butaforie! a venit replica ei.
Vreo jumatate de an tot așa ne-a ținut. Îmi era frică când o vedeam. Îmi spuneam: iar vine doamna Sorana, iar ne critică.

Venea să mănânce la Casa Universitarilor. Intra și la noi. Se așeza în fotoliu și începea să povestească. O ascultam cu gura cascată. Acela era momentul în care uitam de toate criticile. Eram fascinată. Brusc la un eveniment (expoziția Lizicăi – Hristofenia Cazacu) a văzut un vas de ceramică realizat de Lucian Țăran. Țin minte și astăzi. De atunci, nu mai cumpăr un vas de ceramică fără să-l ating. Cu mâinile ei expresive a luat vasul, l-a pipăit și a zis: „Dumnezeule cum să arzi ceramică de subțirimea asta? ”Acela a fost cred momentul în care am convins-o. Galeria Basil făcea un salt spectaculos de la butaforie la obiecte extrem de prețioase.

Doamna Sorana Coroamă-Stanca a numit Galeria Basil – „Locul marilor întâlniri”. La noi la galerie s-a reîntâlnit cu oameni pe care nu-i văzuse de multă vreme. În timp și-a schimbat percepția despre noi și a devenit cea mai mare susținatoare a noastră. Când galeria a aniversat un an a spus: „Galeria Basil este un loc în care dacă nu ai expus nu ești artist.” Mie mi s-a părut un pic prea mult, dar validarea dnei Sorana Coroamă-Stanca a însemnat enorm pentru noi.”

În timp ce îmi povestea istoria galeriei o priveam pe Luminița. Fragilă și rafinată. Austeritatea ținutei minimaliste era îndulcită de un colier supradimensionat și de zâmbetul care îi lumina chipul. Acela a fost momentul în care mi-am dorit să aflu de ce omul frumos din fața mea a acceptat interviul. Mi-a spus că atunci când a citit articolul cu Ada (îl găsiți aici) „ am simțit în textul tău că nu îți aparțin doar întrebările, tu ai construit o poveste cu ele. La întrebare erai tu, în răspunsul Adei erați amândouă. Ada cu povestea, tu cu bucuria de a expune povestea.”

Un moment când puteau pierde tot

Am înțeles din conversația cu Luminița că răul te poate atinge doar dacă tu permiți asta. Când tu ești corect nu este obligatoriu ca toți din jurul tău să fie așa. Într-un business este nevoie să fii mereu cu simțurile în alertă. Iar dacă se întâmplă să greșești, nu trebuie să-ți irosești energia panicându-te. Mai bine o folosești încercând să te adaptezi și să ieși din situația de criză.

„ Galeria Basil împlinise 10 ani (2015) și totul era minunat. Am găsit pe dr. Burghelea o clădire cu o arhitectură excepțională (fosta ambasada a Israelului) o casă de vis în stil maur. Deși chiria era fabuloasă, ne-am zis că merită efortul. Copiii aveau să învețe într-un loc de poveste. Atât de tare ne-a luat valul încât nu numai că am semnat rapid contractul, dar pentru prima dat în viața mea, am împrumutat bani. Până atunci nu făcusem credite. După ce am plătit chiria pe 1 an, la 2 zile am aflat că proprietatea închiriată era executată silit. A fost un șoc. Proprietarul s-a dovedit un excroc de mare clasa.

Atunci am învățat că există 2 categorii de oameni. Cei deștepți care consultă un avocat înainte de a semna un contract și cei din a II-a categorie, ca noi, care îl consultă după. Un an cât am stat în aceea casă m-am simțit în arest la domiciliu, deși plătisem. Încheiasem un contract care era nul și avea interdicție de închiriere. Ne-am mutat acolo nevoiți să ne recuperam banii. A fost foarte greu. Singurii care s-au bucurat au fost copii. Spuneau plini de mândrie că: vin la pictură la palat. În acel an am înțeles că în viață orice are o rezolvare. Nu merită să te consumi. Cum intenția noastră a fost una onorabilă am putut sta fix 1 an, deși am fost hărțuiți tot timpul. Ne-au taiat apa și curentul. A fost o experiența din care am învățat enorm. Apoi ne-am mutat aici în Pache Protopopescu. Deși nu este un spațiu la fel de grandios compensează printr-un alt gen de energie. Toți cei care ne trec pragul ne spun asta.”

Am decis sa renunț la interviul clasic întrebare – răspuns. Fac asta rar și doar atunci când povestea are un potențial peste medie. Asta e motivul pentru care am preferat să transform interviul cu Luminița într-o poveste.

Cum altfel aș fi putut să scriu despre proprietarii Galeriei Basil? Într-o societate ca a noastră, expertă în a reteza aripi, prin pasiunea, determinarea și încapațânarea lor, familia Vasile a pus o pereche de aripi fiecărui copil care a pășit în galerie. Nu degeaba se spune că cine ajunge la Galeria Basil rămâne.

• Unii au început la 6 ani, iar clasa a XII-a i-a găsit tot la galerie. Sunt cei care la finalul studiilor au ales o facultate în domeniu.
• Alții au venit la cursuri și chiar dacă au ales un alt drum, pentru ei Galeria Basil va rămâne locul unde au descoperit frumosul. Un loc în care vor reveni, cu gândul, atunci când în viața lor de adulți lucrurile nu sunt prea grozave. Vor purta mereu în inima un loc care le va da putere să mergă mereu mai departe.
• Și mai există o categorie. A celor care după ce au stat 10 de ani într-un job în care nu se regăsec, într-o zi, vor lăsa totul și se vor întoarce la prima dragoste. Nu degeba mottoul Galeriei Basil este: Fii ceea ce vrei să devii.

Se spune că „Frumusețea salvează lumea”. Dar ca toate lucrurile bune în viața asta și frumusețea trebuie descoperită. Mai ales în societatea noastră unde orice durează mai mult de 6 luni este considerat învechit. Atât timp însă cât există locuri cum este Galeria Basil unde frumusețea este lege, religie chiar, lumea noastră mai are o șansă.

„Frumusețea salvează lumea”

Am căpătat suficientă experiență și simt când cineva spune adevărul sau când se împăuneză într-un interviu. Luminiței nu îi place deloc să se pună în valoare. Ca să înțelegeți cu ce om am avut șansa să mă întâlnesc am să închei cu răspunsul ei la întrebarea mea: Un miracol la Galeria Basil? M-a privit în ochi și mi-a spus: „Un miracol este fiecare copil care ne trece pragul”. Când mi-a spus asta chipul i s-a luminat și o părere de lacrimă îi aburea privirea…

În martie 2020 Galeria Basil a făcut 15 ani, dar nu au aniversat. A venit pandemia și totul s-a anulat. Deși era un eveniment intens pregătit și așteptat, au ales în loc să-și hrănească egoul cu o petrecere de pomină să protejeze sănătatea copiilor.

Sunt oameni care știu să picure lumină în suflet. Sunt rari, dar există. Cu asta se ocupă, de 15 ani, Luminița și Basil la galeria lor.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

„Un miracol este fiecare copil care ne trece pragul”

Acum, în vremea pandemiei, când toată lumea te erodează emoțional cu postări care să atragă asupra afacerii lor, Luminița și Basil au tapetat pereții Galeriei cu imaginile cursanților și colaboratorilor. Apar și eu la peretele dedicat presei. Proiectul lor se numește Dor de Voi. M-ați emoționat!

Categorii
Cultură Interviuri

Despre Hyperliteratura la trecut și prezent cu Andrei Ruse

Andrei Ruse a scris 3 cărți „Zaraza”, „Soni” și „Dilăr pentru o zi” care au fost publicate de o mare editură, de unde, ulterior, a decis să plece. Ultima lui carte „Despre tristețea femeilor frumoase” a apărut la Hyperliteratura.

În urmă cu 3 ani, dezamăgit de experiența prin care a trecut cu primele cărți, a hotărât să-și deschidă propria editură. Cunoscând problemele cu care se confruntă majoritatea scriitorilor români în relația cu editurile și-a propus ca proiectului lui să aducă o schimbare în acest domeniu. A transformat, păstrând numele, o revistă online într-o editură cu câțiva autori. Pe piața de carte din România apărea o editură mică, atipică ca și cel care o înființase, dar cu visuri care urcau până la cer. Așa s-a născut Hyperliteratura.

Editură lui Andrei Ruse a trecut prin momente de criză, dar a cunoscut și vânzări record. La sfârșitul anul 2019, Hyperliteratura avea o cifră de afaceri uriașă pentru o editura atât de mică, motiv pentru care a pășit încrezătoare în 2020. Planul editorial prevedea 20 de titluri. Nici un director de editură nu a prevăzut în primele zile ale anului că, în luna martie, o pandemie va zgudui din temelii piața de carte. Andrei Ruse a fost nevoit să-și ajusteze planul editorial la doar 5-6 titluri și a restrâns cât a putut investițiile pentru a face fața crizei care se contura.

Cum am ajuns să iau un interviu lui Andrei Ruse? La Hyperliteratura a apărut o carte „Micul saturnian” scrisă de Octavian Soviany. O carte care la început m-a șocat, iar apoi m-a lăsat mută de uimire. Hyperliteratura este laboratorul unde din scriitura lui Octavian Soviany și pasiunea lui Andrei Ruse a venit pe lume romanul care a mutat linia orizontului în literatura română contemporană.

Emilia Chebac: Cât de pregătita este Hyperliteratura pentru actuala criză?

Andrei Ruse: Deși la începutul anului 2019 am mai traversat o situație de criză, pandemia ne-a găsit complet nepregătiți pentru necunoscut. Nu se știe ce se va întâmpla în viitor, cum vor evolua lucrurile și cât de mare va fi colapsul economic. Librăriile ne-au anunțat că sistează plățile, chiar dacă avem de recuperat bani pe 3-4 luni în urmă. Mă așteptam să ne scadă vânzările, dar nu să nu ne încasam banii. Întârzieri au mai fost, dar primeam banii de fiecare dată. Plățile s-au sistat acum pe perioadă nedeterminată.

Dezamăgirea cea mai mare este că nu ne mai putem permite creșterea pe care o doream la începutul anului. Vom rămâne la același nivel, dar vital este să rezistrăm. Important este să am grijă de autorii mei și să le plătesc drepturile la zi. La fel și colaboratorii și tipografiile.

Emilia Chebac: Pe conturile de socializare pare că oamenii stau acasă și citesc mai mult. Care este realitatea?

Andrei Ruse: E fals. Pentru mine care cunosc piața de carte, în acestă perioadă, oamenii citesc mai puțin. Doar cititorii înrăiți vor citi mai mult, dar ei sunt în jur de 10-15% din piața de carte. Eu aș împărți publicul cititor în 3 categorii:
• Cititorii înrăiți din care faci parte și tu
• Cititorii medii care cumpără ocazional cărți – 1 sau 2 cărți/lună
• Publicul larg de carte care este atins doar de bestselleruri. Sunt cei care în acest moment loviți de necunoscut vor investi banii în alte destinații.

Publicul mediu se va reduce și el cel puțin la jumătate, iar fideli vor rămâne doar cititorii responsabili/înrăiți. Astfel piața de carte se reduce foarte mult. Publicul de librărie, care este cel mai mare, se va muta și el în online. În perioada care ne așteaptă prevăd o scădere a pieței de carte cu peste 50-60%.

Emilia Chebac: Să discutăm despre oamenii de la Hyperliteratura – scriitorii. Cum l-ai cunoscut pe Octavian Soviany?

Andrei Ruse: Aveam 15-16 ani. Nu eram un adolescent pasionat de lectură, dar întâlnirea cu Octavian Soviany mi-a schimbat perspectiva asupra literaturii. Părinții mei au hotărât să fac meditații la română, nu că aveam note slabe, doar ca să învăț să vorbesc mai bine. Așa l-am cunoscut pe Octavian Soviany care mi s-a părut un personaj extrem de ciudat. Cine se gândea atunci că peste 20 de ani aveam să ajung editorul lui.

Cu Octavian Soviany

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă cu Octavian Soviany?

Andrei Ruse: Când am început meditațiile cu Octavian Soviany am reușit să rămân corigent. A fost singura mea corigență în tot liceul. Profesorii de atunci ne puneau să tocim, pe când Soviany m-a făcut să înțeleg literatura. M-a adus în stadiul în care am început să gândesc, dar și în imposibilitarea să tocesc. Refuzul meu de a învața ca un papagal a atras ca un magnet aceea corigența.

Octavian Soviany este un profesor atipic. Odată a plecat cu catalogul de la clasă și a mers cu el în tramvai. După aceea pățanie nu s-a mai dus cu catalogul la ore.

Emilia Chebac: Când te-ai apucat de scris ți-a fost alături?

Andrei Ruse: Da. La 20 de ani am publicat primul volum de poezii. El mi-a făcut prima recenzie care a fost neașteptat de bună. Am trecut astfel de la relația elev – profesor la cea de scriitor începător – maestru scriitor.

Ulterior când mi-am deschis editura a fost primul autor pe care l-am adus. A venit cu mare drag și încredere. Acum este, printre alte nume, autorul nostru de bază.

Emilia Chebac: După ce am citit „Micul saturnian” cred că Octavian Soviany este un scriitor de talie internațională. Sunt exaltată sau am dreptate?

Andrei Ruse: Noi la Hyperliteratura avem 2 autori de beletristică care sunt de nivel internațional: Octavian Soviany și Radu Aldulescu. Soviany este extrem de complex pe lângă prozator este și poet și traducător. Despre Radu Aldulescu, pe partea de proză, nu cred că există cineva mai bun ca el. Bineînțeles e chestie de gust. Din păcate acești autori nu au fost promovați. Nu au avut șansa unor edituri care să investească în ei.

Emilia Chebac: Ce părere ai despre „Micul saturnian”?

Andrei Ruse: Octavian Soviany a stârnit mare vâlvă cu „Viața lui Kostas Venetis”, în 2011. Am spus peste tot atunci că eu nu am mai citit un astfel de roman în ultimii 30 de ani. Din păcate cartea nu se mai găsește. Era în planul nostru editorial din 2020 reeditarea lui, dar criza ne forțează să îl amânăm. Cu „Micul saturnian” Soviany s-a întors la profunzimea cu care începuse. Romanul mi se pare chiar mai puternic decât „Viața lui Kostas Venetis”. Eu o văd cartea anului.

Roll-up-urile pentru Gaudeamus 2019.

Emilia Chebac: Am citit pe blogul tău despre o autoare, Ralu-Ana Avram, cu o poveste incredibilă. Spune cum a fost prima ta întâlnire cu ea?

Andrei Ruse: De la această autoare, am învățat o lecție despre ignoranță, deși eu nu sunt genul de editor care să nu citesc manuscrisele. Mă uit peste toate, iar dacă le resping argumentez de ce o fac. Prima interacțiune dintre noi nu a fost foarte bună. Eram la Gaudeamus 2019, extrem de nervos, sub umbrelă pentru ca ploua la stand. M-am trezit cu o doamnă care mi-a lăsat un plic, manuscrisul ei pe CD. Trebuie să știi că în perioada târgului vin mulți să lase manuscrise. Când m-a anunțat că scrie foarte bine, am spus în sinea mea, da am mai auzit asta de 100 de ori. Când mi-a spus și că nu e pe rețelele de socializare mi-am gândit: clar am de-a face cu o țăcănită.

În ianuarie 2020, când m-am mai eliberat, am vrut să mă uit pe CD. Cum laptopul meu nu avea CD-ROM am împrumutat un laptop mai vechi să pot citi manuscrisul. După primele 8 pagini am realizat că am făcut o greșeală de judecată. Aveam în față manuscrisul unui scriitor. Fac ușor diferența între oameni care vor să scrie și scriitori. Doamna este izolată de lume, dar are foarte mult talent. Corectată, revizuită, lucrând la final, schimbând un pic titlul că sa fie mai catchy cartea a ajuns la tipografie. Când va aparea interviul tău „Prima dragoste a lui Fabien Bonnaire” va fi deja în librarii.

Emilia Chebac: La Hyperliteratura am auzit pentru prima dată de o campanie de crowdfunding. Poți explica cititorilor mei, care nu au auzit până acum de așa ceva, ce înseamnă?

Andrei Ruse: Noi creăm un clip promo cu proiectul în care explicăm despre ce este vorba. Trailer de carte sau documentar dacă este o carte istorică. Urmează o campanie de 30-40 de zile unde cititorii pot comanda. Noi le facem o preoferta, de obicei, cu reducere și transport gratuit. Cei care au comandat primesc cartea cu semnatura autorului, înainte să apară în librarii, chiar cu o săptămană- doua. Astfel ei sunt primii cititori. Avem și diferite oferte care se fac doar în cadrul acestei campanii de crowdfunding. La Soviany, în trecut (pentru „Casa din Strada Sirenelor”) au fost tricouri și căni cu citatele lui. Oamenii ne trimit banii pentru carte, iar noi îi folosim pentru republicare, promovare și chiar pentru a plăti o parte din drepturile de autor. Hyperliteratura oferă 20% drepturi de autor. Este singura editură care dă acest procent. Restul editurilor dau între 5-10%.

Campania de crowdfunding ajută și la promovarea cărții. Mii de oameni timp de 30-40 de zile dau like și distribuie. Când o carte beneficiază de o campanie de crowdfunding reușită se va vinde mult mai bine pentru că deja lumea a aflat de ea. La Hyperliteratura, am inițiat 15 campanii de crowdfunding în 3 ani, din care 12 cu obiectivul atins – adică cu suma necesară nouă atinsă, din precomenzile cititorilor. Dar și la cele unde target-ul nu a fost realizat, fondurile strânse (fie ele și 25 – 50% din ce aveam nevoie pentru un proiect) ne-au fost de mare ajutor.

Cu Teodor Hossu – Longin

Emilia Chebac: Ai un proiect de suflet?

Andrei Ruse: Proiectele mele de suflet sunt cele de beletristică, cu siguranță. Iar pe istorie, ar fi „Istoria Rockului românesc”, a lui Nelu Stratone.

Lucia Hossu – Longin și Radu Aldulescu

Emilia Chebac: Ce gen de cărți editați la Hyperliteratura?

Andrei Ruse: Avem 2 zone: beletristică și istorie (recuperare istorică). Romanul și proza scurtă se găsesc în format mic, în timp ce cărțile de istorie apar în format mare.

Cărțile de recuperare istorică aduc în atenția cititorilor evenimente de care s-a uitat sau sunt tratate, chiar și de publicul cititor, cu destul de multă ignoranță.

Cu Stelian și Elena Tănase

Emilia Chebac: De ce „Repertoarul amorului” a devenit bestsellerul editurii? Care este povestea de dragoste preferată a lui Stelian Tănase?

Andrei Ruse: În poveștile românești de dragoste Stelian Tănase a dat detalii mai puțin știute. Asta reflecta clar expertiza lui de istoric. Este imparțial, dar și cinic (în povestea cu Lady Di) judecându-le prin prisma personajelor despre care scrie. Preferata lui este povestea de iubire dintre Olga Ivinskaya și Boris Pasternak.

Emilia Chebac: Cum ai ales coperta la „Micul Saturnian”?

Andrei Ruse: Am gândit o chestie care să fie evolutivă. Știam că vor fi 4 volume. Aveam nevoie de copil, tânăr, matur și un bărbat aflat la sfârșitul vieții. Deja am în minte cele 4 imagini ale aceluiași personaj. Am căutat picturi. Când am văzut „Portrait of Master Bunbury” – Joshua Reynolds am zis asta e. I-am arătat-o și lui Soviany, după ce am pus fonturile la imagine, ca să vadă cum ar arata coperta.

Una din bătaliile mele cu autorii cărților este ca nu sunt prieteni cu partea vizuală și vin cu propuneri care nu se potrivesc. Nu e cazul lui Soviany. I-am aratat-o și a spus: da, asta e! Pe ea se vor construi și restul coperților, în același stil, cu fundal întunecat și pictura în prim plan.

Instagram Emilia Chebac

Emilia Chebac: Ești pasionat de pictură?

Andrei Ruse: Proiectele care le-am avut, în ultimii 2 ani, cu pictoriI contemporani m-au apropiat de domeniu.
• În cartea mea „Despre tristețea femeilor frumoase” am folosit ilustrațiile lui Dragoș Bojin.
• Pentru portretele personajelor din „Credința nepieritoare” am colaborat cu Mihai Glodeanu. Odată cu lansare cărții am făcut și o expoziție cu lucrările lui.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Andrei Ruse: Îl voi spune pe cel mai recent. S-a întâmplat la începutul lui 2019. Aveam așteptări de vânzări mari, pentru lunile ianuarie, februarie și martie, care s-au dovedit însă catostrafale. În afară de cartea Luciei Hossu – Longin „Oameni Mari care au făcut Romania Mare” aproape nimic nu mergea la nivelul estimat de noi. În planul editorial aveam cu totul alte cărți decât cele care s-au materializat.

Eu aveam 4-5 povestiri scrise așa că am decis să termin cartea de povestiri „Despre tristețea femeilor frumoase”. Oricum nu aveam nimic de făcut pentru că nu era nimic de publicat. Dar am hotărât să o public și să o termin strict din motive financiare pentru editură. Apoi, Stelian Tănase a spus că dacă nu scoatem acum „Repertoarul amorului” undeva în mai-iunie (cartea fiind programată spre finele lui 2019), o să-l publicăm abia în 2021, pentru că el avea un alt roman în plan în aceeași perioadă la altă editură…

Și uite-așa, planurile inițiale s-au dat peste cap, eu mi-am terminat o carte, a apărut „precoce” „Repertoarul amorului”, care nici nu se vindea foarte bine la început. Bookfest-ul fusese un dezastru și el, însă de-aici, aproape de pragul falimentului, am ajuns, în 2-3 luni, la o cifră de afaceri uriașă. Ne-am redresat financiar și am făcut și festivalul nostru de carte propriu, Hypfest. Toate s-au legat incredibil. Cartea mea de povestiri s-a vândut repede, în chiar două tiraje, iar „Repertoarul amorului” a devenit cartea anului 2019, cu aproape 20.000 de exemplare vândute.

Emilia Chebac: Ce gen de schimbări crezi că va genera actuala pandemie?

Andrei Ruse: Am stat de vorbă cu fiecare autor și le-am spus să nu se panicheze. Lucrurile se vor schimba, Iar noi suntem pregătiți să fim atenți la noile oportunitați și la noi genuri de proiecte. Din păcate nu cred că pandemia va fi scurtă (din ce spun medicii și sociologii). Cred însă că oamenii se vor apropia mai mult unii de alții în această perioadă. Vom fi mai înțelegători, vom aprecia altfel libertățile și vom avea un Carpe Diem în sânge dupa acestă criză. Vom fi mai deschiși, mai onești și mai toleranti. Așa văd eu că se vor schimba lucrurile, nu acum, ci în timp.

Valeriu Mircea Popa și Teodor Hossu – Longin

Emilia Chebac: O experiență care ți-a scăldat sufletul în emoție de când conduci Hyperliteratura?

Andrei Ruse: Am 3 povești nu una. Prima este povestea lui Valeriu Mircea Popa un om, ajuns la 60 și ceva de ani, care a fost dat afară din Uniunea Scriitorilor și i s-a taiat și pensia. Ca și cum nu era suficient la 2 luni, după acesta lovitură, a facut un AVC și și-a pierdut capacitatea de a vorbi și de a lucra bijuterii. Am văzut cum un om, de o bunătate incredibilă, la care țin enorm, a fost distrus în 2 luni.

Am făcut o campanie pentru antologia lui Mojar unde s-au implicat peste 200 de oameni. N-am mai întâlnit așa ceva. Nu numai că l-am ajutat financiar, l-am scos și din depresie. După câteva luni l-am văzut zâmbind și strângând oameni în brate. A fost atât de emoționant că s-a lăsat cu plânsete. Reacția oamenilor a fost extraordinară. Am un business unde scot cărți, dar mai presus de toate astea am putut salva un om.

Radu Aldulescu – un scriitor care era să fie răpit

A II-a poveste s-a întâmplat la începutul acestui an când o autoare foarte cunoscută, invitată să publice la Hyperliteratura, a încercat să ne fure dintre autorii cei mai cunoscuți inclusiv Octavian Soviany și Radu Aldulescu. I-a ofertat cu bani, avansuri și promisiuni deșarte. Toți autorii m-au sunat și mi-au spus: „Noi suntem la Hyperliteratura și aici rămânem”. Am simțit că nu stau doar pentru că le dau procente mai mari ci au rămas pentru relația specială creată între noi. Când ne întâlnim nu suntem patron și angajați, dincolo de toate, suntem prieteni. Atunci chiar am simțit o forță incredibilă.

A III-a poveste este despre cum s-au raportat scriitorii de la Hyperliteratura în perioada pandemiei la mine. M-au sunat și mi-au spus: „Stai liniștit tu vezi-ți de editură”. Toți doreau să mă încurajeze și să mă țină pe linia de plutire. M-au făcut să ma simt extraordinar.

„Nu sunt genul de editor care să nu citesc manuscrisele”

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Andrei Ruse: Accept orice interviu. Pe tine te-am simțit aproape de Hyperliteratura în ultimul timp așa că am accepat cu tot dragul. (Ce exprimare elegantă! În realitate eu sunt cea care a înnebunit instagramul cu „Micul saturnian” cartea lui Octavian Soviany)

Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?

Andrei Ruse: Octavian Soviany pe care tu îl placi foarte mult, dar și Radu Aldulescu, Lucia Hossu- Longin și orice autor de la noi.

Emilia Chebac: Ceva ce nu se știe despre tine?

Andrei Ruse: Sunt un mare iubitor de animale și plante. Am o rață, un iepure, 2 câini și un acvariu de 200 de litri. Am avut și pisici. Animalele îmi dau o energie și o bucurie extraordinară. La fel și grădinăritul. Visul meu este să-mi fac o seră în prelungirea casei iar în mijloc să-mi instalez biroul pentru scris și lucrul la editură.

Cu Pipicel Berlioz (Berlioz din „Maestrul și Margareta”)

Andrei Ruse nu știe, dar cărțile doamnei Lucia Hossu – Longin au fost principala mea sursă de informare pentru 2 articole de succes pe emiliachebac.com. Le puteți citi aici și aici. Ultimul este cel mai citit articol de pe blogul meu. „Oameni Mari care au făcut Romania Mare” și „Credința nepieritoare” sunt carțile care m-au convins să nu mai trec nepasătoare peste titlurile publicate de Hyperliteratura atunci când intru într-o librarie.

Momentele de criza reflectă cel mai bine caracterul din om. Andrei Ruse este genul de editor care își apără cu dinții și cu ghiarele scriitorii. Poate de aceea Hyperliteratura a aglutinat oameni care au trecut testul tradării. Criza generată de pandemie îi va cutremura financiar, ca de altfel pe noi toți, dar nu cred că îi va distruge. Emoțional oamenii aștia chiar sunt o forță.

Pentru mine, acum când librăriile sunt închise, fără Hyperliteratura piața de carte este mult mai tristă. În luna iunie la clubul de carte Emilia, carți&cafea se va dezbate „Zaraza” cartea lui Andrei Ruse. Sper să ne întâlnim offline, iar ediția online să fie de domeniului trecutului. Ce spui Andrei Ruse, participi?

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Cu Teodor Hossu – Longin
La mulți ani, Hyperliteratura și la cât mai multe titluri!
Categorii
Locuri Povești

Nicuța Enache -„Eu mi-am găsit drumul. N-aș mai pleca niciodată din Romania.”

La restaurantul Ciao Niki am ajuns absolut întâmplător. Veneam de la un eveniment, împreună cu 2 prietene, și căutam un loc unde să mâncăm. Cum V&I fac mereu alegeri bune îmi era indiferent unde mergeam. Verificam cu coada ochiului ecranul telefonului să nu depășesc ora de masă (fac insulină), de aceea, cuvintele Valentinei mi-au trecut vag pe la ureche: „O să-ți placă, plus că Niki are o poveste de viață interesantă. S-ar încadra perfect pe blogul tau.” Chestia asta că X are o poveste de viață spectaculoasă mi se spune atât de des încât am devenit imună. Chiar dacă venea din partea Valentinei, una din cele mai obiective persoane pe care le cunosc, nu i-am dat importanță.

Pe la începutul lui ianuarie, am intrat într-o clădire veche, unde se simțea în tot atenția la detalii. De la bradul și aranjamentele de Crăciun care te întâmpinau la intrare, la alegerea mobilierului, a corpurilor de iluminat și terminând cu fețele de masă impecabile. M-am topit ca o înghețată, într-o zi toridă de vară, când am văzut fotoliile în nuanțe deschise de muștar. Apoi am observat spațiul generos dintre mese și am realizat că acel loc este ceva aparte în peisajul restaurantelor din București.

M-am topit când am văzut fotoliile în nuanțe deschise de muștar.

A II-a zi puneam o fotografie și un mesaj pe instagram pe care îl puteți citi aici.

Despre Nicuța Enache (Niki), proprietara Osteriei Ciao Niki și a restaurantului Ciao Niki, despre afacerea ei și  proiectele în care este implicată s-a tot scris. Eu am vrut însă să-mi povestească despre perioada de început, când visa prea sus, și nimeni nu o susținea, iar cei apropiați au fost primii care i-au spus că nu se poate.

Ca orice fată de vârsta ei Nicuța Enache a terminat liceul și s-a înscris la facultate. Cum în jurul ei toată lumea se lamenta a decis că singura șansă să realizeze ceva în viață este să meargă la muncă în Italia. A renunțat la facultate, s-a măritat, și a plecat într-o țară în care singurele cuvinte pe care le înțelegea erau :„buongiorno” și „buona sera”.

Italia, cotată drept una dintre cele mai frumoase destinații de vacanță, pentru Niki s-a dovedit cea mai urâtă țară. Când a ajuns ploua, iar faptul că a stat apoi 2 luni fără să lucreze a dezechilibrat și mai mult balanța.

Primul job

Nu va uita niciodată prima zi de muncă. A plecat singură, fără să știe italiana, spre primul job care i s-a oferit. Nici acum nu-și explică cum s-a descurcat cu metroul și trenul. Pe lângă handicapul limbii la întoarcerea acasă a mai intervenit ceva. I se stricase telefonul și cum nu mai știa drumul spre casă s-a dus la un român și i-a spus: „Te rog frumos dă-mi telefonul tău! Nu vreau să-ți consum banii, pot folosi cartela mea, dar lasă-mă să-mi sun sora. E prima mea zi de muncă, aici în Italia, și nu știu să mă întorc acasă.”

Nicuța Enache a început ca femeie de serviciu într-un restaurant mare, cu peste 500 de locuri, aflat la 3 minute de Vatican. Inteligentă, implicată, caldă și binevoitoare nu se dădea în lături, fără să i se ceară, să-și ajute colegii atunci când aceștia erau copleșiți de numărul mare de clienți. Așa s-a făcut remarcată de patron și de la curățenie a început să răspundă de tot ceea ce însemna partea de desert, apoi a devenit ajutor la bucătarie pentru ca în final să ajungă să lucreze pe sală.

„În Italia mentalitatea nu este ca aici. Treaba mea este doar să duc farfuriile la masă. Asta încerc să implementez și la restaurantul meu. Nu te angajez să lucrezi doar ca ospătar, trebuie să înveți de toate. Nimeni nu trebuie să stea o viață să lucreze pentru altul.”

I-a fost destul de greu să învețe italiana pentru că mulți angajați erau români. Nu înțelegea instrucțiunile de folosință de pe etichetele produselor de curățenie și avea nevoie de ajutor. Colegii români trecuseră prin tot soiul de experiențe și nu erau dispuși să ofere informații cu ușurință. Fiecare își apăra spatele și jobul. „Se pregătea prânzul și nimeni nu venea să mă cheme la masă. Nu vrei să știi câte nopți am adormit plângând.”

A mers mai departe pentru că se simțea apreciată de patroni care erau interesați să le meargă afacerea. După 9 ani în acel loc a ajuns în punctul în care avea cheile de la restaurat pe mână. Lucra pe sală (echivalentul unui ospătar), știa să gătească și să facă aprovizionarea. Se descurca chiar și să managerizeze afacerea.

Restaurantului Ciao Niki

Demisia

În Italia nu ai voie să pleci când vrei sau când ai nevoie ci doar când îți dă concediu patronul. Nicuța Enache mi-a spus, cu tristețe, că erau tratați ca niște sclavi. În aceea perioadă a avut ceva de rezolvat în România. „Am anunțat cu un an înainte. M-au lăsat să plec dar, cu toate aprecierile, în lipsa mea mi-au schimbat contractul de muncă.” Avea de suportat singura chiria, între timp divorțase, și de plătit rate la bancă. Patronii au fost convinși că forțată de credite Niki va acepta fără să comenteze noua situație impusă de ei.

Deși nu avea nimic de rezervă, a plecat. Le-a pus cheile pe birou și le-a dat un preaviz de 15 zile. Nu le venea să creadă, dar nu au făcut nimic s-o oprească. Din această experiență a învățat un lucru. „Când stai prea mult într-un loc și simți că nu ești respectat e bine să pleci. E semn că locul tău este în altă parte.”

După 9 ani de muncă era complet în aer și simțea că nu se va mai ridica niciodată. Era exact în același punct ca atunci când pusese pentru prima dată piciorul în Italia. În plus pe lângă lipsa banilor se mai adăugase ceva… eșecul.

Noi începuturi

Pe lângă jobul de baza la restaurantul de unde își dăduse demisia, dimineața la prima oră Niki făcea curățenie la 2 scări de bloc. În același timp, mai mergea la un alt restaurant, la curățenie doar atunci când era solicitată. Le-a spus proprietarilor de aici că a rămas fără job.

Se pare însă că atunci când soarta închide o ușă, Dumnezeu deschide o fereastră. Nicuța Enache a plecat din restaurantul unde era tot universul ei și a început să lucreze la o osterie (tot în apropierea Vaticanului). Era un loc mic, o afacere de familie, dar cu o altă energie. Nu se mai pierdea într-o mare de angajați, iar asta a fost un caștig pentru ea. Pentru că patronii au ajuns să o cunoască, au îndrăgit-o nu doar pentru plusvaloarea pe care o aducea afacerii lor ci și pe Nicuța Enache ca om. Proprietarii erau din Sardinia. De la ei a învățat să gătească paste ca italienii, să asorteze vinul cu mâncarea și să vină în întâmpinarea dorințelor clienților – personalizat nu la grămadă. Deși a stat doar un an și jumătate în acel job a ținut ca ospitalitatea care a găsit-o acolo să o aducă și în România.

Fotografia mea preferată – Repatriot Alba Iulia 2017

O zi din viața Nicuței Enache în Italia

La prima oră a dimineții, când italienii încă dormeau, Nicuța Enache făcea curațenie la cele 2 scări de bloc „silențios” să nu derajeze. La prânz mergea la osterie. Printr-o cunoștință a ajuns să lucreze și la un restaurant cu mulți turiști unde pregătea micul dejun. Aici toți erau tineri și niște colegi minunați. Nu-i venea să credă că se poate lucra așa.

Cum seara era liberă, atunci când a apărut o altă oportunitate, și-a mai luat încă o slujbă. La un restaurant de lux în afara Romei. Acest job avea să fie tușa finală care i-a rafinat considerabil tehnica de a lucra într-un restaurant.

La fiecare din cele 3 restaurante purta o altă uniformă. Când ajungea acasă, noaptea la 1:00 – 2:00, băga uniformele la mașină, dimineața le călca și o lua de la capăt. Realizez cât de greu trebuie să-i fi fost. Culmea ironiei era că după o zi istovitoare, seară când se instala oboseala, la restaurantul de lux, Niki trebuia să arate impecabil. Radioasă, cu o mină odihnită și cu o uniformă ca scoasă din cutie. Era un mediu în care nu-și permitea să lase nici un detaliu la voia întâmplării.

„Voi pleca acasă, în România, și voi deschide un restaurant” După cum se vede s-a ținut de cuvânt
Niki este acum proprietara a 2 restaurante
Restaurantului Ciao Niki

Încolțește idee afacerii

Nicuța Enache a reușit să câștige încrederea patronului care, văzând-o că vrea să învețe de toate, i-a propus să-l ajute cu managerierea afacerii. Se pare că nu-și mai dorea să treacă în fiecare zi pe la restaurant, iar Niki era persoana potrivită care să-i țină locul. Acela a fost momentul în care a început să se gândească serios la propria afacere. „Dacă omul asta a avut încredere că pot face față, de ce să lucrez pentru el când pot lucra pentru mine? Le spunem tuturor cunoscuților: Voi pleca acasă, în România, și voi deschide un restaurant. Nimeni nu mă credea. Mai rău, nimeni nu-mi dădea nici o șansă.”

Înapoi acasă – în România

După 12 ani de muncă în Italia când, în sfârșit, ar fi putut să se bucure de rezultate Nicuța Enache decide să se întoarcă în România. Se săturase să muncească pentru visurile altor oameni, iar pe ale ei să le pună mereu în așteptare. Își dorea restaurantul ei în Romania. Simțea că doar acasă putea să prindă aripi. Și-a pus hainele în mașină și cu doar 3000 de euro a plecat spre România. „Îmi doream să merg acasă să deschid poarta și să o știu pe mama că mă așteaptă. Îmi doream să aud un colid de Crăciun. În primii 5 ani de Italia când auzeam românește, de dor, îmi dădeau lacrimile.”

A ajuns acasă (lângă Focșani) s-a odihnit câteva zile, apoi a venit în București, a închiriat o cameră la hotel și a început să bată agențiile în cautare unui spațiu pentru restaurant. De la hotel s-a mutat câteva zile la o prietenă, iar apoi a închiriat o garsonieră. S-a întors în Italia unde avea încă un contract de muncă bun care îi permitea să obțină un credit avantajos. Seara lucra la restaurantul de lux, iar ziua colinda băncile pentru obținerea unui credit. Când l-a dobândit o parte din sumă a lăsat-o garanție în banca italiană (acoperea ratele pe un an) iar cu diferența a venit în România.

Primul restaurant – Osteria Ciao Niki

Nicuța Enache și-a dat termen un an să pună afacerea pe picioare. Dacă va merge bine, dacă nu, se va întoarce în Italia și va munci toată viața pentru visurile altor oameni. Dar nu putea face asta până nu-l încerca și pe al ei.

În prima săptămâna de România mergea doar cu taxiul. „Deși ador să conduc îmi era groază de traficul din București.” Între timp s-a împrietenit cu o doamnă care lucra în sistemul bancar și care a ajutat-o teribil. Nu numai cu informații bancare ci și cu sfaturi atât de necesare pentru a supraviețui în jungla lui: „Nu se poate, aici ești în România!”

”Când am început renovarea spațiului mergeam singură la Dedeman. Mă rugam de oamenii de acolo să mă aștepte la ieșire și să mă ajute cu materialele de construcție.”

Ea care ajunsese să managerieze o afacerea în Italia, în România nu știa să calculeze un preț. Plângea non – stop. Dar viața avea să-i scoată în cale un om providențial. Un domn care avea să-i „traducă” din limba română în limba română cum stă treaba cu partea legislativă, autorizațiile și actele necesare. Da, ați citit bine din română în română!

Când simțea că lucrurile s-au mai așezat acest domn face un preinfarct „Stăteam cu domnul X în telefon și plângeam. El în spital și eu singură la osterie. Îi spunem că nu pot deschide pentru că îmi lipsește o autorizație și habar n-aveam să fac prețurile la marfă. Omul asta minunat m-a pus să-i trimit poze pe whatsapp cu factura de vinuri și mi-a explicat cum să calculez prețurile.” Un alt moment în care s-a panicat, crezând că nu va putea deschide la timp, a fost când i-a fost livrată mobila sub formă de… pachete. Niki, în naivitatea ei, a crezut că mobila va veni cum era expusă la Ikea. Iarăși s-a rugat de un paznic dintr-o clădire alăturată să o ajute să asambleze mobilierul noaptea.

Osteria Ciao Niki începe să funcționeze

După multe peripeții Nicuța Enache deschide, pe 27 noiembrie 2014, primul restaurant Osteria Ciao Niki. La început a avut 2 angajați. Era un flux continuu de personal. La o săptămâna plecau și veneau alții. „Nu-mi venea să cred ce se întâmplă. Găteam singură, făcem aprovizionare și nu-mi vedeam capul de treabă”

Lucrurile se mișcau, începuse să prindă mersul lor. Era greu, dar nu se plângea. „Apoi s-a îmbolnăvit tata. Necunoscând pe nimeni mă gândeam că în lumea asta mare doar dacă ai relații te descurci. M-am luptat să-l duc pe tata într-un spital unde să aibă parte de un tratament bun.” Atât că spitalul era la Iași și de fiecare dată când mergea să-și viziteze tatal închidea restauranul. Niki mi-a mărturisit că „Numai Dumnezeu a ținut atunci Osteria”. Ajunsese să se împrumute de peste tot. Tratamentul costa, iar chiria trebuia plătită chiar dacă restaurantul nu-i aducea venituri.

„Timp de 2 luni în fiecare sâmbată după ce terminam munca la 1:00 – 2:00 noaptea mă urcam în mașină, treceam pe la Focșani să o iau pe mama și plecam mai departe spre Iași. Stăteam cu tata câteva ore, o lăsam pe mama la Focșani și veneam spre București unde ajungeam luni la 3:00 – 4:00 dimineața.”

După moartea tatalui, pe care Niki l-a adorat, s-a refugiat în muncă. Avea Osteria de 1 an când o jurnalistă de la Ziarul Financiar i-a spus că șefii ei ar vrea să scrie despre Osteria Ciao Niki. „Vrea să fii mai cunoscută pentru că te-ai întors acasă”. După acel articol lumea ei s-a schimbat, dar nu și Niki. Cum a rămas, în continuare, aceeași persoana cu picioarele pe pământ Nicuța Enache mi-a dezvăluit: „Când succesul vine oamenii năvalesc, dar la început când ai nevoie de ajutor e gol în jurul tau.”

Deschide al II-lea restaurant Ciao Niki

Pe 19 iunie 2019, Nicuța Enache a deschis al II-lea restaurant Ciao Niki. Anii au trecut, iar fata care la întoarcerea în țară părea că se luptă cu morile de vânt, acum tot aici, în România, a ajuns să inspire oameni. S-a alăturat echipei Repatriot și își spune povestea. Pentru ea a funcționat să lupte, din greu, pentru visul ei acasă, decât să muncească printre străini. În prezent ajută copii și bătrâni. Se împlică în acest ajutor cu același profesionalism ca pentru propria afacere. Merge prin orfelinate și vede de ce au nevoie copiii. Niki nu va trimite niciodată, de Craciun, cizme mărimea 37, 38 unor copii care poarta 32, 33. Într-un cămin de bătrâni Niki nu va plăti geamuri, când este nevoie de uși. M-a amuzat teribil când mi-a povestit ca la un eveniment unde trebuia să înmâneze un premiu, deși a uitat numele câștigătorului, la final nu a uitat să ia microfonul prezentatorului și spună unei săli întregi că mai are nevoie de 12 uși pentru un cămin de bătrâni. Acolo pe unde trece Nicuța Enache lasă urme.

Alături de echipa Repatriot astăzi Niki inspiră oameni
Ajută copiii

Ajută bătrânii

Niki deși plângea, la propriu, atunci când îi era greu, niciodată nu și-a pus problema să renunțe. Pentru mine este, de departe, una dintre cele mai puternice femei pe care le cunosc. Nicuța Enache care în prima zi de muncă, în Italia, nu știa drumul spre casă, după 12 ani printre străini și-a găsit calea. Aici, acasă, în România. Ultimile ei cuvinte înainte de a ne despărți au fost: „Eu mi-am găsit drumul. N-aș mai pleca niciodată din Romania.” Vocea îi tremura, avea lacrimi în ochi, iar modul cum mi-a spus-o nu cred că-l voi uita prea curând.

„Eu mi-am găsit drumul. N-aș mai pleca niciodată din Romania.”

În general, oamenii preferă să vorbescă doar despre succes. Despre greutăți, respingeri și lipsă de susținere a celor din jur omit să spună. De ce? Pentru că societatea noastră validează succesul, faima și oamenii cu bani. Dacă nu faci parte din categoria asta nu ai drepul să visezi. Eu prefer poveste ei. Clădită pe renunțări, lacrimi și munca titanică.

Indiferent cine ești tu cel care vei citi acest articol, dacă îți dorești ceva, iar cei din jur te descurajează… îndrăznește numai visurile care te sperie sunt cu adevărat mari. Nu te lăsa modelat de societate, forțeaz-o să-ți recunoască valoarea. La fel cum a făcut și Nicuța Enache. A vrut un resturant în România, iar acum are două.

Este chemată să-și spună povestea…
Îndrăznește numai visurile care te sperie sunt cu adevărat mari

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Sursă fotografii: arhiva personală a Nicuței Enache

 

 

Categorii
Interviuri Locuri

Universul enRose s-a născut din iubire pentru flori și artă

Povestea din spatele universul enRose  este despre pasiune, curaj și dragoste de frumos. În timpul facultății, Adina Filculescu nu s-a gândit niciodată că va deveni designer florist și va ajunge să dețină o afacere de succes în lumea florilor. Astăzi, enRose se evidențiază prin rafinamentul aranjamentelor florale, dar mai ales printr-o conexiune aparte cu clienții. Profesional, Adina are un background economic (este absolventă a Facultății de Administrare a Afacerilor și doctor în antreprenoriat feminin din octombrie 2018). Studiile i-au oferit o viziune de ansamblu asupra afacerii, iar marketarea și calcularea costurilor au devenit mult mai simple.

Încă din timpul facultății, a conștientizat că pasiunea este ingredientul cheie în activitatea pe care o va alege în viitor. În paralel mergea la tot felul de conferințe de business. Și-a obținut licența pe antreprenoriat. În acea perioadă, după terminarea facultății era la modă să te angajezi la o bancă. Reprezenta o mare realizare și îți conferea un statut. Dar pentru Adina să lucreze în domeniul bancar nu era deloc o prioritate.

Pe perioada studiilor ori atunci când a început un proiect niciodată nu a ales calea cea mai ușoară. După finalizarea studiilor a urmat numeroase cursuri de design floral. A pornit acum 10 ani ca antreprenor, s-a șlefuit ca designer florist, iar de 2 ani se ocupă și de wedding planning. În timp ce îmi povestea despre parcursul profesional mintea mea s-a conectat la filmul The Wedding Planner cu Jennifer Lopez. Spre deosebire de J.Lo, Adina este mult mai rafinată. Bun și de ce gândul mi-a zburat la acest film o să vă intrebați? Pentru că Adina are în comun cu J. Lo profesionalismul. A pătruns în domeniul nunților prin designul floral, apoi s-a dezvoltat odată cu cererea clienților. Și nu s-a oprit aici, s-a extins cu invitații de nuntă și printuri pentru evenimente, obiecte de logistică și decor pentru evenimente.

Deși este o afacere cu flori online, spațiul în care activează Adina este un un loc care îți bucură sufletul. De aceea, la scurt timp după mutarea enRose în Gala Galaction 39, în atelier au început să prindă viață tot mai multe evenimente chic. De la workshopuri de design floral, devenite deja o tradiție, la petreceri între prieteni și târguri vintage în grădină. Totul se păstrează într-o notă intimă, cozy, iar serile cu prăjituri și ceai aromat nasc multe râsete și povești.

Creativitate

Emilia Chebac: De unde vine numele afacerii EnRose?

Adina Filculescu: Numele vine de la cunoscutul cântec La vie en rose. Un nume destul de lung și cum brandingul tinde spre minimalism, am lăsat site-ul și logo-ul doar EnRose. Mie îmi place cel mai mult Parisul. Știu că toată lumea este obsedată de Paris, dar mie acest oraș îmi oferă o bucurie naturală. Am fost ultima dată în noiembrie anul trecut , iar prietenul meu Mi-a spus: „Mai, ție îți pace Parisul foarte mult!” Era vizibil. La Paris am altă stare. Merg foarte mult pe jos ca să simt vibe-ul orasului.

Emilia Chebac: Parisul este asociat cu muzeele. Ai unul preferat?

Adina Filculescu: Îmi plac muzeele în general. Am un respect foarte mare pentru opera artistului. Chiar dacă nu-mi place un artist, încerc în contextul lui social să-mi dau seama ce l-a determinat să creeze acel tablou, ce a vrut să exprime (chiar dacă eu nu rezonez cu el).

Emilia Chebac: Un pictor preferat?

Adina Filculescu: Van Gogh, dar nu toate. Prefer Coroana imperială Fritillaria în vas de cupru, un tablou care nu se bucură de aceiași notorietate ca Floarea soarelui sau Noaptea instelată. E un domeniu în care evoluez continuu. În viitor cu siguranță îmi va păcea altceva.

Bucurie

Emilia Chebac: Momente care ți-au rămas în suflet?

Adina Filculescu: Eram în biserică, muncisem mult pentru nunta respectivă și asistam la cununia religioasă. Fiind atentă ca totul să decurgă fără incidente priveam alaiul nunții: mirii în mijloc, nașii, domnișoarele și cavalerii de onoare. Și deodată am văzut bucuria din ochii lor, fețele care radiau și zâmbetele. Atunci a fost un moment în care mi-au dat lacrimile. Am realizat că sunt și eu parte din povestea acestor oameni fericiți.

Cea mai mare bucurie o am când o mireasă îmi trimite un mesaj chiar în ziua nunții să-mi spună cât de mult îi place buchetul. Într-o zi atât de importantă, să-și găsească timp să-mi mulțumească este emoționant. Cum eu sunt mereu în alertă în ziua nunții, de multe ori când văd un mesaj prima dată mă gândesc dacă s-a întâmplat ceva. Când primești un SMS de mulțumire trăiești un moment copleșitor.

Emilia Chebac: Partea pe care o gestionezi cel mai greu în afacerea ta?

Adina Filculescu: Offf, sunt perfecționistă! În timp am învățat că, dacă ești mai relaxat, lucrurile decurg mult mai bine. De aceea, am lucrat cu mine să nu mai pun atâta presiune. Îmi spun că poate s-a întâmplat un lucru cu un anumit scop. De exemplu: înainte când îmi sosea marfa vedeam orice imperfecțiune la un trandafir. Prin imperfecțiune nu mă refer că nu era proaspăt, mă refer la imperfecțiuni de la natură (o nervură mai proeminenta, o mică pată mai decolorată care nu respecta cromatica generală). În general chestii pe care oamenii obișnuiți nu le observă. Și pentru că eram așa, atrăgeam în jurul meu oameni la fel de … perfecționiști. Colegul meu Mihai șterge obiectele de sticlă atât de mult până să arate cum altfel decât… perfect.

Emilia Chebac: Cum gestionezi termenele?

Adina Filculescu: Florile sunt perisabile. Avem termene, de aceea trebuie să fim rapizi și eficienți. La o nuntă toate aranjamentele florale se fac cu 24 de ore înainte. Dar eu consider că aici e toată frumusețea, nu ai timp să te plictisești. De fiecare dată va veni un alt client, ori va apărea un alt gen de eveniment.

Emilia Chebac: Toți bărbații știu ce să aleagă?

Adina Filculescu: (Râde) Unii da. Alții… să știi că la mine apelează o categorie specială de bărbați. Cei care sunt trimiși de iubite sau soții. Au văzut pe site aranjamentele și știu exact ce vor. Un fel ca la Pandora. În loc de catalog doamnele consultă site-ul nostru. Fără surprize neplăcute. Acei domni sunt și ei fericiți că pot oferi ceva pe plac partenerelor lor.

Emilia Chebac: Să trecem de la traseul profesional la traseul literar?

Adina Filculescu: Am citit foarte mult încă din școala generală și în liceu. Am depășit lecturile obligatorii și am citit foarte mult clasici Garcia Marquez, Dostoievski, Balzac și Camus. În timpul facultății m-am orientat mai mult către partea de specialitate, dezvoltare personală și business. Apoi au apărut florile și am citit din acest domeniu. Îmi place mult să-mi cumpăr albume de: artă, fotografie, design și arhitectură.

Când am început afacerea eram tare solicitată. Lucram câte 14 ore/zi plus destule nopți nedormite. Până mi-am format echipa am lucrat un timp singură. În acea perioadă nu aveam timp să citesc și mi-a lipsit acest lucru. De vreo 2 ani, lucrurile s-au mai așezat. Acum am iarăși un teanc de cărți lângă pat. Îmi place să citesc mai multe cărți în paralel.

Emilia Chebac: Ce preferințe ai acum? Recitești vreodată o carte?

Adina Filculescu:
• Acum prefer poveștile din Bucureștii vechi. Mi-a plăcut „Nebiruita flacăra a tinereții”
• Am recitit de 3 ori până acum cartea Celei Serghi – Pânza de paianjen. De fiecare dată o percep altfel.

Emilia Chebac: Perioade din istoria omenirii care îți plac. De ce?

Adina Filculescu:
• Anii ’50 pentru vestimentație și feminitate. Vechiul Holywood: Grace Kelly, Audrey Hepburn.
• Ulterior anii ’60 pentru minimalismul vestimentar. Anii ’60 au venit cu multe schimbări și la nivel de arhitectură.
• Perioada Art Deco anii ’30 în arhitectură și obiecte decorative. Bucureștiul nostru are și el puternice influențe Art Deco. Un oraș în care este foarte prezent acest curent este Tel Aviv.

Emilia Chebac: Florile preferate?

Adina Filculescu: Îmi plac foarte mult freziile pentru că sunt parfumate și le pot vedea evoluția pe parcurs: de la boboc la floare. Apoi floarea de măzăriche (lathyrus) de asemenea parfumată și delicata.

lathyrus

Emilia Chebac: De ce ai aceptat acest interviu?

Adina Filculescu: Pentru că am văzut în tine și ulterior și pe blog o persoană autentică care este interesată de lucrurile frumoase și de calitate. Calitatea aceea a lucrului bine făcut, atât a persoanei pe care o intervievezi cât și a disciplinei pe care o ai în a lua un interviu. În timpul acestui interviu s-a legat o discuție nu a fost genul acela sec de dialog Q&A.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine? Despre cine ți-ar plăcea să citești pe blogul meu?

Adina Filculescu: Îmi plac oamenii care creează lucruri frumoase și au curajul de a nu se lăsa limitați de presiunea cotidianului sau de prejudecățile unei meserii.
• Spre exemplu, Maria Dermengiu este o artistă de o finețe rar întâlnită. Tot ceea ce ea creează pare la fel de diafan precum este ea. Fascinant!
• Un stil vivace și jucăuș, care îmi place în mod deosebit, are Gabriela Atanasov și al ei Sweet Paprika. Autenticitatea este cuvântul de ordine și în cazul ei, iar fiecare piesă de îmbrăcăminte și accesoriu creat este parte din personalitatea ei de o feminitate debordantă.
• În final, nu pot să nu o menționez pe Cristina Dobrescu de la Livrez dragoste. Îmi place spațiul în care își desfășoară activitatea, energia pe care o simți când intri în acel loc. Cristina este vinovată de acest aspect, ea este cea care imprimă peronalitate acelui spațiu. Transmite că ceea ce face ea cu drag.

Biroul Adinei

Emilia Chebac: Greșeli de început?

Adina Filculescu: Nu îndrăzneam foarte mult, nici cromatic nici ca forme. Megeam mult pe rozuri și forme bine definite. Acum îmi las creativitate să zburde și ies mult mai ușor din zona mea de confort.

• La început mă axam doar pe evenimente, nu aveam comenzi cu aranjamente florale. Din acest motiv aveam pierderi foarte mari. Pentru un eveniment mă aprovizionam cu o cantitate mare de flori ca să am de unde să aleg. Echipa era mult mai mică, iar după un eveniment nu mai aveam putere fizică să facem ceva cu florile rămase și mureau.
• Aveam comandă doar pentru un buchet de mireasă. Casă faci un astfel de buchet este necesr să cumperi flori engros. Abia îmi amortizam cheltuielile. Rămâneau cu foarte multe flori. Îmi doream să fie clienta mulțumită.
• Pierdeam nopțile, acum nu mai fac așa ceva, dar la 20 de ani ai o energie debordantă. Cred că mă făcea să rezist focul pasiunii care mă mâna. Apoi am realizat că nu am să rezist în acel ritm. Acum am o zi liberă pe săptămână. Cea mai potrivită zi pentru mine este marți. Îmi ofer un masaj, piscină, mă plimb, citesc sau dorm.

Minimalism

Pe lângă flori Adina iubește cărțile și muzeele. Poate de aici viziunea aparte pe care o proiectează aranjamentelor ei florale. Arta a ajutat-o să se desprindă de ce a învățat la cursuri, a căpătat curaj să experimenteze și o altă abordare. Cărțile i-au rafinat conversația, dar mai ales au ajutat-o să înțeleagă mai bine oamenii. De aceea, cumpărându-i creațiile ai senzația că uneori cumperi sau oferi visuri.

Universul enRose este un loc în care ne proiectăm iubirile, gândurile, visurile și speranțele. Lăsate la dospit pe mâna Adinei și a echipei ei, aceștia le transpun în arajamente florale care ajunse la destinație și răvășesc simțurile destinatarei.

Am considerat mereu că lipsa frumosului împietrește sufletele. Pe Adina am cunoscut-o la un club de carte care a fost găzduit în Gala Galaction 39, adică în universul enRose. Atunci când întâlnesc oameni ca ea, care inspiră, îmi doresc imediat un interviu. Încerc să scriu cât mai mult despre persoane care luptă frumos pentru… frumos. De aceea, mi-am dorit-o pe blogul meu.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului și pe contul meu de instagram.

Motanul Ulise – Pisicile și creativitatea?! Un subiect despre care aș putea scrie un articol întreg…
Categorii
Diverse Interviuri Irina

Un interviu cu Irina Wagner despre artizanatul de artă din România

Din interviul cu Irina Wagner am înțeles că brandul Wagner Arte  a fost de la început bine chibzuit: numele, sloganul și identitatea vizuală. Surorile Wagner, Irina și Ana, au început cu magazinul din Bulevardul Carol. Nu au avut un plan de business, dar brandul a fost, încă de la debut, cel mai important activ din firma lor. Au acordat o atenție deosebită proiectelor în care s-au implicat, persoanelor cu care și-au asociat numele și nu în ultimul rând atitudinii și poziției lor pe piața mărcilor românești. Deoarece, de brand, au avut grijă ca de copilul lor, acesta s-a rafinat în timp, rămânând în continuare unul dintre cele mai importante lucruri din afacerea lor. Irina consideră că „pentru Wagner Arte, Ana este cea mai bună creatoare de imagine, eu sunt doar un mesager.”

Rolul Irinei nu este deloc așa ușor cum lasă, cu modestie, să se înțeleagă. Pentru ca Ana să fie creativă, Irina a degrevat-o de partea care de obicei blochează artiștii. A început prin a alege o casă frumoasă unde Ana și echipa ei să găsească inspirație. A continuat apoi cu managementul și PR-ul firmei, cu promovarea obiectelor Anei și organizarea de evenimente. Tot Irina este cea care stabilește planurile de afaceri, bugetele și în general tot ce ține de partea practică a afacerii.

Emilia Chebac: O întâmplare de la începutul activității?

Irina Wagner: În urmă cu 13 ani, atelierul nostru era, undeva între Gara de Nord și Calea Victoriei, într-o locuință modestă unde la intrare te întâmpina un căine, cam nespălat, al proprietarului. Atât ne permiteam atunci. A apărut un client, un posibil partener, care dorea să-și asocieze brandul cu al nostru (un brand de automobile de lux). Doamna ne-a vizitat în atelier, dar nu ne-a mai căutat. Atunci m-am luminat și am realizat că degeaba facem lucruri minunate, dacă nu aducem atelierul mai la lumină, avem de pierdut. Într-o afacere ca a noastră imaginea contează enorm. De aceea, am mutat atelierul în Cotroceni.

Emilia Chebac: Cum ați ales pictura pe porțelan?

Irina Wagner: Pictura pe porțelan reprezintă căutările Anei din timpul facultății. Avea nevoie de un suport potrivit pentru pictura ei miniaturală, dar și de obiecte funcționale (cești, farfurii, iar mai târziu bijuterii) care să se vândă ușor. Acolo a fost scânteia afacerii. Ana este un meșteșugar foarte bun. Nu este nici o rușine. Ce face ea este artizanat de artă. În România nu este foarte cunoscut, dar în afară este unul dintre meșteșugurile foarte bine puse la punct și duse la rang de artă.

Emilia Chebac: De ce este porțelanul asociat cu luxul?

Irina Wagner: În trecut, manufacturile de porțelan erau proprietatea regelui. Angajații, care lucrau acolo, nu aveau dreptul să părăsească curtea fără acordul regelui. Producerea porțelanului era un secret foarte bine păstrat. Când monarhia a dispărut, statul a început să se implice în aceste acte culturale și de creativitate pentru a putea ține aceste meșteșuguri în viață. Bineînțeles acest lucru se întampla în Europa de vest.

Emilia Chebac: Cum funcționează acest tip de afacere în străinătate? Dar la noi?

Irina Wagner: De ce Franța este în continuare țara haute-couture-lui și a parfumului? În trecut erau propritatea regelui, iar apoi au fost impulsionate și încurajate de stat. Încurajare care nu se rezumă numai la „Hai România! Hai manufacturierii!” Artizanii au scutiri de taxe, sunt organizați în asociații foarte puternice, beneficiază de programe prin care li se aduc clienți din alte țări. Totul cu sprijinul și pe banii statului.
În România noi plătim TVA la fel cu cel care produce iaurt. Aici încă nu se conștientizează că specificul activității noaste este diferit. Munca de creație nu are același ritm cu un proces de producție bine stabilit. Activitatea noastră presupune multă muncă umană, testări până se face designul unui obiect, care uneori poate dura chiar și 6 luni. Abia apoi obiectul va fi decorat în atelier. Și cum decorarea nu este făcută de mașină ci de oameni, oamenii mai și greșesc. Și iarăși procesul se reia. E greu să ții un asemenea business cu nivelul de taxare al unei afaceri obișnuite.

Emilia Chebac: Cum vezi tu o schimbare?

Irina Wagner: Să se înființeze o Asociație a artizanilor, care să militeze pentru modificarea legii. Lucrurile se pot schimba doar printr-o decizie politică. Nu ai cum să pui ce facem noi, un pictor, un sculptor pe același nivel cu o firmă de consultanță contabilă sau un producător din industria cărnii.

Emilia Chebac: Deși ești un om al prezentului, de ce perioadă din istoria omenirii te simți atrasă?

Irina Wagner: Curtea Regelui Soare, Ludovic al XVI-lea și Maria-Antoaneta. Îmi place stilul rococo. Mai ales partea estetică. Deși nu stau foarte bine cu istoria, încerc să compensez prin lecturi și filme. Cu Maria-Antoaneta m-am întâlnit într-un vis. Se petrecea în timpul Revoluției Franceze. Erau niște persoane în jurul meu cu roluri bine definite. Un personaj important, dar slab, un bărbat în care aveam încredere și un copilaș. Un vis foarte real, impresionant. Am intrat pe net să citesc. Și am realizat că visasem exact fuga Mariei-Antoaneta din palatul regal în momentul revoluției (atunci nu cunoșteam povestea reală). Din aceiași sursă am aflat că ea nu avea încredere în rege, ci în bărbatul cu care se sfătuia și a organizat fuga. Exact ca în visul meu regele era foarte slab, a ezitat mult până să părăsească palatul, motiv pentru care au fost capturați. Pentru că ea nu a vrut să plece fără rege, un bărbat trăgea de ea insistând să plece. A fost trimisă undeva la țară cu un singur copil. Am visat și drumul. Incredibil! Cred în fizică cuantică. Putem avea acces la informație pentru că timpul nu există. Cum filmul Marie Antoinette l-am văzut după acest vis, nu am fost influențată, iar fuga nu apare în film.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Irina Wagner: A existat un moment în care am crezut că o să cadă cerul pe noi și chiar așa a fost, deoarece a trebuit să concediem oameni ca să rezistăm pe piață. În binecuvântare nu s-a transformat, deoarece nu pot spune nici acum că suntem în Rai. A fost însă momentul care ne-a adus o transformare profesională. Criza ne-a oferit 2 variante: ori ieftinim și facem produse de masă, ori ne rafinăm și ne poziționăm și mai sus. Am ales ultima variantă. A fost o decizie de ruletă. Putea să fie un eșec total. Multe din brandurile care au ales atunci să se ducă de la mediu către lux au făcut o alegere bună. Chiar dacă nu s-a dovedit o binecuvântare, criza ne-a determinat să devenim mai buni.

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă?

Irina Wagner: Eram la London Fashion Week la hotelul Savoy (împreună cu Ana și Laura -brand ambasadorul nostru la Londra). În momentul în care ne pregăteam să intrăm pe o ușă, ne-am ciocnit de Jeremy Irons. Toate ne-am blocat, el relaxat s-a dat un pas în spate și ne-a spus: Ladies, please… Cu greu ne-am regăsit să trecem pe lângă el.

Emilia Chebac: De ce te cheamă Irina ?

Irina Wagner: Irina vine de la numele nașei de căsătorie a părinților mei, o persoană foarte plăcută, profesoara de înot a mamei din facultate, Irina Oprișescu, cu care mama avea o relație frumoasa de prietenie. Nu în ultimul rând, a fost ales și pentru faptul ca Irina înseamna pace.

Emilia Chebac: Ce Irine îmi recomanzi?

Irina Wagner: Irina Marinescu, Irina Milenkovici, Irina Tenovici.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre cine ți-ar plăcea să scriu pe blogul meu?

Irina Wagner: Carlos Abbate, Cosmin Cernica, Adrian Oianu, Cătălin Năstăsoiu.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Irina Wagner: Am citit interviul cu Izabela Pănescu. Mi-a plăcut că vorbești despre lifestyle, dar din zona culturală. Pe blogul tău am întâlnit multe dintre preocupările mele. Mă regăsesc în subiectele articolelor tale. Îmi place că scrii despre oameni care îmi sunt dragi și care intră în zona mea de interes.

Emilia Chebac: O persoană care te inspiră?

Irina Wagner: Ștefan Câlția și Carlos l’Abbate.

• Ștefan Câlția este o persoana profundă, dar plină de un umor ce-mi place. Atmosfera și emoțiile transmise de arta sa sunt sublime și tămaduitoare de suflet.
• Carlos l’Abbate este un prieten drag aflat la un nivel spiritual ce mă inspira tare. Mereu are un unghi de a privi o poveste dintr-o perspectivă la care nu m-am gândit.

Emilia Chebac: Un moment magic la Wagner Arte ?

Irina Wagner: Prima expoziție publică la Novotel. Era în 2008, începutul declinului (e vorba despre criza economică), dar în viața noastră nu se simțea încă. Au venit foarte mulți oameni. Aproximativ 300 de persoane. A fost o expoziție cu o scenografie mare și foarte creativă. Directorul locației, unde se desfășura evenimentul, ne-a spus după primele 30 de minute: „Noi am terminat vinul planificat. Very good PR!” Iar oamenii curgeau în continuare. Pe atunci se întâmplau puține lucruri spectaculoase. Deși sunt multe momente de bucurie, acela a fost momentul în care creația a Anei și partea mea de marketing s-au îmbinat perfect.

Expoziție Novotel, 2008

Emilia Chebac: O întâmplare care ți-a marcat viața?

Irina Wagner: Cea mai mare minune pe care mi-a oferit-o viața mea este fiica mea. A fost o revelație. O descoperire a ei, o lecție de redescoperire a mea și o călătorie înapoi în propria copilărie atunci când mă ocup de ea. Este bucuria de zi cu zi pe care o trăiesc! Nu vreau să mi-o însușesc ca pe ceva al meu. Fiica mea este ca o săgeată care pornește spre lume și doresc să-i ofer tot ce are nevoie ca să se ducă singură. Iubirea este cel mai important lucru pe care îl putem oferi copiilor, o resursă la care se pot reconecta oricând. Îi ajută să fie independenți și să se descurce, cu ușurințâ, în jungla în care trăim.

Emilia Chebac: Ce oameni au sprijinit Wagner Arte la început?

Irina Wagner:
• Mama mea a fost prima care s-a implicat în povestea Wagner Arte. În magazinul din Carol a fost unul din oamenii de vânzări.
• Domnul Ștefan Câlțea care a fost alături de noi de mai multe ori. Am avut proiecte comune cu Galeria Posibilă care îl reprezintă, condusă de Matei Câlția.
• primii jurnaliști care au crezut în noi și care au spus pentru prima dată povestea noastră apărută într-un glossy, Tango parcă – Mihaela Cârlan.

Emilia Chebac: Ai putea să te mai intorci să lucrezi într-o bancă?

Irina Wagner: Nu și nici nu-mi doresc. Am lucrat 10 ani ca angajat în bancă, organizații guvernamentale SUA și trust de presă. Pentru mine libertatea este foarte importantă. Acum stresul este mai mare decât atunci când lucram în bancă de exemplu, dar și bucuria este mult, mult mai mare (nu cred că era conștientă cum i s-a luminat fața în timp ce îmi spunea despre alegerea ei). Nu mă mai regăseam în povestea cu … șeful… șefa… echipa. Probabil pentru că sunt o fire mai rebelă. Acum am libertate cât să dau și la alții. Câteodată mă întreb cum ar fi să mă angajez din nou, apoi realizez că ar fi ca un vis urât.

Emilia Chebac: Ești deschisă și pentru alt gen de proiecte?

Irina Wagner: Eu nu cred în atașamente. Dacă mâine mi-ar veni o idee genială, m-aș ocupa cu drag de ea. Ce fac acum îmi este foarte drag, este o parte din viața mea, însă în paralel mă ocup de proiecte de comunicare și PR cu diverși clienți din zona medicală, lifestyle și culturală. Dacă aș fi nevoită să trec în barca unui antreprenor pe cont propriu m-aș descurca.

În timp ce o ascultam pe Irina priveam în jur la obiectele din porțelan. Și nu știu de ce, poate muzica care se auzea discret în fundal, poate decorul care prevestea sosirea Crăciunului, poate sursele de lumină, amplasate strategic cu mare artă, reclamate de întunericul care se instalează devreme în acestă perioadă a anului sau poate toate acestea la un loc m-au transpus într-o poveste. Strălucirea obiectelor și bijuteriilor, pictate în aur și platină m-au introdus într-o lume în care rafinamentul este un stil de viață. Timp de 2 ore, cât a durat interviul cu Irina Wagner, lumea mea a devenit brusc mult mai frumoasă.

Cu ceva timp în urmă am decis să vin cu o categorie nouă pe blogul meu care să poarte un nume… Irina. Continui acest proiect atipic, recunoscând că am așteptări mari de la el, cu un alt interviu cu o Irină, interviul cu Irina Wagner. În același timp recunosc că sunt și îngrijorată. Unde să găsesc eu atâtea Irine speciale? Iar prin speciale nu înțeleg numai persoane publice. Specială este orice Irină care pot fi un model, care schimbă oameni și mentalități prin ceea ce face sau care sau pur și simplu nu se lasă doborâtă de viața. Sunt convinsă că sunt foarte multe. Din păcate la multe povești nu am a acces. De aceea, am o rugăminte, dacă din cei care mă citiți aveți lângă voi astfel de Irine, vă rog să mă contactați.