Filmul „Enescu, jupuit de viu” are în prim-plan povestea de dragoste dintre „Sfinxul muzicii noastre” și prințesa Maruca Cantacuzino, mai precis intervalul cuprins între momentul în care s-au cunoscut până în ziua căsătoriei. În paralel, în plan profesional, Enescu începe opera „Oedip” pe care i-o dedică Mariei Rosetti-Tescanu (Maruca).
„Pentru mine Enescu este ca un vis împlinit al tuturor românilor.”
Titlul
„Enescu, jupuit de viu” nu este un titlu generat de fantezia regizorului Toma Enache, este un titlu în care ar fi crezut și Enescu. Povestea din spatele acestei alegeri se bazează pe o întâmplare reală. Într-o zi George Enescu merge la un grafolog. Se semnează pe o foaie, acesta îi analizează scrisul, apoi adaugă lângă numele maestrului „jupuit de viu”.
„Omul era foarte perspicace, m-a definit în câteva silabe, mai bine decât am știut eu să o fac în atâtea pagini!” spune George Enescu în amintirile lui.
,,Când l-am cunoscut pe Sfinxul muzicii noastre a spus că va compune o operă”
Cum arata în film întâlnirea dintre George Enescu și Maruca
George Enescu este invitat să cânte la o serată. În salon există un loc gol. Într-un final apare întârziata care poartă o pălărie splendidă și mută zona de interes, pentru câteva clipe, de la muzician. Enescu este vrăjit de această apariție.
Theodora Sandu, în rolul Marucăi Cantacuzino, foto credit: Mihail Oprescu
Reacția publicului
Am văzut „Enescu, jupuit de viu” de două ori. La un film publicul este cel mai bun barometru. Nu contează ce se va scrie, ce se va posta ulterior pe conturile de Social Media, acolo în sală, sub anonimatul întunericului, măștile cad și se contorizează valoarea. Când oamenii nu-și pot desprinde privirile din ecran, când uită de telefoane, e semn că „Enescu, jupuit de viu” a învins blazarea maturității și nerăbdarea tinereții. Am văzut oameni ștergându-și pe furiș o lacrimă și tineri care i-au spus lui Toma Enache: „Nu am crezut vreodată că în România se va face un astfel de film.”
Theodora Sandu, în rolul Marucăi Cantacuzino, foto credit: Mihail Oprescu
Un film ușor de urmărit, dar încărcat de subtilități.
Abia după ce am văzut a doua oară „Enescu, jupuit de viu” am reușit să descifrez mesajele ascunse în dialoguri. Toma Enache face filme pe înțelesul tuturor, dar asta nu înseamnă că fiecare scena nu este îndelung cântărită și documentată.
Scenă din film, cearta dintre Maruca (Theodora Sandu) și Nae Ionescu (Pavel Ulici) este impecabil jucată:
– De fapt, ești un bărbat ca toți bărbații. Egoist. Am vrut sa fiu partenera ta, nu sclava. Ce vrei sa-mi fii? Sprijin sau stăpân? Prieten sau tiran?
– Ești bolnavă de gelozie. Nu mai da nebunia ta și altora. Du-te la mănăstire!
– Nu sunt geloasă. Te compătimesc. Dragul meu filozof. Ești un farsor nenorocit și ipocrit care sucește mințile tinerilor și ale femeilor visătoare ca mine. Mi-ai distrus sufletul și eu mă așteptam de la tine să mi-l înalți.
– Lucrurile înălțătoare se în întâmplă în tinerețe. În partea a doua vin și căderile.
– Acum înțeleg, domnule, că la dumneata totul e fals. Și iubirea și prietenia si filozofia. Ești incapabil să iubești.
Într-o scenă care durează un minut (nu am transcris-o integral ca să nu vă stric surpriza) Toma Enache captează perfect personalitatea lui Nae Ionescu.
Mircea Dragoman, în rolul lui George Enescu foto, credit: Mihail Oprescu
George Enescu în interpretarea actorului Mircea Dragoman
Să-l interpretezi pe George Enescu, o legendă a muzicii universale, dar și un om bun pare o misiune sinucigașă. Oamenii buni nu prezintă interes. Publicul iubește acțiunea, schimbul de replici tăios și suporta binele în doze scandalos de mici. Mircea Dragomana reușit să facă dintr-un om bun un personaj remarcabil.
Mircea Dragoman, în rolul lui George Enescu foto, credit: Mihail Oprescu
Toma Enache a regretat că nu a putut introduce în film (din cauza timpului limitat) și cuvintele guvernantei: „George, ține minte! Să fii domn și când nu te vede nimeni”. Actorul Mircea Dragoman a reușit un Enescu domn. Trecerea de la roluri de ofițeri naziști, în producții internaționale, la rolul lui George Enescu „un om imposibil de bun ” arată măsura talentului acestui actor.
Mircea Dragoman
L-am văzut pe Mircea Dragoman la filmări, la Opera Națională unde actorul a primit lecții de dirijat de la un dirijor profesionist. Mi-am zis: Stai să vezi că ne apucă seara până prinde gesturile. După câteva minute dirija. Cu Mircea Dragoman în rolul lui George Enescu, Toma Enache a făcut alegerea perfectă.
Theodora Sandu, în rolul Marucăi Cantacuzino
Prințesa Maruca Cantacuzino în interpretarea actriței Theodora Sandu
Nicicând viziunea regizorului și interpretarea unei actrițe nu m-au emoționat așa. Din fiecare gest se simte că actrița Theodora Sandu a iubit acest personaj. A reușit cu Maruca ce a izbutit scriitoarea Simona Antonescu cu Chiajna. Să spulbere judecățile și să o impună pe Maruca Cantacuzino într-o lumină nouă. A interpretat un rol luptând pentru un personaj.
Theodora Sandu, în rolul Marucăi Cantacuzino, foto credit: Mihail Oprescu
Rolul Theodorei Sandu a fost greu. Unele scene din film sunt pe muchie de cuțit. Seducția presupune clasă, altfel cade în vulgar. Nicicând nuditatea nu a fost mai tulburătoare și dureroasă că în viziunea lui Toma Enache, nicicând vulnerabilitatea nu a fost camuflată în spatele capriciilor ca în interpretarea Theodorei Sandu. A reușit un rol memorabil. Îi doresc să aibă parte de regizori și roluri pe măsura talentului ei.
Mircea Dragoman și Theodora Sandu
Despre critici
Chiar și un geniu ca George Enescu a avut parte de critică. Interesantă abordarea regizorului Toma Enache de a reuni în personajul interpretat de Cristian Șofron pe toți criticii lui Enescu. Pentru spectator este o lecție prețioasă. Când vei citi o cronică virulentă (despre proiecte valoroase) întreabă-te ce a scris, ce a pictat, ce film a făcut cel care critică. Ce îl recomandă pe acel critic să calce în picioare visul unui om?
Mircea Dragoman și Theodora Sandu
A fost iubire?
Contemporanii (conform memoriilor și jurnalelor) spun că doar Enescu ar fi iubit-o pe Maruca. Vedeau în el victima unei prințese răsfățate. Blândul Enescu a prioritizat muzica, iar Maruca nu a suportat să rămână în plan secund. Prea puțini menționează că relația tensionată dintre ei a avut și o parte bună, l-a inspirat și i-a potențat creația lui George Enescu.
Maruca a mai trăit 14 ani după moartea lui George Enescu. A cerut să i se treacă pe piatra de mormânt doar „Maruca Enescu, născută Rosetti-Tescanu”, fără niciun titlu nobiliar. Ciudată alegere pentru o persoană acuzată că iubea titlurile și fastul. Probabil le-a iubit, dar se pare că mult mai mult l-a iubit pe Enescu. O dragoste imperfectă, uneori greu de îndurat pentru amândoi. Judecați și voi dacă cea care a scris aceste rânduri în jurnalul ei era sau nu îndrăgostită de Enescu „Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieșită din trăsnet, zveltă, dar compactă că de jasp negru? Destinul în persoană. Înaintează spre mine, fatal irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui.”
Dintre toate numele din țara asta, tocmai un Enache să regizeze un film despre viața lui George Enescu.
Ce au în comun George Enescu și Toma Enache?
Regizorul Toma Enache a mărturisit într-un interviu pe care i l-am luat că „După 1946 Enescu a fost urmărit de Securitate. Deși trăia în Franța, tot anturajul, mai puțin Maruca, îl turna cu sârg la Securitate. În dosarele Securității numele lui de cod era Enache.” Încercați să vă imaginați ce a fost în sufletul lui când a descoperit acest lucru. Dintre toate numele din țara asta, tocmai un Enache să regizeze primul film artistic despre viața lui George Enescu.
Muzica
Muzica lui George Enescu este dovada că există divin în lume. Te învăluie, te înalță, iar când lumina se aprinde cu greu te reconectezi la starea pământeană. Coloana sonoră a filmului este creația lui Sebastian Androne-Nakanishi. Muzica lui omagiază pe geniul care a lăsat „o operă bună care se aude și dincolo de moarte”, dar și pe omul bun și modest pe care ar trebui să-l luăm drept model.
Fotografie din arhiva Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” – Tecuci.
În „Enescu, jupuit de viu” s-a folosit un automobil rar
Este un automobil marca EGO, fabricat în anul 1924. A fost produs în ediție limitată, doar 7 autovehicule. Astăzi mai există în lume numai două exemplare. Un automobil la Muzeului Tehnic din Berlin, iar al doilea la Muzeul de Istorie „Teodor Cincu” din Tecuci.
„Enescu, jupuit de viu” a învins blazarea maturității și nerăbdarea tinereții.
Felicitări, Toma Enache! Pentru curaj, nimeni nu a îndrăznit să viseze mai sus ca tine. Ai făcut din „Enescu, jupuit de viu”, un proiect independent, „un vis împlinit al tuturor românilor”.
Ca blogger literar recomand două cărți pe care se bazează scenariul filmului:
• Umbre si lumini. Amintirile unei printese moldave – Maria Cantacuzino-Enescu
• Amintirile lui George Enescu– Bernard Gavoty
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Emilia Chebac: Jucați rolul pricipal în filmul regizorului (și producătorului) Toma Enache „Geniul și Prințesa”.Cum a decurs castingul pentru rolul lui George Enescu?
Mircea Dragoman: A fost un proces destul de îndelungat. Prima oară a fost vizual, pe urmă un video făcut acasă cu telefonul, apoi castingul s-a desfășurat în vreo 3 etape împreună cu alți actori și actrițe. Am primit bucăți din scenariu, Toma asigurându-se astfel că nu știm despre ce film este vorba. Habar nu aveam ce rol voi juca, dar mi-am dat seama că am o șansă când am rămas singurul bărbat, iar restul partenerelor erau doamne și domnișoare.
Emilia Chebac: În ce relație erați cu muzica lui George Enescu înainte de film?
Mircea Dragoman: Cunoșteam lucrările lui cele mai populare. Evident că știam dansul lui Sergiu Celibidache pe Rapsodia Română. Dacă pe plan sentimental îmi place Rapsodia Română, văzând spectacolul lui Stefano Poda de la Opera Română am rămas impresionat de ce a reușit să facă din Oedipe. Este o lucrare grea. Nu pot să spun că este preferata mea, dar nu avea cum să mă lase indiferent un spectacol așa grandios.
Emilia Chebac: Ați studiat un instrument?
Mircea Dragoman: Mama a fost profesoară de muzică. Am crescut într-o casă cu pianina, dar nu s-a prins de mine. Am avut vreo 3 tentative să cânt la chitară, dar tot ce am reușit au fost niște acorduri simple dintr-un cântec al formației Metallica. Când m-am pregătit pentru acest rol am împrumutat de la violonista Rodica Gancea, colega mea la Teatrul Evreiesc, o vioară. Am exersat nu să cânt, ci să țin vioara corect în mână. Am vrut ca în film să se vadă poziția corectă. La fel și la pian am urmărit să reușesc poziția corectă a umerilor, picioarelor și degetelor. Scopul meu a fost să nu-i jignesc pe cei care au studiat muzica, dar este greu să redai într-o lună ceea ce un om a dobândit în ani de studiu.
Cu Theodora Sandu
Emilia Chebac: Care a fost cea mai grea scenă din film?
Mircea Dragoman: Sunt câteva scene la începutul filmului din tinerețea lui George Enescu. Nu erau solicitante mental, și nici fizic, dar era necesar să am alt aer. Trebuia să fiu uimit când o întâlnesc pe Maruca. O uimire de tinerețe. De asemenea există o scenă spre finalul vieții. Nu vreau să dau spoiler.
La filmări
Emilia Chebac: O scenă amuzantă de la filmări?
Mircea Dragoman: S-a petrecut, în împrejurimile orașului Tecuci, într-un lan de grâu. Filmam împreună cu Theodora Sandu (care o joacă pe Maruca) și am pierdut un cercel foarte prețios. Imaginați-vă că noi actorii eram în costume de epocă, iar cei din echipă în bermude, era o zi de vară, și cu toții căutam în lanul de grâu un cercel. Din fericire l-am găsit.
A mai fost o întâmplare. Mi-am scos verigheta ca să nu apară în film o bijuterie contemporană și am lăsat-o în grija Danei Roxana care se ocupa de costume. La final evita să mi-o mai dea înapoi pentru că nu o mai găsea. Era disperată și la un moment dat când am văzut cât se consumă i-am spus: nu e bine, dar liniștește-te. Ca și în cazul cercelului a apărut și verigheta.
Emilia Chebac: Ceva care v-a impresionat?
Mircea Dragoman: Când am filmat la muzeul din Tecuci. Am întâlnit acolo niște oameni extraordinari. Ne-au primit minunat, ne-au pus la dispoziție muzeul, clădirea aceea foarte frumoasă, iar ei s-au pus în slujba noastră. Cred că e cel mai frumos și corect spus despre modul cum ne-au ajutat cu proiectul. Le mulțumim! (Aș vrea să le mulțumesc și celor din Ploiești, domnului Dan Nicodim, doamnei Martha Mocanu, celor de la Muzeul de Artă Ploiești, celor din Iași, de la Opera Națională Iași și de la Muzeul Regina Maria.)
Emilia Chebac: Ați purtat perucă?
Mircea Dragoman: Mi-am lăsat părul să crească ca să pot fi tuns la fel cum era George Enescu. Am fost vopsit pentru că într-o scenă (din tinerețe) trebuia să am părul negru, dar am fost și decolorat pentru că în film Enescu apare și bătrân. Au fost zile în care dimineața eram decolorat și seara vopsit. Poate părea ciudat că s-a întâmplat acest lucru, dar eram legat de locul în care filmam. Se turnau scene diferite din film. În același loc George Enescu era și tânăr și bătrân. În Iași pe parcursul a două zile și jumătate am fost de două ori decolorat și o dată vopsit negru.
Emilia Chebac: Cum a recționat echipa când v-a văzut prima oară machiat și costumat?
Mircea Dragoman: Când am apărut în fața celor din echipă au spus „Wow, este George Enescu.” Atunci am simțit că se întâmplă ceva. Oamenii și-au făcut treaba lor impecabil, acum intervenea partea mea să fiu George Enescu, nu doar să arăt ca George Enescu.
Cu Theodora Sandu
Emilia Chebac: Cum îl vede actorul Mircea Dragoman pe George Enescu după acest rol?
Mircea Dragoman: Este unul dintre marile exemple de perseverență. Viața a demonstrat că era un om extrem de talentat care știa ce face. Foarte important pentru el a fost să-și mențină drumul drept. Există un citat care apare și în carte „să nu vorbești, ci să faci”.
Emilia Chebac: Cine a iubit mai mult, Enescu sau Maruca?
Mircea Dragoman: Cred că George Enescu a iubit mai mult, Maruca a acceptat să fie iubită. George Enescu în această relație pare subjugat.
Theodora Sandu
Emilia Chebac: Cum vedeți relația dintre George Enescu și Nae Ionescu?
Mircea Dragoman: E foarte ciudată relația dintre George Enescu și Nae Ionescu. George Enescu, compozitor și muzician, interpret virtuoz de vioară te duce cu gândul la o personalitate expansivă și un om de viață. Pe Nae Ionescu, profesor de filozofie ai fi tentat să ți-l imaginezi un tip retras. În realitate, au fost exact invers. Nae un fel de playboy care și-a dorit să fie adorat, pe când George Enescu și-a dorit doar să compună.
Știu mai multe despre Nae Ionescu. Acum câțiva ani am avut un spectacol făcut de Alexandru Berceanu, București 41 – Tur Retur despre Pogromul din 1941. În acest spectacol Nae Ionescu era jucat de Liviu Lucaci care repeta o obsesie a lui Nae Ionescu. Era profesor, dar nu avea opera publicată.
Trădarea lui Einstein – Mircea Dragoman și Nicolae Predica Foto credit: Facebook Teatrul Evreiesc de Stat
Mircea Dragoman: Nu. Am ajuns la Teatru Evreiesc de Stat pentru că vorbesc germană. Am făcut Facultatea de Muzică și Teatru din Timișoara – Secția Germană. O perioadă am fost actor la Teatrul German din Timișoara, iar când m-am hotărât să cuceresc Bucureștiul am dat examen la Teatru Evreiesc de Stat unde am fost admis. Limba evreilor așkenazi este idiș, o limbă care s-a născut din dialectul mediu al limbii germane. Deși majoritatea actorilor suntem non-evrei încercăm să menținem vie cultura evreiască.
Emilia Chebac: Un rolul de care v-ați atașat?
Mircea Dragoman: Ultimul rol, în care am investit cel mai mult, a fost acum câțiva ani Costache Ursu din spectacolul 1916 unde am lucrat cu domnul Titieni. Poate din acest motiv m-am și atașat de acest proiect. Faptul că am avut șansa să joc cu un actor cu o asemenea experiență m-a ajutat foarte mult. La Timișoara am jucat Jan în Neînțelegerea – Camus, l-am jucat pe Treplev în Pescărușul – Cehov, l-am jucat pe Ferdinand în Intrigă și Iubire – Schiller. Cred că este foarte important pentru un actor de orice vârstă să aibă posibilitatea să joace niște roluri care au carne pe ele.
Mircea Dragoman și Adrian Titieni
Emilia Chebac: Cum echilibrați cariera de actor cu viața personală?
Mircea Dragoman: În această etapă a vieții mele când ies din teatru reușesc să mă detașez. Când eram în Timișoara aveam alte obiceiuri. După repetiții sau spectacole ne adunăm actori și regizori la un ceai, cafea sau la o bere și discutam despre proiect. În București, pentru că viață este mult mai agitată, distanțele mai mari și oamenii trebuie să ajungă acasă, ai nevoie de pauze ca să te poți detașa și să revii cu forțe noi. Eu merg foarte mult pe jos și-mi repet rolurile când mă duc la teatru.
Rude pierdute Foto credit: Facebook Teatrul Evreiesc de Stat
Emilia Chebac: Dacă ar sta în puterea dumneavoastră ce rol ați alege?
Mircea Dragoman: Un rol din Shakespeare. Acum sunt la o vârstă în care sunt între rolurile lui Shakespeare, dar aștept un Shakespeare. Îmi este dor să lucrez cu un text clasic care are gândire și filozofie în el.
Emilia Chebac: În ce proiecte vă pot vedea spectatorii? Mircea Dragoman: Avem acum în lucru un nou spectacol Împăratul Klezmerilor scris special pentru teatrul nostru care va avea premiera în 28 mai. Este o piesă în limba idiș. (Jucăm la TES Rude Pierdute – detalii aici , Trădarea lui Einstein – detalii aici și Sidy Thal – detalii aici) Dintre proiectele cinematografice, în afară de filmul în care joc rolul lui George Enescu, am jucat un mic rol în comedia Tati part-time. În acest film, care a stârnit niște controverse nemeritate, joc un personaj negativ domnul Pârvulescu.
Sidy Thal Foto credit: Facebook Teatrul Evreiesc de Stat
Emilia Chebac: Sunteți vorbitor de limbă germana. Ați fost distribuit în roluri de ofițeri germani?
Mircea Dragoman:
• Am jucat într-un film regizat Ces Amours – LÀ de Claude Lelouch rolul unui tânăr general german. Când m-am dus la casting nu pregătisem nimic. „Fă ceva” mi s-a spus. Pentru că ascultam muzică rock germană, am recitat din Rammstein ca o poezie. „Îl luam” a spus regizorul. Era împreună cu directorul și directorul de imagine. Am jucat rolul unui ofițer german foarte viteaz care a devenit general la 30 de ani.
• Am jucat un ofițer SS și pe scena teatrului evreiesc. Am chiar uniforma mea de ofițer SS.
• Peste o lună va avea loc premiera serialului We wer the lucky ones care s-a jucat în România unde sunt tot ofițer SS. Am jucat destul de mulți pentru că fizicul se potrivește: înalt, ochi albaștri și vorbitor de limbă germană.
Emilia Chebac: Ofițer german în filme, dar și actor la Teatrul Evreiesc. Cum împăcați rolurile?
Mircea Dragoman: Cu o săptămână înainte de premieră piesei Rude pierdute am filmat un ofițer SS în serialul american We were the luckyones în care evident trimiteam un evreu în lagăr. În aceeași zi, dimineața am jucat rolul un călău, iar după amiaza la repetiția generală la teatru jucam un evreu, supraviețuitor al lagărului. Nu a fost ușor.
Mircea Dragoman&cărțile
Emilia Chebac: O carte care v-a marcat?
Mircea Dragoman: Eu sunt din Brașov. Într-o zi mergeam spre casă cu troleibuzul împreună cu prietenul meu Dragoș Iliescu (prof. univ. la Psihologie în București) și vorbeam despre cărțile recomandate la școală. Un student care ne-a auzit ne-a spus „lăsați asta, citiți Un veac de singurătate” Nu am citit-o atunci, aveam 13-14 ani, dar m-a urmărit. Când am citit-o m-a lovit.
Tot în Brașov, era într-o vară mă jucam cu mingea în curtea școlii, unde mama mea era profesoară, și a trecut un student: „Ce faci aici? Du-te acasă să citești.” Ce să citesc? Albert Camus – Străinul și Ciuma. Sunt două cărți care mi-au rămas în minte pentru că mi-au fost recomandate în decurs de un an. Așa ceva n-ai cum să uiți.
Ca să vedeți cum s-au legat lucrurile. Lucrarea mea de licență a fost spectacolul Neînțelegerea – Albert Camus.
Emilia Chebac: Aveți un gen preferat?
Mircea Dragoman: Sunt un mare fan SF. În anii ’90 cum apărea o carte la Nemira mergeam împreună cu un prieten Nic să o cumpărăm. Acum citesc SF Modern. Cred că este unul dintre cele mai dinamice genuri literare. A evoluat mult datorită dezvoltării tehnologice, dar si datorită faptului că a depășit stadiul de scriere destul de patriarhală, scrisă de bărbați pentru bărbați.
Mircea Dragoman cu soția, scriitoarea Ștefania Mihalache
Emilia Chebac: Recomandați un autor român?
Mircea Dragoman: Voi fi foarte subiectiv și o recomand pe Ștefania Mihalache cu Gene dominantepentru că este soția mea Una dintre povestiri a fost utilizată și dramatizată de către Radu Afrim în ultimul lui spectacol de la Teatrul Național din Iași Antologia dispariției. O altă povestire din acest volum, Bâta a câștigat acum 5 ani un premiu literar în Franța unde a fost dramatizată și jucată într-un castel.
Emilia Chebac: Ce cărți, în afara scriptului, ați citit pentru documentare?
Mircea Dragoman: În primul rând cartea lui Bernard Gavoty Amintirile lui George Enescu. Apoi un set de referințe pregătit de Toma despre Regina Maria și Maruca Cantacuzino plus informații de pe internet. Pe perioada proiectului îmi făcusem notițe, iar dimineața, în timpul celor 30 de zile cât am filmat, îmi puneam un mic citat despre George Enescu: despre munca lui, despre muzica lui sau despre relația lui cu Maruca. Un personaj istoric trebuie obligatoriu documentat ca să-i creezi o identitate. Trebuie să știi de unde vine și unde se duce chiar dacă trece doar o singură dată prin cadru.
Emilia Chebac: De ce ați acceptat acest interviu?
Mircea Dragoman: V-am văzut postările despre clubul de carte pe care îl moderați și acesta a fost motivul pentru care am acceptat interviul.
Emilia Chebac: O provocare pentru un interviu?
Mircea Dragoman: O sa fac două recomandări subiective și afective:
• Soția mea, scriitoarea Ștefania Mihalache. În curând va apărea un proiect nou al soției mele. Nu vreau să spun prea mult, dar va fi o carte specială care beneficiază de condiții superbe.
• Actrița Theodora Sandu care o interpretează pe Maruca Cantacuzino. A jucat incredibil și și-a apărat cu îndârjire rolul. Este super talentată, frumoasă și un om minunat. Este tot din Brașov, a făcut ca și mine liceul german, iar bunica ei locuiește într-un imobil în centrul Brașovului unde am locuit și eu când aveam 3 ani. Ne leagă destule coincidențe.
Omul Mircea Dragoman
Emilia Chebac: Eșec transformat în binecuvântare?
Mircea Dragoman: Când eram adolescent nu mi-am dorit să devin devin actor. Imediat după revoluție, făceam fotbal la Clubul Tractorul Brașov. Aveam 15-16 ani când într-o zi m-a luat antrenorul deoparte și mi-a spus: „Dacă vei lucra bine în continuare poți ajunge un bun jucător de Divizia B.” În acel moment am realizat că eu nu voiam să devin un fotbalist de Divizia B, eu visam să câștig Cupa Campionilor. A intervenit o mică accidentare și am decis să termin cu fotbalul. Visul de a deveni fotbalist se năruise. Eram în punctul în care nu știam ce vreau să fac în viitor.
Emilia Chebac: Ceva simpatic din aceea perioadă? Mircea Dragoman: M-a prins revoluția la Băile Felix unde eram în cantonament cu echipa de fotbal și lotul național de gimnastică. Daniela Silivaș îmi datorează în continuare 1 leu. Eram la coadă la langoși cu gem, ea era în fața mea și pentru că nu-i ajungeau banii am împrumutat-o cu 1 leu.
Emilia Chebac: Cum își dorește actorul Mircea Dragoman să rămână în memoria publicului cu acest rol?
Mircea Dragoman: N-am gânduri ca cei care vor vedea filmul să se ducă acum la operă sau la concerte simfonice, dar m-aș bucura să se întoarcă un pic către muzica clasică. Deși era profesoară de muzică, mama nu ne-a impus niciodată acest lucru. Țin minte foarte bine că profesorul de muzică din gimnaziu, domnul Ernst Phleps care a fost și profesorul mamei mele, ne punea muzică la pick up. Îmi amintesc că ne-a vorbit depre Cavalleria rusticana așa cum acum duminica la Ateneu sunt proiecte unde se explica muzica pe înțelesul tuturor. Am fost și eu cu cei doi copiii ai mei (de 12 și14 ani) care nu sunt foarte interesați de muzica clasică, dar asta nu înseamnă că nu trebuie expuși. Se știe că muzica acționează asupra creierului în feluri pe care noi nici nu le putem bănui.
Emilia Chebac: O întâlnire care v-a marcat în proiectul cu George Enescu?
Mircea Dragoman: Filmul mi-a prilejuit o întâlnire magică cu maestrul Constantin Codrescu care a acceptat să joace în acest proiect. Mă leagă de domnia sa o poveste oarecum personală. În 1955 a filmat în împrejurimile Brașovului Moara cu noroc unde juca rolul principal, Ghiță. Tatăl meu care a copilărit la Bod (lângă Brașov) a ajuns să fie unul dintre copiii care au apărut pentru scurt timp în film. Lică Sămădăul, un personaj din film era crescător de porci. Pentru că în film aveau nevoie de porci, au ajuns la Combinatul de creștere a porcinelor, unde bunicul meu era director. Așa a ajuns tata să joace în Moara cu noroc. Era al treilea film din cariera domnului Codrescu, iar ultimul este proiectul despre George Enescu. Ciudat cum peste mai bine de 60 de ani, eu și tata ne-am întâlnit prin intermediul domnul Codrescu. Odihnească-se în pace!
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
Foto credit: Mihail Oprescu + fotografii din arhiva personală a actorului Mircea Dragoman și a regizorului Toma Enache
Găsiți aici interviu cu regizorul filmului Toma Enache.
Mărturiile unor istorici ne-au indus că Doamna Chiajna a fost un personaj malefic, o femeie fără scrupule, excesiv de ambițioasă și obsedată de putere. Alții, mai îngăduitori, au prezentat-o ca o mamă minunată, capabilă de orice sacrificiu pentru a-și proteja copiii. Se pare că în echipa de PR a Doamnei Chiajna (cronicarii vremii) au fost destui amatori, dacă reputația de monstru e mult mai cunoscută decât faptul că a fost singura femeie din istoria României care a condus o oaste în luptă.
Până la scriitoarea Simona Antonescu nimeni nu a avut curajul, să treacă peste legende și mărturii subiective și să propună, într-un roman istoric, o viziune rezonabilă asupra acestui personaj.
Doamna Chiajna în viziunea Simonei Antonescu
Romanul „Chiajna din Casa Mușatinilor” este o frescă din perioada Evului Mediu centrată pe viața Chiajnei, fiica lui Petru Rareș, domnul Moldovei și nepoata lui Ștefan cel Mare.
La început Chiajna este un ghilimoț din cetatea Sucevei care își ascunde mâții, refuză să poarte căiță și cerșește povești. Apoi copila pleacă în pribegie în Cetatea Ciceului, unde se metamorfozează în fata care va lega mereu rânduiala femeilor „de trădătorii ce pretind prin înșelăciune tronul țării și de planuri de răzbunare.” Chiajna rămâne cu familia în Cetatea Ciceului de unde va reveni la Suceava atunci când Petru Rareș redobândește tronul Moldovei. Tânăra domniță atinge vârsta măritișului și este cerută în căsătorie de Mircea-Vodă Ciobanul, domnul Valahiei.
Chiajna Rareș Mușatina, fiica lui Petru Rareș Vodă, domnul Moldovei devine soția lui Mircea Basarab din casa Drăculeștilor, domnul Valahiei. Ajunsă în Târgul Bucureștilor, asaltată de provocări și necazuri, dar gustând și din potirul puterii, Chiajna își va descoperi și valorifica potențialul. Va înțelege că în politică curajul fără diplomație și viclenie nu valorează mare lucru. Toată viața ei, Chiajna se va ghida după o carte: Il Principe, viața lui Cesare Borgia.
10 motive pentru care merită să citești „Chiajna din Casa Mușatinilor”
1. În umbra unui om puternic se află mereu un personaj ascuns care îl inspiră. Pentru Chiajna acest personaj este grădinarul Lăcustă. Un suflet mare încătușat într-un trup hidos, împărățind peste o grădină cu plante care prin știința lui se transformă în leacuri ori otrăvuri. Lăcustă știe să prepare o vopsea azurie care robește privirile fiicei de domn, ori de câte ori o vede, vopsea pe care a realizat-o cu gândul la „albastrul ochilor doicii a doua a Chiajnei.”, vopsea cu care se va zugrăvi Voronețul. Există o scenă în carte, despre salvarea unui om, atât de bine scrisă de Simona Antonescu încât cruzimea și splendoarea ei te copleșește. Salvatorul este nimeni altul decât grădinarul schilod.
2. „Țara are domn și acela sunt eu” este capitolul cu cele mai sfâșietoare pagini ale romanului, dar și un excelent studiu despre trădare, lașitate, demnitate și curaj. Îl vedem pe cel care fusese voievodul Moldovei trădat și părăsit de boieri. Îl vedem pe Petru Rareș, stăpânul cetății Ciceu, lăsat să aștepte în fața porții. Îl vedem pe bărbatul puternic doborât și salvat în cele din urmă „de o copilă de lumină”. Vedem un domn care știe să piardă, știe să treacă peste umilințe, știe că trebuie să se întoarcă, știe că țara are un domn chiar dacă o perioadă este nevoit să se dea la o parte. Petru Rareș nu a fost crescut să renunțe. Când situația era mai dramatică sângele moștenit de la Ștefan cel Mare intră în acțiune. Ia drumul Constantinopolului pentru că nu era pregătit, nu putea și nu știa cum să renunțe la Țara Moldovei.
3. Life style la Curtea Sucevei
Paginile despre alegerea rochiei de mireasă a Chiajnei vor fi o încântare chiar și pentru cele mai pretențioase fashioniste. O fiică de domn nu putea fi îmbrăcată de oricine. Chiajna primește „trei sipete stacojii din lemn moale și parfumat de cedru” de unde se revărsau desene cu rochii de toate culorile. Sub fiecare schiță erau menționate materialele și numele atelierului de croitorie. Desenele sunt supuse evaluării doamnelor Curții și după o aprigă dezbatere asupra culorii (în epocă alb purtau doar fetele sărace) decid ca rochia de mireasă a domniței să fie o combinație de albastru și alb. Cum pe atunci nu se comanda online, de la Veneția este adusă croitoreasa Caterina care scandalizează Cetatea de Scaun a Sucevei prin comportamentul direct, vestimentație și culoarea scandaloasă a părului.
Pentru gurmanzi recomand paginile despre „mieii copți o zi întreagă în pământ”. Un dezmăț de arome care o să pună în pericol dieta multor cititoare.
4. Asemănări între Regina Franței, Caterina de Medici și Doamna Chiajna
• Regele Franței moare în același an cu Mircea Ciobanu (1559)
• Caterina de Medici domnește în locul fiului său minor. La fel și Chiajna.
• Renato Florentinul este parfumierul, dar și cel care prepara otrăvurile Caterinei de Medici. Chiajna îl are pe grădinarul Lăcustă.
5. Vremuri grele, oameni puternici.
Într-o țară în care tronul se pierdea ușor, la fel și capul, abilitatea Chiajnei de a rezista la conducerea Valahiei este de lăudat. Chiajna a domnit 9 ani alături de soțul ei, iar după moartea lui, a domnit 7 ani pentru fiul ei. Niciodată curajul, intrigile și răbdarea nu au făcut un parteneriat mai profitabil decât în cazul Chiajnei.
„Puterea nu vine din lucrurile pe care le obții, ci din cele pe care nu le obții.”
6. Documentarea din spatele unui roman istoric
Scrisorile trimise de către Soliman Magnificul (de la Balcic) femeii iubite, Roxelana stau mărturie în acest sens. Poetice, pline de informații politice, iar la final sultanul (astăzi pare amuzant) enumera, nici mai mult, nici mai puțin decât pe 8 rânduri, toate titlurile.
• Soliman Magnificul era educat. Atunci când voia știa să se comporte ca un prinț al Renașterii. A se vedea introducerea din scrisorile sultanului.
• Dacă vă închipuiți că Roxelana era doar o favorită cu rol sexual înseamnă că nu sunteți familiarizați cu viața femeilor otomane. Femeile din haremul sultanului erau educate și nu erau deloc străine de ambițiile politice. Dovada că sultanul îi scrie Roxelanei despre planurile viitoare.
• Titlurile din final au și ele o explicație. După ce și-a creat un renume, Soliman se confruntă cu următorul aspect. Trebuia să dea explicații pentru averea amețitoare, puterea politică și succesul militar. Nu putea să justifice noul statut prin bunicul și tatăl său. De aceea, soluția a fost să se folosească termeni absoluți atunci când cineva îl descria. Ca să întărească acest statut, însuși Soliman folosește acești termeni la sfârșitul scrisorilor.
Dacă o scrisoare de dragoste presupune să cunoști atâtea despre un personaj istoric (plus altele despre care eu nu m-am prins) faceți un exercițiu de imaginație și vizualizați câtă documentare presupune un roman de peste 700 de pagini.
7. Cel mai zguduitor destin din această carte este cel al Domniței Ruxandra, sora mai mică a Chiajnei. Când Alexandru Lăpușneanu pune ochii pe Ruxandra, ea avea 14 ani, iar el 53 de ani. Chiajna e atât de revoltată că „făptura aceasta făcută din miresme tămâiate și lumină” e umilită de Lăpușneanu, un smintit care „azi o cere de soție, mâine spune că nu are nevoie de soție.” încât declanșează o discuție aprigă.
„- Toți regii și ducii Europei îl văd cu ochi buni, vorbi Mircea, fără să mai surâdă de data aceasta. Sultanul îl place, Papa îl place pentru că are mână de fier, iar ei toți văd în el puterea de a păstra echilibrul. Ucide boieri, câteva duzini deodată? Nu asta am făcut și eu? Dorește prunci de la un vlăstar tânăr de-al Mușatinilor? Nu asta am vrut și eu? Ce face el și nu am făcut și eu?
– Tu m-ai cerut cu bunăvoință de la părinții mei și am venit apoi singură, de bunăvoie, răspunse Chiajna, fulgerându-l cu privirea, pentru că alăturarea lui Mircea de Lăpușneanu i se părea cea mai sfruntată înșelăciune, nu exista nici cea mai mică asemănare între soțul său și sălbaticul de la Suceava. Eu am fost mai întâi mireasă și abia după aceea am rămas grea. Asta ai făcut tu și nu face el.”
8. Dragoste sau parteneriat politic între Chiajna și Mircea Ciobanul?
În realitate, nu avem de unde să știm dacă între Chiajna și Mircea Ciobanul, a fost dragoste sau un parteneriat politic. În romanul Simonei Antonescu întâlnim un soț care ar privi disprețuitor la workshop-urile care te învață comunicarea în cuplu. Mircea nu a avut nevoie să fie înștiințat. A priceput singur. „Porți prunc, Chiajna. Pielea ta miroase a rumeguș umed și măr copt. ”
9. Despre femei într-o epocă când erau invizibile
Fie că este vorba despre Chiajna, despre Roxelana, despre Marula, despre doicile Chiajnei, doamne, domnițe sau femei obișnuite, toate capătă voce în cartea Simonei Antonescu.
Există o modă în care romanele (inclusiv cele inspirate de mitologia greacă) se scriu prin perspectivă feministă. Simona Antonescu arată importanța pe care aceste femei au avut-o în istorie, dar nu dezechilibrează. Mircea Ciobanul se sfătuia cu Chiajna, Soliman cu Roxelana, Marula cu Anghel. În „Chiajna din Casa Mușatinilor” aceste perechi funcționează ca parteneriate, nu ca un cuplu în care o persoană domină și alta se supune.
Simona Antonescu (fotografie din arhiva personală)
10 „Chiajna din Casa Mușatinilor” este o carte a curajului
Să alegi Chiajna ca personaj pentru un roman istoric echivalează cu o misiune imposibilă. Să documentezi o perioadă neprietenoasă în surse despre femei, să cântărești ce merită păstrat, apoi să construiești un personaj fără a lăsa fantezia să zburde ai nevoie de curaj. Să respecți datele istorice, dar și să reții interesul cititorului. Să scrii cu delicatețe ca să nu lezezi istoricii, dar în același timp, cu forță ca să afirmi un personaj fără nici o șansă.
Mai mult, într-o vreme când editurile impun autorilor cărți care să nu depășească 350 de pagini, Simona Antonescu scrie romane impertinent de lungi.
Pentru că a încălcat reguli, iar apoi le-a întors în favoarea ei consider „Chiajna din Casa Mușatinilor” o carte a curajului care va trece proba timpului.
„Uneori adevărul se află în povești, nu în cronici. Îi cunosc eu pe cronicari. Fiecare este plătit de câte un domn.”
Să citesc „Chiajna din Casa Mușatinilor”, într-o perioadă în care oamenii nu mai găsesc timp pentru nimic, a fost un mod de a întoarce spatele prezentului, un mod de a răsturna timpurile, un mod de a pleca în căutarea timpului trecut. Am revenit apoi în prezent, cu o perspectivă mai luminoasă și mai tolerantă asupra țării imperfecte în care trăiesc.
Cu „Chiajna din Casa Mușatinilor” și scriitoarea Simona Antonescu ne vedem joi, 21 martie, ora 19:00 la Seneca Anticafe. Link eveniment aici. Este al III-lea roman al autoarei pe care îl moderez la clubul de lectură „Emilia, cărți&cafea”. A fost o bucurie să dezbatem „Fotograful Curții Regale” și „Hanul lui Manuc ”, dar în „Chiajna din Casa Mușatinilor” simt o concurentă aprigă ca personajul care a inspirat-o.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
• Ianuarie: „Între două lumi”– Suleika Jaouad.
• Februarie: „Memoriile lui Hadrian”– Marguerite Yourcenar.
• Martie: „Jurnalul unei fete greu de mulțumit”– Jeni Acterian
• Aprilie: „Între două fronturi” – Oana David
• Mai: „Cele patru oglinzi ale adevărului”– Ana – Maria Negrilă
• Iunie: „Prietenul visătorilor și al învinșilor”– Andrei Crăciun,
Pentru prima dată, am pus la club o carte cu care nu am rezonat. Am sperat că, auzind și alte păreri, o să-mi revizuiesc sentimentele. Dar la finalul ediției, jurnalul adolescentei sclipitoare care îl citea pe Proust și veșnic plictisite, tot nu s-a dovedit pe gustul meu.
Pe 30 iunie 1940 Jeni Acterian scria în jurnal „m-am plictisit teribil”. O admir pentru această detașare, dar nu pot să nu o condamn ca româncă. Cu două zile înainte de marea plictiseala a lui Jeni, pe 28 iunie 1940, România cedase Basarabia și Bucovina de nord rușilor. Probabil, nu sunt suficient de sofisticată ca să o înțeleg pe Jeni, dar empatizez, cu siguranță, cu atitudinea românilor din fotografiile vremii.
Las o lista cu alte evenimentele pe care J.A. le-a ignorat în jurnal:
• 27 noiembrie 1940 asasinarea lui Nicolae Iorga
• 27-30 iunie 1941 Pogromul de la Iasi
• Bombardamentul de la 4 aprilie 1944
• 23 august 1944 Lovitura de palat
• 28 august 1944 intrarea rușilor în BucureȘti
• 14 iulie 1947 înscenarea de la Tămădau
• 19-21 noiembrie 1947 fraudarea alegerilor de catre comuniști
• 30 decembrie 1947 abdicarea Regelui
Oana David (găsiți aiciinterviul pe care i l-am luat autoarei)
Credit foto: Emilia Nicolae
Ana-Maria Negrilă (găsiți aici interviul pe care i l-am luat autoarei) a participat la club nu doar în calitate de autoare ci și ca cititoare. Ulterior a postat pe site-ul personal unul dintre cele mai frumoase texte despre atmosferă și oamenii întâlniți la clubul de lectură „Emilia, cărți&cafea”
Să ne inspiram de la regina Maria (găsiți aici reel)
Toată lumea vorbește despre calitățile, arborele genealogic impresionant, viziunea politică și generozitatea Reginei Maria. Prea puțini însă amintesc de rolul pe care l-a jucat România în destinul reginei.
Dacă noi am avut noroc cu Regina Maria, ei bine, și Regina Maria a avut noroc cu noi.Țara asta atât de disprețuită i-a oferit posibilitatea să-și dezvolte potențialul. Dacă s-ar fi căsătorit cu prințul unui regat puternic (George V) ar fi devenit regina unei țări cu monarhie conservatoare unde totul mergea ceas. Probabil rolul ei s-ar fi limitat la moștenitori, gale de binefacere, evenimente culturale și ar fi strălucit în saloanele din toată Europa.
România i-a oferit șansa să se înalțe politic. Împreună cu Brătianu și Regele Ferdinand au înfăptuit Romania Mare. Regina unui stat mic a impresionat lumea întreagă prin excelentele abilități de negociator. Fără Regina Maria nu ar fi existat România Mare, dar nici Regina Maria nu ar fi existat fără România.
Dacă ea ne-a iubit, mă gândesc că poate n-ar strica să ne vedem și noi (ca nație) mai des calitățile nu doar defectele. Să le vedem și să le folosim.
Pe mine una mă apucă urticaria când aud „Noi romanii …” și încep insultele. Suntem o țară ca toate țările. Cu bune și rele. Istoria noastră a avut parte de trădări, ne-am disprețuit eroii naționali, dar am avut și momente remarcabile în care ne-au spălat din păcatele.
În anul 2022 am revenit la edițiile offline. De aceea, am rugat, oameni de vârste diferite, de pe plarforme diferite să-mi răspundă la o un chestionar.
Ce vă deranjează cel mai tare la un club de carte?
A. o persoană care monopolizează discuția
B. o opinie prea vocală
C. o persoană care nu vorbește niciodată
D. o persoană care, indiferent de subiectul cărții, conduce discuția spre viața personală
Varianta A a fost aleasă în proporție covârșitoare. Din experiență, pot spune că dacă un/o participant/ă în loc de 20 de cuvinte, vorbeste despre personajul principal/ carte, în 20 de minute inevitabil va amesteca opinii depre ce a citit cu propriile prejudecați& viața personală. Dacă pe scenă monologul poate fi interesant, la un eveniment, care dureaza 1:45 – 2:00 ore, unde fiecare participant vrea să-și spună părerea, plictisește.
La ediția cu „Jurnalele pariziene” am pus o întrebare: Cu ce floare l-ați asocia pe Ernst Jünger? Eu alesesem floarea de colț. Rară și rezistentă ca el.
Spre surpriza mea (fară să-mi cunoască opțiunea, eu o spun mereu la final) toată lumea a răspuns floarea de colț. Nu mi-a venit să cred. A fost unul din momentele acelea rare când am realizat că un mare autor poate „manipula” frumos cititorii.
Recenzia aici.
Cât de ușor putem uita de toleranță
La ediția din octombrie, pentru prima dată, n-am vrut să mai mediez disputele. Din contra, am aruncat voit o afirmație incendiară, iar apoi i-am invitat să o comenteze. A fost instructiv să-i observ pe cei care au combătut, cu eleganță, afirmația mea fără să se dezică de propriile opinii. A fost însă un șoc să aud replicile celor care au migrat de la toleranță spre intoleranță.
La final am punctat că a fost o simulare (nu o dispută reală) pentru a evidenția cât de ușor se poate aluneca spre extremism.
După o ediție incendiară a urmat o ediție de excepție
La ediția din noiembrie a fost ceva în aer. Poate se simțeau sărbătorile, poate eu am reușit să-i fac pe participanți să se deschidă. I-am văzut mai dispuși (ca niciodată) să vorbească despre ce au simțit (legat de carte) în loc să facă paradă de cunoștințe. Poate participantele noi care au venit cu un aer proaspăt, poate L. care aseară a fost sclipitoare, poate A.M. care mereu ne uimește cu o poveste inedită, poate E. care nu ne-a lăsat să ratăm poza de final, poate D&S mari admiratori Sebastian.
Habar nu aveam atunci că printre noii înscriși se afla și Omul-Lumină (cum îmi place să o numesc pe L). O persoana pe care o prețuiesc nespus.
Credit foto: Emilia Nicolae
Daca e decembrie e Secret Santa – găsiți reel aici,
Să moderezi un club de carte singură e uneori solicitant, dar și provocator. 2022 a fost un an furtunos, dar care s-a încheiat minunat. Ca moderator sunt mai degrabă genul impresionat de șoapte decât de strigăte. Admir oamenii care își apără ferm, dar cu diplomație opiniile. Să ai măsură într-o perioada în care urlatul a devenit sport național spune ceva despre tine. Astfel de oameni sunt favoriții mei.
Cartea preferată (votata de participanți) a anului 2022 la clubul de carte #emiliacarticafea a fost
„Jurnalul” lui Mihail Sebastian. Cum am citit eu jurnalul vedeți aici.
Locul unde ne întâlnim să dezbatem cărțile este Seneca Anticafe. Cum arata puteți vedea aici.
Scriu pe emiliachebac.com. Dacă v-a plăcut articolul meu mă puteți găsi pe pagina de Facebook a blogului sau pe contul meu de Instagram.
În urmă cu ceva ani, la Memorialul Sighet, am fost atrasă de un portret aflat pe o carte (Amintiri – Ilie Lazăr). Un chip parcă turnat într-o medalie. Am devenit curioasă să aflu trecutul acestui om. Apoi de toată viața și munca lui. În aceea vara, la Sighet, am crezut că am ales o carte. Timpul avea să-mi dovedească că mai degrabă cartea m-a ales pe mine. Iar ceea ce a început ca o preferință întâmplatoare s-a transformat în timp într-o pasiune. Dar oricât m-aș fi documentat parcă nu era suficient. Îmi doream să stau de vorbă cu cineva care l-a cunoscut pe Ilie Lazăr. Așa am ajuns la Ion-Andrei Gherasim (nepotul direct al lui Ilie Lazăr).
Portretul care mi-a vorbit la Sighet
Portretul lui Ilie Lazar
Am vrut să știu cine pictase acel portret de pe coperta cărții. Spre surprinderea mea, aveam să aflu că bunicul, dar și nepotul au fost imortalizați de același artist. „Într-o zi de toamnă a anului 1975, pictorul maramureșean Traian Bilțiu Dăncuș, stabilit ulterior în S.U.A., cel care a realizat portretul lui Ilie Lazăr (în 1946), mi-a făcut și mie portretul de „cocon moroșan”. De față era și bunicul meu, foarte mulțumit și fericit că a reușit să mă convingă să stau liniștit timp de câteva ore.” Portretul se află acum în Casa Memoriala Dr. Ilie Lazăr de la Giulești.
„Cocon moroșan”
O amintire memorabilă despre Ilie Lazăr
În 1972, Ilie Lazăr a primit permisiune de la Securitate să meargă în Giulești (comuna natală aflată le 14 km de Sighet). Și-a anunțat telefonic familia: „Dragilor voi veni la Giulești. Anunțați pe toată lumea.” S-a dus vorba că, după atâta vreme, Ilie Lazăr vine în Giulești. Maramureșul istoric era în fierbiere. S-au pornit spre Giulești oameni din Dragomirești, Călinești, Berbești, Sighet etc. Veneau să-l întâmpine pe marele lor Ilie Lazăr. Comuniștii erau stăpâni peste tot. Le luaseră pământurile, liberatatea, dar nu și sufletele.
Al cui e coconul?
Atunci a fost primul moment în care Ion-Andrei Gherasim a conștientizat cine este Ilie Lazăr. Era micuț (avea doar 2 ani și jumătatea) cu bucle aurii și atrăgea toate privirile. „Mă plimbam cu mama și o mătușa pe o stradă paralelă din Giulești. La un moment dat apar 3 bâtrâni cu bărbi albe. Se opresc în față noastră, iar unul dintre ei întreabă:
– Al cui e coconul?
– E nepotul lui Ilie Lazăr, i-a răspuns mama.
În acel moment cei 3 bătrâni s-au pus în genunchi în fata mea și mi-au sărutat mâna. A fost un moment remarcabil care dovedește ce a însemnat bunicul meu pentru oamenii din Maramureșul istoric.”
Despre Maramureșul istoric
Cum în toate interviurile și aparițiile video Ion-Andrei Gherasim spune Maramureșul istoric în loc de Maramureș am vrut să înțeleg de ce. ”E important de spus că în 1930 Sighetul avea 130 000 de locuitori, iar Baia Mare doar 80 000 de locuitori. Era clar că Sighetul era atunci un punct important în România Mare.”
Ilie Lazăr a avut un rol major în deschiderea căii ferate care urma să lege Maramureșul de Bucovina. Gh. Mironescu, ministru de externe la aceea dată, spunea într-un interviu acordat ziarului „Acțiunea Maramureșeană”: „Acum că deschiderea liniei ferate Sighet-Iașina-Snyatin-Cernăuți e chestiune de câteva zile, declar că dr. Ilie Lazăr, deputat de Maramureș, a fost acela care a pornit acțiunea pentru deschiderea acestei linii, a urgentat mereu tratativele și dacă, după ratificarea convețiunilor va porni circulația pe noua linie, acest lucru e în mare parte meritul domniei sale.”
Ilie Lazăr și Ion-Andrei Gherasim
Ilie Lazăr nu i-a ascuns lui Ion-Andrei Gherasim că a fost deținut politic
Când părinții erau la serviciu, nepotul rămânea în grija bunicului. Ilie Lazăr îl lua pe Ionuț peste tot, chiar și atunci când mergea să se întâlnească cu prietenii în piața Matei Corvin (atunci Libertații) din Cluj. Prietenii erau: diplomatul Moise Baltă, ambasadorul Victor Pop, Pius Borza fondatorul Grădinii Botanice din Cluj (ocupă locul 2 în lume, după cea din San Francisco, renumită pentru exponatele rare).
„Ne întâlneam cu acești delicioși bătrâni, toți personalități ale perioadei interbelice. De cele mai multe ori din piață ajungeam direct în strada Traian, sediul Securității. Ce făceau? Opreau tinerii pe care îi vedeau întristați și strigau în gura mare: Comunismul va pica! Vă garantam noi. Știm ce vorbim. Normal că veneau securiștii și îi duceau la Securitate să-i ancheteze. Și pe mine împreună cu ei (nu pentru anchetă, dar era prea mic să fie trimis singur acasă). De multe ori în loc să ajungem acasă pe la 13:00-14:00 ne întoarceam abia la 17:00-18:00.”
Ilie Lazăr spre spre deosebire de alți foști deținuti politici nu i-a ascuns niciodată nepotului că a făcut pușcarie politică. Mai mult toți membrii familiei au considerat că trebuie să le cunoască trecutul. „Trebuie să știi că ești dintr-o familie care a făcut istorie. E bine să afli de la noi ce s-a întâmplat nu din cărțile unui istoric ca Roller.”
O familie care a făcut istorie
Membrii familiei Lazăr- Gherasim au făcut aproape 40 de ani de închisoare politică
Ilie Lazăr (bunicul lui Ion-Andrei Gherasim) a fost închis:
• 17 ani și 4 luni pe vremea comuniștilor,
• 7 luni – pentru a-l împiedica să candideze la alegerile din 1946 i s-a înscenat procesul „Sumanelor negre”
• 2 luni la Mânăstirea Turnu pe vremea guvernării Antonescu
• 1 lună și jumatate în lagărul din Targu Jiu în timpul dictaturii lui Carol al II-lea
Ioan Gherasim (tatal lui Ion-Andrei Gherasim) și-a petrecut toată tinerețea în închisorile comuniste (18 ani). A trecut și prin reeducarea de la Pitești. „Am întâlnit oameni care mi-au spus ca tata a fost un sfânt. Tatalui meu îi era foarte greu să vorbescă despre Pitești. Mi-a mărturisit că în momentul în care îl luau gardienii și-l duceau la bătaie se ruga tot timpul. La catolici există decada de rozar care cuprinde 10 Bucură-te Marie pe care le rostești oferindu-le pentru ceva. Spunea decada de rozar în timp ce era bătut cu bestialitate deoarece nu voia să-și trădeze prietenii. Tata interioriza foarte mult fața de mama și bunicul meu. Imediat după 1989 și până la moartea lui a fost președintele Asociației foștilor deținuți politici din judetul Cluj. N-am să uit când pe 9 septembrie 1994 am fost la inaugurarea crucii de beton,înaltă de 15 metri, din cimitirul Gherla. Era tare fericit. Mi-a spus: „Acum pot să mor liniștit. Am reușit să ridic aceasta cruce în memoria camarazilor mei.”
Lia Lazăr (mama lui Ion-Andrei Gherasim și fiica lui Ilie Lazăr) a făcut 2 ani de pușcarie. Întâi a fost dată afară din facultate, apoi arestată pe motiv că făcea „educație subersivă tineretului.” Pentru cei care nu sunt familiarizați cu limbajul comunist o să traduc: preda religie copiilor din Cluj.
Mara Lazăr (soția lui Ilie Lazăr) a scăpat cel mai „ieftin”, doar cu două zile de închisoare. A fost arestată imediat după Înscenarea de la Tămădau – 14 iulie 1947 pentru că era soția lui Ilie Lazăr. Grija și suferința pentru cei apropiați nu se mai contorizează.
Cu părinții: Lia Lazăr Gerasim și Ioan Gherasim
Căsătoria dintre Lia Lazar și Ion Gherasim a fost binecuvântată de Ilie Lazăr
Părinții lui Ion-Andrei Gherasim s-au cunoscut în 1968. Au fost vremuri când în familiile bune căsătoriile se făceau după un anumit ritual. Ionuț Gherasim declară că Lia Lazar nu l-a încalcat. „ Într-o zi îi spune lui tata Ilie:
– Uite am cunoscut un tânar și vreau să ți-l prezint. Țin mult la el, dar să știi că a făcut pușcarie politică.
– Da cum îl chemă?
– Ioan Gherasim.
– Nu se poate. Să-l întrebi dacă nu este cumva Ioan Gherasim de la Periprava.”
În 1962 când Ilie Lazăr a fost transferat la Periprava avea cu el geamantanul făcut de soția lui (pe 13 iulie 1947) pentru plecarea în America. Nu a mai ajuns niciodată la destinație pentru că a fost arestat la Tămădău. La Periprava, Ilie Lazar a venit doar într-o cămașa zdrențuită. A deschis geamantanul să își ia ceva de îmbrăcat, dar tot conținutul era putred.„ Atunci tinerii încarcerați la Periprava au adunat toata lâna pe care o aveau și au tricotat o haină ca să-l îmbrace pe Ilie Lazar. Printre acești tineri era și Ioan Gherasim. Nimeni nu bănuia atunci că peste 7 ani va deveni ginerele lui Ilie Lazăr.”
Când Lia Lazăr i-a confirmat că este Ioan Gherasim de la Periprava, Ilie Lazăr i-a spus: „Cu asta să te măriți. Un tânăr de o asemenea calitate morală și așa drept ca el n-o să mai întâlnești. ”
Aparent o viață normală
Ilie Lazăr dus la Securitate de Sf. Ilie
„La noi în casa se adunau personalitățile lumii interbelice din Cluj. Fam Boilă, nepoții lui Iuliu Maniu: pr. Matei Boilă, fratele lui, dr. Nelu Boilă , tanti Nena și tanti Feti, pr. Tertulian Langă, Victor Papilian. În general oameni care făcuseră pușcărie politică. Povesteau fără să se cenzureze și nu le păsa de microfoane.
„Era în 1975 de un Sf.Ilie. Undeva pe la 7:00 seara sună cineva. Deschide tata. În ușă erau 2 indivizi de la Securitate. Unul dintre ei spune: „Vrem să vorbim cu tovarașul Ilie Lazăr.” La care tata îi răspunde: „La noi în casa nu există și nu vor exista niciodată tovarași. În casa asta sunt doar domni.”După care bunică-miu și-a luat geanta din piele și a plecat cu ei. S-a întors acasa pe la 3 dimineața. Eu dormeam, dar știu din discuțiile părinților ce s-a întâmplat .
– Lasă că le-am zis eu! bombănea bunică-miu.
– Vai, tata! De ce? Acum iar o să ne cheme la Securitatea. Iarăși vor urma niște săptămâni teribile pentru noi.
– Lasa că trebuie să știe și ei!
A II-a zi tot spre seară bate cineva la ușă. Un cetățian, nu foarte bine îmbrăcat, îi spune lui tata: „Vreau să vorbesc cu domnul Ilie Lazăr.” De data asta domn, nu tovarăș. „Da de ce veniți în fiecare zi?” îl întreabă tata. Între timp apare și bunică-miu bineînțeles bombănind. „Eu sunt șoferul care v-a dus la Securitate. Am venit să vă dau mâna și să vă spun că în 12 ani de când lucrez la Securitate n-am întâlnit pe nimeni care să-i porcăie așa cum i-ați porcăit dvs.”
Ilie Lazăr vegheat de Iuliu Maniu
Istoria reală versus istoria contrafacută
În 1986 Ion-Andrei Gherasim era în clasa a X-a. Pentru un adolescent rebel, pasionat de istoria adevărata, era greu de digerat istoria contrafăcută. „Toți colegii aveau câte două note, doar eu avem o singură notă. Eram la congresele partidului. Profesorul de istorie deschide catalogul și-mi spune:
– „Tovarașe Gherasim, te rog, vorbește despre Congresul a lX-lea al PCR.”
Nu știu ce s-a întâmplat cu mine în acel moment. Cred că tata Ilie de acolo de sus mi-a dat curaj. M-am ridicat în picioare și i-am zis:
– La noi în familie nu sunt tovarași, doar domni. (În clasă s-a așternut o liniște de mormânt.) Dacă eu la istoria României am să vorbesc, despre mascarada asta, care este congresul partidului, bunicul meu se răsucește în mormânt. Bunicul meu este Ilie Lazăr. A fost cel mai tânar semnatar al actului Unirii și a fost călcat în picioare de acești nenorocții care nu merită decât disprețul meu.
– Ieși afara!
Ion-Andrei a ieșit din clasă. Profesorul a ieșit și el, decis să pedepsescă memorabil curajul elevului. Ajuns în pragul isteriei l-a dus la directoarea liceiului care a anunțat-o pe mama lui Ionut, profesoară de franceză la același liceu ”Ady-Șincai ”(în prezent Colegiul Gh. Șincai din Cluj). „Tovarașul” trebuia sancționat exemplar, doar atacase partidul, nu?! Adică exmatriculat.
Justiția transformată în ruletă
”Mama era speriată. Tremura. Dna director, Rodica Bica i-a spus profesorului: Vă rog să vă calmați. Haideți să rezolvam problema ca să fie bine pentru toată lumea. Profesorul nu era dispus să negocieze. Insista cu exmatricularea. În acel moment mama mi-a dat o palmă și brusc profesorul s-a liniștit. Apoi dna director ne-a dus pe mine și pe mama în cabinetul ei: Din păcate sunt nevoită să-l elimin timp de două săptămâni în clasa a IX-a. M-a retrogradat. Eu am fugit, hoinărind până seara tărziu pe străzile Clujului, întrebandu-mă neîncetat de ce mama nu a fost de partea mea. Târziu, când am ajuns acasă mama mă aștepta în fața ușii. M-a luat în brațe și m-a pupat. Abia atunci am înțeles că prin aceea palmă a vrut să mă protejeze. ”
Scrisoarea unui țăran către Ilie Lazăr
Mărturia lui Harry Maiorovici, un evreu salvat de la deportare de Ilie Lazăr
Există o mărturie video a compozitorului evreu Harry Maiorovici: „ La Sighet s-a răspândit zvonul că vor veni niște detașamente legionare care vor săvârși atrocități antisemite, schingiuiri și incendieri. Tot orășelul era în fierbere. Erau 16 000 de suflete de evrei. S-a apelat la fostul deputat al Sighetului, Ilie Lazar o namilă de om cu o voce de bas. A convocat imediat o adunare mare la care au venit toți țăranii din munți. Au venit pe jos și au umplut străzile. Din balcon Ilie Lazăr a tunat întrebând:
– Jâzii (adică evreii, adică jidanii, cuvânt care acolo nu avea nici un înțeles jignitor) sunt sau nu sunt frații noștrii?
– Da, sunt frații noștrii! au răspuns strigând țăranii.
– Mă, așa-i că nu-i dăm pe mâna proștilor și-a netrebnicilor? Nu-i lasăm!”
Forțat de mulțimea mobilizată de Ilie Lazăr prefectul a fost nevoit să intervină. A oprit mișcarea spre Sighet a legionarilor și nu a avut loc nici un incident. Jâzii i-au dat lui Ilie Lazar un nume evreisc Elijah Lazar.
Când lumea avea rost și sens
Pentru gestul său Ilie Lazăr a fost recompensat de statul evreu cu o pensie de 400 de lei
„Într-o zi întorcându-se acasă Ilie Lazar este întrebat de 2 domni bine îmbracați: „Știți cumva unde stă Ilie Lazar?” Cum era mereu căutat de Securitate bunicul îi întreabă:
– Da ce treabă aveți cu el?
– Venim din partea rabinului șef Moses Rozen.
– Eu sunt Ilie Lazăr.”
În 1972, într-un apartament modest din Cluj, după ani întregi de marginalizare, Ilie Lazăr, capătă, în sfârșit, o reparație morală. În timp ce statul comunist i-a retras toate drepturile, lăsându-l să moară de foame, statul evreu i-a oferit o pensie de 400 de lei ca recompensă pentru salvarea celor 32 de evrei (în anul 1941) de care va beneficia până la moarte (1976).
Corneliu Coposu, Ilie și Lia Lazăr
Mărturia jurnalistul american Reuben H Markham despre Ilie Lazăr
O mărturie despre Ilie Lazăr ne-a rămas de la jurnalistul american Reuben H Markham în cartea sa „România sub jugul sovietic“: „Era frumos, plin de viaţă, cu o înfăţişare de erou romantic. Avea darul de a vorbi ţăranilor şi muncitorilor şi o făcea cu multă eficienţă, fiind unul dintre cei mai buni agitatori politici pe care i-am cunoscut. Era sincer religios, deşi, probabil, fără mari profunzimi, dar avea un fel foarte simplu de a purta o discuţie cu mulţimea, aşa încât ascultătorii aveau impresia că sunt aşezaţi, împreună cu el, în jurul unei mese discutând de la egal la egal cu un erou faimos.”
Primirea perechii regale
Ilie Lazar în folclorul popular
„Foaie verde iasomie
Trăiască Lazăr Ilie
Să ne scape din robie
De robia rusului
De frontul Plugarului.”
Ion-Andrei Gherasim Președintele Fundației Corneliu CoposuCorneliu Coposu și Ion-Andrei Gherasim cu soția
Am ales, nu întâmplător, interviul portret. Este știut că, spre deosebire de interviul Q&A, cel portret ajunge mai ușor la inimile oamenilor. Mai mult, consider o datorie față de Ilie Lăzar să transmit mai departe povestea unui om care a modelat istoria României.
Ilie Lazăr a trecut în eternitate pe 6 noiembrie 1976convins că „adevărul, oricum nu poate fi învins.” Adevărul nu poate fi învins, dar cred că este nevoie, din când în când, să mai fie reîmprospătat în mințile oamenilor. Și spus celor tineri pe înțelesul lor.
A fost devotat lui Iuliu Maniu și PNȚ-ului, nu și-a trădat crezul politic, a avut o slăbiciune emoțională pentru Maramureș, dar mai presus de toate a iubit România Mare. Pentru ea a făcut 18 ani de pușcărie.
Dacă s-ar fi născut pe pământ american, Ilie Lazăr, cu siguranță, ne-ar fi vorbit dintr-un film artistic. Era curajos, charismatic și nu se dădea în lături de la câte o încăierare. Cuvântările lui narcotizau publicul. Dacă ar fi ales varianta ușoara ar fi avut o altă viață. Era un bărbat fermecător, cu o voce de bas, și cred că avea și bosă de de actor. Dar destinul lui a fost România.
O lume dispărută, dar nu uitată
Propun un exercițiu de imaginație. Dacă Ilie Lazăr ar fi printre noi, oare ce ne-ar spune?
Dragilor, în Romania mai este loc pentru onoare, demnitate și adevăr! Nu renunțați! Nu o lăsați pe mâna nelegiuiților!
4 decembrie 2019 – Ilie Lazăr este reînhumat cu onoruri militare la București
Emilia Chebac: Ați studiat un instrument?
