Romanul Cele patru oglinzi ale adevărului, descoperit într-o seară de toamnă în Cărturești Verona, era atât de bine scris încât nu părea prima carte a Anei-Maria Negrilă. Atunci, de ce nu auzisem de această scriitoare? Ulterior, aveam să aflu că publicase literatură SF și fantasy, iar Cele patru oglinzi ale adevărului era primul ei roman istoric. Găsiți aici un interviu cu Ana-Maria Negrilă.
În Cele patru oglinzi ale adevărului, Ștefan, personajul principal, devine Stefano Moro. Această schimbare o plătește cu inocența sa. Își pierde libertatea, dar descoperă în el puteri de care nu se credea capabil: rezistența de a îndura și dorința de a supraviețui. În final, orfanul nimănui, căruia destinul îi juca periodic viața la ruleta rusească, își va găsi locul în lumea celor care stăpânesc.
Cronica barbară este continuarea romanului Cele patru oglinzi ale adevărului, dar poate fi citită și separat. Este o călătorie în sens invers din lumea civilizată spre locul de unde a plecat Ștefan. O călătorie nu doar fizică (Veneția, Cairo și Constantinopolul din perioada Evului Mediu) ci și una spirituală. O călătorie care îți crește pulsul de revoltă și neputință, dar în același timp îți îmbată simțurile cu parfumul și atmosfera unor vremuri apuse.
Legătura dintre cele două romane este făcută de trădare. Acest derapaj al oamenilor ocupă în cărțile Anei Maria Negrilă un spațiu important. La un eveniment, autoarea a mărturisit că defectul pe care îl detestă cel mai mult este trădarea, probabil de aici nevoia de reparație morală în romanele ei.
Când vei deschide Cronica barbară, vei da peste un jurnal scris de Ymar. Reține acest nume pentru că vei călători alături de el, vei suferi alături de el și vei identifica în Ymar părți deloc flatante din tine. Suntem în 1444, iar dacă până acum perioada Evului Mediu nu te-a atras, e vremea să-ți schimbi perspectiva.
Hamid este răpit dintr-o țară creștină, ajunge sclav printre musulmani, va avea „mai mulți stăpâni decât ar fi fost normal”, trece dintr-o mână în alta ca un obiect oarecare, este maltratat, iar ca să reziste, după cum mărturisește în jurnalul lui, „cu cât eram eu mai supus cu atât încercau ei să-mi facă rău, de aceea am devenit djinn.” Așa ajunge Hamid să se creadă posedat de un djinn de fiecare dată când este în pericol. Un djinn pe nume Ymar.
În Cronica barbară vei descoperi cum arătau în Evul Mediu nu doar Cairo, Veneția, Constantinopol etc, ci și un loc care îți va schimba optica asupra unui popor.
Cairo (1433-1441) era atunci unul dintre cele mai mari orașe ale lumii. Un oraș unde fiecare dintre cele 37 de cartiere avea moscheea și piața lui, un oraș în care cu cât omul era mai important, cu atât turbanul lui era mai mare, un oraș unde numai oamenii săraci umblau pe jos, un oraș unde „cine desfăcea o banană presăra sare ca să-i tempereze dulceața”, un oraș unde Hamid cu pielea lui albă, părul blond și ochii verzi era o marfă de lux, un oraș unde libertatea era greu de dobândit, dar nu și învățătura.
Cairo este orașul unde Hamid trădează pentru a supraviețui „N-a fost să fie, iar prietenia mea nu i-a adus decât necazuri. Atunci am învățat că nu este de ajuns să ții la cineva pentru a-i face viața mai ușoară, ci trebuie să înțelegi lumea în care trăiești dacă vrei ca soarta ta și a celor apropiați să fie mai bună.”
Veneția (1441-1443) era un „loc viu care respira asemeni unui plămân”. Orașul te uimea cu belșugul la vedere, cu podurile, piețele, fântânile publice, bisericile, magazinele și hanurile unde oamenii nu aveau astâmpăr. Strada era un spectacol unde locuitorii Veneției băteau ulițele de plăcere, nu cu un scop precis. Parada bărcilor și ținutele gondolierilor vrăjeau călătorii. Nimeni nu rezista în fața frumuseții statuilor, chiar dacă unele erau luate ca pradă de război din Constantinopol, cazul coloanele sfinților Marcu și Teodor.
Dar Veneția „nu era doar un oraș, ci mai multe într-unul”. Era și un oraș labirint de străduțe și pasaje întunecoase unde se ascundeau hoții și criminalii. Aici ajunge prima oară Hamid. Și la fel ca în Cairo, pentru a supraviețui, fură, minte și comite fărădelegi. Dar învață și limba, se familiarizează cu orașul, schimbă străduțele întunecate cu străzile principale, întâlnește prietenia, găsește dragostea și viața lui pare să capete un rost. Dar lăcomia își bagă coada, iar Hamid își pierde din nou libertatea.
Dacă în Veneția Stefano este o apariție fugitivă, după cum mărturisește Hamid „într-una dintre plimbările mele solitare, te-am văzut și pe tine pentru prima dată, plutind într-o gondolă pe unul dintre canalele de la periferie”, în Constantinopol întâlnirea dintre cei doi are loc la târgul de sclavi. Așa devine Hamid robul lui Stefano.
Constantinopolul (1443- 1444) era un oraș unde „nici Dumnezeu nu era ferit de tocmelile de tarabă ale negustorilor”, un oraș unde bizantinii erau foarte slobozi la gură, un oraș unde latinii nu erau iubiți, un loc în ruină unde se mai vedeau ici și colo splendorile unui oraș numit cândva de aur, un loc plin de trandafiri, un oraș unde doar Sf. Sofia își mai păstra puterea.
Romanul are anexata o superbă hartă a Constantinopolul, creația artistului Ionuț Bănuță. Ce mult m-ar fi ajutat o asemenea hartă, în adolescență, când am citit Căderea Constantinopolului!
Ultimul popas în călătoria lui Hamid este… Pentru a nu vă strica plăcerea lecturii, vă invit să descoperiți singuri. Când am citit capitolul despre Constantinopol, am crezut că aici este vârful romanului. Nu știam atunci că finalul Cronicii barbare avea să vină cu o surpriză. Hamid ajunge într-un loc unde trădarea încetează, un loc unde suferința devine mai suportabilă, un loc unde, dacă i se va permite, poate își va găsi rostul. Acest loc este favoritul meu în carte. Despre acest loc Ymar (acum îmblânzit) mărturisește într-o scrisoare către Stefano „când îmi este dor de Cairo, Veneția și Constantinopol, de lumea civilizată în general, îmi amintesc că țara în care trăiesc acum mi-a dat un bun de preț pe care alții mi-l refuzaseră.”
Într-o lume a banilor unde totul e de vânzare Hamid și Stefano au fost salvați de oamenii cărților. Am început Cronica barbară convinsă că mă voi atașa de un personaj, dar am sfârșit iubind o parte a lui.
Citez din autograful oferit de Ana-Maria Negrilă „nu-l judeca prea aspru pe nefericitul Ymar.” Cum să-l judec? În fiecare dintre noi există un Ymar. Dacă îl ascundem, sunt șanse mari să ne trăim viața cum ne dictează alții, iar dacă îl lăsăm să preia controlul, ne-o poate ruina. Dar curajul lui Ymar (în doze echilibrate) ne poate inspira.
Ne vedem pe 25 ianuarie 2024 la clubul de lectură Emilia,carți&cafea unde vom dezbate Cronica barbară în prezența scriitoarei Ana-Maria Negrilă.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
3 Replies to “Cronica barbară Ana-Maria Negrilă recenzie”
Conținutul recenziei:Lapidar dar îndeajuns de cuprinzător încât să imi pot
forma propria- mi opinie.
Cordial dar si obiectiv în acelasi timp.Mulțumesc,Emilia.
Te aștept la club. Observ că ai citit Cronica.
Ce mi-a plăcut să citesc despre roman, mai ales că și eu îl recomand! De fapt, toate romanele scrise de Ana-Maria Negrilă m-au încântat, fie ele, SF, fantasy sau aceste minunății de inspirație istorică.