Nicuța Enache -„Eu mi-am găsit drumul. N-aș mai pleca niciodată din Romania.”

La restaurantul Ciao Niki am ajuns absolut întâmplător. Veneam de la un eveniment, împreună cu 2 prietene, și căutam un loc unde să mâncăm. Cum V&I fac mereu alegeri bune îmi era indiferent unde mergeam. Verificam cu coada ochiului ecranul telefonului să nu depășesc ora de masă (fac insulină), de aceea, cuvintele Valentinei mi-au trecut vag pe la ureche: „O să-ți placă, plus că Niki are o poveste de viață interesantă. S-ar încadra perfect pe blogul tau.” Chestia asta că X are o poveste de viață spectaculoasă mi se spune atât de des încât am devenit imună. Chiar dacă venea din partea Valentinei, una din cele mai obiective persoane pe care le cunosc, nu i-am dat importanță.

Pe la începutul lui ianuarie, am intrat într-o clădire veche, unde se simțea în tot atenția la detalii. De la bradul și aranjamentele de Crăciun care te întâmpinau la intrare, la alegerea mobilierului, a corpurilor de iluminat și terminând cu fețele de masă impecabile. M-am topit ca o înghețată, într-o zi toridă de vară, când am văzut fotoliile în nuanțe deschise de muștar. Apoi am observat spațiul generos dintre mese și am realizat că acel loc este ceva aparte în peisajul restaurantelor din București.

M-am topit când am văzut fotoliile în nuanțe deschise de muștar.

A II-a zi puneam o fotografie și un mesaj pe instagram pe care îl puteți citi aici.

Despre Nicuța Enache (Niki), proprietara Osteriei Ciao Niki și a restaurantului Ciao Niki, despre afacerea ei și  proiectele în care este implicată s-a tot scris. Eu am vrut însă să-mi povestească despre perioada de început, când visa prea sus, și nimeni nu o susținea, iar cei apropiați au fost primii care i-au spus că nu se poate.

Ca orice fată de vârsta ei Nicuța Enache a terminat liceul și s-a înscris la facultate. Cum în jurul ei toată lumea se lamenta a decis că singura șansă să realizeze ceva în viață este să meargă la muncă în Italia. A renunțat la facultate, s-a măritat, și a plecat într-o țară în care singurele cuvinte pe care le înțelegea erau :„buongiorno” și „buona sera”.

Italia, cotată drept una dintre cele mai frumoase destinații de vacanță, pentru Niki s-a dovedit cea mai urâtă țară. Când a ajuns ploua, iar faptul că a stat apoi 2 luni fără să lucreze a dezechilibrat și mai mult balanța.

Primul job

Nu va uita niciodată prima zi de muncă. A plecat singură, fără să știe italiana, spre primul job care i s-a oferit. Nici acum nu-și explică cum s-a descurcat cu metroul și trenul. Pe lângă handicapul limbii la întoarcerea acasă a mai intervenit ceva. I se stricase telefonul și cum nu mai știa drumul spre casă s-a dus la un român și i-a spus: „Te rog frumos dă-mi telefonul tău! Nu vreau să-ți consum banii, pot folosi cartela mea, dar lasă-mă să-mi sun sora. E prima mea zi de muncă, aici în Italia, și nu știu să mă întorc acasă.”

Nicuța Enache a început ca femeie de serviciu într-un restaurant mare, cu peste 500 de locuri, aflat la 3 minute de Vatican. Inteligentă, implicată, caldă și binevoitoare nu se dădea în lături, fără să i se ceară, să-și ajute colegii atunci când aceștia erau copleșiți de numărul mare de clienți. Așa s-a făcut remarcată de patron și de la curățenie a început să răspundă de tot ceea ce însemna partea de desert, apoi a devenit ajutor la bucătarie pentru ca în final să ajungă să lucreze pe sală.

„În Italia mentalitatea nu este ca aici. Treaba mea este doar să duc farfuriile la masă. Asta încerc să implementez și la restaurantul meu. Nu te angajez să lucrezi doar ca ospătar, trebuie să înveți de toate. Nimeni nu trebuie să stea o viață să lucreze pentru altul.”

I-a fost destul de greu să învețe italiana pentru că mulți angajați erau români. Nu înțelegea instrucțiunile de folosință de pe etichetele produselor de curățenie și avea nevoie de ajutor. Colegii români trecuseră prin tot soiul de experiențe și nu erau dispuși să ofere informații cu ușurință. Fiecare își apăra spatele și jobul. „Se pregătea prânzul și nimeni nu venea să mă cheme la masă. Nu vrei să știi câte nopți am adormit plângând.”

A mers mai departe pentru că se simțea apreciată de patroni care erau interesați să le meargă afacerea. După 9 ani în acel loc a ajuns în punctul în care avea cheile de la restaurat pe mână. Lucra pe sală (echivalentul unui ospătar), știa să gătească și să facă aprovizionarea. Se descurca chiar și să managerizeze afacerea.

Restaurantului Ciao Niki

Demisia

În Italia nu ai voie să pleci când vrei sau când ai nevoie ci doar când îți dă concediu patronul. Nicuța Enache mi-a spus, cu tristețe, că erau tratați ca niște sclavi. În aceea perioadă a avut ceva de rezolvat în România. „Am anunțat cu un an înainte. M-au lăsat să plec dar, cu toate aprecierile, în lipsa mea mi-au schimbat contractul de muncă.” Avea de suportat singura chiria, între timp divorțase, și de plătit rate la bancă. Patronii au fost convinși că forțată de credite Niki va acepta fără să comenteze noua situație impusă de ei.

Deși nu avea nimic de rezervă, a plecat. Le-a pus cheile pe birou și le-a dat un preaviz de 15 zile. Nu le venea să creadă, dar nu au făcut nimic s-o oprească. Din această experiență a învățat un lucru. „Când stai prea mult într-un loc și simți că nu ești respectat e bine să pleci. E semn că locul tău este în altă parte.”

După 9 ani de muncă era complet în aer și simțea că nu se va mai ridica niciodată. Era exact în același punct ca atunci când pusese pentru prima dată piciorul în Italia. În plus pe lângă lipsa banilor se mai adăugase ceva… eșecul.

Noi începuturi

Pe lângă jobul de baza la restaurantul de unde își dăduse demisia, dimineața la prima oră Niki făcea curățenie la 2 scări de bloc. În același timp, mai mergea la un alt restaurant, la curățenie doar atunci când era solicitată. Le-a spus proprietarilor de aici că a rămas fără job.

Se pare însă că atunci când soarta închide o ușă, Dumnezeu deschide o fereastră. Nicuța Enache a plecat din restaurantul unde era tot universul ei și a început să lucreze la o osterie (tot în apropierea Vaticanului). Era un loc mic, o afacere de familie, dar cu o altă energie. Nu se mai pierdea într-o mare de angajați, iar asta a fost un caștig pentru ea. Pentru că patronii au ajuns să o cunoască, au îndrăgit-o nu doar pentru plusvaloarea pe care o aducea afacerii lor ci și pe Nicuța Enache ca om. Proprietarii erau din Sardinia. De la ei a învățat să gătească paste ca italienii, să asorteze vinul cu mâncarea și să vină în întâmpinarea dorințelor clienților – personalizat nu la grămadă. Deși a stat doar un an și jumătate în acel job a ținut ca ospitalitatea care a găsit-o acolo să o aducă și în România.

Fotografia mea preferată – Repatriot Alba Iulia 2017

O zi din viața Nicuței Enache în Italia

La prima oră a dimineții, când italienii încă dormeau, Nicuța Enache făcea curațenie la cele 2 scări de bloc „silențios” să nu derajeze. La prânz mergea la osterie. Printr-o cunoștință a ajuns să lucreze și la un restaurant cu mulți turiști unde pregătea micul dejun. Aici toți erau tineri și niște colegi minunați. Nu-i venea să credă că se poate lucra așa.

Cum seara era liberă, atunci când a apărut o altă oportunitate, și-a mai luat încă o slujbă. La un restaurant de lux în afara Romei. Acest job avea să fie tușa finală care i-a rafinat considerabil tehnica de a lucra într-un restaurant.

La fiecare din cele 3 restaurante purta o altă uniformă. Când ajungea acasă, noaptea la 1:00 – 2:00, băga uniformele la mașină, dimineața le călca și o lua de la capăt. Realizez cât de greu trebuie să-i fi fost. Culmea ironiei era că după o zi istovitoare, seară când se instala oboseala, la restaurantul de lux, Niki trebuia să arate impecabil. Radioasă, cu o mină odihnită și cu o uniformă ca scoasă din cutie. Era un mediu în care nu-și permitea să lase nici un detaliu la voia întâmplării.

„Voi pleca acasă, în România, și voi deschide un restaurant” După cum se vede s-a ținut de cuvânt

Niki este acum proprietara a 2 restaurante

Restaurantului Ciao Niki

Încolțește idee afacerii

Nicuța Enache a reușit să câștige încrederea patronului care, văzând-o că vrea să învețe de toate, i-a propus să-l ajute cu managerierea afacerii. Se pare că nu-și mai dorea să treacă în fiecare zi pe la restaurant, iar Niki era persoana potrivită care să-i țină locul. Acela a fost momentul în care a început să se gândească serios la propria afacere. „Dacă omul asta a avut încredere că pot face față, de ce să lucrez pentru el când pot lucra pentru mine? Le spunem tuturor cunoscuților: Voi pleca acasă, în România, și voi deschide un restaurant. Nimeni nu mă credea. Mai rău, nimeni nu-mi dădea nici o șansă.”

Înapoi acasă – în România

După 12 ani de muncă în Italia când, în sfârșit, ar fi putut să se bucure de rezultate Nicuța Enache decide să se întoarcă în România. Se săturase să muncească pentru visurile altor oameni, iar pe ale ei să le pună mereu în așteptare. Își dorea restaurantul ei în Romania. Simțea că doar acasă putea să prindă aripi. Și-a pus hainele în mașină și cu doar 3000 de euro a plecat spre România. „Îmi doream să merg acasă să deschid poarta și să o știu pe mama că mă așteaptă. Îmi doream să aud un colid de Crăciun. În primii 5 ani de Italia când auzeam românește, de dor, îmi dădeau lacrimile.”

A ajuns acasă (lângă Focșani) s-a odihnit câteva zile, apoi a venit în București, a închiriat o cameră la hotel și a început să bată agențiile în cautare unui spațiu pentru restaurant. De la hotel s-a mutat câteva zile la o prietenă, iar apoi a închiriat o garsonieră. S-a întors în Italia unde avea încă un contract de muncă bun care îi permitea să obțină un credit avantajos. Seara lucra la restaurantul de lux, iar ziua colinda băncile pentru obținerea unui credit. Când l-a dobândit o parte din sumă a lăsat-o garanție în banca italiană (acoperea ratele pe un an) iar cu diferența a venit în România.

Primul restaurant – Osteria Ciao Niki

Nicuța Enache și-a dat termen un an să pună afacerea pe picioare. Dacă va merge bine, dacă nu, se va întoarce în Italia și va munci toată viața pentru visurile altor oameni. Dar nu putea face asta până nu-l încerca și pe al ei.

În prima săptămâna de România mergea doar cu taxiul. „Deși ador să conduc îmi era groază de traficul din București.” Între timp s-a împrietenit cu o doamnă care lucra în sistemul bancar și care a ajutat-o teribil. Nu numai cu informații bancare ci și cu sfaturi atât de necesare pentru a supraviețui în jungla lui: „Nu se poate, aici ești în România!”

”Când am început renovarea spațiului mergeam singură la Dedeman. Mă rugam de oamenii de acolo să mă aștepte la ieșire și să mă ajute cu materialele de construcție.”

Ea care ajunsese să managerieze o afacerea în Italia, în România nu știa să calculeze un preț. Plângea non – stop. Dar viața avea să-i scoată în cale un om providențial. Un domn care avea să-i „traducă” din limba română în limba română cum stă treaba cu partea legislativă, autorizațiile și actele necesare. Da, ați citit bine din română în română!

Când simțea că lucrurile s-au mai așezat acest domn face un preinfarct „Stăteam cu domnul X în telefon și plângeam. El în spital și eu singură la osterie. Îi spunem că nu pot deschide pentru că îmi lipsește o autorizație și habar n-aveam să fac prețurile la marfă. Omul asta minunat m-a pus să-i trimit poze pe whatsapp cu factura de vinuri și mi-a explicat cum să calculez prețurile.” Un alt moment în care s-a panicat, crezând că nu va putea deschide la timp, a fost când i-a fost livrată mobila sub formă de… pachete. Niki, în naivitatea ei, a crezut că mobila va veni cum era expusă la Ikea. Iarăși s-a rugat de un paznic dintr-o clădire alăturată să o ajute să asambleze mobilierul noaptea.

Osteria Ciao Niki începe să funcționeze

După multe peripeții Nicuța Enache deschide, pe 27 noiembrie 2014, primul restaurant Osteria Ciao Niki. La început a avut 2 angajați. Era un flux continuu de personal. La o săptămâna plecau și veneau alții. „Nu-mi venea să cred ce se întâmplă. Găteam singură, făcem aprovizionare și nu-mi vedeam capul de treabă”

Lucrurile se mișcau, începuse să prindă mersul lor. Era greu, dar nu se plângea. „Apoi s-a îmbolnăvit tata. Necunoscând pe nimeni mă gândeam că în lumea asta mare doar dacă ai relații te descurci. M-am luptat să-l duc pe tata într-un spital unde să aibă parte de un tratament bun.” Atât că spitalul era la Iași și de fiecare dată când mergea să-și viziteze tatal închidea restauranul. Niki mi-a mărturisit că „Numai Dumnezeu a ținut atunci Osteria”. Ajunsese să se împrumute de peste tot. Tratamentul costa, iar chiria trebuia plătită chiar dacă restaurantul nu-i aducea venituri.

„Timp de 2 luni în fiecare sâmbată după ce terminam munca la 1:00 – 2:00 noaptea mă urcam în mașină, treceam pe la Focșani să o iau pe mama și plecam mai departe spre Iași. Stăteam cu tata câteva ore, o lăsam pe mama la Focșani și veneam spre București unde ajungeam luni la 3:00 – 4:00 dimineața.”

După moartea tatalui, pe care Niki l-a adorat, s-a refugiat în muncă. Avea Osteria de 1 an când o jurnalistă de la Ziarul Financiar i-a spus că șefii ei ar vrea să scrie despre Osteria Ciao Niki. „Vrea să fii mai cunoscută pentru că te-ai întors acasă”. După acel articol lumea ei s-a schimbat, dar nu și Niki. Cum a rămas, în continuare, aceeași persoana cu picioarele pe pământ Nicuța Enache mi-a dezvăluit: „Când succesul vine oamenii năvalesc, dar la început când ai nevoie de ajutor e gol în jurul tau.”

Deschide al II-lea restaurant Ciao Niki

Pe 19 iunie 2019, Nicuța Enache a deschis al II-lea restaurant Ciao Niki. Anii au trecut, iar fata care la întoarcerea în țară părea că se luptă cu morile de vânt, acum tot aici, în România, a ajuns să inspire oameni. S-a alăturat echipei Repatriot și își spune povestea. Pentru ea a funcționat să lupte, din greu, pentru visul ei acasă, decât să muncească printre străini. În prezent ajută copii și bătrâni. Se împlică în acest ajutor cu același profesionalism ca pentru propria afacere. Merge prin orfelinate și vede de ce au nevoie copiii. Niki nu va trimite niciodată, de Craciun, cizme mărimea 37, 38 unor copii care poarta 32, 33. Într-un cămin de bătrâni Niki nu va plăti geamuri, când este nevoie de uși. M-a amuzat teribil când mi-a povestit ca la un eveniment unde trebuia să înmâneze un premiu, deși a uitat numele câștigătorului, la final nu a uitat să ia microfonul prezentatorului și spună unei săli întregi că mai are nevoie de 12 uși pentru un cămin de bătrâni. Acolo pe unde trece Nicuța Enache lasă urme.

Alături de echipa Repatriot astăzi Niki inspiră oameni

Ajută copiii

Ajută bătrânii

Niki deși plângea, la propriu, atunci când îi era greu, niciodată nu și-a pus problema să renunțe. Pentru mine este, de departe, una dintre cele mai puternice femei pe care le cunosc. Nicuța Enache care în prima zi de muncă, în Italia, nu știa drumul spre casă, după 12 ani printre străini și-a găsit calea. Aici, acasă, în România. Ultimile ei cuvinte înainte de a ne despărți au fost: „Eu mi-am găsit drumul. N-aș mai pleca niciodată din Romania.” Vocea îi tremura, avea lacrimi în ochi, iar modul cum mi-a spus-o nu cred că-l voi uita prea curând.

„Eu mi-am găsit drumul. N-aș mai pleca niciodată din Romania.”

În general, oamenii preferă să vorbescă doar despre succes. Despre greutăți, respingeri și lipsă de susținere a celor din jur omit să spună. De ce? Pentru că societatea noastră validează succesul, faima și oamenii cu bani. Dacă nu faci parte din categoria asta nu ai drepul să visezi. Eu prefer poveste ei. Clădită pe renunțări, lacrimi și munca titanică.

Indiferent cine ești tu cel care vei citi acest articol, dacă îți dorești ceva, iar cei din jur te descurajează… îndrăznește numai visurile care te sperie sunt cu adevărat mari. Nu te lăsa modelat de societate, forțeaz-o să-ți recunoască valoarea. La fel cum a făcut și Nicuța Enache. A vrut un resturant în România, iar acum are două.

Este chemată să-și spună povestea…

Îndrăznește numai visurile care te sperie sunt cu adevărat mari

Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de facebook a blogului sau pe contul meu de instagram.

Sursă fotografii: arhiva personală a Nicuței Enache

 

 

4 comments on “Nicuța Enache -„Eu mi-am găsit drumul. N-aș mai pleca niciodată din Romania.””

  1. O cititoare hoinara spune:

    Fabulos acest interviu.
    M-au năpădit lacrimile la început. M-am regăsit în întâmplările interlocuitoarei tale, Niki. E dureros să ți se spună „nu vei reuși” mai dureros e când aceste vorbe vin de la cunoscuți. Trecând prin asta, o înțeleg perfect.
    „Când stai prea mult într-un loc și simți că nu ești respectat e bine să pleci. E semn că locul tău este în altă parte.” Parcă ar fi cuvintele, gândurile mele.
    Succes și ție, Emilia, perseverează în tot ce faci! Succes și lui Niki și abia aștept să ajung la restaurantul ei.

    1. emiliachebac spune:

      Mulțumesc. cititoare hoinară! Și eu când l-am scris am plâns. Te aștept să revii cu impresii de la restaurant.

  2. Antonia spune:

    Această frumoasă poveste despre drumul greu al realizărilor unui om extraordinar, este o adevărată inspirație și ma bucur mult ca ai scris-o!! ❤️

    1. emiliachebac spune:

      N-ai idee cu câtă bucurie am scris-o!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *