Cu doamna Luiza Penescu, directorul Grupului Editorial Corint (vezi aici) m-am întâlnit la sediul editurii. Încăperea în care i-am luat interviul m-a dus cu gândul la o lume dispărută. Și totuși, în acest loc, m-am simțit mult mai în largul meu decât în lumea noastră unde, în ultima vreme, ne rătăcim reperele tot mai des. Mașina de scris, obiectele patinate desprinse parcă din poveștile „istoriei cu blazon”, fotografiile din Belle Epoque cu familia regală, tihna ceaiului mă transpuneau într-un timp unde arta conversației nu murise. Un timp în care oamenii știau să asculte, un timp în care interlocutorul era tratat cu toată considerația, un timp în care politețea nu era doar un cuvant în dicționar. Până și marketingul în biroul doamnei Penescu se metamorfozează în diplomație. Nu știu dacă a fost întâmplare sau a fost ceva premeditat, dar vestimentația Luizei Pensecu se integra perfect cu spațiul în care se desfășura interviul. Deloc ostentativă, dar cu detalii care îți tăiau răsuflarea. Unduirile în care cădeau volanele cămășii, prețiozitatea mătasei și dantelei îmi captau nepermis de mult atenția. Obiectivitea mea era amenințata serios de detalii estetice. Luiza Penescu mică, fragilă, amabilă, expansivă este un partener puternic într-o negociere. Altfel, cu siguranță, nu ar fi rezistat, atâta vreme, într-o industrie care a răpus mulți bărbați.
Lovitura de grație mă aștepta la final. Odată conversația încheiată, m-am ridicat și îndreptându-mă spre ieșire am văzut, în biblioteca de lângă ușă, seria „În căutarea timpului pierdut” (un titlu mai vechi al editurii). Îmi amintesc că am spus: Wow, am luat un interviu vegheată de Proust! Pentru cei care nu știu, sunt o admiratoare înfocată Proust #iloveproust – Facebook aici și Instagram aici.
Emilia Chebac: Care este povestea din spatele numelui Corint?
Luiza Penescu: Am ales un nume cu rezonanță culturală. Să amintească despre vechi civilizații, istorie și spiritualitate. S-a întâmplat în 1994. Eram la început și nimeni nu auzise de editura noastră. Ideea a fost ca numele editurii să fie atât de cunoscut, încât oamenii să trăiască cu impresia că știu de Corint. Că au auzit în clasa a V-a, când au învățat istoria antică sau au auzit de editură, nu conta. Important era să fie un nume familiar.
Emilia Chebac: Cum a fost începutul?
Luiza Penescu: La începutul anilor ’90, când am pornit în acestă aventură, nu ne gândeam că vom ajunge aici. În primii 10 ani, nu am avut nici o zi de concediu. Nici măcar un weekend. N-am simțit nevoia, dar nici nu-mi permiteam să neglijez editura. Erau atât de multe de făcut încât nu mai exista loc pentru vacanță. În această perioadă, am făcut toate greșelile posibile pe care le poate face un editor (antreprenor), dar așa m-am călit. Apoi lucrurile au început să se așeze. Interesant este că nu am abandonat, m-am încăpățânat și am continuat.
Emilia Chebac: O greșeală memorabilă?
Luiza Penescu: În timp ce aveam credite, am făcut cărți care nu se vindeau.
Emilia Chebac: Am aflat că aveți o destinație preferată de vacanță? De unde atașamentul acesta pentru Italia ?
Luiza Penescu: În Italia am un sentiment de acasă. Un acasă, într-un loc mai nobil, unde limba este melodioasă, arhitectura armonioasă, doamnele sunt cochete, poarta blănuri și sunt coafate. În Italia încă mai vezi doamne în vârsta care se respectă. E o plăcere să le privești. Dacă adăugam mâncărurile savuroase, clima blândă, muzica italiană, filmele italiene din anii ’60 nu poți să nu iubești Italia. Din dragoste pentru Italia învăț limba italiană.
Emilia Chebac: Aveți un târg de carte (din străinătate) preferat?
Luiza Penescu: Cel de literatură pentru copii de la Bologna, unde particip negreșit an de an. Apoi cel de la Frankfurt unde participă colegii mei. În urmă cu 20 de ani, când am ajuns pentru prima dată la târgul de la Bologna, am descoperit o atmosferă efervescentă cu standuri interesante și atractive. Pentru că era dedicat copiilor, ofereau adevărate spectacol de culoare și muzică, care introduceau o atmosferă de basm. Este un târg pentru editori nu pentre publicul larg.
Emilia Chebac: Care este diferența între un târg pentru editori și un târg pentru publicul larg (Gaudeaumus/Bookfest)?
Luiza Penescu: Editurile mari propun titluri noi, iar editurile mai mici aleg și cumpăra titluri pe care ulterior le publică. Dacă un titlu este solicitat, de mai multe edituri din țări diferite, se organizează o licitație și câștigă cel care ofera mai mult.
Emilia Chebac: Ce schimbări a generat pandemia în industria cărții?
Luiza Penescu: În pandemie au apărut târgurile online. Editurile mari se întâlnesc în online cu editurile interesate și își expun marfa. Deși au revenit târgurile în format fizic, onlineul câștigă tot mai mult teren. Se pierde astfel spectacolul creat de un târg clasic vechi de sute de ani. Prefer târgul clasic, dar tendința se îndreaptă spre târgurile online, din lipsă de timp și costuri mai mici. Nu doar noi, ci întraga societate se duce către online.
Emilia Chebac: Ce vă inspiră?
Luiza Penescu: Ești la restaurant și îți vine o idee. Ești în vacanță și ceva te inspira. Cu cât vezi mai mult, afli mai mult, știi mai mult, citești mai mult, ideile curg.
Emilia Chebac: Cum o puneți în practică?
Luiza Penescu: Vin cu ideea la editură și o expun. Uneori colegii spun „Ce prostie!” și este respinsă, alteori este acceptată. Una moare în fașă în timp ce alta generează idei.
Emilia Chebac: Care este, după părerea dumneavostră, cea mai importantă meserie?
Luiza Penescu: Cea de dascal. Dascălii cu vocație crează caractere, schimbă destine și înalță oameni. Oamenii la rândul lor schimba comunitatea. Părinții mei au fost astfel de profesori.
Emilia Chebac: Fiul dvs., Maxim are un nume rar? Cum l-ați ales?
Luiza Penescu: Eram dornică să-i pun un nume cu rezonață franțuzească. Iubesc limba italiană și Italia, dar și tot ce are legătură cu latinitatea. Numele se întâlnește și la ruși, dar eu îl asociez cu Franța. Inițial, am vrut să-i pun Alain, dar m-am razgândit și Alain s-a metamorfozat în Maxim.
Emilia Chebac: Care este experiența editurii Corint cu autorii români?
Luiza Penescu: Literatura română este gustată de public. În prezent, există o deschidere mult mai mare decât în anii ’90. Dar se întâmpla mai rar să avem autori români contemporani care să-i capteze pe cititori în adevăratul sens al cuvântului.
Emilia Chebac: Multe persoane (observ la urmăritorii mei pe instagram), când vorbesc despre clasici, fac trimitere la colecția Corint „Clasici ai literaturii”. Ce ne puteți spune despre colecție?
Luiza Penescu: În ultimul an am pus, mai mult decât în anii precedenți, lupa pe această colecție. Coordonatoarea colecției, Iulia Cristiana Stan este foarte implicată în acest proiect. Ne-am îndreptat atenția și asupra titlurilor cu copyright, nu doar asupra celor ieșite de sub copyright. Preferăm traducători consacrați pe care îi alegem cu mare grijă. La titurile clasice (libere de copyright) mereu vor exista mai multe variante de traduceri.
Emilia Chebac: Când o carte este liberă de copyright?
Luiza Penescu: Când au trecut 70 de ani de la moartea autorului. După ce a trecut această perioadă cartea intră în patrimoniul cultural universal.
Emilia Chebac: Autorii clasici preferati?
Luiza Penescu: Rezonez cu rușii: Dostoievski, Tolstoi, Cehov.
Emilia Chebac: Bestseller vs carte care nu s-a vândut?
Luiza Penescu: Bestsellere sunt multe, dar o să menționez două titluri apărute recent. Sissi (o găsiți aici), am reeditat-o de curând, susținută și de filmul care circula pe Netflix, apoi Genghis-Han (o găsiți aici).
Două cărți pe care publicul nu le-a primit bine: „Detectivii salbatici” și „Convorbiri telefonice” de Roberto Bolaño. Am fost tare bucuroși și mândri să publicăm pe acest pe autor chilian, comparat cu Borges și Cortázar, dar care, din păcate, nu s-a vândut deloc.
Emilia Chebac: În ce perioadă v-ar fi plăcut să trăiți?
Luiza Penescu: Mă văd trăind în jurul anului 1900, plus/minus, undeva în Europa, chiar și în România. Încă din copilarie am fost atrasă de acestă perioadă.
Dintre doamnele rafinate ale epoci aș menționa pe Regina Maria și Simona Lahovary. În colecția „Istorie cu blazon” au apărut jurnalele acestor femei remarcabile. Găsiți jurnalele aici și aici.
Emilia Chebac: Ce vă doriți de la cărțile Corint? Să inspire sau să influențeze?
Luiza Penescu: Și una și alta.
Emilia Chebac: O întâmplare când ați palpitat împreună cu cartea? Ceva gen „agonie și extaz”.
Luiza Penescu: Îmi aduc aminte de primele manuale. Era prin 1997-1998. Când ne spuneau tipografii: „La noapte, la 3:00, să fiți aici că bag coala A4 fața a II-a.”, la 3:00 noaptea eram în tipografie. Atunci așa se făcea, din ochi. Ne uitam și-i spunem: mai mult roșu, mai mult galben. Acum tehnica a avansat. Nu mai merge nimeni, în toiul nopții, la tipografie când intră coala (râde). E drept, era un efort foarte mare, dar era și foarte frumos pentru că palpitai împreună cu cartea. Apoi, când ieșea pe piața și avea succes, simțeai că acolo unde ai pus suflet și răsplata era pe măsură. Profesorii ne transmiteau: „Manualele Corint sunt deosebite!” Atunci, era o modă să lucrezi după manuale Corint.
Cu 10 ani în urmă, când cumpăram cărți publicate de editura Corint, nu mi-aș fi imaginat niciodată că, într-o zi, mă voi întâlni cu doamna Luiza Penescu pentru interviu. Din dragoste pentru cărțile care m-au alinat, format, inspirat și influențat (și una și alta, nu?) vin cu un fina atipic.
Dacă aș deschide „Sertarele cu secrete” (o găsiți aici) și aș răsfoi jurnalele din adolescență, voi realiza că, în continuare, mă lovesc de aceeași dilemă: „Anna Krennina” (o găsiți aici) sau „Doamna Bovary”(o găsiți aici)? Toată viața mea am pendulat între cele două personaje. Uneori o trădez pe Anna cu Emma, alteori alegerea mea se îndreaptă către Emma. Totuși, Anna în rochia neagră, pe care o poartă la serata familiei Scerbatki, rămâne, în continuare, o rivală de temut.
„Această dragoste care ne leagă” (o găsiți aici), o conexiune durabilă între mine și cărțile Editurii Corint, are nevoie de o clarificare. La început, a fost colecția „Istorie cu balzon”, din dorința de afla cât mai mult despre un trecut confiscat necruțător de istorie. Apoi, când foamea mea de informații s-a mai potolit, am avut ochi și pentru colecția „Clasici ai literaturii”. Acum, recitind clasicii cu ochii maturității, nu pot să nu mă întreb, oare ce înțelegeam la 17-18 de ani din „Razboi și Pace” (o găsiți aici) sau „Frații Karamazov” (o găsiți aici)?
Cărțile Corint m-au însoțit și în călătorii. Am plecat la Geneva pe urmele lui „Sissi” și am intrat cu evlavie la Pelișor, în camera de aur, țînând strâns în maini „Însemnări din ultima parte a vieții”
„Cuptoarele morții” (o găsiți aici) este, pentru mine, o carte cu poveste. Pe la 16 ani am citit cartea unei supraviețuitoare de la Auschwitz. Mi-a rămas un minte întroducerea „Mea culpa… Mea maxima culpa.” și surprinzător de multe detalii. Cartea a dispărut din biblioteca părinților, probabil împrumutată. În timp, am uitat numele cărții, al autoarei, dar nu și mesajul. Ca să mă consolez de pierderea ei, m-am convins că, doar imaginația de adolescentă exaltată, i-a ridicat nepermis cota. Am pierdut-o din vedere până, într-o zi, când am redescoperit-o într-o librarie. Aveam în față ochilor, cartea dispărută din biblioteca părinților, dar niciodată uitată. Se numește „Cuptoarele morții”. Titlul vechi era „Cuptoarele lui Hitler”.
Ultimul titlu citit este „Negustorul de antichități” (o găsiți aici) din colecția Corint Fiction. Povestea lui Candid Ițescu m-a convins atât de mult, încât am pus romanul, la ediția din luna aprilie, a clubul de lectură pe care îl moderez.
