Etichetă: brand romanesc

Categorii
Cultură Interviuri Locuri

Galeria Basil – „Locul marilor întâlniri”

Luminița și Basil proprietarii Galeriei Basil

La Galeria Basil am ajuns din întâmplare. Ada Zaharia, o adolescentă pasionată de pictură și desen mi-a dat o provocare. „Mi-ar plăcea tare mult să scrii despre Luminița și Basil proprietarii galeriei.”

De ce nu? Sunt fascinată de locurile unde frumusețea nu este marginalizată. Mă fac să mă simt în siguranță. Nu era prima dată când intram la Galeria Basil. Dar în aceea după amiază, în care aveam întâlnire cu Luminita Vasile, am simțit că o percep altfel, că pătrund într-un spațiu în care lumea s-a refăcut în toată culoarea, lumina și forma ei.

Galeria Basil are un miros al ei special. În biroul lui Basil era mai estompat poate și pentru că se amesteca cu mirosul de lemn, ceai și cărți vechi. Aș spune că miroasea mai degrabă a artă și civilizație. În ateliere, în schimb, se simțeau mai puternic notele parfumate, care pe durata cursurilor, se imprimă în hainele, părul și creațiile cursanților. De multe ori mamele îi spun Luminiței că, atunci când se întorc copii de la cursuri, stau cu nasul în părul lor pentru că miroase a galerie. Mirosul devine emoție… Basil a descoperit parfumul și a dozat proporțiile. Apoi împreună cu Luminița au pus suflet, au adăugat pasiune și iubire. Dar oricât de mult m-ar fi sedus acel miros eram perfect conștientă că ce mi se dezvăluia în fața ochilor nu s-a făcut pocnind din degete. Luminiței și lui Basil le-a trebuit 15 ani de muncă ca să susțină o poveste astăzi de succes. Au debutat cu un proiect în care doar ei 2 au crezut. Acum chiar și cei care nu le dădeau nici o șansă au capitulat și fac o reverența în fața realizărilor lor.

Un vis se conturează

La început, deși le cam flutura vântul prin buzunare nimic nu i-a împiedicat să viseze. Se plimbau pe străduțele din apropierea locuinței, în Aviatorilor, unde stateau cu chirie, și își spuneau că la bătrânețe vor avea aici o casă a lor.

Luminița avea 25 de ani, iar Basil 30. Erau freelanceri și lucrau în advertising. Munceau enorm și faceau cam tot ce alții refuzau să facă în domeniul lor. Pe scurt munceau, din greu, pentru visurile altor oameni. Au întâlnit însă 2 oameni, de o vârstă respectabilă, care le-au deviat drumul. El grafician și ea pictor scenograf – Mihail Gyorgy și Hristofenia Cazacu. Și în atelierul lor, Lumința și Basil, au fost inițiați în lumea artelor. În timpul celor 3 ani, cât au durat cursurile, s-a conturat un vis – își doreau o galerie.

La un moment dat, au luat o pauză de la advertising și au plecat în Italia. Luminița mi-a mărturisit că a vrut să se întoarcă din prima zi. „Ca turist iubesc Italia, atât doar că noi nu am ajuns acolo ca turiști. Nu am rezonat cu ce am găsit și, de aceea, după 3 luni ne-am întors acasă. În schimb acolo, printre străini, s-a concretizat Galeria Basil. Știam că asta vom face în România.”

Deschiderea Galeriei Basil

Când au revenit, timp de 1 an, au lucrat cot la cot în atelier și au pregătit marea deschidere. Cum curajul se volatiliza și-au pus un termen limită. „ Aproape semnasem contractul pentru o sală în Aviatorilor, când Basil a aflat că a fost scos la licitație un depozit. Am mers să-l vedem, dar când am intrat nu am văzut decât șoarecii care mișunau pe acolo așa că am ieșit imediat.” Dar cum Basil e un vizionar nu s-a lăsat intimidat și timp de 2 zile i-a descris Luminiței cum va arăta locul după amenajare. Cum financiar era mult mai rentabil, iar ideile lui Basil s-au conturat frumos pe 1 martie 2005 au deschis Galeria Basil în spațiul renegat inițial de Luminița. Depozitul se afla în curtea din Casa Universitarilor.

„Când am deschis, ca să susținem galeria, am vândut garsoniera dublă din Aviatorilor. Ne luam astfel adio de la căldura și confortul unui cămin, într-o zonă pe care ne-o dorisem tare mult, neștiind ce ne va rezerva viitorul. Acum nu regret nici o secundă, dar atunci a fost o decizie tare grea.”

Entuziasmul de început a venit la pachet împreună cu mari emoții. În curtea din Casa Universitarilor nu erau deloc vizibili. Toata lumea ținea să le comunice asta. Unii o făceau mai delicat, alții însă le accelerau starea de anxietate spundu-le că nu au nici o șansă. Mizau pe cultură și singura lor publicitate s-a făcut doar din gură în gură. Visau vernisaje, promovarea artiștilor tineri, evenimente cu muzică, poezie și lansări de carte. Au strâns o comunitate în jurul lor, dar era un cerc închis. Ca să-și mai suplimenteze veniturile au deschis un mic magazin cu materiale de pictură, tot în fundul curții. În astfel de condiții era din ce în ce mai greu de supraviețuit.

La primele lor evenimente au invitat cunoștinte din lumea în care se învârteau atunci- advertinsing. Erau priviți ca 2 nebuni. Scenograful Dan Toader, sincer îngrijorat pentru ei, i-a întrebat: „Măi copii credeți ca o să puteți trăi din asta? Nu sunteți normali.”

Visul avea nevoie de îmbunătățiri

„ Atunci ne-am spus. E un vis minunat, suntem foarte curajoși, dar să punem un termen limită. Ne-am dat 2 ani. Dacă până la data X nu funcționează ne reorganizăm. Am procedat așa ca să fim pregătiți pentru un eventual eșec” În urma discuțiilor au realizat că își doresc un public nou și atunci Basil a avut o idee strălucită: „adulții sunt pierduți, șansa noastra sunt copiii.”

Luminița își amintește și astăzi cuvintele cu care Basil a convins-o „Vezi sala asta mare? Acolo în mijloc cumpăr niște capre (pentru desen) cu planșete îmbrăcate în pânză și pictăm scaunele de la tanti Coca. Magazin avem, loc de expoziție este, iar copii vor veni să învețe să picteze și să deseneze.” Conștienți că lucrul cu copiii necesită abilitați de psihopedagog, au adus oameni de specialitate care să predea, iar Luminița și Basil s-au ocupat în continuare de afacere.

Galeria Basil începe să se susțina financiar

În 4 luni de zile au reușit să convingă 5 părinți care le-au adus 6 copii. Cel mai mic avea 3 ani, iar cel mai mare 7-8 ani. În primavara lui 2006, Galeria Basil a pornit prima grupă de copii. S-a dus vestea, iar în toamnă numarul cursanților s-a dublat. În sfârșit nu mai aduceau bani de acasă. Nu s-au îmbogațit, dar puteau plati chiria, facturile și darile la stat.

Mult timp au lucrat în paralel și la alte proiecte care să le susțină visul. Proiecte de design interior și pe partea de advertinsing. Ziua stateau la galerie și noaptea montau mobilă.
• În 2008 aveau aproximativ 70 de cursanți.
• În 2009 deschid al II-lea spațiu al Galeriei Basil (Strada Popa Soare). Până în 2011 au funcționat cu 2 spații în paralel.
• În 2011 au extins al 2-lea spațiu și au mutat toți cursanții acolo. Galeria avea atunci peste 100 de cursanți.
• Acum în 2020 cursurile se țin în Pache Protopopescu, într-un spațiu de 600 m², cu un numar de 260 de cursanți.

Anii au trecut. O parte din micii cursanți care au pășit în galerie aduși de părinți și bunici, sunt astăzi ucenici. Au 16-17 ani și predau pentru bobocii de 5-6 ani. Ada Zaharia, Mara și Maria Dragomir se descurcă admirabil pentru că empatizează cu emoțiile și nesiguranța micuților, dar și cu creativitatea care uneori mai dă pe afară.

Un număr mai mare de cursanți presupune mai mult timp petrecut la galerie „ Dar când îți place ceea ce faci nici un efort nu este prea mare” spune Luminița.
• Pe Luminița și Basil îi găsiți la galerie de luni până vineri cel puțin câte 10 ore/zi, iar sâmbăta de la 9:00 –15:00
• De la 8:00 – 16:00 Luminița are munca de birou, iar de la 16:30 când încep cursurile și galeria se umple o găsiți tot acolo
• Abia seara după 9: 30 Luminița și Basil își permit un moment de relaxare.

„Adulții sunt pierduți, șansa noastra sunt copiii.”

Vara, Luminița și Basil merg în tabere cu galeria în raiul de la Sibiel. Vacanțele lor nu sunt mai mari de 5 zile și se întâmplă odată la 2-3 ani. Probabil că nu le lipsesc. Se știe că vacanțele sunt nevoia noastră de evadare din cotidian. Dar când cotidianul devine suficient de atractiv plecarile nu mai sunt atât de presante.

Un om de excepție în istoria Galeriei Basil

„În primul an, când am deschis galeria, am avut-o invitată din partea mentorilor noștri pe doamna Sorana Coroamă-Stanca. Când a intrat în spațiul acela din depozit a zis:
– Draga cine a mai văzut expoziție cu pereți care nu sunt albi? ( Erau din cărămidă la vedere.) Iar ăla ce e?
– Un vas de ceramică… i-am răspuns timid.
– Parcă-i butaforie! a venit replica ei.
Vreo jumatate de an tot așa ne-a ținut. Îmi era frică când o vedeam. Îmi spuneam: iar vine doamna Sorana, iar ne critică.

Venea să mănânce la Casa Universitarilor. Intra și la noi. Se așeza în fotoliu și începea să povestească. O ascultam cu gura cascată. Acela era momentul în care uitam de toate criticile. Eram fascinată. Brusc la un eveniment (expoziția Lizicăi – Hristofenia Cazacu) a văzut un vas de ceramică realizat de Lucian Țăran. Țin minte și astăzi. De atunci, nu mai cumpăr un vas de ceramică fără să-l ating. Cu mâinile ei expresive a luat vasul, l-a pipăit și a zis: „Dumnezeule cum să arzi ceramică de subțirimea asta? ”Acela a fost cred momentul în care am convins-o. Galeria Basil făcea un salt spectaculos de la butaforie la obiecte extrem de prețioase.

Doamna Sorana Coroamă-Stanca a numit Galeria Basil – „Locul marilor întâlniri”. La noi la galerie s-a reîntâlnit cu oameni pe care nu-i văzuse de multă vreme. În timp și-a schimbat percepția despre noi și a devenit cea mai mare susținatoare a noastră. Când galeria a aniversat un an a spus: „Galeria Basil este un loc în care dacă nu ai expus nu ești artist.” Mie mi s-a părut un pic prea mult, dar validarea dnei Sorana Coroamă-Stanca a însemnat enorm pentru noi.”

În timp ce îmi povestea istoria galeriei o priveam pe Luminița. Fragilă și rafinată. Austeritatea ținutei minimaliste era îndulcită de un colier supradimensionat și de zâmbetul care îi lumina chipul. Acela a fost momentul în care mi-am dorit să aflu de ce omul frumos din fața mea a acceptat interviul. Mi-a spus că atunci când a citit articolul cu Ada (îl găsiți aici) „ am simțit în textul tău că nu îți aparțin doar întrebările, tu ai construit o poveste cu ele. La întrebare erai tu, în răspunsul Adei erați amândouă. Ada cu povestea, tu cu bucuria de a expune povestea.”

Un moment când puteau pierde tot

Am înțeles din conversația cu Luminița că răul te poate atinge doar dacă tu permiți asta. Când tu ești corect nu este obligatoriu ca toți din jurul tău să fie așa. Într-un business este nevoie să fii mereu cu simțurile în alertă. Iar dacă se întâmplă să greșești, nu trebuie să-ți irosești energia panicându-te. Mai bine o folosești încercând să te adaptezi și să ieși din situația de criză.

„ Galeria Basil împlinise 10 ani (2015) și totul era minunat. Am găsit pe dr. Burghelea o clădire cu o arhitectură excepțională (fosta ambasada a Israelului) o casă de vis în stil maur. Deși chiria era fabuloasă, ne-am zis că merită efortul. Copiii aveau să învețe într-un loc de poveste. Atât de tare ne-a luat valul încât nu numai că am semnat rapid contractul, dar pentru prima dat în viața mea, am împrumutat bani. Până atunci nu făcusem credite. După ce am plătit chiria pe 1 an, la 2 zile am aflat că proprietatea închiriată era executată silit. A fost un șoc. Proprietarul s-a dovedit un excroc de mare clasa.

Atunci am învățat că există 2 categorii de oameni. Cei deștepți care consultă un avocat înainte de a semna un contract și cei din a II-a categorie, ca noi, care îl consultă după. Un an cât am stat în aceea casă m-am simțit în arest la domiciliu, deși plătisem. Încheiasem un contract care era nul și avea interdicție de închiriere. Ne-am mutat acolo nevoiți să ne recuperam banii. A fost foarte greu. Singurii care s-au bucurat au fost copii. Spuneau plini de mândrie că: vin la pictură la palat. În acel an am înțeles că în viață orice are o rezolvare. Nu merită să te consumi. Cum intenția noastră a fost una onorabilă am putut sta fix 1 an, deși am fost hărțuiți tot timpul. Ne-au taiat apa și curentul. A fost o experiența din care am învățat enorm. Apoi ne-am mutat aici în Pache Protopopescu. Deși nu este un spațiu la fel de grandios compensează printr-un alt gen de energie. Toți cei care ne trec pragul ne spun asta.”

Am decis sa renunț la interviul clasic întrebare – răspuns. Fac asta rar și doar atunci când povestea are un potențial peste medie. Asta e motivul pentru care am preferat să transform interviul cu Luminița într-o poveste.

Cum altfel aș fi putut să scriu despre proprietarii Galeriei Basil? Într-o societate ca a noastră, expertă în a reteza aripi, prin pasiunea, determinarea și încapațânarea lor, familia Vasile a pus o pereche de aripi fiecărui copil care a pășit în galerie. Nu degeaba se spune că cine ajunge la Galeria Basil rămâne.

• Unii au început la 6 ani, iar clasa a XII-a i-a găsit tot la galerie. Sunt cei care la finalul studiilor au ales o facultate în domeniu.
• Alții au venit la cursuri și chiar dacă au ales un alt drum, pentru ei Galeria Basil va rămâne locul unde au descoperit frumosul. Un loc în care vor reveni, cu gândul, atunci când în viața lor de adulți lucrurile nu sunt prea grozave. Vor purta mereu în inima un loc care le va da putere să mergă mereu mai departe.
• Și mai există o categorie. A celor care după ce au stat 10 de ani într-un job în care nu se regăsec, într-o zi, vor lăsa totul și se vor întoarce la prima dragoste. Nu degeba mottoul Galeriei Basil este: Fii ceea ce vrei să devii.

Se spune că „Frumusețea salvează lumea”. Dar ca toate lucrurile bune în viața asta și frumusețea trebuie descoperită. Mai ales în societatea noastră unde orice durează mai mult de 6 luni este considerat învechit. Atât timp însă cât există locuri cum este Galeria Basil unde frumusețea este lege, religie chiar, lumea noastră mai are o șansă.

„Frumusețea salvează lumea”

Am căpătat suficientă experiență și simt când cineva spune adevărul sau când se împăuneză într-un interviu. Luminiței nu îi place deloc să se pună în valoare. Ca să înțelegeți cu ce om am avut șansa să mă întâlnesc am să închei cu răspunsul ei la întrebarea mea: Un miracol la Galeria Basil? M-a privit în ochi și mi-a spus: „Un miracol este fiecare copil care ne trece pragul”. Când mi-a spus asta chipul i s-a luminat și o părere de lacrimă îi aburea privirea…

În martie 2020 Galeria Basil a făcut 15 ani, dar nu au aniversat. A venit pandemia și totul s-a anulat. Deși era un eveniment intens pregătit și așteptat, au ales în loc să-și hrănească egoul cu o petrecere de pomină să protejeze sănătatea copiilor.

Sunt oameni care știu să picure lumină în suflet. Sunt rari, dar există. Cu asta se ocupă, de 15 ani, Luminița și Basil la galeria lor.

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

„Un miracol este fiecare copil care ne trece pragul”

Acum, în vremea pandemiei, când toată lumea te erodează emoțional cu postări care să atragă asupra afacerii lor, Luminița și Basil au tapetat pereții Galeriei cu imaginile cursanților și colaboratorilor. Apar și eu la peretele dedicat presei. Proiectul lor se numește Dor de Voi. M-ați emoționat!

Categorii
Cultură Interviuri

Despre Hyperliteratura la trecut și prezent cu Andrei Ruse

Andrei Ruse a scris 3 cărți „Zaraza”, „Soni” și „Dilăr pentru o zi” care au fost publicate de o mare editură, de unde, ulterior, a decis să plece. Ultima lui carte „Despre tristețea femeilor frumoase” a apărut la Hyperliteratura.

În urmă cu 3 ani, dezamăgit de experiența prin care a trecut cu primele cărți, a hotărât să-și deschidă propria editură. Cunoscând problemele cu care se confruntă majoritatea scriitorilor români în relația cu editurile și-a propus ca proiectului lui să aducă o schimbare în acest domeniu. A transformat, păstrând numele, o revistă online într-o editură cu câțiva autori. Pe piața de carte din România apărea o editură mică, atipică ca și cel care o înființase, dar cu visuri care urcau până la cer. Așa s-a născut Hyperliteratura.

Editură lui Andrei Ruse a trecut prin momente de criză, dar a cunoscut și vânzări record. La sfârșitul anul 2019, Hyperliteratura avea o cifră de afaceri uriașă pentru o editura atât de mică, motiv pentru care a pășit încrezătoare în 2020. Planul editorial prevedea 20 de titluri. Nici un director de editură nu a prevăzut în primele zile ale anului că, în luna martie, o pandemie va zgudui din temelii piața de carte. Andrei Ruse a fost nevoit să-și ajusteze planul editorial la doar 5-6 titluri și a restrâns cât a putut investițiile pentru a face fața crizei care se contura.

Cum am ajuns să iau un interviu lui Andrei Ruse? La Hyperliteratura a apărut o carte „Micul saturnian” scrisă de Octavian Soviany. O carte care la început m-a șocat, iar apoi m-a lăsat mută de uimire. Hyperliteratura este laboratorul unde din scriitura lui Octavian Soviany și pasiunea lui Andrei Ruse a venit pe lume romanul care a mutat linia orizontului în literatura română contemporană.

Emilia Chebac: Cât de pregătita este Hyperliteratura pentru actuala criză?

Andrei Ruse: Deși la începutul anului 2019 am mai traversat o situație de criză, pandemia ne-a găsit complet nepregătiți pentru necunoscut. Nu se știe ce se va întâmpla în viitor, cum vor evolua lucrurile și cât de mare va fi colapsul economic. Librăriile ne-au anunțat că sistează plățile, chiar dacă avem de recuperat bani pe 3-4 luni în urmă. Mă așteptam să ne scadă vânzările, dar nu să nu ne încasam banii. Întârzieri au mai fost, dar primeam banii de fiecare dată. Plățile s-au sistat acum pe perioadă nedeterminată.

Dezamăgirea cea mai mare este că nu ne mai putem permite creșterea pe care o doream la începutul anului. Vom rămâne la același nivel, dar vital este să rezistrăm. Important este să am grijă de autorii mei și să le plătesc drepturile la zi. La fel și colaboratorii și tipografiile.

Emilia Chebac: Pe conturile de socializare pare că oamenii stau acasă și citesc mai mult. Care este realitatea?

Andrei Ruse: E fals. Pentru mine care cunosc piața de carte, în acestă perioadă, oamenii citesc mai puțin. Doar cititorii înrăiți vor citi mai mult, dar ei sunt în jur de 10-15% din piața de carte. Eu aș împărți publicul cititor în 3 categorii:
• Cititorii înrăiți din care faci parte și tu
• Cititorii medii care cumpără ocazional cărți – 1 sau 2 cărți/lună
• Publicul larg de carte care este atins doar de bestselleruri. Sunt cei care în acest moment loviți de necunoscut vor investi banii în alte destinații.

Publicul mediu se va reduce și el cel puțin la jumătate, iar fideli vor rămâne doar cititorii responsabili/înrăiți. Astfel piața de carte se reduce foarte mult. Publicul de librărie, care este cel mai mare, se va muta și el în online. În perioada care ne așteaptă prevăd o scădere a pieței de carte cu peste 50-60%.

Emilia Chebac: Să discutăm despre oamenii de la Hyperliteratura – scriitorii. Cum l-ai cunoscut pe Octavian Soviany?

Andrei Ruse: Aveam 15-16 ani. Nu eram un adolescent pasionat de lectură, dar întâlnirea cu Octavian Soviany mi-a schimbat perspectiva asupra literaturii. Părinții mei au hotărât să fac meditații la română, nu că aveam note slabe, doar ca să învăț să vorbesc mai bine. Așa l-am cunoscut pe Octavian Soviany care mi s-a părut un personaj extrem de ciudat. Cine se gândea atunci că peste 20 de ani aveam să ajung editorul lui.

Cu Octavian Soviany

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă cu Octavian Soviany?

Andrei Ruse: Când am început meditațiile cu Octavian Soviany am reușit să rămân corigent. A fost singura mea corigență în tot liceul. Profesorii de atunci ne puneau să tocim, pe când Soviany m-a făcut să înțeleg literatura. M-a adus în stadiul în care am început să gândesc, dar și în imposibilitarea să tocesc. Refuzul meu de a învața ca un papagal a atras ca un magnet aceea corigența.

Octavian Soviany este un profesor atipic. Odată a plecat cu catalogul de la clasă și a mers cu el în tramvai. După aceea pățanie nu s-a mai dus cu catalogul la ore.

Emilia Chebac: Când te-ai apucat de scris ți-a fost alături?

Andrei Ruse: Da. La 20 de ani am publicat primul volum de poezii. El mi-a făcut prima recenzie care a fost neașteptat de bună. Am trecut astfel de la relația elev – profesor la cea de scriitor începător – maestru scriitor.

Ulterior când mi-am deschis editura a fost primul autor pe care l-am adus. A venit cu mare drag și încredere. Acum este, printre alte nume, autorul nostru de bază.

Emilia Chebac: După ce am citit „Micul saturnian” cred că Octavian Soviany este un scriitor de talie internațională. Sunt exaltată sau am dreptate?

Andrei Ruse: Noi la Hyperliteratura avem 2 autori de beletristică care sunt de nivel internațional: Octavian Soviany și Radu Aldulescu. Soviany este extrem de complex pe lângă prozator este și poet și traducător. Despre Radu Aldulescu, pe partea de proză, nu cred că există cineva mai bun ca el. Bineînțeles e chestie de gust. Din păcate acești autori nu au fost promovați. Nu au avut șansa unor edituri care să investească în ei.

Emilia Chebac: Ce părere ai despre „Micul saturnian”?

Andrei Ruse: Octavian Soviany a stârnit mare vâlvă cu „Viața lui Kostas Venetis”, în 2011. Am spus peste tot atunci că eu nu am mai citit un astfel de roman în ultimii 30 de ani. Din păcate cartea nu se mai găsește. Era în planul nostru editorial din 2020 reeditarea lui, dar criza ne forțează să îl amânăm. Cu „Micul saturnian” Soviany s-a întors la profunzimea cu care începuse. Romanul mi se pare chiar mai puternic decât „Viața lui Kostas Venetis”. Eu o văd cartea anului.

Roll-up-urile pentru Gaudeamus 2019.

Emilia Chebac: Am citit pe blogul tău despre o autoare, Ralu-Ana Avram, cu o poveste incredibilă. Spune cum a fost prima ta întâlnire cu ea?

Andrei Ruse: De la această autoare, am învățat o lecție despre ignoranță, deși eu nu sunt genul de editor care să nu citesc manuscrisele. Mă uit peste toate, iar dacă le resping argumentez de ce o fac. Prima interacțiune dintre noi nu a fost foarte bună. Eram la Gaudeamus 2019, extrem de nervos, sub umbrelă pentru ca ploua la stand. M-am trezit cu o doamnă care mi-a lăsat un plic, manuscrisul ei pe CD. Trebuie să știi că în perioada târgului vin mulți să lase manuscrise. Când m-a anunțat că scrie foarte bine, am spus în sinea mea, da am mai auzit asta de 100 de ori. Când mi-a spus și că nu e pe rețelele de socializare mi-am gândit: clar am de-a face cu o țăcănită.

În ianuarie 2020, când m-am mai eliberat, am vrut să mă uit pe CD. Cum laptopul meu nu avea CD-ROM am împrumutat un laptop mai vechi să pot citi manuscrisul. După primele 8 pagini am realizat că am făcut o greșeală de judecată. Aveam în față manuscrisul unui scriitor. Fac ușor diferența între oameni care vor să scrie și scriitori. Doamna este izolată de lume, dar are foarte mult talent. Corectată, revizuită, lucrând la final, schimbând un pic titlul că sa fie mai catchy cartea a ajuns la tipografie. Când va aparea interviul tău „Prima dragoste a lui Fabien Bonnaire” va fi deja în librarii.

Emilia Chebac: La Hyperliteratura am auzit pentru prima dată de o campanie de crowdfunding. Poți explica cititorilor mei, care nu au auzit până acum de așa ceva, ce înseamnă?

Andrei Ruse: Noi creăm un clip promo cu proiectul în care explicăm despre ce este vorba. Trailer de carte sau documentar dacă este o carte istorică. Urmează o campanie de 30-40 de zile unde cititorii pot comanda. Noi le facem o preoferta, de obicei, cu reducere și transport gratuit. Cei care au comandat primesc cartea cu semnatura autorului, înainte să apară în librarii, chiar cu o săptămană- doua. Astfel ei sunt primii cititori. Avem și diferite oferte care se fac doar în cadrul acestei campanii de crowdfunding. La Soviany, în trecut (pentru „Casa din Strada Sirenelor”) au fost tricouri și căni cu citatele lui. Oamenii ne trimit banii pentru carte, iar noi îi folosim pentru republicare, promovare și chiar pentru a plăti o parte din drepturile de autor. Hyperliteratura oferă 20% drepturi de autor. Este singura editură care dă acest procent. Restul editurilor dau între 5-10%.

Campania de crowdfunding ajută și la promovarea cărții. Mii de oameni timp de 30-40 de zile dau like și distribuie. Când o carte beneficiază de o campanie de crowdfunding reușită se va vinde mult mai bine pentru că deja lumea a aflat de ea. La Hyperliteratura, am inițiat 15 campanii de crowdfunding în 3 ani, din care 12 cu obiectivul atins – adică cu suma necesară nouă atinsă, din precomenzile cititorilor. Dar și la cele unde target-ul nu a fost realizat, fondurile strânse (fie ele și 25 – 50% din ce aveam nevoie pentru un proiect) ne-au fost de mare ajutor.

Cu Teodor Hossu – Longin

Emilia Chebac: Ai un proiect de suflet?

Andrei Ruse: Proiectele mele de suflet sunt cele de beletristică, cu siguranță. Iar pe istorie, ar fi „Istoria Rockului românesc”, a lui Nelu Stratone.

Lucia Hossu – Longin și Radu Aldulescu

Emilia Chebac: Ce gen de cărți editați la Hyperliteratura?

Andrei Ruse: Avem 2 zone: beletristică și istorie (recuperare istorică). Romanul și proza scurtă se găsesc în format mic, în timp ce cărțile de istorie apar în format mare.

Cărțile de recuperare istorică aduc în atenția cititorilor evenimente de care s-a uitat sau sunt tratate, chiar și de publicul cititor, cu destul de multă ignoranță.

Cu Stelian și Elena Tănase

Emilia Chebac: De ce „Repertoarul amorului” a devenit bestsellerul editurii? Care este povestea de dragoste preferată a lui Stelian Tănase?

Andrei Ruse: În poveștile românești de dragoste Stelian Tănase a dat detalii mai puțin știute. Asta reflecta clar expertiza lui de istoric. Este imparțial, dar și cinic (în povestea cu Lady Di) judecându-le prin prisma personajelor despre care scrie. Preferata lui este povestea de iubire dintre Olga Ivinskaya și Boris Pasternak.

Emilia Chebac: Cum ai ales coperta la „Micul Saturnian”?

Andrei Ruse: Am gândit o chestie care să fie evolutivă. Știam că vor fi 4 volume. Aveam nevoie de copil, tânăr, matur și un bărbat aflat la sfârșitul vieții. Deja am în minte cele 4 imagini ale aceluiași personaj. Am căutat picturi. Când am văzut „Portrait of Master Bunbury” – Joshua Reynolds am zis asta e. I-am arătat-o și lui Soviany, după ce am pus fonturile la imagine, ca să vadă cum ar arata coperta.

Una din bătaliile mele cu autorii cărților este ca nu sunt prieteni cu partea vizuală și vin cu propuneri care nu se potrivesc. Nu e cazul lui Soviany. I-am aratat-o și a spus: da, asta e! Pe ea se vor construi și restul coperților, în același stil, cu fundal întunecat și pictura în prim plan.

Instagram Emilia Chebac

Emilia Chebac: Ești pasionat de pictură?

Andrei Ruse: Proiectele care le-am avut, în ultimii 2 ani, cu pictoriI contemporani m-au apropiat de domeniu.
• În cartea mea „Despre tristețea femeilor frumoase” am folosit ilustrațiile lui Dragoș Bojin.
• Pentru portretele personajelor din „Credința nepieritoare” am colaborat cu Mihai Glodeanu. Odată cu lansare cărții am făcut și o expoziție cu lucrările lui.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Andrei Ruse: Îl voi spune pe cel mai recent. S-a întâmplat la începutul lui 2019. Aveam așteptări de vânzări mari, pentru lunile ianuarie, februarie și martie, care s-au dovedit însă catostrafale. În afară de cartea Luciei Hossu – Longin „Oameni Mari care au făcut Romania Mare” aproape nimic nu mergea la nivelul estimat de noi. În planul editorial aveam cu totul alte cărți decât cele care s-au materializat.

Eu aveam 4-5 povestiri scrise așa că am decis să termin cartea de povestiri „Despre tristețea femeilor frumoase”. Oricum nu aveam nimic de făcut pentru că nu era nimic de publicat. Dar am hotărât să o public și să o termin strict din motive financiare pentru editură. Apoi, Stelian Tănase a spus că dacă nu scoatem acum „Repertoarul amorului” undeva în mai-iunie (cartea fiind programată spre finele lui 2019), o să-l publicăm abia în 2021, pentru că el avea un alt roman în plan în aceeași perioadă la altă editură…

Și uite-așa, planurile inițiale s-au dat peste cap, eu mi-am terminat o carte, a apărut „precoce” „Repertoarul amorului”, care nici nu se vindea foarte bine la început. Bookfest-ul fusese un dezastru și el, însă de-aici, aproape de pragul falimentului, am ajuns, în 2-3 luni, la o cifră de afaceri uriașă. Ne-am redresat financiar și am făcut și festivalul nostru de carte propriu, Hypfest. Toate s-au legat incredibil. Cartea mea de povestiri s-a vândut repede, în chiar două tiraje, iar „Repertoarul amorului” a devenit cartea anului 2019, cu aproape 20.000 de exemplare vândute.

Emilia Chebac: Ce gen de schimbări crezi că va genera actuala pandemie?

Andrei Ruse: Am stat de vorbă cu fiecare autor și le-am spus să nu se panicheze. Lucrurile se vor schimba, Iar noi suntem pregătiți să fim atenți la noile oportunitați și la noi genuri de proiecte. Din păcate nu cred că pandemia va fi scurtă (din ce spun medicii și sociologii). Cred însă că oamenii se vor apropia mai mult unii de alții în această perioadă. Vom fi mai înțelegători, vom aprecia altfel libertățile și vom avea un Carpe Diem în sânge dupa acestă criză. Vom fi mai deschiși, mai onești și mai toleranti. Așa văd eu că se vor schimba lucrurile, nu acum, ci în timp.

Valeriu Mircea Popa și Teodor Hossu – Longin

Emilia Chebac: O experiență care ți-a scăldat sufletul în emoție de când conduci Hyperliteratura?

Andrei Ruse: Am 3 povești nu una. Prima este povestea lui Valeriu Mircea Popa un om, ajuns la 60 și ceva de ani, care a fost dat afară din Uniunea Scriitorilor și i s-a taiat și pensia. Ca și cum nu era suficient la 2 luni, după acesta lovitură, a facut un AVC și și-a pierdut capacitatea de a vorbi și de a lucra bijuterii. Am văzut cum un om, de o bunătate incredibilă, la care țin enorm, a fost distrus în 2 luni.

Am făcut o campanie pentru antologia lui Mojar unde s-au implicat peste 200 de oameni. N-am mai întâlnit așa ceva. Nu numai că l-am ajutat financiar, l-am scos și din depresie. După câteva luni l-am văzut zâmbind și strângând oameni în brate. A fost atât de emoționant că s-a lăsat cu plânsete. Reacția oamenilor a fost extraordinară. Am un business unde scot cărți, dar mai presus de toate astea am putut salva un om.

Radu Aldulescu – un scriitor care era să fie răpit

A II-a poveste s-a întâmplat la începutul acestui an când o autoare foarte cunoscută, invitată să publice la Hyperliteratura, a încercat să ne fure dintre autorii cei mai cunoscuți inclusiv Octavian Soviany și Radu Aldulescu. I-a ofertat cu bani, avansuri și promisiuni deșarte. Toți autorii m-au sunat și mi-au spus: „Noi suntem la Hyperliteratura și aici rămânem”. Am simțit că nu stau doar pentru că le dau procente mai mari ci au rămas pentru relația specială creată între noi. Când ne întâlnim nu suntem patron și angajați, dincolo de toate, suntem prieteni. Atunci chiar am simțit o forță incredibilă.

A III-a poveste este despre cum s-au raportat scriitorii de la Hyperliteratura în perioada pandemiei la mine. M-au sunat și mi-au spus: „Stai liniștit tu vezi-ți de editură”. Toți doreau să mă încurajeze și să mă țină pe linia de plutire. M-au făcut să ma simt extraordinar.

„Nu sunt genul de editor care să nu citesc manuscrisele”

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Andrei Ruse: Accept orice interviu. Pe tine te-am simțit aproape de Hyperliteratura în ultimul timp așa că am accepat cu tot dragul. (Ce exprimare elegantă! În realitate eu sunt cea care a înnebunit instagramul cu „Micul saturnian” cartea lui Octavian Soviany)

Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?

Andrei Ruse: Octavian Soviany pe care tu îl placi foarte mult, dar și Radu Aldulescu, Lucia Hossu- Longin și orice autor de la noi.

Emilia Chebac: Ceva ce nu se știe despre tine?

Andrei Ruse: Sunt un mare iubitor de animale și plante. Am o rață, un iepure, 2 câini și un acvariu de 200 de litri. Am avut și pisici. Animalele îmi dau o energie și o bucurie extraordinară. La fel și grădinăritul. Visul meu este să-mi fac o seră în prelungirea casei iar în mijloc să-mi instalez biroul pentru scris și lucrul la editură.

Cu Pipicel Berlioz (Berlioz din „Maestrul și Margareta”)

Andrei Ruse nu știe, dar cărțile doamnei Lucia Hossu – Longin au fost principala mea sursă de informare pentru 2 articole de succes pe emiliachebac.com. Le puteți citi aici și aici. Ultimul este cel mai citit articol de pe blogul meu. „Oameni Mari care au făcut Romania Mare” și „Credința nepieritoare” sunt carțile care m-au convins să nu mai trec nepasătoare peste titlurile publicate de Hyperliteratura atunci când intru într-o librarie.

Momentele de criza reflectă cel mai bine caracterul din om. Andrei Ruse este genul de editor care își apără cu dinții și cu ghiarele scriitorii. Poate de aceea Hyperliteratura a aglutinat oameni care au trecut testul tradării. Criza generată de pandemie îi va cutremura financiar, ca de altfel pe noi toți, dar nu cred că îi va distruge. Emoțional oamenii aștia chiar sunt o forță.

Pentru mine, acum când librăriile sunt închise, fără Hyperliteratura piața de carte este mult mai tristă. În luna iunie la clubul de carte Emilia, carți&cafea se va dezbate „Zaraza” cartea lui Andrei Ruse. Sper să ne întâlnim offline, iar ediția online să fie de domeniului trecutului. Ce spui Andrei Ruse, participi?

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Cu Teodor Hossu – Longin
La mulți ani, Hyperliteratura și la cât mai multe titluri!
Categorii
Diverse Interviuri

Arttis Academy o comunitate de oameni bazată pe valoare

Roxana și Nicolas Lupu

Fondatorii Arttis Academy http://arttisacademy.com sunt Roxana și Nicholas Lupu. Activitatea lor profesională, desfășurată în Marea Britanie, are în spate proiecte de succes.

Ea este actriță, cunoscută mai ales pentru rolurile regale.

• A jucat rolul Reginei Elisabetei a II-a într-un documentar Channel 5: Inside Buckingham Palace care a continuat apoi cu Inside Windsor Palace.
• A fost distribuită în serialul Private Life în rolul Prințesei Margaret.
• A părăsit „Curtea Marii Britanii mutându-se în Rusia țaristă”, unde a dat viață Tatianei Romanov, fiica țarului Nicolae al II-lea, în proiectul Royal Murder Mysteries.
• În Anul Centenarului, în România, a jucat-o pe Regina Maria. Premiera filmului va avea loc în 2019.
Adevărata măsura a talentul i-a fost validată de criticul de teatru Michael Attenborough, care a remarcat-o la Londra, unde a jucat în piesa BU21, pe West End la Trafalgar Studios.

Roxana Lupu

El este actor, muzician și dirijor.

Ca actor are în palmares pelicule internaționale
• Rolurile din filmele: Mission Impossible – Rogue Nation.
• A fost distribuit în Mars 1001, considerat a fi cel mai bun documentar SF (despre prima misiune spațială pe Marte ce va avea loc în 2033).
• Rolul lui Yakov Yurovsky în Royal Murder Mysteries.
• Rolul lui Vincent Tetulior în filmul educational Richard III W. Shakespeare.

Ca și muzician nu s-a limitat doar la operă, ci s-a lansat și în pop opera și music-hall
• A dirijat orchestra de la Opera din Viena, în timp ce Tom Cruise, în rolul personajului Ethan Hunt, a oprit asasinarea cancelarului Germaniei în cea de-a cincea serie a filmului Mission Impossible.
• Musical, Khogatal, Marco Polo: An Untold Love Story, Shaw Theatre, Londra
• Producții de operă, musical și operetă în teatre din București și din țară: „Bărbierul din Sevilla”, „Rebecca”, „Romeo și Julieta”, „Liliacul”, „Văduva Veselă„ și „Silvia”.

Nicholas Lupu

Am reușit să stau de vorbă doar cu Roxana. Ne-am întâlnit cu câteva zile înainte de lansarea Arttis Academy. Nicholas a fost imposibil de prins, era ocupat cu ultimile detalii pentru site-ul oficial.

Lansare Arttis Academy

Emilia Chebac: Cum v-a venit ideea înființării acestei academii?

Roxana Lupu: Ideea clară s-a concretizat vara trecută. Eram în vacanță, la mare, după o perioadă destul de solicitantă. Am realizat că avem multe de spus și nu vrem să ne limităm doar la proiecte legate de actorie și muzică. Eu am un doctorat în pedagogie teatrală, Nicholas a ținut mult timp workshopuri, atât în Marea Britanie cat și în Romania. Ne-am gândit să aducem tot ce știm într-un concept care să ne reprezinte. Mereu eram întrebați: „Cum este industria acolo?” Primeam frecvent întrebări legate de viața și mentalitățile din acest mediu. Cum am reușit și ce pași am urmat? Răspunsul conducea la aceeași idee: este vorba de un mod de a gândi.

Emilia Chebac: Cum ați ales numele?

Roxana Lupu: Numele vine de la artă la care nu am vrut să adăugăm ceva concret. Ne-am gândit la un univers de creativitate. Un univers care să le includă pe toate: actorie, muzică, dezvoltare personală și ce va mai urma. Am pornit de la artă pentru că ea ne face viața mai frumoasă. În rest suntem deschiși.

Emilia Chebac: Mai precis ce oferă Arttis Academy ?

Roxana Lupu: Arttis Academy este, un concept de învățare continuă, născut din inspirația multiculturalității culturii britanice îmbinate cu valorile și tradițiile culturii românești. Rezultatul acestei fuziuni, împreună cu ideile inspirante ale celor mai înțelepte minți internaționale, au creat un concept de învățare revoluționară care prezintă un nou mod de a vedea viața și de a înțelege lucrurile. Această idee a evoluat până vara trecută, când am simțit nevoia să o aducem în Romania. Astfel am creat o punte culturală între București și Londra.

Academia prezintă cursuri de dezvoltare personală prin actorie și muzică pentru adulți, cât și pentru copii, workshopuri pentru publicul larg, traininguri corporate, team-building-uri și seminarii pe diverse teme. În perioada imediat următoare vom avea invitați internaționali: regizori, muzicieni, speakeri și mulți alții. Ne bazăm pe creativitate, motivație și depășirea perfecționismului. La Arttis Academy construirea unui brand personal se bazează pe valoare și autenticitate, iar aceasta pornește, în primul rând, din interior.Suntem flexibili și deschiși la minte. Știm că acesta este doar începutul. Lucrurile vor evolua pentru că avem în plan mult mai multe idei decât cele prezentate până în acest moment.

Andi Alexandru Antemia

Emilia Chebac: Cu ce experiență veniți din Marea Britanie?

Roxana Lupu: Și eu și Nicholas, pe lângă actorie și muzică, în Marea Britanie, am lucrat și în mediul corporate. Printre altele, am fost business developer, senior sales manager, superviser. Activând în astfel de joburi, am văzut cum gândesc oamenii acolo, ce lipsește aici și cum se poate învăța dintr-o cultură pentru a aplica în alta. Am ținut workshopuri corporate pe care le-am îmbinat cu partea de actorie și muzică. Un trainer te învață întotdeauna partea tehnică, iar noi la Arttis Academy venim în plus cu partea de creativitate, de joc și improvizație. Nu este un curs, ci un mod de a vedea lucrurile altfel, creând în jurul Academiei o comunitate de oameni, idei și valori.

Emilia Chebac: Poți dezvolta?

Roxana Lupu: O comunitate, în timp, se dovedește o investiție mult mai mare decât numărul de like-uri. Dacă noi atragem oameni care sunt entuziasmați de ideea noastră, automat o vor vinde mai departe. Cel mai puternic marketing vine din entuziasmul omului. Și pentru a stârni etuziasmul, dincolo de experiența noastră teoretică și practică, punem mare accent pe valoare. Cursurile noastre își propun să adauge valoare cursanților. Noi, ca oameni, suntem mult mai mult decât ce se vede pe social media.

Emilia Chebac: Ce recomandări ai pentru viitorii cursanți ?

Roxana Lupu: Dacă noi ne deschidem mintea și lumea va fi pregătită să se deschidă pentru noi.

Emilia Chebac: Mereu spui că suntem datori să dăm mai departe. Practic, cum se va materializa la Arttis Academy?

Roxana Lupu: Noi, la Arttis Academy, vrem să oferim burse pentru elevi și studenți. La workshopurile cu publicul larg vom oferi 2 locuri gratuite pentru tineri. În primul rând ne dorim să oferim. Când oferi, vine și câștigul financiar. Când ești bogat sufletește ești și bogat financiar.

Ryan Letheran

Emilia Chebac: Cum alegeți trainerii?

Roxana Lupu: Ne propunem să aducem traineri care să rezoneze cu viziunea Arttis Academy. Oameni deschiși la dialog, care își doresc să evolueze și care investesc în dezvoltarea lor personală. Oameni care nu se poziționează pe un soclu, ci împărtășesc cu cursanții. Noi suntem profesori facilitatori. Ajutăm și dăm mai departe, învățăm și ne dezvoltăm împreună. Vom aduce traineri din străinătate urmând să colaboram și cu cei din Romania.

Ryan Letheran va ține împreună cu noi cursurile de public speaking și body language. Cursurile vor fi ținute atât în engleza cât și în româna. Ryan este cetățean britanic și a lucrat la Camera de Comerț din Marea Britanie. S-a mutat în România de care este îndrăgostit fără scăpare. Este un om extraordinar cu care avem multe în comun.

Emilia Chebac: Și acum despre diviziunea muncii. De ce domeniu vă ocupați fiecare dintre voi?

Roxana Lupu: Ne completăm unul pe celălalt. În general, avem proiecte variate care ne solicită diferit. Arttis Academy este primul proiect care ne solicită pe amândoi în egală măsură. Nicholas se ocupă de partea tehnică: site, editează clipuri și poze, gestionează emailurile. E foarte bun pe partea asta. Eu merg mai mult pe partea de socializare și creativitate. Sunt inspirată la scris texte, intuiesc unghiul favorabil pentru un nou concept. Nicholas este mult mai logic. Site-ul Arttis Academy din punct de vedere tehnic este 100% creația noastra, vreau să menționez asta. Ne-am dorit ceva diferit pe piața românească. Și cred că ne-a reușit.

Nicholas, Mihai Manciu și Roxana

Închei acest articol cu un scurt fragment, din discursul Roxanei la evenimentul de lansare a Arttis Academy.

„Pentru că merităm! Merităm să aducem toate cunoștințele pe care le-am acumulat în alte țări înapoi acasă. Uneori, când suntem departe, ni se induce sau poate uităm că facem parte de aici. Dar nu uităm niciodată! Și cum noi am primit
• suntem datori să dăm mai departe, dincolo de toate,
• suntem datori să aducem ceea ce am acumulat,
• suntem datori să spunem că avem valoare,
• suntem datori să spunem că noi români suntem extrem de fascinanți.”

Un discurs un pic prea patriotic? Pentru ea nu. Când fac această afirmație mă bazez pe două indicii. Primul – idolul ei este Petre Țuțea. Al II-lea – Roxana Lupu este prima actriță româncă care a jucat rolul Reginei Maria într-un film (exact în Anul Centenarului). Se știe că Regina Maria era o femeie de acțiune care făcea lucrurile să se întâmple. La numai un an de la încheierea filmărilor, Roxana și Nicholas vin pe piața românească cu un concept nou Arttis Academy. Coincidență sau nu, doar timpul va putea decide…

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului și pe contul meu de instagram.

Lansare Arttis Academy
Anta Agavriloaie
Lansare Arttis Academy
Lansare Arttis Academy
Categorii
Interviuri Locuri

Universul enRose s-a născut din iubire pentru flori și artă

Povestea din spatele universul enRose  este despre pasiune, curaj și dragoste de frumos. În timpul facultății, Adina Filculescu nu s-a gândit niciodată că va deveni designer florist și va ajunge să dețină o afacere de succes în lumea florilor. Astăzi, enRose se evidențiază prin rafinamentul aranjamentelor florale, dar mai ales printr-o conexiune aparte cu clienții. Profesional, Adina are un background economic (este absolventă a Facultății de Administrare a Afacerilor și doctor în antreprenoriat feminin din octombrie 2018). Studiile i-au oferit o viziune de ansamblu asupra afacerii, iar marketarea și calcularea costurilor au devenit mult mai simple.

Încă din timpul facultății, a conștientizat că pasiunea este ingredientul cheie în activitatea pe care o va alege în viitor. În paralel mergea la tot felul de conferințe de business. Și-a obținut licența pe antreprenoriat. În acea perioadă, după terminarea facultății era la modă să te angajezi la o bancă. Reprezenta o mare realizare și îți conferea un statut. Dar pentru Adina să lucreze în domeniul bancar nu era deloc o prioritate.

Pe perioada studiilor ori atunci când a început un proiect niciodată nu a ales calea cea mai ușoară. După finalizarea studiilor a urmat numeroase cursuri de design floral. A pornit acum 10 ani ca antreprenor, s-a șlefuit ca designer florist, iar de 2 ani se ocupă și de wedding planning. În timp ce îmi povestea despre parcursul profesional mintea mea s-a conectat la filmul The Wedding Planner cu Jennifer Lopez. Spre deosebire de J.Lo, Adina este mult mai rafinată. Bun și de ce gândul mi-a zburat la acest film o să vă intrebați? Pentru că Adina are în comun cu J. Lo profesionalismul. A pătruns în domeniul nunților prin designul floral, apoi s-a dezvoltat odată cu cererea clienților. Și nu s-a oprit aici, s-a extins cu invitații de nuntă și printuri pentru evenimente, obiecte de logistică și decor pentru evenimente.

Deși este o afacere cu flori online, spațiul în care activează Adina este un un loc care îți bucură sufletul. De aceea, la scurt timp după mutarea enRose în Gala Galaction 39, în atelier au început să prindă viață tot mai multe evenimente chic. De la workshopuri de design floral, devenite deja o tradiție, la petreceri între prieteni și târguri vintage în grădină. Totul se păstrează într-o notă intimă, cozy, iar serile cu prăjituri și ceai aromat nasc multe râsete și povești.

Creativitate

Emilia Chebac: De unde vine numele afacerii EnRose?

Adina Filculescu: Numele vine de la cunoscutul cântec La vie en rose. Un nume destul de lung și cum brandingul tinde spre minimalism, am lăsat site-ul și logo-ul doar EnRose. Mie îmi place cel mai mult Parisul. Știu că toată lumea este obsedată de Paris, dar mie acest oraș îmi oferă o bucurie naturală. Am fost ultima dată în noiembrie anul trecut , iar prietenul meu Mi-a spus: „Mai, ție îți pace Parisul foarte mult!” Era vizibil. La Paris am altă stare. Merg foarte mult pe jos ca să simt vibe-ul orasului.

Emilia Chebac: Parisul este asociat cu muzeele. Ai unul preferat?

Adina Filculescu: Îmi plac muzeele în general. Am un respect foarte mare pentru opera artistului. Chiar dacă nu-mi place un artist, încerc în contextul lui social să-mi dau seama ce l-a determinat să creeze acel tablou, ce a vrut să exprime (chiar dacă eu nu rezonez cu el).

Emilia Chebac: Un pictor preferat?

Adina Filculescu: Van Gogh, dar nu toate. Prefer Coroana imperială Fritillaria în vas de cupru, un tablou care nu se bucură de aceiași notorietate ca Floarea soarelui sau Noaptea instelată. E un domeniu în care evoluez continuu. În viitor cu siguranță îmi va păcea altceva.

Bucurie

Emilia Chebac: Momente care ți-au rămas în suflet?

Adina Filculescu: Eram în biserică, muncisem mult pentru nunta respectivă și asistam la cununia religioasă. Fiind atentă ca totul să decurgă fără incidente priveam alaiul nunții: mirii în mijloc, nașii, domnișoarele și cavalerii de onoare. Și deodată am văzut bucuria din ochii lor, fețele care radiau și zâmbetele. Atunci a fost un moment în care mi-au dat lacrimile. Am realizat că sunt și eu parte din povestea acestor oameni fericiți.

Cea mai mare bucurie o am când o mireasă îmi trimite un mesaj chiar în ziua nunții să-mi spună cât de mult îi place buchetul. Într-o zi atât de importantă, să-și găsească timp să-mi mulțumească este emoționant. Cum eu sunt mereu în alertă în ziua nunții, de multe ori când văd un mesaj prima dată mă gândesc dacă s-a întâmplat ceva. Când primești un SMS de mulțumire trăiești un moment copleșitor.

Emilia Chebac: Partea pe care o gestionezi cel mai greu în afacerea ta?

Adina Filculescu: Offf, sunt perfecționistă! În timp am învățat că, dacă ești mai relaxat, lucrurile decurg mult mai bine. De aceea, am lucrat cu mine să nu mai pun atâta presiune. Îmi spun că poate s-a întâmplat un lucru cu un anumit scop. De exemplu: înainte când îmi sosea marfa vedeam orice imperfecțiune la un trandafir. Prin imperfecțiune nu mă refer că nu era proaspăt, mă refer la imperfecțiuni de la natură (o nervură mai proeminenta, o mică pată mai decolorată care nu respecta cromatica generală). În general chestii pe care oamenii obișnuiți nu le observă. Și pentru că eram așa, atrăgeam în jurul meu oameni la fel de … perfecționiști. Colegul meu Mihai șterge obiectele de sticlă atât de mult până să arate cum altfel decât… perfect.

Emilia Chebac: Cum gestionezi termenele?

Adina Filculescu: Florile sunt perisabile. Avem termene, de aceea trebuie să fim rapizi și eficienți. La o nuntă toate aranjamentele florale se fac cu 24 de ore înainte. Dar eu consider că aici e toată frumusețea, nu ai timp să te plictisești. De fiecare dată va veni un alt client, ori va apărea un alt gen de eveniment.

Emilia Chebac: Toți bărbații știu ce să aleagă?

Adina Filculescu: (Râde) Unii da. Alții… să știi că la mine apelează o categorie specială de bărbați. Cei care sunt trimiși de iubite sau soții. Au văzut pe site aranjamentele și știu exact ce vor. Un fel ca la Pandora. În loc de catalog doamnele consultă site-ul nostru. Fără surprize neplăcute. Acei domni sunt și ei fericiți că pot oferi ceva pe plac partenerelor lor.

Emilia Chebac: Să trecem de la traseul profesional la traseul literar?

Adina Filculescu: Am citit foarte mult încă din școala generală și în liceu. Am depășit lecturile obligatorii și am citit foarte mult clasici Garcia Marquez, Dostoievski, Balzac și Camus. În timpul facultății m-am orientat mai mult către partea de specialitate, dezvoltare personală și business. Apoi au apărut florile și am citit din acest domeniu. Îmi place mult să-mi cumpăr albume de: artă, fotografie, design și arhitectură.

Când am început afacerea eram tare solicitată. Lucram câte 14 ore/zi plus destule nopți nedormite. Până mi-am format echipa am lucrat un timp singură. În acea perioadă nu aveam timp să citesc și mi-a lipsit acest lucru. De vreo 2 ani, lucrurile s-au mai așezat. Acum am iarăși un teanc de cărți lângă pat. Îmi place să citesc mai multe cărți în paralel.

Emilia Chebac: Ce preferințe ai acum? Recitești vreodată o carte?

Adina Filculescu:
• Acum prefer poveștile din Bucureștii vechi. Mi-a plăcut „Nebiruita flacăra a tinereții”
• Am recitit de 3 ori până acum cartea Celei Serghi – Pânza de paianjen. De fiecare dată o percep altfel.

Emilia Chebac: Perioade din istoria omenirii care îți plac. De ce?

Adina Filculescu:
• Anii ’50 pentru vestimentație și feminitate. Vechiul Holywood: Grace Kelly, Audrey Hepburn.
• Ulterior anii ’60 pentru minimalismul vestimentar. Anii ’60 au venit cu multe schimbări și la nivel de arhitectură.
• Perioada Art Deco anii ’30 în arhitectură și obiecte decorative. Bucureștiul nostru are și el puternice influențe Art Deco. Un oraș în care este foarte prezent acest curent este Tel Aviv.

Emilia Chebac: Florile preferate?

Adina Filculescu: Îmi plac foarte mult freziile pentru că sunt parfumate și le pot vedea evoluția pe parcurs: de la boboc la floare. Apoi floarea de măzăriche (lathyrus) de asemenea parfumată și delicata.

lathyrus

Emilia Chebac: De ce ai aceptat acest interviu?

Adina Filculescu: Pentru că am văzut în tine și ulterior și pe blog o persoană autentică care este interesată de lucrurile frumoase și de calitate. Calitatea aceea a lucrului bine făcut, atât a persoanei pe care o intervievezi cât și a disciplinei pe care o ai în a lua un interviu. În timpul acestui interviu s-a legat o discuție nu a fost genul acela sec de dialog Q&A.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine? Despre cine ți-ar plăcea să citești pe blogul meu?

Adina Filculescu: Îmi plac oamenii care creează lucruri frumoase și au curajul de a nu se lăsa limitați de presiunea cotidianului sau de prejudecățile unei meserii.
• Spre exemplu, Maria Dermengiu este o artistă de o finețe rar întâlnită. Tot ceea ce ea creează pare la fel de diafan precum este ea. Fascinant!
• Un stil vivace și jucăuș, care îmi place în mod deosebit, are Gabriela Atanasov și al ei Sweet Paprika. Autenticitatea este cuvântul de ordine și în cazul ei, iar fiecare piesă de îmbrăcăminte și accesoriu creat este parte din personalitatea ei de o feminitate debordantă.
• În final, nu pot să nu o menționez pe Cristina Dobrescu de la Livrez dragoste. Îmi place spațiul în care își desfășoară activitatea, energia pe care o simți când intri în acel loc. Cristina este vinovată de acest aspect, ea este cea care imprimă peronalitate acelui spațiu. Transmite că ceea ce face ea cu drag.

Biroul Adinei

Emilia Chebac: Greșeli de început?

Adina Filculescu: Nu îndrăzneam foarte mult, nici cromatic nici ca forme. Megeam mult pe rozuri și forme bine definite. Acum îmi las creativitate să zburde și ies mult mai ușor din zona mea de confort.

• La început mă axam doar pe evenimente, nu aveam comenzi cu aranjamente florale. Din acest motiv aveam pierderi foarte mari. Pentru un eveniment mă aprovizionam cu o cantitate mare de flori ca să am de unde să aleg. Echipa era mult mai mică, iar după un eveniment nu mai aveam putere fizică să facem ceva cu florile rămase și mureau.
• Aveam comandă doar pentru un buchet de mireasă. Casă faci un astfel de buchet este necesr să cumperi flori engros. Abia îmi amortizam cheltuielile. Rămâneau cu foarte multe flori. Îmi doream să fie clienta mulțumită.
• Pierdeam nopțile, acum nu mai fac așa ceva, dar la 20 de ani ai o energie debordantă. Cred că mă făcea să rezist focul pasiunii care mă mâna. Apoi am realizat că nu am să rezist în acel ritm. Acum am o zi liberă pe săptămână. Cea mai potrivită zi pentru mine este marți. Îmi ofer un masaj, piscină, mă plimb, citesc sau dorm.

Minimalism

Pe lângă flori Adina iubește cărțile și muzeele. Poate de aici viziunea aparte pe care o proiectează aranjamentelor ei florale. Arta a ajutat-o să se desprindă de ce a învățat la cursuri, a căpătat curaj să experimenteze și o altă abordare. Cărțile i-au rafinat conversația, dar mai ales au ajutat-o să înțeleagă mai bine oamenii. De aceea, cumpărându-i creațiile ai senzația că uneori cumperi sau oferi visuri.

Universul enRose este un loc în care ne proiectăm iubirile, gândurile, visurile și speranțele. Lăsate la dospit pe mâna Adinei și a echipei ei, aceștia le transpun în arajamente florale care ajunse la destinație și răvășesc simțurile destinatarei.

Am considerat mereu că lipsa frumosului împietrește sufletele. Pe Adina am cunoscut-o la un club de carte care a fost găzduit în Gala Galaction 39, adică în universul enRose. Atunci când întâlnesc oameni ca ea, care inspiră, îmi doresc imediat un interviu. Încerc să scriu cât mai mult despre persoane care luptă frumos pentru… frumos. De aceea, mi-am dorit-o pe blogul meu.

Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului și pe contul meu de instagram.

Motanul Ulise – Pisicile și creativitatea?! Un subiect despre care aș putea scrie un articol întreg…
Categorii
Diverse Interviuri Irina

Un interviu cu Irina Wagner despre artizanatul de artă din România

Din interviul cu Irina Wagner am înțeles că brandul Wagner Arte  a fost de la început bine chibzuit: numele, sloganul și identitatea vizuală. Surorile Wagner, Irina și Ana, au început cu magazinul din Bulevardul Carol. Nu au avut un plan de business, dar brandul a fost, încă de la debut, cel mai important activ din firma lor. Au acordat o atenție deosebită proiectelor în care s-au implicat, persoanelor cu care și-au asociat numele și nu în ultimul rând atitudinii și poziției lor pe piața mărcilor românești. Deoarece, de brand, au avut grijă ca de copilul lor, acesta s-a rafinat în timp, rămânând în continuare unul dintre cele mai importante lucruri din afacerea lor. Irina consideră că „pentru Wagner Arte, Ana este cea mai bună creatoare de imagine, eu sunt doar un mesager.”

Rolul Irinei nu este deloc așa ușor cum lasă, cu modestie, să se înțeleagă. Pentru ca Ana să fie creativă, Irina a degrevat-o de partea care de obicei blochează artiștii. A început prin a alege o casă frumoasă unde Ana și echipa ei să găsească inspirație. A continuat apoi cu managementul și PR-ul firmei, cu promovarea obiectelor Anei și organizarea de evenimente. Tot Irina este cea care stabilește planurile de afaceri, bugetele și în general tot ce ține de partea practică a afacerii.

Emilia Chebac: O întâmplare de la începutul activității?

Irina Wagner: În urmă cu 13 ani, atelierul nostru era, undeva între Gara de Nord și Calea Victoriei, într-o locuință modestă unde la intrare te întâmpina un căine, cam nespălat, al proprietarului. Atât ne permiteam atunci. A apărut un client, un posibil partener, care dorea să-și asocieze brandul cu al nostru (un brand de automobile de lux). Doamna ne-a vizitat în atelier, dar nu ne-a mai căutat. Atunci m-am luminat și am realizat că degeaba facem lucruri minunate, dacă nu aducem atelierul mai la lumină, avem de pierdut. Într-o afacere ca a noastră imaginea contează enorm. De aceea, am mutat atelierul în Cotroceni.

Emilia Chebac: Cum ați ales pictura pe porțelan?

Irina Wagner: Pictura pe porțelan reprezintă căutările Anei din timpul facultății. Avea nevoie de un suport potrivit pentru pictura ei miniaturală, dar și de obiecte funcționale (cești, farfurii, iar mai târziu bijuterii) care să se vândă ușor. Acolo a fost scânteia afacerii. Ana este un meșteșugar foarte bun. Nu este nici o rușine. Ce face ea este artizanat de artă. În România nu este foarte cunoscut, dar în afară este unul dintre meșteșugurile foarte bine puse la punct și duse la rang de artă.

Emilia Chebac: De ce este porțelanul asociat cu luxul?

Irina Wagner: În trecut, manufacturile de porțelan erau proprietatea regelui. Angajații, care lucrau acolo, nu aveau dreptul să părăsească curtea fără acordul regelui. Producerea porțelanului era un secret foarte bine păstrat. Când monarhia a dispărut, statul a început să se implice în aceste acte culturale și de creativitate pentru a putea ține aceste meșteșuguri în viață. Bineînțeles acest lucru se întampla în Europa de vest.

Emilia Chebac: Cum funcționează acest tip de afacere în străinătate? Dar la noi?

Irina Wagner: De ce Franța este în continuare țara haute-couture-lui și a parfumului? În trecut erau propritatea regelui, iar apoi au fost impulsionate și încurajate de stat. Încurajare care nu se rezumă numai la „Hai România! Hai manufacturierii!” Artizanii au scutiri de taxe, sunt organizați în asociații foarte puternice, beneficiază de programe prin care li se aduc clienți din alte țări. Totul cu sprijinul și pe banii statului.
În România noi plătim TVA la fel cu cel care produce iaurt. Aici încă nu se conștientizează că specificul activității noaste este diferit. Munca de creație nu are același ritm cu un proces de producție bine stabilit. Activitatea noastră presupune multă muncă umană, testări până se face designul unui obiect, care uneori poate dura chiar și 6 luni. Abia apoi obiectul va fi decorat în atelier. Și cum decorarea nu este făcută de mașină ci de oameni, oamenii mai și greșesc. Și iarăși procesul se reia. E greu să ții un asemenea business cu nivelul de taxare al unei afaceri obișnuite.

Emilia Chebac: Cum vezi tu o schimbare?

Irina Wagner: Să se înființeze o Asociație a artizanilor, care să militeze pentru modificarea legii. Lucrurile se pot schimba doar printr-o decizie politică. Nu ai cum să pui ce facem noi, un pictor, un sculptor pe același nivel cu o firmă de consultanță contabilă sau un producător din industria cărnii.

Emilia Chebac: Deși ești un om al prezentului, de ce perioadă din istoria omenirii te simți atrasă?

Irina Wagner: Curtea Regelui Soare, Ludovic al XVI-lea și Maria-Antoaneta. Îmi place stilul rococo. Mai ales partea estetică. Deși nu stau foarte bine cu istoria, încerc să compensez prin lecturi și filme. Cu Maria-Antoaneta m-am întâlnit într-un vis. Se petrecea în timpul Revoluției Franceze. Erau niște persoane în jurul meu cu roluri bine definite. Un personaj important, dar slab, un bărbat în care aveam încredere și un copilaș. Un vis foarte real, impresionant. Am intrat pe net să citesc. Și am realizat că visasem exact fuga Mariei-Antoaneta din palatul regal în momentul revoluției (atunci nu cunoșteam povestea reală). Din aceiași sursă am aflat că ea nu avea încredere în rege, ci în bărbatul cu care se sfătuia și a organizat fuga. Exact ca în visul meu regele era foarte slab, a ezitat mult până să părăsească palatul, motiv pentru care au fost capturați. Pentru că ea nu a vrut să plece fără rege, un bărbat trăgea de ea insistând să plece. A fost trimisă undeva la țară cu un singur copil. Am visat și drumul. Incredibil! Cred în fizică cuantică. Putem avea acces la informație pentru că timpul nu există. Cum filmul Marie Antoinette l-am văzut după acest vis, nu am fost influențată, iar fuga nu apare în film.

Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?

Irina Wagner: A existat un moment în care am crezut că o să cadă cerul pe noi și chiar așa a fost, deoarece a trebuit să concediem oameni ca să rezistăm pe piață. În binecuvântare nu s-a transformat, deoarece nu pot spune nici acum că suntem în Rai. A fost însă momentul care ne-a adus o transformare profesională. Criza ne-a oferit 2 variante: ori ieftinim și facem produse de masă, ori ne rafinăm și ne poziționăm și mai sus. Am ales ultima variantă. A fost o decizie de ruletă. Putea să fie un eșec total. Multe din brandurile care au ales atunci să se ducă de la mediu către lux au făcut o alegere bună. Chiar dacă nu s-a dovedit o binecuvântare, criza ne-a determinat să devenim mai buni.

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă?

Irina Wagner: Eram la London Fashion Week la hotelul Savoy (împreună cu Ana și Laura -brand ambasadorul nostru la Londra). În momentul în care ne pregăteam să intrăm pe o ușă, ne-am ciocnit de Jeremy Irons. Toate ne-am blocat, el relaxat s-a dat un pas în spate și ne-a spus: Ladies, please… Cu greu ne-am regăsit să trecem pe lângă el.

Emilia Chebac: De ce te cheamă Irina ?

Irina Wagner: Irina vine de la numele nașei de căsătorie a părinților mei, o persoană foarte plăcută, profesoara de înot a mamei din facultate, Irina Oprișescu, cu care mama avea o relație frumoasa de prietenie. Nu în ultimul rând, a fost ales și pentru faptul ca Irina înseamna pace.

Emilia Chebac: Ce Irine îmi recomanzi?

Irina Wagner: Irina Marinescu, Irina Milenkovici, Irina Tenovici.

Emilia Chebac: O provocare pentru mine. Despre cine ți-ar plăcea să scriu pe blogul meu?

Irina Wagner: Carlos Abbate, Cosmin Cernica, Adrian Oianu, Cătălin Năstăsoiu.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Irina Wagner: Am citit interviul cu Izabela Pănescu. Mi-a plăcut că vorbești despre lifestyle, dar din zona culturală. Pe blogul tău am întâlnit multe dintre preocupările mele. Mă regăsesc în subiectele articolelor tale. Îmi place că scrii despre oameni care îmi sunt dragi și care intră în zona mea de interes.

Emilia Chebac: O persoană care te inspiră?

Irina Wagner: Ștefan Câlția și Carlos l’Abbate.

• Ștefan Câlția este o persoana profundă, dar plină de un umor ce-mi place. Atmosfera și emoțiile transmise de arta sa sunt sublime și tămaduitoare de suflet.
• Carlos l’Abbate este un prieten drag aflat la un nivel spiritual ce mă inspira tare. Mereu are un unghi de a privi o poveste dintr-o perspectivă la care nu m-am gândit.

Emilia Chebac: Un moment magic la Wagner Arte ?

Irina Wagner: Prima expoziție publică la Novotel. Era în 2008, începutul declinului (e vorba despre criza economică), dar în viața noastră nu se simțea încă. Au venit foarte mulți oameni. Aproximativ 300 de persoane. A fost o expoziție cu o scenografie mare și foarte creativă. Directorul locației, unde se desfășura evenimentul, ne-a spus după primele 30 de minute: „Noi am terminat vinul planificat. Very good PR!” Iar oamenii curgeau în continuare. Pe atunci se întâmplau puține lucruri spectaculoase. Deși sunt multe momente de bucurie, acela a fost momentul în care creația a Anei și partea mea de marketing s-au îmbinat perfect.

Expoziție Novotel, 2008

Emilia Chebac: O întâmplare care ți-a marcat viața?

Irina Wagner: Cea mai mare minune pe care mi-a oferit-o viața mea este fiica mea. A fost o revelație. O descoperire a ei, o lecție de redescoperire a mea și o călătorie înapoi în propria copilărie atunci când mă ocup de ea. Este bucuria de zi cu zi pe care o trăiesc! Nu vreau să mi-o însușesc ca pe ceva al meu. Fiica mea este ca o săgeată care pornește spre lume și doresc să-i ofer tot ce are nevoie ca să se ducă singură. Iubirea este cel mai important lucru pe care îl putem oferi copiilor, o resursă la care se pot reconecta oricând. Îi ajută să fie independenți și să se descurce, cu ușurințâ, în jungla în care trăim.

Emilia Chebac: Ce oameni au sprijinit Wagner Arte la început?

Irina Wagner:
• Mama mea a fost prima care s-a implicat în povestea Wagner Arte. În magazinul din Carol a fost unul din oamenii de vânzări.
• Domnul Ștefan Câlțea care a fost alături de noi de mai multe ori. Am avut proiecte comune cu Galeria Posibilă care îl reprezintă, condusă de Matei Câlția.
• primii jurnaliști care au crezut în noi și care au spus pentru prima dată povestea noastră apărută într-un glossy, Tango parcă – Mihaela Cârlan.

Emilia Chebac: Ai putea să te mai intorci să lucrezi într-o bancă?

Irina Wagner: Nu și nici nu-mi doresc. Am lucrat 10 ani ca angajat în bancă, organizații guvernamentale SUA și trust de presă. Pentru mine libertatea este foarte importantă. Acum stresul este mai mare decât atunci când lucram în bancă de exemplu, dar și bucuria este mult, mult mai mare (nu cred că era conștientă cum i s-a luminat fața în timp ce îmi spunea despre alegerea ei). Nu mă mai regăseam în povestea cu … șeful… șefa… echipa. Probabil pentru că sunt o fire mai rebelă. Acum am libertate cât să dau și la alții. Câteodată mă întreb cum ar fi să mă angajez din nou, apoi realizez că ar fi ca un vis urât.

Emilia Chebac: Ești deschisă și pentru alt gen de proiecte?

Irina Wagner: Eu nu cred în atașamente. Dacă mâine mi-ar veni o idee genială, m-aș ocupa cu drag de ea. Ce fac acum îmi este foarte drag, este o parte din viața mea, însă în paralel mă ocup de proiecte de comunicare și PR cu diverși clienți din zona medicală, lifestyle și culturală. Dacă aș fi nevoită să trec în barca unui antreprenor pe cont propriu m-aș descurca.

În timp ce o ascultam pe Irina priveam în jur la obiectele din porțelan. Și nu știu de ce, poate muzica care se auzea discret în fundal, poate decorul care prevestea sosirea Crăciunului, poate sursele de lumină, amplasate strategic cu mare artă, reclamate de întunericul care se instalează devreme în acestă perioadă a anului sau poate toate acestea la un loc m-au transpus într-o poveste. Strălucirea obiectelor și bijuteriilor, pictate în aur și platină m-au introdus într-o lume în care rafinamentul este un stil de viață. Timp de 2 ore, cât a durat interviul cu Irina Wagner, lumea mea a devenit brusc mult mai frumoasă.

Cu ceva timp în urmă am decis să vin cu o categorie nouă pe blogul meu care să poarte un nume… Irina. Continui acest proiect atipic, recunoscând că am așteptări mari de la el, cu un alt interviu cu o Irină, interviul cu Irina Wagner. În același timp recunosc că sunt și îngrijorată. Unde să găsesc eu atâtea Irine speciale? Iar prin speciale nu înțeleg numai persoane publice. Specială este orice Irină care pot fi un model, care schimbă oameni și mentalități prin ceea ce face sau care sau pur și simplu nu se lasă doborâtă de viața. Sunt convinsă că sunt foarte multe. Din păcate la multe povești nu am a acces. De aceea, am o rugăminte, dacă din cei care mă citiți aveți lângă voi astfel de Irine, vă rog să mă contactați.

Categorii
Diverse Interviuri

Sorina Știrbu: Amabilitatea se poate educa

Timp de 15 ani, am fost clienta fidelă a unui brand românesc renumit pentru produsele sale. Fiind genul obsedată de genți, nu ratam nici o ocazie să-mi cumpăr același model în mai multe culori. Calitatea produselor este, în continuarea, foarte bună, designul poșetelor și pantofilor a evoluat în timp, dar compartamentul personalului, în ultima perioadă, lasă foarte mult de dorit. Am decis să renunț la acest brand în momentul în care repararea unei genți a durat… 2 luni. Nu intru în detalii, se rătăcise produsul, iar persoanele responsabile, depășite de situație, nu mai răspundeau la telefon sau atunci când o făceau mințeau. Produsele brandului sunt minunate în continuare, dar eu nu am mai fost dispusă să tolerez lipsa de maniere pentru o poșetă. Episodul povestit nu a fost singurul și cum piața oferă alternative, venise timpul să le spun la revedere. Am un principiu: viața e prea scurtă să-ți irosești energia în controverse care îți erodează timpul, nervii și banii.

Am descoperit, pe instagram, tot un brand romanesc, YVY. Produsele arătau foarte bine în fotografii, dar se „impunea” o cercetare la fața locului. În showroom am fost întâmpinată de Sorina. Nu voiam să cumpăr, voiam doar să mă conving de calitatea produselor, iar ulterior să mă decid. „Cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”, captivată de amabilitatea și pasiunea pe care Sorina o punea în prezentarea fiecărui produs, am plecat acasă cu o poșetă. După ce am purtat-o vreo câteva luni, m-am întors la YVY  să cumpăr același model, dar în altă culoare. I-am spus, la telefon, Sorinei ce îmi doresc și când îi explicam că eu îi vizitasem cu ceva timp în urmă și-a amintit de mine și a exclamat: „ A, sunteți doamna… ” și mi-a redat semnalmentele, plus modelul pe care îl achiziționasem. De atunci le-am mai trecut pragul de vreo câteva ori. Între timp am rămas fără una din genți, mi-a confiscat-o mama. Și cum am nevoie să fiu consolată pentru această pierdere, acum sunt în așteptarea unui anumit model, de o anumita culoare, și cu o anumita textură a pielii.

De fiecare dată când ajungeam în showroomul de la YVY, Sorina mă întâmpina zâmbind iar produsul dorit de mine, mă aștepta. Asta nu înseamnă că nu mă topeam în fața altor poșete expuse! Mă făcea să mă simt, de fiecare dată, de parcă aș fi fost cea mai importantă clientă. Știam că nu este așa, dar e măgulitor să ți se vorbească frumos, să ți se răspundă la întrebări și … vă asigur că eu nu pun întrebări obișnuite. Mă interesa de la procesul de fabricație până la tipurile de piele folosite. Deja avem un ritual. Când doresc să-mi achiziționez un produs, îi telefonez și mi-l pregătește. Aș putea să-mi comand și online, dar cred că am devenit dependentă de conversațiile cu ea. Într-o zi am realizat că vreau să scriu, pe blogul meu, despre Sorina. Îmi doream să știu cine este, cu adevărat, această fata cu un comportament atât de încântător?

Sorina Știrbu a absolvit Facultatea de Drept. În prezent este Marketing Manager la YVY. Dar până să ajungă în acest punct al carierei, a lucrat 7 ani în televiziune, la Chișinău, în Moldova. Părinții sunt profesori de istorie, de aceea Sorina a fost crescută în spiritul „noi suntem români” și familiarizată cu noțiunea de România Mare. Din acest motiv, de mică a știut că va veni în România. În urma unei decizii chibzuite, din 2016 s-a stabilit în București, unde se simte ca acasă.

Emilia Chebac: Comportamentul tău, te trădează că provii dintr-o familie echilibrată. Mă poți contrazice?

Sorina Știrbu: Nu. Am avut o copilărie fericită pentru că am avut șansa să cresc într-o familie care trăiește în armonie. Ambii părinți sunt un exemplu pentru mine. Au 33 de ani de căsătorie. Doresc tuturor să-și găsească aceea persoană care să le fie alături până la pensie și chiar după (cum îmi place mie să spun), care să-i înțeleagă și să-i susțină. Îmi iubesc părinții foarte mult.

Emilia Chebac: Care consideri că este cel mai mare talent al tău?

Sorina Știrbu: Vorbesc fluent 5 limbi străine: rusa, ukraineana, engleza, franceza și spaniola.

Emilia Chebac: În afara familiei, de la cine ai mai învățat că este bine să tratezi cu amabilitate oamenii cu care interacționezi?

Sorina Știrbu: Când am fost în America, în hotelul în care lucram, la prima oră supervizorul organiza un meeting cu angajații și ne dădea taskurile pentru ziua respectivă. Aveau 10 reguli de aur, dar una mi-a rămas impregnată în minte în mod deosebit. „Noi astăzi trebuie să zâmbim, nu avem dreptul să fim triști, avem voie la zâmbete și bună dispoziție.” Clientul trebui tratat împărătește ca să mai revină la noi la hotel.

Emilia Chebac: O întâmplare care te-a marcat?

Sorina Știrbu: America pentru mine a fost o experiență minunată. Am lucrat cu o doamnă și regret foarte mult că nu am mai putut ține legătura cu ea. Era perioada când socializam prin emailuri, nu era facebook și whatsapp. În piața mi-a fost furat portofelul, iar eu aveam toate datele de contact în el. Am plâns tare mult atunci. Nu pentru acte și bani ci pentru că am pierdut orice urmă de conexiune cu acei oameni, pe care probabil nu o să-i mai văd niciodată în viața asta.

Emilia Chebac: Destinații de vacanță la care visezi?

Sorina Știrbu: Sunt omul mării, îmi place marea și îmi place să înot. Este o dragostea care a apărut din lipsă. În Moldova nu avem mare, de aceea veneam cu ai mei în România, la Constanța.
• Aruba să hrănesc păsări flamingo
• Țările nordice: Norvegia, Suedia, Finlanda
• Brazilia să înot cu delfinii roz

Emilia Chebac: Facebook sau Instagram?

Sorina Știrbu: Instagram. Urmăresc conturi de fashion, stil, travel și food.
• chiara ferragni  este acel model de fată care și-a construit un imperiu bazat pe social media pornind de la zero.
• sincerelyjules  o tipă din America latină care îmi place maxim.
• camille callen se îmbracă cool și îmi place cum își face instastoriurile.
Toate 3 sunt tipe cu piciorele pe pământ.

Emilia Chebac: Rețelele de socializare ne trădează pasiunile. Din postările tale am dedus că ești dependentă de muzica, nu? Cântăreți preferați?

Sorina Știrbu: Da, îmi place foarte mult. După ce mă trezește alarma, îmi încep fiecare zi cu o piesă muzicală. Preferințe:
• Justin Timberlake – un artist cu o evoluție spectaculoasă.
• Jack Savoretti  este un artist fenomenal. Am o obsesie pentru vocile gtrave.
• Jay Bernard  genul indie-pop-rock. În România am fost la ambele lui concerte.

Emilia Chebac: Ce îți place mai mult în România?

Sorina Știrbu: Îmi place limba foarte mult. Tot timpul am crescut cu un complex de inferioritate, pentru că noi în Modova vorbim o română infectă, rusificată. Noi între noi ne înțelegem, dar când venim aici oamenii parcă nu ne înțeleg.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat interviul cu mine?

Sorina Știrbu: Îmi place foarte mult să cunosc oameni. De mică am avut încredere în oameni. De aceea am acceptat, chiar dacă atunci când ai spus că vrei să scrii despre mine m-am întrebat: oare de ce? De ce sunt eu deosebită? N-am scris cărți, n-am jucat în filme, n-am luat premii sau medalii.

Emilia Chebac: O provocare? Despre cine ți-ar plăcea să citești pe blogul meu?

Sorina Știrbu: Andreea Răducan. Nu am să uit niciodată Olimpiada din 2000 de la Sydney. Aceea imagine când pe podium erau 3 gimnaste și toate 3 românce. Eram tare mândră.

Emilia Chebac: În ce perioadă ți-ar plăcea să trăiești?

Sorina Știrbu: În Anglia lui Henric al VIII-lea. Mi-a plăcut filmul „Dinastia Tudorilor”. M-a fermecat moda și actorul din acest film. Acesta este motivul pentru care am ales acestă perioadă.

Emilia Chebac: O personalitate pe care ți-ai fi dorit să o cunoști?

Sorina Știrbu: Cleopatra, regina Egiptului. Toată lumea spunea desprea ea că era extraordinar de frumoasă. Aș vrea să știu ce însemna frumusețea pentru acele vremuri.

Emilia Chebac: Ai un secret pentru cei care doresc să lucreze la capitolul amabilitate?

Sorina Știrbu: Fundamentul îl datorez familiei, dar am și educat-o. Mi-am cultivat-o interacționând cu oamenii și observând tot felul de comportamente.

Emilia Chebac: Ai un motto?

Sorina Știrbu: Dream until your dreams come true – Visează până visurile tale vor deveni realitate.

Emilia Chebac: De la tine am aflat că produsele de la YVY sunt confecționate din piele nappa, bizon, saffiano și elephant? Am o slăbiciune pentru saffiano, tu?

Sorina Știrbu: Pielea nappa (pielea netedă) și elephant.

Sorina și… Céleste

Emilia Chebac: Un produs preferat?

Sorina Știrbu: Le iubesc pe toate. Pot însă spune ce preferă clientele. Modelul Cinderella este cel mai bine vândut produs al nostru, apoi Celeste.

Emilia Chebac: Vă trec pragul și domni? Cum aleg produsele?

Sorina Știrbu: Da. Nu prea aleg, cei mai mulți vin direct cu fotografia și cumpără produsul. (Râde) Mai bine așa decât o surpriză… neplăcută!

Emilia Chebac: Un eșec care s-a dovedit în timp o binecuvântare?

Sorina Știrbu: Deși am terminat Facultatea de Drept eu îmi doream, de fapt, să fac jurnalism. Așa am ajuns să fac un internship la Radioul Național. Am început sub tutela unei doamne consacrate, celebră în Moldova. La final mi-a spus „jurnalismul nu e de tine du-te și fă justiție în țară.” Cu această replică a reușit contrariul, m-a motivat și mai mult să-i demonstrez că pot să fac jurnalism. Știam că mi se potrivește această profesie și sunt bună. Deși „jurnalismul nu era de mine”… am ajuns să fac 7 ani de televiziune, iar un an am făcut în paralel și radio și televiziune.

Sorina și… Ami

Emilia Chebac: Ce gen de mesaj alegi să postezi pe rețelele de socializare?

Sorina Știrbu: Îmi place să transmit mesaje pozitive. E foarte trist ce se întâmplă în jur. De aceea, aleg să transmit oamenilor un gând bun, un zâmbet, o piesă muzicală care să îi ajute să se simtă mai bine. Mă doare sufletul să primesc de la cineva pe facebook o postare tragică care să mă șocheze. Asta nu înseamnă că refuz să mă informez, dar postările nu trebuie puse într-un context care să urmărească să uzeze emoțional.

Emilia Chebac: O întâmplare amuzantă de la începutul activității tale la YVY?

Sorina Știrbu: Pe vremea când făceam genți pe comandă, clienta alegea, ce își dorea, din eșantioanele din piele, îi arătam vizualul cu produsul și ne confirma dacă e ok. Fiind la început am greșit capacul cu fața și cu părțile laterale (erau culori diferite pe fiecare parte și le-am încurcat). Era o doamnă care prefera culorile intense: galben, fucsia și verde. Spre marele meu noroc doamnei i-a plăcut poșeta. Atfel, nu știu care era probabilitatea să vindem acel produs ulterior. I-am explicat ce s-a întâmplat, a înțeles și a spus că ei îi place și așa. Nu-ți poți închipui prin câte procese de conștiință am trecut! Mă întrebam neîncetat: Cum a fost posibil așa ceva?

Zâmbește mereu și oferă bună dispoziție. Sorina nu aplică această regulă doar în relațiile profesionale, la ea este un principiu de viață după care interacționează cu oamenii. Din dialogurile cu ea un lucru mi-a fost clar. Sorina nu a căpătat mai multă valoare pentru că a venit în Romania, România capătă valoare prin oameni ca ea. Ar trebui să ne simțim fericiți că ne-a ales. Ca să vă convingeți că nu sunt vorbe mari, vă invit să mergeți să o cunoașteți. Cred că cei de la YVY realizează ce norocoși sunt că face parte din echipa lor.

Și cum mereu îmi place să public pe blog articole despre oameni care aleg să trăiască între granițile binelui, frumosului și adevărului cred că alegerea Sorinei a fost una extrem de inspirată. Ok, binele și frumosul îl înțelegem, în urma răspunsurilor din interviu veți spune, dar care e faza cu adevărul? Răbdare… imediat clarificăm dilema. Sorina poartă numai produsele brandului unde lucrează. Mi-a mărturisit că le iubește. Aceasta o fi explicațiea de ce Sorina, atunci când poartă o poșetă YVY arată atât de chic. Dacă intrați pe instagramul ei o să realizați că am dreptate.

Categorii
Cultură Interviuri

Andreea Tănăsescu: La blouse roumaine este opera Reginei Maria din punct de vedere al comunicării și acțiunii

Washington D.C. 24 iunie 2018 / credit foto: Ioana Buliga

Pe facebook se declanșase o adevărată isterie. Comentariile curgeau și multe persoane și-au pierdut atunci controlul. Să ripostezi împotriva unor derapaje morale este în regulă, dar să folosește un limbaj care pică în derizoriu nu ajută cu nimic. Nu agreez lipsa de respect pentru limba româna. Pentru a fi mai explicită, valul de ostilități era declanșat de coperta unei reviste glossy cu Elena Udrea însărcinată. Din acest motiv, am refuzat să mai intru pe facebook, dar am fost mai prezentă, în acele zile, pe Instagram, unde era mai multă decență. Mă preocupa articolul pe care voiam să-l public pe 1 Decembrie 2018. Îmi doream un om al prezentului. Un om care a reușit prin proiectele lui să schimbe ceva. Un om care să iubescă, cu adevărat, România și oamenii ei. Căutând inspirație, pierdeam vremea pe instagram și deodată o postare mi-a atras atenția. În plin scandal cu coperta „buclucașă”, pe pagina de instagram La blouse roumaine, Andreea Tănăsescu își îndemna urmăritorii să vină cu propuneri pentru o… copertă. Căuta o fată sau o femeie care să fie imaginea La blouse roumaine pentru primul numar al revistei. Am fost atât de entuziasmată, încât atunci pe loc, i-am trimis un mesaj. Găsisem persoana perfectă pentru articolul de 1 Decembrie 2018. Am așteptat emoționată un semn din partea ei. Mi-a răspuns, iar restul este deja istorie. Acum după ce am cunoscut-o, aflând cât este de ocupată, am realizat cât de norocoasă am fost.

Andreea Tănăsescu

Emilia Chebac: Ce îmi poți spune despre geneza proiectului La blouse roumaine?

Andreea Tănăsescu: În 2012, pe 7 noiembrie a fost lansată pagina de Facebook La blouse roumaine. Este o poveste magică de social media și pleacă, de fapt, de la un film. În 2006, am dezvoltat un Proiect Transmedia colaborativ pentru copii, prin care învățau cum să facă singuri filme și să creeze conținut. Oamenii au fost reticenți la tipul acesta de producție. Nu credeau că elevii de școală ar fi putut produce video-uri, ceea ce azi e o normaliatate. Deși am lucrat intens timp de 2 ani, proiectul nostru a eșuat. Interesele televiziunilor din România erau altele, nu educația copiilor.

Am luat foarte personal faptul că nu am reușit să continui acel proiect. Avem sentimentul că am pierdut pe cineva drag. Tocmai din această cauză, nu l-am abandonat într-un sertar și ca să renască cândva l-am împărțit în pagini de facebook. Așa a devenit un proiect viu, organic.

• Queen Marie of Romania, pentru că și povestea Reginei Maria era în producția proiectului dedicat copiilor. Pagina facebook era atunci pentru mine un instrument prin care puteam să transmit cunoaștere, informație și inspirație. Dacă privim în urmă, vedem cât de multe s-au construit, din 2009 până acum, datorită acestor articole.
• În 2012 am realizat că nu creasem nici o pagină cu costumele filmului. Într-o discuție cu o prietenă foarte apropiată, în care îi mărturiseam că nu mai vreau să stau în România, pentru că nu se întâmplă lucruri și doresc să mă întorc în Anglia, am luat decizia să lansez La blouse roumaine. A avut prioritate pentru că am intuit că este un proiect de social media în care oamenii pot contribui.

Mecanismul paginii Queen Marie of Romania funcționa ca un spectacol. Transmiteam conținut, iar oamenii aplaudau la final, dar rareori veneau cu o contribuție. Era încă în modelul internetului 1.0 în care eram doar consumatori și nu producători de conținut.

La blouse roumaine este expresia internetului 2.0, o formă total participativă de interacțiune cu conținutul. Fiecare avea acasă o poveste. Am continuat ce aș fi vrut să fac în filmul cu copiii și am adus povestea iei românești în contemporan. Când am descoperit că pe fiecare costum, ie este narată o viziune despre lume și viață a unei comunități, am realizat că ia este conectorul nostru. Apoi totul s-a legat atât de frumos și organic, iar rolul meu a fost de a ghida informațiile și poveștile frumoase care veneau în număr foarte mare. Acest proiect a presupus o participare a oamenilor, ei nu se rezumau să fie doar spectatori. La blouse roumaine a promovat și generat o mulțime de inițiative.

Emilia Chebac: Un exemplu de astfel de promovare?

Andreea Tănăsescu: Blogul Semne Cusute m-a inspirat enorm și l-am susținut. Ioana Corduneanu lucra singură, fără audiență, dar ce dezvolta era fabulos. M-a ajutat foarte mult și un atu profesional. Munca mea în cinema era să descopăr talente, oameni și idei, care apoi erau promovate și intrau în procesul creativ al unei producții de film. Mutându-mă în social media am operat la fel. Am descoperit oameni și idei pe care le-am pus cap la cap.

Emilia Chebac: Cum ai gestionat avalanșa de mesaje venite spre tine când ai început proiectul La blouse roumaine?

Andreea Tănăsescu: În primele 4 luni de existență ale comunității scrisorile de dor, de durere, de depărtate de țară m-au făcut să lucrez cu lacrimi în ochi în fiecare zi. „Nu plânge, ai o treabă de făcut!”, îmi spuneau cei din jur.

Emilia Chebac: Andreea observ că militezi pentru exprimarea emoției, deși am fost setați că este un sentiment ce trebuie reprimat. De ce?

Andreea Tănăsescu: Emoția, sensibilitatea prevalează. Dacă noi încercăm să o reprimăm nu este în regulă, este bine să o exprimăm și să o canalizăm spre lucruri pozitive și frumoase.

Emilia Chebac: Cine au fost oamenii care te-au încurajat cu acest proiect?

Andreea Tănăsescu: Era o lume pe care o purtam în mine, iar când am început producția de film, spuneam povestea României străinilor din echipele de filmare. Lumea oamenilor de film, a actorilor, e un mediu propice. Ei sunt mult mai deschiși decât alte categorii de oameni. Unul din artiștii care m-a încurajat să spun povestea României a fost actorul Andy Garcia. Când am lucrat cu el la Modigliani, era fascinat de România, inclusiv de figurația care venea la film. Îmi spunea: „Aveți aur aici, oamenii acestei țări sunt aur, expresivitatea lor, ce faceți voi este este fantastic!” Am avut o discuție cu el la finalul filmului și mi-a spus: „Trebuie să-mi promiți că vei face ceva pentru oamenii acestei țari. Promite-mi!” I-am spus că nu este nevoie să-i promit deoarece este în natura mea să fac asta. Andy Garcia mi-a dat aripi. Cuvintele unui om și susținerea lui pot fi fundamentale în evoluția altui om. Andy Garcia și regizorul filmului Modigliani, Mick Davis m-au susținut enorm, mental, în tot ce am dorit să fac și asta a fost pentru mine un factor determinant.

„Era o lume pe care o purtam în mine” /credit foto: Dragoș Cristescu

Emilia Chebac: Înainte de proiectul La blouse roumaine ai lucrat în cinematografie. 1-2 întâmplări care te-au făcut să realizezi că luai decizii bune?

Andreea Tănăsescu: Succesul care l-am avut cu filmul The Fall în regia lui Tarsem Singh. Am găsit-o pe Catinca Untaru – Alexandria, fetița din rolul principal , în condițiile în care toată lumea îmi spunea că nu voi reuși. A fost primul rol principal al unui copil, din România, într-un film internațional. Avea doar 7 ani.

Așa am găsit-o pe Ana Maria Marinca, o actriță de teatru, care în Sex Traffic avea să joace primul ei rol într-un film. Și nu oricum. Ana Maria a câștigat pentru debutul său premiul BAFTA, fiind prima româncă căreia i s-a acordat această distincție. Lucram împreună cu doamna Amalia Spălățelu, mentorul meu în lumea cinematografiei, la studiorile MediaPro de la Buftea. Prin mâna ei au trecut toți marii actori, realiza castinguri încă de pe vremea lui Sergiu Nicolaescu. Îmi amintesc cum o întrebam:
– Ce ne facem, doamnă Amalia, că n-am găsit actrița?
– Andreea, ar trebui să căutam la Piatra Neamț.
În acele timpuri, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, acum 10 ani, era o pepineră extraordinară de tineri actori. Așa am găsit-o pe Ana Maria Marinca, o actriță de teatru, care în Sex Traffic avea să joace primul ei rol într-un film.

În mijloc Adele purtând bluza Tom Ford – inspirată după o ie românească

Emilia Chebac: Marii creatori se inspiră, nepermis de mult, din costumul popular românesc. Genială viziunea ta de a folosi pozitiv toată povestea. Cum te-ai gândit să legi numele lui Adele de România?

Andreea Tănăsescu: Eram la Londra, când Adele a apărut, pe coperta revistei Vogue, într-o bluză creată de Tom Ford care avea la bază o ie românească. Atunci pentru mine La blouse roumaine a fost #GiveCredit. Am realizat că putem trece de la “uite ce ne-a făcut Tom Ford, ne-a luat ia”, la situația de a folosi pozitiv aceast moment. Ok, ia noastră este valorizată de Tom Ford, este prezentată de Adele care este vocea mileniului, atunci hai și noi lângă ea. O modalitate prin care putem arăta străinilor de unde vine ia. Mecanismul a fost să creeăm content în așa fel încât hastagurile să ducă spre România. În 2012 imaginea cu Adele nu ducea nicăieri, astăzi dacă dai Adele și Tom Ford apare La blouse roumaine, apare România.

Emilia Chebac: Te desparți vreodată de acest proiect sau îl porți permanent cu tine?

Andreea Tănăsescu: Sincer, proiectul La blouse roumaine este cu mine oriunde și oricând. Sunt multe nopți nedormite. Este o testare permanentă ca și cum ai coase. Mai pui ceva, iese altceva și continui modelul. Au fost campanii de Ziua Iei, de #GiveCredit în care am dormit și câte 2 ore pe noapte.

Emilia Chebac: Unde îți găsești inspirația ?

Andreea Tănăsescu: Vine din atâtea direcții încât trebuie să am grijă. Am fost nevoită să învăț să calibrez, pentru că altfel riscam să mă confrunt cu un tzunami de emoții. Iar asta nu este în regulă, deoarece emoția poate să năvălească și să distrugă tot ce am creat.

„Sânzienele au îmbrăcat Planeta în ie” – București 2013 / credit foto Mihaela Noroc

Emilia Chebac: Cum ai ales Ziua Iei?

Andreea Tănăsescu: Ideea de Ziua Universală a Iei a venit în decembrie 2012 – ianuarie 2013. Oscilam între Sf. Marie și Sânziene. Crescând în Ardeal, Sântă Mărie era ziua în care toată lumea poartă haine de sărbătoare. Prietena mea, Diana Năstase m-a sunat pe 7 ianuarie 2012 și mi-a spus: „Te văd atât de preocupată de Ziua Universală a Iei, uite astăzi doctorul mi-a recomandat sânziene și e Sfântul Ion de iarnă. Sânzienele sunt la Sfântul Ion de vară. Ce zici? Rămâne 24 iunie?” Pentru mine a fost un argument extraordinar. Mi-am imaginat atunci că Sânzienele erau îmbrăcate în ii. Tot Diana mi-a scris despre povestea unei tradiții din Țara Oașului unde este obiceiul ca dimineața, în ziua de Sânziene, fetele să meargă la o apă curgătoare, să intre în ea, apoi să culeagă florile cu rouă și să le pună pe cămașă. Probabil așa s-au născut iile. Probabil că acest factor magic a determinat succesul Zilei Universale a Iei care se sărbătorește pe 24 iunie. Sânzienele au îmbrăcat Planeta în ie. Acum este recunoscută oficial în SUA, dar nu și în Romania.

Emilia Chebac: Cum explici succesul proiectului La blouse roumaine ?

Andreea Tănăsescu: A avut succes pentru că a fost un proiect liber, care nu a avut în el nici o miză financiară și nici o restricție. Noi nu am avut site mult timp, site-ul este de dată recentă. La început am lucrat exclusiv pe social media: facebook, twiter, instagram. Proiectul a crescut organic. Ne-am bazat discursul pe o imagine extrem de puternică și elocventă, opera lui Henri Matisse, La blouse roumaine, prin care arta modernă recunoaște originea unui simbol al feminității românești universale.

„Te așteaptă o mare dragoste, dar nu o iubire în sensul unei relații, ci o altfel de dragoste” – Peleș 1923

Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?

Andreea Tănăsescu: Bineînțeles Regina Maria. Am descoperit-o în 1990, când am cumpărat prima carte scrisă de ea „Povestea vieții mele”. Nu am am citit-o pe toată, doar primul volum. Aveam 14 ani și nu înțelegeam prea bine contextul. Apoi, am avut o experiență specială în 2009 la Noaptea Muzeelor, la Muzeul de Istorie al României, unde erau expuse fotografii cu Regina Maria și Principesa Ileana. Imaginile mi-au transmis o așa emoție, de parcă erau vii și voiau să îmi spună ceva. Am căutat cărțile, am reînceput să citesc și am realizat că generația noastră nu știe nimic de Regina Maria și Principesa Ileana.

Apoi s-a întâmplat ceva extraordinar, visul cu Regina Maria. Eram în 2010 la Londra. Lucram, împreună cu un grup din mai multe țări, la un proiect de documentare. Era chiar în ziua nunții prințului William cu Kate Middleton și tot Regatul sărbătorea. Deși era liber, m-am dus la birou împreună cu o colegă japoneză care era înebunită să-i povestesc despre Regina Maria. În noaptea dinaintea acestei întâlniri am a avut un vis cu Regina Maria atât de puternic, încât aș putea să scriu o carte în jurul lui. Dimineață când m-am trezit, pagina Queen Marie of Romania avea 10 000 de likeuri. Am visat-o pe Regină în Hotelul Majestic din Sinaia, hotel construit în 1920 și transformat în spital pentru răniții din Al Doilea Război Mondial, spunându-mi că mă așteaptă o mare dragoste, dar nu o iubire în sensul unei relații, ci o altfel de dragoste. Probabil că marea dragoste este de fapt La blouse roumaine. Am simțit că, momentul acela în care eu m-am întâlnit cu Regina Maria în vis, a fost ca o sudură a legăturii dintre mine și ea. Dimineață i-am povestit la birou Harunei. Era atât de încântată încât îmi spunea: „Angels, angels! Regina e cu noi!” Eram tare de fericită că am primit un semn. Am înțeles atunci că există o conexiune între mine și Regina Maria. Practic este mentorul meu! Din punct de vedere al acțiunii, al comunicării pot spune că La blouse roumaine este opera ei. De fiecare dată când am o dilemă, mă duc și caut în cărți să văd cum ar fi acționat Regina Maria.

Emilia Chebac: Ai o ie preferată?

Andreea Tănăsescu: Îmi este greu să aleg pentru că le iubesc pe toate tare mult. În fiecare zonă găsesc o poveste extraordinară de frumos, de armonie, de creativitate. Sunt mai atașată de ia de Gorj, încă nu-mi dau seama de ce. Port însă cu mare drag ia bunicii, din Țara Făgărașului, de acolo de unde ea s-a născut.

Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?

Andreea Tănăsescu: Pentru că mesajul, pe care l-am primit de la tine, era foarte bune scris, cu respect pentru limba română. Modul cum te-ai adresat, modul în care mi-ai pus întrebările și spațiul pe care mi l-ai dat, fără presiune, pentru mine a însemnat foarte mult. Merg pe intuiție. Am simțit că pui preț pe ceea ce faci și acest aspect este foarte important.

Emilia Chebac: O provocare, o persoană despre care ai vrea să citești pe blogul meu?

Andreea Tănăsescu: Aș vrea să citesc despre o femeie pilot.

Emilia Chebac: O personalitate care a purtat cu cinste ia ?

Andreea Tănăsescu: Smaranda Brăescu la întâlniri, conferințe și atunci când era premiată purta costum popular. Spunea „Eu reprezit România și mă port ca atare!”

Emilia Chebac: Când ai început proiectul știai că vei ajunge la un asemenea nivel?

Andreea Tănăsescu: Îmi doream. Scopul proiectului a fost să devină internațional. Nu m-am așteptat să se întâmple atât de repede. Emoțional este ceva copleșitor, care foarte greu se poate descrie în cuvinte. E nevoie de ani, să pot spune ce mi s-a întamplat din 2012 până acum.

Emilia Chebac: De unde îți vine puterea pentru tot ceea ce faci?

Andreea Tănăsescu: De la bunica mea. Lângă ea am avut șansă să trăiesc, la sat, într-o lume a rosturilor. Asta mi-a dat un fundament extraordinar și o tărie în fața oricărei provocări. Când o sunam și o întrebam: „Ești bine, ești singură?” mereu îmi răspunea: „Nu, sunt cu îngerul păzitor și cu Dumnezeu. Eu nu sunt singură niciodată!” Legătura cu ea este legătura mea cu tradiția. Și mă ajută și acum, din alte sfere.

 „E firesc să dăruiești din ceea ce ai, dar să dăruiești din ce ești e ceva special”

Emilia Chebac: O persoană care te-a susținut emoțional?

Andreea Tănăsescu: Emoțional m-a susținut doamna profesor Ioana Sanda Avram, creatoarea Etno-Designului, un proiect extraordinar similar cu La blouse roumaine, dar creat cu mult înainte. M-a ajutat enorm pentru că a dăruit generos. A dăruit cunoaștere. E firesc să dăruiești din ceea ce ai, dar să dăruiești din ce ești e ceva special. Doamna Ioana Sanda Avram asta a făcut.

Emilia Chebac: Am ajuns la tine impresionată de postarea de pe instagram, cea în care cereai ajutorul comunității să găsești persoana care urma să apară pe coperta primului număr al revistei La blouse roumaine? Ai găsit-o?

Andreea Tănăsescu: Da. Comunitatea a ales-o pe Regina Maria, iar noi am completat cu o imaginea viitorului, o elevă din Alba Iulia. Ambele vor fi pe coperta revistei. Cum? Vom vedea în Noaptea de Sanziene, pe 23/24 iunie 2019, atunci când vom dărui lumii noua poveste La blouse roumaine.

De la Andreea Tănăsescu am învățat un lucru pe care nu am de gând să îl trec cu vederea. Oricât ai fi de rănit, nu îți strigi nemulțumire în online fără nici o finalitate. Este de preferat să întorci povestea în favoarea ta, agățându-te, uneori, chiar de ceva care te irită. Astăzi dacă dai căutare Adele și Tom Ford apare La blouse roumaine, apare România.

Stând de vorbă cu Andreea, am realizat că prin temperament, se aseamănă foarte mult cu Regina Maria. Ambele sunt opusul unei femei pasive. Așa cum în plin război Regina Maria a știut să îndeplinească idealul acestui neam, la fel și Andreea Tănasescu a știut să transforme un un proiect eșuat într-o binecuvântare. Pentru că, în prezent, proiectul La blouse roumaine se dovedește o binecuvântare pentru România, atât pentru cei de aici, cât și pentru cei care sunt departe de țară.

Chiar dacă Ziua Universală a Iei, nu este recunoscută oficial în România, an de an o purtam în număr din ce în ce mai mare, în „ilegalitate”. Pe 24 iunie, postările pe facebook și instagram ating o frenezie rar întâlnită, online-ul este pur și simplu luat cu asalt de imagini în care apare ia. De la fetițe de câteva luni până la doamnele din politica românească. Mai nou și domnii sunt din ce în mai deschiși la acestă sărbătoare. Toți cei care o poartă își dau tacit acordul și recunosc că acolo se declanșează ceva. Ceva care ne face să ne îndreptăm spatele și să pășim cu… demnitate, ceva care ne alungă frică și ne face să privim înainte cu… curaj, ceva care nu are nevoie de binecuvântarea unui stilist pentru a ne înobila pe toți, fără nici o excepție. Ia se poate purta oriunde, oricând și de oricine. Un simbol care vine din negura timpurilor, dovadă prezența ei pe Columna lui Traian și pe care suntem datori să-l ducem mai departe. Ia este legătura noastră sacră cu trecutul.

N-am reușit niciodată să-i înţeleg pe oamenii care distrug lucrurile vechi și frumoase înlocuindu-le cu altele noi. Nu sunt oare conștienți că-și dau astfel acordul să trăiască fără rădăcini și fără valoare? Fără rădăcini te poate smulge orice adiere de vânt, fără rădăcini ai tendința să te agăți de orice şi oricine… iar orice şi oricine nu-ți va oferi niciodată stabilitate, armonie și valori pe care să le duci mai departe. Renunțând la rădăcini și valori nu poți avea un viitor. Vorbesc de un viitor durabil și de calitate.

Andreea a pornit de la un proiect „eșuat” care s-a metamorfozat, începând cu 2012, în Ziua Universală a Iei. Și de atunci, în fiecare an, pe 24 iunie, ia reușeste ceva incredibil, unește România.

Fotografiile aparțin arhivei personale a Andreei Tănăsescu.