Mă numesc Alexandra și am avut noroc…

Acum 2 zile vorbeam, la o terasă, despre cazul Alexandrei Măceșanu cu o fostă colegă de facultate. În drum spre casă m-a rugat să luam împreună un taxi și să mă asigur că intră cu bine în scara blocului.
– De ce? am întrebat-o.
– E o poveste mai veche care s-a petrecut în urmă cu 10 ani. Când ai timp aș vrea să scrii pe blogul tău despre asta. Dar fară să-mi dai numele real.
– Și atunci ce nume să pun?

M-a privit, mi-a strâns mâna cu putere și cu lacrimi în ochi și mi-a spus. Te rog începe așa:
Mă numesc Alexandra și am avut noroc…

Am înmărmurit.
– Poți povesti acum, te ascult.
– Nu aici. Aș prefera să urcăm la mine.

Mă numesc Alexandra și am avut noroc…

N-am să uit, câte zile voi avea, seara aceea târzie de noiembrie. Era frig, întuneric și vântul sufla cu putere. Abia așteptam să ajung acasă. De dimineață, la birou, asistasem la o discuție tare urâtă. De ceva timp, mă întrebam, în fiecare zi, dacă merită să mai rămân sau ar fi cazul să-mi dau demisia. Tot gândindu-mă la asta, am uitat să-mi sun soțul. În serile în care întârziam venea să mă ia de la metrou. Nu voiam sa-l mai aștept încă 10 minute să ajungă. Nu mi-a fost niciodată frică de întuneric plus că locuiesc într-una din cele mai sigure zone ale capitalei. Ce putea să se întâmple?

Am simțit că mă urmărește cineva. Un hoț mi-am spus. Am strâns cu putere poșeta. Aș fi vrut să o pot strânge cu ambele mâini, dar mă încurca umbrela. Trebuie să renunț la iataganul asta. Să-mi iau una mică care să-mi încapă în geantă. Am început să măresc pasul. Era deja în spatele meu.

Apoi totul s-a desfășurat extem de rapid. S-a postat în fața mea. Era un tip mic de statură, dar cu o privire feroce. Am simțit o mâna care se strecoară între picioarele mele încercând sa-mi traga în jos lenjeria. Nu era absolut nimeni pe stradă. Agresorul studiase bine terenul. Locul era ferit, iar dacă aș fi strigat după ajutor, până ar fi ajuns cineva, ar fi fost deja prea târziu. Individul trăgea de mine. Am simțit în mână umbreala și l-am lovit încerând să-l țin cât mai departe. S-a dezechilibrat, dar și-a revenit și iarăși s-a repezit spre mine. A început să-mi vorbească extrem de vulgar. Folosea cuvinte care nu pot fi reproduse.

Nici acum nu-mi explic de unde am găsit atâta curaj. Am început să-l lovesc cu umbrela. De data asta cu toată forța de care eram în stare. Cred că l-a durut pentru ca s-a întors cu spatele să se protejeze. Am luat-o la fugă, dar m-am împiedicat și am căzut. Distanța care ne despărțea nu era suficient de mare ca să mă pună la adăpost. A recuperat-o rapid. Am reușit să mă ridic, dar era tot mai aproate. Dacă ajungea la mine nu puteam să mă lupt cu el. Atunci am intrat cu adevărat în panică. Nu voiam decât să scap. Încercam să mă îndrept spre o scară de bloc puternic luminată care era destul de aproape. Dar era prea tărziu, era deja îi spatele meu. Îl auzeam cum gâfuie. M-am întors. N-a fost nimic calculat. Înstinctul de aparare m-a făcut să pun ca bariera, între mine și el, umbrela. Ori el nu se aștepta, ori eu eram prea îngrozită și am făcut o mișcare bruscă, iar vârful umbrelei i-a zgâriat zona de sub ochi. Și-a dus mâna la obraz și m-a înjurat. De data asta, nu a mai fost luat prin surpridere, nu a mai așteptat să-l lovesc și mi-a smuls umbrela.

Rămăsesem complet fără apărare, am fugit și m-am adăpostit în scara de bloc luminată (pe atunci nu erau interfoane). Am încercat să țin de clanță. Am așteptat să apară. Nu-l mai vedeam. M-a proptit cu spatele în ușă, mi-am sunat soțul și i-am spus unde să vină. Imediat ce-am închis am văzut un bărbat care voia să intre. Ce să fac, unde să mă duc? Sunt mai mulți, mi-am spus. Ajunsesem la capătul puterilor, nu mai eram în stare să gâdesc limpede. Dar am avut noroc. Bărbatul de la ușă a sesizat imediat ce s-a întâmplat.

– Domnișoara nu intru. Ați pațit ceva? Sunați la poliție. Sunați un cunoscut. Nu vreau să vă fac nimic rău, nu mă mișc de aici până nu vine cineva după dumneavoastră.

Am crezut că mă păcălește. De unde știa el ca am fost atacată? Credeam că sunt înțeleși între ei. Nu știam cum arătam: aveam ciorapii rupți și genunchii însângerați de la căzatura, un nasture rupt la pardesiu, mâinile zgăriate și o expresie terorizată. Cu asemenea semnalmente era simplu să ghicească cineva în ce situație mă aflam.

L-am așteptat pe Radu. A fost cea mai chinuitoare așteptare din viața mea. Domnul respectiv s-a ținut de cuvânt . M-a păzit până a ajuns soțul meu. Ne-a spus apoi că agresorul renunțase pentru că-l văzuse pe el. Apoi a ajuns și poliția. Iar acum începe o poveste desprinsă dintr-un scenariu prost.

Oare de ce în momentul în care au venit cei de la poliție am simțit că privirea unuia din ei, erau 2, se oprește nepermis de mult asupra mea. Într-o situație și așa destul de înjositoare pentru o femeie, ar trebui ca bărbații să nu facă asta. Nici felul în care arătam nu l-a oprit, nici măcar prezența lui Radu. Oare daca aș fi fost singura cum ar fi fost? Tot el a întrebat:

– Ce v-a facut doamna?
– A încercat să mă violeze.
– Și a reușit?
– Nu.
– Deci nimic. Atunci să fiți sănătoasă.
– Și nu vreți să știți nimic despre el? Omul ala nu se va opri aici. Va mai ataca.
– Credeți că avem timp de povești. Avem cazuri mult mai serioase.
– Dar… Nu am avut timp să termin pentru că m-a întrerupt.
– Doamna pot sa va dau un sfat?

Mă așteptam, în sfârșit, să spuna ceva inteligent.

Cu o asemenea poșetă cereți să fiți atacată. Să nu spuneți că nu v-am averizat.
– A fost tentativa de viol, nu de furt!
– Doamna vi s-a părut, eu cred ca a fost furt.
– Ați fost dumneavoastă acolo și știți cum s-a întamplat?
– Normal că v-a îmbrâncit. Dar ca să vă smulgă poșeta.
– Cineva a vrut să-mi smulgă lenjeria intimă nu poșeta!
– Sunteți atât de speriată, încât nu mai știți ce s-a întâmplat în realitate.

Atunci a intervenit soțul meu.
– Asculta, chestia cu poșeta este deplasată! Și insinuarea cu furtul.
– Știu că sunteți supărat, dar bine că nu a pățit nimic
– Dar altele vor păți, a spus Radu. Iar tu cu atitudinea asta vei fi părtaș.

Nu o să redau tot dialogul. Polițistul a plecat convins că eu inventasem tot, iar eu convinsă că poliția, în viitor, nu numai că nu mă va proteja, mă va găsi tot pe mine vinovată.

Stau într-o zona liniștita a Bucureștiului. Poșeta nu era un Hermes, ci o poșeta decentă, de la un magazin românesc de unde cumpăra multe din femeile care circulă, în București, cu transportul în comun. De ce i-o fi atras atenția domnului polițist mai mult decăt semnalmentele agresorului și modul în care acesta acționa, nu aș putea să spun. Dacă eu nu eram o victimă din punctul lui de vedere, pentru ca violul nu a fost finalizat, cu siguranța el pentru mine a fost o victimă a modei. Altfel nu-mi explic de ce îl obseda atât poșeta mea.

A doua zi în metrou a fost cumplit. Am văzut un bărbat zgâriat sub ochi. Eram convinsă că este cel care mă atacase. Mult timp am văzut în bărbații cu aceeași silueta și statură pe agresor. Mă simțeam permanent urmărită. Deși au trecut 10 ani de la aceea întâmplare, încă nu am curaj să merg singură pe întuneric. Tot de atunci nu mai suport să aud cuvinte vulgare care fac referire la anatomia unei femei. Nici nu vreau să-mi imaginez cum decurge discuția între victima unui viol și acest polițist. Probabil îi va reproșa că natura a înzestrat-o cu picioare lungi și frumoase, sânii prea mari și variațiuni pe aceași temă. Pe scurt pentru el întotdeauna victima e vinovată.

Atunci nu am avut curaj să povestesc nimănui întâmplarea. Am spus doar unei singure persoane, mama unei prietene care stătea la un bloc alăturat.

– Ai înnebunit ce cautai singură seara aici în zonă. Ai idee câte violuri au fost în ultima perioada? Mi-a spus o cifra care m-a năucit.
– Dar de ce? E o zona civilizată.
– Pe ce lume trăiești? Era, dar de când s-a făcut un adapost pentru oamenii străzii, aici în colț, uite ce se întâmplă? S-au facut o mulțime de sesizari la poliție, dar n-au luat nici o măsură. Ai avut mare noroc. (Peste câteva luni acel adăpost s-a desființat.)

Când și-a terminat povestea am întrebat-o:
– Ești sigură că vrei să o public?
– Da! Mă numesc Alexandra și am avut noroc… Dar asta nu înseamnă că mă simt protejată.

8 comments on “Mă numesc Alexandra și am avut noroc…”

  1. Alexandra spune:

    Mă numesc Alexandra și am avut noroc. De mai multe ori.
    Și mă refer la situații în care am fost agresată atât verbal cât și fizic, pe stradă sau în propria casă (prima dată la 13 ani). Părinții nu m-au crezut, prietena nu m-a crezut, polițistul nu m-a crezut. Sau poate nu le-a venit să creadă. Sau poate au crezut că i-am provocat eu pe agresori.pentru că, nu-i așa, victima e vinovata. Nu-i învinovățesc, pe niciunul dintre ei.
    Ce-ar fi dacă nu am mai căuta vinovați generalizând ci am preveni EDUCÂND serios și fără a accepta scutiri și chiul de la ore? Nu cred că este o întrebare retorică, cred în forța educației.
    Și mai cred și că uneori este necesar să impui educația și să pedepsești abaterea. Exemplar. Punctual. Fără excepție.

    1. emiliachebac spune:

      Îmi pare rău să aud asta. Observ însa că răutatea celor din jur nu te incită la ură. Si da, educatia este cheia să pătrundem într-o lume mai bună. Oare de ce cred ca în România există o cifra impresionantă de fete și femei care și-ar incepe mărturia cu: Mă numesc Alexandra și am avut noroc. Povești diferite, dar aceleași concluzii. Fără empatie de la apropiați, fără protecție de la autorități, doar noroc. Și să nu uităm: victima este intotdeauna vinovată.

  2. Anca spune:

    Teribil sa traiesti asa o experienta!
    Alexandra esti o curajoasa!

    1. emiliachebac spune:

      Oribil și totuși se întâmplă. Îți trebuie un curaj nebun să poți rămâne întreagă la cap după șocul cu un agresor. Și ca și cum nu ar fi fost suficient, iarăși ai nevoie de mult curaj să înfrunți poliția româna. Ar fi trebuit să scriu numele instituției cu majuscule, dar nu pot.

  3. Alexandra spune:

    Ne numim Alexandra și am avut noroc. În liceu orele se terminau la 20 30 seara și mergeam în grup de fete pana la stația de autobuz. Asa ne simțeam în siguranță. Într-o seara am fost jefuite, trase de par, imbrancite, am încercat sa fugim spre Bulevardul cel mai apropiat și mult mai bine luminat strigând după ajutor. Am rămas fără genți și telefoanele mobile. Naive fiind la vârsta aia și știind ca legea e de partea noastră, am mers la secția de politie sa dam declarații. Suspecții au fost identificați, erau cunoscuți de altfel în zona. Am fost rugate sa facem lista cu bunurile care ne lipseau dar ni s-a indicat sa nu scriem chiar tot iar sumele de bani (eram copii, aveam maxim 10 lei fiecare la noi) sa nu le mai menționăm deloc. Am fost separate pentru a fi siguri ca declarațiile nostre coincid. Tot separat ne-au lăsat sa plecam și din secție. Probabil sa nu vorbim între noi. Deși era 2 dimineața când am plecat de la secție, am plecat pe jos. Mijloc de transport în comun nu exista, telefoane mobile sa sunam la un taxi nu aveam. Tot drumul, am avut inima cât un purice. Dacă patisem ce patisem la 9 seara și nu am primit niciun ajutor din partea nimanui, cum ne-ar fi ajutat cineva la 2 dimineața? Este inutil sa spun ca nici pana în ziua de azi nu am mai aflat nimic despre plângerile noastre și nici nu am recuperat vreun obiect. Iar peste sperietura am trecut cu ajutor psihologic. Dar da, suntem toate în viata, iar pentru asta am avut noroc.

    1. emiliachebac spune:

      Cred că sunt foarte multe cazuri. Din păcate multe renunta. Nu pot lupta cu un sistem. Da, ați avut noroc. Si totuși e revoltător. Mă bucur că sunteți bine, iar faptul ca ați povestit experiența voastră deja vă situiaza la un alt nivel. Prea puține au curaj sa spună ceva.

  4. Nicolae spune:

    Anul trecut am intervenit cand o doamna a fost agresata fizic, am rugat-o sa depuna plangere la politie si surpriză: a fost amendata cu 2000 ( două mii) de lei pentru ca cei de la politia Domnesti judetul Ilfov au considerat ca ea este agresoarea. Cel ce a agresat femeia este cu probleme psihice ,cunoscut de politisti. Eu nu am fost audiat ca martor politistii considerand ca nu este nevoie

    1. emiliachebac spune:

      Poliția româna în acțiune!!! Dacă mai primesc multe mesaje de genul asta mai fac un articol. Deja nu mai este trist ce se intâmplă. Mi se pare dramatic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *