Film: Hentai Sushi, regia Andrei Hazi Barbu, producător Cătălin Varga
Nominalizat la categoria Cel mai bun Producător Independent pentru un Film Românesc de Scurtmetraj
Emilia Chebac: Cum ai decis să devii producător?
Cătălin Varga: Cred că cinematografia m-a ales pe mine, nu eu pe ea. A fost o întâmplare. La început nu am știut despre ce este vorba. Prima mea treaptă, în cinematografie, a fost cea de șofer. Apoi, în 18 ani, am crescut gradual. În departamenul de producție am ocupat toate pozițiile. Într-o bună zi, m-am gândit că, dacă tot exist în lumea filmului de atâta vreme și mă pasionează și mă motivează tot ce înseamnă cinematografie, e firesc ca frumusețile și provocarile ei să mă obsedeze.
Îmi place să lucrez cu oamenii. Cel mai important lucru este ca echipa pe care o formezi să fie motivată să devină omogenă, armonioasă și să simtă libertatea de creație. Cred că asta e rețeta perfectă pentru o producție de succes. Producatorul, nu este neaparat un nume bine definit, este mai mult o stare. Când ești producător toată echipa se oglindește în tine și tu în ea. Producătorii fără echipă nu știu cât de mult ar conta, iar oamenilor din echipă le-ar fi greu să se coordoneze fară noi.
Andrada Fuscaș
Emilia Chebac: Dacă ai fi om de PR cum ai rezuma într-o frază proiectul tău?
Cătălin Varga: Hentai Sushi este un film cameleonic. Provoacă imaginația spectatorului și îi conferă libertatea de a-și alege singur finalul filmului.
Emilia Chebac: Întâmplări atipice de la filmări?
Cătălin Varga: Avut avut un catering bun, dar, la un moment dat, a apărut o problemă. Băiatul care se ocupa de sandvișuri a pus sandwich maker-ul, în camera unde ne pregatea masa, exact sub un senzor. Fumul degajat a declanșat alarma de incendiu. (Râde) Îți dai seama cum a fost?
Andrada Fuscaș și Costin Sforaru
Și atmosfera generală, în cele 3 zile de filmare, nu știu dacă ai mai întâlnit vreodată situația asta, a fost atipică. Dimineața, când terminam de filmat, mă rugam de ei să plecam acasă. A fost minunat. Deși munceam, părea, mai degrabă, că am venit să petrecem o filmare.
Costin Sforaru
Emilia Chebac: Ce crezi ca este important într-o echipă?
Cătălin Varga: Cea mai mare dovadă de educație, este empatia. Când funcționează toată lumea este în siguranță. Nu-mi plac echipele unde un departament face munca altui departament.
Emilia Chebac: Consideri că festivalul IPIFF, prin premiile și recompensele oferite, sprijină producătorii de film independenți?
Cătălin Varga: Premiile oferite sprijină producătorii independenți, dar dincolo de toate premiile și tot ce înseamnă valoare materială, prezența noastră, în cadrul unui festival important, conferă valoare proiectului și valoarea ta prin el. Îți oferă susținere și motivare pentru proiecte viitoare.
Emilia Chebac: Vrei să-i mulțumești cuiva în mod special?
Cătălin Varga: Vreau să dedic nominalizarea întregii echipe, dar în special lui Alex Bratosin. Este unul dintre băieții care m-au ajutat la producție. Avea aproape 22 de ani, când a plecat dintre noi și era un om foarte talentat. Probabil că de undeva, acolo de sus, se bucură pentru noi.
Alex Bratosin probabil că de undeva, acolo de sus, se bucură pentru noi.
Dan Drăghicescu – Producător Asociat cu John Florescu – Producător Executiv
Film: Last King Behind Iron Curtain/Regele Mihai: Drumul către casă, regia Trevor Poots, producători: John Florescu, Viorel Chesaru, Dan Drăghicescu.
Nominalizat la categoria Cel mai bun Producător Independent pentru un Film românesc Documentar.
Emilia Chebac: Cum ați devenit producător?
Dan Drăghicescu: Am început în producția de advertising, în 1998, cu spoturi publicitare pentru 3 agenții americane: Grey Worldwide, David Ogilvy, și Saatchi&Saatchi. La Saatchi&Saatchi am avut onoarea, acum 13 ani, să-l întâlnesc pe John Florescu.
Din 2014 am început să produc, alături de el, documentare istorice. Primul proiect istoric făcut împreună a fost „Războiul Regelui” (2016) după un interviu pe care John i l-a luat Regelui Mihai, la palatul Elisabeta, în august 2003. Este unul dintre cele mai lungi interviuri pe care le-a acordat Majestatea Sa în țara noastră. A răspuns timp de două zile la întrebările lui John Florescu. Pornind de la acest interviu, am dezvoltat filmul „Războiul Regelui”. Tot din acest interviu avem o derivație către filmul „Regele Mihai: Drumul către casă”, selectionat de IPIFF în acest an la categoria Cel mai bun Producător Independent pentru un Film românesc Documentar. O parte din acel interviu se regăsește și în acest documentar.
Un plus, pe care îl are acest film, este faptul că, în octombrie 2016, am făcut demersuri diplomatice pentru ca John Florescu să ia un interviu prințului Philip, la Buckingham Palace, referitor la vizita sa în România, în 1927, când a venit să-l vadă pe micul rege.
În publicitate, am avut șansa să lucrez cu regizori care au făcut film, unde am fost influențat pe set : Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Mick Davis.
John Florescu – Producator Executiv, Adrian Danciu – operator, James Miller – operator, Nicolae de România, Dan Draghicescu – Producator Asociat
Emilia Chebac: Care a fost primul dumneavoastră film?
Dan Drăghicescu: În cinematografie am debutat, în 2011, cu „Fata din Transilvania”, un scurt metraj independent, în regia lui Sabin Dorohoi, pe care l-am înscris la TIFF. În 2012 a fost selecționat de HBO, iar apoi difuzat de Zilelor Filmului Românesc pe HBO România. Acest film a ajuns și la Roma, la Festivalul Medfilm, unde a avut o proiecție la Vila Borghese. Pentru că tot urmează gală IPIFF fac o paralelă cu gala Medfilm care s-a ținut la Vatican. „Fata din Transilvania” a fost un film special pentru mine, și va rămâne în continuare, deoarece, ca producător, am avut o problemă de soluționat.
Scenă de la filmari: Regele Mihai cu John Florescu – Producator Executiv la Palatul Elisabeta – August 2003
A trebuit să filmez într-o biserică catolică, unde nu se mai filmase niciodată, și am avut nevoie de aprobări speciale. La Vatican m-am întâlnit, după proiecție, cu niște domni, care făceau parte din consiliu și știau de „Fata din Transilvania” datorită acelor demersuri.
Emilia Chebac: Cum v-au influențat proiectele despre Regele Mihai?
Arh. Horațiu Buzatu, Dan Draghicescu – Producator Asociat și prof. Adrian Cioroianu – istoric (Muzeul de Artă Calafat, 10 Mai)Muzeul de Artă – Calafat
Dan Drăghicescu: Lucrul la acest proiect mi-a crescut apetitul pentru istorie. Împreună cu John Florescu, am inițiat un turneu de educație națională istorică prin proiectarea de documentare, cu intrare liberă, în toate județele din România. Tocmai am avut, pe 10 mai, o proiecție la Calafat. Am fost invitat de domnul arhitect Horațiu Buzatu prin organizația „Craiova Noastră”. Am ales această localitate, pentru că, la această dată, pe aici a intrat în țara viitorul rege al României Carol I. În paralel cu proiecția din Calafat, a avut lo o proiecție la Londra (ICR Londra) unde au participat Nicolae de România și John Florescu.
Trevor Poots – regizor, John Florescu – Producator Executiv și Nicolae de România ( ICR Londra, 10 Mai)
Dan Drăghicescu cu Alteța Sa Regală Margareta, Custodele Coroanei române și John FlorescuEmilia Chebac: Cine, din familia dumneavoastră, v-a transmis pasiunea pentru istorie?
Dan Drăghicescu: Bunicul meu matern, ing. Simion Stănculescu, a fost comandor în armata condusă de Carol al II-lea. A studiat în Franța, unde a obținut o diplomă la Universitatea din Paris, precum și la Institut Supérieur de l’Aéronautique et de l’Espace din Toulouse. A fost scos forțat, din serviciu militar profesionist, după 1947, de către comuniștii.
Eu cred că istoria bine înțeleasă în prezent se reflectă în viitor, mai ales în viitorul tinerei generații.
(A existat un moment în acest interviu, când istoria a preluat controlul și ne-am abătut de la subiect.)
Scenă de la filmări cu jurnalista Tessa Dunlop
Emilia Chebac: Dacă ați fi om de PR cum ați rezuma într-o frază proiectul dvs?
Dan Drăghicescu: O să folosesc un citat al dumnevoastră (din discuția mentionată mai sus) care m-a influențat: „Cine nu-și cunoaște istoria este ușor de manipulat.”
Scenă la Curtea de Arges cu IP Calinic al Argeșului filmare pt „Regele Mihai: Drumul către casă”
Lansez invitația iubitorilor de istorie, să vină să vadă o lecție de istorie, necesară, care a lipsit din manuale. Filmul nostru o recupereză și o repune pe tapet vizual, într-o forma mai ușor de asimilat. „Regele Mihai: Drumul către casă” acoperă un capitol din istoria modernă: perioada exilulul Regelui Mihai după 1948, revenirea în țară în 1990 până la moartea Majestății Sale în 2017. Putem vedea interacțiunea regelui din exil cu Ceaușescu, interacțiunea, în România, cu președintele Iliescu și cu președintele Constantinecu care i-a redat cetățenia în 1997.
Regizorul Trevor Poots și John Florescu – Producător Executiv
Emilia Chebac: Ce presupune un astfel de documentar ca „Regele Mihai: Drumul către casă”
Dan Drăghicescu: S-a filmat în România, Elveția și Marea Britanie. Invitații care vorbesc în film, despre Regele Mihai, sunt din România, Elveția și Marea Britanie și SUA. Acest proiect, care a durat 2 ani, a fost filmat cu 3 operatori: Viorel Sergovici senior, Matthew Vaughan și James Miller. În plus, vreau să-l menționez și Adrian Danciu din Timișoara.
Emilia Chebac: Câți producători are acest documentar?
Dan Drăghicescu: Suntem 3 producători: John Florescu, Producător executiv; Dan Drăghicescu, Producător Asociat și Viorel Chesaru, Producător Senior.
Emilia Chebac: Cine v-a consiliat pe partea istorică?
Dan Drăghicescu: Istoricii Ioan Scurtu și Matei Cazacu. Mircea Lăcatuș un editor foarte bun pe arhive. Gândiți-vă cum ar fi fost să folosim o fotografie care era la o distanța de un an sau 2 de ce voiam noi să aratăm. Un editor îți va pune mereu la dispoziție exact materialul de care ai nevoie. La cercetare pentru arhive a mai contribuit și Laura Beldiman.
Emilia Chebac: Considerați că festivalul IPIFF, prin premiile și recompensele oferite, sprijină producătorii de film independenți?
Dan Drăghicescu: Mă bucur că există Festivalul IPIFF. Proiectele independente au nevoie de astfel de expunere. La marile festivaluri, de cele mai multe ori, se amestecă și se pierde notorietatea organică a unui producător independent.
Emilia Chebac: Vreți să mulțumiți cuiva în mod special?
Dan Drăghicescu: Casei Regale a României care a dat suportul prin punerea la dispoziția filmului al arhivelor regale personale a familiei. De asemenea, țin să mulțumesc pentru participare la filmări lui Nicolae al României care a dat curs invitației lui John Florescu.
Aceste filme documentare istorice, produse în ultimii 7 ani, fac parte din Turneul Național de Educație Istorică, un program educațional pe care l-am inițiat cu John Florescu din 2020. Producția este Chainsaw Film Productions.
Acest interviu l-am luat regizorului Toma Enache în locul unde a scris o mare parte din scenariul filmului dedicat lui Geoge Enescu. Se pare că Toma, în continuare, rămâne fidel proiectelor greu de abordat. După primul film despre fenomenul Pitești (recenzie aici) lui Toma Enache i-a mai rămas o doză substanțială de „nebunie” să facă și primul film artistic despre viața lui George Enescu.
Pelicula „Enescu, jupuit de viu” are în prim-plan povestea de dragoste dintre George Enescu și prințesa Maruca Cantacuzino, mai precis, perioada cuprinsă între momentul când G. Enescu o întâlnește pe Maruca până în ziua când o ia de nevastă. În paralel, Enescu începe și termină monumentala creație, Oedip pe care o dedică marii sale iubiri Maria Rosetti-Tescanu (Maruca).
Filmul „Enescu, jupuit de viu” va fi lansat în cursul anului 2023.
Emilia Chebac: Cum ți-a venit ideea filmului?
Toma Enache: De la poza cu George Enescu pe patul de moarte. Cea în care apare cu cățelul lui Mutzerli. Când am citit că a murit singur într-o cameră de hotel din Paris am zis: Cum se face că nu avem un film (artistic) despre George Enescu? Atunci mi-a venit ideea, dar decizia finală am luat-o când am mers cu filmul „Între chin și amin” în Moldova. Trecem mereu pe lângă indicatorul spre Muzeul Tescani, dar nu opream niciodată. O dată, de două ori, dar a III-a oară, deși depășisem cu 2 km indicatorul, gândindu-mă că cine știe când mai ajung, am întors. Precizez că eu nu mă întorc niciodată din drum. M-a întâmpinat o doamnă și deși era închis (era zi liberă) mi-a permis să vizitez muzeul. Acela a fost momentul în care mi-am zis că e obligatoriu să fac un film despre Enescu.
Emilia Chebac: Ce au în comun Toma Enache și George Enescu?
Toma Enache: După 1946 Enescu a fost urmărit de Securitate. Deși trăia în Franța, tot anturajul, mai puțin Maruca, îl turna cu sârg la Securitate. În dosarele Securitații numele lui de cod era (râde) Enache.
Emilia Chebac: Cine îl joacă pe George Enescu?
Toma Enache: Mircea Dragoman. Deși la casting au venit mulți actori, am știut din prima că el este potrivit. Ca imagine era impecabil, dar aveam nevoie să mă convingă și cât de bun actor este. Să-l vezi la maturitate. Pare desprins din tabloul care se află la Muzeul de Artă din Ploiești (unde s-a și filmat). În timpul filmărilor am realizat că Mircea are mult din temperamentul lui George Enescu. În plus e o persoană educată și cu mult bun-simț.
Emilia Chebac: Impresia ta (pe scurt) despre actorii care i-au interpretat pe George Enescu, Maruca Cantacuzino și Nae Ionescu?
Toma Enache:Mircea Dragoman – genial. A fost Enescu. Teodora Sandu – fascinantă, iar Pavel Ulici – diabolic în rolul lui Nae Ionescu. A jucat impecabil latura lui întunecată. Efectiv îi sticleau ochii.
Emilia Chebac: Cum ai gândit scena întâlnirii dintre Maruca și George Enescu?
Toma Enache: Se întâlnesc la o serată unde Enescu cânta. Toată sala e plină și doar un loc gol. Cine crezi că a avut curajul să întârzie la un concert cu Enescu? Când a intrat, purtand o pălărie superbă și o rochie care îți taie respirația, toți ochii erau pe ea, inclusiv Enescu care n-o mai scapa din priviri.
Emilia Chebac: O întâmplare de la filmări?
Toma Enache: Filmam într-un lan de grâu unde actrița principală a pierdut un cercel foarte valoros. Îți dai seama cum să e să cauți un cercel când se înserează și aproape nu se mai vede nimic? Eram îngrozit și eu și echipa. Deja ne gândeam cum să-i spunem Iuliei (Gorneanu) că i-am pierdut cercelul, dar, din fericire, până la urmă l-am găsit.
Emilia Chebac: În ce locuri ai filmat?
Toma Enache:Iași, Ploiești, București și Tecuci. Comunitățile din aceste orașe s-au mobilizat ireproșabil și mi-au creat condiții pentru a filma. Autoritățile locale au oprit până și circulația ca să pot filma. Le mulțumesc încă o dată pentru sprijin.
Emilia Chebac: La Tecuci unde ai filmat?
Toma Enache:La Tecuci am filmat la Casa Cincu (Muzeul de Istorie „Teodor Cincu”). Am folosit și mașina de epocă (despre mașină aici) despre care am aflat de la tine. Muzeul arată spectaculos, dar nu are mobilier. Am avut însă noroc. În oraș există un magazin care vinde mobilier vechi. Proprietara, doamna Mocanu ne-a pus la dispozițe mobila pentru filmare. În toate muzeele pe unde am filmat oamenii ne-au ajutat și au muncit cot la cot cu noi. De la manageri și muzeografi până la restul personalului de acolo. Nu de puține ori veneau și cu sugestii. Incredibil cum s-au implicat. Zici că era proiectul lor.
Emilia Chebac: Pornind pe urmele lui Enescu ai ajuns la…
Toma Enache: Fiul lui Yehudi Menuhin și i-am zis că fac un film despre George Enescu. Mi-a spus că este onorat că l-am contactat pentru că știe cât de mult îl prețuia tatal lui pe Enescu. Nu mai e de mult un secret că Yehudi Menuhin i-a păstrat un adevărat cult lui Enescu, considerându-l părintele lui spiritual.
Emilia Chebac: Cât de departe ai mers cu respectarea detaliilor?
Toma Enache: Până și cainele din filmul meu am vrut să fie aceeași rasă cu câinele lui George Enescu. Mi s-a spus: „Ești nebun! De ce vrei neapărat un câine la fel?” Cu câinele a fost o întreagă poveste. Trebuia adus de la Ploiești, doar că, cu o zi înainte, în nebunia care era la filmări, toată lumea a uitat de câine. A trebuit să improvizăm. Așa că prietenul a sunat pe prietenul, care a contactat pe prietenul care la 4:00 a.m. s-a urcat în mașină cu soția, copiii și cățelul și la 9:00 dimineața era la filmare. Acest cățel găsit în ultimul moment nici dacă era actor nu juca atât de bine. A fost ceva de vis. A știut să stea când trebuia să fie mângâiat de Enescu și să coboare când a murit Enescu.
Emilia Chebac: Cât de aproape l-ai simțit pe G. Enescu timpul filmarilor?
Toma Enache: Spiritul lui a fost cu noi. Pe toată perioada filmărilor, mă gândeam cum să fac astfel încât să nu-i lezez memoria cu ceva. Am scris scenariul dorindu-mi ca filmul să fie pe placul lui. Permanent m-a urmărit gândul asta.
Emilia Chebac: Cine ți-a oferit consultanță pentru costume?
Toma Enache: Am colaborat cu Iulia Gorneanu cu care m-am înțeles foarte bine. E o prezență diafană. (în timp ce îmi vorbea despre Iulia și eu și Toma am spus în același moment… diafană) Am ales-o pentru că are gusturi impecabile și o colecție impresionantă de bijuterii&accesorii vestimentare. Ne-a pus la dispoziție până și lenjerie intimă din anii ’20 – ’30. Chiar și atunci când am fost nevoit să închiriez unele articole tot Iulia m-a ghidat spre cele mai inspirate alegeri.
Pe partea de costume a intervenit însă o întâmplare neprevăzută. În martie 2020, trebuia să ajung la Bassano, cu „Între chin și amin”, dar a venit pandemia. Apoi cu două luni înainte să încep filmul cu G. Enescu mă suna cei din Bassano: „Chiar dacă au trecut 2 ani, noi tot te așteptăm.” Povestindu-i unei prietene că merg la Bassano mi-a zis: „Trebuie neapărat să treci pe la atelierul lui Stefano Nicolao. A creat costume pentru filme nominalizate la Oscar.” Firește că mi-ar fi plăcut să apară în filmul meu costumele lui, dar când mă gândeam la prețuri mă lua amețeala. Poți să crezi că s-a legat o colaborare? Am reușit să închiriez costume pentru personajele principale la o sumă pe care mi-am permis-o. A fost o întâmplare fericită, dar asta nu înseamnă că minimizez implicarea Iuliei și a echipei cu care am lucrat.
Emilia Chebac: Care a fost cel mai dificil lucru în acest proiect?
Toma Enache:Să structurez scenariul din toată documentația pe care am adunat-o. Am luat două panouri mari de plută pe care am început să-mi pun ideeile. Eram însă ca Meșterul Manole. Lipeam, scoteam, iar lipeam, iar scotem. Mai venea și Toni (fiul regizorului) care îmi spunea: „Tati, au trecut 3 săptâmani și tu ai doar 2 hârtii pe panou!” La început așa a fost, dar ulterior panoul s-a umplut, iar când Toni trecea pe lângă el nu mai spunea: Tati, da atât de puțin?
Emilia Chebac: Ce regreți că nu apare în film?
Toma Enache: Scena în care guvernanta lui îi spune: „George, ține minte! Să fii domn și când nu te vede nimeni.”
Emilia Chebac: Când ai scris scenariul, a fost ușor/dificil să-i faci viața grea lui G.Enescu?
Toma Enache:Cu George Enescu a fost o problemă. În perioada la care mă raportez în film nu prea i-a mers prost și nici mulți dușmani nu avea. Singurele persoane ostile erau criticii și Nae Ionescu. În film toți criticii i-am comasat în unul singur care este interpretat de Cristian Șofron.
Emilia Chebac: Ai terminat filmul, adică producția. Ce te oprește să lansezi filmul?
Toma Enache: Sunt gata filmările, dar nu și filmul. Pentru pașii următori mai am nevoie de bani. Urmează postproducția, promovarea și lansarea. Va trebui să cumpăr drepturile de autor pentru muzică și imaginile vechi de arhivă din Paris și Londra.
Emilia Chebac: O provocare pentru un viitor interviu?
Toma Enache: Iulia Gorneanu care este o ființă extraordinară. S-a implicat trup și suflet în acest film. A fost o bucurie să lucrăm împreună.
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?
Toma Enache:Dacă maine aș fi pus la zid și mi s-ar spune: „Ai dreptul să dai doar un singur interviu despre filmul asta” pe tine te-aș alege. Nu înseamnă că nu au fost mulți prieteni care mi-au luat interviuri, cu care am colaborat extraordinar și voi colabora în continuare. Profit să le mulțumesc și aici, dar tu ai fi prima alegere.
Emilia Chebac: Uite o provocare și pentru tine. Ai doar 1 minut să-i convingi pe urmăritorii tăi și ai mei că G. Enescu era un om care și-a depășit cu mult epoca.
Emilia Chebac:George a fost al 12-lea copil al soților Costache&Maria Enescu și singurul care a supraviețuit. Dumnezeu a vrut așa. Pierderea celor 11 copii să fie răscumpărată printr-un geniu. La 2 ani a cerut o vioară și primește una de jucarie. Supărat o aruncă în foc și-i spune tatălui: „Vreau o vioară adevărată, nu o jucărie!” Un an mai tarziu, la 3 ani, o primește. La 5 ani compunea, la 8 mergea la Conservatorul din Viena. La 12 îl termină și pleacă la Conservatorul din Paris. La 16 debuta cu „Poema Română” la Teatrul Châtelet – Paris. Apoi doar cerul i-a mai fost limită.
Interviurile cu Toma Enache se înscriu pentru mine într-un registru diferit. Nu cred că am mai întâlnit o altă persoană care să-mi ofere atâta libertate într-o discuție. Acesta este motivul pentru care interviurile cu el și despre proiectele sale sunt atât de apreciate. După un film oricât de epuizant, Toma păstrează în memorie doar momentele frumoase, laudând actorii și echipa. Așa funcționează el: laudă talentul, nu critică omul, privește în sus, nu în jos. În proiectele lui mereu înlocuiește banalul cu ineditul, transparența cu magia și duritatea cu emoția.
După tot ce mi-a mărturisit despre acest proiect, încerc un exercițiu de imaginație și vizualizez seara premierei. La începutul filmului văd o sala mută de uimire, apoi cutremurată de emoție. Lumina se aprinde și oamenii încep să aplaude. Dar în loc să se oprească apluzele cresc în intensitate. Cuvintele nu-și mai au rost, aplauzele vorbesc în locul lor și urcă până în ceruri. Și pentru că acest film vă onorează memoria, îndrăznesc să sper că de acolo de sus o să zâmbiți domnule Enescu.
Pentru că nu am putut epuiza într-un interviu informațiile& poveștile despre acest film, va urma o serie de interviuri dedicată proiectului „Enescu, jupuit de viu”
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Ideea acestui interviu cu Roxana Rusu, librar la Cărtureşti Verona, mi-a venit în timp ce citeam „Jurnalul unui librar”. Repede, ca entuziasmul să nu-și ia zborul, i-am trimis Roxanei un mesaj în care i-am propus o întâlnire.
Cele mai multe persoane au o imagine idealizată despre profesia de librar. Socializează cu clienții, mult mai educați decât muritorii de rând, recomandă cărți, iar dacă în librărie nu intră nimeni, citește relaxat într-un fotoliu, eventual cu o pisică în brațe. Și uite cum toate aceste activități din fantezia unora îl clasifică drept jobul cel mai râvnit de pe planetă. Realitatea diferă însă de fanteziile cititorilor. Una dintre cerințele de bază ale jobului de librar este disponibilitatea emoțională. Apoi ajută foarte mult dacă stăpânește arta diplomației. Un librar interacționează cu clienţi care au personalităţi diverse, motiv pentru care uneori pot apărea cerinţe atipice. Mai mult librarul trebuie să-i multumescă atât pe consumatori avizați de carte, cât și pe cei pe cei care citesc doar ocazional.
De la un librar descoperit într-o carte („Jurnalul unui librar”), am ajuns să iau un interviu Roxanei Rusu librar la Cărtureşti Verona.
Emilia Chebac: Un gest care te-a impresionat?
Roxana Rusu: Un domn de vârsta a III-a căuta cărți despre Regina Maria. L-am îndrumat spre raftul alocat regalităţii. Deși a fost o interacțiune foarte frumoasă între noi, am realizat că unele titluri pe care le căuta nu existau în librărie așa că le-am comadat. Ca să-mi mulțumească a venit să plătească la casa unde eram eu. Gestul lui m-a impresonat teribil.
Emilia Chebac: Că tot ai amintit de Regina Maria, care a fost cel mai înfocat admirator cu care ai interacționat?
Roxana Rusu: O tânără, în jur de 30 de ani, din Republica Moldova căuta „Povestea vieții mele”. Să știi că basarabenii o iubesc foarte mult pe Regina Maria. Din interacțiunea cu ea am sesizat conexiunea dintre Regina Maria și Republica Moldova. Era doritoare să afle cât mai mult despre cea care s-a luptat să obțină Basarabia. Deși eram după o zi extrem de obositoare, m-a atins pentru că cei din România sunt uneori blazați de acest subiect. La ei există nostalgia după Regina Maria chiar dacă Basarabia nu mai este de mult timp teritoriu românesc.
Emilia Chebac: Care a fost cea mai mare dezamăgire?
Roxana Rusu: Îmi place foarte mult să vorbesc în franceză. A venit un domn foarte precipitat, de origine franceză, fix cu 15 minute înainte de închiderea programului. A preferat să vorbească în engleză, deși în franceză schimbul de informații ar fi fost mult mai facil. Căuta un cadou pentru o fetiță. O carte (în limba română) despre mitologia greacă. Voia neapărat să conțină povestea despre cutia Pandorei. A plecat nemulțumit spunând că revine a II-a zi. Deși îmi făcusem temele, nu a mai venit. Am avut un mare regret că am ratat ocazia să vorbesc în franceză.
Emilia Chebac: Care este cel mai fidel client?
Roxana Rusu: O doamnă care vine frecvent la noi în librărie. Are locul ei unde citește din cărțile pe care urmează să le cumpere. S-a creat o legătură între noi. Uneori ne aduce și prăjituri, alteori mici gustări.
(Din culisele acestui interviu) În timp ce îmi povestea despre clienta fidelă am întrebat-o dacă nu e doamna de la care își lua rămas bun în momentul în care eu intram în librărie. Mi-a atras atenția căldura cu care se salutau. Roxana mi-a confirmat că am intuit corect.)
„Nu contează! Cumpăr-o!”
Emilia Chebac: Cum reziști să nu cumperi toată librăria?
Roxana Rusu:Încerc să mă abțin, dar e dificil. Cel mai greu a fost când m-am angajat. Între noi librarii ne punem frecvent întrebarea:
– Ce zici? O cumpăr sau nu o cumpăr?
– Cumpăr-o, auzi vocea unui coleg.
– Da, dar nu o să am ce mânca.
– Nu contează! Cumpăr-o!
Emilia Chebac: Ce cărți se vând acum cel mai bine? (Interviu este luat la sfârșitul lui noiembrie. Cu siguranță acum lucrurile stau cu totul alfel.)
Roxana Rusu:
• Jurnalul unui librar – Shaun Bythell
• Balcanii. Naționalism, Război şi Marile Puteri 1804-2012 – Misha Glenny
• Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu – Tatiana Niculescu s-a vândut ca pâinea caldă.
(Din culisele acestui interviu) „Jurnalul unui librar” și „Seducătorul domn Nae” sunt pe lista clubului de lectură #emiliacarțicafea (edițiile mai și iunie 2021) pe care îl moderez. Roxana a participat la două ediții în 2020. Părerea ei despre club: „Mi se pare ca sunt oameni de foarte buna calitate. Îmi place că mergi pe calitate nu pe cantitate.”
Emilia Chebac: Oamenii au o imagine idealizată despre profesia de librar. În afară de recomandări și socializare cu clienții ce mai face un librar?
Roxana Rusu: Aranjează marfa nouă pe rafuri. De fapt recomandările și socializarea ocupă o pondere mai redusă în viața unui librar. Eu sunt norocoasă pentru că sunt omul obiectelor. Îmi place să pun marfa la raft. E greu dacă nu-ți place pentru ca trebuie să o faci zilnic. Tot zilnic te ocupi de lista de vânzări. Un librar verifică ce s-a vândut în ziua precedentă și face completările la raft. E o muncă mult mai laborioasă decât s-ar crede. O atenție deosebită se impune atunci când schimbăm prețurile. Ratarea modificării prețului unui produs generează insatisfacții justificate clienților. Returul implică o procedură care pe de o parte răpește din timpul clientului care achită, iar pe de altă parte creează frustrări suplimentare clienților care așteaptă la coada.
2020 anul când am realizat cât suntem de fragili
Emilia Chebac: Cunosc persoane care așteptând reducerile amână să cumpere o carte. Ce le recomanzi acestor clienți?
Roxana Rusu: Dacă își doresc o carte, să o cumpere la timp. O carte rezistă doar 2-3 ani pe piața de carte, apoi va dispărea. Șansa să o găsești ulterior, mai ales când este un tiraj redus, este destul de mică. Eu, de exemplu, mă zgârceam dacă îmi plăcea o carte. Tot așteptând reducerile multe cărți nu le mai găseam ulterior.
Emilia Chebac: De când ești librar la Cărtureşti ce schimbări au intervenit în profilul tău de cititor?
Roxana Rusu: Până să lucrez aici citeam doar literatură străină. Acum nu mă pot abține și îmi bag nasul peste tot, inclusiv la autorii români pe care îi ignoram complet înainte.
Recomand:
• Dimineață pierdută – Gabriela Adameșteanu o carte absolut superbă despre o lume apusă pe care ar fi bine să nu o ignorăm.
• Sunt o babă comunistă – Dan Lungu pe care am savurat-o din plin.
Emilia Chebac: Ce cărți te pasionează în mod deosebit?
Roxana Rusu:
• Sunt pasionată de Orient. Acum sunt în căutare de autori care scriu despre partea asta a lumii.
• Când m-am întors dintr-o călătorie din Balcani mi-am descoperit o nouă pasiune. Poate că ți se pare dubios ce spun, dar eu cred că într-o viață trecută am trăit acolo. Numai în Turcia și în Balcani am trăit o fericire extatică. Sunt moartă după tot ce vine de acolo.
Recomand: Un pod peste Drina – Ivo Andrić
Emilia Chebac: Îmi plac oamenii obsedați de pasiuni. De fapt asta este principalul criteriu când îmi doresc doresc un interviu. Roxana care este marea ta pasiune?
Roxana Rusu: Pasiunea mea principală este domeniul artelor plastice și teoria artei. Mă pasionează zona de compoziție în artă, relațiile care se creează între elementele care compun o lucrare şi motivele ce le face sa funcționeze împreună. Îmi place să duc o muncă de descifrare a regulilor ce stau în spatele unei compoziții. Nu mă declar expertă, dar sunt interesată de zona de estetică vizuală. Citesc mult pe această temă, cumpăr cărți din librării, dar și din anticariate.
Când te-am cunoscut (mi-a spus Roxana privindu-mă în ochi) am realizat că sunt oameni pasionați de oameni și oameni pasionați de obiecte. Eu sunt pasionată de obiecte, tu de oameni. Tu ești capabilă (indiferent de ce face acel om) să cazi în extaz dacă îi descoperi o pasiune. Eu zic ok, e frumos, mă bucur, dar eu trebuie să văd obiectul produs de către persoana în cauză ca sa mă inspire.
Un interviu pe care nu-l voi uita ușor
(Din culisele acestui interviu) Interviul i l-am luat Roxanei pe terasă la Cărtureşti Verona. Era un frig de leșinai, dar Roxana era atât de prinsă de poveste încât nu a realizat ca încălzitorul era oprit. Spre deosebire de ea, deși admiram patima cu care îmi povestea despre artă, nu mă puteam încălzi cu pasiunea ei. Am aprins încălzitorul și ne-am întors la interviu.
Să vorbim despre artă…
Emilia Chebac: Ce legătură are un librar cu arta?
Roxana Rusu: (Râde) Am urmat cursurile Facultății de Urbanism din cadrul UAUIM și ale Facultății de Grafica din cadrul UNARTE.
Emilia Chebac: Cu ce curent din arta rezonezi?
Roxana Rusu:Când văd Rubens mă plictisesc maxim. La fel și cu impresioniștii. Sunt intoxicată de ei. cel mai mult rezonez cu arta secolului XX. Încerc sa avansez.
Consider că stratul nr. 1 pe care l-aş traduce în aprecierea stilurilor care în timp au devenit comerciale tocmai pentru că sunt mai ușor de înțeles de către publicul larg tocmai prin accesibilitatea lor în pofida spiritului inovativ inițial, atât de prezent peste tot prin reproducerile unor lucrări celebre pe căni, agende, haine, trebuie depășit.
Îmi doresc să sensibilez oamenii să treacă și la statul nr.2 și 3 Arta figurativă/figurativismul nu îmi este foarte apropiat/ă, în special în cazul fotorealismului. Apreciez mult mai mult imaginația într-o lucrare, cum deformezi şi reinterpretezi elementele ce compun realitatea, cum extragi niște simboluri, ce mesaj vrei să transmiți decât să redai exact ce vezi.
Emilia Chebac: Să vorbim despre limbajul cărților?
Roxana Rusu: Mi-aș dori ca toate cărțile să conțină limbaj simplu și accesibil. Doar așa oamenii obișnuiți se pot instrui. Am încercat să citesc o carte despre suprarealism a unei autoare românce de la Meridiane. Nu vrei sa știi cât mi-a luat o pagină, iar la final nu te gândi ca am înțeles mare lucru.
Sunt și excepții Marquez – Toamna patriarhului, are pagini întregi unde nu vezi punctul. Dar ajunge ușor la inimile cititorilor. În condițiile în care eu nu sunt foarte lirică și nu mă omor deloc după descrieri.
De ce ești tunsă atât de scurt?
Emilia Chebac: Care ar fi, în viziunea unui librar, principalul criteriu de care ar trebui să ținem cont atunci când alegem o carte?
Roxana Rusu: Mulți oameni vin cu prejudecata că dacă X este un autor consacrat și e valoros trebuie obligatoriu să le și placă. Eronat! Uite eu nu-l pot citi pe Sienkiewicz. În literatură e la fel ca în artele vizuale. Poate lucrarea e valoroasă, dar dacă nu-ți spune nimic e clar că nu e pentru tine.
Să aibă încredere în gusturile lor. Să nu-și condiționeze lectura după recomandările altora. Iar dacă citesc cărți care sunt considerate mai puțin calitative să-și urmeze instinctul. Să aleagă ce le face plăcere. Este multă informație pe piața de carte și cred că am fi mult mai câștigați dacă am renunța la snobism pentru autenticitate.
Emilia Chebac: De ce ești tunsă atât de scurt?
Roxana Rusu: Nu e ceva funny, nu aveam apă caldă și mă săturasem să mă spăl pe cap cu apă rece. Exasperată m-am dus la ai mei să rezolv problema. Noul look este un „proiect” obținut cu mașina de tuns. Când am ajuns acasă venise şi apa caldă.
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?
Roxana Rusu: Din curiozitate și ca să ies din zona de confort.
Emilia Chebac: O recomandare pentru interviu?
Roxana Rusu: Dacă dorești să aprofundezi subiectul, recomandarea mea este Vlad Niculescu care pentru mine este modelul de librar cu vocație. Îl consider o mică enciclopedie ambulantă, este foarte bun în a face recomandări şi are o empatie exemplară. Îl găsiți la Cărtureşti & Friends de pe strada Edgar Quinet.
Am să închei acest articol întărind afirmația Roxanei cu care rezonez pe deplin. Frecvent mi se pune întrebarea :„Tu cum îți alegi cărțile?” Am mai scris pe blog, dar și pe contul de instagram. Atunci când „întâlnesc” o carte care îmi provoacă o reacție puternică o cumpar. Nu contează ce spun criticii, prietenii sau marketingul. Cărțile, la fel ca operele de artă, sunt mai mult decât o simplă emoție. Și unele și altele sunt pentru mine dacă mă fac să vibrez.
Or asta se poate întâmplă dacă alegi cartea care îți place. Nu vă lăsați păcăliți de aparent superficialul „aleg ce îmi place”. În urmă cu cea vreme, eu și 2 băieți (toți aveam în jur de 20 de ani) ascultam, încremeniți de uimire, o poveste despre Egipt. Un domn, înzestrat cu har de povestitor cum rar am mai întâlnit de atunci, a reușit timp de două ore să ne țină captivi în… Egipt. Ne-a plimbat în intimitatea lui Champollion, omul care a descifrat taina hierogrifelor, ne-a sedus cu istoria piatrei de la Rosetta, iar lovitura finală a rezervat-o pentru sfârșitul discursului. Ne-a făcut un tur imaginar, la British Museum, în aripa dedicată Egiptului. Povestitorul meu ar fi concurat cu brio experții muzeului despre care ne vorbea cu atâta patimă. Eram vrajită și-mi doream ca povestea lui să nu se mai termine. Se simțea că citește mult. E necesar să specific că profesia lui nu avea nici o legatură cu Egiptul. La plecare, în pragul ușii, am vrut să-i aflu secretul. Era vital pentru mine să aflu cum își alegea cărțile. Răspunsul lui m-a dezămagit: „Citesc doar ce îmi place.”Timpul mi-a demostrat că avea dreptate.
Roxanei îi plac cărțile despre Orient, arta secolului XX și teoria artei. Eu am citit vreme de 3 ani cărți despre Bizanț și arta bizantină. În prezent cumpăr orice carte despre acest subiect pentru că… îmi place. La fel cum îmi plac cărțile de istorie, memorile, jurnalele și biografiile.
Vă îndemn să ascultați sfatul unui librar (mi se pare cea mai potivită încheiere pentru acest interviu cu Roxana Rusu): „Am fi mult mai câștigați dacă am renunța la snobism pentru autenticitate.”Alegeți cu sufletul, mergeți către cartea care vă cheamă.
(Din culisele acestui interviu) Fiecare articol este rezultatul unei munci de echipă. Experiența m-a învățat ca nimic nu se compară cu spontaneitatea. Cum sunt un „iscoditor de suflete” nu-mi place să trimit întrebările și să primesc răspunsurile. Nimic nu se compară cu 2-3 ore de conversație în care intervievatul își pune sufletul pe tava, iar eu selectez apoi acele momente care consider că trec granița unui interviu obișnuit. Construiesc o poveste. Toate interviurile apărute pe acest blog, există doar câteva excepții, sunt transcrise și selectate de mine. Cei care au avut curaj să se lase pe mâna mea, după ce au citit interviul mi-au spus: „M-ai făcut să plâng.” Au fost femei, dar și bărbați. Dacă voi scoate vreodată o carte cu interviuri obligatoriu am să anexez și poveștile din spate. Sunt la fel de interesante ca interviurile. În multe cazuri am rămas în relații foarte apropiate cu cei intervievați. E multă munca, dar merită. E nevoie să respecți doar un singur principiu. Eu să fac un pas înapoi, iar cel intervievat să strălucească în lumina reflectoarelor. Simplu, nu? Și încă ceva. Să-l faci pe invitat să se simta relaxat în prezența ta. Poate de aceea, de multe ori, la finalul interviului mi se spune (mai ales de către cei care nu sunt obișnuiți cu interviurile): „Parcă am revăzut un vechi prieten. Nici nu am simțit că este un interviu.” Nici nu trebuie, nu transcriu „interviuri” ci frânturi de viață.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Interviul cu actrița Kira Hagi l-aș încadra în categoria întâlniri neprevăzute pe blogul meu. Apreciez cât este de atentă cu imaginea ei și cu cât profesionalism își tratează cariera. În programul Kirei Hagi nu este loc pentru oricum și oriunde. Se identifică, în schimb, cu proiecte valoroase care nu sunt altceva decât o reflexie a lumii pe care o poartă în suflet.
Apoi a jucat în filmul lui Toma Enache „Între chin și amin”unde deși a avut un rol mic, interpretarea Kirei Hagi a făcut din Tana un personaj memorabil. Nici acum, după atâta timp, nu pot uita scena în care l-a înfruntat pe Constantin Cotimanis. Ce am scris atunci despre Kira Hagi, în recenzia filmului găsiți aici.
Cred cu tărie că măsura talentului unui actor se dă pe scenă, de aceea când am aflat de proiectul ei „Martha și George” de la Teatrul Nottara am mers să o văd. Și am avut un șoc. Fata timidă s-a metamorfozat pe scenă într-o actriță plină de pasiune capabilă să seducă fără milă publicul cu talentul ei. De aceea, după „Martha și George” nu am mai spus niciodată Kira Hagi, fiica lui Gheorge Hagi. Este mai mult de atât, este actrița Kira Hagi.
Emilia Chebac: Ai un nume rar. L-am mai întâlnit doar o singura dată. Pe nepoata Reginei Maria, fiica surorii ei, Marea Ducesă Feodorovna a Rusiei, o tot chema Kira. Care este povestea lui?
Kira Hagi:Numele l-am primit după bunica mea (din partea tatălui). O chema Chirața. Mama s-a gândit să-mi dea acest nume. Lui tata i-a plăcut și așa am ajuns să mă cheme Kira.
Emilia Chebac: De ce ai ales să studiezi actoria în America?
Kira Hagi: Am ales America pentru că știam că voi studia nu doar actoria, ci și producție, design, montaj, absolut tot ce înseamnă film. Voiam să învăț cât mai mult despre profesia asta.
Emilia Chebac: Când ai decis că vrei să devii actriță?
Kira Hagi:Nu știu când am avut scânteia, dar știu că la 12 ani, ajutată de tata, am început să mă gândesc la ce mi-ar placea să fac în viitor. Așa am decis să devin actriță.
De mică mi-a plăcut să pictez, să scriu și să merg la teatru cu mama și bunicii mei. Pasiunea pentru artă o moștenesc pe linie maternă, cel mai probabil. Străbunicul meu, tatăl bunicii materne, a lucrat 15 ani la Teatrul Cassandra, ca scenograf, pictor de decoruri cum se spunea atunci. Fratele străbunicii mele, Papa Cota, cum îi spuneam cu toții, s-a stins anul trecut, a lucrat și el tot vreo 15 ani la Nottara, tot ca scenograf. De aceea, când am aflat că am să o interpretez pe Martha în acest teatru mi s-a părut magic. Mi s-a confirmat că în viață nimic nu e întâmplător.
În copilarie am trecut prin diverse faze, am vrut să mă fac astronaut, medic, învățător, fotbalistă, pilot de curse… În fiecare zi îmi schimbam profesia. Acum, pe scenă, am ocazia să interpretez fel și fel de profesii, deci pot să spun că mi s-au împlinit visurile!
Emilia Chebac: Un profesor care te-a marcat?
Kira Hagi:
Înainte de apleca din România am avut un profesor foarte bun, pe Filip Ristovski cu care m-am pregătit pentru audiția de la New York Film Academy. El este un actor macedonean care s-a stabilit în România, și-a făcut o familie aici și joacă pe scenele din București. Mi-a fost și încă îmi este mentor, profesor și regizor. Mă inspiră și îmi dă curaj să fiu eu însămi, să nu îmi fie teamă și să privesc totul cu optimism, cu încântare, dar cu multă seriozitate. Are o energie creatoare molipsitoare și datorită lui m-am maturizat ca actriță.
În America am avut o profesoară, de peste 70 de ani, cu care am studiat și am lucrat roluri din Shakespeare. Ea mi-a dat încrederea că pot juca orice rol și m-a învățat cât este de
important să-ți iubești personajul. Odată ce ajungi să-l iubești poți să ți-l asumi cu greșelile, defectele și bucuriile lui.
Emilia Chebac: Ce relație a fost între tine, o studentă de 18 ani și doamna profesoara de peste 70 de ani?
Kira Hagi: O relație foarte relaxată, plină de încredere și extrem de constructivă. Când eram în ultimul an s-a îmbolnăvit. Erau momente în care nu ne mai recunoștea în clasă. Cu toate astea, când traversa astfel de episoade eu încercam să fac să pară totul Ok, îi reaminteam că sunt Kira și mă rugam în sinea mea să vină și dată viitoare. A continuat să lucreze până în ultimele clipe, avea o minte strălucită. Se vorbea prin școală că la 7 ani era considerată un copil geniu. Avea un IQ peste 200. Cu toate astea ne povestea că nu a vrut să facă științe exacte. Mi-a spus că ar fi putut să aibă o viață foarte structurată și un job știintific de elită, dar a preferat domeniul artei. Considera că „arta e ceva ce nu poți atinge…ceva inefabil”. A fost atrasă de artă pentru că era ceva ce nu putea stăpâni, era o provocare.
Emilia Chebac: Cum ai ajuns să joci în filmul lui Toma Enache – „Între chin și amin”?
Kira Hagi: Am primit un mesaj pe Facebook de la un prieten bun, care lucrează în cinematografie, prin care mă anunța de castingul la un film care se pregătea în București. Pe atunci eram încă la Universitate în America și nu știam ce să fac. Plus că îmi doream după studii să mai rămân un an acolo să muncesc. Dar cum acest prieten a fost teribil de insistent: „Încearcă, cine știe, poate va ieși ceva când te întorci în țară.” am luat legatura cu Toma. I-am trimis filmări cu ce lucrasem până atunci, inclusiv materiale făcute pentru proiecte studentești, adaugând că pot face și producție. Când m-am întors din America m-am întâlnit cu Toma și… așa am primit rolul Tanei Caraman.
Emilia Chebac: Ai fost distribuită în primul film artistic despre fenomenul Pitești. În familia ta au fost deținuți politici?
Kira Hagi:Da. Străbunicul meu, din partea mamei, a fost închis la Aiud. Și un unchi bun al bunicii mele, Papa Cota (Toma i-a luat și lui un interviu pentru pregătirea filmului) a fost închis chiar la Pitești. Proiectul lui Toma a declanșat în familia noastră o avalanșă de amintiri foarte dureroase. Când am aflat în ce film joc, bunicul a început să-mi povestească lucruri pe care până atunci le cunoștea doar bunica mea.
Străunchiul meu a murit și nu a mai apucat să vadă filmul, dar bunicii mei l-au văzut. Nu numai că l-au văzut, dar bunicul a fost implicat direct în acest proiect. În fiecare zi, mă ducea pe mine și Bogdan Sălceanu la filmări. Pe drum, până ajungeam pe platou, am avut parte de multe povești despre tatăl lui și despre vremurile dureroase pe care le-au traversat cei care au trăit în perioada comunistă. De aceea, pe noi acest proiect ne-a găsit bine documentați.
Emilia Chebac: Ce scenă din film te-a impresionat cel mai mult?
Kira Hagi: Scena în care cei 2 frați Caraman se țin de mână (apare și în trailer). Când băieții vorbesc despre Tana și povestesc cât de mult regretă că ea nu a avut ocazia să meargă la școală. Mi-a plăcut relația pe care au creat-o Vali V. Popescu și Ciprian Nicula. E o scenă impecabilă care arată iubirea necondiționată dintre frați.
Emilia Chebac: Crezi că mai este loc pentru onoare în timpurile pe care le trăim?
Kira Hagi:Desigur! Fac cursuri de actorie cu copii care îmi dau speranța că totul va fi bine. Cu siguranță în viitor ei vor fi cei care vor schimba lumea în bine. Sunt politicoși, calzi, empatici, frumoși pe interior și pe exterior…
Emilia Chebac: Vorbește-mi despre aceste cursuri.
Kira Hagi: Fac cursuri cu copii între 10-13 ani. Uneori apar însă și copii care nu se regăsesc în grupa asta de vârsta, dar care își doresc tare mult să participe. Așa se explică de ce se mai „rătacesc” și copii mai mici sau mai mari printre cursanții mei. Nu m-am gândit niciodată că voi preda actoria, dar m-a convins o prietena foarte bună. „De ce nu? Dacă ție ți s-a dat o șansă la 12 ani, când ai vrut să faci actorie și cineva și-a rupt din timpul său ca să te ajute, de ce să nu dai și tu mai departe?”
Nu-mi place să fac comparații între copii. Eu cred că fiecare copil are un talent. Rolul tău ca profesor este să vezi ce ti se potrivește, să-l încurajezi și să-l ajuți să-și atingă potențialul.
Dinamică și pozitivă…
Emilia Chebac: Ai fost încurajată de părinți să-ți urmezi visul ?
Kira Hagi: Am fost un copil tare dinamic și pozitiv. Probabil și pentru că părinții mei m-au încurajat permanent să fac ce vreau. Am făcut balet 4 ani și jumătate, dar în același timp eram și singura fata care juca fotbal. Mama îmi spunea în glumă: „Te rog, nu-mi spune că vrei și tu să te faci fotbalistă?!” Când m-am decis să mă fac actriță, părinții mei mi-au susținut visul și m-au lăsat să plec la 18 ani să studiez unde am vrut eu. Am ales America. Acasă am fost mereu încurajați să facem din pasiunea noastră o profesie.
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu ?
Kira Hagi: Am vrut să vă mulțumesc pentru că vă preocupă acest subiect dur. Am înțeles de la adulții din jurul meu că multă lume evită să scrie despre Fenomenul Pitești, considerându-l un subiect controversat sau în orice caz, atât de îndepărtat că nu mai interesează pe nimeni. Eu nu-l văd controversat, ci mai degrabă ca pe un adevăr crunt al istoriei noastre, pe care trebuie să-l cunoaștem, ca să nu-l mai repetăm!
Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?
Kira Hagi: Ciprian Necula… sau Dragoș Stoica care cunoaște foarte multe lucruri despre subiectul filmului.
Fata timidă… se metamorfozează pe scenă într-o actriță plină de pasiune.
Emilia Chebac: Ai un agent?
Kira Hagi: Agent nu am, dar am un manager al familiei care se ocupă de diverse aspecte din lucrurile profesionale pe care le fac. E adevărat, fiecare actor ar trebui sa aibă un agent, dar la noi e destul de complicat, sunt puțini agenți în accepțiunea care există în State. Poate vor începe să apară… Ca actor e greu să te concentrezi pe proiecte și să te și promovezi, să fii cu ochii pe castinguri și să te asiguri că ești chemat pentru un anumit rol din motive strict profesionale.
Emilia Chebac: Ce îmi poți spune despre Toma Enache, regizorul filmului „Între chin și amin”?
Kira Hagi: Îi sunt recunoscătoare lui Toma Enache (despre Toma Enache puteți citi aici) pentru că a avut încredere și m-a ales pe mine, o actriță fără multă experiență, pentru un rol atât de greu.
Când lui Toma îi place cum a ieșit un cadru sau interpretarea unui actor spune: „Bravo, perfecțiunea a fost depășită!” Când auzi așa ceva uiți cât de greu a fost drumul până acolo. Iar când Toma este în spatele camerei și auzi „acțiune” cu siguranță începe magia.
„Când i-am auzit vocea am simțit că mă înghite.”
Emilia Chebac: Cât de importantă este generozitatea în profesia ta ?
Kira Hagi: Contează enorm. Am avut norocul să joc cu domnul Constantin Cotimanis. Când am filmat scena de la Jilava și i-am auzit vocea am simțit că mă înghite. Aveam senzația că voi fi doborâtă, deși era o scenă foarte calmă. Personajul meu era conștient că va muri. Ne-a ieșit foarte bine pentru că domnul Constantin este foarte generos pe platou cu colegii. Când ai șansa să lucrezi cu un asemenea actor devine mult mai ușor să-ți construiești bine personajul, dar și să joci la maximum din cât poți să duci.
La fel s-a întâmplat și cu Ciprian Nicula. Cu el am filmat scenele dramatice și m-a ajutat foarte mult.
Emilia Chebac: Ce te-a făcut să reziști într-un proiect atât de solicitant?
Kira Hagi: „Între chin și amin” a fost un proiect greu de filmat, cu multe scene dramatice, dar care a devenit suportabil datorită pozitivității a actorilor. Ne-am ajutat și susținut unii pe altii. Am avut un mare noroc cu echipa.
Emilia Chebac: Cum te raportezi la greșeli?
Kira Hagi: Cum mie îmi place să risc automat, sunt supusă greșelilor. Să nu vă închipuiți că de fiecare dată când am riscat mi-a și ieșit. Dar continui să o fac deoarece cred că înveți mult mai mult din greșeli decât din victorii.
Emilia Chebac: Ce simțeai atunci când auzeai un stadion întreg scandând numele tatălui tau?
Kira Hagi: Prima dată când am auzit atâția oameni strigându-i numele am fost mai degrabă speriată. La 4 ani nu înțelegi ce se întâmplă. M-am liniștit când mama mi-a explicat că e de bine și am înțeles câtă pasiune, emoție și iubire genera tata când era pe teren.
Îmi amintesc cât era de concentat pe teren. Nu mai vedea nimic în stânga, ori în dreapta. Pe noi ne cauta cu privirea înainte sau la finalul meciului. Când tata intra pe teren era acolo cu totul.
Emilia Chebac: Un moment în care ai simțit celebritatea tatalui tau ?
Kira Hagi: Cât am studiat în America nu le-am spus colegilor numele meu de familie. Mă prezentam simplu: Kira. Dar până la urma tot au aflat. Eram la un curs, în anul III, și un profesor care ne vorbea despre marketing și promovare ne explica cât de important este să ai un nume. Să-ți pui numele pe google și să dai „enter”. Când m-a rugat pe mine sa fac asta, am refuzat. La început a crezut că glumesc, dar apoi a realizat că vorbesc serios. Va rog, rugați alt coleg – îi repetam de zor. L-am simțit că s-a suparat așa că după curs m-am dus să-i spun de ce am refuzat. Aveam mulți colegi latini din Columbia și Brazilia, acolo unde fotbalul este o religie și nu am vrut să se știe. Dar tot s-a aflat.
Emilia Chebac: Ce îmi poți spune despre mama ta?
Kira Hagi:Mama este lumina și punctul nostru de reper. E o binecuvântare că există în viața noastră.
Martha
Am realizat că actriță Kira Hagi este un mix extrem de atrăgător. Doar ea știe cum poate echilibra talentul cu timiditatea și bunul simț care ține mai degrabă de Belle Époque decât de perioada contemporană cu un curaj teribil atunci când viața îi dă provocări. Kira Hagi crede în onoare, în valorile familiei și în viitorul României. Și cum a moștenit ADN de învingător cu siguranță, Kira Hagi în profesia ei, va face tot ce-i va stă în putință pentru a ne demonstra că onoarea nu a dispărut în România.
Modul cum s-a raportat la proiectul „Între chin și amin” o dovedește. „Am făcut acest rol pentru oamenii din familia mea care au suferit (bunicul, bunica, străbunicul) și pentru istoria noastră.”
De obicei, la finalul interviului nu-mi place să închid discuția când epuizez întrebările. De aceea, mai stau de vorbă cu intervievatul. Cum este partea cea mai relaxată a interviului, de multe ori, aceste 5-10 minute mi-au furnizat amintiri memorabile, dorințe aruncate în online și proiecte viitoare. Îmi amintesc că i-am spus: Tare aș vrea să te văd peste 5 ani. Zâmbindu-mi timid, cum numai Kira știe să o facă, mi-a spus: „Peste 5 ani, la un alt interviu, cu siguranța, voi avea povești mult mai frumoase.” Eu sunt convinsă că și în acest interviu poveștile Kirei Hagi sunt încântătoare. Dar de ce nu? Ne auzim peste 5 ani, Kira. Aștept să mă surprinzi.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Fotografiile sunt din arhiva personală a actriței Kira Hagi.
„Martha. Povestea romanțată a unei prințese”Cu Jonathan Alexandru – partenerul de scenă în „Martha și George”„Peste 5 ani, la un alt interviu, cu siguranța, voi avea povești mult mai frumoase.”
Luminița Popescu după ce a terminat liceul pedagogic, în Ploiești, a avut de ales între 2 pasiuni: psihologie și teatru. În timp ce actoria a rămas un vis în așteptare, Luminița s-a orientat spre psihologie. Putea să meargă la facultate în București, unde era aproape de casă, dar ea a ales Clujul. În urma unei tabere, din copilărie, a rămas cu nostalgia Ardealului. De atunci au trecut 13 ani și nu a regretat nici o clipă alegerea făcută.
În primul an de facultate a explorat orașul și a călătorit prin împrejurimi. Cum mereu a iubit copiii, deși se bucura de libertate, a realizat cât de mult îi lipsesc. Din anul II de facultate a început să lucreze într-o gradiniță pe care a ales-o după nume „Grădinița cu parfum de tei”. Nu împlinise încă 20 de ani când, timid, făcea primii ei pași ca dascăl. În paralel și-a continuat și studiile la Facultatea de Psihologie.
Cum avea ADN de actor, deși încă nu știa asta, făcea și cursuri de teatru cu cei mici. După 3 ani s-a mutat în sistemul privat de educație. Era dascăl și psiholog. A rămas în acel loc 8 ani până a intrat în concediu de creștere copil.
Mara a distribuit-o într-un rol cu totul special…
În prezent, Luminița Popescu este dascăl și psiholog, dar și soție și mamă. Lumința și Vali V. Popescu s-au cunoscut, în Maramureș, într-o tabară de arte pentru adulți. Ea studentă la psihologie în Cluj, el student la teatru în Târgu Mureș. În 2010 s-au văzut prima dată, iar la ediția din anul următor au devenit un cuplu. În decembrie 2019 în familia Popescu a venit pe lume Mara. I-au dat acest nume de la Maramureș, locul unde s-au văzut prima oară.
Pipi Șosețica
Emilia Chebac: De ce ai ales psihologia și nu actoria?
Luminița Popescu: Din pasiune pentru oameni. Sunt copil unic la părinți. Cred că de la micro îmi doream o lume macro. Când eram studentă împreună cu o colegă mergeam în gară. Stăteam pe peron, și ne uitam la oamenii care mișunau pe acolo, imaginându-ne poveștile și vocile lor. Apoi ca să ne validam fanteziile intram în vorbă cu ei. Era doar un pretext să ne legăm poveștile. Asta ca să-ți faci o idee cât de fascinată eram de mintea oamenilor.
Emilia Chebac: Apoi te-ai întors la visul pus la păstrare – actoria. Cum ai ajuns să dai la teatru?
Luminița Popescu: Când Vali era actor la Baia Mare s-a montat „Alice în Țara Minunilor”. Acolo am cunoscut-o pe Oana Leahu care era decanul Facultății de Teatru din Târgu Mureș și regizorul spectacolului. Aflase de pasiunea mea pentru teatru din poveștile lui Vali. Într-o zi am primit un telefon prin care îmi spunea că își dorește foarte mult să mă aibă studentă, la păpuși, la Târgu Mureș. După cum vezi nu eu m-am dus spre teatru, teatrul a venit spre mine.
Mă tenta, dar la început am zis nu. Mi se părea greu să fac naveta de la Cluj la Târgu Mureș. Apoi m-am decis, într-o săptamana am pregătit repertoriul și m-am aruncat într-o aventură nebună care a durat 3 ani. A fost ca un maraton. Vali lucra la Teatrul din Baia Mare și era la master la Târgu Mureș, eu lucram în Cluj și veneam la facultate . Ne vedeam mai mult în Târgu Mureș decât la Cluj.
Vânătoare de comori
La facultate am avut șansa să întâlnesc oameni speciali. Am terminat cu dublă specializare: actorie și păpuși -marionete. Teatru dramatic și lume păpușilor. Mi s-a oferit ocazia să rămân să predau la facultate în Târgu Mureș, dar trebuia să renunțăm la Cluj. Se pare că am făcut o alegere bună. Între timp, lucrurile s-au așezat și ne-am reunit. Acum Vali este actor la Teatrul din Turda.
Emilia Chebac: Care ai fi vrut să fie superputerea ta în copilărie?
Luminița Popescu: Să pot citi mințile oamenilor.
Lider la Cercetașii României
Emilia Chebac: În afara profesiei de dascăl în ce alte proiecte cu copiii mai ești implicată?
Luminița Popescu: Împreună cu Vali am devenit liderii în cadrul Organizației Naționale Cercetașii României, la centrul local din Cluj. Este o activitate bazată exclusiv pe voluntariat. Ideea cercetășiei este să creăm o lume mai bună. (Dacă aveți răbdare să citiți acest interviu, până la final, o să găsiți dovada că cercetașii chiar știu să susțină un camarad.) Există o întreagă pedagogie în spate care ghidează activitățile copiilor de conectarea cu natura. Copiii sunt organizați în microgrupuri numite patrule. Totul se desfășoara într-un cadru simbolic. Patrula noastă se numea Lupișorii Creativi, iar eu și Vali suntem Lila și Grey. Liderii voluntari sunt de la studenți până la adulți care au depășit vârsta studenției.
Susțin workshopuri și cursuri de teatru pentru copii (dar și pentru adulți). Rolul de formator a prins tot mai mult contur în ultimii ani.
Lorex protectorul pădurilor – spectacol de păpuși
Emilia Chebac: O amintire, cu un copil, din perioada când erai elevă la liceul pedagogic?
Luminița Popescu: În timpul liceului, la Ploiești, făceam practică la grădi. Aveam părul foarte lung, motiv pentru care un băiețel de 3-4 ani pusese ochii pe mine. Când le vedea intrând pe domnișoarele practicante, venea mereu către mine și îmi mângâia părul. Într-una din orele noastre de practică în timp ce desena m-a strigat: „Domnișoara, domnișoara, poți să mă ajuți un pic?” Era adorabil pentru că era peltic. M-am aplecat să-l ajut și coada mi-a alunecat într-o parte. Și-a ridicat ochii spre mine și a spus: „Domnișoara, ce coada stufoasa ai!” La o săptămână când am revenit, a venit la mine mi-a îmbrățișat picioarele și m-a întrebat: „Domnișoara, ți-ai luat coada cu tine? ” Firește că o aveam cu mine.
Alba ca Zăpada
Emilia Chebac: O întâmplare care a stărnit vâlvă?
Luminița Popescu: Aveam un proiect tematic Funny Friday – ziua personajelor Disney. Eu jucam rolul Albei ca Zăpada în scena mușcării mărului. După un leșin teatral, foarte gustat de copii, unul dintre băieți, care era îmbracat în prinț, a fost încurajat de colegele mele să vină să rupă blestemul. „Du-te și dai un pupic Albei ca Zăpada să vedem dacă își revine. El a venit, eu am tușit teatral, cum altfel, și am scăpat de vraja care mă ținuse captivă. A fost știrea săptâmânii printre copii. „Miss Lumi a fost salvată de Timotei” Se pare că revenirea mea la viața o datoram acelui băiețel.
În așteptarea prințului …
Emilia Chebac: O absolvire care ți-a rămas în suflet?
Luminița Popescu: Eu am dublă specializare de educatoare-învățătoare. De aceea, o parte din elevii pe care i-am avut la grădi au continuat cu mine și i-am dus până la clasa a IV-a. În călatoria asta pot spune că am crescut împreună cu ei. La școala privată unde predau fiecare an este tematic. În ultimul an al generației despre care vorbesc am ales să fim clasa exploratorilor.
Am hotărât să facem o absolvire în natură. Am închiriat un balon cu aer cald și fiecare familie a avut parte de un tur ghidat în apropierea Clujului. Ziua s-a încheiat cu un foc de tabară unde am cântat și dansat. Fiecare copil și-a pus fiecare câte o dorință, a scris-o și a lansat-o cu un lampioan. A fost un altfel de final. După ce am dus acesta generație până la clasa a IV-a m-am întors la grădi. Îmi doream un copil și nu voiam ca micuții să se simtă abandonați.
Emilia Chebac: S-a întâmplat ca un copil să-ți schimbe numele?
Luminița Popescu: Da. Un mic spectator a venit la mine și m-a întrebat:
– Salut, pe tine te cheamă Fifi și în realitate sau doar în spectacol?
– Salut, Fifi e numele personajului, nu al meu.
– Atunci care e numele tău adevărat?
– Luminița
– Bine, mulțumesc, mi-a plăcut spectacolul!
Apoi s-a îndreptat către mama lui, care ne făcea poze, și i-a spus: „Mami, hai să-ți spun un secret. Pe fata din spectacol nu o cheamă Fifi. În realitate, o cheamă Sclipici!”
Zâna Florilor
Emilia Chebac: Dacă ar fi să petrec o zi în Cluj unde îmi recomanzi să merg?
Luminița Popescu: Recomandări în Cluj:
• de promenadă, explorat și conectat cu natura: Grădina Botanică „Alexandru Borza”
• de relaxat și mâncat bine „Samsara Teahouse” și „Samsara Foodhouse”
• și o melodie pe care ți-o dedic ție: „Ne vedem la Cluj”- Hara
Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?
Luminița Popescu: Te provoc să-l intervievezi pe unul dintre profesorii și mentorii mei – Mircea Miclea. Este o mare personalitate și cu siguranță va fi o experiență specială.
Colaborarea – cheia educației; împreună cu Szasz Izabella (stânga) și Titiana Bodea (dreapta)
Emilia Chebac:Care crezi că ar fi „cheia” unei educații performante?
Luminița Popescu: „Cheia” unei educații performante este, după părerea mea, colaborarea între colegi, dascăli și părinții, între managementul școlii și profesori. Și toți să pună pe prim plan, actorii cei mai importanți, copiii.
Emilia Chebac:Știu de la Vali cât de solicitante au fost filmările la Jilava. Pentru tine cum a fost?
Luminița Popescu: Filmările la Jilava au avut loc imediat după nunta noastră. Scenele idilice din film (cele cu câmpul de maci de la Corbu) au fost făcute înainte. Cele filmate la Jilava au fost făcute ulterior. Pe Vali l-au tuns deoarece trebuia să arate a deținut. În acel moment am renunțat și eu la părul lung (Adio, coadă stufoasă!) și m-am tuns bob.
Cât a filmat la Jilava nu a avut voie cu telefon. Fiind un obiectiv securizat lăsau telefoanele la intrare. Ne auzeam doar diminața, înainte să intre la filmări, și seara, foarte tarziu. Era măcinat de resposabilitatea rolului, și când îmi povestea îl lăsam să ventileze. Eu intram fără să vreau în poveste și îi dădeam tot feluri de tipsuri psihologice. Nu i-a fost ușor, dar s-a descurcat foarte bine. Vali este perseverent, dedicat și este permanent în cautare de strategii care să îmbunatatească nu numai proiectul la care lucrează, ci și pe el.
Experiența „Între chin și amin” l-a schimbat nu numai din punct de vedere cinematografic, dar și plan personal. Pentru el acestă experiență a fost o creștere.
Emilia Chebac: Cum a fost să fii soția lui Vali V. Popescu, interpretul lui Tase Caraman din „Între chin și amin”, la premiera din București?
Luminița Popescu: Cu cât ne apropiam de București, pentru premiera filmului, emoțiile se accentuau. Deși eram îmbrăcați elegant am făcut o plimbare în Centrul Vechi ca să ne relaxăm. Când am ajuns, la Cinema Pro, era foarte multă lume. Îmi amintesc momentul în care am intrat. Toma s-a îndreptat spre Vali și a spus: „A ajuns actorul din rolul principal.” Și deși erau cameramani și reporteri care lua interviuri toată lumea s-a mutat pe Vali. Din acel moment i s-au luat interviuri și a făcut fotografii cu echipa și invitații până a început proiecția filmului.
În sala de cinema am fost teribil de emoționați. Atât de mult ne-a prins filmul încât acolo sus pe ecran nu era soțul meu, era o poveste. Dar nu orice poveste, ci una extrem de profundă. Nu numai eu am simțit asta ci și Vali. (vezi trailer aici) Îmi amintesc ca la una din scenele acelea foarte puternice, Vali mi-a luat mâna și mi-a pus-o în dreptul inimii lui. Nu vrei să știi cât de tare îi bătea inima. Apoi eu i-am luat mâna și i-am pus-o pe burta mea. Mara se mișca și ea. Mult mai alert decât ca de obicei.
„Între chin și amin” la Cluj
Emilia Chebac: Care a fost cea mai memorabilă gală pentru voi?
Luminița Popescu: A fost somptuos ce s-a întâmplat la București, dar pentru noi, subiectiv văzând lucrurile, la Cluj a fost cea mai specială gală. Făra să exagerez, aproximativ jumatate din oamenii din sală au venit pentru Vali: actori, cercetași și prieteni. Datorită acelor oameni minunați am simțit un vibe… wow.
Colegii cercetași și-au cumpărat bilete și au venit împreună. În sală au ocupat rânduri nu locuri. La finalul proiecției s-a aplaudat foarte mult. Când Vali a coborât de pe scenă s-au ridicat cu toții în picioare și la unison au aplaudat. Cercetașii au un ritm de aplauze furtunos specific doar lor. Mie în momentul acela mi s-au înmuiat picioarele. Am fost atât de mândră de Vali. Era clar că acel moment a fost doar pentru el. De asta gala de la Cluj este memorabilă pentru noi.
Pentru Luminița și Vali gala „Între chin și amin” din Cluj a fost memorabilă
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?
Luminița Popescu: Când l-ai sunat pe Vali pentru interviu, eram în mașina cu el. Conducea, telefonul era pe speaker și te-am auzit și eu. Îmi amintesc că dupa ce ai închis am spus: „Wow ce fain vorbește femeia asta” Ai fost atât de firească, dar în același timp extrem de profi.
Apoi am început să-ți citim interviurile. Pentru noi ai fost o descoperire. A ieșit un proiect tare fain din intersecția ta cu toți oamenii frumoși despre care ai scris. Pentru noi tu ești un om special.
Luminița Popescu cu Mara de Maramureș
Trecute sunt vremurile în care actorii erau venerați. În prezent, actorii sunt văzuți ca oameni, nu ca idoli. Iar pe oameni, atunci când ajungi să îi cunoști, începi să îi iubești, nu să-i ridici pe un piedestal. Un procent din iubirea pentru un actor ar trebui să se îndrepte și către partenera lui. Ea joaca un „rol” teribil de important în viața lui. În timp ce noi spectatorii de bucurăm de talentul lui, ea este acolo, în spate, pentru partea grea și mai puțin atractivă. Este acolo să îl susțină când se îndoiește de munca lui, când cedează nervos, este acolo când un proiect îl ține departe de ea, când succesul nu vine, este acolo… mereu.
Lumi, Vali „Ne vedem la Cluj” exact în locul unde au filmat cei de la Hara (puteți asculta cântecul aici).
În rochia pictată de prima generație cu care Luminița a crescut împreună
În articolele mele folosesc doar cifre. Pentru doi sau două o să găsiți întotdeauna scris 2. Mi se atrage atenția că nu este corect. Nu este o greșeală, este ceva voit.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Un parteneriat perfect între un actor și un psiholog…
Mi-am dorit un interviu cu Elena Enache când regizorul filmului „Între chin și amin” (vezi trailer aici), Toma Enache, mi-a mărturisit: „Fără ea, cu siguranță, filmul asta nu ar fi existat”.
Elena Enache a copilărit în Maramureș , într-o comună istorică – Moisei. Faptul că a trăit la munte i-a definit personalitatea. Pentru ea, acestă zonă va rămâne mereu locul unde se va întoarce să-și încarce bateriile. „Am avut o copilarie ca în filme. Am fost un fel de Heidi.” Împreună cu copiii din sat se aventura în mici expediții: traversau răuri, făceau foc și prăjeau slănină, iar dacă îi prindea furtuna așteptau cuminți într-un șopron cu fân până se potolea vijelia. Chiar dacă erau foarte mici, părinții nu se îngrijorau. Răul nu pătrunsese în comunitatea lor.
„Am avut o copilarie ca în filme. Am fost un fel de Heidi.”
După ce a absolvit liceul din Baia Mare (filologie română – engleza), a hotărât să meargă la facultate în București. Nu a ales Clujul deși era mult mai aproape. „Pe atunci aveam mulți gărgăuni în cap. Credeam că nu voi evolua în nici un fel dacă răman în Cluj. Pentru o vreme am regretat.” A venit în București unde s-a bucurat de anonimat, dar a cunoscut și momente de singuratate. Era departe de munții ei dragi, îi lipsea comunitatea din Maramureș, iar oamenii erau diferiți. A absolvit Științe Politice în engleză (prima serie) și a fost teribil de mândră de asta. Mereu a ales să facă ceva nou decât ceva la modă.
Ulterior a realizat ca ea și politica nu sunt tocmai cele mai bune prietene. În timpul facultații a făcut practica la parlament și a simțit pe propria piele că între teorie și practică este o prăpastie uriașă. Dezamagită s-a orientat către jurnalism. A lucrat 6 ani la Agerpres unde a ajuns nu printr-o relație, ci recomandată de rezultatul unui examen. Intrase prima dintre toți candidații.
În prezent, lucrează la Radio România Internațional. Îi place foarte mult și spune că „jurnalismul de radio e o meserie mult mai creativă.”
Pentru a vă familiariza cu conținutul filmului „Între chin și amin”puteți citi o scurtă recenzie aici.
Emilia Puiu: În familia ta au fost deținuți politici?
Ioan Buftea-Coratău (1896-1964)
Elena Enache: Străbunicul meu Ioan Buftea a fost închis 8 ani. A fost proprietar de pământ pe Valea Izei. Era în relații bune cu oamenii locului pentru că muncea cot la cot alături de ei. Ca să-ți faci o idee despre ce gen de om era, deși bunica și frații ei aveau încălțări, vara îi obliga să umble desculți ca să nu existe nici o diferență între copiii lui și copiii săraci.
Era un om tare blând. Când i s-a confiscat pământul nu a ripostat. A realizat că nu are ce să facă. Un vecin invidios s-a dus și a spus că Ioan Buftea refuză să dea casa care urma să fie naționalizată și transformată ulterior în sediu partidului sau ceva de genul asta. I s-a înscenat o mascaradă de proces la căminul cultural, i s-au adus la cunoștința învinuirile și apoi a fost închis.
Când s-a întors din închisoare mama mi-a spus că și-a luat nepotii (printre care era și ea) și i-a dus să le arate pământurile care i-au aparținut. Se uita în zare și nu se mai sătura să privească cerul și iarba. Repeta încontinuu: „Ce minune! Ce minune!” Simplu fapt că era liber i se părea extraordinar.
Emilia Puiu: Ce lucru anume l-a făcut să nu-și piardă mințile în perioada în care a fost închis?
Elena Enache:Credința. Doar credința în Dumnezeu îți poate da liniște sufletească după ce ai pătimit așa de mult. Am de la mătușa mea 2 fotografii cu el: înainte și după ce a ieșit din închisoare. Nici nu spui că este același om. Era grozav de slăbit și foarte îmbătrânit.
Emilia Puiu: Elena Enache are o atitudine și o naturalețe care am pus-o pe seama bunului simț. În realitate s-a dovedit o noblețe a gândului, dar și una… moștenită din familie.
Toader Mariș cu soția și nepoata – 1911
Elena Enache: Celălat străbunic, Toader Mariș, a fost primarul localitații în 1911. El avea titlu nobiliar. Ambii au fost bunicii mamei mele.
Emilia Puiu: Ai avut o copilărie fericită, iar asta te-a ajutat să ai un start bun în viață. Ce crezi?
Elena Enache: Consider că tot capitalul fizic și toată tăria interioară care te ajuta mai târziu în viața o dobândești în copilarie. Un fundament bun îți asigură un potențial emoțional intact, de unde când ai obstacole în viața poți să rupi câte o bucată.
Emilia Puiu: Tu și Toma sunteți împreună de peste 20 de ani. Cum v-ați cunoscut?
Elena Enache: În București când am venit să dau admitere la facultate. Am coborat din tren și am văzut-o pe prietena mea cu Toma. Se cunoșteau, iar când ea i-a spus: „Trebuie să merg la gară să aștept o prietenă”, Toma a venit cu ea. Atunci l-am cunoscut pe Toma. Habar nu aveam dacă voi lua examenul și dacă voi rămane în București.
Emilia Puiu: Povestește cum a fost să scrii scenariul filmului „Între chin și amin”?
Elena Enache: După ce Toma a pierdut primul scenariu al filmului și am văzut cât era de afectat m-am gândit ce pot să fac să-l încurajez. M-am oferit să scriu un alt scenariu. Am vrut doar să urnesc treaba, sperând că mai departe va continua el. Dar nu s-a întamplat așa. Recunosc, pe măsură ce înaintam cu scrisul subiectul m-a prins foarte tare. Am pornit cu oarecare neîncredere pentru că eu nu scriu. În plus mai am și un simț al ridicolului extrem de dezvoltat. Motiv pentru care mi se pare ca tot ce creez în acest domeniu sună aiurea.
Toma adunase multe informații. Mi-a spus că trebuie să scriu doar eu pentru că era nevoie de o linie complet diferită față de primul scenariu (scris de el împreună cu Eugen Cojocariu). Eram convinsă că nu stăpânesc deloc tehnica de a scrie un scenariu. Când am descoperit că este mai degrabă un meșteșug decât o artă m-am liniștit. Am luat la rând toate cărțile citite de Toma și am început să mă informez foarte serios despre cum se scrie un scenariu.
Așa am experimentat un lucru care nu mi se mai întâmplase până atunci. Mă așezam pe la 10 dimineața la scris, la masa din bucătarie, și nu mă mișcam 8 ore. Nu-mi dădeam seama cum trece timpul. A fost o surpriza. Habar n-aveam ca aș putea pune atâta pasiune într-un proiect.
La început venea Toma și-mi spunea: „Ok, din ce ai scris păstrăm 40%.” Îmi explica de ce o scenă nu are sens, de ce alta nu aduce nimic nou etc. Am înțeles atunci că nu trebuie să povestesc ci doar să descriu scena.
Emilia Puiu: Au fost momente în care ai simțit că acest scenariu te copleșește?
Elena Enache:Am fost permanent conștientă că nu lucrez la orice scenariu. Pe umerii mei și ai lui Toma am simțit constant o responsabilitate fantastică. De aceea, nu exista cale de mijloc. Ori reușeam un film foarte bun, ori se transforma într-un dezastru. Ar fi fost groaznic să aruncam totul în derizoriu. Pentru a crea un echilibru am alternat scenele violente din închisoare cu povestea de dragoste care i-a dat putere lui Tase Caraman să reziste în iadul de la Pitești.
Mama Elenei, sora lui Toma, tatăl Elenei, Cezara Dafinescu, Toma, Elena și Toni (copilul) Enache
Emilia Puiu: Oameni care te-au ajutat benevol în acest proiect?
Elena Enache: Tata se pricepe să facă multe lucruri pe calculator. Nu s-a menajat deloc: a trimis emailuri, a alergat la poștă și la firmele de curierat, făcea orice să ne ajute. Pe partea de producție la un film este nevoie de măcar 4-5 oameni. Eu eram singură, dar am avut un mare noroc cu Kira Hagi. Deși a jucat în film, în afara zilelor de filmare m-a ajutat enorm. Alergam ca nebunele pe platou de dimineața până seara.
Toți cei care aveau filmare într-o zi erau aduși de la domiciliu cu mașina. Uneori erau și 30-40 de persoane pe zi. Trebuia sa ne organizam pe mașini. Bunicul Kirei o aducea pe ea, iar în drum mai lua încă 2-3 oameni.
Emilia Puiu: Care a fost cea mai mare spaimă a ta în timpul filmărilor?
Elena Enache: După o zi de filmare toate informațiile sunt stocate pe niște carduri. Tot timpul am avut o obsesie – să salvăm materialul pe cât mai multe dispozitive. Auzisem că la multe filme s-au pierdut zile de filmare. Robert Ioniciou când ajungea acasă copia totul pe hardisk. Cum transferul se făcea noaptea, în fiecare seară când mergeam la culcare mă gândeam: Doamne dacă se întamplă ceva și nu se copiază!
Emilia Puiu: Cum a fost pentru tine întâlnirea cu Fortul 13 Jilava?
Elena Enache: Când am pășit pentru prima data pe ușa fortului m-am gândit cât de ciudată e viata. Cu 70 de ani în urmă pe poarta asta a intrat un om simplu de pe Valea Izei, adus acolo fără să fie vinovat, iar acum eu stranepoata lui intram pe aceeași poartă să fac un film despre detinuții politici de la Pitești.La Jilava erau aduse persoanele arestate din toată țara. Aici erau triate și repartizate spre penitenciarele și lagarele de muncă forțată destinate deținuților politici.
Mi-a fost frică să intru în celule. Sunt șiruri nesfârșite de coridoare. Nici după 5 săptămani de filmare nu știam unde se sfârșesc, doar unde încep. Dacă iadul există (și sunt convinsă că există) arată exact ca la Jilava. Afară era o zi frumoasă de vară, iar la un pas distanță iadul. Umezeală, frig și mucegai. Pentru echipa de cameră, băiatul de la sunet, Daniel Soare și asistenții lui, doamna Lili Gavrilescu – script supervisor (cei care nu se mișcau tot timpul filmarilor) am cumpărat măști ca să nu inhaleze mucegaiul.
Emilia Puiu: Au înțeles actorii și echipa importanța acestui proiect?
Elena Enache: Actorii ne-au întrecut așteptările. Au dovedit o maturitate extraordinară și o dorință de a interpreta rolul perfect. Cei de la sunet și cei de la cameră și-au făcut treaba cu un efort de 3 ori mai mare decât de obicei. Toți au fost conștienți de importanța proiectului la care au lucrat. Erau impresionați de ce se întâmpla pe platou.
Emilia Puiu: O provocare pentru mine ?
Elena Enache:
• Domnul Nelu Tincea – key grip – poziție în cadrul echipei tehnice. El se ocupă ca toate scenele să fie filmate în deplina siguranță. Este extraordinar de bun în ceea ce face și se pare și un bun observator. Key grip-ul este vital pentru orice film deși este puțin vizibil. Și nu e drept. Și el a înțeles pe deplin importanța proiectului. În filmul nostru am fi avut nevoie de 3 key grip și deși l-am avut doar pe el a lucrat eroic pentru toți.
• Părintele Benea
Emilia Puiu: Din ce îmi povestești pare un proiect tare solicitat. Să înțeleg că viața ta și a lui Toma s-a limitat doar la „Între chin și amin”?
Elena Enache: Am filmat complet izolați la Jilava. Toata viața noastră de atunci s-a rezumat la drumul dus-întors la filmari și la ce se întampla pe platou. Dacă ar fi fost o pandemie atunci probabil că nu am fi aflat.
5 săptămani mi s-au părut 5 ani. La Fortul 13 Jilava timpul parcă se dilata. Aveam mâncare, plecam seara acasă să dormim în paturile noaste dar cu toate astea tot aveam sentimentul că suntem izolați și închiși. Pe toată perioada filmărilor am trăit un soi de angoasa. Nici nu vreau mă gândesc cum a fost pentru cei care au stat acolo 12, 20 de ani.
Actorii mai tineri erau șocați după ce filmau o scenă. Totul părea atât de real încât la final au spus: „Nu ne mai plângeam. Cum să ți se mai pară că e sfârșitul lumii când ai o pană la mașina?”
Emilia Puiu: De ce ai acceptat acest interviu?
Elena Enache:Am citit articole tale despre filmul nostru și apreciz fiecare gest de sprijin pentru acest proiect. Apoi m-am uitat pe blogul tau și mi-a plăcut foarte mult conținutul. Am acceptat pentru că ai talent la scris, o sensibilitate și o înțelegere aparte a lucrurilor.
Emilia Puiu: „Între chin și amin” este un proiect memorabil. Ești conștientă că pe viitor va fi o performanță greu de egalat?
Elena Enache:Acest film nu a fost numai despre oameni extraordinari, reali și autentici. Este și un film despre credință. De aceea am senzația că nimic din ce voi face în viitor nu va mai atinge acest nivel. Cel mai important proiect profesional al meu este despre Dumnezeu și depre credința salvatoare și mântuitoare. Vreau să punctez acest aspect. Cu siguranță drive-ul pe care l-am avut de a scrie acest scenariu a fost și datorită acestui fapt.
Emilia Puiu: Fiind primul film artistic despre fenomenul Pitești mă gândesc că a fost o răspundere uriașă. Cu cine v-ați sfatuit înainte să apară filmul?
Elena Enache: Când filmul era în faza de postproducție am vrut să văd dacă nu am exagerat în vreo privință. Am invitat 2 preoți să vadă filmul. Aveam nevoie de părerea lor. Mi-am făcut curaj și m-am dus la pr. Antim starețul Mânăstirii Schitu Măgureanu. Admiram modul în care rostea predica și felul lui unic de a spune lucrurilor pe nume. O făcea cu atâta har încât eram impresionată, dar și intimidată. Când l-am rugat să vadă filmul mi-a răspuns foarte simplu: „Da, spuneți-mi când să vin.”
Toma vorbise și el la telefon cu părintele Benea de la Gherla, care a fondat Memorialul Gherla, deși nu-l văzuse niciodată. Chiar dacă este foarte tânăr, a realizat lucruri deosebite, cum ar fi fondarea acestui memorial.
Au venit amândoi. Aveam emoții atât de mari că n-am putut să stau cu ei în sala de proiecție. Tot timpul, cât a durat filmul, m-am plimbat pe hol. La final pr. Benea mi-a spus: „Să nu mă întrebați nimic, nu pot vorbi acum.” Spunea doar „Este… este …” și nu-i ieșiau cuvintele. Asta m-a speriat, nu știam ce să cred.
Părintele Antim, în mașina în drum spre casă, mi-a spus că nimic nu este exagerat. Am avut mari emoții cu poruncile spuse invers. A mai adaugat: „Mă îndoiesc că lumea va fi pregătită să vadă un asemenerea film.” Era sceptic că oamenii vor merge la cinema să-l vadă.
Săli pline…
Emilia Puiu: Dar lumea a venit la film. Ați fost pregătiți pentru o asemenea avalanșa de emoție?
Elena Enache: Pentru asta nu. A fost o reacție mult, mult peste așteptări. Dorința lui Toma a fost ca filmul să emoționeze. El crede că asta este misiunea artei. Multe filme aici dau greș. Au actori cunoscuți, muzică, imagine, subiect, dar publicul nu empatizeaza cu personajele.
Este mare lucru să vezi în sală oameni de vârste diferite. De la liceeni și studenți pâna la persoane de 80 de ani care nu mai călcasera într-un cinematograf de peste 20 de ani. Tinerii mi-au mărturisit că atunci când bunicii au aflat de film le spuneau: „Obligatoriu să mă duci la filmul ăsta.”
Nu credeam ca exista o așteptare atat de mare pentru acest subiect. Știam că exista, dar nu de proportiile astea.
Emilia Puiu: O reacție exagerată a unui spectator?
Elena Enache: La Iași, la Cinema Ateneu, o doamnă în vârstă, elegantă, cu ochii în lacrimi, a vrut să spună câteva cuvinte după proiecția filmului. De la balcon, unde avea loc, i-a spus lui Toma, care era pe scenă:
„Sunt atât de fericită că s-a făcut acest film, încât îmi vine să mă arunc de aici de la balcon, să vă îmbrățisez!”
Emilia Puiu: Am văzut filmul la mall. Când s-a terminat nimeni nu a scos o vorbă. Era așa o tăcere încât puteai auzi păianjenii cum își țes pânza. Cum a reacționat publicul la gale?
Elena Enache:Timp de câteva minute (la fiecare gală, indiferent de oraș) la finalul filmului era… tăcere. Toma era deja obișnuit cu această reacție. Începea el să vorbească vreo 15 min pentru ca lumea să-și revină. Odată depășit momentul oamenii începeau să pună întrebări.
Emilia Puiu: O întâmplare legată de film care ți-a rămas în minte?
Elena Enache: La Sibiu a fost o doamnă cu 3 copii de grădiniță. Se jucau afară și mama a ieșit de la film să-i verifice. Plânsese în hotote și avea ochii roșii. Copiii când au văzut-o au întrebat-o: „De ce plângi? Ce s-a întâmplat?” I-am spus să mergă în sala să vadă liniștită filmul că stau eu cu copiii.
Emilia Puiu: Elena, care este pentru tine cea mai mare calitate a unui om?
Elena Enache: Bunatatea. Am cunoscut oameni extraordinari de cultivați. Era o plăcere să-i asculți.Dar din atitudine față de ceilalți realizam că stăteau mai puțin bine la capitolul care pentru mine era cel mai important.
Pentru că acceptam, fără să ne opunem, o lume în care zilnic se ridică pe piedestal mediocritatea, ajungem să trăim fără repere și tot mai dezrădăcinați. Nu mai e timp pentru eroii ignorați ai României. Ne incomodează că și-au păstrat onoarea și demnitatea. Nu mai e timp pentru mărturiile foștilor deținuți politici. Ne este teamă că dacă le vom descoperi trecutul vom începe să simțim. Cum să citești o carte și să nu mai fi om zile întregi? Nu mai e timp pentru sentimente, nici pentru durere.
Din fericire există și oameni vizionari care pot suplini carențele din manualele de istorie. Și uite așa un scenariu de film scris pe o masă de bucătarie a prins viață. Ca o reparație morală pentru indiferența celor care nu vor să avem memorie.
Un strămoș care nu a fost uitat, un scenariu respins, un regizor talentat, o soție își susține soțul și scrie un scenariu, o familie care și-a investit toate economiile într-un proiect riscant, o dragoste care mută munții, actori cu har care și-au dorit să atingă perfecțiunea, o echipă care a muncit eroic, nopți nedormite, sali încremenite de tăcere și premii care curg… toate astea într-un film „Între chin și amin”
Am să închei interviul cu Elena Enache cu cuvintele lui Toma „Bravo Elena, perfecțiunea a fost depașită!” Scenariul tău ne-a redat onoarea, demnitatea și memoria.
Începând cu 1 Iunie puteți vedea filmul „Între chin și amin” pe Netflix. Acest articol nu este o reclamă.
În ianuarie 2020 mi-am dat o provocare. Să scriu un an întreg articole despre acest proiect.
Până acum am publicat:
• Recenzia filmului o puteți citi aici.
• Interviu cu Toma Enache, regizorul film, aici.
• Interviu cu Vali V. Popescu, rol principal masculin – Tase Caraman, aici.
• Interviu cu Ana Pârvu, rol principal feminin – Lia, aici.
• Interviu cu Laurențiu Stan – părintele Savros, aici.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Generații diferite… La final era așa o tăcere încât puteai auzi păianjenii cum își țes pânza
Ultima zi de filmare Între chin și amin” – Un film care a scris istorie
La Galeria Basil am ajuns din întâmplare. Ada Zaharia, o adolescentă pasionată de pictură și desen mi-a dat o provocare. „Mi-ar plăcea tare mult să scrii despre Luminița și Basil proprietarii galeriei.”
De ce nu? Sunt fascinată de locurile unde frumusețea nu este marginalizată. Mă fac să mă simt în siguranță. Nu era prima dată când intram la Galeria Basil. Dar în aceea după amiază, în care aveam întâlnire cu Luminita Vasile, am simțit că o percep altfel, că pătrund într-un spațiu în care lumea s-a refăcut în toată culoarea, lumina și forma ei.
Galeria Basil are un miros al ei special. În biroul lui Basil era mai estompat poate și pentru că se amesteca cu mirosul de lemn, ceai și cărți vechi. Aș spune că miroasea mai degrabă a artă și civilizație. În ateliere, în schimb, se simțeau mai puternic notele parfumate, care pe durata cursurilor, se imprimă în hainele, părul și creațiile cursanților. De multe ori mamele îi spun Luminiței că, atunci când se întorc copii de la cursuri, stau cu nasul în părul lor pentru că miroase a galerie. Mirosul devine emoție… Basil a descoperit parfumul și a dozat proporțiile. Apoi împreună cu Luminița au pus suflet, au adăugat pasiune și iubire. Dar oricât de mult m-ar fi sedus acel miros eram perfect conștientă că ce mi se dezvăluia în fața ochilor nu s-a făcut pocnind din degete. Luminiței și lui Basil le-a trebuit 15 ani de muncă ca să susțină o poveste astăzi de succes. Au debutat cu un proiect în care doar ei 2 au crezut. Acum chiar și cei care nu le dădeau nici o șansă au capitulat și fac o reverența în fața realizărilor lor.
Un vis se conturează
La început, deși le cam flutura vântul prin buzunare nimic nu i-a împiedicat să viseze. Se plimbau pe străduțele din apropierea locuinței, în Aviatorilor, unde stateau cu chirie, și își spuneau că la bătrânețe vor avea aici o casă a lor.
Luminița avea 25 de ani, iar Basil 30. Erau freelanceri și lucrau în advertising. Munceau enorm și faceau cam tot ce alții refuzau să facă în domeniul lor. Pe scurt munceau, din greu, pentru visurile altor oameni. Au întâlnit însă 2 oameni, de o vârstă respectabilă, care le-au deviat drumul. El grafician și ea pictor scenograf – Mihail Gyorgy și Hristofenia Cazacu. Și în atelierul lor, Lumința și Basil, au fost inițiați în lumea artelor. În timpul celor 3 ani, cât au durat cursurile, s-a conturat un vis – își doreau o galerie.
La un moment dat, au luat o pauză de la advertising și au plecat în Italia. Luminița mi-a mărturisit că a vrut să se întoarcă din prima zi. „Ca turist iubesc Italia, atât doar că noi nu am ajuns acolo ca turiști. Nu am rezonat cu ce am găsit și, de aceea, după 3 luni ne-am întors acasă. În schimb acolo, printre străini, s-a concretizat Galeria Basil. Știam că asta vom face în România.”
Deschiderea Galeriei Basil
Când au revenit, timp de 1 an, au lucrat cot la cot în atelier și au pregătit marea deschidere. Cum curajul se volatiliza și-au pus un termen limită. „ Aproape semnasem contractul pentru o sală în Aviatorilor, când Basil a aflat că a fost scos la licitație un depozit. Am mers să-l vedem, dar când am intrat nu am văzut decât șoarecii care mișunau pe acolo așa că am ieșit imediat.” Dar cum Basil e un vizionar nu s-a lăsat intimidat și timp de 2 zile i-a descris Luminiței cum va arăta locul după amenajare. Cum financiar era mult mai rentabil, iar ideile lui Basil s-au conturat frumos pe 1 martie 2005 au deschis Galeria Basil în spațiul renegat inițial de Luminița. Depozitul se afla în curtea din Casa Universitarilor.
„Când am deschis, ca să susținem galeria, am vândut garsoniera dublă din Aviatorilor. Ne luam astfel adio de la căldura și confortul unui cămin, într-o zonă pe care ne-o dorisem tare mult, neștiind ce ne va rezerva viitorul. Acum nu regret nici o secundă, dar atunci a fost o decizie tare grea.”
Entuziasmul de început a venit la pachet împreună cu mari emoții. În curtea din Casa Universitarilor nu erau deloc vizibili. Toata lumea ținea să le comunice asta. Unii o făceau mai delicat, alții însă le accelerau starea de anxietate spundu-le că nu au nici o șansă. Mizau pe cultură și singura lor publicitate s-a făcut doar din gură în gură. Visau vernisaje, promovarea artiștilor tineri, evenimente cu muzică, poezie și lansări de carte. Au strâns o comunitate în jurul lor, dar era un cerc închis. Ca să-și mai suplimenteze veniturile au deschis un mic magazin cu materiale de pictură, tot în fundul curții. În astfel de condiții era din ce în ce mai greu de supraviețuit.
La primele lor evenimente au invitat cunoștinte din lumea în care se învârteau atunci- advertinsing. Erau priviți ca 2 nebuni. Scenograful Dan Toader, sincer îngrijorat pentru ei, i-a întrebat: „Măi copii credeți ca o să puteți trăi din asta? Nu sunteți normali.”
Visul avea nevoie de îmbunătățiri
„ Atunci ne-am spus. E un vis minunat, suntem foarte curajoși, dar să punem un termen limită. Ne-am dat 2 ani. Dacă până la data X nu funcționează ne reorganizăm. Am procedat așa ca să fim pregătiți pentru un eventual eșec” În urma discuțiilor au realizat că își doresc un public nou și atunci Basil a avut o idee strălucită: „adulții sunt pierduți, șansa noastra sunt copiii.”
Luminița își amintește și astăzi cuvintele cu care Basil a convins-o „Vezi sala asta mare? Acolo în mijloc cumpăr niște capre (pentru desen) cu planșete îmbrăcate în pânză și pictăm scaunele de la tanti Coca. Magazin avem, loc de expoziție este, iar copii vor veni să învețe să picteze și să deseneze.” Conștienți că lucrul cu copiii necesită abilitați de psihopedagog, au adus oameni de specialitate care să predea, iar Luminița și Basil s-au ocupat în continuare de afacere.
Galeria Basil începe să se susțina financiar
În 4 luni de zile au reușit să convingă 5 părinți care le-au adus 6 copii. Cel mai mic avea 3 ani, iar cel mai mare 7-8 ani. În primavara lui 2006, Galeria Basil a pornit prima grupă de copii. S-a dus vestea, iar în toamnă numarul cursanților s-a dublat. În sfârșit nu mai aduceau bani de acasă. Nu s-au îmbogațit, dar puteau plati chiria, facturile și darile la stat.
Mult timp au lucrat în paralel și la alte proiecte care să le susțină visul. Proiecte de design interior și pe partea de advertinsing. Ziua stateau la galerie și noaptea montau mobilă.
• În 2008 aveau aproximativ 70 de cursanți.
• În 2009 deschid al II-lea spațiu al Galeriei Basil (Strada Popa Soare). Până în 2011 au funcționat cu 2 spații în paralel.
• În 2011 au extins al 2-lea spațiu și au mutat toți cursanții acolo. Galeria avea atunci peste 100 de cursanți.
• Acum în 2020 cursurile se țin în Pache Protopopescu, într-un spațiu de 600 m², cu un numar de 260 de cursanți.
Anii au trecut. O parte din micii cursanți care au pășit în galerie aduși de părinți și bunici, sunt astăzi ucenici. Au 16-17 ani și predau pentru bobocii de 5-6 ani. Ada Zaharia, Mara și Maria Dragomir se descurcă admirabil pentru că empatizează cu emoțiile și nesiguranța micuților, dar și cu creativitatea care uneori mai dă pe afară.
Un număr mai mare de cursanți presupune mai mult timp petrecut la galerie „ Dar când îți place ceea ce faci nici un efort nu este prea mare” spune Luminița.
• Pe Luminița și Basil îi găsiți la galerie de luni până vineri cel puțin câte 10 ore/zi, iar sâmbăta de la 9:00 –15:00
• De la 8:00 – 16:00 Luminița are munca de birou, iar de la 16:30 când încep cursurile și galeria se umple o găsiți tot acolo
• Abia seara după 9: 30 Luminița și Basil își permit un moment de relaxare.
„Adulții sunt pierduți, șansa noastra sunt copiii.”
Vara, Luminița și Basil merg în tabere cu galeria în raiul de la Sibiel. Vacanțele lor nu sunt mai mari de 5 zile și se întâmplă odată la 2-3 ani. Probabil că nu le lipsesc. Se știe că vacanțele sunt nevoia noastră de evadare din cotidian. Dar când cotidianul devine suficient de atractiv plecarile nu mai sunt atât de presante.
Un om de excepție în istoria Galeriei Basil
„În primul an, când am deschis galeria, am avut-o invitată din partea mentorilor noștri pe doamna Sorana Coroamă-Stanca. Când a intrat în spațiul acela din depozit a zis:
– Draga cine a mai văzut expoziție cu pereți care nu sunt albi? ( Erau din cărămidă la vedere.) Iar ăla ce e?
– Un vas de ceramică… i-am răspuns timid.
– Parcă-i butaforie! a venit replica ei.
Vreo jumatate de an tot așa ne-a ținut. Îmi era frică când o vedeam. Îmi spuneam: iar vine doamna Sorana, iar ne critică.
Venea să mănânce la Casa Universitarilor. Intra și la noi. Se așeza în fotoliu și începea să povestească. O ascultam cu gura cascată. Acela era momentul în care uitam de toate criticile. Eram fascinată. Brusc la un eveniment (expoziția Lizicăi – Hristofenia Cazacu) a văzut un vas de ceramică realizat de Lucian Țăran. Țin minte și astăzi. De atunci, nu mai cumpăr un vas de ceramică fără să-l ating. Cu mâinile ei expresive a luat vasul, l-a pipăit și a zis: „Dumnezeule cum să arzi ceramică de subțirimea asta? ”Acela a fost cred momentul în care am convins-o. Galeria Basil făcea un salt spectaculos de la butaforie la obiecte extrem de prețioase.
Doamna Sorana Coroamă-Stanca a numit Galeria Basil – „Locul marilor întâlniri”. La noi la galerie s-a reîntâlnit cu oameni pe care nu-i văzuse de multă vreme. În timp și-a schimbat percepția despre noi și a devenit cea mai mare susținatoare a noastră. Când galeria a aniversat un an a spus: „Galeria Basil este un loc în care dacă nu ai expus nu ești artist.” Mie mi s-a părut un pic prea mult, dar validarea dnei Sorana Coroamă-Stanca a însemnat enorm pentru noi.”
În timp ce îmi povestea istoria galeriei o priveam pe Luminița. Fragilă și rafinată. Austeritatea ținutei minimaliste era îndulcită de un colier supradimensionat și de zâmbetul care îi lumina chipul. Acela a fost momentul în care mi-am dorit să aflu de ce omul frumos din fața mea a acceptat interviul. Mi-a spus că atunci când a citit articolul cu Ada (îl găsiți aici) „ am simțit în textul tău că nu îți aparțin doar întrebările, tu ai construit o poveste cu ele. La întrebare erai tu, în răspunsul Adei erați amândouă. Ada cu povestea, tu cu bucuria de a expune povestea.”
Un moment când puteau pierde tot
Am înțeles din conversația cu Luminița că răul te poate atinge doar dacă tu permiți asta. Când tu ești corect nu este obligatoriu ca toți din jurul tău să fie așa. Într-un business este nevoie să fii mereu cu simțurile în alertă. Iar dacă se întâmplă să greșești, nu trebuie să-ți irosești energia panicându-te. Mai bine o folosești încercând să te adaptezi și să ieși din situația de criză.
„ Galeria Basil împlinise 10 ani (2015) și totul era minunat. Am găsit pe dr. Burghelea o clădire cu o arhitectură excepțională (fosta ambasada a Israelului) o casă de vis în stil maur. Deși chiria era fabuloasă, ne-am zis că merită efortul. Copiii aveau să învețe într-un loc de poveste. Atât de tare ne-a luat valul încât nu numai că am semnat rapid contractul, dar pentru prima dat în viața mea, am împrumutat bani. Până atunci nu făcusem credite. După ce am plătit chiria pe 1 an, la 2 zile am aflat că proprietatea închiriată era executată silit. A fost un șoc. Proprietarul s-a dovedit un excroc de mare clasa.
Atunci am învățat că există 2 categorii de oameni. Cei deștepți care consultă un avocat înainte de a semna un contractși cei din a II-a categorie, ca noi, care îl consultă după. Un an cât am stat în aceea casă m-am simțit în arest la domiciliu, deși plătisem. Încheiasem un contract care era nul și avea interdicție de închiriere. Ne-am mutat acolo nevoiți să ne recuperam banii. A fost foarte greu. Singurii care s-au bucurat au fost copii. Spuneau plini de mândrie că: vin la pictură la palat. În acel an am înțeles că în viață orice are o rezolvare. Nu merită să te consumi. Cum intenția noastră a fost una onorabilă am putut sta fix 1 an, deși am fost hărțuiți tot timpul. Ne-au taiat apa și curentul. A fost o experiența din care am învățat enorm. Apoi ne-am mutat aici în Pache Protopopescu. Deși nu este un spațiu la fel de grandios compensează printr-un alt gen de energie. Toți cei care ne trec pragul ne spun asta.”
Am decis sa renunț la interviul clasic întrebare – răspuns. Fac asta rar și doar atunci când povestea are un potențial peste medie. Asta e motivul pentru care am preferat să transform interviul cu Luminița într-o poveste.
Cum altfel aș fi putut să scriu despre proprietarii Galeriei Basil? Într-o societate ca a noastră, expertă în a reteza aripi, prin pasiunea, determinarea și încapațânarea lor, familia Vasile a pus o pereche de aripi fiecărui copil care a pășit în galerie. Nu degeaba se spune că cine ajunge la Galeria Basil rămâne.
• Unii au început la 6 ani, iar clasa a XII-a i-a găsit tot la galerie. Sunt cei care la finalul studiilor au ales o facultate în domeniu.
• Alții au venit la cursuri și chiar dacă au ales un alt drum, pentru ei Galeria Basil va rămâne locul unde au descoperit frumosul. Un loc în care vor reveni, cu gândul, atunci când în viața lor de adulți lucrurile nu sunt prea grozave. Vor purta mereu în inima un loc care le va da putere să mergă mereu mai departe.
• Și mai există o categorie. A celor care după ce au stat 10 de ani într-un job în care nu se regăsec, într-o zi, vor lăsa totul și se vor întoarce la prima dragoste. Nu degeba mottoul Galeriei Basil este: Fii ceea ce vrei să devii.
Se spune că „Frumusețea salvează lumea”. Dar ca toate lucrurile bune în viața asta și frumusețea trebuie descoperită. Mai ales în societatea noastră unde orice durează mai mult de 6 luni este considerat învechit. Atât timp însă cât există locuri cum este Galeria Basil unde frumusețea este lege, religie chiar, lumea noastră mai are o șansă.
„Frumusețea salvează lumea”
Am căpătat suficientă experiență și simt când cineva spune adevărul sau când se împăuneză într-un interviu. Luminiței nu îi place deloc să se pună în valoare. Ca să înțelegeți cu ce om am avut șansa să mă întâlnesc am să închei cu răspunsul ei la întrebarea mea: Un miracol la Galeria Basil? M-a privit în ochi și mi-a spus: „Un miracol este fiecare copil care ne trece pragul”. Când mi-a spus asta chipul i s-a luminat și o părere de lacrimă îi aburea privirea…
În martie 2020 Galeria Basil a făcut 15 ani, dar nu au aniversat. A venit pandemia și totul s-a anulat. Deși era un eveniment intens pregătit și așteptat, au ales în loc să-și hrănească egoul cu o petrecere de pomină să protejeze sănătatea copiilor.
Sunt oameni care știu să picure lumină în suflet. Sunt rari, dar există. Cu asta se ocupă, de 15 ani, Luminița și Basil la galeria lor.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
„Un miracol este fiecare copil care ne trece pragul”
Acum, în vremea pandemiei, când toată lumea te erodează emoțional cu postări care să atragă asupra afacerii lor, Luminița și Basil au tapetat pereții Galeriei cu imaginile cursanților și colaboratorilor. Apar și eu la peretele dedicat presei. Proiectul lor se numește Dor de Voi. M-ați emoționat!
Interviul cu Laurențiu Stan este al 5-lea articol despre proiectul „Între chin și amin”. Trailerul filmului îl puteți vedea aici.
Puțini știu că Laurențiu Stan interpretul părintelui Stavros este inginer. Deși a terminat Institutul de Construcții, după ’89 s-a reorientat către IT și asta face și în prezent, pe lângă profesia de actor.”. Mărturisește că primele studii universitare le asociază cu o perioadă în care nu erai încurajat să gândești cu capul tău. Atunci alții gândeau pentru tine: părinții, școala etc.
Poate că nu ar fi ales niciodată actoria, fiind o persoana retrasă, dacă nu ar fi întâlnit-o pe Irina, actuala sa soție, care l-a încurajat pe acest drum. În 2017 au terminat amândoi Masterul de Arta Actorului, iar spectacolul lor de disertație, modificat pe parcurs, se bucură de succes și în prezent.
Irina și Laurențiu Stan
Referindu-se la proiectul lui Toma Enache – „Între chin și amin”- Laurențiu Stan mărturisește că „pentru rolul părintelui Stavros am fost inspirat divin”.
Emilia Chebac: Cum l-ai cunoscut pe Toma Enache?
Laurențiu Stan: Printr-o bună prietenă a Irinei, devenită a noastră, Izabela Barbu (Jezebel pe numele de scena) care cântă în spectacolul de succes „Erotopoetica”, regizat de Toma, în care el și joacă. Lucram împreună cu soția mea, Irina, la un spectacol și aveam nevoie să ne ajute un regizor. După ce am găsit textul ne-am întâlnit cu Toma de câteva ori. Era primavara lui 2018 și începusem să creionăm proiectul.
Împreună cu Elena, Toma Enache și Irina Stan la premiera filmului „Intre chin și amin” (București – Cinema Pro)
Emilia Chebac: Când ai început filmările la „Între chin și amin”?
Laurențiu Stan:Pe la jumătatea lui iulie 2018 Toma m-a sunat și mi-a spus: „Pe 4 august încep filmările, te aștept și pe tine”. Noi urma să plecăm în Grecia. Biletele erau luate, iar întoarcerea era pe 5 august. L-am simțit că s-a întristat. Era perioada de început în care o parte din distribuție încă mai oscilau între ba da, ba nu. Toma îmi povestise subiectul filmului. Deși urma să fac doar figurație eram atras de acest proiect. M-am sfătuit cu Irina și ne-am întors, din vacanță, mai devreme cu o zi ca să fiu din prima zi la filmări.
Emilia Chebac: Erai pregătit pentru figurație, dar în film l-ai jucat pe părintele Stavros. Cum ai primit rolul?
Laurențiu Stan: Îmi amintesc prima zi de filmare la Jilava. După ce am trecut de controlul de securitate am ajuns pe platou unde nu vrei să știi ce zăpăceală era. Toată lumea întreba pe toată lumea. Nu cunoșteam pe nimeni în afară de Toma. Nu numai eu, majoritatea erau în situația asta. M-am intersectat, la un moment dat, cu Toma care mi-a zis pe fugă: Vorbește cu Laurențiu (L. Dincă – regizorul secund) și spune-i să-ți dea textul pentru rolul părintelui Stavros.
Emilia Chebac: Cum a fost să filmezi la Jilava?
Laurențiu Stan: Eu am avut doar scene de interior, singură scenă exterioară a fost când cobor din mașină la închisoare. Era august, afară era foarte cald, dar în celule era un rece umed împregnat de un miros greu de descris. Dimineața mă îmbracam în zeghe pe care doar seara o mai dădeam jos. Pantalonii pe care i-am primit aveau o ruptură la unul dintre genunchi. Cum la multe scene, în timpul filmărilor, am stat în genunchi spre finalul zilei erau roși, iar acolo unde materialul lipsea piciorul sângera. Deși a fost greu la modul propriu, fizic, mi-a plăcut foarte mult.
Emilia Chebac: De unde ai aflat prima dată de fenomenul Pitești?
Laurențiu Stan:Îl ascultam pe Paul Goma, înainte de ’89, la Europa Liberă. Apoi am urmărit documentarul Luciei Hossu – Longin „Memorialul Durerii”.
Emilia Chebac: Din interviurile anterioare am aflat că exista o tensiune pe platou. Ce îmi poți spune despre asta?
Laurențiu Stan: Era o tensiune atât de densă încât o puteai taia cu cuțitul. Nu cred însă că era doar presiunea generată de faptul că că nu ne încadram în timpul de filmare. Sunt convins că era și încărcatura locului. Filmam într-un spațiu unde cruzimea a fost manifestată la maxim. Astfel de locuri au potențat în oameni datul lor natural. Bun sau rău. Asta a facut Piteștiul și toate închisorile comuniste.
Emilia Chebac: O întâmplare care te-a impresionat, în mod deosebit, la filmări?
Laurențiu Stan: Un coleg actor este adus bătut în celulă. Părintele Stavros îngenunchează, îi pune ceva sub cap baiatului rănit, încercând să-i aline suferința, și urmează o scenă cu o mare încărcătură emoțională pentru mine. Era prima dată când mă confruntam cu o astfel de violență chiar dacă era doar sugerată. După ce am terminat partea mea m-am așezat pe un pat și așteptam să văd ce se mai întâmplă. Am simțit miros de tămâie. Cum mirosul devenea din ce în ce mai puternic, am ieșit din celulă să identific sursa. La un moment dat, am văzut ceva parcă desprins din Tarkovski. Imaginează-ți o sală suficient de mare, de 50-60 m², căreia să nu-i vezi pereții datorită întunericului, iar în centru un preot și 4-5 măicuțe cu lumânări în mâini. Și acum când îți povestesc mi se face pielea găină.
Aveam să aflu mai târziu că o dată pe lună preotul de la Paraclisul de la Jilava face o slujbă de pomenire pentru sufletele celor morți acolo. Exact slujba aceea am văzut-o eu.
Emilia Chebac: Cu ce sentiment te-ai apropiat de rolul părintelui Stavros?
Laurențiu Stan: La Chișinău au fost 2 proiecții. Prima dintre ele a fost oferită foștilor detinuți politici deportați în Siberia și urmașilor lor. Erau în sală oameni de 70-80 de ani. E foarte greu să spui ce a fost mai crunt Piteștiul nostru sau Siberia lor. E clar că vorbim de același lucru – un sistem totalitar de o cruzime maximă. Vedeam cum le curg lacrimile. Am realizat cât de mare este responsabilitatea pe care o ai când faci parte dintr-un asemenea proiect. De un astfel de subiect nu te poți apropia decât cu pioșenie.
Emilia Chebac: Un spectator care te-a identificat cu părintele Stavros?
Laurențiu Stan: Cred că eram la Tg. Jiu. Așteptam lângă bannerele filmului pe cei care voiau să facă poze cu noi. În zăpăceala aceea de nedescris s-a apropiat de mine un domn în vârsta și mi-a spus: „Sărut mâna, parinte!” Apoi s-a aplecat și mi-a pupat mâna.
Emilia Chebac: Ai o voce foarte blândă ideală pentru un preot. Ți-a mai spus cineva asta?
Laurențiu Stan: Dna Lili Gavrilescu secretara de platou, o dna de 70 de ani care a lucrat cu cei mai mari regizori ai României. Este persoana care stă cu ochii lipiți de monitor tot timpul. Are un cărțoi gros (scenariul) în care își face tot soiul de notițe. Ea urmărește toate racordurile, inconsistentele, detaliile despre machiaj, îmbrăcaminte etc. Este o dnă credincioasă care mi-a spus la un moment dat: „Asta este rolul tau!”. Mi-a mai spus și că vorbesc cu foarte multă blândețe și că așa își imaginează ea un preot.
Vali V. Popescu
Emilia Chebac: Colegi de platou de care te-ai apropiat în timpul filmarilor?
Laurențiu Stan:Vali V. Popescu este un om extraordinar motiv pentru care, cu siguranță, are relații speciale cu foarte mulți oameni nu numai cu mine. În celulă în timpul filmarilor, între noi s-a dezvoltat o conexiune peste medie și așa s-a legat o prietenie.
Și cu Kim Ciobanu am vorbit o grămadă. Citea o carte care mi-a atras atenția și am intrat în vorba. Afinitățile le simți, nu le gândești.
Emilia Chebac: În familia ta au fost deținuți politici?
Laurențiu Stan: Din fericire pentru mine nu, dar bunicul Irinei a fost închis politic 8 ani, dintre care 3 la Pitești. Ea când a văzut filmul a plâns încontinuu gândindu-se cât a pătimit, bunicul ei, în pușcărie. Când a fost eliberat nu a povestit nimic, nimănui, dar cred că nu a fost singurul supraviețuitor care a ales tăcerea.
Emilia Chebac: Este suficientă tehnica la un actor?
Laurențiu Stan: Înainte de fiecare spectacol mă rog să devin acel instrument care să sune acordat. Sunt convins că un actor, oricât ar fi de bun, dacă nu are har divin rămâne doar un bun tehnician.
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?
Laurențiu Stan: Sunt onorat să vorbesc despre proiectul „Între chin și amin” și vreau să ajungă la cât mai multe persoane.
Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?
Laurențiu Stan: Irina Luana Stan
Emilia Chebac: Dacă ar fi să-i mulțumești Irinei ce i-ai spune?
Laurențiu Stan: Dincolo de dragostea pe care i-o port, recunoștință pentru experiența pe care o trăim împreună pe scenă și separat în astfel de proiecte. O bucurie pe care n-aș fi avut-o fără ea.
Emilia Chebac: O personalitate pe care o admiri?
Laurențiu Stan:Un muzician care nu a fost difuzat niciodată la radio – Frank Zappa (există doar o exceptie – melodia „Bobbi Brown”). Zappa a fost un soi de răzvrătit, dar unul integru. A cântat cea mai neconvențională muzică și a făcut bani urmându-și crezul. S-a bătut toată viața cu lui cu establishmentul din America și cu toți ipocriții.
După arșita de afară, atunci când intra în celulă, Laurențiu Stan simțea cum împreună cu picioarele îi îngheața și sufletul. Dar într-o zi, în încaperea aceea împregnată de duhoarea morții, mirosul de tămaie a fost mai puternic decât intimitatea răului.
Îndiferent că au experimentat „Piteștiul nostru sau Siberia lor” deținuții politici nu și-au permis nicidată luxul depresiei. După ce au părăsit Iadul, și-au pus la păstrare traumele în cel mai ascuns ungher al minții și cei mai mulți au ales să tacă pentru a-și proteja familiile. Astăzi este momentul ca adevărul pentru care acești oamenii au fost dispuși să lupte, unii chiar să moară, să fieeliberat. Filmul lui Toma Enache rupe lanțurile. Nu numai că readuce în actualitate o pagină de istorie marginalizată, mai mult „Între chin și amin” reușește să redea acestor eroi demnitatea. Rolul părintelui Stavros, interpretat admirabil de Laurențiu Stan, este dovada că rezistența preoților torturați și uciși la Pitești, Jilava și în restul pușcăriilor nu a fost în zadar.
Proiectul „Între chin și amin” a generat o prietenie. Vă las să citiți ce a spus Vali V. Popescu despre Laurențiu Stan.
„Cuvintele nu pot cuprinde tot ce simt pentru Laurențiu Stan. Ca om, a fost ancora de liniște și încredere la filmări. Cu actorul, mă rog să ne reîntâlnim pe scenă sau pe platoul de filmare cât mai curând. Țin minte că m-a invitat într-o seară, pe când eram la filmări la București, la un spectacol în care juca alături de soția lui. Îl urmăream și mă gândeam: omul ăsta e genul de actor care joacă cu sufletul, ce noroc pe mine că l-am cunoscut.”
În ianuarie am spus că 2020 va fi, pentru mine, anul „Între chin și amin”. Despre proiectul lui Toma Enache nu poți povesti doar într-un singur articol. Al 6-lea interviu despre acest proiect este deja în lucru și va aparea în luna mai. Cu cine? Aveți răbdare.
Restul articolelor despre proiectul „Între chin și amin”:
• Recenzia filmului o puteți citi aici.
• Interviu cu Toma Enache, regizorul film, aici.
• Interviu cu Vali V. Popescu, rol principal masculin, aici.
• Interviu cu Ana Pârvu, rol principal feminin, aici.
Scriu pe emiliachebac.com . Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebooka blogului sau pe contul meu de instagram.
Recenzia filmului „Între chin și amin”a fost articolul în care am pus cel mai mult suflet din tot ce am scris pe blog în 2019. Am conștientizat valoarea acestui proiect văzând cum gală după gală, oraș după oraș, în România, dar și în străinătate un lanț invizibil i-a legat pe românii de pretutindeni. Deși am văzut filmul de mai multe ori, se pare că emoțional încă nu mă puteam desprinde. De aceea, am hotărât, în 2020, să public în continuare articole despe acest film. Primul este un interviu cu actrița Ana Pârvu interpreta Liei, logodnica lui Tase Caraman.
Ana Pârvu și-a dorit de mică să devină actriță. Cu lumea teatrului a interacționat devreme. La primele spectacole pentru copii venit de mână cu bunicii și părinții. Avea 8 ani când a asistat la o piesă de teatru și a simțit că locul ei nu este în sală ci pe scenă. De atunci, la școală, nu a mai ratat nici un curs de teatru. Cum peste tot i se spunea că are potențial, continuă cursurile și în liceu și din acel moment toată energia ei se îndreptă spre actorie. Asta a făcut-o să se distanțeze de orice altceva. Deși totul a pornit în joacă și în prezent crede că actoria este o joacă, asta deoarece profesorii cu care a studiat i-au spus constant:„ Joacă-te cu rolul tău”.
La terminarea liceului, la 18 ani, plecă la facultate, în Marea Britanie, să studieze teatrul. Căuta un loc unde modul de abordare a actoriei să fie total diferit față de ce lăsase acasă.
Studenta Ana Pârvu și-a făcut o promisiune. Să meargă la orice casting indiferent cât de mare sau mic va fi rolul. Nu voia să rateze nici o șansă. Deși era în străinătate la studii, când a fost chemată la castingul pentru rolul Liei, logodnica lui Tase Caraman, din filmul „Între chin și amin”a luat avionul și a venit în România. Nu știa atunci că va distribuită într-un film care avea să scrie istorie în cinematografia românească.
Emilia Chebac: De ce ai ales să studiezi actoria în stăinătate?
Ana Pârvu: În România ai foarte mult material de învățat, pe când în Anglia ai de pregătit doar un monolog contemporan și unul din Shakespeare. Îi interesează cum abordezi cele 2 stiluri nu capacitatea ta de memorare. Modul cum intri în rol. Când te concentrezi pe multe lucruri riști să nu faci nimic bine. Dar dacă ai de pregătit doar 2 te duci mult mai în profunzime.
Emilia Chebac: Un om care ți-a văzut potențialul pentru scenă?
Ana Pârvu: Toți mi-au spus asta. Sună a laudă, dar așa a fost. În același timp îmi mai spuneau: „ai un potențial enorm , dar te culci pe o ureche”. Mult mai târziu m-am prins că talentul nu este suficient. Din fericire acum sunt mult mai motivată ca în trecut.
Emilia Chebac: Când ai decis că e momentul să tratezi serios actoria?
Ana Pârvu: Eu sunt foarte competitivă, în același timp și foarte leneșă, dar dacă sunt suficient de atrasă de un proiect mă mobilizez. Sunt tânără și e normal să vreau să arăt de ce sunt în stare. Am intrat devreme în lumea actoriei și am crezut că totul va decurge ușor. Regret perioada din liceu când aveam timp și aș fi putut repeta mai mult.
La facultate, în Anglia, primul an a fost de acomodare, dar în anul doi am decis: Gata sunt pregătită!
Emilia Chebac: În prezent urmezi un master în actorie în Anglia?
Ana Pârvu: Master e foarte mult spus. E o specializare cu o companie de teatru RAaW London unde timp de 1 an și jumătate voi face o pregătire asiduă. Cursurile pun accentul mai mult pe partea practică. La finalul studiilor, oamenii de la RAaW London vor deveni agenții mei și mă vor ajuta să-mi găsesc roluri. Petrecând atâta timp împreună au ajuns să mă cunoască profesional, dar și personal. S-a creat astfel o relație, au ajuns să le pese mai mult de mine, iar asta este foarte important.
Emilia Chebac: Un om, de la RAaW London, care ți-a oferit suport emoțional când te simțeai pierdută?
Ana Pârvu: Profa mea. Pentru mine ea nu este doar profesor este și un mentor. Am trecut prin experiențe asemănătoare. A plecat din Australia la 18 ani și a venit în Londra. Singură și-a căutat drumul și i-a luat ceva timp până să-l găsească. De aceea empatizează foarte mult cu mine, iar chestia asta mă ajută. Înțelege cu ce mă confrunt. Mi se pare foarte frumos, iar pentru asta îi mulțumesc din tot sufletul!
”După filmul asta m-am bucurat de orice mi-a oferit viața, chiar și de dramele care înainte mă deranjau.” Credit foto: Mihai Cotimanis
Emilia Chebac: O întâmplare de la filmări când te-au copleșit emoțiile?
Ana Pârvu: La scena finală din filmul lui Toma „Între chin și amin”. Când Lia aude muzica lui Tase, la radio, și-și revine din amnezie. Aveam niște emoții îngrozitoare pentru că trebuia să plâng. Nu-mi iese atât de ușor cum mi-aș dori. Eram terorizată știind că toată lumea o să stea cu ochii pe mine și o să mă judece. Mă gândeam ce m-ar putea face să plâng. Toma era nervos. Cu cât îl vedeam mai tensionat cu atât mă blocam mai tare. Pe mine muzica lui Wagner mă emoționează foarte tare, așa ca Toma mi-a pus Wagner, dar nu a mers. De fapt nu a mers nimic. Mi-am spus: fie ce- o fi, mă fac de râs! Abia după ce am terminat filmarea am reușit să plâng.
Credit foto: Mihai Cotimanis
Emilia Chebac: Toma are o expresie pe platou: „Bravo, perfecțiunea a fost depășită!” Ți-a spus vreodată asta?
Ana Pârvu: Mi-a spus-o de mai multe ori. În contextul filmărilor, cu stres constant, când auzeam „Bravo Ana, perfecțiunea a fost depășită!” parcă se cobora Duhul Sfânt. Vorbele lui Toma mă încurajau și mă linișteau.
Emilia Chebac: Știai de fenomenul Pitești înainte de filmări?
Ana Pârvu: Foarte vag, de la o prietenă din Sighet. A făcut la un moment dat în primul an de facultate (în Anglia) un proiect despre Memorialul Durerii.
Emilia Chebac: Fiecare personaj din film pornește de la un caz real, într-o proporție mai mare sau mai mică. Știi de unde unde s-au inspirat scenariștii filmului pentru personajul tău?
Ana Pârvu: Se pare că semăn cu Îngerul Speranței de la Gherla. În primul scenariu personajul Lia era inspirat de o fată arestată la 15 ani.
Am admirat curajul ei. Chiar dacă acțiunile mele în al II- lea scenariu au devenit mult mai limitate am păstrat de la personajul real speranța. Tase Caraman a supraviețuit la Pitești gândindu-se la Lia.
Goana după câmpul cu maci și… atacul țânțarilor
Emilia Chebac: Există o scenă foarte frumoasă în film cu un câmp de maci. Totul pare minunat, dar în realitate cum a fost filmarea?
Ana Pârvu: Sigur ți-a povestit Toma cât am alergat, în toată Dobrogea, după maci. Toma este un artist în adevăratul sens al cuvântului. Când știe că ceva e foarte bine din punct de vedere vizual și dă un plus de valoare proiectului nimic nu-i stă în cale. Am fost la Kogălniceanu, la Corbu, pe autostradă. Dar unde n-am fost? Când în sfârșit l-am găsit, nu vrei să știi cum ne-au pișcat țânțarii. La finalul filmărilor aveam peste 30 de ciupituri numai pe o mână. Ne-au terminat.
Emilia Chebac: Cum te-ai pregătit pentru acest rol?
Ana Pârvu:Am început prin a vorbi cu părinții și bunicii. În familia tatălui meu li s-au luat pământurile și cineva din familia a fost închis. O rudă mai îndepărtată. Bunicul din partea mamei a lucrat la Canal. În felul asta a avut tangențe cu deținuții politici. Mi-a spus că acei oameni proveneau din elita țării. Îi auzea cum cântau arii din opere celebre. Când a interacționat cu ei a realizat că ceva era în neregulă. Oamenii aia valoroși nu păreau deloc periculoși așa cum li se inoculase de către comuniști. Bunicu îmi spunea că erau oameni buni, care se susțineu unii pe alții pentru că erau singurii care își puteau înțelege condiția.
Emilia Chebac: O amintire din timpul filmărilor care va merge cu tine toată viața?
Ana Pârvu: Este în film o scenă în care Lia se duce după Tase la închisoare și dă peste un morman de cadavre. A fost momentul în care eu nu am văzut manechine (precizez erau manechine nu figuranți) ci cadavre. Chiar am crezut că sunt morți adevărați. Atunci am realizat monstrozitatea acelor timpuri și cât de îngrozitor a fost tot ce s-a întâmplat atunci. În scenă ar fi trebuit să mă sperii de cineva, dar nu mai eram capabilă de nimic. Mi-e greu și acum când povestesc. A fost o chestie viscerală.
Emilia Chebac: În film tu nu ai scene în pușcărie. Ai văzut Fortul 13 Jilava?
Ana Pârvu: Eu nu am scene, dar l-am vizitat. Te cuprinde o răceală instant când intri în acel loc. La un moment dat am rămas singură și crede-mă nu știam cum să ies mai repede de acolo. Asta în condițiile în care nu sunt deloc fricoasă. Am avut un istoric plus pe Toma care ne-au introdus în atmosferă de atunci. Ne-au povestit grozăviile care s-au petrecut în închisoare. Eram pe coridor și au deschis ușa la o cameră extrem de mică și ne spuneau că acolo stăteau peste 300 de persoane fără lumină. Când îi aduceau li se repartiza un loc la ușă și pe măsură ce sănătatea li se degrada erau mutați. Când ajungeau la geam era semnul că erau pe moarte. Oamenii mureau măcinați de lipsuri, răpuși de boli sau dispăreau în urma torturilor. Colegii mei care au filmat acolo au fost extrem de marcați. (În Mărturii… Mărturii… – Gheorghe Andreica spune ca în reduitul de la Jilava unde încapeau în mod normal 100 de oameni, se înghesuiau chiar și 300-400 de oameni)
Ana Pârvu
Emilia Chebac: Cum crezi că te-a schimbat acest rol?
Ana Pârvu:Rolul asta m-a ajutat să înțeleg că față de ce au trăit acești oameni, dramele noastre sunt nimic. După filmul asta m-am bucurat de orice mi-a oferit viața, chiar și de dramele care înainte mă deranjau.
Emilia Chebac: Care a fost atmosfera la filmări?
Ana Pârvu: Mi-a plăcut la nebunie. A fost primul rol principal. M-am simțit ca într-o tabăra. Stresul a apărut datorită problemelor tehnice, dar mai ales pentru că toată lumea își dorea ca acest proiect să iasă cât mai bine. Nu era un stres generat de o atmosferă ostilă între noi. Acest tip de stres cu care m-am confruntat la „Între chin și amin” mi-a placut, m-a ținut în priză.
Emilia Chebac: Ce poți spune despre întâlnirea cu Toma Enache?
Ana Pârvu: Când l-am întâlnit pe Toma aveam 18 ani, eram încă un copil. Toma este și el un personaj în sine. E carismatic, jovial, vorbește mult, iar eu nu știam cum să abordez situația. Când ne-am cunoscut eram în punctul zero al experienței mele cinematografice. Acum sunt mult mai relaxată, atunci eram formală și rușinoasă. L-am luat foarte în serios, dar pe măsură ce am început să ne cunoaștem a întervenit o amiciție între noi, iar acum ne înțelegem extrem de bine. Când intram în impas la filmări mă încuraja și vorbea cu mine. Aveam doar 18 ani și eram cea mai mică dintre toți actorii (cu excepția fetiței de 10 ani care juca rolul copilul meu în film).
Emilia Chebac: O provocare pentru mine?
Ana Pârvu: Bunicul meu. E un model de viață foarte bun și un om plin de pasiune. A pictat toată viața lui. Îl aprecieaz pentru că a reușit să-și păstreze vie creativitatea chiar dacă a înaintat în vârstă. Pentru el pictura este ca aerul pe care îl respiră. Poți vorbi orice cu el. E un om foarte curios și citește foarte mult.
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?
Ana Pârvu:Pentru că îmi doream ca experiența mea și a întregii echipe sa ajungă la public. Mai ales la cei care nu au luat încă contact cu această parte a istoriei.
Emilia Chebac: Ce ai dorit să transmiți prin personajul tău, Lia?
Ana Pârvu: Sunt conștientă că au fost multe „Lia” care, spre deosebire de mine, au vărsat lacrimi reale. Jucând acest personaj, pe care l-am perceput ca pe unul colectiv, m-am simțit puternic motivată de ideea aducerii unui omagiu fiecărui suflet care prin chinul lui a construit personajul „Lia”… Un personaj care, în prezent, la rândul lui încearcă să ducă povestea mai departe pentru ca așa ceva să nu se mai întâmple niciodată.
Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?
Ana Pârvu: Eram într-o relație în care lucrurile nu mergeau deloc bine, dar cu toate astea când s-a terminat, pentru mine, a fost sfârșitul lumii. 9 luni am stat ca într-un incubatot și-mi plângeam de milă. Frica de singurătate m-a ținut captivă într-o relație care nu mă făcea fericită. Apoi mi-am spus că e cazul să-mi văd de viața mea. Am început cu curs de de vară la Londra, apoi a aparut proiectul „Între chin și amin” pentru ca la final să ajung într-o călătorie spirituală pe Kilimanjaro. Am înțeles că pot să-mi depășesc limitele. Se pare că un eșec te motivează mult mai mult decât confortul.
Emilia Chebac: Un model care de inspiră?
Ana Pârvu:
• Pe plan personal – mama care este o persoană foarte spirituală. Eu mai am mult până să ajung la nivelul ei. Mama iubește necondiționat. Mă inspiră foarte mult bunătatea ei. De la ea am învățat cât de important este ce insufli celor din jur și ce lași în urma ta.
• Profesional sunt foarte mulți actori care mă inspiră, dar aș vrea să mă opresc la Sarak Kane. A scris 5 piese de teatru. Despre ea am scris și în dizertația mea. M-au inspirat mai ales discuțiile despre traumă, cum se raportează societatea noastră la război, cât de superficiali suntem în abordarea subiectelor cu adevărat reale.
Emilia Chebac: Cum vezi tu parcursul tău profesional?
Ana Pârvu: Prefer un drum mai lent și valoros, decât ceva comercial rapid și bazat pe compromisuri. Așa am fost crescută. Eu n-am ales meseria asta pentru faimă. Sunt destul de rușinoasă și-mi este greu să ies din zona de confort. Uite cu tine tine e ok, dar sunt jurnaliști care pun întrebări gen tabloid, iar asta mă blochează. Poate că la un moment dat pusă în postura de a nu muri de foame o să accept și proiecte comerciale, dar nu voi renunța niciodată la proiectele cu adevărat valoroase. Îmi plac filmele europene care nu vând prea bine și care, din păcate, sunt prea puțin apreciate de publicul larg.
Emilia Chebac: Care crezi că e motivul pentru care oamenii continuă să se tortureze unii pe alții?
Ana Pârvu: Întâmplările de la Pitești, sub o forma sau alta, se vor întâmpla frecvent pentru că noi oamenii suntem singura specie care ne autodistrugem. Evoluam tehnologic, dar nu și spiritual.
Un nou proiect
Emilia Chebac: La ce proiect lucrezi acum?
Ana Pârvu: Tocmai ce am terminat filmările la un scurtmetraj de acțiune – „Zorii Nopții” – pe care l-am scris împreună cu Darius Onica Dragomir (care a fost și director de imagine pentru acest proiect). Filmul a fost regizat de Theodor Ionuț Popescu, iar din distribuție au făcut parte, pe lângă alții, George Burcea și Valentin Teodosiu. Eu joc rolul unei detective care are misiunea de a detrona afacerea cu droguri a unui mafiot. Deși povestea este una clasică, cu care mulți amatori ai acestui gen sunt obișnuiți, sunt de părere că filmul o să aducă o notă de prospețime în contextul filmelor produse în România. Atât prin imagine, cât și prin complexitatea jocului actoricesc.
La finalul interviului cu actrița Ana Pârvu conversația a continuat. Deodată telefonul a început să vibreze și ecranul dădea semnale că cineva o apelează. Era mama Anei. Deși i se luminase chipul, ezita să răspundă. Am avut brusc sentimentul că nu ar trebui să mai prelungim nici un minut întânirea noastră. A răspuns, iar apoi mi-a mărturisit că deși venise de o săptămână în România nu a avut timp să ajungă acasă. În singura ei zi liberă (din cele 2 săptămani de filmări) avea interviul cu mine, iar apoi mergea să-și întâlnească mama, care venise special de la Constanța să își vadă fiica. Ne-am luat rămas bun, nu puteam să las o mamă, despre care Ana mi-a vorbit atât de frumos, să aștepte.
Dacă vreți să aflați mai multe despre povestea filmul „Între chin și amin”:
• recenzia filmului – aici
• interviu cu Toma Enache (regizorul filmului) – aici
• interviu cu Vali V. Popescu (rol principal masculin) – aici
Scriu pe emiliachebac.com . Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul de instagram.
„Îmi plac filmele europene care nu vând prea bine și care, din păcate, sunt prea puțin apreciate de publicul larg.”
Într-o lume în care mediocritatea devine pe zi ce trece tot mai stăpână, iar talentul este călcat în picioare, să iau un interviu unui om ca Toma Enache a fost o mare bucurie. În aceste timpuri când fiecare vrea să devină celebru peste noapte cu un fleac, apare „Între chin și amin”un proiect alarmant de profund care ne întoarce la adevăratele valori.
Dacă ar fi să aleg un cuvânt pentru filmul „Între chin și amin” aș alege miracol. A fost miracol la Pitești atunci când Toma Enache s-a decis să facă acest film. Miracolul și-a pus amprenta asupra distribuției de la actorul principal până la figuranți. Miracolul a făcut ca un scenariu ignorat să reînvie. Miracolul a făcut ca un regizor pe punctul de a renunța, sprijinit de soție (Of, ce face dragostea asta!), să găsească resurse să o ia de la căpăt. Când moralul a revenit la cote normale, Toma Enache și-a pus tot sufletul și toți banii într-un proiect care avea doar 2 alternative: succes sau eșec. Miracolul a ales prima variantă. Am convingerea că tot miracolul va purta acest film, în viitor, în locuri în care nici un film românesc nu a mai scris istorie până acum.
Tot miracolul m-a făcut pe mine să scriu o recenzie, la ora 3 din noapte, după ce am văzut filmul „Între chin și amin”. Am primit atâtea aprecieri pentru acel articolul încât l-am recitit să văd ce are atât de special. Nu pare scris de mine. Cineva, de acolo de sus, mi-a călăuzit fiecare cuvânt.
„Între chin și amin”, povestea lui Tase Caraman care nu a cedat în timpul reeducării de la Pitești, este un film despre rezistența prin credință. Acest interviu cu Toma Enache vine să dezvăluie cât „chin și amin” se află în spatele acestui proiect.
Emilia Chebac: Care a fost momentul în care te-ai decis să faci un film despre fenomenul Pitești?
Toma Enache: Ideea de a face un film despre Pitești a pornit de la întâlnirea lui Tache Rodaș cu torționarul lui Stănescu care era calugăr. M-a impresionat atât de tare încât am vrut să-l cunosc. L-am întâlnit la Pitești când se făcea o slujbă de pomenire în Camera 4 Spital. Locul unde s-au petrecut toate nenorocirile. Am simțit un fior în tot corpul și acela a fost momentul când am decis: Trebuie să faci un film! Trebuie să mărturisești ce s-a întâmplat aici! Și n-am putut să mai scap de acel gând.
Emilia Chebac: Cum s-a scris scenariul?
Toma Enache: Senariul s-a scris rapid. Prima variantă am pierdut-o prin judecată. A fost o adevărată nebunie. Prefer să nu intru în detalii. Am fost distrus. Numai aveam resurse pentru un al II-lea scenariu. Soția mea mi-a spus: „Toma, la cât ai citit, poți scrie 10 scenarii nu unul. Uite am să te ajut eu. Dacă promiți că te apuci de scris, eu corectez. Scriem împreună”. Soția mea, Elena a fost cea care m-a susținut.
„Eu ca regizor îi aleg pe cei pe care îi prețuiesc”
Emilia Chebac: Ești renumit că nu poți filma decât cu oameni pe care îi prețuiești. De ce respecți atât de mult acest principiu?
Toma Enache: Eu mă bag în proiecte grele. Dacă nu aș alege oameni pe care să-i prețuiesc nu am putea trece împreună prin momente dificile. Când omul știe că este prețuit și efortul din partea lui este altul. Face totul cu alt sens. Nu cedează la greu.
Emilia Chebac: Cum i-a influențat pe actori Fortul 13 Jilava, locul unde ai turnat o parte din film?
Toma Enache: Toți actorii au fost tulburați de filmările de la Jilava. Toți conștientizam că acolo nu numai că au fost închiși oameni ani de zile, dar au fost torturați, umiliți și nevoiți să mânânci lături. Iar nouă, cu 3 mese/zi și seara mergând acasă să dormim, tot ni se părea groaznic de suportat. De aceea, în primele zile de filmare unii erau atât de marcați încât numai aveau nevoie de machiaj. Arătau atât de obosiți, de încercănați încât erau de acolo.
Emilia Chebac: Un moment de „chin” la filmări?
Toma Enache: A fost un punct groaznic după prima săptămână. Nu filmasem nici 30% din ce ne propusesem. Îți imaginezi ce înseamnă asta când ai bugetul limitat? Probabilitatea de a prelungi cu încă o săptămâna e zero. Cu toate astea eram fascinat de modul cum ieșise puținul acela. Era exact ca în visurile mele. Asta m-a făcut să spun: Cu Dumnezeu înainte! Am făcut tot ce a ținut de mine. Nu numai eu ci și restul echipei. Tot timpul apăreau piedici: ba nu mergea lumina, ba se defecta ceva. Gândește-te cum era. Să te duci de la ora 7 și nici la 10 să nu filmezi. M-am lăsat în voia sorții. Și nu știu cum s-a întâmplat, dar în săptămânile următoare am recuperat.
Toma Enache și Vali V. Popescu
Emilia Chebac: Cum l-ai ales pe Vali V. Popescu?
Toma Enache:Realitatea este că actorul pentru rolul principal s-a ales singur. Pentru Tase Caraman au rămas pe lista 3 actori. I-am spus celui pe care l-am ales: Dacă fac filmul cu CNC o să iei o anumită suma, dacă îl fac independent o să iei doar jumătate.
Discutam cu soția mea că Vali V. Popescu are un fel de a se raporta la credința care îl face mult mai potrivit pentru rol. Eram cu inima strânsă că nu va fi Vali. Dar actorul, care a fost prima opțiune, a renunțat să vină pe bani puțini. Refuzul lui i-a deschis drumul lui Vali spre acest rol. Nici că se putea o alegere mai potrivită. Vali este un om atât de bun, de serios, de sufletist și credincios încât aceste calități au dat și mai mare valoare personajului.
Emilia Chebac: Ai știut de la început ce actor vei lua pentru fiecare rol?
Toma Enache: Nu. I-am spus Ancăi Similarde la Cluj (asist. univ. drd. la Facultatea de Teatru și Televiziune – Cluj Napoca și actriță la Teatrul de Nord – Satu Mare): Am nevoie de câțiva tineri serioși, slabi la constituție care să vină facă figurație în filmul meu. M-a mișcat foarte tare cei care și-au dorit să facă parte din proiectul asta.
Am fost profund impresionat de 2 tineri, care au terminat teatrul și s-au oferit să facă figurație, încât le-am dat roluri: Bogdan Sălceanu – Ștefan Mareș și Remus Stănescu – poetul.
Părintele Stavros trebuia făcut de altcineva. Cu 2 zile înainte de filmări actorul respectiv mi-a spus că rolul este prea mic și nu mai vine. Laurențiu Stan era plecat în vacanța cu soția. Deși figurant m-a sunat să mă anunțe că vacanța lui se termina cu 2 zile după ce încep filmările. I-am spus că nu e cazul să-și întrerupă concediul. Și-a anulat 2 zile de vacanța și a venit la filmări. El voia sa facă parte din proiect chiar dacă nu avea un rol. M-a impresionat atât de tare încât i-am dat rolul Părintelui Stavros.
Emilia Chebac: A existat în scenariu un rol creat pentru un anumit actor?
Toma Enache:Când lucram la scenariu știam că Constantin Cotimanis va juca în rolul lui Ciumău. A fost un rol scris pentru el.
A fost un rol scris pentru Constantin Cotimanis
Emilia Chebac: Cineva care și-a depășit atribuțiunile de actor?
Toma Enache:Kira Hagi în afara de actriță a lucrat ca second AD (assistant director). A fost pe platou în fiecare zi de dimineața până seara. Dădea telefoane, transporta oamenii. Nu i-am cerut eu, Kira s-a oferit să facă asta. După ce a fost second AD, a văzut cum stă treaba, a ajuns și first AD. Și-a dorit să învețe din toate departamentele și a vrut să fie aproape de tot proiectul.
Emilia Chebac: Ce a însemnat pentru familia ta acest proiect?
Toma Enache:Soția mea, părinții ei, au fost implicați în film. Inclusiv sora mea, iar cumnatul meu din America a ținut să dea o mică sposorizare, deși nu este om de afaceri. Soția mea a fost de acord ca tot ce am câștigat din alte proiecte să investim în acest film, deși eram conștienți că nu vom recupera nici jumătate din banii băgați în proiect.
„Făra ea cu siguranță nu s-ar fi făcut acest film”(Elena și Toma Enache)
Emilia Chebac: Ești un om norocos. Când a apărut Elena în viața ta?
Toma Enache: Eu și Elena ne cunoaștem din 1998. Ne știm de 21 de ani. Ne-am căsătorit în 2002. Mi-a dăruit un băiat care are acum 9 ani. Un copil cuminte care nu ne-a făcut niciodată probleme. La cât suntem de ocupați când ajungem seara acasă el este cel mai bun antistres.
Emilia Chebac: Omul care te-a susținut cel mai mult cu proiectul „Între chin și amin”?
Toma Enache: Soția mea. Făra ea cu siguranță nu s-ar fi făcut acest film.Poate alte filme da, dar nu și „Între chin și amin”. Ea a scris cel mai mult la acest scenariu. Eu am structurat. Ea scria 60 de pagini, eu tăiam 40. Apoi o lua de la capăt. Ea înțelege foarte bine ce vreau și de ce vreau. Spre final când ne puneam să discutăm scenariul spunea singură: „cred ca o să scoți asta, aici trebuie să fie mai concentrat, asta sigur rămâne.”
Emilia Chebac: Ai o replică preferată pe platou?
Toma Enache: Am o vorbă atunci când lucrurile ies bine. Foarte bine, perfecțiunea a fost depășită! Ne amuzăm teribil. Bravo Vali, bravo Ana, perfecțiunea a fost depășită!
Metamorfoza lui Laurențiu Stan în părintele Stavros (machiaj – Florina Mărcuță)
Emilia Chebac: Cine este omul, teribil de talentat, care s-a ocupat de machiaj?
Toma Enache:Florina Mărcuță a făcut un machiaj care nu s-a mai făcut până acum în filmul românesc. I-am arătat fotografii din filme, de Oscar, cu ce aș vrea eu. Am întrebat-o: Crezi că poți face și tu așa ceva? „Da, Toma cum să nu”. Eram sceptic. După probe, când am am văzut că este exact ce îi cerusem nu mi-a venit să cred.
Emilia Chebac: Ești conștient că filmul tău i-a unit pe romani? Într-o țara atât de dezbinată e un lucru extraordinar. Care e secretul?
Toma Enache:Când este vorba de o chestiune de esență românii se unesc. Filmul asta este un exemplu. Uite câți romani au făcut eforturi și m-au ajutat să ducem „Între chin și amin” în toată țara. Despre asta e vorba:
• Când vine un om de afaceri român și spune: „Toma mă ocup eu de tot, dar vreau să vii cu filmul asta și în orașul nostru.”
• Când un preot român sună și spune: „Toma vreau să aduci filmul la Gherla și la Aiud.”
• Când un primar român spune: „Vreau neaparat să aduci filmul la noi la Curtea la Arges, la Timișoara etc.”
• Când un român scrie pe Facebook și își îndeamna prietenii să mearga la film.
• Când văd o sală plină de romani.
Ce dovezi mai mari de unire în jurul unor valori de suflet și spirit românesc vrei?
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?
Toma Enache:În primul rând pentru că îmi doresc să afle cât mai multă lume despre film și doi pentru că ai scris unul dintre cele mai frumoase articole care s-au publicat despre „Între chin și amin” (îl puteti citi aici).
Emilia Chebac: O provocare pentru mine. O persoană interesantă despre care ai vrea să citești pe blogul meu?
Toma Enache:Soția mea, Elena Enache scenaristul principal al filmului. Ar avea multe să-ți povestească. Are un bunic, Ion Buftea, care a fost deținut politic la Canal. Mulți din familia ei au fost anticomuniști convinși și sunt renumiți că au făcut mulți ani de pușcărie.
Emilia Chebac: Cum au reacționat oamenii care sunt familiarizați cu subiectul? (supraviețuitori, urmași ai foștilor deținuți politici, istorici)? (interviul a fost luat cu ceva timp în urmă. De aceea o parte din nume nu apar)
Toma Enache:
• George Cușa – supraviețuitor al reeducării de la Pitești – era sceptic și mi-a mărturisit că nu credea că o să se facă un film atât de bun despre fenomenul Pitești.
• Nepoata lui Toma Arnăuțoiu a fost teribil de impresionată.
• Părintele Necula a vorbit atât de frumos despre film.
• Președintele Asociației Foștilor Deținuți politici – Octav Bjoza.
• Zoe Rădulescu, fiica lui Gogu Puiu, născută în pușcărie. Tatal ei șeful luptătorilor anticomuniști din Dobrogea a fost arestat împreună cu toată familia. Dna Zoe Rădulescu mi-a fost profesoară de franceză în clasa a II-a.
• Ion Băurceanu una din celulele de la Jilava îi poartă numele.
• Filip Iorga și Florin Caragiu au scris atât de frumos despre film.
• Le-a plăcut filmul Danielei Zeca – Buzura, Luciei Hossu-Longin și lui Dan Pița.
„Ți-ai păstrat echilibrul și ai reușit un film minunat.” Nicolae Mărgineanu
Emilia Chebac: Un om din industria filmului care a susținut proiectul „Între chin și amin”?
Toma Enache:Nicolae Mărgineanu după ce a văzut „Nu sunt faimos, dar sunt aromân” m-a felicitat și mi-a spus că am jucat extraordinar. Când a auzit că vreau să mă apuc de „Între chin și amin” mi-a spus că dacă am nevoie îmi poate da camera și echipamentele lui. Chiar dacă am folosit o cameră mai performantă, faptul ca mi-a oferit echipamentul cu care lucra m-a emoționat teribil.
După ce a văzut „Între chin și amin” mi-a spus: „Toma m-ai făcut să plâng la vârsta mea. Incredibil ce ai făcut tu. Nu pot să cred că ai adunat atâta lume, într-un mall, la un film cu asemenea subiect. Ți-ai păstrat echilibrul și ai reușit un film minunat.” Simțeam cum omul asta extraordinar chiar se bucura pentru succesul meu. (Un interviu cu dl. Nicolae Mărgineanu în care mi-a vorbit extraordinar despre Toma aici.)
Emilia Chebac: Cum ai reușit să gestionezi toată avalanșa asta de entuziasm stârnită de filmul „Între chin și amin”?
Toma Enache: Nu sunt la prima experiența. În 2013 am mai făcut un film „Nu sunt faimos, dar sunt aromân”. Impactul asupra aromânilor a fost devastator. Ce am reușit cu să fac cu „Nu sunt faimos, dar sunt aromân” pentru aromâni am făcut și cu „Între chin și amin” pentru români. Cum se comporta românii acum așa s-au comportat aromânii când a apărut „Nu sunt faimos, dar sunt aromân”.
De la regizorul Toma Enache am primit unul dintre cele mai frumoase complimente de când scriu pe emiliachebac.com: „Observ că ție îți plac chestiile astea care au adâncime.”
Au trecut 70 de ani de la arestările din 1949 și 30 de ani de la căderea comunismului și vinovații nu au fost pedepsiți. Într-o Românie în care vorbim mult și facem puțin regizorului Toma Enache este o excepție. Filmul acestui regizor cu har a reușit să ne elibereze din somnolența care ne ținea captivi în ignoranță. O țară întreagă a reacționat extraordinar la mesajul filmului „Între Chin și Amin”. Săli pline, recenzii în neștire, foști deținuți politici aplaudați minute în șir, povești din trecut, adânc ascunse în inimă, au fost aduse în actualitatea după proiecția acestui film. Proiectul lui Toma Enache a generat o conexiune emoțională care nu s-a mai întâmplat până acum în cinematografia românescă. Meritul lui Toma Enache este cu atât mai mare cu cât acest film, care a zuduit o țară întreagă, nu a primit din partea statului român nici un leu.
Dar cum filmul lui Toma a fost vegheat de la început de o aripă de înger, sunt convinsă că miracolul, despre care am vorbit la începutul acestui articol, nu și-a terminat încă misiunea. Cum aș putea încheia acest interviu cu Toma Enache? Bravo Toma, perfecțiunea a fost depășită! Zbor frumos filmului „Între chin și amin” spre Oscar!
Un interviu cu Felix Goldbach prof. dr. de muzică camerală în clarinet și saxofon sună destul de intimidant. Nu vreau să fac pe victima, dar câți se pot lăuda că sunt cunoscători în acest domeniu. Una este să mergi într-o sala de spectacol să te bucuri de un concert și alta este este să pui întrebări pentru un interviu unui clarinetist.
Dar cu cât provocare era mai mare cu atât deveneam mai curioasă să îl cunosc pe Felix Goldbach omul despre care s-a spus că „își pune sufletul pe note”. Felix este un muzician atipic. De la 10 ani a iubit în egală măsură fotbalul și clarinetul. Destinul însă a decis ca numele lui să apară nu pe un tricou de fotbal ci pe un afiș de spectacol. S-a născut în aceeași zona de unde provine „careul de aur al Botoșaniului” cum îi place să spună: Enescu, Eminescu, Iorga și Luchian. Cariera muzicală l-a purtat din Mândreștiul natal în întreaga lume, iar clarinetul l-a dus în locuri unde cu fotbalul nu ar fi putut pătrunde.
Interviul cu Felix Goldbach s-a dovedit o conversație extrem de provocatoare. M-am temut că o să-mi vorbească în termeni de specialitate, iar eu nu voi prinde toate subtilitățile. Nu a fost atât de complicat cum mă așteptam, deși l-am întrerupt de câteva ori rugându-l să reia ideea. Așa-mi trebui dacă insistam să pricep cum stă treaba cu acreditarea licențelor pe instrumente clasice și tradiționale.
Cu părinții Ana și Dumitru Goldbach
Emilia Chebac: Felix Goldbach este numele tău real sau este un nume de scenă?
Felix Goldbach: Este numele meu adevărat. Străbunicul meu se numea tot Felix Goldbach. A venit în România împreună cu fratele său Hervin. S-au stabilit în nordul țării. Erau ingineri și au fost aduși de Carol I în timpul Primului Război Mondial pentru a se ocupa de calea ferată din zona Modovei. Când au venit la putere comuniștii, eram o familie bogată, iar asta ne-a afectat. Nu numai financiar, dar și ca nume. Din 7 frați, născuți după 1948, doar unul singur a purtat numele Goldbach. Restul au fost trecuți în acte fie Goldbac, fie Golbach sau Golbac. Ultimul a fost și numele meu până în 1989 când am dat statul în judecată. Începând cu anul 2000 mi-am recuperat numele original.
Gold (aur) bach (germana pârâu) iar Felix vine din latinescul felicis = fericire. L-aș traduce pârâu de aur fericit.
Credit foto: Sorin Stoica
Emilia Chebac: În prezent ești prof. dr de muzică camerală clarinet și saxofon. Poți spune, pe scurt, traectoria ta profesională pentru cei care nu te cunosc.
Felix Goldbach:
• Școala gimnazială a Colegiului Național de Muzică „Octav Băncilă” din Iași
• Liceul de Artă ,,Ștefan Luchian” din Botoşani (Instrument principal – Clarinet)
• Licență – Universitatea „Transilvania” din Braşov, Facultatea de Muzică
• Master în Administraţie Publică Europeană – Universitatea „Valahia” din Târgovişte
• Doctor în muzică – Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti
• Diplomă de Impresar Artistic – Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Muzică
• Diplomă de Management Cultural – Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Muzică
• Doctor în Management (temă: Managementul Instituțiilor de Spectacole și Concerte) am studiat la Școala Doctorală din cadrul Universitatea „Valahia” din Târgovişte 2 ani și 1 an la Școala Doctorală/Departamentul de Management Cultural – Universität für Musik und darstellende Kunst Wien
Emilia Chebac: Când crezi că s-au pus bazele carierei tale de muzician?
Felix Goldbach: Bazele mele s-au pus între 10-23 ani. Un copil care pleacă de mic de acasă va face performanță. Când studiezi la o școală vocațională vei fi în competiție permanentă cu restul colegilor.
Credit foto: Sorin Stoica
Emilia Chebac: Ai ales de mic clarinetul?
Felix Goldbach: La 18 ani iubeam în egală măsură fotbalul și clarinetul. 2 pasiuni care se băteau cap în cap. A fost o decizie grea pentru că eram la fel de bun la fotbal ca și la clarinet. Profesorii mei de clarinet, Iulian Rusu și Daniel Teodoru, m-au făcut să renunț la fotbalul profesionist, spunându-mi că am un ton de clarinet excepțional. Rar e dat de la Dumnezeu așa ceva. Cum talentul nu era suficient a trebuit și să muncesc.
La Istanbul primind tricoul original de la Gheorghe Hagi – Galatasaray din Finala Cupei UEFA 2001
Emilia Chebac: Chiar atât de mult îți plăcea fotbalul?
Felix Goldbach: Da. În 1993 pe Ghencea s-a jucat Romania – Belgia (2-1). Ca să ajung la meci am plecat din Botoșani, aveam 16 ani, împreună cu un coleg Gabi Ciucur. N-am anunțat la liceu, mai grav am mințit pedagogul că mergem la un concurs. Pentru Hagi eram dispus să suport orice pedeapsă. Nu cunoșteam deloc Bucureștiul. Ajunși în Gara de Nord, am întrebat cum ajungem la stadion.
Emilia Chebac: De ce ești atât de atașat de Gheorghe Hagi și Gheorghe Zamfir?
Felix Goldbach: Fiind singur de la 10 ani, mama și tata nu erau langă mine, am simțit nevoia să mă refugiez în ceva. Acest ceva a fost muzica și fotbalul. Doar prin modele puteam merge mai departe frumos.
Emilia Chebac: L-ai cunoscut pe Hagi?
Felix Goldbach: Jucam pe aceeași poziție ca el. Îi studiam tehnica. În camera mea de cămin, unde stăteam singur, pe un perete erau afișe de clarinet, pe altul afișe cu Hagi. Prietenele mele erau șocate. Nu exista nici o imagine cu o fată. În 1998 l-am întâlnit personal, pe Gheorghe Hagi, în Poiana Brașov. Deși ne vedeam pentru prima dată a stat cu mine aproximativ o oră. Iar când ai parte să vezi modestia, caracterul și sufletul unui astfel de om este ca o încununare. Dețin o colecție împresionantă cu tricouri, mingi și ghete semnate de Hagi. Unele primite de la el, altele cumpărate de mine.
Concert Sala Radio
Emilia Chebac: Să vorbim și despre cariera ta muzicală. În 2001 ai cântat în fața Papei la Vatican. Cum ai ajuns să faci asta?
Felix Goldbach: În 2001 am prins un contract la Milano unde am cântat până în 2006. La Milano m-au descoperit cei din Salerno și mi-au făcut un contract cu o orchestră de suflători. Pe atunci, eu eram mai atașat de orchestrele simfonice. În Italia am descoperit că orchestrele de suflători sunt la fel ca cele simfonice. Echivalentul la noi pentru orchestră de suflători este fanfara. Cel mai mare câștig l-am avut în 2001 când Orchestra Simfonică din Salerno, în care cântam, a fost invitată la Vatican să cânte în fața Papei Ioan al II-lea.
Am avut noroc să întâlnesc pe unul dintre cei mai mari dirijori ai Italiei Fiorangelo Orsini. Un om de o generozitate aparte care m-a luat pe lânga el. La rândul meu am chemat, la începerea stagiunii, în Orchestra Simfonica (Bragliciano, Salerno) încă 4 români și toți am cântat în fața Papei Ioan al II-lea.
Cu maestrul Gheorghe Zamfir
Emilia Chebac: Povestește despre concertul din 2007 de la Viena. Cum a fost primit „Dansurile râurilor sacre” la Catedrala Karlskirche?
Felix Goldbach:Gheorghe Zamfir a compus lucrarea „Dansurile râurilor sacre”. În 2007 la Viena am cântat cu Orchestra Simfonică București la Catedrala Karlskirche. A fost puhoi de lume. Nu s-a mai putut intra în catedrală, mulți oameni au rămas afară să asculte concertul. Am făcut 3 bisuri. „Dansurile râurilor sacre” este o lucrare unde, în deschidere, se aud valuri de apă. Tema o are clarinetul, apoi naiul. Această piesă este o incursiune a vieții lui Gheorghe Zamfir, pe unde a umblat în lumea asta. Își varsă, în ea, toată suferința și lacrimile. În timpul spectacolului sala plângea. De aceea, jurnaliștii austrieci au scris în presa vremii despre „Lacrimile de la Viena”.
Titlurile din Austria au fost preluate și de presa românească. La Viena am realizat cât de respectat și apreciat este acolo acest om. Aveam 30 de ani și atunci am simțit că s-a meritat toata munca depusă și alegerea clarinetul în detrimentul fotbalului.
Clarinet Bass – Filarmonica Muntenia din Târgoviște
Emilia Chebac: Unde ți-a fost mai ușor să te faci remarcat: în România sau în străinătate?
Felix Goldbach:Cel mai mult m-a ajutat străinătatea. Și nu este doar cazul meu. Dacă Gheorghe Zamfirnu era recunoscut în afară nu s-ar fi bucurat niciodată în Romania de notorietate. Dacă Gheorghe Hagi nu juca la Real Madrid și F.C. Barcelona nu era cunoscut. Dacă Constantin Brâncuși nu era recunoscut în Franța, în România ar fi fost un mare anonim. Dacă George Enescu nu era elogiat de presa internațională nu devenea Enescu.
Cu maestrul Gheorghe Zamfir
Emilia Chebac: Ești foarte apropiat de Gheorghe Zamfir. Cum ați ajuns să fiți colegi?
Felix Goldbach: Am devenit colegi la Facultatea de Muzica „Valahia” din Târgoviște. Cel mai mare naist al lumii pentru că nu avea licență în nai, nu a avut sprijin și nu a fost înțeles la momentul respectiv rătăcea prin București. L-am ajutat și a fost adoptat acasa. Pentru mine a fost o onoare ca o așa personalitate să predea la Târgoviște. Ar fi putut preda oriunde în lume (Viena, Tokyo), dar a vrut să vină acasă. La București a avut câteva sincope și a fost îndepărtat. Timpul va decide dacă a greșit sau nu. Este un geniu, iar geniile greșesc.
Festivalul „Ion Goia” Iași
Emilia Chebac: Ai făcut schimbări semnificative în învățămant. Concret explică ce?
Felix Goldbach: Am militat pentru introducerea în universități a managementului artistic, cultural, de spectacole și concerte, mai multe discipline de licență, master și viitori doctoranzi. La început au fost cursuri opționale, acum sunt discipline fundamentale la toate conservatoarele din România.
Facultatea de muzică „Valahia” din Târgovisteeste o aripă a Bucureștiului. Pentru toate instrumentele care nu aveau licență în România, eu cu dna Lavinia Coman și Universitatea din Cluj am scris istorie. Am obținut acredititarea postuniversitară pe nai, saxofon, taragot, blockflote, caval fluier, țambal, acordeon, canto popular și muzică ușoară. Nu exista la nici o universitate din țara așa ceva. Doar Clujul avea câteva specializari: canto popular etc. Am luat programul de la Cluj, l-am completat și așa a ieșit ceva mult mai complex. În 2008 am reușit să punem bazele primelor licențe pe instrumente tradiționale în liceele de artă din România.
Emilia Chebac: Mă tem că m-ai pierdut aici și cred că și pe cititorii mei. Dă un exemplu practic.
Felix Goldbach:Cea mai mare victimă a fost Gheorghe Zamfir. Neavând licență în nai nu avea voie să predea ca profesor titular în învățământul preuniversitar și universitar. Putea doar ca profesor necalificat. Cel mai mare naist al lumii era nevoit să dea examen, în fiecare an, pentru a primi dreptul de a preda. La fel și Dumitru Fărcaș. Facultatea de Muzică „Valahia” din Târgoviște a dat primele licențe pe instrumente tradiționale de suflat, iar acești oameni au putut fi, în paralel, și profesori și instrumentiști într-o orchestră.
Emilia Chebac: În muzică, ce te clasifică pentru un doctorat?
Felix Goldbach: Mie nu mi s-a părut normal ca la 27 de ani să încep doctoratul și la 30 de ani șă mă trezesc cu doctoratul luat. În 2008 am fost printre primii doctori în instrumente de suflat/clarinet. L-am avut coordonator pe prof. univ. dr. Nicolae Brânduș care face parte din categoria oamenilor care și-au dat doctoratul pe scenă de mii de ori.
Emilia Chebac: O provocare pentru mine?
Felix Goldbach: Dna Lavinia Comaneste colosală. Vorbește germana, engleză, spaniola și catalană. Este cea care m-a crescut începând cu anii 2000. Tot ceea ce știu din punct de vedere al managementului educațional i se datorează.
Emilia Chebac: De ce ai acceptat acest interviu?
Felix Goldbach: Bineințeles a cântărit foarte mult recomandarea Claudiei Motea. Știam că nu recomandă pe oricine. Apoi am studiat și citit cum scrii. Eu cred că nimic nu este întâmplător. Fiecare om pe care l-am întâlnit pentru un interviu a fost o căramidă la dezvoltarea vieții mele artistice.
Emilia Chebac: Am înțeles că ți s-a dedicat o lucrare. Cine este autorul?
Felix Goldbach: Compozitorul belgian Boudewijn Buckinx mi-a dedicat piesa „Pondering”.
Emilia Chebac: Dacă ar fi să mulțumești unui om care te-a jutat în cariera?
Felix Goldbach: Nu pot menționa doar o persoană. Am avut șansa să întâlnesc oameni deosebiți care mi-au marcat cariera:
• Viorica Musteață și Costel Druțu mi-au pus bazele clarinetului și formării profesionale
• Iulian Rusu profesor de clarinet, solist, dirijor împreună cu Daniel Teodoru (profesor de clarinet) care mi-au încurajat la 18 ani să aleg clarinetul.
• Lavinia Coman – o mare doamnă. O enciclopedie românească, europeană și fără modestie mondială.
• Nicolae Brânduș un model de caracter și om. Aspru cu cuvântul, dar cu un suflet uriaș.
Verona Maier – pian și Marin Cazacu- violoncel
Pe toată durata interviului Felix Goldbach a avut un zâmbet în colțul gurii și o siguranța care începea să mă îngrijoreze. Oricâte realizări profesionale avea nu reușeam deloc să pătrund în sufletul lui. Unde era emoția? Ori eu asta îmi doresc în interviurile mele. Orice întrebare îi puneam, nu lasa garda jos. Asta mă frustra îngrozitor. Apoi i-am pus întrebarea despre oamenii care l-au susținut. Acolo în fața mea Felix Goldbach s-a trasformat. Tonul i-a devenit grav și ochii îi înotau în lacrimi. Mi-aș fi dorit, atât de mult, ca oameni aceia, despre care vorbea, să-l poata vedea.
Interviul cu Felix Goldbach mi-a dezvăluit un om din ce în ce mai pasionat de domeniul managementului cultural și artistic. Și cum este un subiect despre care aș vrea să aflu mai mult, nu este exclus apariția, în viitor, a unui articol pe aceasta temă.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Cu Ioan HolenderCu Ao. Univ. Prof. Mag. Dr. Franz Otto Hofecker , ISA Vienne FestivalCu Fiorangelo Orsini, dirijor la Orchestra Leonard Bernstain
Mă îndreptam spre sediul Ager Film să iau un interviu regizorului Nicolae Mărgineanu despre ultimul film al domniei sale – „Cardinalul”.
Era o dimineața de toamnă. Un soare blând punea în valoare vegetația năucitor de frumoasă de pe zidurile caselor. Îmi amintesc perfect pentru că încercam să mă concentrez pe ce vedeam și mai puțin pe ce simțeam. Chiar dacă mă documentasem temeinic și stăpâneam subiectul, ceva mă neliniștea. Iar aveam să răscolesc trecutul. Eram perfect conștientă că lumea închisorilor comuniste rămâne în continuare pentru mine o rană deschisă. Un subiect despre care se vorbește prea puțin: din neștiință, ignoranță sau nepăsare. Nu am o atracție nefirească pentru suferința consumată în acea perioadă așa cum se crede. Am, mai degrabă, o datorie morală, ca om care scrie, să vorbesc despre acest subiect.
„Cardinalul” un film tulburător de dureros, dar și tulburator de frumos a venit să facă dreptate unui om pe care comuniștii l-au scos din cărțile de istorie: Episcopul Iuliu Hossu.
Emilia Chebac: Cum a apărut ideea filmului „Cardinalul”?
Nicolae Mărgineanu: Episcopul Iuliu Hossu, printre ardeleni, este un nume foarte respectat. Dintre toți foștii deținuți politici, preoții greco – catolici, au fost considerați, prin atitudine și comportament, modele la cel mai ridicat nivel. Era foarte tentant să fac un film despre cel care, la 1 Decembrie 1918, a citit în fața românilor strânși la Alba Iulia proclamația Unirii. Iuliu Hossu a fost preot militar pe toată durata Primului Război Mondial oferind sprijin spiritual românilor din spitalele militare (Austria, Boemia și Moravia). În timpul celui de-al II-lea Război Mondial refuză să plece din Transilvania și rămâne alături de comunitatea de credincioși care ajunseseră din nou sub ocupația maghiară. A salvat mulți evrei clujeni de deportarea în lagărele naziste (fapt recunoscut de fostul rabin al Clujului Moshe Carmilly – Weinberger). În 1948 a fost arestat. A răbdat cu o consecvență de neclintit condițiile inumane prin care comuniștii au încercat să-i înfrângă rezistența. A preferat să rămână în închisoare decât să renunțe la cultul greco-catolic. Nici când i s-a propus titlul de Mitropolit al Moldovei nu s-a dezis de credința sa.
Emilia Chebac: Comuniștii au interzis, în 1948, cultul greco-catolic. Pentru a introduce cititorii în contextul acelei perioade povestiți ce s-a întâmplat cu credincioșii?
Nicolae Mărgineanu: Mulți dintre liderii greco-catolici erau deja arestați. În bisericile greco-catolice lumea venea la slujbă, dar nu era preot. Dacă din preoții tineri avea vreo unul curaj să țină slujbă noaptea venea duba după el și a 2-a zi biserica rămânea iarăși fără preot. Din acest motiv, oamenii s-au îndreptat spre bisericile catolice ale ungurilor, ceea ce pentru ardeleni a fost foarte dureros. În acele timpuri a existat o solidaritate, cum rareori se mai întâmplase, între români și unguri. Religia i-a unit.
Emilia Chebac: Care este diferența între greco-catolici și ortodocși?
Nicolae Mărgineanu:Greco-catolici și-au păstrat ritul ortodox, dar ascultau de Papă. Or asta nu le convenea comuniștilor. Dacă Patriarhul Bisericii Ortodoxe putea fi controlat, cineva din afara țării nu. De aceea, Vaticanul era considerat în slujba imperialismului.
Radu Botar
Emilia Chebac: Cum a ajuns Radu Botar să joace rolul Episcopului Iuliu Hossu?
Nicolae Mărgineanu: Bogdan Nechifor, cel care l-a jucat pe pr. Arsenie Boca în „Poarta Albă”, mi-a spus de Radu Botar: „Există un actor foarte bun la Turda, ar fi bine să-l încerci și pe el.” A venit la probă. Când a intrat pe ușă am simțit că el este. Era foarte aproape de Iuliu Hossu, tras la față, spiritualizat, un bărbat de 55 de ani al cărui chip nu trăda traiul bun al zilelor noastre.
A dat proba, dar nu i-am spus pe loc. Am vrut să fiu sigur, de multe ori m-am repezit să aleg pe cineva apoi a apărut altcineva mai potrivit. Am așteptat 2-3 zile până i-am dat răspunsul. La început m-am temut, el nu are experiență de film. Actorii de teatru au alte obiceiuri.
L-am coordonat destul de puțin. Nu a fost nevoie, a pătruns imediat în personaj și s-a identificat cu el. Chiar și la actorii foarte buni sunt momente când se simte partitura. La Radu Botar nu a fost nici o clipă vorba de așa ceva. S-a uitat pe sine însuși și a fost episcopul Iuliu Hossu. A fost extraordinar. Rareori se întâmpla așa ceva. Îl respect și îl admir foarte mult pentru acest lucru. Radu Botar a fost fără îndoială un dar trimis de destin.
Emilia Chebac: Credeți ca Radu Botar a fost intimidat de rol?
Nicolae Mărgineanu: Nu știu. A fost peste așteptările mele. Cred că s-a gândit la acest rol ca la o onoare și a dat ce a avut mai bun din el.
Episcopul Iuliu Hossu citind Proclamația Unirii în fotografia lui Samoilă MârzaȘi replica ei în „Cardinalul”
Emilia Chebac: Când am văzut „Cardinalul” am simțit că Radu Botar a avut binecuvântarea Episcopului Iuliu Hossu pentru acest rol. Dumneavoastră ce credeți?
Nicolae Mărgineanu: Filmam pe un câmp din apropierea Bucureștiului scena Unirii. Era ger și Radu Botar își pierduse vocea. L-am chemat la postsincron, dar nu a ieșit nimic. La avanpremieră de la Sighet (unde am fost invitați de Ana Blandiana) am luat aparatul de filmat sperând să mergem într-o pădure undeva unde era liniște. Nu s-a putut, Radu era tare grăbit. Atunci în curtea Sighetului am mai întregistrat încă o dată fără a avea originalul textului, noroc că avem eu pe telefon ce trebuia să spună, și aia a întrat în film. Vocea care se aude în scena Unirii la Alba Iulia este întregistrată la Sighet (exact acolo unde episcopul Iuliu Hossu a fost închis). De multe ori m-am gândit că Iuliu Hossu de acolo de sus ne urmărește. Uneori aveam senzația că este foarte aproape de noi.
Emilia Chebac: L-am văzut pe Toma Enache, regizorul filmului „Între chin și amin”, în filmul dvs. Cum a ajuns să joace în „Cardinalul”?
Nicolae Mărgineanu:Faptul că el a îndrăznit să facă un film despre Pitești mi se pare extraordinar. A reușit cu bani puțini să facă un film puternic și emoționant. Mă bucur mult să văd ca un regizor tânar a ales această direcție.
Este un actor bun, deși nu este actor. A mai jucat un rol principal în filmul lui „Nu sunt faimos, dar sunt aromân”. Un film foarte frumos, poetic și special. Mi-a plăcut așa de mult încât atunci când am avut un rol pentru el i l-am dat. Ne simpatizăm reciproc și avem cam același traseu.
Emilia Chebac: Cum vă alegeți actorii?
Nicolae Mărgineanu: N-am o metodă. Îi aleg intuitiv când simt că aduc ceva bun personajului. Când este o partitură grea, cu mai multe replici, nu iau un actor începător. Dacă se poate prefer să lucrez cu aceiași actori. Între noi se creează o prietenie, iar când citesc un scenariu nou asociez un personaj cu un actor cunoscut. Identific mai ușor roluri pentru cei care îmi sunt dragi.
Avem nevoie de filme istorice
Emilia Chebac: De ce astazi se fac atât de rar filme istorice?
Nicolae Mărgineanu: Sunt foarte costisitoare. De aceea, m-am rezumat doar la închisoare și momentul Unirii. Mai aveam o secvență în timpul războiului (Primul Război Mondial) când preotul militar Iuliu Hossu îl întâlnește într-un cort de răniți pe fotograful Samoilă Mârza (Cristi Iacob) care este rănit. Au o discuție despre ardelenii care luptau într-un război ce nu era la lor (pe frontul austriac din Galiția și pe cel din Italia) și cu toate astea erau puși în prima linie. S-au purtat îngrozitor cu ei (din 70 000 soldați originari din Transilvania, 5000 erau români). Iuliu Hossu îi spune lui Samoilă Mârza: „Ai răbdare că până la urmă toată suferința asta va fi răsplătită.” A avut dreptate, iar cei 2 se vor reîntâlni în scena Unirii.
Episcopul Iuliu Hossu și fotograful Samoila Mârza (Cristi Iacob)
Iuliu Hossu a fost făcut episcop, la 32 de ani, de Carol împăratul Imperiului și rege al Ungariei prin decret imperial. Mi-ar fi plăcut să introduc o asemenea secvență, dar cum banii au fost puțini nu a fost posibil. Bugetul „Cardinalulul” a fost ca pentru un film de actualitate. Am avut noroc cu cei de la Jilava care m-au ajutat mult cu zeghele și chiria.
Emilia Chebac: Dle Mărgineanu sunteți greco-catolic?
Nicolae Mărgineanu: Sunt născut greco-catolic după tata, ortodox după mama. Cu decretul dat de comuniști, în 1948, am trecut cu toții la ortodocși. Soția mea (actrița Maria Ploae) este tot ortodoxă, copii născuți înainte de 1989 sunt tot ortodocși. E o stare de fapt. Mi-ar fi foarte greu să trec la greco-catolici. Am revenit la credință datorită actorului Dragoș Pâslaru (astăzi monahul Valerian). Când am filmat „Capul de zimbru” m-a întrebat: „De când nu te-ai mai spovedit?” Mi s-a făcut o rușine îngrozitoare și mie și soției. Așa ne-am apropiat, cu pași timizi, de biserica ortodoxă. Nici nu mi-a trecut prin cap să revin la greco-catolici.
Iată unde a dus o dezbinare făcută de statul comunist! Închipuiți-vă o biserică care a fost a greco-catolicilor, iar apoi 42 de ani a fost ortodoxă. Preoții ortodocși care au slujit acolo s-au implicat și au făcut îmbunătățiri. Normal că atunci când a fost redată greco-catolicilor au apărut conflicte.
Emilia Chebac: Ce reprezintă familia pentru dvs?
Nicolae Mărgineanu: Totul. Familia este înaintea profesiei. Să ai o relație de durata e un privilegiu, iar eu am avut mare noroc cu Maria. Acum când au venit și nepoții stabilesc o alta legatură decât cea părinte copil. Ca tata eram destul de ocupat și, din păcate, nu prea am avut timp de copii. Acum stau cu o plăcere extraordinară cu nepoții. Le ofer iubire, iar ei îmi dau înapoi înzecit. E minunat să descopăr cum li se contureaza personalitatea de la o săptămână la alta.
Nicolae Mărgineanu: Nu refuz nici un interviu în perioda când filmul urmează să fie lansat. Din 2 motive: pentru publicitate, dar și pentru că, uneori, unii jurnaliști nu vin neaparat spre mine cu un gând bun și trebuie să fac fața și unor astfel de situații. Să nu spună că le întorc spatele. Nu e nici o supărare dacă scriu împotriva filmului.
Emilia Chebac: O provocare pentru mine. O persoană căreia să-i iau un interviu?
Nicolae Mărgineanu: Viorel Ilișoi – un reporter independent care face reportaje foarte temeinice. S-a angajat 2 săptămâni ca gunoier. După ce i-am citit articolul am un respect enorm pentru acestă profesie. Scrie cu talent, dar mai ales cu inima. Pătrunde în locuri unde nimeni nu vrea să pătrundă.
Răul și urâtul în „Cardinalul”Binele și frumosul în „Cardinalul”
Emilia Chebac: De ce credeți că răul și urâtul seduce mai mult decât binele și frumosul?
Nicolae Mărgineanu: S-ar putea să fie o dezintoxicare. În timpul socialismului am trăit cu 2 personalități: acasă vorbeai ceva, în societate fie tăceai, fie vorbeai doar ce era permis. În momentul răsturnării orânduirii am avut parte de surprize care m-au oripilat. Doar lucrurile rele au ieșit la suprafață, foarte rar ceva bun. Mai mult, unora le era rușine să spună că fac bine. Și așa să faci bine a devenit desuet. Când de fapt să faci bine e ceva normal. Sunt mulți oameni anonimi care trăiesc frumos și au o credința morala exemplară. Astfel de oameni am întâlnit în cartea lui Viorel Ilișoi.
Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvântare?
Nicolae Mărgineanu: Eram student în anul III la chimie. După revoluția din Ungaria a venit iar un val de arestări. În 1958 am fost dat afară din facultate. Mi-au spus că pot lucra ca muncitor în domeniu, iar eu prostul chiar am crezut. Nimeni nu voia să mă angajeze. Atunci am întâlnit oameni de un cinism brutal. Își beau cafea când mă respingeau. Un alt fiu de deținut politic, care lucra ca șofer, mi-a spus că era mare nevoie de șoferi și din acest motiv nu au mai fost atât de stricți cu dosarele. Am făcut școala de șoferi, iar apoi am condus tractor, autobuz, camion de lapte și de pâine. A fost o experiență frumoasă.
În 1964, când au ieșit ultimii deținuți politici, s-a renunțat la dosare. Chiar din foștii deținuti au intrat la facultate. Am fost reprimit la Chimie, dar nu am vrut să mă mai duc. Din foștii mei colegi doar 2 foarte buni lucrau în cercetare, dar munceau pentru lucrările șefului de partid. Restul făceau naveta, în provinie.
Aveam 27 de ani cand am dat la operatorie de film. Credeam că sunt bătran, dar majoritatea aveam aceeași vărsta. Am fost coleg cu Dan Pița și Mircea Veroiu. Între noi exista o libertate extraordinară de a discuta. A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Deși am fost dat afară de la chimie, am ajuns să fac film, un domeniu de care sunt foarte mulțumit acum.
Emilia Chebac: Chiar dacă este un film istoric în „Cardinalul” apar răsturnări de situații care fac filmul extrem de atractiv. Cine a scris scenariul?
Nicolae Mărgineanu: Prima variantă de scenariu a fost făcută de mine după Memoriile episcopului Iuliu Hossu. Era liniar și destul de plictisitor. Bogdan Adrian Toma, scenaristul filmului, l-a transformat în altul, mai atractiv, dar fără a se abate de la traseul episcopului Iuliu Hossu.
A creat o poveste și un conflict, inventându-l pe capitanul Argeșanu (Ioan Andrei Ionescu) un torționar, fiu de preot, neobișnuit de inteligent. Tot rodul imaginației lui Bogdan este și Otilia (Maria Ploae) sora directorului închisorii care ne oferă informații prețioase despre starea de atunci. Preoții nu voiau să aiba de a face cu cei care aveau în familie torționari. A introdus și un poet (Richard Bavnoczki). Deși aceste presonaje sunt fictive în filmul meu, se știe că în realitate au fost multe asfel de cazuri.
Bogdan Adrian Toma a făcut filosofia la Cluj, a câștigat Loteria Vizelor după care a plecat în SUA împreună cu soția și copii. Acum este lector universitar la Chicago, dar cu sufletul este tot în România. Scrie scenarii foarte bune. A urmat acolo o școala de film și se simte asta în fiecare personaj și scenariu construit de el. Am colaborat foarte bine împreună.
Victimă și Torționar (Radu Botar și Ioan Andrei Ionescu)Episcopul Iuliu Hossu și Otilia (Maria Ploae)Poetul Enache Viziran (Richard Bavnoczki)
Emilia Chebac: Domnule Mărgineanu, până la urmă ce contează cu adevărat în viață?
Nicolae Mărgineanu:Dragostea și în profesie și în familie. Este singura care rămâne. Cine nu este capabil să ofere dragoste este un om sarac.
Emilia Chebac: Cum vă doriți să rămână „Cardinalul” în memoria spectatorilor?
Nicolae Mărgineanu: Ca un omagiu adus episcopului Iuliu Hossu.
Interviul cu dl. Nicolae Margineanu îl voi purta în suflet toată viața. Nu-mi amintesc, de când scriu pe acest blog, să mai fi avut o conversație atât de armonioasă cu cineva. Domnia sa mi-a anticipat întrebările incomode făcându-mi misiunea mult mai ușoară. E posibil că religia „Cardinalului” să deranjeze pe unii. Tocmai aici este marea provocare. Se știe că pentru caracterele mici religia devine un subiect inflamabil. Toleranța însă este apanajul sufletelor mari.
Ce aș putea să mai spun? Cât de impresionată am fost de generozitatea cu care mi-a vorbit despre echipa „Cardinalului”? Cu atât mai mult venind din partea unui om căruia viața i-a pus prea multe piedici. Dar domnia sa în loc să se înrăiască a devenit mai empatic. 50 de ani de comunism nu au fost suficienți să-i schimbe principiile, scara de valori și caracterul. Regizorul Nicolae Mărgineanu nu este străin de lumea pușcăriilor comuniste. Tatăl dumnealui, psihologul Nicolae Mărgineanu a făcut 16 ani de închisoare.
Tonul echilibrat, economia de gesturi, chipul luminos și plin de blândețe al regizorului Nicolae Mărgineanu, atât de rare în lumea noastră, m-au făcut să plec de la acest interviu cu o stare de bine și frumos. Cred în măreția sufletească a celor care înțeleg un sentiment și știu să-l transmită mai departe. Iar credința și dragostea care îl definesc pe regizorului „Cardinalului” cu siguranță au cântârit enorm în geneza acestui film.
Aș vrea să închei acest articol făcând trimitere la o scenă tulburătoate din film. Iuliu Maniu (fost prim ministru al României și președinte al PNȚ) și episcopul Iuliu Hossu se reîntâlnesc după 30 de ani la închisoarea Sighet. Își amintesc de 1 Decembrie 1918, momentul în care la Alba Iulia au stat în fața unei adunări de 100 000 de oameni.
Iuliu Maniu: Unde o fi acum mulțimea aceea? Iuliu Hossu: Cu puțin noroc o să se adune din nou. Iuliu Maniu: Preasfințite, trebui să trăiești să te adresezi din nou mulțimii.
Episcopul Iuliu Hossu a murit în 1970 și nu a mai avut acestă șansă. Prin „Cardinalul” interpretat magistral de Radu Botar, Iuliu Hossu se adresează din nou mulțimii. Am văzut filmul de 2 ori. Prima dată pentru a mă familiariza cu povestea filmului pentru interviul cu regizorul Nicolae Mărgineanu. A II-a oara am urmărit doar interpretarea lui Radu Botar. Oricât aș vrea să-i găsesc o scăpare cât de mică, nu reușesc. Și chiar dacă pentru unii cititori voi părea exaltată, cred cu tărie că, în „Cardinalul”, atunci când Radu Botar l-a interpretat pe episcopul Iuliu Hossu îngerii au coborât pe pământ. Mergeți să vedeți filmul! O să plecați de acasă cu fruntea în pământ, copleșiți de griji, și o să vă întoarceți cu spatele drept. Știți de ce? Pentru că una este să fii român ca Iuliu Hossu, episcopul Unirii și alta este să fii român ca un politician al zilelor noastre.
În 1969 un emisar special Papei Paul al VI-lea îi aduce la Căldărușani (unde episcopul Iuliu Hossuavea domiciliu obligatoriu) hotărârea Sfântului Scaun de a fi promovat cardinal. Guvernul Român pune o condiție: să plece la Roma și să nu mai revină în țară. Refuză. „Decât cardinal făra turmă la Roma, mai bine simplu păstor în mijlocul turmei mele.” Este numit cardinal „in pectore”. O denumire păstrată doar în inima papei, deoarece situația politică din Romania nu permitea să fie cunoscută public. Abia după moartea sa a devenit oficială. Iuliu Hossu a fost primul cardinal al nației române.
Moare în 28 mai 1970 ora 9:00, iar ultimele cuvinte au fost: „Lupta mea s-a sfârșit, a voastră continuă.”
Pe 2 iunie 2019Iuliu Hossu, episcopul Unirii, a fost beatificat de Papa Francisc, alături de alți 6 episcopi martiri: Valeriu Traian Frenţiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan și Alexandru Rusu.
Scriu pe emiliachebac.com . Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Până să-i iau acest interviu știam nepermis de puțin despre omul talentat care este Lucian Sabados. Nu auzisem nici de piesa „Schimb urgent … trei surori” regizată de domnia sa la Teatrul Maria Filotti din Brăila.
Asta nu m-a oprit, acolo, în sală, să intuiesc o poveste în spatele acestei piese. Prea au jucat bine toți actorii, prea simțeam că regizorul este cu tot sufletul alături de ei. În timpul spectacolului, la scenele de mare încărcătură emoțională privirea îmi era atrasă fără să vreau de acest om. Vedeam cum între actori și regizor exista o „chimie” pe care eu una nu o mai întâlnisem până atunci. În aerul sălii vibra ceva, ceva mai mult decât fluxul emoțional care se transmite, de obicei, între actori și spectatori.
Consider „Schimb urgent … trei surori” una dintre cele mai puternice piese pe care le-am văzut în ultima perioadă. Ce o face atât de specială? După interviul cu Lucian Sabados am realizat că nici un regizor nu va putea ridica, prea curand, la o asemenea intensitate emoțională piesa „Schimb urgent … trei surori”.
Emilia Chebac: Ce v-a făcut să introduceți acestă piesă în repertorul Teatrului Maria Filotti din Brăila?
Lucian Sabados: Calitatea, dar mai ales tema principală a piesei – transferul de putere de la o orânduire la alta, de la comunism la o societatea liberă, democratică. Realitatea a dovedit că omul nu se poate schimba atât de ușor și nici adapta peste noapte la un sistem diferit. Lucrurile se petrec în timp. Oamenii, care au prins cele 2 perioade, se regăsesc în acest spectacol. Sunt extrem de atrași și de lumea din culisele scenei. „Schimb urgent … trei surori” este o piesă foarte iubită de spectatori.
Credit foto: Cornel Crătineanu
Emilia Chebac: A fost o mare surpriză pentru mine să aflu că autorul nu este rus. Cum a ajuns un american să scrie o piesă de teatru care se petrece în Rusia?
Lucian Sabados: Piesa lui Nagle Jackson m-a fascinat pentru că este teribil de apropiată de situația noastră. Autorul, profesor de dramaturgie din Chicago, a obținut o bursă Fulbright la Sankt Petersburg chiar în perioada în care s-a făcut schimbul de putere între Gorbaciov și Elțîn. A lucrat în teatru și, deși un observator neutru, a surprins cu o acuratețe extraordinară, în piesă, realitatea acelei perioade. Tocmai asta șochează.
Credit foto: Cornel Crătineanu
Emilia Chebac: V-am observat cum urmăreați actorii în timpul spectacolului. Am simțit că piesa asta reprezintă mult pentru dvs. Există o poveste cu care rezonați?
Lucian Sabados: În prezent, sunt director la Teatrul Maria Filotti din Brăila, după ce am fost mult timp directorul Teatrului Toma Caragiu din Ploiești. Într-o zi, după 22 de ani, cineva din administrația Ploieștiului a decis că eu pot fi înlocuit. Am fost nevoit să mă dau la o parte. Nu fac un caz din asta. Au fost mulți directori de teatru îndepărtați pe motive politice.
La 3 luni după ce am avut permiera piesei „Schimb urgent … trei surori” la Braila, am fost în turneu cu ea la Ploiești. La finalul spectacolului m-am reîntâlnit cu mulți dintre spectatorii care mă apreciau și mă urmăreau. Unii mai înlăcrimați, alții mai puțin, dar toți mi-au spus: „Piesă asta este despre dvs.” Nu are nici o legătură cu mine, le-am spus, dacă există anumite similitudini este o pură întâmplare!” Dar într-adevar era și situația mea.
Emilia Chebac: O întâmplare din timpul acestui spectacol care v-a făcut inima să se oprească?
Lucian Sabados: S-a întâmplat la un spectacol obișnuit, în Brăila. Un coleg mai tânăr de la lumini care a preluat spectacolul de la un maestru de lumini cu mare experiență, la final a omis să lumineze penultima scenă în care apăreau cele 2 femei din corpul tehnic împreună cu actrița Ludmila. Este o scenă mută, dar de o intensitate emoțională cu totul deosebită. Am simțit că mi s-a rupt sufletul. Probabil fiind la început, a avut emoții și a uitat să pună lumina pe cele 3 actrițe care joacă foarte bine și au roluri grele de dramă.
Emilia Chebac: O pasiune în afară de teatru?
Lucian Sabados:Jazzul este marea mea pasiune după teatru. Am făcut muzică de la 6 ani până în clasa a VIII-a. Mama mea, Viorica Sabados, a fost o minunată profesoară de pian și canto din Ploiești. A studiat la Conservatorul din București. Nu a făcut o carieră solistică pentru că s-a dedicat familiei.
Pasiunea pentru jazz am moștenit-o de la tata. Am descoperit-o la 8 ani și de atunci n-am mai renunțat la ea. Am avut un club de jazz în Ploiești (între 2003-2013). După cel de la Sibiu era cel mai important club, în acea perioada. Nu e zi de la Dumnezeu în care să nu cânt. La Braila, în garsoniera mea din teatru am o clapă foarte bună unde să studiez, plus alte 3 piane de concert în teatru. E o pasiune care la un moment dat a devenit și profesie.
(Lucian Sabados are o colaborare cu actrița Claudia Motea în spectacolul „Te-ai gândit vreodată?” Un recital de Jazz şi Poezie – proiect Libris Editorial)
Credit foto: Mihail Cratofil
Emilia Chebac: Numele dvs. e grecesc?
Lucian Sabados: Nu. Bunicul era român de lângă Sighetul Marmației. Îl chema Săbăduș. Bunica era nemțoaică. Dar dacă tot m-ați întrebat, soția mea are sânge grecesc. Bunicul ei a fost Nicolae Polidor un arhitect de renume în Ploiești și unul din cei mai importanți acuareliști ai țării. Asta-i Romania, cu familii mixte.
Emilia Chebac: Ați terminat Critică de Teatru la București. Nu văd la dvs. boema aceea pe care am întâlnit-o în mediul artistic. O fi de vină moștenirea germană?
Lucian Sabados: Sunt un om foarte disciplinat, punctual și riguros într-o țară în care rigoarea este una din mai micile virtuți. Talentul fără rigoare se pierde pe undeva.
Emilia Chebac: Cine vă ține pe linia de plutire în momentele grele?
Lucian Sabados: Familia evident. De 6 ani mă împart între Ploiești și Braila. Când mi se face dor merg acasa. Dar nu sunt deloc o victimă, beneficiez de o înțelegere minunată a Primarului din Braila și a colegilor mei din Teatru. Așadar familia și colegii de multe ori mă ajută să merg înainte.
Emilia Chebac: Dacă ar fi să-i mulțumiți soție dvs. ce i-ați spune?
Lucian Sabados: Îi mulțumesc că a apărut în viața mea în momentul în care trebuia. Trăiesc într-o lume foarte agitată. Soția mea, Alexandra este inginer, dar cu un suflet de artist și cu o rafinată cultură. Are o mare sensibilitate și finețe, o distincție nativă, calități care o impun atunci când este prezentă la un eveniment. Se impune de multe ori fără cuvinte. Lucruri care au dispărut astăzi. Și eu am măsură, dar ca leu îmi place să impresionez asistența. Uneori chiar reușesc…
Emilia Chebac: Credeți în zodii?
Lucian Sabados: Da. Sunt leu născut pe 16 august, în aceași zi cu Bill Evans, o personalitate uriașă, un renumit pianist de jazz și cu Madonna, care în ciuda exceselor ei rămâne pe scena o mare artistă.
Credit foto: Cornel Crătineanu
Emilia Chebac: De ce ați aceptat acest interviu?
Lucian Sabados:Recomandările Claudiei Motea au contat foarte mult. Dar cu fiecare interviu caut să dezvălui aspecte nu numai personale, ci și despre instituțiile și oamenii care m-au însotit în viață.
Emilia Chebac: O provocare?
Lucian Sabados:Regia de teatru și relația cu actorii din distribuții!
Emilia Chebac: Care este cel mai important lucru adus de dvs. pe scena celor 2 teatre?
Lucian Sabados: Lucrul cel mai important pe care l-am adus eu la Ploiești și ulterior la Brăila a fost cultivarea și încurajarea, cu disperare chiar, a atitudinii profesioniste a actorului față de rolul lui și după 2 ani și după 5 ani de la premiera. Sunt unele teatre care de mult au „plecat steagul”. După un an nu mai recunoști spectacolul, nu mai spun ce se întâmplă după 3 ani. De aceea, eu ca regizor dar și ca director urmăresc cu acribie să se păstreze ce am creat împreună. Când actorul uită ce a construit împreună cu regizorul, și-și permite anumite libertăți după un timp, mi se pare un act, cel puțin, laș.
Credit foto: Cornel Crătineanu
Emilia Chebac: Nu întâmplător pun o întrebare care este, cred eu, firul roșu al piesei despre care discutăm. De ce răul și urâtul au o putere de seducție mai mare decât binele și frumosul?
Lucian Sabados: Pentru că este mai ușor de vândut. E mult mai simplu să faci rău decât să faci bine. Pentru că suntem cu toții relativi de multe ori, derizorii. Pentru că nu avem măsură, iar când începem să avem discernământ, deja este prea târziu, avem o vârstă înaintată și numai putem schimba lucrurile.
Emilia Chebac: Cum v-a afectat cariera faptul că nu v-ați înscris într-un partid politic?
Lucian Sabados: Consider o greșeală imensă, pentru un director de teatru, să se cantoneze politic. Este cea mai fragilă condiție să fii ancorat la remorca unui partid. De aceea, am rezistat 22 în fruntea Teatrului Toma Caragiu din Ploiești. Indiferent cine a venit la putere nu m-a afectat, până într-o zi când un nimeni a decis că numai este locul meu acolo.
Emilia Chebac: Un eșec transformat în binecuvantare?
Lucian Sabados: Nu consider un eșec înlăturarea mea de la conducerea teatrului din Ploiești. A fost mai degrabă un șut interesant care m-a ajutat să mă reinventez. La 56 de ani, iată că se poate. În Brăila am cunoscut o comunitate la care țin foarte mult. Puțin știu ce lume bună există încă în Brăila, ce oraș cosmopolit este încă. E drept departe de strălucirea începutului de sec XX, dar totuși o lume care are timp de cluburi de istorie, de sociologie, de literatură etc. Mi se pare fabulos că într-o lume în care nu avem nici un fel de perspectivă mai există oameni care să se întâlnească pentru pasiuni comune.
Emilia Chebac: La finalul acestui interviu îmi explic încărcătura emoțională pe care am trăit-o în timpul acestui spectacol. Aș vrea să-mi spuneți dvs. în ce proporție vă regăsiți în acestă piesa?
Lucian Sabados: Mă reprezintă 100% ceea ce este foarte rar. Nu am ales-o pentru a vorbi despre povestea mea. Ar fi fost stupid și egoist. O consider una dintre cel mai puternice piese care vorbește despre un moment crucial în istoria omenirii – când ești nevoit să treci la o altă orânduire total nepregătit. Și nu știi nimic despre pârghiile sociale, politice și economice. Am fost ca niște miei duși la tăiere.
Credit foto: Cornel Crătineanu
„Am fost ca niște miei duși la tăiere.” Ceea ce actorii au jucat acolo pe scenă, noi spectatorii am experimentat în viață. Am fost nevoiți să ne adaptăm. Pentru faimă și bani unii și-au vândut sufletul și și-au călcat în picioare principiile. Alții au devenit victime, fără să le treacă prin cap, să se opună. Alții au luptat, dar tot au pierdut. Învingători și învinși. Așa e construită lumea. La noi însă nu este capitalism, e mai degrabă piraterie. Granița dintre învingători și învinși e atât de fragilă încât în 24 de ore aluneci din vârful piramidei la baza ei. Până la urmă pierdem toți, iar viitorul nu sună deloc bine.
Ne plac spectacolele, filmele și cărțile în care ne regasim. Cu ce am rezonat eu în acesta piesa? Mă doare să văd cum valorile sunt marginalizate de o societate care mă sufocă cu false modele. Dar se pare că numai eu ci și Nagle Jackson a gândit la fel. Vă reamintesc că piesa a fost scrisă de un american, un martor mult mai obiectiv decât mine care am experimentat „transferul de putere”.
Vă invit să vedeți piesa „Schimb urgent … trei surori”. Nu vă place ce citiți, zguduie prea mult? Doamnelor, domnilor este lumea în care trăim! Dar viața reală oricât ar fi de grea are și momente frumoase. Plângi și râzi, cazi și te ridici, suferi, dar ești și fericit. Iar acolo unde lucrurile o iau razna de tot, în cele din urmă, justiția divină își face simțită prezența. Poate de aceea, de multe ori confundăm viața cu teatrul și teatrul cu viața. Iar interviul cu Lucian Sabados, regizorul spectacolului „Schimb urgent … trei surori”, îmi confirmă asta din plin.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.
Film: Hentai Sushi, regia Andrei Hazi Barbu, producător Cătălin Varga
Mă îndreptam spre sediul Ager Film să iau un interviu regizorului 
